revista mesagerul sfantului anton

uniunea cunoaşte cea mai mare criză economică.

„euharistie” înseamnă „acţiune de mulţumire”.

Cine construiește pacea, se apropie de Dumnezeu!

Ce impact are „Memorialul sighet” asupra societăţii?

Revi

sta

e în

regi

stra

tă la

Trib

unal

ul d

in P

adov

a, n

r. 13

85 d

in 7

.10.

1993

ianuarie-februarie 2012Sfântului AntonMesagerul

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali ● Anul XIX ● Nr. 110

2 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2012

SumarISSN 1221-8820 ● Anul XIX - Nr. 110 ● ianuarie-februarie 2012

Editorial3 Familia creştină laborator al credinţei Pr. CiPrian Sava

Poşta redacţiei

4 Poşta redacţiei redaCţia

360°

6 Curtea Neamurilor la Tirana Pr. adrian MăgdiCi

Cum să citesc Biblia, dacă e plină de scandaluri? Pr. ioSif diaC

7 Mysterium salutis Pr. adrian BaCiu

Despre virturea prudenţei Pr. MariuS vătăMănelu

Dosar: despre Euharistie

8 Controversa azimelor gaBriel Catalan

10 Sfânta Euharistie în scrierile Sfinţilor Părinţi din sec. al II-lea Pr. daMian PătrașCu

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

12 Filosoful beatificat. Despre Antonio Rosmini Pr. WilhelM danCă

13 AMD - 80 de ani de prezenţă în România

Pr. Paul Bulai

14 Vocaţia sfinţitoare şi formativă a pelerinajului ConStantin CuCoș

15 Un alt fel de lecţie ConSuela vlăduţeSCu

Pagina antoniană:Sfântul Anton şi mesajul său

16 Padova, orașul meu! Pr. luigi franCeSCo ruffato

Pagina biblică

18 Proiectul lui Dumnezeu cu familia umană Pr: Mihai afrenţoae

Pagina tinerilor

19 ASUR, Asociaţia Susţinătorilor Unităţii Româneşti? Pr. adrian MăgdiCi

20 Stima de sine - teamă sau bucurie! Pr. Bogdan eMilian BalaşCă

21 Criza modelelor Pr. Carol daniel SaBău

Cultură şi societate

22 Adevărul nu poate fi ascuns - interviu

ana Blandiana

24 Două înmormântări niColae PreliPCeanu

26 Reflecţii poetice alexandru CiSteleCan

27 Teama de singurătate aloiS gherguţ

28 Colapsul Uniunii Europene nu este un răspuns valid la criză

CriStina daSCălu

Mulţumesc, Sfinte Anton!

29 Mulţumiri aduse Sfântului Anton

redaCţia

Provincia franciscană

30 Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii Pr. SilveStro Bejan

Assisi,un loc de pace

Assisi, prin urmare, a devenit un simbol al păcii mondiale pentru fiecare cetăţean al lumii.Pe copertă, Papa Benedict al XVI-lea, împreună cu alţi lideri religioși, într-un moment de rugăciune la Mormântul Sf. Francisc.

Director responsabilPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Director al redacţieiPr. Ciprian Sava, OFMConv.

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamentePr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect GraficRoberto Bordin

EdituraProvincia Padovană OFMConv.Messaggero di Sant’Antonio EditriceVia Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director generalPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

TipografiaMediagraf - Navigazione Interna, 8935027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA.

Oferte pentru abonamente 2012În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an.În România: 3 RON revista;20 RON abonament anual.

Cont: MeSagerul antonian

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT)

Adresa redacţiei:MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONStr. Arcadie Şeptilici, 1/A600234 BACĂU (BC) - Tel./Fax: 0334.501044

Mesagerul Online: www.ofmconv.ro

E-mail MSA: [email protected]

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un

"cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC)

Tel/Fax: 0334.501044 - [email protected]

Oferta abonamentului pentru anul 2012: 20 RON

poate fi trimisă fie prin mandat poştal,pe adresa redacţiei

(Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar:

“MESAGERul ANTONiAN" Cod fiscal: 21414366

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001,

deschis la BCR - Roman (NT).

Veţi face parte din “familia spirituală”a Sfântului Anton!

pagina

4pagina

16pagina

21pagina

29

În acest Nou An familia creştină va urca încă o treaptă spre redescoperirea propriei identităţi şi misiuni, spre împlinirea vocaţiei de biseri-că domestică, spre desăvârşire şi împlinire a comuniunii de iubire, de jertfă şi de credinţă. Familia este invitată, dragi cititori, să accepte credinţa ca pe o parte esenţială a propriei fiin-

ţe, devenind astfel o promotoare a valorilor creşti-ne. Credinţa este cea care ni-l revelează pe Cristos în aproapele, care ne relevează caritatea jertfei lui Cristos şi care devine călăuză sigură spre desăvâr-şire, surmontând propriul sine până la concreti-zarea în propria persoană a modelului mântuitor.

Familia este leagănul civilizaţiei, punctul de formare al omului nou, al creștinului adevărat. Fa-milia este cea care modelează caractere și le valori-zează. Familia care participă la liturghie împreună, familia care se îmbogăţește constant cu harurile sacramentale, familia care se roagă împreună este o familie vie, o familie puternică care poate înfrun-ta vicisitudinile. Familia este chemată să devină un laborator al credinţei în care să se experimenteze zilnic comuniunea în rugăciune, în jertfă, în slujire.

Omenirea este în criză, veţi spune, cum va pune credinţa stavilă crizei? Dar de-a lungul zbuciumatei sale istorii, când nu a fost omenirea în criză? Indi-ferent dacă criza s-a numit criză sau pur și simplu război, foamete, molimă, sărăcie, sclavagism... Înainte de orice ar trebui să conștientizăm că de fapt familia este în criză. Da, dragi cititori, familia este astăzi mai încercată ca niciodată căci plăgi ca adulterul, divorţul, avortul consimţit, egocentrismul au înlocuit adevă-ratele valori ale familiei creștine. Familia este în criză spirituală și este momentul să revină la sorginte anu-lând și desfinţând criza. Calea sigură spre valorizarea în credinţă a familiei ne este arătată de Biserică prin preoţii ei. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea prin Scrisoarea sa apostolică Porta fidei ne invită să primim în familiile noastre darul credinţei, să-l expe-rimentăm cu iubire și astfel vom primi speranţa că lu-mea noastră poate fi mai bună și de ce nu, mai sfântă.

În primul rând, familia trebuie să experimenteze în laboratorul credinţei apropierea de sfintele sacra-mente. Curăţată prin taina pocăinţei și întărită prin taina euharistiei, familia poate ieși în lume pentru a-și

mărturisi credinţa. Prin participarea frecventă a fami-liei la sfânta liturghie, familia primește Cuvântul divin care o va învăţa cum își poate mărturisi credinţa. Fa-milia revigorată va putea deveni model de trăire și ex-perimentare a credinţei și pentru alte familii și astfel familia este un laborator al credinţei vii și adevărate.

Poate vă întrebaţi dragi cititori, ce înseamnă credinţa în contextul actual când omul și implicit familia este subordonată materialului și hedonis-mului? Cum se împacă iubirea faţă de aproapele cu satisfacerea propriilor cerinţe, din ce în ce mai exacerbate? Unde se mai regăsește speranţa într-o atmosferă a disperării dusă la paroxism? Biserica vă îndeamnă să încercaţi să trăiţi împreună cu Cris-tos, să-l invitaţi în familiile voastre, în vieţile noastre și astfel credinţa, iubirea și speranţa își vor regăsi locul și valoarea. Apropiaţi-vă cu încredere de sfin-tele Evanghelii și de Catehismul bisericii catolice, culegeţi de acolo nectarul știinţei și discutaţi cu în-credere cu preoţii voștri, descoperiţi comoara de învăţătură bimilenară a Bisericii . Mesajul lui Isus este același astăzi ca și acum două mii de ani, căci el a venit la noi cu iubire, pentru ca prin iubire să ne mântuiască. Nu-l lăsaţi pe Isus singur, el s-a format ca om în familia din Nazareth! Chemaţi-l pe Isus în familiile voastre și învăţaţi de la el modelul familiei din Nazareth! Învăţaţi împreună cu Isus calea spre sfinţenie a familiei creștine! Curăţaţi impurităţile și asperităţile personale și dăruiţi-vă necondiţionat unul altuia comoara învăţăturii creștine, comoa-ra carităţii și comoara exemplului de credinţă.

La celebrarea Sacramentului Căsătoriei soţii realizează că familia nu se reduce numai la ei, la cei doi. Familia are un membru în plus, pe Isus Cristos răstignit pe cruce, ca simbol al dumnezei-rii dar și al sacrificiului. Deci din primele momen-te ale existenţei sale familia creștină îl primește pe Isus. Realitatea concretă ne arată că totuși familiei contemporane îi este incomod să-l și păstreze pe Isus. De aceea dragi cititori, vă invit să adresaţi Ta-tălui ceresc o rugăciune pentru familiile aflate în dificultate spirituală, pentru a redeveni comunităţi de credinţă și evanghelizare, de ascultare a Cuvân-tului lui Dumnezeu, de educare la credinţă. Vă invit să ne rugăm pentru ca toate familile să-și găseas-că calea spre împlinire și desăvârșire în credinţă.

Familia trebuie să pătrundă misterul suferinţei lui Cristos pe cruce și astfel va fi mai deschisă la sacrificiile la care tebuie să se supună în fiecare zi. Soţii creștini au misiunea de a deveni misionari ai iubirii și ai vieţii, bazându-se pe sfinţirea reciprocă. Prin sacrificiu se va ajunge la bucuria descoperi-rii credinţei adevărate. Vă doresc dragi cititori, să experimentaţi zilnic în propriul laborator al credinţei bucuria comuniunii în rugăciune, în jertfă și în slujire, întărindu-vă astfel credinţa, speranţa și caritatea!

Tuturor, PACE şi BiNE!

FAMiliA CREŞTiNălABORATOR Al CREDiNţEi

editorialPR. CiPRiAN SAVA

3MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2012

Sfântul Părinte PapaBenedict al XVI-lea prin Scrisoarea sa apostolică Porta fidei ne invită să primim în familiile noastre darul credinței, să-l experimentăm cu iubire și astfel vom primi speranța că lumea noastră poate fi mai bună și de cenu, mai sfântă.

mesagerul semnaleazăVizita PaPei Benedictal XVi-lea în MeXic și cuBaPe data de 12 decembri 2011, în cadrul celebrării amintirii a 200 de ani de la aparițiile Sfintei Fecioare Maria la Guadalupe, patroana americii latine și protectoarea copiilor nenăscuți, Papa Benedict al XVi-lea și-a anunțat intenția de a face o călătorie apostolică în Mexic și cuba. Vizita va avea loc între 23-29 martie 2012, cuprinzând întâlniri cu conferințele episcopale și președinții celor două țări, celebrarea Sfintei liturghii la Silao (Mexic) și Santiago de cuba. alte detalii se găsesc pe site-ul http://www.news.va

22 de noi cardinali în BiSerica catolicăîn cadrul următorului consistoriu, ce va avea loc pe 16 februarie, Papa Benedict al XVi-lea va crea 22 de noi cardinali, printre care se află

și Preafericitul lucian Mureșan, arhiepiscop Major al Bisericii române unite cu roma, Greco-catolică și Președinte al conferinței episcopilor catolici din românia, fapt anunțat de către Sfântul Părinte, vineri, 6 ianuarie 2012, la sfârșitul Sfintei liturghii din solemnitatea epifaniei domnului.

BiBlia în liMBa roMână, în traducere catolicăProiectul traducerii Bibliei în limba română, în versiunea catolică, face un pas înainte prin publicarea online pe site-ul www.bibliacatolica.ro a noului testament, în întregime, tradus de pr. alois Bulai și p. anton Budău, și a primelor cinci cărți ale Vechiului testament, traduse de pr. alois Bulai și de pr. eduard Pătrașcu. Proiectul se află în desfășurare, urmând ca în viitorul apropiat să fie publicate și celelalte cărți. știre preluată de pe http://www.infosapientia.ro

Vă simţim foarte aproape de noi, şi ne simţim onoraţi să facem parte din aceeaşi familie!

Iuliana Bejenaru,Câmpulung Moldovenesc

Vă mulţumesc pentru clipele de linişte sufletească la citirea „Mesagerului”, vă rog să continuaţi tot aşa.

Valentin-Antoniu Giurgiu, Turda

cu fiecare număr ne dorim ca revista să fie aproape de cititorii ei. La fel, ne dorim ca mijlocirea Sfântului Anton să nu contenească în viaţa fiecăruia dintre noi. Vă mulţumim pentru gândurile frumoase şi aşa cum dumneavoastră ne simţiţi aproape, la fel simţim şi noi aceas-tă apropiere, ca într-o familie.

(…) Vă trimit cu această scrisoare, sondajul de opinie completat, primit de la Dvs. odată cu revista din noiem-brie-decembrie, cu menţiunea că toate articolele sunt elevate, educative, mai ales pentru oamenii mai tineri care au o educaţie spirituală şi credinţă alterabile sub influenţa societăţii supusă la tot mai multe stresuri(…)

Vasile Filimon, Oradea

Vă mulţumim pentru răspuns şi pentru observaţie. Educaţia e după cum se ştie perpetuă, însă e îngrijorător când ea nu e însuşită într-o perioadă propice. Desigur nu aducem în discuţie doar educaţia spirituală, lăsată deoparte, dar educaţia, sub toate aspectele ei, are mari carenţe. La fel de adevărat că societatea de câtva timp e generatoare de stres, de nemulţumire, de frici. Însă capacitatea de a reacţiona, de a riposta evanghelic, şi nu numai, aparţine fiecăruia. Deja e un semn pozitiv când semnalăm astfel de situaţii. Înseamnă că ştim direcţia pe care ar trebui să o luăm.

(…) Doresc să mă folosesc de acest prilej pentru a-mi exprima nedumerirea şi regretul că de câtva timp scrisorile pe care le-am trimis pe adresa Redacţiei „Mesagerul” nu au mai fost luate în consideraţie şi nu s-a dat nici un răspuns subiectelor şi întrebărilor, deşi conţinutul scrisorilor le consider că au fost destul de relevante!

Ioan Cojan, Traian (NT)

Ne bucurăm enorm să ştim că nu doar ne citiţi, dar că ne şi scrieţi. Toate scrisorile primite sunt interesante, în felul

lor. Faptul că le-am lăsat deoparte, nu înseamnă că nu au fost luate în conside-raţie, ci doar am făcut loc şi celorlalţi care ne-au scris. Aşteptăm pe mai departe scrisorile Dvs.

lăuDat să fie Domnul nostru Iisus Hristos! Sunt din Reşiţa şi fac parte din fa-milia antoniană de câţiva ani. Mama este greco-catolică, tata ortodox, şi cu toate

redacţieiPoşta


un an nou - o nouă reViStăavem plăcerea să vă anunțăm dragi cititori, apariția numărului 110 al revistei noastre de spiritualitate franciscană „Mesagerul Sfântului anton”.

Vrem să vă mulțumim dragi cititori, că o dată la două luni ne primiți cu bucurie în familiile și căminele dumneavoastră, sprijinindu-ne în viața noastră de rugăciune şi de trăire creştină.

Vrem să vă mulțumim dragi cititori, că prin dumneavoastră revista a câștigat în importanță și s-a valorizat spiritual devenind o revistă deopotrivă pentru suflet și minte.

Vrem să vă mulțumim dragi cititori, că ne percepeți ca o punte între religiozitate și contemporaneitate, ca o rază de pace și bine antonian.

astfel, la ceas aniversar, vom oferi revistei „Mesagerul Sfântului anton” dragi cititori, o înfățișare grafică nouă precum și un conținut ușor îmbogățit la 32 de pagini în care veți gasi rubricile deja consacrate, dar și rubrici noi: editorial; Poșta redacției și Mesagerul semnalează; 360°; dosar; Spiritualitate, pagina mariană; Pagina antoniană; Pagina Biblică; Pagina tinerilor; cultură și societate; Mulțumesc Sfinte anton; Pagina provinciei.

Vă așteptăm alături de noi în continuare dragi cititori și noi, prin cuvintele noastre sărace ne dorim să-l facem din nou pe Sfântul anton să vorbească inimilor dumneavoastră și să binecuvânteze viața acelora care sunt în nevoi materiale și spirituale.

că eu am fost botezată în vechiul regim ca ortodoxă, am un adevărat cult pentru sfântul Anton, pentru mine el este prezent la orice necaz, bucurie, durere şi întristare. Este ca un tată pentru mine, un frate drag şi un prieten iubit, care cu cât îl căutam să-l cunosc, cu atât se lăsa descoperit mai mult! (…)

Maria Moise, Reşiţa

Stimată doamnă Maria, vă mulţu-mim pentru scrisoare. Mă bucur să ştiu de această apropiere şi descoperire a Sfântului Anton. Există nenumărate pie-dici în căutarea desăvârşirii, însă e bine că obstacolele au fost depăşite, iar prezenţa sfântului Anton e continuă şi vizibilă. Dacă doriţi, începând cu acest număr vom iniţia şi o pagină cu mulţumiri aduse

sfântului Anton, aţi putea să ne trimiteţi câteva rânduri şi acolo.

stimate părinte,(…) doresc să fac câteva consideraţii în legătură cu sondajul de opinie care a fost iniţiat de redacţie. În primul rând este foarte binevenit spre deosebire de alte reviste sau chiar ziare ce nu se interesează dacă cititorii sunt mulţumiţi de respectiva apariţie. Mă refer atât la presa centrală şi locală, care mai mult este interesată de publicitate. În al doilea rând, apreciez acest sondaj pentru multitudinea de aspecte pe care le prezintă revista „Mesagerul Sfântul Anton”. Mi-amintesc de un serial de artico-le publicate în anii trecuţi despre pericolul ce îl prezenta satanismul. În acest sens îmi amintesc că doamna doctor de familie, pe care am avut-o, s-a interesat de acest subiect şi i-am prezentat revistele ca să se documenteze. (…) Cât priveşte aprecierea generală este că revista e echilibrată, creşte în formă şi conţinut cu fiecare număr. (…)

Vasile Pârâu, Viile Satu Mare

Vă mulţumim pentru observaţiile aduse asupra sondajului. Altminteri mulţumim tuturor celor care au expediat sondajul. În urma evaluărilor realizate de către cititori, și nu numai, am modificat câte ceva în conţinutul și aranjarea revis-tei. Sondajul a fost, înainte de toate, un gest de apropiere faţă de dumneavoastră și, de ce nu, faţă de așteptările pe care le aveţi. Vă mai așteptăm rândurile.

