revista mesagerul sfantului anton

Pelerin, pelerin!Urcă drumul spre senin

Dosar: Țăranii și comunismul (I)

un documentar de Romulus Rusan

Perioada estivă teren prielnic al manifestărilor bucuriei

Revi

sta

e în

regi

stra

tă la

Trib

unal

ul d

in P

adov

a, n

r. 13

85 d

in 7

.10.

1993

iulie-august 2012Sfântului AntonMesagerul

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali ● Anul XIX ● Nr. 113

Familia şi relaţiile fraterne

2 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONiulie-august 2012

SumarISSN 1221-8820 ● Anul XIX - Nr. 113 ● iulie-august 2012

Editorial3 Familia, munca, sărbătoarea Pr. CiPrian Sava

Poşta redacţiei

4 Poşta redacţiei redaCţia

360°

6 Barcelona, un spaţiu în care arta s-a întâlnit cu transcendenţa Pr. adrian MăgdiCi

Ce este (și cu) Purgatoriul? Pr. ioSif diaC

7 Al patrulea summit al pământului: Rio +20 CriStina daSCălu

Cumpătarea Pr. MariuS vătăMănelu

Dosar: Țăranii și comunismul

8 Țăranii și comunismul roMuluS ruSan

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

12 Un alt fel de pelerinaj ConSuela vlăduţeSCu

13 Numai iubirea creează Pr. Paul Bulai

14 Dominic Jaquet, OFMConv., simbol al universalităţii... Pr. faBian doBoș

Pagina antoniană:Sfântul Anton şi mesajul său

16 Vreau să ajung un mare sfânt! Pr. luigi franCeSCo ruffato

Pagina biblică

18 Familia și relaţiile fraterne Pr: Mihai afrenţoae

Pagina tinerilor

19 Demnitate - un cuvânt pretenţios pentru unii... aloiS gherguţ

20 Tu însuţi Pr. Bogdan eMilian BalașCă

21 Semnele bucuriei Pr. Carol-daniel SaBău

Cultură şi societate

22 Supravieţuirea prin cultură ana Blandiana

23 Epoca Mang niColae PreliPCeanu

24 Cave canem anton adăMuţ

25 Poem aurel Pantea

26 O carte despre Sf. Anton de Padova

adrian PoPeSCu

28 Viaţa Sfântului Anton de Padova alexandru CiSteleCan

Mulţumesc, Sfinte Anton!

29 Mulţumiri aduse Sfântului Anton redaCţia

Provincia franciscană

30 Evenimente și Noutăţi redaCţia

Țăranii și comunismul

Cum s-a ajuns de la ţăranul adamic la ţăranul cu identitatea pierdută, la portarul de bloc și salahorul de ieri, la brigadierul și consumatorul de manele de azi... - acesta este subiectul dosarului din numărul curent al Revistei.

Director responsabilPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Director al redacţieiPr. Ciprian Sava, OFMConv.

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamentePr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect GraficRoberto Bordin

EdituraProvincia Padovană OFMConv.Messaggero di Sant’Antonio EditriceVia Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director generalPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

TipografiaMediagraf - Navigazione Interna, 8935027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA.

Oferte pentru abonamente 2012În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an.În România: 3 RON revista;20 RON abonament anual.

Cont: MeSagerul antonian

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT)

Adresa redacţiei:MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONStr. Arcadie Şeptilici, 1/A600234 BACĂU (BC) - Tel./Fax: 0334.501044

Mesagerul Online: www.ofmconv.ro

E-mail MSA: [email protected]

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un

"cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC)

Tel/Fax: [email protected]

Oferta abonamentului pentru anul 2012: 20 RON

poate fi trimisă fie prin mandat poştal,pe adresa redacţiei

(Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar:

“MESAGERul ANTONiAN" Cod fiscal: 21414366

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001,

deschis la BCR - Roman (NT).

Veţi face parte din “familia spirituală”a Sfântului Anton!

pagina

6pagina

16pagina

23pagina

30

Sub acest generic, între 30 mai și 3 iunie s-a desfășurat la Milano cea de-a VII-a Întâlnire Mondială a Familiilor, la care s-au reunit peste un milion de participanţi din Brazilia, Mexic, Argentina, Spania, România, Franţa, Italia, Statele Unite ale Americii, Israel, Australia, Belarus, Zimbabwe, Etiopia, Haiti precum și

din multe alte ţări, animaţi de dorinţa de a releva frumuseţea valorizatoare a familiei creștine. Făcând un arc peste timp, ne amintim dragi cititori, că Feri-citul papă Ioan Paul al II-lea a iniţiat la Roma în 1994 prima Întâlnire Mondială a Familiilor, urmând ca din trei în trei ani, problematica familiilor în societatea contemporană precum și Evanghelia familiei să se aprofundeze la Rio de Janeiro (Brazilia), la Roma, la Manila (Filipine), la Valencia (Spania) și la Ciudad de Mexico (Mexic). Următoarea Întâlnire va avea loc în 2015 la Philadelphia (Statele Unite ale Americii).

Aceste zile dedicate Întâlnirii Mondiale a Fami-liilor au fost încărcate de „trinomul”: familie, muncă, sărbătoare. Familia este chemată ca prin muncă și prin sărbătoare să se deschidă, să relaţioneze, să-și împlinească chemarea. Familia devine un spaţiu so-cial deschis să primească și să genereze viaţa, un loc de întâlnire și de întâmpinare în care ospitalitatea și caritatea sunt definitorii și condescendente. Familia este primul spaţiu atemporal în care se trăiește egali-tatea în demnitate între soţi, se suplinesc minusurile fiecăruia prin întrajutorare, se celebrează jurământul și viaţa prin dăruire reciprocă, îmbogăţindu-se fiecare cu sărăcia celuilalt. E esenţial și vital, dragi cititori, ca familia să trăiască comuniunea și sa-și împărtășească darul, să-și construiască propria comunitate în co-muniune cu ceilalţi. În centrul familiei, care în zile-le noastre se confruntă cu suferinţa, sărăcia, munca dusă până la epuizare, consumismul, indiferenţa, singuratatea, este pusă figura paternă a tatălui care caută calea spre o viaţă mai bună și mai frumoasă pentru copiii săi. Grijile sunt împărţite în egală mă-sură între cei doi soţi, copiii fiind feriţi de erorile și temerile contemporaneităţii. Familia, ca și comunitate primară trebuie să se deschidă în caritate către fami-liile încercate, aflate în dificultate, să-și exercite ome-nia dezvoltându-și virtuţile sociale. Modelul familiei contemporane rămâne Sfânta Familie din Nazareth.

Munca este o realitate, o oportunitate spre asigurarea unui confort și a unei decenţe necesare comunităţii familiale, un drept natural și o vocaţie. Pentru a-și întreţine familia omul trebuie să lucreze, dar condiţiile de muncă trebuie să protejeze și să pro-moveze demnitatea umană. Din păcate dragi cititori, în contextul globalizării, nesiguranţa este cuvântul cheie al zilelor noastre, iar tinerele generaţii nu au garanţia întemeierii propriilor lor familii. Prin muncă se contribuie la bunăstarea generală, iar munca bine făcută trebuie urmată de repausul festiv, de trăirea sărbătorii, de conștientizarea valorii muncii efectuate

și implicit a propriei existenţe. Societatea are obligaţia de a sprijini familiile în alegerea liberă și responsabilă a muncii. În centrul activităţilor lucrative este plasată figura maternă, a mamei care se responsabilizează în grija faţă de ceilalţi, ea veghează, ea educă, ea formea-ză, contribuind astfel la dezvoltarea societăţii. Familia este o școală în care se deprind virtuţile, un spaţiu al punerii în comun și valorizării darurilor fiecăruia, o poartă spre deschiderea către toţi copiii aceluiași Tată.

Sărbătoarea trebuie să-i urmeze muncii, iar munca trebuie să confere demnitate persoanei umane și nu este permisă folosirea ei împotriva omului ca mijloc de oprimare sau de exploatare. Omul a creat timpul liber, substituind adevăratul înţeles al sărbătorii. Familia trebuie să-și recupereze sensul sărbătorii redându-i duminicii semnificaţia de timp pentru familie, pen-tru om. Măsura timpului ne este dată de Dumnezeu la începutul creaţiei prin alternanţa zi - noapte, zile de muncă - zi de sărbătoare, de odihnă. Sfârșitul de săptămână, trăit ca moment de evadare al familiei din marile orașe, influenţează familia în mod nega-tiv înlocuind spaţiul comun al familiei cu un timp individual. Sărbătoarea, dragi cititori, e un timp de apropiere reciprocă, de comuniune cu Dumnezeu, favorizând dezvoltarea atmosferei familiale sănătoase și reînnoirea relaţiilor interumane, un timp al întâlni-rii între sărăcia noastră și măreţia lui Dumnezeu. În comunitatea familială copiii deprind rugăciunea în comun și urmând exemplul părinţilor vor învăţa să se roage și în comunitatea eclezială. Liturghia dumi-nicală este un timp pentru Dumnezeu, un spaţiu de ascultare și de comuniune, un pas spre religiozitate și caritate. Esenţa sărbătorii constă în întâlnirea cu Dum-nezeu și cu aproapele. La întâlnirea duminicală când celebrăm învierea lui Isus, Dumnezeu invită familia să se îmbogăţească cu taina euharistiei, devenind o familie de familii, o comunitate caritabilă și misionară.

Întâlnirea Mondială a Familiilor s-a încheiat cu Sfânta Liturghie duminicală din 3 iunie, celebrată în aer liber în parcul din Bresso de lângă Milano, de către Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea în faţa unei mari mulţimi de credincioşi, provenind din diferite na-ţiuni. Sfântul Părinte a lansat tuturor familiilor un apel la dezvoltarea de comunităţi ecleziale care să fie tot mai mult familie, care să reflecte frumuseţea Preasfin-tei Treimi şi să evanghelizeze forţa iubirii, pentru că iu-birea este unica forţă care poate să transforme lumea.

Familia trebuie să-și găsească echilibrul pentru a construi o societate mai umană, să trăiască relaţiile ca o familie, să stăpânească lumea prin muncă și să umanizeze timpul prin sărbătoare. Vă doresc dragi cititori, ca familiile dumneavoastră să fie mereu comunităţi autentice, alimentate de comuniunea iubirii, deschise în caritate și îmbogăţite în haruri mijlocite de la Domnul de către Regina Familiei!

Tuturor, PACE şi BiNE!

FAMiliA,MuNCA, SăRBăTOAREA

editorialPR. CiPRiAN SAVA

3MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONiulie-august 2012

Aceste zile dedicate Întâlnirii Mondiale a Familiilor au fost încărcate de „trinomul”: familie, muncă, sărbătoare. Familia este chemată ca prin muncă și prin sărbătoare să se deschidă, să relaționeze, să-și împlinească chemarea.

mesagerul semnaleazășcoala de vară de la sighet

16-23 Iulie 2012, Sighet. Fundația Academia Civică, care are drept scop educația civică printr-o bună cunoaștere a trecutului apropiat al țării și al Europei de Est și reconstituirea adevărurilor istoriei recente falsificate în anii dictaturii comuniste, având ca principal proiect Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, propune, printre multe alte ințiative (simpozioane, dezbateri, mese rotunde, expoziții itinerante) și Școala de Vară de la Sighet (ediția a XV-a),

realizată în parteneriat cu Fundația Konrad Adenauer și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu sprijinul Institutului Polonez și a

Serviciului Cultural al Ambasadei Franței în România. Despre participanții la această inițiativă aflați mai multe detalii de le site-ul www.memorialsighet.ro.

expoziție rusaliile negre19 iunie – 30 septembrie 2012,

aceeași Fundație Academia Civică, sub auspiciile Institutului Cultural Român din Berlin, în sălile

Memoriaului Berlin Hohenschönhausen, Genslerstr. 66, organizează expoziția Schwarzw Pfingsten: Deportation in die Bărăgan-Steppe (Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan).

Mai întâi vă mulţumesc pentru exce-lenta carte cu privire la „Viaţa Sfântului Anton de Padova”, primită odată cu revis-ta „Mesagerul”.

Am sperat ca în Revista „Mesagerul” să apară chiar la rubrica „Poşta Redacţiei” un scurt răspuns critic privitor la lucrarea pe care v-am trimis-o, intitulată: „Despre personalitate”.

Orice autor este grăbit în a cunoaşte părerea critică asupra a ceea ce creează, mai ales într-un domeniu care nu intră în limitele profesiunii sale iniţiale. De aceea vă rog respectuos să-mi iertaţi această zorită intervenţie, dar orice întârziere sau aşteptare duce la blocarea şi chiar suprimarea altor idei care ar fi necesare în elaborarea unor lucrări suplimentare.

Desigur nu există lucrare oricât de cu-prinzătoare ar fi, ca la o masă rotundă să nu fie sfredelită în profunzime, iar criticii analişti să nu găsească o lacună oricât de neînsemnată sau minoră, să nu fie ampli-ficată şi să conducă deseori la amputarea ideilor. Ideile filosofice se nasc din nesa-tisfacerea dorinţelor lăuntrice sau neîm-plinirilor unei gândiri zbuciumate. (…).

De aceea respectuos vă cer de a mi se da un semnal asupra lucrării ce v-am trimis-o, indiferent dacă răspunsul dumneavoastră

este negativ sau pozitiv.. (…).Închei această epistolă prin a recu-

noaşte că problemele filosofice se plămă-desc atât în afara individualităţii, cât mai ales în ea însăşi; cea mai importantă fiind legată de ideea echităţii, care impune re-ciprocitatea respectului dintre oameni. Cu profund respect,

Dr. Popescu Silviu, București

stimate domnule silviu po-pescu, înainte de toate, ne cerem iertare pentru răstimpul în care nu v-am răspuns, dacă aceste rânduri pot fi considerate un răspuns la lucrarea şi rugăminţile dumneavoastră.

Am primit, într-adevăr, textul „Despre personalitate”, asupra căruia doriţi să ne pronunţăm fie negativ, fie pozitiv. Nici-cum nu vom avea o părere hotărâtoare, o poziţie definitivă. Nu aceasta e meni-rea noastră. Am fi dorit să publicăm, aici la „Poşta Redacţiei”, fragmente din textul trimis, însă dintr-o nejustificată teamă, am considerat ineficientă pu-bl icarea

parţială, întrucât lucrarea ar trebui eva-luată în ansamblu, in corpore. Publicarea integrală fiind, în momentul de faţă, cu neputinţă, din raţiuni tehnice.

Vă asigurăm, totuşi, de preţuirea şi respectul nostru faţă de activitatea dumneavoastră. Aşteptăm să ne mai scrieţi pe adresa redacţiei rândurile dumneavoastră.

cucernice părinte,Conform înţelegerii vă trimit câteva ar-

ticole cu conţinut moral-creştin şi de mare actualitate pentru vremurile noastre.

M-am reprofilat de la cărţi la articole, având în vedere că trăim în secolul vitezei şi oamenii nu mai au timp să citească o carte, dar pentru un articol de o pagină găsesc timp chiar şi în mijloacele de trans-port, în timpul deplasării spre locul de muncă.

Articolele mele nu tratează filozofie sau lucruri abstracte, ci urmăresc să scoa-

tă în evidenţă cauza şi mijlocul de a înlătura răul ce domină în pre-zent nu numai la noi, ci în lumea întreagă.