Tuturor celor care ne-ați scris în acest răstimp, celor care ați trimis gânduri de bine, felicitări,

vă mulțumim și vă așteptăm și în acest an 2012 în familia

Sfântului Anton. Pace și Bine!


T irana, oraş universitar, centru al vieţii politice şi culturale a Alba-niei, a găzduit, în zilele de 14 şi

15 noiembrie 2011, Curtea Neamuri-lor, proiect susţinut de Consiliul Ponti-fical pentru Cultură, având drept temă: „În ce cred cei care nu cred”. Alegerea acestei teme a fost oarecum motiva-tă şi de faptul că Albania comunistă – caz unic în lume – ani şi ani de-a rân-dul a ţinut ca ateismul să fie specificat, în mod explicit, în propria Constitu-ţie considerându-l un principiu con-stitutiv al statului, fapt care a înăsprit ulterior persecuţia religioasă. Au fost închişi preoţi, surori şi laici care au în-drăznit să-şi proclame propria credin-ţă. Albaneza Klaudia Bumci, reporter

trimis de „Radio Vaticana” să asis-te la eveniment, îşi aminteşte: „Când eram la şcoală odată mi s-a întâm-plat să spun că sunt de religie catoli-că, şi am riscat să fiu exclusă din abso-lut orice şcoală din Albania. Norocul meu a fost că un profesor care ţinea foarte mult la mine a mers la director şi i-a spus: «Nu-i adevărat. N-am au-zit asemenea cuvinte. Probabil că ci-neva a minţit». În acest fel am scăpat de persecuţie”.

E de la sine de înţeles, aşadar, că după ce au suportat opresiunea unui regim comunist ateu, oamenii, când au aflat de Curtea Neamurilor, s-au arătat entuziaşti, dornici să dialo-gheze, să afle cât mai multe despre

Dumnezeu, religie, spiritualitate ori adevăr.

Pe 14 noiembrie tinerii, şi nu nu-mai, au sărbătorit în piaţa din vecină-tatea Catedralei Sf. Paul din Tirana. Având în minte misterul Dumneze-ului cel necunoscut, tinerii organiza-tori au instalat trei corturi mari, re-prezentând trei aspecte importante din viaţa umană: munca, spiritualita-tea şi informaţia (mass-media), invi-tându-i pe cei care soseau să pună în-trebări. Atât tinerii, cât şi intelectualii care erau acolo, au ajuns la concluzia că ar fi fost de dorit ca etica să fie in-trodusă în şcoală.

În aceiaşi zi, între orele 19.15-21.00, imediat după luările de cuvânt ale arhiepiscopului Mirdita şi ale pri-marului Tiranei, Lulzim Basha, arta

Curtea Neamurilor la Tirana (Albania)

360°

N i se repetă adesea nouă, credincioşilor, să citim Biblia. Chiar şi necredincioşii sunt invitaţi să nu ignore Scrip-turile ebraice şi creştine, deoarece ele constituie „marele

cod” cultural al Occidentului, adică punctul de referinţă ideal şi artistic… Dar cum pot fi interpretate atât de multe pagini, scandaloase, imorale ce infestează Vechiul Testament? Nici chiar Noul Testament nu e lipsit de astfel de pagini: de exem-plu Apocalipsa, sau ce spuneţi de paginile în care este descris sfârşitul tragic al soţilor Anania şi Safira, vinovaţi de ceea ce toţi creştinii fac astăzi, adică sunt depar-te de a vărsa toate bunurile lor în con-turile Caritasului (de citit Fap 5,1-11)?

Chestiunea deschisă de interlocu-torul nostru, simplă în aparenţă, constituie de fapt un nod impor-

tant pentru cine doreşte să se apropie serios de Biblie. Tehnic, numim această chestiune „hermeneutică” (termenul, de matrice greacă, trimite la zeul Hermes, interpretul voinţei şi oracolelor zeilor). Scriptura, teologic vorbind, prezintă pentru cel credincios două naturi: pe de

o parte, este un cuvânt veşnic divin, iar pe de altă parte e în-trupat într-o istorie, într-un limbaj uman. E limpede, aşadar, că dublă trebuie să fie şi interpretarea. Ca un cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia pretinde să ne fie un ghid transcendent, capabil să ne conducă la adevărul de credinţă şi de viaţă cu-prins în textul istoric şi literar. Tocmai de aceea, Cristos, chiar pentru înţelegerea deplină a înseşi cuvintelor sale, promite ajutorul Duhului Sfânt care „vă va învăţa orice lucru, vă va aminti tot ceea ce v-am spus… şi vă va conduce la adevărul

întreg” (In 14,26; 16,13). Dacă ignor aju-torul Duhului Sfânt pentru a pătrunde în misterul şi adevărul lui Dumnezeu, voi reduce Scripturile la simple texte literare din anticul Orient Apropiat. E necesară, însă, şi o analiză is-torico-critică pentru a înţelege limbajul uman, legat de coordonatele temporale, spaţiale şi culturale diferite de ale noas-tre, sau ale altor cititori de-a lungul isto-riei. Dacă optăm pentru o lectură strict „literală” putem ajunge la rezultate aiu-rite, deoarece limbajul folosit pe atunci avea canoane diverse de ale noastre. ❏

150° de ÎntrebĂri despre credinţĂ Pr. iosif diac

Cum să citesc Biblia, dacă e plină de scandaluri?

Pr. adrian măgdici

curtea neamurilor


a devenit protagonistă prin cântece, dansuri şi monologuri organizate de diferite „corturi” şi comunităţi religi-oase. Manifestările artistice s-au în-cheiat în acordurile imnului Curţii Neamurilor, „Unknown you”. Imediat cu toţii s-au îndreptat spre Catedrală, unde au asistat la un moment de ru-găciune organizat de Mişcarea Foco-larilor, Comunitatea Sfântul Egidiu şi de Comunitatea din Taizè, pentru ca mai apoi, întreg cortegiul, cu lu-mânări aprinse în mâini, să se reverse pe străzile oraşului.

A doua zi, pe 15 noiembrie, în

cursul dimineţii, Curtea Neamurilor s-a mutat la Universitatea Statală din Tirana pentru ca mai apoi, în a doua parte a zilei, să o aflăm la Universi-tatea Europeană din Tirana. Profeso-rii din respectivele universităţi, fie au dat mărturii despre felul în care şi-au trăit credinţa în timpul regimului co-munist - în cazul celor credincioşi, fie au făcut referinţă (în special la Uni-versitatea Europeană, unde erau mai mulţi necredincioşi) la fraternitatea universală ori la etică, elemente pre-zente de obicei şi în cei ce cred şi în cei care nu cred în Dumnezeu. q

c ât nu am da, uneori, cu toţii, să putem da timpul înapoi pentru a schimba momen-te, decizii luate în mod greşit, pentru a corecta cuvinte prin care am rănit perso-ane sau le-am îndepărtat, pentru a anula acţiuni pripite şi atitudini nechibzuite?

Doar că timpul nu-l mai putem da înapoi…Ceea ce însă putem face este să învăţăm din toate acestea căci viaţa de fiecare zi, plasmată mereu de alte şi alte întâlniri, decizii, situaţii noi, ne va da posibilitatea să arătăm dacă am devenit sau nu mai prudenţi.

Cuvântul prudenţă vine din substantivul latinesc prudentia, care la rândul său derivă din providentia şi înseamnă precauţie, a vedea ceva înainte de a se întâmpla. Această dispoziţie interioară, după cum ne spune şi Catehismul Bisericii Catolice (cf. CBC 1806), ne ajută să alegem mereu binele şi să evităm răul, cântărind bine deciziile pe care vrem să le luăm.

Da, cel prudent prevede. Ştie că orice cuvânt, decizie şi atitudine au consecinţe asupra persoanei proprii, dar şi asupra celorlalţi. De aceea, ştiind că putem săvârşi uşor răul, persoana prudentă acţionează într-un mod chibzuit, cu multă atenţie. Gândirea sa cuprinde un orizont mai larg. Omul prudent gândeşte înainte de a face ceva. Nu se pripeşte, nu acţionează la nervi, la supărare, nu se aprinde repede în discuţii. Ştie că orice acţiune îşi are consecinţele ei şi că, deseori, graba nu doar că strică treaba, dar consecinţele ei nu mai pot fi schimbate, oricât ar vrea...

În concluzie, prudenţa ne invită să învăţăm din greşelile noastre şi ale altora căci, cine este înzestrat cu această virtute, poate înţelege ce trebuie să facă în prezent, poate învăţa din trecut şi poate prevedea pentru viitor. Merită, ca atare, să cerem această virtute din partea Domnului, pentru că de ea depinde binele nostru, binele altora, dar mai ales răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume! ❏

virtuţi

despre virtutea prudenței

Pr. marius VăTămănelu

d upă liturghie se apropie de mine un tânăr pe care nu îl mai vă-zusem până atunci cerându-mi

să stăm de vorbă. Ne-am aşezat, ne-am prezentat şi am trecut repede la subiect. Chestiuni legate de Sfânta Treime, de pasajele dificile din Biblie, de sacramente, orânduite în funcţie de o necesitate personală, şi nu de o curi-ozitate academică formau conţinutul dicuţiei. Surprins şi ezitant am purtat un dialog îndelung deşi insuficient pentru seriozitatea problemei. Mi-am amintit în acel context că anterior o altă persoană îşi exprima nemulţumi-rea pentru că s-ar fi aşteptat din partea noastră la o mai temeinică instruire dogmatică. Întâmplarea a făcut să ex-perimentez pe propria-mi piele intere-sul crescând al unor persoane obişnu-ite vis-a-vis de chestiuni teologice pe care le consideram mai degrabă rezer-vate experţilor ori aulelor academice.

Aceasta era una din premizele sesi-unii Comisiei Teologice Internaţionale, reunită la sfârşitul lui 2011. Să păstreze credinţa vie şi trează e prima datorie a teologiei. Ea trebuie să restituie creş-tinilor evidenţa fericită a prezenţei lui Dumnezeu în lume şi chipul său ca izvor de pace pentru omenire. Aici creştinul ia cunostinţă de misterul re-velat al lui Dumnezeu, pentru a-l măr-turisi într-un demers ce vrea să refacă convieţuirea simfonică dintre religie şi raţiune, fără de care lumea va fi de-vastată de o religiozitate care se opune raţiunii şi o raţiune ce se opune religi-ozităţii. Acestea erau textual cuvintele adresate de Papa în acel context. Iar eu le-am reţinut pentru că eram ispitit uneori să cred că ceea ce doresc oa-menii de la noi, preoţii, e să fim un fel de consilieri psihologici fără onorariu, iar misiunea noastră e să îi facem să se simtă bine la liturghie. Ceea ce e la urma urmei adevărat, însă, din fericire, nu e esenţial. Esenţial e mai degrabă o discuţie despre Sfînta Treime, sâmbătă seara, când ne-ar face plăcere un pic de distracţie în compania prietenilor. ❏

Pr. adrian baciu

Mysterium salutis


D o s a rD

osa

rFa

mili

e, de

vino

ceea

ce eş

ti!

(Traducere şi adaptare de Gabriel Catalan a articolului AZIMO din Enci-clopedia Cattolica, Città del Vaticano, vol.II, 1948, coll.578-580).

P ână la mijlocul sec. XI, nici o controversă nu a apărut între Bisericile creştine în privinţa

calităţii pâinii euharistice: toate, în lu-crul acesta, erau de acord că trebuie să fie din grâu (cereală). Dacă apoi azima trebuie să fie fermentată sau fără droj-die, era o problemă de care nu se ocupa nimeni, aşa cum nimeni nu se întreba dacă vinul de la liturghie trebuie să fie roşu sau alb. De fapt, între timp, utili-zarea pâinii dospite era de multă vre-me preponderentă în Bisericile orien-tale, cu excepţia Bisericii armene care, cel puţin din sec. VI, folosea azima, după cum ştim din răspunsul pitoresc pe care într-o zi patriarhul armean Moise II (574-604) l-a dat împăratu-lui bizantin Mauriciu, care îl invitase la un conciliu unionist, care trebuia să se ţină la Constantinopol: „La ce bun să traversăm Achat-ul pentru a înce-pe să mâncăm pâine coaptă la cuptor

şi să bem apă caldă ?” (cf. J. Pargoire, L’Eglise byzantine de 527 à 847, edi-ţia a treia, Paris, 1923, p.102). Puţin mai înainte, monofizitul alexandrin Ioan Filopono, scria: „Cristos nu a dat discipolilor săi pâine azimă ca arhe-tip al corpului său, pentru că uzul său nu s-a păstrat până acum.” (Libellus de Paschate, ed. C.Walter, Lipsia, 1899). Oricum, în 819, când Rabano Mauro a scris cartea sa De ecclesiasticis off iciis, în cap.31 (PL 107,318-319), afirma că Occidentul folosea pâinea azimă, după exemplul lui Cristos la ultima cină. Alcuin (mort în 804), în Epistola ad fratres Lugdunenses (PL 100,289), a scris: Panis autem qui in corpus Christi consecratur absque fermento ullius al-terius corruptionis debet esse mundissi-mus… Ex aqua et farina panis sit qui consecratur in corpus Christi. Acestea sunt singurele mărturii clare din an-tichitate relative la această problemă, dintre o mulţime de altele mai mult sau mai puţin imprecise, pe care parti-cipanţii la controversă le-au aruncat în dispută. Ceea ce se poate în mod raţio-nal presupune este că în primele seco-le era întrebuinţată în mod indiferent

pâinea azimă sau cea dospită conform locurilor, timpului şi circumstanţelor. Mai târziu, uzanţele s-au stabilizat în sensul indicat. Cu siguranţă obiceiul latin este anterior schismei lui Fo-tie şi acesta s-a abţinut de a-l blama.

Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie (1043-1059) a fost primul care a iniţiat cearta asupra acestui punct cu latinii, pe care el îi trata ca „azimişti”. Spre sfârşitul anului 1052 sau la începutul lui 1053, toate bisericile pe care aceştia le deţineau la Constantinopol au fost închise din ordinul său. Cardinalul Humberto di Silva Candida povestea cum capelanul patriarhal a călcat în picioare ostiile consacrate de latini (Brevis et succinta commemoratio eo-rum quae Constantinopoli acta sunt: PL 142,1004). Au urmat atacurile teologilor la ordinele patriarhului, ale lui Leon, arhiepiscopul de Acrida, şi ale monahului din Studion, Niceta Stethatos, contra anumitor obiceiuri liturgice ale Bisericii latine, dintre care acela al azimei ocupa primul loc. Toţi latinii, şi Papa însuşi, primiseră ordine de a ceda în faţa obiceiului bizantin şi

gabriel catalan

Fermentul credinţei

Controversa azimelor


D o s a r

de a-l prelua. De ce aveau loc aceste atacuri neaşteptate? Se încerca de către Mihail Cerularie să se împiedice reluarea relaţiilor cu Biserica romană, întrerupte de mult timp, fără dubiu de la 1028. Atunci, de fapt, erau în curs tratative între Papa Leon IX şi împăratul bizantin Constantin Monomahul pentru încheierea unei alianţe politice împotriva normanzilor din Italia meridională prin mijlocirea latinului Argiro, guvernatorul Italiei bizantine. Alianţa politică trebuia fatalmente să aducă cu sine unirea religioasă. De aceea se încerca să se facă imposibilă această unire prin intermediul acestei polemici rituale izbucnită pe neaşteptate. Teologii lui Cerularie pretindeau că azima nu era pâine adevărată; [ci] era un reziduu al iudaismului, intolerabil sub noua Lege: era un lucru mort şi fără viaţă, incapabil să reprezinte corpul viu al Cristos, deoarece, conform părerii lor, fermen-tul este simbolul sufletului uman al Salvatorului. A consacra cu pâine azimă semnifica, după opinia lor, a mărturisi în mod implicit că Fiul lui Dumnezeu a luat un corp fără suflet; ar semnifica chiar căderea în erezia lui Apollinarie.

Era validă consacrarea latină? Polemiştii greci nu s-au pronunţat în mod clar. Preluându-i literalmente, teoria lor era că azima nu se poa-te transforma în corpul viu, ci în trupul inanimat al Mântuitorului. Latinii declarau că obiceiul Bisericii lor provenea de la apostolii Petru şi Paul, şi că însuşi Cristos a instituit Euharistia cu pâine azimă, după cum atestă cele trei Evanghelii sinoptice. Grecii le opuneau mărturia celei de-a patra Evanghelii şi au ajuns să nege nu numai învăţătura Părinţilor lor [Sfinţilor Părinţi] şi chiar aceea a însăşi liturghiei lor, [care susţine] că Isus Cristos a mâncat Paştele legal: după ei, Cristos a instituit Euharistia înainte de prima zi a azimelor. Cardinalul Humberto le-a răspuns în mod viu în opera sa Adversus Graecorum calum-nias (PL 143,931-974) făcând elogiul pâinii azimă şi, atacând cu vivacitate obiceiul folosirii celei fermentate, pâine „cavernoasă”, a vorbit despre drojdia („aluatul”) fariseilor, simbol al ipocriziei şi al vicleniei sau răutăţii.

Aceasta a fost prima fază a contro-versei. Dar ea n-a încetat cu Mihail Cerularie; ba dimpotrivă, după el, a

devenit una din principalele diver-genţe dintre greci şi latini, alături de problema purcederii Spiritului Sfânt. Despre ea se vorbea de fiecare dată când era în discuţie unirea. Cu aceste ocazii, şi în special la Conciliile din Lyon (1274) şi Florenţa (1439), s-a ajuns la soluţia indicată de simplul bun simţ şi mereu propusă de Biserica romană: pâinea azimă şi pâinea dospită sunt în egală măsură materia validă pentru consacrarea euharistică. În practică, clericii fiecăreia din cele două Biserici, Orientală şi Occidentală, trebuiau să urmeze obiceiul respectivei lor Biserici. Definiţia Conciliului din Lyon (Confesiunea lui Mihail Paleologul) insista asupra validităţii consacrării pâinii azimă, pe care unii greci o negau sau o declarau dubioasă. În realitate, polemiştii de acest gen fuseseră foar-te rari, şi aproape mereu adversarii azimei îi contestau doar conivenţa şi liceitatea, repetând argumentele simbolice inventate de teologii din sec. XI. Numai un oarecare rus, îndemnat de bizantini, pretindea în mod serios că latinii căzuseră în apollinarism pentru că se serveau de pâinea azimă.

În rest, polemiştii posteriori lui

T ermenul azimă provine din limbile greacă şi ebraică (άζυμος, de la α = fără şi ζύμη = ferment, adică «fără

ferment»; ebr. maşşāh, pl. maşşôth). Vechiul Testament se referă la pâinea nefermentată cu ocazia prezentării unor situaţii de precipitare sau grabă extraordinară (Gen 19,3; Ex 12,34; 1Sam 28,24); acest motiv a cauzat folosirea pâinii sub forma azimei în timpul fugii lui Israel din Egipt (Ex 12,8-18; 13,3; Deut 16,3). În amintirea acestui fapt, a fost unită cu sărbătoarea comemorativă a exodului miraculos (Pesah), legea de a se alimenta cu pâine nedospită în timpul celor şapte zile cât durează solem-nitatea (Ex 12,15). Paştele mai era numit „sărbătoarea azimelor” (Ex 23,15; 34,18; Lc 22,1) sau „zilele azime-lor” (Mt 26,17; Lc 22,7; Fapt 12,3; 20,6). Deja la primul Paşti celebrat pe pământ palestinian (Ios 5,11) se observă folosirea azimelor.

Azimele au îmbrăcat o semnificaţie religioasă (cf. Jud 6,19-21: azime oferite

îngerului, mistuite de foc). Pentru că nimic fermentat nu putea fi oferit pe altar (Ex 23,18; 34,25), la sacrificii se ofereau doar lipii fără drojdie, care uneori constituiau un sacrificiu special (Lev 2,4 şi 11; 6,16) nesângeros (minhāh), cu excepţia „trufandalelor”, care nu se depuneau pe altar (Lev 2,7; 7,13; 23,17). Pregătirea azimelor revenea leviţilor (1Cron 23,29: cuvântul „preoţii” din Vulgata este interpolat). Doar preoţii mâncau azimele rămase de la

sacrificii (Lev 6,16 şi 18). În iudaismul târziu se reţine că pâinile de ofertă erau azime. În perioada post-creştină evreii au introdus ritul azimelor zis afiqômen.

De la chestiunea dacă Isus a utilizat pâine azimă la ultima cină a rezultat, în timpul întrucâtva mai recent (sec. XI), spinoasa controversă dintre Biserica greacă şi Biserica latină. Din azimă Sf. Paul extrage simbolismul tropologic (ale-goric, figurat) al „sincerităţii şi adevărului”. (1Cor 5,8).

angel Penna

Azima


D o s a r Una în credinţă şi iubire

Sfânta Euharisti e în scrierile Sfinţilor Părinţi din secolul al II-lea

S fânta Euharistie în scrierile Sfin-ţilor Părinţi din secolul al II-lea Termenul „euharistie” provine

din limba greacă iar semnificaţia iniţia-lă era aceea de „acţiune de mulţumire”. Odată cu răspândirea creştinismului acest termen este preluat de Biserică şi va desemna Cina creştină, binecuvânta-rea consacratorie, elementele sacramentale şi, în sfârşit, acţiunea euharistică. Odată cu trecerea timpului, acest sacrament va lua diferite nume. Primul nume pe care îl întâlnim deja în scrierile neo-testamentare este cel de fractio panis, denumire folosită de evanghelistul Luca în evanghelia sa şi în Faptele Apostolilor. Prin metonimie, gestul care va da început cinei/prânzului, le-gat de euharistie, va indica foarte re-pede întreaga acţiune. Acest termen va dispărea degrabă în legătura sa cu cina/prânzul (cu excepţia unor opere în care va mai apărea, ca de exemplu: Acta Pa-uli et Th., 5; Serap., Eucol., 14, 15. În

prima operă din perioada apostolică, Didahia, euharistia este legată de un adevărat prânz, ceea ce explică ambiva-lenţa expresiilor în rugăciunile din ca-pitolele 9-10. În aceste capitole, descri-erea Euharistiei pune accent mai ales pe caracterul său eclezial şi escatologic:

Mihail Cerularie sunt departe de a se înţelege între ei: 1). asupra chestiunii cunoaşterii felului de pâine de care s-a servit Domnul nostru la ultima Cină (sunt înaintate ca propuneri până la cinci opinii diferite); 2). asupra originii obiceiului latin, pe care unii o plasează în vremea apostolilor, alţii o stabilesc în sec. II, alţii în sec. IV sub antipapa Felix II (355-365), care se pare că a fost apollinarist, alţii sub Carol cel Mare, alţii, şi aceasta este opinia cea mai în vogă, din sec. VIII până în sec. XI, puţin înainte de Mihail Cerularie. Această ultimă opinie, pe baza căreia patriarhul disident Antim VII a redactat a sa Scrisoare enciclică din 1895, răspunzând la enciclica Papei Leon XIII, Praeclara gratulationis, din 20 iunie 1894, este în mod sigur falsă potrivit celor pe care le-am zis mai sus.

După cum se vede, în sine, ches-tiunea azimei nu are nicio impor-tanţă şi nu poate fi un obstacol în faţa unirii, ci doar un pretext pus înainte de cei care nu o doresc.

Astăzi toţi creştinii orientali folo-sesc pâinea dospită, exceptând armenii (catolici şi dizidenţi), maroniţii şi malabarezii.

Martin Jugie

BIBLIOGRAFIE: Despre folosirea pâinii azimă în Biserica latină a se vedea lucrarea Disertatio de pane eucharistico azymo ac fermentato, în Vetera analecta, ediţia a II-a, Paris, 1723, pp.524-547, reprodusă în PL 143,1219-1278, care respinge tezele lui J. Sirmond, Disquisitio de azymo, Paris, 1651 (cf. idem, Opera, vol.IV, Veneţia, p.351 şi următoarele). Principalele documente referitoare la controversa din sec. XI sunt reunite în PG 120 şi PL 143. Pentru pe-rioada ulterioară sec. XI: A. Pavlov, Studiu critic asupra istoriei vechii polemici greco-ruse contra latinilor (în rusă), Petersburg, 1878; M. Lequien, Dissertatio damascenica, vol.VI: PG 94,367-416; B. Leib, Due inediti bizantini sugli azimo al principio del XII sec., în „Orientalia christiana”, 2 (1924), pp.135-263; M. Jugie, Theologia dogmatica christianorum orientalium ab Ecclesia catholica dissidentium, Paris, vol.I, 1926, pp.311-351; vol.III, 1930, pp.332-356; Th. Spáčil, Doctrina theologiae Orientis separati de Sanctissima Eucharistia, în „Orientalia christiana”, 14 (1929, vol.II), pp.114-145; F. Cabrol, Azymes, în DACL, vol.I, coll.3254-3260; J. Parisot, Azymes, în DThC, vol.I, coll.2653-2664. q

Precum grăunţele de grâu au fost risipite pe câmpii, iar boabele de struguri pe dealuri şi, fiind ele adunate,

s-a făcut din ele o singură pâine şi un singur vin, care au fost aduse înaintea ta, Părinte ceresc,

tot astfel te rugăm să aduni Biserica ta din toate colţurilelumii şi să o faci una în credinţă şi iubire 1.

şi Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica ta, fereşte-o de orice rău şi fă-o perfectă în dragostea ta; sfinţeşte-o,

adun-o din cele patru vânturi în împărăţia pe care i-ai pregătit-o. şi Să vie harul tău şi să treacă această lume. Osana casei lui David.

Cel care este sfânt să se apropie, iar cel care nu este să facă pocăinţă. Maranatha.

Amin.

Pr. DaMian Pătraşcu

D o s a r

Sfânta Euharisti e în scrierile Sfinţilor Părinţi din secolul al II-lea

Ignaţiu cunoaşte şi foloseşte ca ter-men tehnic „euharistia”, atunci când vorbeşte despre adunările credincioşilor unde se frânge pâinea, dar o pune în legătură cu botezul (cfr., Eph., 13, 1; Phil., 4; Smyrn., 7, 1; 8, 12 ). Euharistia ocupă un loc central în scrisorile lui Ignaţiu. Ea trebuie să fie celebrată în mod necesar de către episcop. Se invocă Dumnezeu cu o rugăciune comună, ofi-cială şi liturgică, rugăciunea episcopului unită cu cea a Bisericii. Ea este o laudă şi cerere în acelaşi timp şi se încheie cu participarea la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Această cină este un sacrificiu de mulţumire, aşa cum indică expresiile sacrificiale; necesită credinţă şi caritate. Dă posibilitatea în acelaşi timp să fie aflat Cristos şi să se trăiască în dragoste. Ignaţiu stabileşte un paralelism între euharistie şi martiriu. Acesta din urmă este o adevărată liturgie, deoarece constituie imitarea cea mai perfectă a jertfei lui Cristos şi calea cea mai scurtă pentru a ajunge la ea. Iată ce ne spune Ignaţiu în Scrisoarea către Romani, 4, 1:

Scriu tuturor Bisericilor şi tuturor le

dau de veste că voi muri bucuros pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi împie-dica. Vă implor, nu recurgeţi în favoarea mea la o bunăvoinţă importună! Lăsaţi ca eu să devin hrană pentru f iare, prin intermediul cărora îmi va fi dat să ajung la Dumnezeu! Eu sunt grâul lui Dumnezeu şi vreau să fiu măcinat de dinţii f iarelor, pentru a putea deveni pâinea neprihănită a lui Cristos... Imploraţi-l pe Cristos pentru mine, pentru ca prin mijlocirea acelor dinţi, să devin ostie bineplăcută lui Dumnezeu.

Un alt autor din prima perioadă patristică, marele sfânt şi filosof, Iustin, ne furnizează prima descriere a eu-haristiei în Prima Apologie, cc. 65-67. După ce descrie ritul botezului care se încheie cu ritul dăruirii păcii, aminteşte:

Apoi se aduce celui care prezidează adu-narea fraţilor, pâine şi un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca acestea să f ie primite de către El. Când a terminat rugăciunile şi eu-haristia, întreg poporul care este de faţă rosteşte cu glas mare: «Amin». Cuvântul Amin este un cuvânt ebraic care înseam-nă «aşa să fie». După ce întâistătătorul a terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia care sunt numiţi la noi diaconi, dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pâi-nea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor.

şi Hrana aceasta se numeşte la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovă-duite de noi sunt adevărate şi care au trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Biserica. Căci noi nu primim pe acestea ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutu-ră comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Cristos Mântuitorul nostru, S-a întrupat, şi a avut în vede-rea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele

Acelui Isus întrupat. Apostolii, în memoriile lor, care se numesc Evanghelii, aşa ne-au transmis că li s-a poruncit lor: Isus luând pâinea şi aducând rugăciuni de mulţumi-re asupra ei, a zis: „Aceasta să o faceţi în amintirea Mea; acesta este trupul meu” (Lc 22, 19-20). Şi, de asemenea, luând şi potirul şi aducând rugăciuni de mulţumire asupra lui, a zis: „Acesta este sângele Meu”. Şi i-a împărtăşit din ele numai pe ei3.

Din textele citate reies unele aspecte interesante pentru această perioadă a Bisericii primare. Există înainte de toate unul care prezidează euharistia. Iustin nu menţionează dacă acesta trebuie să fie în mod necesar episcopul, sau poate orice preot să celebreze. Cei care îi împărtăşesc pe credincioşi sunt diaconii, care împart fiecăruia împărtăşania sub ambele specii, obicei care la ora actuală a dispărut în Biserica romano-catolică, păstrându-se în celelalte Biserici, în special în cea ori-entală. Euharistia apoi era dusă şi acasă pentru cei care nu aveau posibilitatea să participe la Sf. Jertfă. Nu se pomeneşte însă dacă se ducea numai pâinea, aşa cum era practica în Biserica primară. Este de aşteptat totuşi că vinul nu se ducea deoarece era mai greu de pus în ceva şi de transportat. La fel, nu se amin-teşte nimic dacă euharistia era dusă acasă numai pentru cei bolnavi, sau pentru toţi cei absenţi, indiferent de motivaţia absenţei acestora de la Sf. Liturghie. Există deja conştiinţa că pâinea şi vinul se transformă în totalitate şi în mod real în trupul şi sângele lui Isus Cristos. Ceea ce se celebrează urmează îndeaproape ceea ce Cristos a celebrat şi a poruncit să se facă în memoria Lui la ultima cină. q

1 Această rugăciune a fost înserată în

Liturghierul roman, la rugăciunea credincio-şilor, în Rugăciune pentru unitatea creştinilor. Cfr., LITURGHIERUL ROMAN, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Bucureşti 1993, p. 956.

2 În această scrisoare Ignaţiu recurge şi la termenul agapé.

3 SFÂNTUL IUSTIN, Apologia întâi, în Apologeţi de limbă greacă, Trad., introd., note şi indici de Pr. Prof. Dr. T. BODOGAE, Pr. Prof. Dr. O. CĂCIULĂ, Pr. Prof. Dr., D. FECIORU, Ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, p. 93-95.



S -a născut la Rovereto, regiunea Trentino, în 24 martie 1797, având parte de o copilărie fericită, în tim-

pul căreia a citit foarte multă literatură clasică, filosofică şi teologică. Faima lui de om învăţat l-a făcut pe Alessandro Manzoni să spună: „se pare că nu există nici o carte pe care Rosmini să nu o fi ci-tit!” Ignorând ambiţiile părinţilor săi, care făceau parte din clasa aristocraţiei italiene, Antonio Rosmini a decis la vârsta de 16 ani să se facă preot, ceea ce s-a şi întâmplat în 1821. Ca preot tânăr, a arătat că-i place să trăiască aspectul contemplativ al vieţii sacerdotale. Printre alte roade ale vieţii lui spirituale, amintesc aici întemeierea Institutului Carităţii şi a Congregaţiei Surorilor Providenţei. Aceste întemeieri au la bază carisma lui Antonio Rosmini, şi anume caritatea universală, care cuprin-de trei forme specifice: temporală, inte-lectuală şi spirituală. Mergând la Roma, în 1829, pentru a primi confirmare de la Papa Pius al VIII-lea pentru carisma lui, Sfântul Părinte i-a spus: „Este voinţa lui Dumnezeu ca tu să scrii cărţi, aceasta este vocaţia ta. Biserica are o mare nevoie de scriitori, vreau să spun, de scriitori mari, care sunt atât de puţini. Pentru a influenţa cu folos poporul, astăzi nu există un alt mijloc decât acela al raţiunii; prin intermediul acesteia, să-l conduci la reli-gie”. Rosmini a luat în serios propunerea Papei şi a scris enorm: peste o sută de volume de filosofie şi teologie, acoperind cele mai importante aspecte ale ştiinţei, epistemologiei, metafizicii, eticii, filosofiei dreptului, filosofiei educaţiei, ştiinţelor politice, antropologiei filosofice, psiho-logiei, teodiceii, antropologiei teologice, teosofiei şi ale altor discipline. Opera lui constituie un sistem de filosofie şi teo-logie creştină care nu este mai prejos de sistemul augustinian sau tomist. Din pă-cate sistemul rosminian nu este cunoscut.

Lucrarea cea mai cunoscută a lui Rosmini este Cele cinci răni ale Bisericii, de curând tradusă şi în limba română.

Fiind o carte profetică, nu a fost înţeleasă la vremea respectivă, iar autorul ei a fost pus la Index, deci excomunicat şi interzis. Totuşi, tezele acestei cărţi erau profun-de, fiindcă se întemeiau pe învăţătura Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi şi a Conciliilor Bisericii. Prin deschiderea lor, ele au anticipat o parte din decizi-ile Conciliului al II-lea din Vatican, în special cele din constituţia Sacrosanctum Concilium şi din documentul Dignitatis Humanae. Şi fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a validat intuiţiile lui Antonio Rosmini, în special cele legate de dialogul dintre credinţă şi raţiune, propunându-l ca model din acest punct de vedere în enciclica Fides et ratio (nr. 74).

Sistemul filosofic şi teologic al lui Antonio Rosmini poate fi numit Sistemul Adevărului, deoarece se bazează pe cer-cetarea raţională şi riguroasă a adevărului care, în cele din urmă, în cazul nostru, se identifică cu ideea de fiinţă. Pentru Rosmini, ideea de fiinţă este izvorul tu-turor cunoştinţelor şi ştiinţelor noastre. La această idee se ajunge cu ajutorul unei analizei atente a faptelor: 1) fiecare dintre noi are ideea de fiinţă, ştie ce înseamnă existenţa în formele ei generale; 2) cali-tăţile şi caracteristicile ei nu pot logic să

ţină de ceva particular, cum ar fi experien-ţa personală, senzaţia, eul personal; ideea de fiinţă este eternă, imutabilă, necesară, posibilă, nedeterminată, obiectivă, simplă, universală; 3) ea se găseşte în toate ideile noastre, este ultima abstracţie posibilă din fiecare idee pe care o avem; 4) ideea de fiinţă nu poate fi extrasă din lucrurile par-ticulare, din noi înşine sau din experienţa noastră; ea este înnăscută, noi ne naştem cu această idee de fiinţă. Aşadar ideea de fiinţă în noi este elementul divin care străluceşte în faţa minţii noastre şi pe care se bazează demnitatea, măreţia şi des-chiderea noastră spre infinit. Ea asigură legătura dintre raţiune şi credinţă, dintre natură şi supra-natură, dintre ştiinţă şi re-ligie. Pe scurt, Antonio Rosmini a pornit de la om pentru a ajunge la Dumnezeu, potrivit îndemnului rugăciune al Sf. Augustin – fecisti nos Domine ad Te et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te – sau în spiritul acelui itinerarium mentis in Deum al Sf. Bonaventura.

Prin beatificarea lui în 2007, Papa Benedict al XVI-lea a dorit să facă nu doar un act de dreptate faţă de un gân-ditor catolic pus sub obroc de duşmanii lui politici şi eclesiastici, ci să ofere şi un medicament la criza culturală prin care trece Biserica din zilele noastre, invitându-ne să avem curajul să gândim realităţile ultime, lucrurile mari, prin-cipiile întemeietoare, aşa cum a făcut fericitul Antonio Rosmini - pensare in grande! Acest pensare in grande presu-pune nişte condiţii de posibilitate în om: printre altele, iubirea adevărului, asumarea caracterului personal al fi-inţei umane şi promovarea spiritului de înţelegere. Antonio Rosmini a fost considerat un fel de Kant al Italiei, de aceea aş vrea să închei cu pledoaria lui pentru dezvoltarea inteligenţei, raţiunii, raţionalităţii şi logicii umane şi să vă adresez o întrebare de natură morală în stil rosminian: în tot ceea ce faceţi, urmaţi mereu lumina raţiunii? q

Despre Antonio Rosmini

În 8 noiembrie 2007, la Novara (Italia), a fost ridicat la cinstea altarelor ca fericit filosoful italian Antonio

Rosmini, un gânditor catolic mai puţin cunoscut, atât la noi, cât şi în alte părţi ale lumii.