Răul nu-i numai la nivel de România, Europa, Asia, Africa, Australia, ci este la nivel planetar. De aceea am lansat ideea că numai Isus

Hristos poate rezolva toate

redacţieiPoşta


întâlnirea națională a tineretului catolic

25-29 iulie 2012, Iași. Se va desfășura Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic. Aceste zile doresc să ofere ocazia tinerilor catolici din România să se întâlnească și să se cunoască, să particpe la activități de formare umană și spirituală, să-și

manifeste entuziasmul prin momente culturale și artistice, în spiritul Zilelor Mondiale ale Tineretului, avându-l în centru pe Cristos, singurul care răspunde aspirațiilor profunde ale tinerilor. Sunt așteptați tineri din toate diecezele romano-catolice și eparhiile romano-catolice din România. Actualizări despre desfășurarea acestor zile le puteți găsi pe site-ul www.intc2012.ro.

hramul și pelerinajul de la cacica

14-15 August 2012, Cacica. Ca de fiecare dată, și anul acesta suntem invitați să participăm la hramul și pelerinajul de la Cacica cu ocazia Solemnității „Adormirea Maicii Domnului”, ocazie de rugăciune profundă și reînnoire spirituală, având posibilitatea împăcării cu Dumnezeu prin Sacramentul Reconcilierii, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu ajutați de omiliile de la fiecare Sfântă Liturghie. Rugăciunea comunitară, momentele liturgice, ne vor dispune pentru ca, prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, să ne înălțăm sufletul către Dumnezeu și, dorind să facem voința Sa, să ne luăm hotărâri sfinte pentru a persevera în trăirea vieții noastre creștine. Site-ul sanctuarului este www.sanctuarcacica.ro.

problemele prezente şi de viitor cu care se confruntă omenirea, orice altă încercare este sortită eşecului. Cu deosebită stimă,

Mr. Percelli, New York, USA

Am primit articolele dumneavoastră. Am fi dorit nespus să ne fi trimis un arti-col-mărturie despre condiţia creştinului în democraţia americană. Despre viaţa creştină zilnică în acele teritorii depăr-tate.

Dacă, pe viitor, vom dispune de spa-ţiu în revistă vom publica parţial, unul din articolele trimise pe adresa redac-ţiei. Vă mulţumim pentru stima ce ne-o purtaţi şi, dacă veţi avea răgazul unui text-mărturie, îl aşteptăm desigur.

stimată redacție,În primul rând scuze că nu v-am trimis

un e-mail sau text scris pe „ordinateur”.Vin să vă aduc mulţumiri dumneavoas-

tră, întregii echipe, care precis este mult in-spirată şi ajutată de Sfântul Anton; sunteţi cu adevărat balsam pentru sufletele noas-tre. Revista, afişul şi mai ales cartea „Viaţa Sfântului Anton de Padova” mi-au mângâ-iat inima în aceste momen-te, când sănătatea mea lasă de dorit! Mă rog fierbinte Sfân-tului Anton cel făcător de mi-nuni şi Monseniorului Vladi-mir Ghika, care m-a botezat, să-mi redea sănătatea pen-tru a putea ajuta pe ceilalţi. Mă rog pentru toţi apropi-aţii noştri pe care îi cunoaştem sau nu!

Încă o dată mul-ţumim şi Doamne ajută!

scrisoare semnată

stimată redacție,Mă numesc Monica M. şi ţin să vă

mulţumesc pentru cartea „Viaţa Sfântului Anton de Padova”. A fost impresionant să citeşti despre acest sfânt. Am improvizat câteva versuri, pe care mi le-a inspirat citirea cărţii. „Preasfinte Antoane/ Mă rog la tine pentru sănătate/ Şi iertare de păca-te./ Deşi născut în Portugalia,/ Ai apus în Italia./ Frigurile Marocului/ Te-au doborât pământului./ Şi tu ai rezistat/ În faţa fetei cu păcat/ Ce te dorea/ Şi care a devenit/ Crin în mâna ta.”

Monica M., București

Vă mulţumim pentru gândurile vi-oaie trimise pe adresa redacţiei. Aceste rânduri, şi nu doar, ne bucură şi ne încre-dinţează că Sfântul Anton nu este doar mijlocitorul nevoinţelor omeneşti, ci şi cel ce ne inspiră gândurile şi faptele de caritate. Nădăjduim ca viaţa Sfântului Anton, prezentată de cartea supliment, să fie pentru noi toţi un imbold de trăire a sfinţeniei, un motor al dragostei fră-ţeşti, un izvor de iertare dumnezeiască.

Tuturor celor care ne-aţi

scris pe adresa redacţiei,

vă mulţumim pentru

cuvintele de întărire, și ne

cerem iertare că nu v-am

răspuns tuturor.

Vă aşteptăm pe mai

departe gândurile şi

întrebările pe adresa

redacţiei.

Pace şi bine!



Curtea neamurilor, structura perma-nentă voită de Benedict al XVI-lea pentru a promova dialogul

dintre cei ce cred şi cei ce nu cred, a po-posit, pe 17 şi 18 mai, la Barcelona, în Spania, pentru a reflecta pe tema „Ar-tă, frumuseţe şi transcendenţă”, eveni-ment promovat, ca şi celelalte preceden-te, de Consiliul Pontifical al Culturii.

Deseori ne întrebăm „ce este omul?”. Cine este acest om „încununat de glo-rie şi cinste” care are „putere asupra lu-crărilor” creaţiei? Şi de ce arta nu este doar o expresie banală, ci însăşi dova-

da umanităţii sale? Nu există nicio ci-vilizaţie fără artă. Arta este o şcoală a umanităţii. Omul creat „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu are nevo-ie de înălţare, de auto-depăşire, de is-păşire ori de pace şi, tocmai prin artă, îşi află alinarea. Ea este sufletul culturii.

Arta este comunicare, întâlnire, co-muniune. Puterea artei o depăşeşte pe aceea a cuvântului. Limbajele cele mai sofisticate apar din lumea metaforei. Iar atunci când ideile par a se sfârşi, intervi-ne vigoarea artei şi a frumuseţii care ge-nerează admiraţia şi contemplaţia. Arta

religioasă este prelungirea revelaţiei lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, răspun-sul din partea omului. Când arta este religioasă, formele, imaginile, culorile şi sunetele îşi pierd identitatea proprie şi devin credinţă. Arta religioasă devi-ne spaţiu privilegiat al dialogului dintre Dumnezeu Creatorul şi omul cel creat.

În cadrul acestui itinerariu spiri-tual, comentează Mons. Ravasi, „tema frumuseţii şi a artei este fundamenta-lă pentru Curtea neamurilor. Arta, prin însăşi natura sa, este întotdeauna încli-nată spre un dincolo şi către un Altul.

Barcelona, un spaţiu în carearta s-a întâlnit cu transcendenţa

360°

Dacă, aşa cum ne învaţă preoţii la biserică, trebuie să ne orientăm în viaţa noastră de credinţă după Cuvântul lui Dumnezeu, după Biblie, cum să justificăm existenţa Purga-

toriului, din moment ce puţine sunt textele care vorbesc despre aşa ceva? Într-adevăr, Sfântul Paul afirmă următoarele despre discipolul imperfect: „se va mântui, dar ca printr-un foc” (1Cor 3,12-15). Mi se pare, totuşi, lapidară afirmaţia pentru a susţine teza Purgatoriului care a dezlănţuit, de altfel, reforma protes-tantă prin chestiunea indulgenţelor…

Dorim să începem răspunsul adresat interlocutorului nos-tru prin a ne aminti, dacă este nevoie, că doctrina unei purificări de dincolo de viaţa pământească există şi în

alte religii şi doctrine (de ex. la egiptenii antici, în budism, la Platon, Virgiliu) şi că exista deja în patrimoniul comun al multor Părinţi ai Bisericii şi la autorii creştini din primele veacuri, pornind de la Origene (sec. al III-lea). Şi pe lângă textul paulin, destul de generic evocat, care este baza biblică a acestei aserţiuni? Fireşte, referinţa fundamentală o reprezintă un fragment din Cartea a doua a Macabeilor (12,39-45), dar îl las pe interlocutor să studieze mai bine acest fragment de unul singur. Ce reiese din fragment, totuşi, este faptul că Iuda Macabeul, în credin-ţa în învierea morţilor, decide să facă o colectă pentru o jertfă de ispăşire spre răscumpărarea unor evrei, soldaţi de-ai săi, ce muriseră pe câm-

pul de bătălie, dar fuseseră găsite în hainele lor idoli păgâni.Bine, până aici totul este clar. Dar dacă Iuda Macabeul se

roagă pentru aceşti morţi, raţionăm cu naivitate, unde s-or fi aflat ei (între timp), în această „stare intermediară, provizorie”? Din nefericire, noi raţionăm şi operăm mereu cu categoria tim-pului, care presupune un „înainte” şi un „după aceea” şi recur-gem la spaţiu, adică determinăm un loc anume al unei acţiuni. Însă, după moarte, fiinţa umană intră în eternitate şi în infinit care pot fi imaginate ca un punct sau un fel de moment per-fect în care totul se condensează, depăşind orice durată sau spaţialitate. De aceea, când ne gândim la Purgatoriu trebuie să ne eliberăm de categoriile locului şi spaţiului.

În fond, Catehismul Bisericii Catolice defineşte bine Purga-toriul: „Este starea celor care mor în prietenie cu Dumnezeu, dar, deşi siguri de mântuirea lor veşnică, au nevoie de purifica-

re pentru a intra în fericirea cerească” (nr. 210). Limitele noastre umane şi slăbiciunile noastre pretind ca, pentru a ajunge în plinătatea de via-ţă şi de lumină a lui Dumnezeu, să trecem prin-tr-o purificare, şi acest lucru este valabil pentru majoritatea celor drepţi. În Cartea lui Iob, de altfel, citim că: „Iată nici luna nu străluceşte destul în ochii Lui şi nici stelele nu sunt de tot curate, pentru El! Cu cât mai puţin omul, care nu este decât putreziciune, cu atât mai puţin născutul din om, care nu este decât un vier-me!” (25,5-6). ❏

150° de ÎntrebĂri despre credinţĂ Pr. iosif diaC

Ce este (Şi cu) Purgatoriul?

Pr. adrian măgdiCi

curtea neamurilor


În alte cuvinte, ea este o invocaţie în-dreptată spre ceea ce este spiritual, o în-trebare metafizică care te poartă dinco-lo de ceea ce ai la îndemână”.

Într-un interviu radiofonic, filoso-ful şi teologul spaniol Francesc Torral-ba Rossellò afirmă: „cred că Barcelona este o alegere bună în special pentru că dintotdeauna a fost un tărâm al dialo-gului, un spaţiu de convieţuire între di-verse forme de spiritualitate şi, mai îna-inte de toate, o expresie vie a dialogului dintre credincioşi şi necredincioşi timp de secole, căci rodul trudei omului, fru-

museţea, este o realitate prin interme-diul căreia atât credincioşii, cât şi cei ce nu cred, se pot întâlni pentru a reflecta asupra a ceea ce îi uneşte, dincolo de ce-ea ce îi separă”.

Frumuseţea naturii, a artei, a mu-zicii sunt deja o manifestare, o reve-laţie a frumuseţii lui Dumnezeu. În-să din punctul de vedere al celor ce nu cred, frumuseţea devine o invitaţie spre transcendenţă, mister, reflexie; este un simbol ce ne ajută să reflectăm asupra a ceea ce suntem, ne îndeamnă să ne în-trebăm care este sensul vieţii ori care este ultimul nostru ţel. De aici nu tre-buie trasă concluzia că la Dumnezeu se ajunge oricum, indiferent de implicarea noastră, ci doar că frumuseţea, pentru cei ce nu cred, este precum o poartă ce duce spre un alt tărâm: pentru a trece dincolo, poarta trebuie deschisă. Iar ca-tedrale precum Sagrada Família pot de-veni spaţii ale transcendenţei, adevărate curţi ale neamurilor, în care orice om de bunăvoinţă îşi poate înălţa privirea ini-mii spre zări şi tărâmuri invizibile, ne-explorate. q

Catehismul Bisericii Catolice defineşte această virtute la nr. 1809: „Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor, asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create”. Să recunoaştem: această virtute nu este prea

căutată şi iubită în zilele noastre. Oamenii nu prea par interesaţi să cultive înţelepciunea, ordinea, echilibrul, armonia, ci sunt absorbiţi, mai degrabă, de căutarea de sine, fugind astfel de întâlnirea cu ei înşişi. Trăim, ca atare, într-o lume a vorbăriei, a gălăgiei, a grabei, a vitezei, a distracţiei, a publicităţii, a plăcerii, a lipsei măsurii, a lipsei ordinii, a excesului, a consumismului exagerat, a căutării succesului, a egoismului crescând, într-un cuvânt.

Cred că este foarte important ca noi, creştinii, să nu rămânem doar să constatăm ceea ce nu merge în lume, ci să căutăm să transformăm, din interior, aluatul societăţii în care trăim. Într-adevăr, deşi trăim în lume, să nu uităm că noi nu suntem ai lumii (cf. In 17,16), ci trebuie să trăim diferit de mentalitatea lumii. Este necesar, într-un cuvânt, să dospim aluatul societăţii în care trăim, făcându-l cunoscut pe Domnul prin trăirea senină a valorilor evanghelice, fugind de tot ceea ce ne atrage spre rău şi semănând binele.

Isus ne cheamă să-l urmăm, să călcăm pe urmele sale, adică să-l imităm. Evangheliştii ni-l prezintă pe Isus ca un model de bunătate, de blândeţe, de discreţie, de simplitate, de echilibru, de cumpătare, de armonie, de ordine, de disciplină interioară. Viaţa lui Isus se caracterizează ca „o viaţă trăită pentru binele oamenilor”. El se comportă respectuos faţă de toţi oamenii întâlniţi. Nu este plin de sine, nu este lăudăros, nu este invidios, ni-ci mândru; nu este egoist, nu caută succesul, puterea, ori să adune bogăţii. Dimpotrivă. Isus este consumat de iubire faţă de oameni. Îi iubeşte pe toţi oamenii cu o iubire veşnică, neschimbătoare, şi caută mereu binele lor, până la a muri pe cruce pentru noi toţi. Sf. Paul, în Scrisoarea către Filipeni, ne reaminteşte că aşa trebuie să trăim şi noi: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Cu alte cuvinte, ne cere să avem acelaşi mod de a simţi, de a gândi, de a trăi şi de a acţiona al Mântuitorului. Să-i cerem Domnului această virtute a cumpătării, a stăpânirii de sine, a unei vieţi echilibrate, ca să nu ne căutăm pe noi înşine, ci că căutăm mereu binele altora. ❏

virtuţi

cumpătarea Pr. marius Vătămănelu

la sfârşitul lunii iunie, 190 de sta-te s-au adunat la Rio de Janeiro pentru cel de-al patrulea sum-

mit al pământului numit Rio +20 pentru a marca cei 20 de ani scurşi de la ultimul astfel de eveniment.În 1992 deci, ţările participante şi-au stabilit 90 de obiective pentru a salva planeta, dintre acestea, doar patru au înregistrat un progres semnificativ, po-trivit Geo-5, şi anume: dispariţia mole-culelor care afectează stratul de ozon, ameliorarea accesului la apa potabilă, eliminarea plumbului din carburanţi şi promovarea cercetării în ceea ce pri-veşte poluarea marină. Pentru că rezul-tatul nu a fost pe măsura aşteptărilor, acum 20 de ani iniţiativa fiind văzută ca un suflu de entuziasm în acest sens, s-a hotărât ca anul acesta comunitatea internaţională sa se axeze pe mai puţi-ne obiective, însă mai ferm. S-a plecat la drum cu doua teme majore: promo-varea unei economii verzi în contextul unei dezvoltări durabile şi eradicarea sărăciei şi crearea unei instituţii care să încadreze dezvoltarea durabilă. La finele summitului din iunie, ba chiar dinainte, s-a constatat şi acceptat eşe-cul acestei întâlniri. Deşi 43% din su-prafaţa pământului este afectată de activitatea umană, iar în ultimii 20 de ani emisiile de CO2 au crescut cu 50%, liderii ţărilor s-au arătat mai degrabă dezinteresaţi, într-un context de criză economică la care se adaugă clasica lip-să de voinţă şi fosa care se lărgeşte din ce în ce mai mult între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. În conclu-zie, mai puţine angajamente şi mai sla-be, deşi pământul aşteaptă mai mult. ❏

Cristina dasCălu

Al patrulea summit al pământului: Rio +20


D o s a r

Ţăranii şi com unismul(1)

Do

sa

rD

ocum

enta

r al d

urer

ii

N -aş vrea să mă institui în isto-ric al ţăranilor, dar am vrut să fac să nu fie uitată istoria su-

ferinţei lor, despre care nu mai ştiu nici copiii de azi, uneori nici părin-ţii lor, memoria fiind lăsată – atât cât vor mai fi – pe seama bunicilor, sub ochii cărora s-a petrecut aşa-numita „transformare socialistă a agricultu-rii” sau – mai comun – colectivizarea.