FIlosoFul beAtIFIcAtspiritualitate şi viața bisericii

Wilhelm Dancă


D in darul lui Dumnezeu începem un nou an cu revista „Mesagerul Sfântului Anton”, prin a cărei

bunăvoinţă este găzduită în fiece nu-măr o pagină închinată operei maria-ne, Asociaţia Publică Internaţională Armata Maicii Domnului. Chiar de la începutul anului, cu ocazia acestui prim articol, doresc, ca în nume perso-nal şi al tuturor membrilor asociaţiei, să exprim gratitudinea şi recunoştinţa noastră directorului revistei pr. Ciprian Sava şi vice-directorului pr. Carol Sabău pentru îngăduinţa acestei pagini, pentru posibilitatea de a ajunge în casele tu-turor abonaţilor şi pentru colaborarea fructuoasă pentru binele comun şi mai ales al militanţilor care citesc perma-nent această revistă. Cum este şi firesc, la trecere pragului unui nou an, fiecare dintre noi îşi face un plan de acţiune după care să se ghideze mai apoi în lucrarea pe care o are de înfăptuit.

Noi, Asociaţia Publică Internaţională de drept pontifical, nădăjduim, ca prin ajutorul Domnului, mijlocirea puternică a Maicii Neprihănite şi a apostolului ei neobosit, sf. Maximilian Maria Kolbe, anul acesta aniversar, 80 de ani de pre-zenţă fructuoasă pe teritoriul României, să vă oferim tuturor cititorilor etapele fondării şi apoi ale dezvoltării asocia-ţiei şi a spiritului pe care şi l-a propus să-l răspândească printre toţi creştinii de bunăvoinţă. Aş comite o impieta-te impardonabilă dacă nu aş sublinia faptul că sufletul creştin chiar din fază incipientă are pe lângă caracterul emi-namente cristocentric şi pe cel marian şi aceasta nu este o hiperbolă meni-tă să surprindă cititorul, dar este un adevăr incontestabil reliefat de altfel şi de Suveranul pontif Paul al VI-lea. Aşa după cum Maica Neprihănită a fost chemată de Dumnezeu Tatăl şi

investită cu mandat divin de a fi purtă-toare de Dumnezeu în lume, tot la fel fiecare creştin, prin botez, are menirea de a fi în lume purtător de Dumnezeu, purtător de Cristos, cristoform.

Trebuie să o spunem în mod lim-pede, că chiar dacă la începuturile creştinismului iubirea faţă de Maica Domnului nu era aşa vădită din cauza persecuţiilor, de teama ca nu cumva să fie confundată cu vreo zeiţă a timpului, avem totuşi mărturii care ne vorbesc despre o atenţie cu totul deosebită pe care creştinii dintotdeauna au manifes-tat-o faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Prin aceasta, de fapt, creştinii, în frunte cu conducătorii lor, au ţinut cu tot di-nadinsul să pună în practică rugăciunea plină de dragoste a lui Isus rostită pe când atârna pe cruce: „Fiule, iat-o pe mama ta!” (In 19,26) şi apoi să imite exemplul remarcabil al ucenicului pe care-l iubea Isus: „Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,27). Aşa după cum Biserica s-a preocupat cum să pună în practică îndemnul lui Isus: „Vegheaţi şi vă rugaţi!”(Mt 26,41) şi a dus la formarea în mediile mona-hale a ceea ce astăzi numim Liturgia Orelor, deopotrivă şi cuvintele rostite de pe înălţimea crucii şi-au găsit ecou în inimile creştinilor ducând la formarea breviarului marian – Sfântul rozariu, prin care se exprimă în mod concret şi la îndemâna oricui şi pretutindeni iubirea filială faţă de Maica Domnului.

Dragostea faţă de Neprihănita, Maica lui Isus şi a noastră, a rodit în de-cursul celor două milenii de creştinism diferite manifestări: statui, icoane, rugă-ciuni, acatiste, litanii; grote, capele şi bi-sericii închinate ei; ordine şi congregaţii religioase aşezate sub patronajul ei; con-cilii dedicate adevărurilor mariane, cei care s-au succedat la catedra sfântului

Petru s-au aplecat deseori cu atenţie sporită asupra persoanei Fecioarei, au fost declarate ca dogme de credinţă anumite adevăruri mariane cum ar fi: „Zămislirea Neprihănită a Mariei”. La această pleiadă enumerată adineauri se adaugă şi asociaţiile mariane printre care amintim: Scapularul Maicii Domnului, Medalia Miraculoasă, Rozariul viu, Legiunea mariană, Mişcarea sacerdotală mariană, Reuniunea mariană, Armata Maicii Domnului etc., fiecare având specificul propriu.

În ceea ce priveşte asociaţia noastră, apărută în timpuri vitregi nu numai pentru Europa dar şi pentru întreg ma-pamondul, este un răspuns adecvat la si-tuaţiile timpului, fiind, aşa cum spunea sfântul Maximilian Kolbe: „o viziune globală nouă a vieţii creştine”, care-l are în centru pe Cristos, apoi Biserica sa sfântă şi pe Maica Neprihănită - ex-ponentul cel mai nobil al creaţiunii lui Dumnezeu şi al Bisericii. Fie ca anul acesta aniversar să putem aduce fiecare obolul nostru umil spre binele tuturor. q

80 De Anide prezenţă în

România

ARmAtA mAIcII DomNuluI pagina mariana

Pr. Paul Bulai

Vocaţia sfinţitoare şi formativă a pelerinajuluiD intotdeauna, omului i-a stat bine

cu drumul, cu călătoria, cu de-lo-calizarea – cel puţin din când în

când şi din anumite puncte de vedere. „Dorul de ducă” are consecinţe benefice, formative, mai ales dacă este asumat, fă-cut cu ştiinţă, supravegheat de conştiinţă, „înfăşurat” de voinţă. Una dintre cele mai importante forme de călătorie a fiinţei, prin amploare şi consecinţe sufleteşti, este pelerinajul.

Spre deosebire de alte forme de depla-sare, pelerinajul se realizează sub faldurile credinţei (acompaniată de celelalte asump-ţii, amintite mai sus), care îi este imbold dar o şi dinamizează, o maturizează, o supune la probă. Specificul acestei forme de mutare spaţială constă în aceea că ea se face în numele unui credinţe religioase, făcând parte, până la urmă, dintr-o formă subtilă de celebrare, de mărturisire a ei.

Pelerinajul nu se reduce la o simplă deplasare fizică într-un cadru cu valoare spirituală, ci este o mişcare înspre inte-riorul sufletesc, în ce are el mai autentic şi mai profund. O mişcare interioară care poate prefaţa una mai amplă, cea care vizează întâlnirea cu Dumnezeu. Prin preparative, scenografia derulării şi consecinţe, pelerinajul excede excursia, deplasarea cu scop recreativ. Funcţia de loisir dispare în favoarea unei funcţii reflexive, constructive, auto-formative.

Întâi de toate, pelerinajul este un gest de fidelitate faţă de reperele credinţei tale, de mărturisire a propriului crez printr-un un efort minimal de coparticipare, prin prezenţă, la un mister, în preajma unui însemn religios (sfinte moaşte, un loc sau obiect care are conexiune cu un eveniment spiritual, alt marcator cu semnificaţie re-ligioasă). O prezenţă auto-consimţită, în-tăritoare, edificatoare în raport cu credinţa ce o exprimi şi cu care te solidarizezi.

Pelerinajul creDinţeispiritualitate şi viața bisericii

conStantin cucoş


În al doilea rând, apare cu pregnanţă conştientizarea scopului acestei deplasări sufleteşti: de trăire adâncă a sentimentului religios, de purificare, de făgăduire - faţă de Dumnezeu, faţă de sine - a unei per-fectări viitoare. Pelerinajul este o mişcare ascensională a subiectului în plan valoric în consens cu zările de aşteptare ale edifi-ciului religios, o mutare voită într-un re-gistru motivaţional maxim. Însăşi scopul devine sfinţitor, prin încărcătura de trăiri curate şi registrul de reguli ce acompania-ză parcursul acestei dinamici purificatoare.

În al treilea rând, pelerinajul presu-pune asumarea unui anumit compor-tament atât în timpul derulării acestui eveniment, cât şi după încheierea lui. El obligă la o anumită rigoare normativă, la o disciplină interioară, la asumarea şi învingerea unor dificultăţi fizice (vânt, ploaie, frig) sau a unor cazne sufleteşti (răbdare, aşteptare, foame, sete). Dar tocmai aceste dificultăţi dau măsura bucuriei, când aceasta se împlineşte, alături şi simultan cu ceilalţi. Conduita nu este doar circumstanţială, ea devine contaminantă - de la alţii spre mine, de la mine spre alţii - şi se prelungeşte dincolo de acest cadru. Pelerinajul instaurează o stilistică de ordin comportamental, la nivelul fiecărei persoane în parte, ce tinde să se reediteze, să se perpetueze în timp.

În al patrulea rând, pelerinajul este o formă de poziţionare a credincio-sului faţă de binefacerile sau bucuriile vieţii, cele avute sau cele vrute. Este un eveniment care marchează finalul unui traseu (pelerinajul de mulţumire faţă de bucuriile survenite) sau care anunţă începutul unei noi căi (pelerinajul de invocare a împlinirii unei dorinţe sau de pocăinţă). El se plasează la intersecţia dintre ce a fost (şi rău, şi bine…) şi ceea ce urmează să fie (numaidecât bine!).

În acelaşi timp, pelerinajul este un marcator temporal, un eveniment cru-cial din existenţa unui individ (cum ar fi pelerinajul la Sfântul Mormânt sau la Muntele Athos), care lasă amprente adânci în memoria sufletească a per-soanei. Multe se pot uita, dar contac-tul şi „imersiunea” într-un perimetru atins de sfinţenie nu se uită nicicând. Existenţa umană capătă cu adevărat sens când este presărată de evenimen-te nodale, cu încărcătură spirituală.

Pelerinajul mai devine şi o ocazie de întâmpinare şi asumare a semenilor noştri, de co-împărtăşire şi trăire laolaltă a bucuriilor credinţei. Este o formă de rezonare afectivă, prin şi alături de cei-lalţi, în perspectiva unei întâlniri alese, unice şi ultime - cea dintre firea omului (finită) şi Dumnezeu (Cel Infinit). q


S unt aici două momente de viaţă tră-ite cu dăruire şi iertare totală pentru ceilalţi, şi câteva modeste gânduri.

Era 15 august, ziua cea sfântă a Înălţării Fecioarei şi era forfotă mare, după slujbă în incinta cimitirului Bellu catolic. Venisem la morminte cu flori, candele şi câteva pachete, să omagiez ast-fel Măriile din neam. La poarta cimitiru-lui, după ce împărţisem pachetele, mi-a atras atenţia o fetiţă cu cârje, sprijinită de zid. M-am apropiat de ea, şi cum nu mai aveam nici un pachet, am vrut să-i dau bani, dar m-a refuzat, politicos. I-am ofe-rit atunci ciocolată (rămasă în plus de la pachete), din care rupsesem doar un colţ. Mi-a mulţumit bucuroasă, dar un băiat din mulţime, s-a repezit şi i-a smuls-o. Văzându-mă atât de contrariată, fetiţa mi-a spus, liniştindu-mă „Lăsaţi...Nu-i nimic... E bine că îl pot privi, până vine fratele meu să mă ia!” Port şi acum pova-ra neputinţei de a acţiona eficient în acele momente! Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii să nu facă nimic, sau să renunţe la confruntări în mod „paşnic”.

Mi-a fost dăruită atunci una din cele mai frumoase lecţii de viaţă!

Era duminică, 11 septembrie, zi mult îndoliată pentru americani; era, pentru noi, duminica de dinaintea noului an şcolar. În tradiţia noastră, după Înălţarea Sfintei Cruci, în mod firesc, ca o binecuvântare, începea noul an şcolar, ca un alt fel de înălţa-re, a spiritului, spre cunoaştere. Era duminica a 24-a de peste an, „duminica iertării” cu lectura întâi din Ben Sirah („(...) iartă aproapelui tău”) şi cea de a doua din Sfântul Matei (iartă „până la şaptezeci de ori câte şapte”). Erau mulţi credincioşi din lu-mea şcolii în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, şi ea, mult încercată de otrava vremurilor noi şi a impostorilor. Catedrala aceasta, în care s-au înălţat ru-gile atâtor generaţii, şi în care au poposit, între atâţia alţii, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, în care s-a scris istorie prin slujirea, împreună, a

unui Papă magistral („papa mileniului”) şi a unui Patriarh ortodox (fericească Dumnezeu în pace) este mult îndrăgită de către tinerii din toată ţara. Mă gândeam la Psalmul 59, atât de complex şi potrivit pentru noi, pentru că reuneşte elemente ale lamentaţiei individuale, cu cele ale implorării întregului popor, pentru ca Dumnezeu să-i elibereze de duşmani.

Ceea ce a urmat a fost o predică de excepţie, în care, în stilul clar şi apropiat al Episcopului nostru, s-a făcut pledoaria iertării, ca măsură a iubirii şi compasiunii pe care Domnul ne cere să o mărturisim faţă de oameni, aşa cum şi El Însuşi o face. A experimenta răbdarea înseamnă a primi mult mai mult decât noi înşine am cerut vreodată. Pentru că pariul lui Dumnezeu se află în întregime aici: a în-locui răzbunarea şi impulsul de a restitui răul suferit cu iertarea şi compasiunea. A absorbi răul şi a-l transforma într-un bine mai mare se numeşte putere. Iar puterea lui Cristos, care a schimbat is-toria prin compasiune este totul. Lecţia este repetitivă şi cu unii dintre noi. Şi ceea ce a urmat a fost o mare lecţie.

O tradiţie rabinică susţine că a edu-ca înseamnă „a actualiza revelaţia de la Sinai”, adică a cunoaşte şi a crede cu acelaşi sens. Cu acea blândeţe incon-fundabilă, Sfântul Augustin ne învaţă:

„cu cât mă apropii de Cristos mai mult, cu atât sunt mai puternic, iar cu cât mă îndepărtez, cu atât cad mai mult”. Şi numai la „Cuvântul Său” avem şi noi curajul de a înainta în larg, de a ne înăl-ţa la amvon sau catedră pentru ceilalţi. Preotul educă prin „arta lui Dumnezeu”, iar profesorul se apropie de sfinţenie, atunci când reuşeşte să îndrume discipolii spre o cunoaştere unitară a lumii prin modelarea unei personalităţi echilibrate.

Desigur, homo faber fortunae suae (omul este artizanul propriului destin), dar inspiră enorm şi modelele, preoţii formatori, educatorii, psihologii. Tot de la Sfântul Augustin învăţăm că nu poate fi cunoscută o persoană, decât cu priete-nie şi bunătatea inimii, deoarece ceea ce se iubeşte, se înţelege mult mai bine. În studiu, ca şi în credinţă este nevoie de pa-siune. Există o „memoria amoris”, pentru că fiecare avem „dascălii” noştri, pe care i-am interiorizat, încă din primii ani ai ti-nereţii, care au lăsat o amprentă adâncă în inima noastră, şi care, au aprins în noi, in-tuiţii, idealuri, ce şi astăzi, încă luminează.

După o lecţie adevărată de viaţă, atât educatorul cât şi grupul lui, sunt în măsură să binecuvânteze existen-ţa, să admire miracolul şi frumuseţea strălucitoare a vieţii cu posibilităţile ei incomensurabile! În această îmbrăţişa-

re a vieţii, cu ochii la cer, înveţi lecţia omeniei şi a iertării, fie de la o micuţă infirmă sau de la un Episcop renumit şi înţelegi că niciunui om nu trebuie să i se re-fuze posibilitatea de a se reabilita.

Atunci, parcă şi Dumnezeu ascultă, căci vorbele înviate în stradă sau orfelinate respectă canoanele cerului, practicând virtutea şi frăţia, mila, jertfa şi devotamentul. Privesc şi ascultă şi cei care le-au rostit, dincolo de altar, catedră, amintindu-şi că unele dintre ele au rămas înscri-se în piatră, în filele istoriei, sau, mai ales, în inimile discipolilor; zâmbetul educatorului adevărat exprimă recunoştinţa că aplauzele care răsună, sunt, de fapt, în faţa cerului. q

Un alt fel de lecţie

momeNte De vIAţăspiritualitate şi viața bisericii

conSuela VlăDuţeScu

Francisc murise de patru ani. Între timp apăruseră probleme şi năzuinţe contrare în sânul Ordinului fran-ciscan asupra normelor şi valorii juridice a testamentului lui Francisc şi asupra observării Regulii. Pe urmă, Anton, ce se întâmplă?. Luase naştere o Comisie din care făceam şi eu parte. Îi cerusem Papei Grigore al IX-lea, un admirator neostoit al lui Francisc, să ne propună unele soluţii împăciuitoare. Cu acest prilej, pontiful îmi solicita o întrevedere cu el şi cardinalii.

Cum a fost?. Simţeam cum Duhul îmi inspira toate cuvintele. O senzaţie pe care o avusesem şi atunci când îi călăuzeam pe pelerini la mormântul Sfântului Petru. Însă pentru puţin timp, pe la sfârşitul verii, deja mă îndreptam spre Padova.

De ce Padova?. Pentru că am mai fost pe acolo, în micul Convent Sancta Maria Mater Domini, în iarna dintre 1228-1229. Nu puteam să călătoresc mai mult, din cauza frigului.

În acea perioadă, Padova renăştea după dezastrele provocate de Longobarzi. Comerţul şi industria lânii era în continuă ascensiune. Câmpiile erau rodnice, poporul se ridica din propria cenuşă. . Ar trebui să menţionezi că în casele nobililor şi printre burghezi bântuia un fast strident. Instituţiile

culturale erau promiţătoare. Îndeosebi pentru înfiin-ţarea Universităţii.

În oraş cine avea puterea?. Guelfii, antiimperialiştii.

Iar sectele eretice?.Sectele eretice nu tulburau viaţa creştină. Ba mai mult, datorită unor episcopi Padova putea fi conside-rată o cetate a doctrinei catolice.

Deci şi pentru acest considerent ai ales Padova?. Mai mult pentru dragostea ce mă lega de anumite familii creştine.

Cronicarii spun că padovanii te admirau foarte mult.. Trebuie să mărturisesc că erau foarte ospitalieri. Însă eram preocupat de situaţia politică ce ameninţa pe creştini, pe cei credincioşi Bisericii Catolice.

La ce anume te referi?. La lupta dintre ghibelini, conduşi de cumplitul Ezzelino al III-lea Romanul, susţinut şi de casa Mon-tecchi din Verona, şi padovani, în frunte cu marchizul di Este, conţii Sanbonifacio şi Camposampiero.

Cu ce rezultate?. Urmările au fost tragice: sărăcie şi prăpăd. Îmi propuneam să ajut cumva oraşul, înainte de toate, mij-locind pentru pace.

Şi ai reuşit?. Îmi propusesem să predic zilnic în bisericile din oraş şi din împrejurimi. Credeam într-o reînnoire, îna-inte de toate, spirituală.

În secolul al douăsprezecelea în regiunea Veneto, o regiune sfâşiată de măcelurile dintre guelfi şi ghibelini, acolo unde între lux şi sărăcie era o prăpastie, Sfântul Anton predica dreptatea şi iubirea.

Spre sfârşitul primăverii anului 1230, Anton, în timpul Capitulului General al Fraţilor Minori din Assisi, renunţă la slujirea de Ministru Provincial al Italiei de Nord. Nu izbuteşte să împace cele două slujiri: mai întâi pe aceea de Ministru al Fraternităţii Provinciale şi apoi slujirea de predicator. E foarte anevoie să lupţi pe două fronturi. Situaţie înlesnită şi de o boală contractată în Africa ce îl slăbea întruna.


Cuvântul Sfântului Antonpagina antonianăPR. FRancesco RuFFato

PADOVA, ORAșUL MEU!

Convertirile?. Slavă Domnului, au fost nenumărate.

Cronicarii afirmă că aveai o gardă de corp. De ce? Dorea vreunul să te vadă mort? . Era din cauza celor care se îmbulzeau să asculte un cuvânt despre dreptate şi dragoste.

Un martor ocular a lăsat scris că oamenii „se ridicau în miez de noapte, se anunţau între ei şi, purtând făcliile aprinse, se îndreptau cu nelinişte spre locul unde predicase el. Văzuse cavaleri şi matroane în bezna din afară, pe cei care erau obişnuiţi să lenevească în paturile lor chiar şi o bună parte din zi, că vegheau fără nicio reţinere. Luau parte şi bătrâni şi tineri, şi bărbaţi şi femei de orice vârstă şi condiţie socială; chiar şi venerabilul episcop de Padova, dimpreună cu clerul său, l-a urmat fără şovăire în predicare pe Anton, şi făcându-se exemplu pentru turma sa a început să o asculte. Chiar fiind uneori de faţă ca să-l asculte şi câte treizeci de mii de persoane nu se auzea nicio şoaptă nicăieri. Femeile, din evlavie, îi tăiau chiar şi din haină ca să îşi facă relicve. Era preţuit cel care reuşea să atingă cel puţin tivul hainei. El se retrăgea degrabă, alegând locurile potrivite, ori aştepta ca mulţimea să se împrăştie.. Se întâmpla ca, în timp ce dormeau, să simt cum sunt strâns de două mâini groaznice ce parcă vroiau să mă sufoce. Mă trezeam brusc, şi imediat îmi dădeam seama despre ce era vorba. Făceam semnul sfintei cruci, o imploram pe Maria, Fecioara slăvită, şi deodată strân-soarea dispărea. Nu vedeam pe nimeni. Doar o lumină orbitoare străfulgera chilia.

Cronicile ne vorbesc despre 22 de tâlhari convertiţi da-torită predicilor tale. Despre persoane şi comunităţi împă-cate. Despre viaţă creştină evlavioasă. Dar şi despre o boa-lă fizică a ta. Arcul întins peste măsură era gata să cedeze,

şi din cauza oboselii dar şi din cauza bolii care tot revenea. Nu era posibilă o moderaţie, o canalizare a energiilor?. Aşa ceva nu era posibil.

De ce?. Ghibelinii din Verona, din ordinul lui Ezzelino al III-lea Romanul, conducătorul imperialiştilor de atunci din Nordul Italiei, sechestrase şi întemniţase pe câţiva dintre nobilii padovani, printre care şi pe contele Rizzardo di Sanbonifacio. Ezzelino era nemilos. Elimina pe oricine dintre adversari fără milă.

Greşesc dacă afirm că politic era contrar Bisericii?. În nici un caz. Îi ajuta pe eretici. Sechestra pe mulţi dintre oamenii bisericii. Îi jugănea pe adolescenţi. Era ameţit de otrava violenţei. Ca un balaur ce usucă ierburile (pe cei săraci) cu focul răutăţii sale; făcea să dispară plantele (bogaţii acestei lumi, comercianţii, cămătarii); omora şi arunca în văpaie ca pe animale (familiali, moştenitorii, servitorii). Fără dreptate şi lege e imposibilă orice convieţuire. Totuşi un asemenea animal a fost răpus de câteva nevăstuici, animale micuţe (cei săraci în duh) ce nu s-au temut de nimic deoarece nu aveau de pierdut absolut nimic.

Ai plecat la Verona să tratezi cu un tiran, numit „Nero reînviat”.. Nu aveam să cer nimic pentru mine. Mă simţeam liber. L-am privit în faţă, înconjurat fiind de oameni înarmaţi. Îi cerusem în numele Domnului să elibereze pe cei întemniţaţi. Dorinţa mea era un act de caritate, pe când a lui o politică mârşavă. Din această cauză refuzase cererea mea.

Cronicarii din acea vreme ne-au lăsat scris, că „până şi Ezzelino, cumplitul, fusese şocat de prezenţa ta şi mărturi-sise apoi că faţă de tine a cunoscut mai multă frică decât faţă de orice altă peroană”. Prizonierii fuseseră eliberaţi un an după moartea ta. Ezzelino a murit excomunicat, învins, necăit, refuzând chiar şi îngrijirea propriilor răni. Iar tu, după aventura neplăcută în Verona, la întoarcere în Padova, ce ai făcut?. Eram epuizat. Îmi doream de mult să pot sta în tăce-re, să mă odihnesc, să intru în contemplaţia franciscană.

Adică?. Nu îmi doream izolarea totală, dar comuniunea cu Dumnezeu prin intermediul fraternităţii. La invitaţia contelui Tiso, m-am retras la Camposampiero, o locali-tate la câţiva kilometri de Padova. Acolo, de câţiva ani, era închegată o comunitate de fraţi franciscani care m-au primit binevoitori.

Cine era contele Tiso?. Era un luptător împotriva tiraniei lui Ezzelino, dar şi un bun agricultor. De fapt, de la început m-a invitat la el acasă ca să îmi vadă de sănătate, şi pentru că vroia să îmi vorbească. Era prietenul fraţilor, dar şi al meu. Am preferat să rămân în conventul fraţilor – o colibă din rogojini – construit în apropierea casei lui. Mă bucuram, în sfârşit, de ceva linişte, între rugăciu-ne şi tăcere, ascultându-l pe Dumnezeu. o


PADOVA, ORAșUL MEU!


I ubiţi cititori ai revistei Mesagerul, titlul acestui articol ne orientează spre o nouă temă pe care o vom parcurge împreună în acest an: este familia, mica celulă a societăţii,

ce se fondează pe un proiect voit de Dumnezeu. A şti că facem parte dintr-un proiect ne dă siguranţă şi încredere, deschizân-du-ne inima şi mintea către orizonturi noi şi pline de speranţă. Încă de la geneza sa, Sfânta Scriptură descrie în repetate rân-duri voinţa divină cu privire la familia umană. Textele clasi-ce sunt două, ce aparţin unor tradiţii diferite: prima numită sacerdotală (Gen 1,26-28), iar cealaltă yahwistă (Gen 2,4-25). Aceste tradiţii, deşi au nuanţe diferite, sunt complementare, nu exclusiviste. Să vedem ce vrea să ne spună autorul sacru prin aceste texte!

Povestirea sacerdotală (Gen 1,26-28)

„Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem pe om după chipul no-stru, după asemănarea noastră(…)». Dumnezeu a făcut pe om după chipul său; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”.

Suntem în contextul operei creatoare a lui Dumnezeu, care mai întâi a creat animalele şi plantele, iar în a şasea zi a creat omul. Acesta este apogeul creaţiei, actul ce conclude „în frumuseţe” proiectul lui Dumnezeu cu universul, cu omul.

Dar cine este acest om despre care se vorbeşte în textul nostru? Mai întâi de toate, omul apare pe scena existenţei după o decizie a lui Dumnezeu: „să facem omul” (Gen 1,26). Totul începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu care vrea cu tot dinadinsul să existe umanitatea pe pământ.

Deci, dacă noi existăm, acest lucru nu este o întâmplare, ci suntem voiţi de Cel care este Creatorul nostru. Ba mai mult, suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este vorba despre o imagine, o copie, deci nu suntem noi origina-lul, de aceea psalmistul spune: „L-ai făcut pe om cu puţin infe-rior faţă de Dumnezeu” (Ps 8,6).

Omului i s-a încredinţat un mare rol şi o mare cinste, de a stăpâni peste tot ceea ce mişună pe pământ, dar, în acelaşi timp, i s-a dat şi o mare responsabilitate: trebuie să-şi întrebuinţeze toate calităţile sale, primite de la Creator sau dobândite cu propriile forţe, pentru a avea grijă de creaţie, precum şi pentru a transmite viaţa mai departe.

Povestirea yahwistă (Gen 2,4-25)

„(…) Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit astfel un suflet viu… Apoi Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el» (…) Şi omul a zis: «Iată în sfârşit aceea care este os din oase-le mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om». De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va uni cu nevasta sa şi vor deveni un singur trup”.

Această povestire parcă vrea să explice cum Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul şi asemănarea sa: bărbat şi fe-meie. Nu e bine ca omul să fie singur (Gen 2,18). Dumnezeu

Proiectul lui Dumnezeu

cuvântul viețiipagina biblică

Pr. mIhaI afrențoae

stabileşte ce este bine pentru om. „Rău” este o experienţă care duce la nefericire şi la moarte, prin care ādām trăieşte în solitu-dine, adică izolat şi fără relaţii semnificative cu alte persoane. „Bine”, în schimb, înseamnă că fiecare fiinţă umană stabileşte cu alţii relaţii care îl vitalizează, de aceea este însuşi Dumnezeu Cel care vrea să facă pentru ādām un ajutor potrivit pentru el.

Bărbatul şi femeia în relaţie reciprocă

Relaţia omului cu cineva asemenea lui nu este opţională, deoarece Dumnezeu l-a creat tocmai pentru a fi sociabil, pen-tru a intra în dialog, pentru a împărtăşi cu cineva experienţele sale, pentru a trăi în reciprocitate cu alţii.

Ajutorul care să-i fie potrivit indică ideea complementarităţii şi a asemănării, deci a unei demnităţi egale, dar, în acelaşi timp indică şi alteritate, diferenţă. Fiecare persoană este o alteritate, chemată să intre în contact cu un tu asemănător. Până acum omul se considera un tot şi la general, fără un specific anume: ādām, om, umanitate. Numai după crearea femeii îşi va da se-ama că este o entitate specifică. De acum încolo se va percepe ca bărbat, ish, diferit de cea pe care Dumnezeu a creat-o chiar din coapsa sa: femeie, ishah.

De ce Dumnezeu nu a creat încă de la început şi femeia, astfel încât omul să nu se mai simtă singur? Suntem în faţa pe-dagogiei divine, care doreşte ca omul însuşi să se întrebe: cine mă poate ajuta să ies din cercul acesta al singurătăţii? Nu este suficient ca Dumnezeu să voiască binele omului: este necesar ca şi fiinţa umană să dorească binele, să-l descopere câte puţin şi să-l primească în dar.

Dumnezeu, creând femeia, face să cadă un somn adânc asupra omului, pentru a indica pasivitatea lui, deoarece nu este el care îşi concepe femeia după propriile dorinţe. Nu-l ve-de nici pe Dumnezeu când o creează pe femeie, de aceia nu va putea să o posede, rămânând o alteritate faţă de propria persoană, învăluită puţin de mister. Numai în Dumnezeu va putea omul să o cunoască pe femeie, şi viceversa.

Comuniunea dintre bărbat şi femeie este complementară, formând un singur trup, iar prin consimţământul reciproc de a fi împreună, comuniunea dintre bărbat şi femeie devine sa-crament indisolubil: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10,9). q

cu familia umană

Nicidecum. Glumeam doar. Sensul acronimului ASUR este cu to-tul altul. „Ei” îşi spun „Asociaţia Secular-Umanistă din România”. Înfiinţată în 2010, organizaţia are

drept scop promovarea valorilor umanis-mului secular, adică promovarea principiilor etice umaniste, a gândirii critice şi a separă-rii statului de biserică. Pe situl oficial, www.asur.ro, cei care strunesc frâiele organizaţiei româneşti - simpli pioni ai unor organizaţii atee mondiale - declară pompos că au o „viziune”: „împărtăşim idealul unei societăţi democratice, seculare, fundamentată pe li-bertate de conştiinţă, de gândire şi de religie a cetăţenilor”. Cuvintele, din păcate, nu prea se potrivesc cu sensul cuvântului „viziune”. Probabil că au voit doar să ne dea de înţeles că au un „deziderat”, „ţel” ori „ideal”. Spun aceasta pentru că „a avea o viziune” despre lume ori despre om înseamnă a avea o idee, o explicaţie, cât de cât clară, despre originea şi destinul ultim al universului în general şi al omului în special. Însă, printre materialele publicate pe site-ul menţionat, cât şi printre cele de pe blog-ul http://secularumanisti.blogspot.com/, încă n-am putut afla o astfel de explicaţie. În schimb pe blog, jos, în colţul din dreapta al paginii, se poate vedea un mic banner pe care apare un logo roşu pe un fond alb: A, abreviere a englezescului „Atheists”, fiind vorba de fapt despre aşa-numita „OUT Campaign”, o iniţiativă a faimosului ateu militant Richard Dawkins prin care îi incită pe atei „ruşinoşi” să-şi manifeste public propriile lor convin-geri. „Ateişti - îi îndeamnă cu înflăcărare

Dawkins pe http://outcampaign.org/ – noi trebuie să ELIMINĂM supranaturalul din principiile noastre morale şi din politică”.

Aşadar, poziţia acestei asociaţii nu este nici pe departe neutrală, aşa cum pare să sugereze cuvântul „secular”, ci este pur şi simplu atee. Evitarea termenului „ateu” din denumirea organizaţiei este doar o stratagemă menită să tamponeze un even-tual impact negativ asupra cetăţenilor, însă intenţia ascunsă este aceea de a propaga o campanie absolut atee ce, în opinia noastră, conduce la o degradare treptată a demni-tăţii omului. Formulele mieroase, precum cea deja menţionată în aşa-zisa „viziune” (a se vedea şi art. 8 din Statutul ASUR), sunt vădit contrazise de modul în care asociaţia îşi face propagandă. Un exemplu conclu-dent, apropo de recensământul populaţiei realizat în perioada 20-31 octombrie 2011, este sfatul pe care ASUR îl dă agnosticilor: „Nu vă declaraţi agnostic(ă). Există riscul ca recenzorii să nu ştie despre ce este vorba şi să fiţi înregistrat(ă) la „Alte religii”! Manualul recenzorului prevede doar „Ateu” sau „Fără religie” (Recomandări pentru atei / necredin-cioşi, http://www.recensamant2011.ro). Să avem pardon! Agnosticii nu sunt nici atei, nici în mod necesar fără religie. Darwin, de exemplu, declarându-se agnostic, nu şi-a negat nicidecum apartenenţa la Biserica Anglicană şi, pe de altă parte, nici nu a îm-brăţişat o poziţie complet atee. Chiar cu doi ani înainte să moară, într-o scrisoare datată 7 mai 1879, Darwin îi mărturisea lui John Fordyce, autor al unor opere despre scepti-cism: „Până şi-n frământările mele cele mai

ex-treme eu n-am fost niciodată un ateist, în sensul negării existenţei lui Dumnezeu. Cred că în general (iar asta tot mai mult odată cu înaintarea în vârstă), deşi nu întotdeauna, agnosticismul ar fi cea mai corectă descriere a trăirilor mele mentale” (Darwin Correspondence Project Database, http://www.darwinproject.ac.uk/entry-12041/, letter no. 12041).

Interesantă şi la obiect mi s-a părut reacţia lui Cristian Pascu, tânăr absolvent al facultăţii de fizică şi programator, care, apropo de campania ASUR pentru scoa-terea educaţiei religioase din şcoli, scrie: „Se face mult tam-tam pe acest subiect şi presei îi place să amplifice scânteia ori de câte ori are ocazia. Această organizaţie, A.S.U.R, tristă din cauza stării deplorabile în care se află acum România, luptă din răsputeri pentru scoaterea educaţiei reli-gioase din şcoli. […] Mesajul este ipocrit şi total despărţit de realitatea concretă. […] Copiii sunt abandonaţi cu sutele de ore în faţa televizorului şi a calculatorului, iar conţinutul cu care sunt bombardaţi zilnic şi încontinuu nu are nici urmă de element religios. Discovery Science, CartoonNetwork, Disney Channel, canalele urmărite de pă-rinţi, bone, bunici etc., nici unele nu oferă informaţie religioasă. […] În aceste condiţii, o oră de religie pe săptămână se numeşte îndoctrinare?!?” (Educaţia religioasă în şcoli şi ipocrizia ASUR, http://cristianpascu.ro/educatia-religioasa-in-scoli/).

Într-adevăr, dacă o oră de religie pe săptămână în şcoală este „îndoctrinare”, atunci intenţiile subterane şi ideologice ale ASUR în ce fel mai pot fi catalogate? Într-o societate zbuciumată şi dezbinată, ca a noastră, avem nevoie, mai mult decât ori-când, de unitate. Organizaţii precum ASUR, însă, sunt departe - ani lumină departe - de acest ţel. q

etice umanistepagina tinerilor

Pr. AdriAn Măgdici

AsurAsociaţia Susţinătorilor

Unităţii Româneşti?

Înfiinţată în 2010, organizaţia are

drept scop promovarea valorilor umanismului

secular, adică promovarea principiilor

etice umaniste, a gândirii critice şi a

separării statului de biserică.



N u poţi să nu te gândeşti la tine. Cel puţin din când în când. Probabil nu de fiecare dată cu aceeaşi intenţie. Ai motivele tale... S-ar putea ca

uneori să fii mulţumit de tine. Să spui că eşti ok. Alteori nu. Posibil să nu fii chiar în apele tale, ceva s-a întâmplat. Alteori însă, pur şi simplu pendulezi aşa… între bine şi rău, încât nici tu nu ştii ce să mai crezi. Despre tine. Rămâi confuz, ciudat. Chiar supărat… Depinde, spui tu decent, de tine. Sau poate de stima de sine.

Stima de sine e adesea un concept discutabil. (Probabil nu te interesează aşa mult. E din psihologie, îţi spui, o idee ciu-dată, prea delicată…) Pentru că nu mereu s-a înţeles corect. Unii cred că e mândrie, alţii admiraţie exagerată de sine, iar alţii un fel de aroganţă proastă. Nepoliticoasă. Îndrăzneaţă. Tupeistă chiar...