Expoziţia pe care am vernisat-o în martie 2009 la Muzeul Satului am intitulat-o „Recviem pentru ţăranul ro-mân”, pentru că, până la urmă, comu-nizarea agriculturii a însemnat moartea colectivă – din punctul de vedere al mentalităţilor – a unsprezece milioane de plugari care populau România în timpul Plenarei de partid, aducătoa-re de nefericire, din 3-5 martie 1949.

Cele şase decenii trecute – două generaţii sociale – au dus la dispariţia ţăranului, aşa cum îl ştim de la începu-turile omenirii (pe afişul expoziţiei am reprodus pictura murală Adam arând de la Voroneţ). Şi când spunem ţăran ne gândim nu la ţăranul „sămănătorismu-lui”, nici la ţăranul idilic – ale cărui cos-tume au intrat în vestimentaţia balurilor, operetei sau politicii interbelice -, nici la ţăranul sărac, considerat de comunişti aliat de nădejde al clasei muncitoare, nici la chiaburul din caricaturile „Urzicii” şi „Scânteii, ci la ţăranul primordial, apă-rut odată cu munca pământului, legat indestructibil de câmpul şi animalele sale, cel căruia, odată cu impunerea brutală a colectivismului, i s-a semnat condamnarea definitivă şi irevocabilă.

Iar – după şase decenii – putem vorbi (oricât de mult ar displace unora acest termen, atunci când vorbim de victimele comunismului) de un adevă-rat genocid comis asupra unei populaţii fără apărare, care dăduse personalitatea

unei naţiuni. Dacă nici aneantizarea unei întregi categorii sociale n-a fost genocid, atunci unde ar mai fi genocid?

În statisticile făcute pe documen-te oficiale de Centrul nostru de studii asupra comunismului, numărul ţărani-lor arestaţi întrece 25 de procente. Dar dincolo de aceste victime directe ale arestărilor şi deportărilor (estimate la 200 000) mai sunt familiile lor distruse de „lupta de clasă” şi - încă dincolo de aceşti discriminaţi - sunt milioanele de ţărani care, din cauza catastrofalului faliment al colectivizării, au trebuit să fugă la oraş, ca navetişti sau ca locui-tori ai altor colhozuri: cartierele-dor-mitor de la marginea marilor oraşe.

Cum s-a ajuns de la ţăranul ada-mic la ţăranul cu identitatea pierdu-tă, la portarul de bloc şi salahorul de

ieri, la brigadierul şi consumatorul de manele de azi... – acesta este subiec-tul tragic al documentarului nostru.

Pentru că distrugerea ţărănimii nu se rezumă doar la cei 13 ani dintre 1949 şi 1962 (cât a durat procesul colectivizării forţate), nici la cei 27 de ani când, până în 1989, au urmat consecinţele falimen-tului colectivizării, nici la cei 22 de ani postdecembrişti, când ceea ce furase sta-tul de la ţărani a fost jefuit de profitorii tranziţiei, ci la toată această perioadă de două generaţii, care a distrus vechile şi eroicele mentalităţi de oameni aflaţi în contact direct cu natura şi universul.

Fiind vorba de două generaţii, s-ar putea ca a treia şi a patra, formate din nepoţii şi strănepoţii victimelor, să rămână fără memorie, atâta vreme cât Istoria a fost trecută, în învăţământ,

Romulus Rusan

Documentar al durerii

Inaugurarea gospodăriei colective „Drumul lui lenin” din comuna livezi în prezenţa conducerii de partid şi de stat şi a mareşalului sovietic Kliment Efremovici Voroşilov


D o s a r

din rândul disciplinelor princiare, în rândul „dexterităţilor” opţionale.

Cum a fost posibilUneori lucrurile care ţi se par foarte

clare riscă să te facă să nu le mai vezi conţinutul. Despre colectivizarea din România s-au scris multe cărţi econo-mice, documentare sociologice, statis-tice şi bineînţeles de istorie. Unele au apărut chiar sub egida fundaţiei noas-tre. Sute de pagini din colecţia „Analele Sighet” sunt dedicate, începând de acum 19 ani, studiilor şi mărturiilor despre duplicitatea şi brutalitatea cu care co-muniştii i-au tratat pe ţărani, despre abnegaţia şi aş spune eroismul cu care ţăranii au rezistat duşmăniei criminale şi desconsiderării cinice de care au avut parte. Giovanni Papini, în faimosul său „Gog”, scria: „Comunismul reprezintă un război împotriva satului, f iindcă îi urăşte pe ţărani.” Aici s-ar potrivi să cităm şi faimoasa frază a lui Lenin din 1921: „Mica proprietate ţărănească naşte capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă.” Stalin a ordonat, prin 1928-1930, deschiaburirea (un genocid cu zece milioane de victime) fără prea multă teorie, în felul său: prin semnă-turi cât se poate de caligrafice pe ordine de executare simultană a mii de ţărani (Vladimir Bukovski, care a scotocit prin arhivele P.C.U.S. pe vremea lui Elţîn, a dezvăluit pe site-ul său câteva asemenea sinistre facsimile...). Şi, ca să ne întoarcem la noi, Gheorghiu-Dej, în raportul său la plenara de partid din 3-5 martie 1949, nu se încurca în termeni: vorbind de „procesul de transformare socialistă a agriculturii”, care urma să înceapă, era atât de pornit împotriva ţăranilor, încât recomanda activiştilor să le aplice... „sfânta luptă de clasă”! Cât

o priveşte pe Ana Pauker (care a condus o vreme comisia de aplicare a colectivi-zării), ea le cerea ţăranilor individuali, pe care-i considera „mici burghezi”, „capitalişti în felul lor”, să predea co-tele, care erau doar „un mic sacrif iciu”: „Să fie stigmatizat în sat acela care ar încerca să se sustragă de la această datorie elementară.” Cu alte cuvinte, cita din Directiva N.K.V.D. nr. 003, emisă la 6 iunie 1947 la Moscova pentru ţările din orbita sovietică, care spunea la punctul 13 explicit: „Politica faţă de gospodăriile ţărăneşti va urmări să facă proprietatea particulară nerentabilă. După aceea tre-buie începută colectivizarea. În cazul în care, din partea ţăranilor, ar interveni o rezistenţă importantă, trebuie să le f ie redusă împărţirea mijloacelor de produc-ţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor”... Astfel încât se poate spune că partidul (fie el bolşe-vic-sovietic, fie muncitoresc-român) a dus, vorba lui Papini, un adevărat răz-boi împotriva ţăranilor. Numai viteza a fost diferită: acolo, războiul a durat doi-trei ani, la noi ţăranii au rezistat treisprezece, din 1949 până în 1962, când au fost, teoretic, înfrânţi prin proclamarea încheierii colectivizării. După această dată se poate vorbi despre o „declasare” a ţăranului în sens clasic, de o dispariţie a lui din ţesutul social.

Există indicii potrivit cărora Stalin a chiar monitorizat colectivizarea din România, strângând şi destrângând „şurubul” (Gheorghiu-Dej i-a cerut, în septembrie 1951, acordul pentru în-fiinţarea „întovărăşirilor” - forme mai blânde de colhozuri -, iar în martie 1952, când erau atât de mulţi ţărani arestaţi, încât nu mai avea cine să lu-creze pământul, a dispus ca o parte a lor să fie eliberaţi, „pe perioada muncilor agricole”. S-ar putea spune că Stalin

devenise mai uman decât în 1928? Nu, pentru că de dincolo de Prut, din Basarabia (care, vezi Doamne, datorită „ocupaţiei române fascisto-moşiereşti”, era în mare întârziere istorică faţă de Rusia bolşevică) au fost deportaţi în doar două zile (6-7 iulie 1949), în “re-giunile îndepărtate ale URSS”, peste 35000 de „culaci naţionalişti”. Iar din Bihor şi Arad, unde ţăranii se revol-taseră exact în aceleaşi zile, au fost deportaţi în Dobrogea „doar” 1500.

Câţi ţărani au fost arestaţi?Gheorghe Gheorghiu - Dej a re-

cunoscut post factum, pentru perioada 1949-1951, 80000 de ţărani arestaţi („mulţi dintre ei, ţărani muncitori”). Dar Procuratura R.P.R., într-un raport trimis la Comitetul Central, adaugă ce-lor 80.000, condamnaţi de tribunalele

Ţăranii şi com unismul(1)

Familia ţăranului Ioan mateoc din comuna ucuriş, judeţul arad, distrusă după

răscoala din iulie-august 1949. Tatăl şi fiul mai mare au fost executaţi, iar mama şi

ceilalţi doi copii au fost deportaţi

10 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2012

D o s a r Documentar al durerii

militare, alţi aproape 90.000 condamnaţi de judecătoriile civile locale pentru delicte „de drept comun”. Aceste delicte constau în: „neaplicarea nor-melor agrominimului (un fel de calendar al lucrărilor agricole împrumutat din URSS: când se face dez-miriştirea, când se pune gunoiul de grajd, când se văruiesc pomii şi se fasonează coroanele…) Pentru o asemenea în-târziere, „făcută cu rea credinţă”, justiţia dădea 1-3 ani de închisoare! Pentru nepredarea „cotelor” şi luarea recoltei individuale acasă (treieratul era obli-gatoriu la „aria” comunei) se dădea şi închisoare, se confisca şi averea. „Cotele” au fost teroarea ţăranilor, din 1945 până în 1956 – de multe ori trebuiau să cum-pere de la piaţă grâu sau lapte, ca să-şi poată acoperi această corvoadă. Mulţi ţărani au fost condamnaţi pentru că au făcut intenţionat abstracţie de comasă-rile şi strămutările de terenuri, dictate de Sfatul Popular, şi au continuat să îşi lucreze vechiul petec de pământ, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mulţi dintre ei au făcut închisoare în mai multe rânduri: abia eliberaţi, intrau din nou cu plugul pe pământul propriu, erau din nou arestaţi, dar nici nu ieşeau bine

din închisoare şi repetau „delictul”.

Această pendulare între lipsa de liber-tate exterioară şi

încăpăţânata mân-drie de a fi liber în sine măsoară lungul

calvar al ţăranilor şi în acelaşi timp ne-putinţa partidului şi instrumentelor sale de represiune de a-i stăpâni. Ţăranul, atât timp cât a existat, a ştiut să fie liber. Iar la închisoare s-a comportat demn, ca unul obişnuit cu greutăţile: la Canal sau pe alte şantiere, unde trebuiau îndepli-nite normele draconice de săpătură, de cărat cu roaba etc., tot el i-a ajutat pe cei mai slabi sau mai bătrâni să ţină pasul.

În total cred că au trecut prin închi-sori, lagăre şi deportări 150-200 mii de ţărani. Asta rezultă şi din „recensămân-tul populaţiei concentraţionare” pe care l-am iniţiat (sunt zece ani de atunci) la Centrul Internaţional de Studii asu-pra Comunismului, în cadrul Fundaţiei Academia Civică. Din calculele noastre statistice rezultă că ţăranii ocupă o proporţie de 25% din numărul total

al condamnaţilor şi deportaţilor, între 1945 şi 1989. Acest procent este în concordanţă şi cu cifra totală pe care eu o susţin în ce priveşte victimele de-tenţiei carcerale, 800.000 (au fost însă, până la totalul de două milioane, şi alte victime directe ale comunismului, decât condamnaţii şi deportaţii – dar nu le

Lichidarea moşierilor

Lichidarea moşierilor s-a desăvârşit printr-un „supliment” la reforma agrară din martie

1945: decretul nr.83/1949. În noaptea de 2/3 martie 1949, la ora 2, echipe de activişti şi se-curişti au scos din casele lor (rareori palate, de cele mai multe ori conace de ţară, semă-nând cu nişte locuinţe mai răsărite) 6258 de familii din mediul rural, totalizând peste 9250 de membri. Cele 4456 conace, cu întregul lor inventar, inclusiv hainele de corp, au fost confiscate, iar „moşierii”, între care mulţi erau doar fermieri obişnuiţi, au fost „dislocaţi” în localităţi cât mai îndepărtate, pe care nu au mai avut dreptul să le părăsească până la înce-putul anilor 60, fiind supravegheaţi de Miliţie şi obligaţi să se prezinte la controale periodice.

Este interesant că operaţiunea Fulger din noaptea de 2/3 martie 1949 a fost încredinţată Ministerului Agriculturii, condus de activistul Vasile Vaida, şi că guvernul R.P.R. era condus de un moşier, prim-ministrul Petru Groza.

Cronologie1944-1945 - ţăranilor, care formează majoritatea armatei angajate pe frontul de Vest, li se promite pământ prin reforma agrară

Ianuarie 1945 - Frontul Naţional Democrat (procomunist) organizează în oraşe manifestaţii de stradă împotriva guvernului Nicolae Rădescu, iar la sate îi incită pe ţărani să ocupe cu de la sine putere moşiile, prin aşa numitele „comitete săteşti”

7 martie 1945 - a doua zi după instalarea guvernului Petru Groza, o delegaţie de activişti sovietici predă Anei Pauker un plan de comunizare a României pe următorii trei ani. Planul prevede, printre altele : „A. Desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea marilor moşii şi ruinarea moşierilor” ... D. Micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lipsi pe ţăranii mici proprietari de maşini şi de vite; aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist”

23 martie 1945 – prin reforma agrară (legea 187) sunt împroprietărite 900.000 familii de ţărani. În comparaţie cu reforma agrară din 1921, când fuseseră expropriate 6.008.100 hectare,

au fost de astădată împărţite ţăranilor doar 1.110.000 hectare, alte 360.000 hectare luate de la moşieri fiind trecute abuziv la stat

16 iulie 1945 - instituirea „cotelor” de produse agricole care trebuiau predate statului „pentru hrana populaţiei muncitoare de la oraşe şi pentru plata despăgubirilor de război” (către sovietici). Peste şapte luni, la 16 februarie 1946, pe fondul secetei catastrofale, „cotele” sunt mărite.

19 noiembrie 1946 – prin alegeri falsificate, comuniştii se califică drept majoritate politică. Atât în campania electorală, cât şi, un timp, după preluarea puterii, ei neagă intenţia de a colectiviza agricultura, etichetând această imputare drept un „zvon al reacţiunii”

16 ianuarie 1947 - introducerea cartelelor de carne (250 gr săptămânal), urmată, la 8 august, de cartelele pentru pâine şi mălai

25 ianuarie 1947 - potrivit primului recensământ postbelic, România numără 15.872.624 locuitori, faţă de 18.057.000 câţi avusese în 1930 (67% din populaţie trăieşte la ţară)

1 aprilie 1948 - distribuirea cartelelor pe „puncte”, pentru textile şi încălţăminte

11 iunie 1948 – după numai două ore de dezbateri, Marea Adunare Naţională votează legea nr. 119, prin care sunt naţionalizate 1050 întreprinderi, între care morile, fabricile de untdelemn, de zahăr, de bomboane, de marmeladă, de bulion, de conserve, de uscat fructe, de afumat carnea, de decorticat cereale, de paste făinoase, de unt, brânzeturi şi lapte pasteurizat, de gheaţă artificială, precum şi abatoarele şi tăbăcăriile. Aplicarea legii se face în aceeaşi zi, prin ocuparea întreprinderilor. La ţară, odată cu micile întreprinderi (mori, prese de ulei) erau adesea confiscate şi locuinţele proprietarilor, împreună cu inventarul agricol (batoză, vânturătoare, căruţă)

În luna iulie 1948 sunt schimbate numele satelor care au rezonanţă monarhică sau moşierească (în judeţul Vlaşca: Ştirbei Vodă, Podul Doamnei, I.G. Duca, Lahovary etc.).

În primăvara şi vara 1948 se fac planuri de culturi obligatorii şi se cere ţăranilor să treiere numai la aria comunală. Se înregistrează mii de arestări pentru „sabotaj” şi „speculă ilicită”, atât în rândul ţăranilor, cât şi al funcţionarilor rurali „lipsiţi de vigilenţă”.


afişul expoziţiei

Ţăranii şi comunismul

11MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONianuarie-februarie 2012

D o s a r

pot detalia aici). 150-200 mii de ţărani închişi sau deportaţi este o estimare pe cât de realistă, pe atât de plauzibilă.

Ţăranii reprezentau în 1949 două treimi din populaţia ţării (în total, 10 800 000 de suflete). Partidul comunist le dăduse în martie 1945 peste un mi-lion de hectare, dar numai cu gândul de a li le lua înapoi prin colectivizare. La 11 iunie 1948 s-au naţionalizat 1050 întreprinderi industriale într-o singură zi, prin ocuparea la ordin a fabricilor de către activişti. Dezbaterea şi votarea Legii 119, a naţionalizării, a durat, în Marea Adunare Naţională, mai puţin de două ore. Cu cei 10 milioane de ţărani lupta a durat însă 13 ani. Victoria din 1962 a fost de fapt, fără doar şi poate, un eşec strategic. În Ungaria şi Polonia lupta s-a dat nu cu ţăranii, ci cu mun-citorii anticomunişti, iar colectivizarea a fost limitată. La noi au fost 13 ani de hărţuire neîntreruptă, de răzmeriţe (aproape două sute) pedepsite cu exe-cuţii, deportări, condamnări, persecuţii, inclusiv ale familiilor, inclusiv ale preo-ţilor şi învăţătorilor din sat, uneori chiar ale membrilor de partid „nevigilenţi”. Până la urmă, în 1962, comuniştii s-au trezit că au făcut o colectivizare „tota-lă”, dar cu numeroase comune rămase, de fapt, necolectivizate, şi formală, cu „colectivişti” migraţi în masă la oraş,

cumpărând pâine în loc s-o producă, lăsându-şi pământul de izbelişte, pe seama soţiilor şi bătrânilor. S-a ajuns la situaţii aberante: pe 15% din supra-faţa agricolă, rămasă necolectivizată (sub formă de „loturi individuale”) se produceau 30% din producţia de le-gume şi se creşteau peste jumătate din efectivele de oi, vite şi găini. S-a ajuns, în timpul „noii revoluţii agrare” a lui Ceauşescu, la nişte „producţii-record” declarate pe hârtie, dar pentru com-pensarea cărora, pe ansamblul ţării, trebuiau defrişate livezi de cireşi sau păduri. Activiştii locali sechestrau ani-malele din curtea oamenilor pentru a le raporta ca realizări ale „colectivei”. S-a ajuns ca în final pentru tăierea neau-torizată a unui viţel (dar autorizaţii nu se dădeau) să se facă închisoare chiar.

(va urma)

2 martie 1949 – se emite Decretul 83 de expropriere a moşiilor de 50 hectare şi a fermelor model. 6258 moşieri şi 4456 conace, aparţinând la 9250 persoane, trec în proprietatea statului, iar proprietarii lor sunt arestaţi în noaptea următoare, la orele 2, şi deportaţi în alte localităţi, unde li se stabileşte „domiciliu obligatoriu” (D.O.)

3-5 martie 1949 – la Plenara C.C. al P.M.R. se adoptă rezoluţia privind „lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare şi transformarea socialistă a agriculturii”. După patru ani de negare, comuniştii vorbesc acum despre „colectivizare”, „gospodării agricole colective” (cuvântul „colhoz”, compromis în ochii ţăranilor care fuseseră în Rusia, pe front, este evitat). Totodată, pe moşiile confiscate, sunt înfiinţate G.A.S.-uri (gospodării agricole de stat), iar din inventarul mecanic rechiziţionat sunt formate S.M.T.-uri („staţiuni de maşini şi tractoare”).

Iulie-august 1949 – din cauza sechestrării cotelor la arie şi a insistenţei activiştilor de partid veniţi să impună colectivizarea au loc puternice revolte de protest în judeţele Bihor, Arad, Botoşani, Rădăuţi şi Suceava, urmate de execuţii, arestări şi deportări în masă a unor comune

22 februarie 1950 - prin hotărâre de guvern

este interzisă comercializarea produselor agricole fără o dovadă a predării cotelor

26 mai 1950 - nepredarea cotelor va fi pedepsită cu închisoare corecţională de la 1 la 12 ani

8 iunie 1950 - prin noul cod al muncii este legiferată prestarea muncii forţate. În MAI se formează Direcţia Unităţilor de Muncă („reeducarea deţinuţilor” prin „munca în ateliere, ferme şi şantiere”). Fiii de chiaburi, de preoţi, de deţinuţi politici sunt recrutaţi pentru 2-3 ani „la lopată” (prin detaşamentele de muncă militare au trecut, în perioada 1949-1960, peste o jumătatea de milion de tineri)

Iulie 1950 – noi mişcări de protest în comunele din Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa şi Vrancea se soldează cu represiuni dure (execuţii, arestări, condamnări şi deportări), în special la Siliştea (5-7 iulie) şi Bârseşti (23-24 iulie)

13 ianuarie 1951 - se instituie cotele de lapte, chiar pentru gospodăriile care nu aveau animale

18 iunie 1951 - deportarea a 44.000 de persoane de pe zona de frontieră cu Iugoslavia în Bărăganseptembrie 1951 – în faţa rezistenţei ţăranilor, partidul acceptă o formă mai permisivă de „colectiv” – „întovărăşirea”, după modelul „TOZ”-ului sovietic. Pământul, animalele şi inventarul rămân la proprietar, munca este făcută în comun, iar împărţirea veniturilor se face proporţional cu suprafaţa lucrată

Iunie 1952 - mii de muncitori, fără legătură cu lumea satului şi veniţi din alte regiuni, sunt trimişi la ţară, ca preşedinţi sau secretari ai sfaturilor populare; - totodată, în licee şi facultăţi este introdus numerus clausus pentru a se evita admiterea fiilor de „duşmani ai poporului”.

lichidarea chiaburilor

Ţ ărănimea a fost divizată în trei categorii: ţă-ranii săraci (care urmau să aplice „dictatura

proletariatului”), ţăranii mijlocaşi (acuzaţi în permanenţă de „şovăială” şi duplicitate) şi, în sfârşit, chiaburii (identificaţi ca răul absolut).

În R.P.R., chiaburii reprezentau doar 7 % din populaţia rurală, dar în categoria lor erau incluşi, după caz, ţărani declaraţi de organele locale ca potenţiali „duşmani de clasă”. Aşa se face că au ajuns să fie incluşi în categoria rău-famată ţărani mijlocaşi sau chiar ţărani săraci, care nu şi-au putut preda „cotele” obligatorii ori au refuzat să intre în colecti-vă, influenţând şi pe alţii în sensul refuzului.

Frecvent, „chiaburii” ameninţaţi să-şi distru-gă viitorul copiilor prin originea nesănătoasă renunţau de bună voie la cea mai mare parte a pământului, care trecea în patrimoniul statului.


Harta răscoalelor ţărăneşti din sala dedicată colectivizării de la memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, sighet


S alutul franciscan „Pace şi Bine” coincide cu scopul vieţii: „Homo viator”, omul aflat mereu pe drum,

şi atunci când rătăceşte-regăseşte, când pierde totul şi când alege la răscruce. Omul este pelerin, vine de undeva, are o clipă de popas şi porneşte iarăşi, atras de magia drumului. „Porneşte de la hotărâ-rile inimii şi ajunge la alegerile concrete ale vieţii de zi cu zi”, ne sfătuieşte „omul evanghelic” (cum l-a numit pe Sf. Anton, Fericitul Ioan Paul al II- lea).

Omul este singura creatură din uni-vers chemată la viaţă „pentru ea însăşi”, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi de aceea nu ne putem regăsi pe deplin, decât prin dăruire dezinteresată. „Iubire vreau şi nu jertfă” (cartea profetului Osea). Noi, călătorii trăim dintr-o lumină care străluceşte din interior, depăşind întune-ricul drumului; „vegheaţi ca lumina să nu se stingă”, ne îndeamnă Sfântul. Uneori, ea dispare, alteori pâlpâie timid, ca şi credinţa, zguduită de atâta nedreptate şi suferinţă. Ca şi în vremea de atunci, este valabil strigătul Sfântului Anton: „în această lume triumfă vanitatea şi falsitatea, calomniile şi abuzurile celor puternici în detrimentul celor slabi şi a celor săraci”.

Lumea în care trăim ne înstrăinează de noi, de semeni, de cer şi pământ, transformându-ne în simple marionete supuse orbeşte unei concurenţe în care trebuie să ne învingem unii pe alţii. Parafrazându-l pe Sartre, în acest război nu există învinşi sau învingători, ci numai victime. Citim în umbrele fugare ale chipurilor încordarea scamatorului obligat să meargă pe sârmă, cu poveri din ce în ce mai grele. Şi atunci, mai putem spera în pace şi bine? Da, desigur, dau mărturie statisticile din istorie, oamenii

cu adevărat liberi (sfinţii) şi mulţi laici, care înoată împotriva curentului, elibe-rându-se de măşti şi clişee, rugându-se şi meditând, întrebând filosofia şi literatura, pentru a se regăsi în pace şi speranţă. Deşi „puterea teologică a lite-raturii nu înlocuieşte reflecţia teologică” (W. Dancă, Fascinaţia sacrului, p. 273).

Omul este ceea ce speră, iubeşte şi crede; virtuţile teologale sunt unitatea de măsură a călătorului. Harul înţeleptului constă în a porni cu încredere pe drumul Binelui şi a păstra lumina în inimă. În limbaj biblic „curăţenia inimii” înseamnă sediul gândurilor, sentimentelor şi discer-nământului (în acest sens păstra Fecioara „în inimă” cuvintele şi faptele lui Isus).

Cel ce porneşte la drum „cu inima curată” este cinstit, fără gânduri ascunse şi egoiste. Cinstirea este o atitudine profund dezinteresată, o dăruire sinceră a persoanei făcută persoanei. În acest fel, cinstirea, respectul coincid cu iubirea. „Inima noastră este asemenea mării”, spunea Sf. Anton invocându-l pe pro-fetul Ieremia (7, 9): „inima omului este mai vicleană decât orice şi e foarte greu de vindecat! Cine o poate cunoaşte!” Prefăcuţii se recunosc uşor, după „golul inimii” pe care îl exprimă prin setea de bani şi măriri, prin imposibilitatea de a (se) dărui gratuit. Iubirea călătorului „cu inimă curată” se întinde în timp, pe când a celor fără, doar în spaţiu (este diferenţa dintre a fi şi a avea).

Se împlinesc 50 de ani de la istoricul Conciliu Vatican II, care a solicitat ome-nirii o „cultură integrală” şi o „civilizaţie a iubirii” bazate pe responsabilitate: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului, pe care îi şi face cunoscută vocaţia sa preaînaltă” (Gaudium et spes). Viaţa este

Un alt fel de pelerinaj„Pelerin, pelerin/ Urcă drumul spre senin Mai departe, mai departe/ Către ceruri luminate,Pelerin, pelerin / Nu ai teamă de suspin”(din folclorul românesc)

Per Antonium Ad Jesumspiritualitate şi viața bisericiiConSuela VladuţeSCu

scurtă, dar tocmai de aceea este atât de preţioasă, cu toate prăbuşirile şi înălţările ei, şi, mai ales, cu multiplele chipuri ale suferinţei. Idealul (Binele) trebuie urmat cu orice preţ, „chiar şchiopătând” (Sf. Toma). Suferinţa (Crucea) nu este o pedeapsă, ci un alt fel de slujire, cu putere şi curaj, „facem faţă”, „rezistăm vieţii”, pentru semeni. În acest sens al formării „sufletelor puternice” educaţia creştină dă mărturie: „sufletul nostru se aseamănă cu un teren pe care trebuie să-l cultivăm fără odihnă. Trebuie să-l semănăm cu sămânţa Cuvântului divin, să plantăm copacii virtuţilor, să cultivăm florile exemplului sfinţilor şi să-l apărăm de duşmani” (cf. Sf. Anton de Padova, Predică, duminica a IV-a după Paşte).

Conceptul franciscan de Bine pre-supune libertatea: „fiecare om este rege atunci când domneşte peste sine, iar propriul regat este conştiinţa liberă” (Sf. Anton, Predică, duminica a XXIV-a după Rusalii). Binele acesta presupune şi o mare capacitate de dăruire de sine, şi de aceea el se răspândeşte rapid, ca şi lumina, care tămăduieşte şi zideşte. În pelerinajul vieţii „nu există bucurie care să depăşească bucuria libertăţii” (Sf. Anton).

Gestul pelerinului care a ajuns la capăt de drum „cu Bine şi Pace”, însemnă simplitate şi tăcere, putere a gândurilor şi o nesfârşită blândeţe. Atunci vine şi binecuvântata împăcare că am fost „aleşi” a fi o nouă expresie a mesajului evanghelic şi am împlinit misiunea.

„Civilizaţia iubirii” nu este o utopie, este chiar o realitate şi este posibilă aici şi acum; este „via sacra” a Bisericii, care merge în lume şi cheamă la uni-tate de acţiune oameni, instituţii, state. Politicile „profitabile” au creat o civi-lizaţie a lucrurilor şi nu a persoanelor.

Putem începe un alt fel de pele-rinaj, privind adânc în noi, în persoa-na aflată în derută, în orice persoană premiată sau renegată de societate. Şi fără chestionare şi studii de caz (…), simplu şi curat în sens biblic.

„Se vede după cum se crede” (Sf. Anton) exigenţa adevăratei iubiri care îl face pe om să ajungă la adevăratul Bine. Imperativul ei: „Fii OM!”. q


Întotdeauna în reflecţiile noastre trebuie să plecăm de la premiza că Domnul este creatorul a toate