Şi totuşi nu-i aşa. E altceva. O ai şi tu, o

am şi eu (ceva există!). În cantitate mai mi-că sau mai mare, numai că nu ne gândim mereu la ea. O bănuim cumva, sau încer-căm să ne convingem că… putem şi fără ea.

Ştii… multă lume suferă chiar din această cauză. A stimei de sine. Dar, aten-ţie: nu pentru că nu ar avea-o. Ci tocmai pentru că o are. Dar o are greşit! Unii oa-meni se stimează doar pentru că deţin anumite calităţi, pentru că au reuşit ceva în viaţă, sau poate pentru că li se spune ade-sea că sunt buni. Aparent, nimic ieşit din comun. Ar putea avea chiar şi o stimă de sine înaltă. Numai că aici e buba! Această stimă înaltă condiţionează. Nu-i lasă liberi. Vor încerca mereu să „aibă grijă”, să aibă calităţi, să reuşească. Ca să-şi „menţină stima”. Se vor stresa să nu dezamăgească, să facă mereu treaba cu succes. Pentru că doar aşa, sunt valoroşi. Prin calităţi.

Aşa gândeşte omul. Şcoala, lumea, societatea. Vrea competenţe. Ambiţie. Imagine de sine. Şi asta oboseşte, derutea-ză. Te antrenează în direcţie greşită. Vei crede că va trebui să pari, iar dacă nu vei reuşi, vei suferi. Astfel apare boala, depre-sia, complexul, melancolia sau monotonia. Sau şi altele… egocentrismul, alcoolismul, suicidul, etc. Pentru că omul va fi convins că nu mai e aşa de bun, dacă nu mai are competenţele cerute. Că nu mai e apreciat.

Stima de sine e altceva de fapt. Ea nu e concurenţă şi nici competenţă. E abilitatea de a te cunoaşte realist şi de a te aprecia aşa cum eşti. Indiferent de calităţi sau de defecte. Indiferent de orice altceva! Să ai capacitatea de a fi convins că totuşi te iubeşti... Cu demnitate, legitim, motivat. Dar necondiţionat.

Carl Rogers, cel care a întemeiat şcoala de psihoterapie centrată pe persoană, spu-nea că ceea ce face ca omul să aibă stimă de sine este iubirea sau acceptarea ne-condiţionată. Din partea sa şi a celorlalţi. Aceasta i-ar da omului un sentiment de valoare. L-ar face să se simtă preţios. L-ar convinge pe acesta că nu datorită calită-ţilor sau a reuşitelor e important, ci, pur şi simplu, pentru faptul că există. Că este bun oricum. Nici defectele, nici eşecurile nu l-ar doborî, pentru că e concentrat în altă parte. La propria valoare. Din multe motive n (Că undeva, cumva, în inima sa are un vis…, că poartă în sufletul său ceva profund... Că e unic. Original. Irepetabil.) Şi toate acestea necondiţionat.

Mai mult decât atât: omul se va privi cu demnitate, când va vedea că într-însul există Dumnezeu. Va fi mult mai senin. Nu-şi va închide ochii la greşeli. Nici la defecte. Le va vedea corect, dar nu va dispera. Va şti că are altceva mai valoros. Ceva ce-l face să renască: e spiritul lui Dumnezeu în el.

Desigur că porunca „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” te an-gajează. Te face să transpiri. Dar te şi onorează. Pentru că te ridică la un nivel mult prea înalt: îţi cere stimă de sine. Delicateţe cu celălalt, ca şi cum ai fi cu tine! Nu mândrie, nici tupeu. Ci umilin-ţă. Orgoliul l-ar îndepărta pe om de om. Pe om de Dumnezeu. Ar refuza esenţa celuilalt, valoarea sa. Dar omul valorează atât cât valorează înaintea lui Dumnezeu şi nimic mai mult, spunea Sf. Francisc. Şi e destul de optimist! Pentru că Dumnezeu ţine la om. El preţuieşte mult! q

psihologiepagina tinerilorPr. EMiliAn BAlAşcă

Stima de sine

teamă sau bucurie!stima de sine e adesea un concept discutabil. pentru că nu mereu s-a înţeles corect. unii cred că e mândrie, alţii admiraţie exagerată de sine, iar alţii un fel de aroganţă proastă. nepoliticoasă. Îndrăzneaţă. tupeistă chiar...


e vremea frumuseţilor artificialepagina tinerilorPr. cArol dAniEl SABău

Crizamodelelor


Î ntr-un studiu realizat, cu ceva timp în urmă, de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE) des-pre care sunt modelele tinerilor români, rezultatele arată în felul

următor: modelele pentru 36,5% din-tre tineri sunt vedetele de televiziune, 16,6% - membrii familiei, 13,3% - spor-tivii, 11,2% - oamenii de afaceri, 7,5% - profesorii, 1,2% - oamenii de cultură. Toate aceste date, în ciuda faptului că pot părea prea generale şi prea teo-retice, sunt, în fapt, sugestive. Autorii studiului notează că vedetele sunt pre-feratele acestor tineri întrucât trăiesc în ceea ce am putea numi show time cul-ture. E vremea frumuseţilor artificiale, a macho man-ilor îmbrăcaţi în Armani, în care mirajul banilor, al succesului facil îi atrage irezistibil pe tinerii aflaţi în cău-tarea propriei identităţi. Efectele sociale ale acestor alegeri s-ar putea resimţi atunci când tinerii vor ajunge la matu-ritate şi vor constata că lumea reală este cu totul alta. Şocul poate fi cu atât mai mare cu cât viaţa în România, cu toate caracteristicile sale, nu este conectată cu „realităţile” micului ecran.

Însă am putea trăi cu impresia că aceste lucruri se întâmplă izolat, doar în România. De pildă, în Marea Britanie, în urma unui studiu realizat de Association of Teachers and Lecturers (ATL), în anul 2008, ni se arată că modelele tinerilor britanici sunt: David şi Victoria Beckham (pe primele două locuri), Frank Lampard, Lewis Hamilton, Lily Allen, Johnny Depp, Daniel Radcliffe (Harry Potter), şamd.

Aşadar criza modelelor nu este doar locală, ci globală. Diferenţele sunt date aşadar de faptul că în alte ţări această cri-ză este compensată de polemici şi acţiuni constructive, de viziuni pe termen lung şi de voinţa societăţii de a remedia situaţia.

Explicaţia acestei crize, să îi spunem, este facilă, dar şi sinuoasă. Cum o bună parte din tineri îşi petrec timpul liber în faţa televizorului ori calcula-torului, selecţia acestor modele este influenţată/intermediată de ecrane. Şi cum suntem o generaţie educată în faţa televizorului, credem cu senină-tate că tot ce zboară se şi mănâncă.

Desigur, atunci când vorbim despre faptul că modelele tinerilor sunt con-struite din personaje fabricate, problema

dominantă nu o constitu-ie atât faptul că aceste „modele” sunt figuri dubioase, personaje suspecte, cât mai ales că modelele vala-bile, legitime, sunt adesea, marginalizate, aruncate la categoriile din spate ale pu-blicaţiilor, în timp ce derizoriul continuă să ocupe, nestingherit, pagina de home.

Bănuiesc că nu există băiat care să nu fi visat să ajungă patron, fotbalist, actor, şi aproape nicio fată care să nu fi visat să ajungă fotomodel, prezenta-toare TV, cântăreaţă. Dar foarte puţini remarcă cu ce preţ îşi plătesc oamenii de succes… succesul. Cei mai mulţi dintre ei au o viaţă compromisă, mereu vânaţi în poveşti de scandal, şi ceea ce nu ne dăm seama e că de multe ori ei oftează după o viaţă normală… ca a noastră.

În contradicţie totală cu ceea ce ne oferă spectacolul acesta artificial, veacul acesta, stau, aparent inaccesibile, alte tipuri de modele… modele după chipul şi asemănarea lui Cristos. Nici nu prea vrem să admitem că avem posibilita-tea şi chiar dreptul să ne luăm drept model viaţa unui sfânt, spre exemplu. Altminteri dacă aş mărturisi celorlalţi această opţiune a mea, ar râde şi cu burta de mine. Astăzi să fii prea bun înseamnă să fii luat de prost, să fii smerit înseamnă să alegi ultima poziţie, să întorci obrazul e amprenta laşităţii.

Aşa e, întrucât sfinţii au fost o provocare pentru lumea aceasta, şi nu e greu, e imposibil fără Dumnezeu. Sfinţii au reuşit, pentru că au îndrăz-nit. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea, ne asi-gură Cristos. Aşadar, îndrăznim?! q

aşadar criza modelelor nu este doar locală, ci

globală. Diferenţele sunt date aşadar de faptul că în alte ţări această

criză este compensată de polemici şi acţiuni

constructive, de viziuni pe termen lung şi de voinţa societăţii de a

remedia situaţia.

1. Credeţi în existenţa aşa-numitului „tribunal al istoriei” şi în ce măsură se poate rescrie/recupera o istorie?

Da, cred. Dar este vorba de un tri-bunal care nu se opreşte niciodată să delibereze şi care îşi reia cercetările mereu în funcţie de culorile epocii în care deliberează. Faptul că acum apar în Franţa cărţi despre revoltele din Vendee – provincia care s-a împotrivit revoluţiei franceze – şi despre represiunea sânge-roasă care le-a urmat, nu e fără legătură cu sfârşitul comunismului şi cu desco-perirea crimelor celeilalte mari revoluţii,

din Rusia (de altfel, Soljeniţîn a fost pri-mul care a adus un emoţionant omagiu victimelor din Vendee). Dar dincolo de coloratura emoţională a verdictelor, ceea ce este absolut sigur este că totul se află, totul se descoperă şi se spune, nimic nu rămâne pentru totdeauna ascuns. Şi asta este esenţial: faptul că, oricât de secret, adevărul nu poate fi ascuns şi, deci, ori-cât de târziu, în funcţie de el se judecă procesul.

2. Ce impact are „Şcoala Memoriei”, „Memorialul Sighet” asupra societăţii, în general? Ce e bun şi ce e rău? Ce reacţii există?

Societatea n-a fost niciodată omo-genă. Cu 18 ani în urmă, când am în-ceput, partea ei de la putere ne-a fost violent potrivnică. În oficiosul guvernu-lui Văcăroiu („Vocea României”) se scria sub titlul „Sacrilegiul de la Sighet” că vindem suferinţa românilor Consiliului Europei (era în 1993, iar România nu era încă, din cauza mineriadelor, mem-bră nici măcar a Consiliului Europei). În acelaşi timp, foştii deţinuţi politici veneau la Sighet cu un fel de recunoş-tinţă care mă tulbura profund, pentru că, de fapt, noi eram cei care trebuia să le fim (şi le eram) recunoscători. Acum, pe măsură ce Memorialul devine o operă de calibru internaţional, el a ajuns un punct de referinţă şi pentru clasa politică din România, în sensul că o vizită la Sighet poate deveni, în anumite condiţii, un certificat de bună purtare. Dar asta es-te mai puţin important. Important este faptul că în lunile de vârf la Memorial sunt peste 1300 de vizitatori pe zi, din-tre care 40% sunt străini, 40% tineri şi restul români care vor pur şi simplu să afle sau să-şi aducă aminte cum a fost şi ce a reprezentat comunismul în istoria ţării lor. În ceea ce priveşte reacţiile, îmi place să stau la uşa muzeului şi să privesc figurile răvăşite de emoţie ale celor care au petrecut câteva ore înăuntru. În cele

mai multe cazuri pare că au străbătut o experienţă existenţială. De altfel, cartea de impresii o dovedeşte cu prisosinţă.

3. Dar asupra generaţiilor tinere, a căror conştiinţă naţională istorică f ie e precară, f ie absentă?

Şcoala de Vară care a început la patru ani după începerea Memorialului (anul acesta a fost cea de a 14-a ediţie) este cred cea mai eficientă dintre manifestări-le care se desfăşoară acolo. Au trecut prin ea până acum aproape 1500 de tineri (câte 100 pe serie, pentru că nu avem mai mulţi bani), care au intrat printr-un concurs unde au fost de obicei câte 4-5 pe un loc. Rectorul acestei adevărate instituţii de învăţământ este Stephane Courtois, autorul „Cărţii Negre a Comunismului”, iar profesori sunt isto-rici, sociologi, scriitori, filozofi, lideri de opinie, din România, din celelalte foste ţări comuniste şi specialişti în istoria comunismului din Europa occidentală şi din Statele Unite. La împlinirea a 10 ani de la funcţionarea acestor cursuri de-a dreptul fascinante – nu numai prin temele conferinţelor prestigioase, ci şi prin discuţiile care le urmează (şi unele şi altele sunt publicate în fiecare an în seria de volume „Şcoala Memoriei”) – am organizat o reuniune cu foştii elevi, dintre care unii se aflau la mari uni-versităţi occidentale ca doctoranzi, alţii erau profesori de istorie ei înşişi, iar alţii terminaseră studii de natură tehnică sau ştiinţifică, fără legătură cu ceea ce învăţa-seră la Sighet. Toţi fără excepţie, însă, au mărturisit că participarea la cursurile de la Memorial i-a marcat şi le-a influenţat perspectiva asupra lumii şi felul de a în-ţelege şi de a reacţiona la provocările pre-zentului. Pentru că Memorialul nu este un drum spre trecut, ci unul care trece prin prezent pentru a ajunge în viitor. Pe un afiş al Memorialului, care prezintă doi copii privind uimiţi prin vizeta unei uşi a fostei închisori scrie „Vreţi să înţelegeţi

„Adevărul nu poate fi ascuns”

IntervIucultură şi societateANA BLANDIANA

Interviu realizat de Pr. Carol Daniel Sabău


România de azi? Vizitaţi Memorialul Victimelor Comunismului”.

La întrebarea – tot mai actuală în-tr-o lume globalizată şi ameninţată să-şi piardă reperele – „Poate fi învăţată me-moria?”, răspunsul este DA, nu numai ca o formă de optimism, ci şi ca singura formă posibilă să ne salvăm din trecut.

4. După căderea regimului comunist a existat o schimbare radicală de valori? Ori s-a schimbat doar o suprafaţă, esenţa rămânând aceeaşi? Sunt valorile astăzi valori, modelele sunt modele?

Schimbarea radicală a fost determi-nată, pe de o parte, de apariţia bruscă a libertăţii, care dintr-un ideal de neatins a devenit o realitate atât de şocantă, încât adesea excesivă; iar, pe de altă parte, de trecerea de la condamnarea proprietăţii la supremaţia ei absolută. Ipocritul ideal egalitar al comunismului a fost înlocuit de transformarea consumului (şi al ba-nului care îl face posibil) într-un jalnic ideal, care poate fi realizat prin orice mij-loace, cu atât mai mult cu cât proaspetei libertăţi nu i-a mai pus nimeni hotare morale. Lipsa de măsură şi lipsa de scru-pule au înlocuit lipsa de libertate şi lipsa de curaj, rezultatul fiind la fel de pericu-los şi de fără speranţă. În aceste condiţii, cea mai mare frustrare a tinerilor este

precaritatea sau chiar inexistenţa mo-delelor. În acest sens, Memorialul de la Sighet este, paradoxal, reconfortant tocmai prin suferinţa extremă pe care o prezintă şi căreia i-au rezistat cu demni-tate mari personalităţi politice, spirituale, culturale, autentice modele nu numai prin opera, ci si prin moralitatea lor.

5. Ce îşi propune „Academia Civică” pentru viitor, acum după succesul pre-zentării Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei la Parlamentul European de la Bruxelles? Ne puteţi vorbi puţin despre acest moment?

Expoziţia despre primul memorial al victimelor comunismului din lume, des-chisă sub înaltul patronaj al preşedinte-lui Parlamentului European, cu prilejul ajungerii la majorat, a fost un minunat prilej de a face cunoscută represiunea comunistă din România, şi deci, istoria noastră de după război, de a demonstra cu exemple concrete şi infinit de impresi-onante, suferinţa prin care am ajuns până la ei, şi care este un patrimoniu ce se adaugă patrimoniului comun european. Iniţiativa expoziţiei a aparţinut doam-nei Monica Macovei, europarlamentar român, iar la vernisaj au participat în afara oficialităţilor înaltului for european, parlamentari, comisari, ambasadori, dar

şi foşti deţinuţi politici din România şi preoţi greco-catolici, istorici specialişti în istoria comunismului din Est şi Vest, colaboratori ai Memorialului, şi bineîn-ţeles, realizatorii lui. Afluenţa şi interesul vizitatorilor, care stăteau zeci de minute pentru a citi explicaţii, a privi obiecte şi a studia documente, m-a tulburat şi m-a convins de importanţa acestei descoperiri a Europei de Est, pe care o reprezentam, pentru adevărata unire a celor două Europe.

În ceea ce priveşte planurile de viitor, ne vom continua activitatea de până acum (conferinţe, colocvii, expo-ziţii itinerante prin ţară şi străinătate), adăugându-i un plan ambiţios, acela de a deschide la Bucureşti o replică esenţi-alizată a muzeului de la Sighet. Nu va fi uşor, dar ar fi necesar, şi vom reuşi dacă Dumnezeu ne va ajuta.

6. Un cuvânt către cititorii revistei „Mesagerul Sfântului Anton”…

Am început să citesc şi să scriu din cînd în când la revista Dvs, de pe vremea când ea era editată de părintele Petru Albert, fost deţinut politic, cu care ne-am întâlnit la simpozioanele de la Sighet. Şi am fost întotdeauna emoţionată când îmi spunea vreunul dintre cititorii dvs. obişnuiţi că m-a citit, pentru că dincolo de conţinutul celor citite, se simţea bu-curia înfrăţirii, a depăşirii şi de o parte şi de alta a deosebirilor, pentru a ne regăsi în aceeaşi esenţă a credinţei, speranţei şi iubirii. Sper din toată inima că cititorii „Mesagerului” sunt sau vor fi şi vizita-torii Memorialului de la Sighet, unde în sala dedicată persecuţiilor religioase am încercat să aducem un pios omagiu şi înalţilor prelaţi catolici şi greco-catolici care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. Una dintre cele mai frumoase imagini din muzeu este aceea a Monseniorului Vladimir Ghica înconjurat de copii, un adevărat simbol al purităţii şi dragostei pe care răul nu le poate distruge. q


Î n preajma Crăciunului, au dispă-rut din lumea aceasta doi oameni despre care a auzit toată planeta. E

drept, despre fiecare s-a auzit altceva, pur şi simplu pentru că unul dintre ei s-a bătut pentru libertatea poporului său, în timp ce al doilea, dimpotrivă, a continuat opera – dacă pot să-i spun aşa – tatălui său, aceea de supunere necondiţionată a circa 40 de milioa-ne de oameni, poporul său. Aţi ghi-cit, este vorba, în primul caz despre Vačlav Havel, iar în cel de-al doilea, despre Kim Jong-il.