şi că de la el vin şi către el trebuie să se îndrepte. Toate făpturile, după natura hărăzită, trebuie să se înscrie în această simfonie universală. Unele o fac în mod natural, lumea materială, altele în mod instinctiv, cum ar fi vieţuitoarele, oamenii, după cum le şade bine, o fac în mod conştient. Referindu-ne la om descoperim că el fără hrană trăieşte o vreme, fără apă ceva mai puţin, fără aer şi mai puţin, însă fără dragoste nu se mai poate defini ca om, din simplul motiv: îşi are originea de la Dumnezeu, care „este iubire” (1In 4,16). Însăşi apariţia lui printre celelalte făpturi este rodul iubirii milostive a lui Dumnezeu, ca revărsare a iubirii sale. Şi dacă graiul nostru străbun în înţelepciunea-i secu-lară spune că: „aşchia nu sare departe de trunchi”, atunci este lesne de înţeles

că omul pentru a rămâne în firea lui nu trebuie să se îndepărteze de la potrivirea cu Creatorul-iubire. Numai Iubirea îl poate face fericit cu adevărat pe om. Anastasia Lazariuc cântă: „avem nevoie de puţină dragoste în plus. Cine să ne-o dea …?”. Dragoste în plus nu poate fi niciodată, întrucât omul pe pământ trăieşte într-o continuă tensiune de iubire, mereu are nevoie de ea. Aprofundând reflecţia noastră descoperim că în lume tot ceea ce este plăcut şi frumos se datorează tocmai acestui motor al omenirii şi a fiecăruia în parte. Oamenii suntem fructul iubirii părinteşti, conjugate cu cea divină, care ne-a dat suflu de viaţă şi suflet nemuritor. Lăcaşele de cult, cele 7 minuni ale lumii, la care se adaugă şi altele, operele artiştilor, cântăreţilor, literaţilor şi până la cele mai mici lucruri frumoase din univers, fiecare grăiesc despre iubire: iubirea de Dumnezeu, părintească, conjuga-

lă, fiască, frăţească, iubirea de frumos, de artă, de literatură, faţă de o idee, de un ideal, etc. Omul printr-un singur cuvânt poate defini tot ceea ce este de valoare, preţios şi frumos: iubire. Când vorbim despre ea gândul ne duce la cel puţin două entităţi: cel care iubeşte şi cel iubit. Dumnezeu-Iubire ne duce cu mintea la universul-iubit, şi mai mult, la cel mai iubit dintre toate: omul. În afara acestui binom putem vorbi despre orice în lumea aceasta, numai de iubire nu, iar unde iubire nu e, nimic nu e. Isus ne-a demonstrat-o pe-ndelete, de la Întrupare, trecând prin Calvar şi culminând cu Înălţarea sa de-a dreapta Tatălui. Şi dacă vorbim de iubirea oferită, de Cel care iubeşte, implicit trebuie să fie şi cel iubit, cel care primeşte. Sfânta Carte nu este altceva decât prezentarea acestui proces continuu, care

se repetă la nesfârşit până la finele vremilor. Exemple găsim pretutindeni. Între toate străluceşte „Fiica Sionului” (Zah 9,9), salutată de arhanghel: „Bucură-te, o, Cea plină de har” (In 1,28). Preaiubită de Dumnezeu, ea răspunde optim la iubirea oferită, se lasă iubită de Dumnezeu şi răspunde printr-o iubire nelimitată. Fiindu-ne un exemplu atât de strălucitor trebuie să o urmăm după pilda multor sfinţi, dar mai ales după cel aşa de grăitor al sf. Maximilian Maria Kolbe. El de mic încearcă să-l iubească pe Dumnezeu. În drumul său de credinţă o descoperă pe Neprihănita mai întâi în bisericuţa satului unde locuia, apoi în viziunea avută la vârsta de 9 ani, înaintează în cunoaştere şi iubire filială intrând în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, se aprinde de dragoste în anii petre-cuţi în Cetatea Eternă, înfiinţând o asociaţie mariană aşezată la picioarele ei. Rodeşte şi-şi maturizează dragostea faţă de ea prin opera înfăptuită la Niepokalanòw (Polonia) şi Nagasaki ( Japonia). O pecetluieşte cu sângele său vărsat la Auschwitz pentru salvarea unui om. Mulţi oameni şi printre aceştia s-ar putea să ne numărăm şi noi, când auzim vorbindu-se despre sf. Maximilian Maria Kolbe imediat primul gând ne duce la martirajul său îndurat de bunăvoie în bunkărul foamei din lagărul de concentrare. Şi totuşi, la mulţi ne scapă din vedere că acest gest al său nu poate fi izolat de restul vieţii. El a ajuns la acest grad de iubire jertfelnică prin dăruirea sa nelimitată faţă de Dumnezeu prin şi după exemplul uimitor al Maicii Neprihănite, în slujba căreia el şi-a închinat nu numai viaţa, dar întreaga sa existenţă. Dacă vrem să ne numim cu adevărat fiii Maicii Neprihănite să-l imităm pe sf. Maximilian Maria Kolbe prin oferirea totală în slujba ei de a atrage cât mai multe suflete la inima Preasfântă a lui Isus, scopul principal al Armatei Maicii Domnului. q

Numai iubirea creează

ArmAtA mAicii Domnului pagina mariană

Pr. Paul Bulai


P etru-Eduard Jaquet s-a născut la 13 octombrie 1843 la Grolley, (canto-nul Fribourg - Elveţia) într-o fami-

lie de catolici practicanţi. Părinţii săi, Ni-colae şi Magdalena, l-au prezentat Bisericii în aceeaşi zi, el fiind botezat de parohul sa-tului, părintele Petru Magnin.

După absolvirea cursurilor primare în satul natal, a studiat la Fribourg, unde a intrat in anul 1862 în seminarul diece-zan. Aici s-a distins prin comportamen-tul fidel regulamentului de formare spiri-tuală şi prin rezultatele deosebite obţinute la examene. La 22 iulie 1866 a fost consa-crat preot pentru Dieceza de Lausanne - Geneva, fiind numit imediat vicar la Pa-rohia La Chaux-de-Fonds. Între 1867 şi 1870 a fost paroh la Cerneux-Pèquinot,

un sat în care majoritatea locuitori-lor aparţinea confesiunii protestante.

Între 1870 şi 1882 a predat la Cole-giul Sf. Mihail din Fribourg, şcoală fon-dată la sfârşitul secolului al XVI-lea de sfântul Petru Canisiu, primul preot ie-zuit german. În această perioadă Do-minic Jaquet a ţinut numeroase misi-uni, în special în parohiile din Lotaringia.

Pe timpul cât a funcţionat ca profesor la colegiul amintit, preotul profesor Domi-nic Jaquet a locuit, ca oaspete, în mănăsti-rea franciscanilor minori conventuali din Fribourg. Aici a cunoscut mai bine spiritu-alitatea franciscană pe care, încet-încet, şi-a făcut-o proprie. Astfel, în 1882 a renun-ţat la postul de profesor şi a intrat în novi-ciat. După un an, la 22 august 1883, a făcut profesiunea religioasă în conventul francis-canilor din Würtzburg. Cu această ocazie, el a luat numele Dominic, dorind să ofe-re Ordinului franciscan acelaşi exemplu şi impuls pe care Dominic Lacordaire l-a dat Ordinului dominican spre jumătatea seco-lului al XIX-lea. Jaquet a rămas în Gema-nia o scurtă perioadă de timp pentru a se perfecţiona în cunoştinţele de limbă ger-mană, după care s-a reîntors la Fribourg.

La 22 mai 1889 a fost ales secretar şi asistent provincial, fiind obligat să mear-gă din nou la Würtzburg unde locuia su-periorul Provinciei franciscane Bavaria - Elveţia. După numai un an şi jumăta-te, în octombrie 1890 s-a reîntors la Fri-bourg, fiind invitat să predea „literatu-ra creştină” („patrologia”) la nou-înfiinţa-ta Universitate Catolică din localitate. La fondarea acestei instituţii, născută pe fun-

damentele Colegiului Sf. Mihail, a contri-buit intens şi părintele profesor Dominic Jaquet. Ca profesor, a fost admirat şi iu-bit atât de studenţi cât şi de colegi. Aceş-tia din urmă l-au nominalizat ca mem-bru în Comisia Instrucţiunii publice din Cantonul Fribourg, misiune pe care a în-deplinit-o cu cel mai mare devotament.

În 1891 a fost ales gardian al con-ventului franciscan din Fribourg, conti-nuând să predea la aceeaşi universitate.

La 8 ianuarie 1895 papa Leon al XI-II-lea l-a numit pe Dominic Jaquet la sca-unul Episcopiei de Iaşi, rămas vacant în urma demisiei episcopului Nicolae Iosif Camilli (1894). Consacrarea noul ales a avut loc la 10 martie acelaşi an în Bazilica Cei 12 Apostoli din Roma, celebrant prin-cipal fiind cardinalul Vincenţiu Vannu-telli. A doua zi a fost primit în audienţă de papa, care l-a invitat să continue mun-ca pastorală începută de primul episcop de Iaşi. Pontiful a accentuat două puncte: grija pentru seminarul diecezan inaugu-rat la 29 septembrie 1886 de Mons. Ca-milli; găsirea unei soluţii pentru a ajun-ge la unirea ortodocşilor din România cu Biserica Catolică. Pe de altă parte Curia generală i-a cerut să se îngrijească de for-marea unei provincii franciscane în Mol-dova. În acest sens, merită amintit faptul că primul pas a fost deja făcut la 16 apri-lie 1894, când Congregaţia De Propagan-da Fide l-a numit ca provincial al tuturor franciscanilor din Dieceza de Iaşi pe pă-rintele Daniel Pietrobono, paroh de Galaţi.

În prima sa scrisoare pastorală, tri-misă de la Roma la 19 martie 1895, no-ul episcop îşi exprima bucuria de a lu-cra într-o ţară tânără, cu rădăcini înfipte în istoria glorioasă a Imperiului Roman şi cu dorinţe înalte pentru viitor. Insta-larea ca episcop de Iaşi a avut loc la 25 martie, Mons. Jaquet dorind în acest fel să pună întreaga sa activitate din Mol-dova sub ocrotirea Fecioarei Maria.

În urma demisiei arhiepiscopu-lui de Bucureşti, Oto Zardetti (1894-1895), Sfântul Scaun l-a numit pe Mons. Jaquet administrator apostolic al arhidi-ecezei. Această funcţie a ocupat-o pâ-nă la numirea noului arhiepiscop, Fran-cisc Xaveriu de Hornstein, în 1896.

apostoli de seamĂspiritualitate şi viața bisericiiPr. Fabian Doboş

DOMINIC JAQUET(1843-1931), O.f.M. CONv.simbol al universalităţii

bisericii catolice


Abia ajuns în Moldova, episcopul Jaquet a început imediat munca pasto-rală, reorganizând întreaga dieceză prin numirea unui nou vicar general în per-soana părintelui Daniel Pietrobono, a unui consiliu diecezan cu vot consulta-tiv, a noilor decani. Ca o inovaţie ferici-tă introdusă de Mons. Jaquet în Diece-za de Iaşi amintim şedinţele cazurilor de conţiinţă, în care preoţii încercau să gă-sească aceeaşi rezolvare pentru cazurile dificile pe care le întâlneau la spovadă.

Admirator al activităţii secula-re depuse de franciscani în Moldo-va, Mons. Jaquet a sprijinit cu toa-te forţele înfiinţarea în 1895 a Provin-ciei Franciscane Sf Iosif din Moldova.

Animat de un puternic spirit de pro-păşire spirituală, fiind în acelaşi timp dor-nic de a avea în dieceza sa tineri bine pre-gătiţi care să-i atragă pe ortodocşi la cre-dinţa catolică, episcopul Jaquet a deschis în toamna anului 1895 Institutul Cipariu, numind în postul de director pe secretarul său, părintele franciscan Iosif Malinowski, care până la acea dată era paroh de Iaşi. În această şcoală, frecventată de elevi interni, semi-interni şi externi, studiau tineri de diferite religii, ce proveneau din întreaga Moldovă. Această deschidere a episcopu-lui de Iaşi faţă de evrei, protestanţi şi orto-docşi a atras pe de o parte admiraţia foru-rilor civile, iar pe de alta scandalul clerului catolic din Moldova. Colaboratorii săi, în special directorul şcolii, nu reuşeau să în-ţeleagă strategia pastorală impusă de epi-scop, care, în plus, a cerut rectorului semi-narului din Iaşi, părintele Felix Wiercinski, S.J., 4 studenţi care să predea în respectiva şcoală. Acesta a obiectat la început, mo-tivând că tinerii seminarişti nu erau încă pregătiţi să înfrunte asemenea provocare, dar apoi s-a conformat voinţei episcopului.

Institutul Cipariu a fost închis în 1900 din cauza lipsei de profesori dotaţi cu di-plomele prevăzute de regulamentul şco-lar publicat în iulie 1896 de guvernul ro-mân. Aşadar pentru câţiva ani această şcoală a funcţionat cu un permis speci-al dat de Ministerul Cultelor şi Instruc-ţiunii publice, dar în 1900 autorizaţia nu a mai fost acordată, din cauza numeroa-selor voci anticatolice din guvern. Epi-scopul a decis să trimită pe cei mai capa-bili preoţi pentru specializare la universi-tăţii din Roma şi Fribourg, cu scopul de lua gradele academice în vederea predă-rii în acelaşi institut, pe care dorea să-l re-deschidă într-un nou local, construit în-tre 1901 şi 1903 pe Copou. Demisia dată în martie 1903 de Dominic Jaquet şi ac-ceptată în iulie de Sfântul Scaun a făcut

imposibilă reînceperea cursurilor Institu-tului Cipariu. Succesorul său, Mons. Ni-colae Iosif Camilli, a folosit această clă-dire ca seminar, începând cu anul 1907.

Printre realizările episcopului Jaquet se numără, de asemenea, fondarea în 1898 a seminarului franciscan şi a şcolii de das-căli de la Hălăuceşti, des-chisă în acelaşi an. Pentru aceste două instituţii, ca şi pentru seminarul die-cezan din Iaşi, episcopul Jaquet a reuşit să obţi-nă de la guvernul ro-mân ajutoare însem-nate (41.000 lei), în-cepând cu anul 1899. Merită amintit fap-tul că despre aceas-tă înţelegere ştiau doar trei persoane din România, adi-că episcopul, pri-mul ministru D. Sturdza şi regele Carol. La cererea primului ministru de a păstra se-cretul, episcopul nu le-a comunicat aceas-tă „afacere” nici măcar celor mai apropiaţi colaboratori ai săi.

O grijă deosebită a mons. Jaquet a fost aceea faţă de elevii Institutelor Notre Dame de Sion de la Iaşi şi Galaţi. Deseori mer-gea în casele lor pentru celebrări, exerci-ţii spirituale şi evenimente şcolare. Suro-rile din Iaşi aveau bucuria de a-l întâlni şi asculta cel puţin o dată pe săptămână, cu ocazia obişnuitelor şedinţe formative.

Odată cu demisia episcopului Jaquet de la scaunul episcopal de Iaşi lua sfârşit o perioadă în care Biserica Catolică a reuşit să se impună în mod deosebit pe plan cul-tural, datorită bunului diplomat care con-ducea dieceza.

Clarviziunea şi deschiderea de care a dat dovadă în pastoraţie episcopul Jaquet nu a fost înţeleasă de nici unul din cola-boratorii săi, şi cu atât mai puţin de supe-riorii de la Congregaţia Sfântului Oficiu, care l-au chemat la Roma de mai mul-te ori pentru a avea date concrete despre modul său de a face pastoraţie. Aceştia îi atrăgeau atenţia şi asupra toleranţei pe ca-re o arăta regelui Carol I, catolic de origi-ne, care însă nu mai era în comuniune cu Biserica din 1869, când s-a căsătorit cu luterana Elisabeta de Wied fără dispensă.

Aceste două aspecte i-au determi-nat pe cardinalii de la Sfântul Oficiu sa-i ceară demisia. Ascultător ca întot-deauna, Mons. Jaquet, a plecat în gra-bă din Moldova, fără însă a uita nici un moment al vieţii sale pe catolicii de aici,

aşa cum a promis în scrisoarea prin care a cerut papei demisia.

Întors la Fribourg, numit la începutul anului 1904 arhiepi-scop titular de Salamina, a conti-nuat să predea la universitatea din

localitate până în 1907, când a fost invitat la Roma, ca profesor de istoria Bisericii în facultatea Ordinului franciscan. În Cetatea Sfântă a rămas până în 1924, an în care s-a retras ca pensionar în mănăstirea din Fri-bourg. Activitatea sa de profesor a fost con-cretizată în publicarea de numeroase ope-re din care amintim: Cardinalul Marmillod, Învăţătura catehismului, Informaţii biografi-ce despre Fericitul Gerard Cagnoli, Indepen-denţa papei, Lecţii de istoria Bisericii, Grama-tica greacă pentru Noul Testament, Metodă pentru predarea limbilor greacă şi latină. În această perioadă Mons. Jaquet a fost şi pos-tulator al Ordinului franciscan conventual pentru cauzele de beatificare şi canonizare.

Dominic Jaquet a murit la 3 februarie 1931 la Fribourg, şi a fost înmormântat în mănăstirea în care şi-a început viaţa de franciscan, pe care a condus-o ca guardian şi care, mai poi, l-a găzduit, ca pensionar.

Multilaterala activitate a episcopului Dominic Jaquet oferă celor de azi o măr-turie concretă a universalităţii Bisericii Ca-tolice. „Bătrânul profesor”, cum îi plăcea să se autodefinească, şi-a trăit întreaga viaţă la umbra cărţilor şi a avut ca scop princi-pal răspândirea credinţei catolice pe calea studiului şi a culturii. Despre aceasta dau mărturie franciscanii moldoveni de ieri şi de azi, care pe drept cuvânt îl consideră întemeietorul Provinciei Sf. Iosif. De ase-menea, numeroasele serii de preoţi diece-zani care au studiat în clădirea construită de episcopul Jaquet îl consideră al doilea întemeietor al seminarului diecezan. q

Catedrala Adormirea Maicii Domnului, din iaşi.

Ce părere ai, Giovanni?. Un tânăr minunat. Ai intuit bine, „poate un adoles-cent”, care visează lucruri măreţe. Însă…

Însă ce?. Nu ştie că sfântul Anton ca să fie bun şi să ajun-gă sfântul pe care toată lumea îl îndrăgeşte, a renun-ţat la multe lucruri. Ştii doar ce spune un autor spiri-tual, Gustave Thibon: „Sfinţenia e un drum făptuit din nevoinţe”.

Ce să însemne?. Înseamnă că buni şi sfinţi doar devenim. Mă uimeşte dorinţa tânărului de a făptui minuni.

Însă lumea îl imploră pe sfântul Anton ca pe „sfântul minunilor”.. Nu în mod nejustificat. Însă înainte de minuni, e chiar viaţa sfântului Anton care copleşeşte. Era o per-soană bună.

De ce n-ar putea Dumnezeu să se folosească de un mi-racol ca să descopere o vocaţie?. Desigur. Dumnezeu cheamă pe toţi pe nume şi pro-pune fiecăruia un mod de a trăi prin intermediul glasului conştiinţei, care e după imaginea sa.

Ce-ar vrea să-nsemne?. Că suntem îndeajuns de inteligenţi să discernem binele de rău, şi să facem totdeauna mai binele.

Îmi amintesc de o expresie a poetului latin Ovidiu, în-suşită şi de apostolul Paul, ce zice cam aşa: „Văd binele, îl admit, însă fac răul”. Suntem hărăziţi să facem răul şi prin urmare nu putem fi condamnaţi că n-am reuşit să facem binele.. Aici, prietene, e vorba despre capacitatea noastră de a fi liberi şi responsabili, dinaintea glasului Domnului. Un Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare cred, vorbeşte despre „misterul libertăţii”, nu pentru că nu poate fi înţe-les, ci pentru că însumează atâtea bogăţii lăuntrice.

Spre exemplu?. Isus îi învaţă pe discipoli: „Fără de mine, nu puteţi fa-ce nimic bun”. Sau, într-un discurs despre căsătorie, la în-trebarea lui Petru: „Isuse, dar dacă lucrurile stau aşa, e mai bine să nu te căsătoreşti”. „Nu, îi răspunse Isus, ceea ce nu e cu putinţă pentru voi, e cu putinţă pentru Dumnezeu”.

Nu înţeleg.. Anume că oamenii nu se realizează fără să şi de-vină buni, sfinţi. Buni şi sfinţi devenim cu ajutorul lui Dumnezeu. E simplu.

Iubiţi cititori ai revistei, după ce v-am relatat însemnata aventură a Sfântului Anton de Padova, vă propunem acum aprofundarea acestor tematici cu ajutorul lui Giovanni, interlocutorul meu. Un prieten expert în istoria Bisericii, a sfinţilor şi, aparte, a Sfântului nostru. Vă recomandăm să ne citiţi cu calm. Nu vă vom spune ceva realmente nou, senzaţional, ca şi cum v-am prezenta un spectacol fascinant. Vom căuta să vă convingeţi să reintraţi în voi înşivă. Citiţi-ne într-un moment de tihnă şi tăcere. Vă vom împărtăşi argumentele noastre, pentru ca şi voi să fiţi mai mulţumiţi de faptul că sunteţi creştini, abandonaţi în braţele lui Dumnezeu, conştienţi de responsabilităţile civile şi sociale, trăind în pace cu familiile voastre, cu comunităţile creştine de obârşie sau cele actuale. Cu toţii, laolaltă, vom putea ajunge mai umani, milostivi, creştini înflăcăraţi, mărturisitori, până la a-l imita pe Isus. Ne vor însoţi înţelepciunea Scripturii, arătate de Biserică şi interpretate de sfântul Anton.


pagina antonianăPR. FRancesco RuFFato

vreau să ajung un mare sfânt!

Cuvântul Sfântului Anton

Un tânăr, poate un adolescent, a lăsat pe mormântul Sfântului Anton, la Padova, un bilet, pe care scrisese: „Mulţumesc, Sfinte Antoane, pentru că m-ai vindecat. Am început să păşesc cu vioiciune şi sunt mulţumit că pot crede. Merg la Sfânta Liturghie, mă împărtăşesc, mă spovedesc periodic, aşa cum m-a învăţat mama. Mi-ar plăcea să pot ajunge un mare sfânt, ca tine de altfel, să împlinesc dorinţe, să ajut pe nevoiaşi, să-i vindec pe bolnavi, să predic Evanghelia lumii, să-i convertesc pe cei păcătoşi, să-i schimb pe ticăloşi în oameni de bună voinţă”.

Semnat: Francisc

Iar dacă nu ar fi existat Dumnezeu?. La întrebarea ta un scriitor ca Dostoievski ţi-ar fi răspuns: „Ar trebui să-l inventăm!”.

De ce?. Avem nevoie să fim buni, întrucât de unii singuri ne vom idolatriza ori ne vom descuraja. Când absolutizăm in-teligenţa noastră, opiniile noastre, riscăm să creăm în jurul nostru sclavi şi să nu mai recunoaştem binele din ceilalţi. Cineva a spus: „Un adevăr care face sclavi, nu poate fi un adevăr”. Când ne descurajăm până la a ne considera viermi, „un nimic”, „un nimeni”, fără alt sprijin şi nădejde în viaţă, atunci îl constrângem pe Dumnezeu, cel care nu se căieşte că ne-a creat. O spune şi apostolul Petru în prima sa scri-soare către creştinii primului secol. Doar Dumnezeu are întâietate asupra creaţiei şi istoriei. Apostolul Paul, după ce descrie sfâşierea puternică simţită în inima sa, între bi-ne şi rău, proclamă în scrisoarea către creştinii din Roma: „Cine mă va izbăvi de acest trup sortit morţii? Dar mul-ţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 7,24-25; 8,37).

Să ne întoarcem la tânărul nostru, atât de entuziast să săvârşească minunile sfântului Anton.. Fac o precizare: minuni ce le săvârşeşte încă şi astăzi. Sunt de-a dreptul impresionante mărturiile, dovezile. Imediat după moarte, scriu hagiografii, lista minunilor număra deja nouăsprezece vindecări de handicap, cinci de paralizie, şapte persoane lipsite de văz, trei de auz, trei de grai, două de epilepsie, trei de cocoaşă, două de febră, două înviate. Pe deasupra în ziua când i-au fost aduse ră-măşiţele pământeşti la Sancta Maria Mater Domini (lo-calizat în interiorul Bazilicii Sfântului), foarte mulţi au fost vindecaţi în văzul tuturor. Se pare că nici un sfânt, până atunci, nu făptuise atâtea miracole ca sfântul Anton. Pentru acest fapt lumea îl recunoaşte de „sfântul minuni-lor” (taumaturg). Specialiştii spun că „New York Times” a dat publicităţii faptul că: „Nu există loc pe pământ, pe unde să fi trecut omul, şi să nu aibă un semn al prezenţei spirituale a sfântului Anton de Padova”. De aici sociologii vorbesc despre un „fenomen antonian”. E un eveniment grăitor. Într-o bună zi un jurnalist de la Rai se prezentă la Padova să realizeze un documentar despre mulţimile ce vin la mormântul Sfântului şi despre operele de caritate ce justifică acest „fenomen”. Întâlnind un frate confesor, îl întrebă: „După dumneavoastră, părinte, că tot ascultaţi toată ziua atâtea persoane ce se mărturisesc de pe toată faţa pământului, cum aţi putea explica acest fenomen?”. Fratele, subtil, îi răspunse: „Acestea le spun tuturor de oriunde: sfântul Anton e un fenomen pentru miracolele ce le împlineşte şi pentru mângâierea ce o aduce. O mână de ajutor, totuşi, îi dăm şi noi fraţii”.

Scriitorul francez Georges Bernanos, autorul „Jurnalului unui preot de ţară” din 1936, într-o lucrare a lăsat scris: „Doar cei săraci nădăjduiesc pentru noi toţi, după cum doar sfinţii iubesc şi nădăjduiesc pentru noi toţi”. Ce vrea să-nsemne?. Sfântul Anton scria: „Naşterea sfinţilor înseamnă o bogăţie nesecată pentru umanitate”. „Sfinţii ajută Biserica să trăiască în Duh, întrucât ei trăiesc Evanghelia şi se la-să conduşi de Duh”. Sfântul Anton vede Biserica ca o co-munitate născută din Duhul lui Cristos, care e un spirit de fraternitate, de iubire şi de sfinţenie. Biserica, după Anton, nu fuge de lume, adăpostindu-se în mănăstiri ori în aşteptări milenaristice sterile, ci vine în întâmpinarea lumii, se face crainic al Evangheliei, al umanităţii cordi-ale a lui Isus. Lucrul cel mai de preţ nu este să fii cleric, religios ori laic, ci să trăieşti duhovniceşte, sfinţindu-te. Instituţia Bisericii se află în serviciul umanităţii şi sfinţirii sale. Pentru sfântul Anton, Biserica şi „sufletul credincios al Evangheliei” devin subiecte interschimbabile (Predici, 193, 228, 230). Dacă Biserica este coerentă cu Evanghelia pe care o predică, umanitatea va păşi spre mai bine. Sunt cei buni care săvârşesc lucrările lui Dumnezeu.

Şi noi ce-ar trebui să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?. Răspunsul îi aparţine lui Isus: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în cel pe care l-a trimis El”. (In 6,29). o


vreau să ajung un mare sfânt!

D upă ce am văzut care este situaţia familiei restrânse (soţ şi soţie) în urma păcatului, vrem acum să aruncăm o privire asupra familiei mai largi, ce cuprinde şi pe copii,

pentru a reflecta asupra unui posibil fapt oribil: fratele poate să-şi ucidă fratele. Adesea ne întrebăm: „cum de există relaţii violente între fraţi?”

Primii protagonişti sunt Cain şi Abel (Gen 4), fraţi ce provin dintr-o familie deja semnată de păcat, dar care pot să-şi perpe-tueze viaţa datorită milostivirii şi iertării lui Dumnezeu: de fapt Adam şi Eva nu au murit aşa cum spusese Dumnezeu, în cazul în care ar fi mâncat din pomul oprit, ci au fost doar trimişi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii şi să nască copii în durere.

După ce Cain se răzbună pe Abel, ca şi cum acesta ar fi fost vinovat că i-a fost apreciat mai mult sacrificiul său, intervine însuşi Dumnezeu, nu pentru a-l pedepsi pe vinovat de moartea fratelui său, dar pentru a-l face conştient de starea în care se află, de atitudinea sa faţă de cel care ar fi trebuit să-i fie însoţitor în drumul acestei vieţi, faţă de Abel. Tocmai de aceea îl întreabă: „unde este fratele tău?” (Gen 4,9). Dumnezeu îi aminteşte că cel ucis îi este frate, nu duşman de moarte.

Îndepărtat de solul pe care trebuia să-l lucreze şi să-l păstreze după exemplul tatălui, ne mai având posibilitatea de a se pre-zenta în faţa Creatorului său, se simte îndepărtat şi de la relaţiile sociale cu ceilalţi, se simte într-un pericol continuu: oricine îl va întâlni se va putea răzbuna pe el din cauza uciderii fratelui său. De fapt, violenţa atrage după sine violenţă.

În acest moment intervine Dumnezeu pentru a manifesta încă o dată milostivirea sa, precum şi dorinţa de a proteja viaţa fiilor săi, chiar şi a acelora care sunt pătaţi de păcat. Din acest moment, Cain nu mai este un om puternic, ci se simte slab, rănit în interior şi urmărit în exterior. Dumnezeu nu-l lasă în această situaţie dezastruoasă, afirmând că viaţa oamenilor este totuşi în mâna sa, atâta timp cât cineva i se încredinţează Lui. Ucigaşul Cain va putea să trăiască, deşi va rămâne cu această pată a păcatului în faţa celorlalţi, însă milostivirea divină este capabilă de a ierta şi ceea ce în ochii lumii este de neiertat.

A veghea asupra dorinţelor şi a avea încredere în Dumnezeu

Dorinţele şi impulsurile legate de sensurile noastre pot sta mereu la pândă şi pot să impulsioneze spre rău chiar şi pe omul de credinţă. De aceea este necesar să se vegheze asupra propri-ilor dorinţe, pentru ca răul să nu se ascundă şi să se prezinte sub aparenţa binelui, care satisface ceea ce este imediat, dar care nu duce pe calea indicată de Domnul. Vigilenţa asupra sensuri-lor noastre este o invitaţie mereu actuală, deoarece „duşmanul, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Să ne împotrivim lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca noi” (1Pt 5,8-9).

Acest lucru nu este însă de ajuns, fără a avea un sprijin de sus. De aceea este necesar să ne încredinţăm lui Dumnezeu, care luptă împotriva răului, făcând o alianţă cu omul. În acest sens

Familia şi relaţiile fraterne

cuvântul viețiipagina biblică

Pr. mihai afrențoae

întrebarea nu este: de unde vine răul?, cât mai ales: de ce parte stă Dumnezeu? Este aliatul răului sau al omului? În rugăciunea Tatăl nostru, suntem invitaţi să ne rugăm pentru a nu cădea în ispită. Răul caută cu orice preţ să corupă pe cei credincioşi, de aceea este necesară o rugăciune constantă pentru a nu intra în ispită (Lc 22,46) şi pentru ca să nu înceteze credinţa noastră atunci când suntem încercaţi.

Toţi sunt fraţi în Isus CristosDupă cum ne spune sfântul Paul în Scrisoarea către Romani,

prin moartea sa, Isus a devenit primul născut dintre mulţi fraţi, iar prin el, toţi ceilalţi au fost chemaţi să se asemene cu El: „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Rom 8,29).

Discipolii lui Isus sunt chemaţi fraţi, deoarece toţi cei care îl primesc şi îl urmează pe Cristos devin fii ai lui Dumnezeu: „tutu-ror celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu” (In 1,13). Această filiaţie este o continuare a fraternităţii începută prin cei ce cred, asemenea lui Abraham, dar este şi o noutate, deoarece nu are nimic în comun cu consangvinitatea. Este fraternitatea celor ce cred în Cristos şi îşi propun să ducă la îndeplinire voinţa Tatălui: „Isus şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: «Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă»” (Mt 12,49-50 şi par.).

Oamenii devin astfel fraţi ai lui Cristos, nu în sens figurat, ci în virtutea unei noi naşteri prin credinţă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,3). În acest fel, cel ce are acces la noua împărăţie este născut din Dumnezeu, fiind sanctificaţi de Cristos, de aceea El nu se ruşinează să-i numească fraţi, ci dimpotrivă, le vesteşte tuturor Numele preaslăvit al Tatălui: „Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-i este ruşine să-i numească fraţi, când zice: «Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei; îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării»” (Ev 2,11-12).

Prin Isus, atât fraternitatea consangvină, cât şi cea prin credinţă, capătă noi trăsături, bazate pe iubirea mărturisită de Cristos şi cerută celor ce fac parte din marea familie a celor botezaţi: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi!” (In 13,34). q


D emnitate, un termen abstract, cu origini în limba latină (dig-nitas, dignitatis) care arată calitatea umană a unei persoa-ne, respectiv valoarea, cinstea,

meritele morale, gradul de preţuire şi rangul atins în cadrul societăţii. În învă-ţătura creştină, demnitatea umană, este considerată un dar divin, oferit fiecărei persoane odată cu naşterea sa şi care devine un fel de „centru de greutate” al existenţei sale prin raportare permanen-tă la Dumnezeu (de fapt, superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare con-stă tocmai în manifestarea demnităţii sale, dovedită chiar şi prin verticalitatea posturii sale). De asemenea, în spaţiul social demnitatea este în strânsă legă-tură cu sentimentul onoarei, al respec-tului şi ţine de felul în care acţionezi şi reacţionezi, de felul în care ştii să fii consecvent în respectarea principiilor şi în atitudine (dacă ai anumite repere morale care orientează deciziile şi acţi-unile tale fundamentale, dacă preţuieşti anumite valori şi le respecţi indiferent de situaţie, vorbim despre demnitate). Evident că fiecare decide pentru sine ce este demn si ce nu, dar există nişte limite determinate de respectul faţă de sine şi faţă de cei din jurul tău (de exemplu, atunci când desconsiderăm pe cineva, când îl punem în situaţii umili-toare sau lezăm condiţia sa umană, în mod implicit atentăm la demnitatea sa).