Dar diferenţa dintre cei doi oameni (că nu poţi să-i spui nici celui de-al

doilea, oricât ai vrea, altfel) a continuat şi după ce nici unul dintre ei nu se mai putea manifesta în vreun fel. Dacă la Praga lumea suferea sincer şi discret, într-o tăcere respectuoasă faţă de marele om care tocmai se ducea, la Phenian, dimpotrivă, scenele de isterie colectivă abundau pe măsură ce treceau zilele, prea multe, de doliu naţional. Bogăţia catafalcului şi a podoabelor risipite în jurul lui era la Phenian invers proporţională cu sărăcia absolută a poporului, adus în sapă de lemn tocmai de marele regretat. Nu mai ştiu cum i se mai spunea şi ăstuia, îmi aduc aminte de formulele ridicole cu care era introdus numele celuilalt într-o foaie nord-coreeană editată în franţuzeşte, care putea fi văzută din când în când şi pe la noi, în urmă cu câteva decenii, când cel dintâi dictator nu dispăruse încă.

Un cod absurd, dirijat de sus, fixa formulele cu care poate fi citat conducătorul, ba respectat şi iubit, ba mai ştiu eu cum, în acelaşi registru ridicol în care s-au petrecut şi scenele regretelor, cu ţipetele, salturile în aer,

nu de bucurie, cum ne-am fi putut închipui, sau pumnii în piept de durere. Pretinsă durere. Unii susţin că totul nu era decât prefăcătorie. Prefăcătorie, în sensul că fiinţa umană însăşi fusese prefăcută în acest material manevrabil de către o forţă a răului. Să nu uităm că poporul nord-coreean moare de foame la propriu, se pare chiar că vreo două-trei milioane de nord-coreeni au pierit din cauza economiilor făcute pentru progra-mul nuclear al proaspătului dispărut.

Culmea tragediei acestui popor mi s-a părut fericirea înlăcrimată şi expre-sia dragostei faţă de „marele” dispărut în faţa unor trunchiuri mizerabile de peşte ordinar care li s-au împărţit oamenilor cu prilejul funeraliilor. Alte ţipete şi alte smulgeri de păr din cap când cei filmaţi pentru ştirile din toată lumea şi-au dat seama – chipurile – că abia dispărutul conducător s-ar fi gândit până în ultimul moment la ei, să aibă ce mânca, adică aceste sloiuri de peşte ieftin, pe care le putea vedea cu ochiul liber toată lumea. Scenele împărţirii peştelui (nici o legătură cu

Imagini Şi mesaje

Două înmormântărIcultură şi societateNIcoLAe PreLIPceANu


peştii înmulţiţi de Hristos) mi-au amintit magazinele pustii în care se dădeau, pe cartelă, nişte bucăţi de slănină, câte unei cozi anemice, la Havana, văzute chiar de mine acum vreo 35 de ani, în ianuarie-februarie 1977. Nici aceia nu aveau ce mânca în afară de ceea ce le permitea partidul şi conducătorul, nici aceia nu aveau ce îmbrăca decât ce le permitea marele lor tovarăş Fidel, şi aceia erau îndrăgostiţi până peste cap de el, fireşte, cu excepţia celor care reuşeau să scape din paradisul lui şi a acelora care se exprimau şi intrau în teribilele închisori. Din care, aud, fratele dicta-torului de atunci a început să-i scoată.

N-am mai spus nimic despre funeraliile lui Vačlav Havel, pentru că acestea s-au desfăşurat cu decenţa şi tristeţea sinceră, nedirijată de ni-meni altcineva decât de fapta bună a vieţii dispărutului, pentru că la Praga nu s-au risipit gesturile şi ţipetele, ci totul a purtat marca demnităţii cu care a trăit acest cu adevărat mare om, de la extrema cealaltă de-cât dementul dictator nord-corean.

Întâi am fost dezgustat de ceea ce vedeam, filmat, în piaţa mare de la Phenian, sau în preajma catafalcului de sticlă al criminalului defunct. Abia pe urmă a venit groaza că omul poate deveni asta, ceea ce vedeam acolo. Văzusem şi eu, aici, în apropiere, oamenii noi manifestând, în anii ‘90, împotriva celor care nu se mulţumeau cu minciuna oficială despre revoluţia din decembrie 1989, dar dincoace, în Coreea de Nord, procesul mersese mult mai departe. Ar fi mers şi la noi, dacă sistemul ar mai fi durat şi mai ales dacă sistemul ar fi reuşit să închidă lagărul atât de ermetic pe cât o făcuse în peninsula asiatică. La noi, lagărul nu putuse să fie închis de tot, izolat complet de lumea liberă, de Occident şi de aceea, poate, oamenii noi de pe-aici erau, totuşi, departe de cei care se

văicăreau, bărbaţi şi femei, în gura mare şi cu gesturi disgraţioase, la Phenian.

Cred că filmările acelea, înspăi-mântătoare pentru mine, de la pre-funeraliile şi funeraliile dictatorului coreean au fost în măsură să dea idei tuturor descreieraţilor acestei lumi, ajunşi în fruntea vreunui nefericit popor şi care visează la o supunere oarbă din partea acestuia. Am citit cândva, în deceniul nouă al veacului trecut cred, Psihologia mulţimilor a lui Jacques le Bon şi cred că autorul acestei remarcabile lucrări ar avea multe de revizuit, dacă ar mai putea să vadă aceste noi exemple de isterie colectivă.

Ce s-ar putea spune altceva despre aceste imagini de necrezut? Poate că n-am dat eu atenţie semnelor care existau de mult încă, despre supunerea poporului din nordul Coreei. Prin anii ‘70, cred, sau poate chiar mai devreme, am văzut, la televiziunea lui Ceauşescu şi a PCR, un film coreean despre nişte copii care locuiau departe de localitatea unde era şcoala lor şi despre imensa bunătate a tovarăşului Kim Ir Sen, care a dat ordin să li se facă o cale ferată pentru a se putea duce la şcoală. Ba, mai mult, după aceea, dacă îmi aduc bine aminte, a ordonat să se facă şi o linie pe care să se întoarcă de la şcoală! Şi cum aceştia înălţau ode, cu ochii înlăcrimaţi de fericire, tovarăşului Kim. Am râs atunci, fireşte, deşi trăiam într-un regim faţă de care cel de la Phenian nu era decât un ideal. Ar fi trebuit să-mi dau seama că, deşi acela era doar un film „artistic”, el spunea exact adevărul despre situaţia de acolo, pentru că în regimurile totalitare nu există nici o deosebire între artistic şi documentar, adică de propagandă. Filmul acela artistic era unul docu-mentar, adică din care noi, ceilalţi, să ne dăm seama de imensa lucrare de îndobitocire a maselor, pe care partidul comunist din acea parte de lume asiatică o întreprindea. Efectele

lucrării se mai pot vedea în scenele pe care le-am evocat mai sus. Poate că mi s-ar fi părut normale toate cele de la catafalcul lui Kim al doilea, dacă aş fi luat în serios ceea ce văzusem cu circa 40 de ani înainte. Morala: să nu ne uităm cu un ochi distrat de câte ori vedem asemenea exagerări precum cele din filmul nord-coreean evocat de mine mai sus, pentru că ele devin natură acolo unde se petrec, în afara cazului când fac parte dintr-un program cu adevărat artistic, şi anume de satirizare a unui asemenea proces antiuman.

+Pe de altă parte, m-am gândit că cineva ar putea spune că aşa ceva e posibil numai în marginea îndepărtată a Asiei, dar mi-am amintit brusc de exemplul Germaniei naziste, din centrul Europei, şi m-am resemnat a crede în slăbiciunea naturii umane, în imensa posibilitate de manipulare a omului de către dictaturile totalitare.

+În final, să ne mirăm de această coincidenţă stranie: moartea unui om luminos, dăruit celorlalţi, pentru a căror libertate a luptat toată viaţa, cam odată cu aceea unui tiran întunecat, care-şi aduce poporul pe cea mai joasă treaptă a degradării psihice şi fizice, exprimată în acea jale, de neînchipuit de către nişte oameni sănătoşi la cap, cu ocazia morţii unuia dintre cei mai sângeroşi tirani ai lumii moderne. q


P ărintele Anton Moisin e spi-ţă de luptător şi cărturar, după modelul vechi al cărturarului

ardelean dăruit cu totul şi implicat cu totul în cele ale naţiei. Nu degeaba se trage, pe linie maternă, din acelaşi trunchi cu Avram Iancu, iar pe linie paternă - dintr-o dinastie de preoţi uniţi. Mica biografie afişată pe site-ul Uniunii Scriitorilor, al cărei membru a devenit de curînd, rezumă o viaţă plină şi de realizări şi de persecuţii. Absolvent al Facultăţii de istorie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” şi apoi al celei de filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, doctor în is-torie, Anton Moisin a fost profesor la ţară pînă la revoluţia din 1989. În clandestinitate a urmat şi teologia, fiind hirotonit preot de cardina-lul Todea. Din 1990 pînă în 1995 a fost redactorul-şef al revistei blăjene „Unirea” şi profesor la Academia teo-logică din Blaj, iar apoi preot în oraşul Victoria. Are în spate o bibliografie impresionantă în care se cuprind cărţi de istorie (între ele şi o Istorie a Transilvaniei în mai multe volume), de teologie şi de pedagogie, iar în 2010 a explodat ca scriitor, publicînd,

la editura sibiană Imago, nu mai pu-ţin de patru volume (e drept, subţi-rele toate): Poezii, Ninsoare de gînduri (aforisme), Prizonierul (roman) şi La carieră (schiţe). Cu toată această salvă trasă, se pare că sertarele literare ale părintelui Moisin sunt încă pline.

Volumul de Poezii are şase cicluri autonome, fiind, probabil, o antologie din volume independente. Cel mai consistent (cel puţin cantitativ) e primul dintre ele – Singurătatea acestei vremi, cu poeme din anii ’70-’80. Tehnic vorbind, e vorba de poeme de reflecţie, construite în general pe o schemă de analogie şi-n care răzbate transparent condiţia de încarcerat existenţial de pe vremea comunismului: „ca o gară pustie/ e singurătatea acestei vremi/ cu semnale roşii pe toate/ căile anilor,/ tăcerea/ te-mpresoară aici/ ca o umbră duşmană,/ bătăile inimii/ îşi măsoară/ o oră ciudată” (O oră ciudată). Fondul e mereu cel al unei existenţe strivite, cu inima strînsă şi sufocată în angoasă, iar această stare de apăsare se insinuează chiar şi în peisaje, al căror desen e rareori euforic şi mult mai frecvent atins de o adiere funestă, de aripile stingerii: „se-ntinde mătasea broaştei/ pe apa de lacrimă rece/ a iazului -/ verde mătase/ mătase lucioasă/ în care se-nfăşoară multele broaşte/ ca pentru un dineu de gală// caii sălbatici ai stepei/ cu greu mai pot să se-adape/ soarele/ şi-a pierdut chipul din ape…” (Iazul). Pastelurile sunt, de fapt, stricte pretexte meditative, căci poezia se concentrează mereu pe condiţia existenţială, pe schiţa de temniţă fără ieşire: „ciudată temniţă/ teama noastră/ cu anii-orînduiţi/ ca nişte gratii/ stranie temniţă/ în care uşa/ se deschide doar/ pentru moarte” (Ciudată temniţă). Notele naturiste sunt trase pe partitură reflexivă şi regimul

prielnic al poeziei e cel de parabolă infuză, cu referinţe transparente la atmosfera sufocantă a vremii. Nici chiar în notaţiile cele mai descriptive această angoasă de substrat nu se destinde, căci arcul poeziei e tras tocmai de reflecţia existenţială. Fond de coşmar, figurat în desene hieratice, şi din care poetul iese doar prin credinţa în poezie şi prin credinţa ca atare.

Din acelaşi fond de striviri şi speranţe ies şi „sonetele”, şi ele stricte schiţe de condiţie ce reiau pînă la decalc figuraţia dinainte: „În orice luminiş sunt hecatombe/ şi orele ne sunt nişte zăbrele/ În frică suntem ca-ntr-o închisoare”. Ecuaţia atitudinală are elementele centrale scoase din Goga, unind suferinţa cu un mesianism tradus cam pripit: „Cum strălucirea unei iubiri nespuse/ Trezi-va brusc dorminde gînduri sclave/ şi bucuria sfîntă pe toţi ne va uni”. Poemele în proză fac şi mai evidentă turnura de parabolă şi tehnica analogiei, ambele folosite în reflecţii vag învăluite şi într-o poezie cu povaţă, tipic ardele-nească. Scene-le din Aiud (doar două, ca şi sonetele) sunt „povestiri” în versuri, episoade de teroare şi schiţe de destin extrase din biografiile întemniţaţilor. Scrisori către răsărit au tonalitate cotruşiană, iar catrene-le subsecvente par şapirografiate după poemele într-un vers ale lui Ion Pillat. Sunt două sintaxe poetice cum nu se poate mai opuse, dar pe care Anton Moisin încearcă să le exerseze, modulînd, pe rînd, virulenţa şi suavitatea de tip preţios. În totul, cele şase cicluri reprezentate aici de o micro-selecţie propun un poet cu mai multe voci, unele discordante, dar cu tematică unitară, în măsura în care converg toate în reflecţia de condiţie şi în de-nunţul instrumentarului comunist. q

Reflecţii poetice

Feţe ale tImPuluIcultură şi societateALexANDru cIsteLecAN


Mi-am propus în acest an (raliindu-mă asfel spiritului de schimbare a formatu-lui lansată de redacţia Mesagerului) să aduc în centrul atenţiei câteva subiecte asupra cărora merită să reflectăm cu toată maturitatea şi responsabilita-tea fiecăruia dintre noi. Voi încerca să schiţez doar un cadru general al proble-mei, fără pretenţia epuizării subiectului, stârnind poate curiozitatea şi motivaţia de a afla mai multe despre tema supusă reflecţiei. Mă adresez în principal mai tinerilor cititori (adolescenţilor), dar şi celorlalte categorii de vârstă, cu o invitaţie specială pentru părinţi.

c ititorii care doresc să vină cu co-mentarii, observaţii, critici, propu-neri sau întrebări la temele propuse

sunt invitaţi să scrie pe adresa revistei, ur-mând ca în numerele viitoare să dăm curs şi răspuns provocărilor dumneavoastră.

teama de singurătate

Se vorbeşte tot mai mult de singură-tate, se invocă tot mai des singurătatea drept cauză a multor gesturi, evenimente nefericite sau conduite antisociale, întâl-nite mai ales la tineri care, sub spectrul ameninţării de singurătate, fie pun viaţa lor sau a unor semeni în pericol, prin consum de substanţe toxice, acte suici-dare, manifestări auto- şi/sau heteroa-gresive, fie afectează/alterează starea de normalitate dintr-o comunitate pentru a atrage atenţia asupra lor, fie încearcă să propună alte modele de convieţui-re şi interacţiune în lumi virtuale scă-pând astfel de spectrul singurătăţii etc.

Evident că fiecare dintre noi a expe-rimentat măcar o dată în viaţă teama de singurătate sau iminenţa singurătăţii. Aş spune chiar că astfel de experienţe sunt şi utile – te ajută să înţelegi cât de mult pierzi dacă nu conştientizezi importan-ţa semenului de lângă tine, valoarea sa şi rolul său în viaţa fiecăruia dintre noi.

Intrarea în starea de singurătate fa-vorizează în timp apariţia sentimentului

de însingurare, situaţie în care vorbim deja de manifestări patologice (nevro-ze, tulburări ale echilibrului emoţional, anorexie, tulburări de somn, indispoziţie generalizată etc.) cu ecou inclusiv asupra vieţii somatice (declanşarea unor afecţi-uni/boli cardiovasculare, digestive, endo-crine, metabolice etc.). Pe fondul stării de însingurare apare o alterare majoră a comunicării şi relaţiilor cu cei din jur (familie, prieteni, colegi, anturaj), mani-festată prin autoizolare, autovictimizare, refuzul oricărui sprijin, ideaţii/scenarii, adesea cu caracter suicidar, consum de substanţe euforizante sau halucinogene (alcool, etnobotanice, droguri) prin ca-re cei în cauză au senzaţia că scapă de presiunea psihică la care sunt supuşi (de fapt se produce o abolire sau suprimare a simptomelor, concomitent cu apariţia temporară a unor pseudostări de bine, fără rezolvarea problemelor de fond, ba dimpotrivă, amânarea şi agravarea lor după dispariţia efectelor substanţelor respective). Practic se intră într-un cerc vicios, în care se instalează dependenţa de drog, concomitent cu alterarea continuă a stării de sănătate, cerc adesea fără ieşire!

Când apare teama de singurătate şi sentimentul de însingurare? Aş răspunde printr-o formulă simplă şi concisă: când ai mai multă nevoie de atenţia şi susţi-nerea celor din jurul tău, iar aceştia sunt indiferenţi sau nu au timp pentru tine. În cazul adolescenţilor şi tinerilor, nevoia de atenţie şi suport este foarte mare, mai ales din partea persoanelor de referinţă din viaţa lor (membrii familiei, prieteni, unii colegi etc.), deoarece ei parcurg o etapă extrem de importantă a vieţii personale, respectiv conturarea şi manifestarea in-dividualităţii şi personalităţii lor. Dacă această etapă nu este parcursă sau „con-sumată” corespunzător nevoilor vârstei, apar conduite adaptative de satisfacere a

acestor nevoi: căutarea de atenţie, apreci-ere sau valorizare în cercuri sau anturaje, adesea riscante pentru personalitatea vul-nerabilă a tânărului; provocarea de situaţii şi modificarea comportamentului pentru a atrage atenţia asupra lui în scopul de a fi remarcat, valorizat, „mediatizat” etc.; refugiul în lumea virtuală (internetul!) unde „totul este posibil” sub protecţia anonimatului sau falsei identităţi; o inte-riorizare excesivă de tip „autist” sau „emo” cu modificări psihice majore în planul senzorialităţii, orientării, emoţionalităţii.

Nu în ultimul rând, vreau să subliniez şi ideea că singurătatea nu este întotdeau-na nocivă. Uneori simţim chiar nevoia de a fi singuri şi a reflecta mai in linişte la problemele noastre sau a trăi mai aparte pacea interioară care ne reechilibrează. Un exemplu elocvent pentru această situaţie este isihasmul sau asumarea conştientă a însingurării de lume, din dorinţa armonizării raportului cu divini-tatea, prin împăcarea trupului cu sufletul.

Momentul adevărului: Mă tem de sin-gurătate? Ce măsuri iau să nu mă simt sin-gur? Ştiu să lupt cu singurătatea? Dispun de resursele necesare pentru a face faţă riscului de însingurare? Ce fac atunci când descopăr lângă mine pe cineva care se lup-tă cu singurătatea? Ştiu/pot să ofer suport şi atenţie semenilor care se simt singuri?

Epilog: Lupta cu singurătatea ta sau a semenului presupune sacrificiu, renunţare, jertfă, altruism, disponibilitate necondi-ţionată. Uneori lupta cu singurătatea se joacă pe o singură carte – viaţa! Alteori singurătatea îţi poate oferi iluzia feri-cirii! Scepticii ar spune că singurătatea nu ştie să piardă. Realiştii mizează pe curaj în lupta cu singurătatea. Psihologii ar putea explica singurătatea ca o stare a omului apărută în situaţia în care nu-şi mai poate justifica limitele. Altruiştii refuză să creadă în singurătate! Tu? q

Merită să reflectăm!Invitaţie la reflecţie!

Feţe ale tImPuluIcultură şi societateALoIs GherGuţ


experţii nu s-au sfiit a preconiza sfârşitul uniunii europene, odată cu dispariţia ipotetică a monedei unice, euro. Chiar angela merkel afirma: “dacă euro eşuează, europa eşuează”. însă nu poţi să răspunzi la o criză, provocând o altă criză, cel puţin nu în cazul de faţă.

u niunea cunoaşte acum cea mai mare criză economică şi de per-sonalitate. Ca la orice răscruce

de drumuri, mai multe scenarii sunt posibile. Cel mai puţin probabil, statu quo-ul. Cu ceva mai mul-te şanse de izbândă avem scenariul reconfigurării, retransformării, în căutarea unui modus viven-di european. Însă nu e uşor să convingi 27 de catâri să apuce pe acelaşi drum, să ţină aceeaşi direcţie cu aceeaşi viteză. O a treia va-riantă ar fi dezintegrarea Europei, din această inter-secţie, fiecare pleacă singur în direcţia dorită. Doar că dispariţia UE ar crea şi mai multe probleme care nu vor putea trece ca soluţii.

cifre şi real Politik

Cum va ajuta destrămarea UE la ie-şirea din criză când ştim că două sfer-turi din schimburile comerciale sunt intra-europene şi că acestea reprezintă inima economiei? Ba mai mult, cu ex-cepţia a câtorva nostalgici, e aproape unanim acceptat că Europa a pierdut locul de “buric al pământului”, însă li-derii ţin mordicus să păstreze vechiul continent printre puterile lumii. Cu ce

le-ar fi de folos în acest scop o dezinte-grare a UE? Matematic vorbind, când reprezinţi 500 de milioane de europeni pe scena internaţională, vocea este mai impunătoare decât atunci când repre-zinţi 80 de milioane de germani. Când se vorbeşte despre apocalipsa UE, se uită un aspect poate nu atât de negli-jent pe cât pare la prima vedere. Ce se va întâmpla cu cei peste 50.000 de funcţionari europeni, miile de ong-uri şi alte soiuri de asociaţii care roiesc în jurul instituţiilor europene, miile de ti-

neri înscrişi la programele univer-sitare dedicate studiilor

europene peste tot

în lume? Fără Uniune, ce se va alege de imigranţi? Mai mult, o temere a fost formulată în repe-tate rânduri de către analişti. Fără UE ne reîntoarcem la balcanizare, la reac-tivarea vechilor conflicte istorice între naţiuni? Un scenariu nu imposibil dacă ne uităm la declaraţiile antigermane

făcute recent în Franţa, având conotaţie istorică. Un semn premergător? Cine va vrea să deschidă cutia Pandorei şi cine va asuma eventualele consecinţe?

Deşi varianta destrămării pare din ce în ce mai plauzibilă pe fondul crizei, a crede într-un astfel de scenariu în-seamnă a nu avea o perspectivă istorică. Care instituţie de talia Uniunii a putut fi redusă la neant până acum? Cel mai adesea, ele se reformează sau îşi pierd din vizibilitate, însă nu dispar nici după ce şi-au pierdut rostul de a exista. Spre exemplu NATO, organizaţie creată ca răspuns la ameninţarea sovietică, persistă şi astăzi la 20 de ani de la pră-buşirea URSS. Sau OCDE, câţi mai

ştiu cu ce se ocupă şi cui serveşte? Însă ea continuă să existe.

Pe deoparte, ni se vorbeşte despre des-

trăma-

rea Uniunii, iar pe de cea-laltă, Croaţia tocmai a sem-

nat tratatul de aderare la...UE. Se pare că Uniunea Europeană dată dispărută de către spe-cialişti este Uniunea care nu a existat niciodată şi care nu poate exista, şi anume UE ca stat. Actuala criză ne-o demonstrează perfect. Însă ce există şi va stărui este acest modus vivendi euro-pean care are încă forţă de atracţie. q

ColapsulUniunii Europene

nu este un răspuns valid la criză

CrIza unIunII euroPenecultură şi societatecrIstINA DAscăLu

Edmond şi Renata Horgoş de la Mănăstirea Maica Domnului, Oradea. Mulţumim Sf. Anton de Padova pentru că ne-a ascultat rugăciunile şi a mijlocit pentru noi în faţa lui Dumnezeu în întregul an 2011, care pentru mine a fost cel mai frumos an din viaţă, am reuşit să-mi înving temerile, am avut rezuletate foarte bune la şcoală, sănătate şi pace în întreaga familie.

mulțumesc, sfinte Anton!

Mariana Vernica. Când am fost însarcinată cu primul meu copil m-am îmbolnăvit de o boală contagioasă, rubeola. 3 doctori m-au sfătuit să fac avort fiindcă copilul poate să se nască surd, mut sau cu altă malformaţie. Am plecat acasă eu şi soţul ne-am lăsat în mâna Domnului, ne-am rugat la mijlocirea Sf. Anton până s-a născut Robert Anton, nici surd nici mut, perfect sănătos, frumos, talentat şi peste 2 luni împlineşte 18 ani. Îţi mulţumim, Sf. Antoane!

Familia Butacu Benone şi Cristina. Sfinte Antoane, ajută-ne ca prin orice faptă a noastră să ajungem mai aproape de tine şi de Dumnezeu. Ne încredem în tine şi ştim că de acolo din cer, tu ne asculţi rugăciunile noastre şi îl rogi pe Dumnezeu pentru ca rugăciunile să se împlinească.

Familia Anton Agneza și Ioan, (Nisiporești), îi mulţumesc Sfântului Anton pentru cei 50 de ani de căsătorie, celebraţi pe data de 26 noiembrie 2011. Îi mulţumim, totodată, pentru toate darurile primite de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Anton: viaţa, sănătatea, pentru cele șase fete și un băiat precum și pentru nepoţii noștri care cu drag ne-au însoţit la acest ceas aniversar. Te rugăm, Sfinte Antoane, să-i prezinţi Tatălui Ceresc rugăciunea noastră și să binecuvântezi familia noastră!

În viaţa noastră de familie am simţit de multe ori sprijinul și mijlocirea "Sfântului Minunilor", nu neapărat în obţinerea unor lucruri spectaculoase, căci nici nu le-am cerut. Dar dacă avem o familie unită în credinţa în

Dumnezeu și ne creștem acum nepoţii, dacă am trecut cu bine examenele vieţii, înseamnă că am avut un mijlocitor puternic și milostiv. Pentru toate acestea si pentru altele neamintite aici mulţumim ocrotitorului nostru.

Familia, Tereza și Laurenţiu Mihăică, (Nisiporești)

Carmen şi Iosif MistreanuÎţi mulţumim, Sfinte Antoane, pentru ajutorul tău, pentru că ne-am căsătorit de puţin timp şi simţim sprijinul tău şi apărarea ta asupra familiei noastre. Cu ajutorul tău, am găsit un loc de muncă pentru a ne putea susţine căminul. Îţi mulţumim şi ţi-i recomandăm şi pe toţi cei pe care îi iubim şi ne iubesc!

Dragi cinstitori ai Sfântului Anton,După cum aţi observat cu acest număr revista noastră, Mesagerul Sfântului Anton, are o nouă rubrică,

dedicată exclusiv mulţumirilor şi recomandărilor faţă de Sfântul Anton. Mulţumirea e semnul unei alte cereri, unei alte rugăciuni, după cum se ştie. De multe ori am primit ajutorul Sfântului Anton, am simţit sprijinul său în încercările zilnice, am găsit alinare în necazurile vieţii, am aflat soluţii la problemele noastre. Însă nu am avut oportunitatea să îi şi mulţumim cum se cuvine lucrării sale continue. Începând cu acest număr, revista Mesagerul Sfântului Anton vine în sprijinul mulţumirilor şi recomandărilor dumneavoastră.

Aşadar invităm pe oricine doreşte să-i mulţumească sau să se recomande Sfântului Anton, să ne trimită prin poştă pe adresa redacţiei o fotografie, numele şi motivul pentru care îi mulţumeşte sau i se recomandă Sfântului Anton. Recomandat este să ne scrieţi pe adresa de email ([email protected]): unde să trimiteţi o fotografie a dumneavoastră (cu extensia .jpg), iar textul separat într-un document word.

Vă mulţumim.



D upă douazecişicinci de ani de la prima întâlnire interreligi-osă de la Assisi (27 octombrie

1986) acest apel continuă să rămâ-nă actual într-o lume încă suferindă datorită consecinţelor diviziunilor dramatice provocate de război, criză economică…

Papa a fost pelerin în Assisi şi a invitat, „să se alăture la acest drum fraţii creştini de diferite confesiuni, liderii tradiţiilor religioase ale lumii şi, în mod ideal, toţi oamenii de bunăvoinţă”, pen-tru a reînnoi în mod solemn „angajarea credincioşilor din fiecare religie de a trăi propria credinţă religioasă ca slujire pentru cauza păcii”, pentru că „cine este în drum spre Dumnezeu nu poate să nu transmită pace, cine construieşte pacea nu poate să nu se apropie de

Dumnezeu”. A fost o invitaţie la reculegere, tăcere, pelerinaj, post şi, nu în ultimul rând, la rugăciune, deoarece rugăciunea, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea este şi rămâne contribuţia esenţială pe care oamenii de credinţă pot să o ofere pentru cauza păcii.

Pentru a evita însă criticele sau mai bine zis pericolul de relativism sau sin-cretism rugăciunea a fost trăită mai ales în dimensiunea tăcerii şi a reculegerii interioare şi ca urmare, spaţiul pentru formele publice a fost redus la esenţial. Ziua aniversară a fost caracterizată îndeosebi de reflecţie, de unde şi numele „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”.

Există „două chipuri noi ale vi-olenţei”: terorismul, adesea motivat şi justificat de religie, şi negarea lui Dumnezeu. „Înainte de toate – spune Benedict al XVI - este terorismul, în care, în locul unui mare război, există atacuri bine ţintite care trebuie să lo-vească în puncte importante adversarul, în mod distructiv, fără nicio atenţie faţă de victimele umane nevinovate care cu asta sunt în mod crud ucise sau rănite. În ochii responsabililor, marele motiv al dăunării duşmanului justifică orice formă de cruzime. Este scoasă din joc tot ceea ce în dreptul internaţional era în mod comun recunoscut şi sancţionat ca limită pusă violenţei”.

„Ştim – continuă Papa – că adesea terorismul este motivat în mod religios şi că tocmai caracterul religios al ata-curilor foloseşte ca justificare pentru cruzimea nemiloasă, care crede că poate să izoleze regulile dreptului din cauza binelui urmărit. Religia aici nu este în slujba păcii, ci a justificării violenţei”.

Papa Benedict în faţa a circa 300 de participanţi la evenimentul „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii” a subliniat

Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii

„Ajunge cu violenţa! Ajunge cu războiul! Ajunge cu terori-smul! Fiecare religie să aducă pe pământ dreptate şi pace”. Apelul adresat de Ioan Paul al II-lea la Assisi, în anul 1986, când pentru prima oară religiile lumii s-au întâlnit pentru a se ruga pentru pacea în lume a fost preluat şi retransmis cu tărie şi de Benedict al XVI-lea în luna octombrie 2011 din orăşelul sfântului Francisc.

FrAțII FrAncIscAnIprovincia franciscanăPr. SilveStro bejan

Papa Benedict al XVI-lea, împreună cu alți lideri religioși într-un moment de rugăciune la Mormântul Sf. Francisc.


şi faptul că „în istorie chiar şi în numele credinţei creştine s-a recurs la violenţă. Recunoaştem asta, plini de ruşine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o folosire abuzivă a credinţei creştine, în contrast evident cu adevărata sa natură”.

S-a subliniat din nou importanţa unui dialog interreligios pentru a căuta „o natură comună a religiei care se exprimă în toate religiile şi de aceea este valabilă pentru toa-te”. Această „misiune fundamentală” este îndreptată spre a contrasta „în mod realist şi credibil recurgerea la violenţă din motive religioase”.

Dialogul este o necesitate urgentă dar pentru a putea dialoga trebuie „să ne purificăm propria credinţă, pentru ca Dumnezeu – adevăratul Dumnezeu – să devină accesibil” (apel repetat de 4 ori).

Al doilea tip de violenţă „este consecinţa absenţei lui Dumnezeu, a negării sale şi a pierderii de uma-nitate care merge în acelaşi pas cu asta”. Însă nu-ul spus lui Dumnezeu a produs cruzime şi o violenţă fără măsură, care a fost posibilă numai pentru că omul nu mai recunoştea nici o normă şi nici un judecător mai presus de el, ci se lua numai pe sine însuşi ca normă. Ororile din lagărele de concentrare arată în toată claritatea, consecinţele absenţei lui Dumnezeu”.

Papa aşadar s-a oprit şi asupra decadenţei omului din care derivă schimbarea climatului spiritual. Într-o societate marcată de degenerarea dorin-ţei de fericire, violenţa devine un lucru normal, în acest caz „pacea este distrusă şi, în această lipsă de pace, omul se dis-truge pe sine”. Închinarea la mamona, în faţa averii şi puterii, se dezvăluie o contra-religie, în care nu mai contează omul, ci doar avantajul personal.

În finalul discursului din Bazilica Sf. Maria a Îngerilor, Papa a vorbit despre noutatea de la Assisi 2011. Prezenţa, alături de religiile mondiale, a unui grup de persoane care nu cred, oameni de ştiinţă şi de cultură, „per-soane cărora nu le-a fost dat darul de a putea crede şi care totuşi caută ade-vărul, sunt în căutarea lui Dumnezeu”. Aceste persoane pun întrebări atât ateilor combativi care pretind a şti că nu există Dumnezeu, cât şi adepţilor religiilor, pentru ca să nu-l considere pe Dumnezeu ca o proprietate. Aceste persoane caută adevărul, caută pe Dumnezeul adevărat, a cărui imagine în religii, din cauza modului în care nu rareori sunt practicate, este, nu de

puţine ori, ascunsă. Faptul că ei nu reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu depinde şi de credincioşi cu imaginea lor redusă sau distorsionată despre Dumnezeu. Este vorba deci de „a fi împreună în acest drum spre adevăr, de angajarea hotărâtă pentru demnitatea omului şi de asumarea împreună a cauzei păcii împotriva oricărui tip de violenţă distrugătoare a dreptului”. Biserica catolică, încheie Papa, „nu se va retrage din lupta împotriva violenţei, din angajarea sa pentru pacea în lume”.

Chiar dacă după această întâlnire nu au urmat euforia şi emoţia, precum şi ecoul mediatic din 1986, „spiritul de Assisi” rămâne neschimbat. Assisi, prin puternica sa încărcătură simbolică pe care o reprezintă, continuă să însufle-ţească numeroase întâlniri pentru pace şi totodată să construiască proiecte concrete în jurul cărora toţi oamenii de bunăvoinţă se pot regăsi: pacea, lupta împotriva sărăciei şi corupţiei, drepta-tea, respectul omului faţă de natură…

„Spiritul de Assisi” continuă „să sufle” şi astăzi în diferite feluri şi în numeroase colţuri ale lumii, chiar şi în cele mai îndepărtate. Cine iubeşte vân-tul ştie că nu poate avea pretenţia sau dreptul de a-l stăpâni şi domina şi ştie foarte bine, în acelaşi timp, că vântul nu poate trăi între zidurile unei simple chilii. De ce? Pentru că Assisi se poate spune că este un „fapt” ireversibil. q

întâlnIrI Pentru PAce

Dragi cititori ai revistei Mesagerul Sfântului Anton anul acesta veţi primi cartea cu Viaţa Sfântului Anton de

Padova, totodată cartea va include şi rugăciuni închi-nate lui.

Biografiile dedicate sfântului Anton de Padova au fost nenumărate de-a lungul secolelor, mai puţin,

însă, în limba română. Cartea de faţă va pune la dispoziţia publicului larg din România rodul unui îndelugat studiu al scritorului Virgilio Gamboso, un faimos studios al vieţii sfântului. Aşadar cartea se bucură, pe de o parte, de un conţinut sigur şi precis al datelor, însă, pe de altă parte, datorită stilului cursiv şi limbajului strălucitor, garantează o lectură plăcută şi familiară. Totodată, din aceste pagini va reieşi chipul minunat al Sfântului Anton de Padova, pe care cinstitorii săi îl cunosc doar în parte, datorită binefecerilor pri-mite, însă el a fost, după cum ne prezintă cartea, un predicator strălucit şi un mistic, un om de cultură şi iniţiator al studiilor teologice în Ordinul Franciscan, un neobosit confesor şi apostol al păcii.

Anul AcestA, 2012, împreună cu revistă,cArteA cu viAțA sfântului Anton!

ViațaSfântului Anton de Padova

Virgilio Gamboso

«Mesagerul sfÂntului anton»str. arcadie Şeptilici, 1/a 600234 Bacău (BC) tel. fax: 0334/501044

http://www.ofmconv.ro – [email protected]ă pentru abonamentul pe 2012: 20 Ron; o revistă: 3 Ron - issn 1221-8820

Pentru comenzi de carte:

Editura SEraficastr. Teiului, 20

611047 roman (nt)tel. 0233/744.611sau 0741.120321fax 0233/744.570

[email protected]

CLEMENS BRENTANODureroasa Patimă a Domnului notru Isus Cristos

După meditaţiile Fericitei Ana Caterina Emmerich; 2011, pag. 376; preţ 25 RON.

Pentru comandă carte la Editura Seraficatel. 0233/744611 sau 0741.120321e-mail: [email protected]

AVENTURA VIEȚII. Trei ani cu preadolescenţii la oratoriu, 2011, pag. 374; preţ: 30 RON.TRAD. PR. LUCIAN ABALINTOAIEIPentru comandă carte la Editura Seraficatel. 0233/744611 sau 0741.120321e-mail: [email protected]

revista mesagerul sfantului anton

Documents