Demnitatea este invocată mai ales în situaţii limită sau în mo-

mente critice; vorbim de demnitate în faţa morţii, demnitatea celui sărac, dem-nitate în momente de cumpănă ale vieţii etc. Am întâlnit o lecţie de demnitate zilele trecute la un bărbat nevoiaş care refuza să cerşească. Îşi câştiga pâinea cea de toate zilele muncind la unul sau altul, cu demnitate! Când nu avea la cine să muncească, răbda, cu demnitate!

Nu-i mai puţin adevărat că dem-nitatea nu se foloseşte ca monedă de schimb, nu are unitate de măsură, nu se împrumută, nu se cumpără de nicăieri. Ce uşor renunţă unii la demnitatea lor! Demnitatea odată pierdută nu va mai redeveni ce a fost, indiferent de câte sacrificii am fi dispuşi să facem. Un om lipsit de demnitate devine vulnerabil, nu mai are coloană vertebrală, nu-şi mai poate ridica privirea la cele de deasupra lui, se obişnuieşte cu culoarea pământu-lui sau noroiului pe care păşeşte, intră într-o stare de alienare, se prăbuşeşte...

Mulţi confundă sau asociază dem-nitatea cu mândria sau orgoliul. Nimic mai fals. De fapt demnitatea este mai compatibilă cu umilinţa, cu modestia, cu renunţarea. Pentru a-ţi păstra demnitatea e suficient să pătrunzi sensul cuvintelor Sfântului Augustin: Iubeşte şi fă ce vrei!

Momentul adevărului: Am meditat vreodată cu toată responsabilitatea şi cu toată fiinţa la demnitatea proprie? Ce înseamnă pentru mine demnitatea aproapelui? Respect demnitatea copi-lului meu? Conştientizez uşurinţa cu care atentez la demnitatea mea şi a celor din jurul meu prin felul în care le vorbesc, prin conduita mea, prin

neimplicarea sau nepăsarea mea, prin autosuficienţa de care dau dovadă uneori?

Epilog: Pentru a înţelege mai bi-ne sensul demnităţii în lumea de azi imaginaţi-vă următorul tablou: cea mai frumoasă floare pe care aţi văzut-o vre-odată descoperită pe o stâncă în bătaia vântului şi a arşiţei. La început rămâneţi impresionaţi şi uimiţi de acest miracol. Dar în loc să savuraţi cât mai mult acest miracol, începeţi să vă întrebaţi cum de rezistă, ce se va întâmpla cu ea pe vreme rea, unii mai curajoşi poate ar întinde mâna să o ia cu ei ca pe un trofeu!...; Nu avem disponibilitatea să stăm şi să o contemplăm cât mai mult şi cât mai detaşaţi de obligaţiile mărunte de zi cu zi!; nu ne dăm seama că, de fapt, cu cât o admirăm şi o contemplăm mai mult, cu atât floarea respectivă se străduieşte să fie mai frumoasă şi mai atrăgătoare! Nu, nu ne dovedeşte mândrie! Are demnitate! q

cuvinte preŢioasepagina tinerilorAlois GherGuţ

Mulţi confundă sau asociază demnitatea cu mândria sau orgoliul. nimic mai fals. De fapt demnitatea este mai compatibilă cu umilinţa, cu modestia, cu renunţarea. pentru a-ţi păstra demnitatea e suficient să pătrunzi sensul cuvintelor sfântului augustin: iubeşte şi fă ce vrei!


Demnitateun cuvânt pretenţios

pentru unii... şi preţios pentru alţii!

T u însuţi… poţi să fii naiv, ciudat, inteligent sau nu, frumos sau mai puţin, deştept, simpatic, muncitor, la locul tău, interesat de viaţă, dar… poţi să fii fricos.

Sau poate nu. Dar unii sunt fricoşi! Că nu-s ei înşişi!

Există oameni care afirmă sus şi tare că nu se tem de nimic. Alţii, se mai gândesc la treaba asta, în timp ce unii chiar o spun deschis: mi-e frică domn’le… de câine, de pisică, de întuneric, de muşte, de ţânţari, etc. De orice e periculos! Până la urmă nu are cum să fie toată lumea „supermani”.

Dar ceea ce nu recunosc cu toţii, e că le e frică de ei înşişi. Sau că se tem să fie cu adevărat ei înşişi! Paradoxal! S-a constatat un lucru: că omul nici nu ştie cum să fie natural, adevărat, el însuşi. El bănuieşte că ar trebui să pară mai spontan, deschis… aşa cum simte. Să facă doar ce vrea, ce-i vine, dacă-i vine… Să cânte, să urle, să danseze. Chestii de astea… (să se zbengu-ie) Ar însemna să fie autentic sau el ade-vărat! Dar e greşit. A înţeles aiurea. Pentru că poţi să fii adevărat şi fără zgomot, ci discret. Tu însuţi: adecvat, onest şi delicat.

De-aceea lumea e confuză. Se-ntreabă: oare cum să fiu eu însumi? Şi oare pot eu cu adevărat?

Acum un secol, se năştea Personalismul. Reprezentat în special de E. Mounier, de J. Maritain sau de R. Guardini, dar şi de alţii. Acest curent reafirma că omul este unic, impecabil. Că nu e mecanism ciudat şi impulsiv. Ci e spiritual. E în raport cu Dumnezeu. E liber, minunat şi poate fi el însuşi cu adevărat, dar nu spontan, ci calculat. Adică să-şi păstreze demnitatea. De fapt persona-lismul căuta să anuleze umanismul rău interpretat. Dorea să spună că şi Sigmund Freud greşeşte. Că omul nu e doar un cumul de reacţii impulsive, că nu e numai senzual sau instinctiv (şi nici inconşti-ent!), ci că e mult mai mult: el e şi spirit şi e bogat aşa. Şi plin de viaţă în interiorul său. Pentru că altfel, umanismul ar gândi şi ar propune eronat: „eşti om şi, ca atare, fă ce vrei!” Ai dreptul să te relaxezi, că doar eşti om! Ai dreptul să te plimbi, să

bei o bere, să fumezi, că doar eşti om. Să mergi la film, la baie, la distracţii… să faci ce vrei. Să faci şi sex şi altele… „Că doar eşti om!” Şi totul e gândit greşit. Iar tu vei fi frustrat o viaţă-întreagă. Şi refulat: „că doar sunt om”, îţi spui în gând şi n-ai participat la toate chestiile astea. Vei crede că nu reuşeşti să fii tu însuţi, să fii original, pentru că nici n-ai încercat să fii instinctual. Adică să urmezi nişte idei vulgare, eronate, falsificate existenţial.

Dar ştii ceva?! Dumnezeu nu-ţi spu-ne niciodată „fii tu însuţi”, ci îţi propune altceva: „fii sfânt” sau „fii desăvârşit” (căci „eu sunt sfânt”, afirmă el). Adică ţi se cere calitate. O viaţă rafinată, fă-ră zăpăceli. Şi fără mofturi, fără cinism: să fii tu însuţi, dar să fii şi demn. Să fii în varianta ta cea bună. Un fel de ra-dicalitate înţeleaptă în ceea ce e bine.

Căci, dacă omul crede sau este convins că e chemat la o umanizare, se înşeală. De fapt, menirea sa e îndumnezeirea. Iar îndumnezeirea nu te anulează, ci dimpo-trivă, te face chiar şi mai uman. Te duce la îndeplinirea ta. Aceasta presupune ca să fii onest şi să-ţi doreşti ce-i bine. Îţi spune să analizezi Scriptura, s-o aprofundezi. Acolo e reţeta ta. Acolo se prezintă un tablou constant de personalitate justă. Pentru că „a fi tu însuţi” nu e o poză de moment, şi nicidecum un lucru static, ci este un proces. Tu eşti în devenire! Dar nu devii un altul, ci tu, original şi unic. Devii aşa cum ar fi trebuit să fii de la-început. Aşa cum a dorit şi Dumnezeu: ca sfinţii, ca oamenii curaţi. Cu o privire castă, de copil. Aşa eşti cu adevărat tu însuţi. Indiferent de vârstă, de idei sau de temperamente. Ci ţine de credinţa ta.

Aşa că… dacă vizionezi un film, citeşti o carte sau vezi chiar un afiş destul de mare, în care unul ţine-n mână o bere sau un spray, şi scrie generos şi tare „fii tu însuţi”, să nu-ţi ignori menirea de a fi un sfânt. Căci scopul tău cinstit e să devii ca Dumnezeu. Adică să parcurgi un drum de îndumnezeire! Pentru că asta nu te anu-lează, ci te onorează şi te ajută să devii deplin uman. Îţi spune să trăieşti mereu în varianta cea mai bună. Tu însuţi! q

FaŢĂ catre FaŢĂpagina tinerilorPR. BOGDAN EMILIAN BALAȘCĂ

Tu însuţiOmul nu e doar un cumul de reacţii impulsive, că nu e numai senzual sau instinctiv(şi nici inconştient!), ci că e mult mai mult: el e şi spirit şi e bogat aşa. Şi plinde viaţă în interiorulsău.



B ucuria, pe înţelesul fiecăruia, este o stare interioară de satis-facţie ce decurge din împlini-rea unei dorinţe, din ducerea unui lucru la bun sfârşit. În

felul acesta bucuria e un rod al voinţei noastre, e legată de libera voinţă. E un înţeles larg, comun al bucuriei.

Desigur, perioada estivă poartă cu sine beneficii aducătoare de bucurie. E timpul întâlnirilor, relaxării, creativităţii, inocenţei, pelerinajelor, mărturisirilor etc. E un suport prielnic pentru încântare, vara, cu alaiul ei de flori, e apendicele bucuriei, depozitul de surprize. Cu toate acestea, mi se întâmplă adesea, şi nu doar mie, să observ, analizând, persoane ce afişează o bucurie falsă, neautentică. E ca în clipul, vizionat cu ceva vreme în urmă, cu nişte puşti nord-coreeni cântând la chitară. Până aici absolut nimic straniu. Însă piesa era dificilă, chiar dacă ludică, până şi pentru un adult. Plus că acele chitare erau de două ori mai mari decât cei care le struneau. Şi cireaşa de pe tort venea de pe feţele acelor puşti, care răspândeau o veselie artificioasă, ce m-a îndurerat. Era rodul absolut trist al sistemului lor bolnav, în opinia mea. Nu toate zâmbetele, aşadar, sunt efectul stării de pace, nu orice râs e neapărat şi rodul trăiniciei spirituale.

În cuprinsul ei bucuria ar trebui să

aducă un fel firesc şi echilibrat de viaţă interioară. Când cineva a intrat în posesia bucuriei, durerile se evaporă, incertitudi-nile dispar, contradicţiile se sfârşesc şi în locul lor se aşază frumuseţea, armonia, echilibrul interior. Ori asta nu e tocmai uşor de pătruns.

Mai apare aici ceva interesant. E vorba de o confuzie tot mai frecventă ce se face, astăzi, între bucurie şi plăcere, confuzie convenabilă înclinaţiilor omului. Semnele acestora două sunt radical diferite. Plăcerea e o stare superficială, ce apare adesea dintr-un conformism social, dintr-un contact periferic cu lumea şi viaţa. Plăcerea este distracţie, chef, bucuria, în schimb, este creaţie, facere. Plăcerea vine din afară, din senzaţie, din artificii şi presupune un suflet gol. În schimb, bucuria vine din interior, din meditaţie şi exerciţiu spiritual şi presupune un suflet plin. Plăcerea aparţine acelora care cer, care aşteaptă să li se dăruiască ceva, bucuria, dimpotrivă, se înfăţişează într-un suflet darnic, care străluceşte.

Aşadar, omul bucuriei e demn, nu hlizit, un om plin, nu bandă rulantă, ascendent, puternic, nu rotunjit. În vre-murile noastre omul e grăbit, fără să aibă totuşi măcar o destinaţie oarecare, e preocupat de acţiuni exterioare, fără ca totuşi să le şi separe. Urmăreşte cu toate resursele posibile un succes în

ordinea economică, nemaiavând vreme de pierdut cu îndeletniciri purificatoare, cu aplecări în adâncul fiinţei. Nesocoteşte tocmai ceea ce ar trebui să îl preocupe în esenţial, conştiinţa şi sufletul său, ceea ce îl poate defini. Poate că aţi observat cât de veştejite sunt persoanele fără nicio taină, fără calităţi interioare, cele suficiente lor.

Una din expresiile frecvente din Biblie e tocmai invitaţia la bucurie, ca o condiţie a Împărăţiei. Bucuraţi-vă, căci mare va fi răsplata voastră în ceruri. Pentru că bucuria vine din luptă, din încercare, din durere, după parcurgerea unor trepte, asemenea unui pelerin.

Semnele bucuriei nu se pot inventaria, nu sunt purtate întocmai de toţi, însă se arată în cei sinceri, cei creativi, pelerinilor, celor tăcuţi, inocenţi, muncitori, disponi-bili, dăruitori, liberi, disciplinaţi, frumoşi, buni, ascultători, supuşi etc. Bucuria nu e ceva frumos împachetat, nu o primeşti de ziua ta, ci se dobândeşte, e exerciţiul cu tine.

Afirmam pe la început că perioa-da estivă e un astfel de teren prielnic manifestărilor bucuriei, exerciţiilor lă-untrice. E un timp lejer, însorit, lumi-nos. Acum izvoarele vieţii sunt aproape, susurul e mai clar şi încântător, spiritul se scutură de poverile inutile. E vremea când trecem surâzători linia de sosire. q

manifestările vieţii pagina tinerilor

Când cineva a intrat în posesia bucuriei,

durerile se evaporă, incertitudinile dispar,

contradicţiile se sfârşesc şi în locul lor se aşază frumuseţea, armonia,

echilibrul interior

Semnele bucuriei Pr. Carol Daniel Sabău


S ubiectul s-a dovedit atât de acut în-cât, chiar cu câteva zile înainte de 1 ianuarie 1990, au apărut primele

texte care pledau pro sau contra existenţei fenomenului numit, de altfel destul de limitativ, rezistenţa prin cultură. Personal aş prefera supravieţuirea prin cultură, dar nu dând acestei noţiuni conotaţii dispre-ţuitoare şi negative, ci, dimpotrivă, atri-buindu-i o aură existenţială de salvare în profunzime şi înglobând în ea şi ideea de rezistenţă restrânsă la planul politic.

Să rămânem însă la termenul împă-mântenit şi să încercăm să privim mai atent întrebarea, niciodată nevinovată, da-că a existat sau nu o rezistenţă prin cultură. Primul lucru pe care vom fi obligaţi să-l observăm este că răspunsul afirmativ a fost atacat atât dinspre cei care ar fi vrut mai mult decât o rezistenţă prin cultură, cât şi dinspre cei pentru care ideea de rezistenţă nu intra în socoteli, în schimb socotelile impuneau murdărirea celor care încercase-ră să reziste, fie chiar şi numai prin cultură.

Pentru că, vorbind despre represi-unile împotriva culturii în condiţiile în care cultura nu a încetat să existe şi a su-pravieţuit sistemului în cadrul căruia s-a născut, vorbim despre rezistenţa culturii, după cum rezistenţa culturii, ca formă de manifestare a spiritului şi ca formă de memorie a societăţii, a făcut posibilă rezistenţa cu ajutorul culturii, deci prin cultură, la operaţia de spălare a creierului şi de formare a omului nou. (La urma urmei, universităţile volante organizate de „Charta ’77” – în care mari profesori ai universităţilor cehe sau chiar vest-eu-ropene ţineau în ilegalitate, cu auditoriul înghesuit în apartamente de bloc, cursuri de istoria hitiţilor, de drept constituţional sau despre găurile negre din Univers – nu erau o formă de rezistenţă a culturii, pentru ca să se poată exista prin ea?)

Acest tip de rezistenţă era în fond o împotrivire la moartea intelectuală, o formă de supravieţuire înţeleasă nu ca acomodare oportunistă şi superficială la mediu, ci, dimpotrivă, ca o profundă subversiune a sistemului prin nerenun-ţarea la valorile pe care el trebuia, pentru a învinge, să le distrugă. Această supra-vieţuire prin cultură nu spera să înfrângă comunismul, dar încerca să-i contracareze

Supravieţuireaprin cultură

dreptul la rezistenţĂcultură şi societateAnA BlAndiAnA politic, domeniul artei, al literaturii mai

ales, este domeniul în care poţi să faci sin-gur. Era firesc deci să se facă mai mult aici.

Mai există însă un aspect pe care l-am descoperit de câte ori am ascultat sau am citit despre oponenţii şi disidenţii regimu-lui Ceauşescu: de fapt, există două criterii de a privi istoriile lor, istoriile lor care au intrat în istorie. Cele două criterii sunt pe de o parte faptele în sine, intensitatea curajului, intensitatea pedepselor suferite pentru curajul respectiv, iar pe de altă par-te, şi adesea fără legătură cu această valoare în sine, norocul, şansa ca aceste fapte să fi fost mediatizate. Unii dintre ei au devenit foarte cunoscuţi (şi în felul acesta gestul lor a devenit important şi eficient din punct de vedere politic, pentru că orice gest politic este important prin capacitatea lui de multiplicare), în timp ce alţii, la fel de eroici şi care au făcut lucruri la fel de importante, uneori chiar mai importante, au suferit necunoscuţi în închisori şi am ajuns să aflăm despre ei doar după ’89.

În această ordine de idei, cultura este domeniul în care multiplicarea se produ-ce de la sine pe căi artistice şi impactul mesajului topit în opera de artă a fost amplificat de valoarea acesteia. De altfel, părerea mea este că artiştii sau scriitorii respectivi nici nu şi-au făcut decât da-toria de a se exprima – exprimând prin însăşi definiţia artei lor şi adevărul celor-lalţi – iar gestul de rezistenţă s-a întregit din reacţia multiplicatoare a publicului. Personal cred că nu mi-am făcut decât datoria de scriitor, nu am făcut decât să scriu ce credeam şi să încerc să public ce am scris. Uneori am reuşit, alteori nu am reuşit. Gestul de rezistenţă, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transfor-mată într-un manifest aparţine celor care mi-au multiplicat paginile, înlocuindu-mi tăcerea impusă prin propriile reacţii. Am fost nu numai autorul cărţilor mele, ci şi autorul tăcerilor mele, graţie celor care îmi copiau poeziile de mână şi le dădeau mai departe în sute de mii de exemplare.

Rezistenţa culturii aparţine autorilor, rezistenţa prin cultură aparţine publicu-lui. A nega existenţa acestui fenomen al psihologiei colective ar fi, cred, nu numai o greşeală, ci şi o nedreptate. Aşa cum ar fi o nedreptate şi o greşeală să conside-răm că existenţa acestui tip de rezistenţă profundă, precaută şi reuşind să salveze în adânc, oricât de ascuns, sâmburele viu al gândirii libere, poate să compenseze în devenirea noastră istorică patologia dizol-vantă a nesolidarizării. Să nu uităm că un gânditor interbelic spunea că românii sunt un popor format din indivizi care au ten-dinţa să se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenţa prin cultură confirmă acest di-agnostic. Problema noastră nu este să ne încăpăţânăm să demonstrăm, în pofida argumentelor, că n-am făcut nici atât, ci să ne întrebăm de ce am făcut numai atât. q

şi să-i diminueze efectele asupra celor mai profunde celule ale spiritului colectiv.

Întrebarea nu este deci dacă ceea ce se numeşte rezistenţa prin cultură a existat, ci dacă a putut ea ţine locul unei rezisten-ţe propriu-zise, unei rezistenţe politice. Răspunsul poate să fie da, sau răspunsul poate să fie nu, argumente există şi într-un sens, şi în altul. În ceea ce mă priveşte, răspunsul da mi se pare în egală măsu-ră adecvat şi umilitor. Umilitor, pentru că presupune incapacitatea noastră de a secreta un alt tip de rezistenţă, în fapt, răspunsul este da nu în sensul că cele două tipuri de rezistenţă ar fi comparabile, ci pur şi simplu pentru că neexistând – după înfrângerea rezistenţei din munţi, după lichidarea în închisori a elitelor de tot felul – o rezistenţă articulată politic, vidul în care ne sufocam a fost populat de aceste exerciţii de respiraţie prin cultură. Ceea ce s-a făcut în plan cultural nu compensează şi nu scuză ceea ce nu s-a făcut în plan politic, dar nu înseamnă că nu există şi nu explică. Oricât de exagerat, răspunsul da explică, fără îndoială, insuficienţa coagulă-rii la români şi carenţa de solidaritate care ne este din nefericire specifică şi, în acelaşi timp, capacitatea noastră de a rămâne vii folosind remedii neconvenţionale. Ceea ce, evident, nu a existat în România comunistă (dar a existat oare în vreo altă Românie?) a fost solidaritatea. Nimic din ceea ce trebuia făcut de mai multe persoane la un loc nu s-a făcut şi poate chiar nu se putea face, iar, spre deosebire de domeniul


M -am întrebat adesea care sunt sancţiunile penale, sau civile, care se aplică plagiatorului.

M-am întrebat demult, înainte de epoca aceasta, în care plagiatul a devenit, nu-i aşa, „metodă”, cum s-a apărat Eugen Barbu, prins cu mâţa unui scriitor rus, Paustovski pare-mi-se, în propriul sac. Ce s-a mai râs atunci când Partidul, Ceauşescu, România, au recunoscut că omul lor a recurs la „metoda plagiatu-lui” şi i s-a recomandat să-şi întărească propria participare la propria operă, sau ceva de genul ăsta! Mai ales termenul „metoda plagiatului” ni s-a părut ex-trem de comic, provenind, fireşte, din zona semidocţilor care conduceau ţara. Atunci, ca şi, de multe ori, acum.

Toţi cei alfabetizaţi de bună voie, iar nu cu forţa, îşi amintesc de anii grei de ocnă pe care îi face Jean Valjean, în lungul roman al lui Victor Hugo. Ba chiar şi cei alfabetizaţi numai la cinema poate mai ţin minte că, pentru furtul unei pâini, acesta ar fi trebuit să stea o viaţă la ocnă, dacă n-ar fi evadat la timp şi aşa mai departe. Nu spun că pedeapsa era dreaptă, deşi, chiar furtul unei pâini era tot furt. Sigur, ar fi meritat o lună – două de puşcărie, dar atunci, de unde toată drama lacrimogenă a omului drept pedepsit pe nedrept? Şi azi, ca-ntotdeau-na, ca şi pe vremea lui Jean Valjean, furtul unui obiect se pedepseşte. Foarte bine.

Am căutat cu lumânarea, în Codul Penal, varianta veche, dar şi în cea nouă, vreun cuvânt despre furtul intelectual. Singura apariţie a cuvântului, atât de urât azi de multă lume, era la falsul intelectual, care, de fapt, nu are multe a face cu intelectul cuiva. În CP va-rianta 2009, art. 228 spune, la primul paragraf, aşa: „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia (sic) altuia fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.” Dincolo de semidoctismul formulării, cu detenţia unui bun mobil etc., se vede treaba că o carte sau o lucrare ştiinţifică nu e un bun mobil din moment ce nici unul dintre personajele proeminente prinse cu mintea-n cărţile altora, de la ministrul neamţ al apărării la preşedintele Ungariei, şi de aici până la ex-ministrul Mang, nu a păţit nimic altceva decât că a renunţat la funcţia înaltă în care se trezise. Ca şi cum, dacă

un ministru îmi fură maşina din faţa casei (presupunând că aş avea-o) şi este prins, trebuie să-şi dea demisia şi gata. Păi atunci de ce să-i mai bagi la puşcărie pe toţi ăştia care fură ba una, ba alta. Să-şi dea demisia, dar de unde? Şi gata.

Echivalenţele în lumea noastră sunt greu de stabilit, mai precis nu se pot deloc stabili. Nu se poate compara, după mentalitatea comună, o casă cu o carte, deşi deseori autorul unei cărţi a făcut mult mai multe eforturi, şi de o altă natură (vedeţi, tocmai natura asta, alta, e pricina din care lucrurile stau cum stau), decât cel care a construit sau a cumpărat casa. Asta mai arată ceva, şi anume că mentalitatea comună e cea care guvernează lumea şi nu numai la alegeri, ci şi, aşa, în general. Prin urmare, ia, voi, intelectualii ăştia, ciocu’ mic! Ce dacă unii dintre voi au inventat toate cele de care beneficiază azi miliarde de comuni, ce contează! Dacă cineva fură din cartea lui Einstein e mai puţin grav decât dacă cineva fură din faţa casei lui nea Gigi.

Probabil că şi internetul a pus la dispoziţia tuturor, cu minim efort, o cantitate enormă de idei ştiinţifice, gata să fie furate, sau de cărţi de altă natură, până la literatură, gata să fie plagiate. Ehei, dacă trăia azi Eugen Barbu, nu se mai întâmpla altceva decât un mic scandal între intelectuali, de o parte, şi el şi ai lui, şi gata. Că azi plagiatul e chiar metodă de a progresa în mediul universitar, mai ales în acesta, universitar-comercial, unde cu o taxă poţi obţine un titlu academic pentru care alţii, cinstiţi, trudesc ani şi ani de zile, nu mai e de mirare. Relativizarea principiilor morale, întreprinsă mai ales de politicieni încă din anii 90 ai secolului trecut, îşi arată acum roadele. Se adaugă şi regula celor cinci ani, pe care am auzit-o la 12 februarie 1990, când s-a suit Iliescu pe tanc: „ce-aţi făcut în ultimii cinci ani”, pentru că – nu-i aşa? – ceilalţi nu contează. Regula spune, în Occident şi, desigur, şi la noi, după ei, că într-o lucrare ştiinţifică e bine să citezi numai titluri din ultimii cinci ani. Poate că asta se potriveşte la ştiinţele poreclite exacte, atât de exacte încât se schimbă mult din ele în fiecare an, prin noi descoperiri, care nici nu ştiu dacă sunt descoperiri sau simple invenţii temporare, menite să le dea o pâine şi noilor veniţi în „exactitatea”

Epoca Mang

copy pastecultură şi societatenicolAe PreliPceAnu

respectivă. Unde mai pui că lumea de azi nici nu mai vrea să audă că ar fi fost precedată de una de ieri şi de una de alaltăieri şi de una de răsalaltăieri şi aşa mai departe, într-o defilare retrospectivă care-i ameţeşte pe toţi aceşti prezenteişti. Şi atunci tot ce s-a produs cu mai mult de cinci ani în urmă este material pentru eventuale plagiate, dacă vremea aceea, cu lumea ei, nici n-a existat, nu? E pădure virgină, din care poţi fura ca-n codru.

Revenind la plagiatele mai la modă în vara asta, e halucinantă toată tevatura cu comisii de etică, sau cu comisii internaţi-onale care să stabilească dacă cutare carte e plagiat sau nu, dacă cutare doctorat e plagiat sau nu. Există o metodă mult mai rapidă şi mai sigură: dacă fragmentele luate din alte cărţi sunt între ghilimele şi menţionându-se, fie prin note de subsol, fie prin note de final, de unde sunt luate aceste fragmente, cu alt cuvânt citatele, atunci totul e în regulă, nu e plagiat. E, cel mult, lipsă de originalitate, dar asta e frecventă la atâtea şi atâtea doctorate româneşti şi, poate, şi de alte naţionalităţi... Cât despre bibliografia finală, asta nu acoperă şi citatele mot-à-mot, acelea trebuie, repet, semnalate ca atare. Nu sunt semnalate? E plagiat şi gata, nu mai e nevoie de nici o comisie, nici naţională, nici internaţională. Dar însuşi faptul că se recurge la atâtea şi atâtea comisii atestă mentalitatea semi-doctă generală, care ia cunoştinţă prima oară de plagiat şi trebuie să-i explici fiecăruia, politician sau ziarist, ca unui copil, ce-i aia. Păi o luăm iar din clasa a patra? Cu doctoratele astea cu tot?

Am auzit că, undeva, la o universitate, un student ar fi scris într-o lucrare despre „epoca Mang”, vrând să spună epoca Ming, din China veche. Ce noroc pe Mang ăsta, să dea el numele unei metode care ar fi putut avea o mie de alte nume! Sigur, numai sonoritatea îl îndreptăţeşte la asta, altfel, erau alţii mai vechi şi chiar mai „iluştri”. q


C ave canem era o inscripţie obişnuită pe podeaua de la intrarea în locu-inţele romanilor. Şi spun asta pen-

tru că-i ruşinăm în clipa în care ne bur-duşim arborele genealogic cu excelenţa romană. Un singur lucru, bag seamă, a mai rămas din strălucitorul arbore (dacă nu cumva o fi copac pentru noi!, căci noi nu tăiem arbori, noi tăiem copaci!). Care anume? Acela potrivit căruia, când roa-de un os, câinele îi urăşte pe toţi aceia pe care îi iubeşte – cum canis os rodit, socium, quem diligit, odit. Lui îi trebuie doar apă şi pâine, iar aqua et panis vita est canis. Cum sunt lucrurile astăzi? Smintite şi zdruncinate.

Observ (am mai spus lucrul acesta, acum dezvolt), că aceia care se constitu-ie în avocaţi ai câinilor în general, şi ai celor comunitari în spe cial, se revendică de la Sfân tul Mucenic Trifon. Nimic mai frumos şi nimic mai fals, în ace laşi timp. Trifon nu a avut nicio legătură cu simpa-ticele sau detestatele patrupede invocate.

Calendarul catolic şi cel ortodox pome nesc pe Trifon la 1 februarie. Ce e cu el? A trăit în secolul III în Asia Mică şi în copilărie păştea gâş tele. Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea izgonirii de-monilor şi a vindecării bolilor. Se spune că a salvat o întreagă comuni tate de la înfometare, oprind in vazia lăcustelor cu puterea ru găciunii. Interesant este că mitologia românească, sub bunul cognomen de Trif Nebunul (numit astfel pentru că, se spune, a speriat-o pe Maica Domnului pe când aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la naşterea lui Isus), Trifu sau Trifon, as cunde pe cel considerat a fi tatăl lă-custelor, pe care le mane vrea ză după voinţa şi planurile sale şi este, totodată, patronul omi-zilor, viermilor şi al gândacilor. De altfel, ziua Sfântului Trifon este con si derată a fi prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol. Acest Trifon este fie o di vinitate furioasă şi rea, fie una protectoare a holdelor.

Trifon devine faimos după ce alungă un demon din fiica îm păratului Gordian. Care este povestea? Împăratul avea o fiică, Gordiana pe nume, vestită pen-tru frumuseţea şi înţelepciunea ei.

Mulţii dintre bogaţii vremii o doreau de nevastă. Fata era stăpânită însă de diavol care o muncea neîncetat, şi faptul acesta mâhnea pe părinţi. Doctorii şi vracii nu puteau face nimic. Şi atunci se întâm-plă ceva: diavolul însuşi, prin voinţa lui Dumnezeu, strigă şi spune că nimeni nu-l va putea izgoni afară de numai tânărul Trifon. Pune deci împăratul de caută pe Trifon prin toată împărăţia. Sunt aduşi toţi cu acest nume dar nimeni nu poate vindeca pe fată. În cele din urmă află cercetaşii împărăteşti pe Trifon al nostru lângă un izvor. Ce făcea? Păştea gâştele! Avea 17 ani. Este dus degrabă la Roma, diavolul îi simte venirea, chinuie cumplit pe Gordiana, se vaită şi, în cele din urmă, iese din fată. Ajunge şi Trifon, este întâmpinat de împărat care, ca să se încredinţeze că Trifon a făcut minunea,

îi cere să-i arate pe diavol. Şase zile de post şi rugăciune ţine Trifon şi capătă şi mai mare putere peste duhurile necurate. În ziua a şaptea diavolul se arată în chip de câine negru, cu ochi ca de foc şi capul plecat spre pământ. Mărturiseşte diavolul că nu are putere asupra celor care cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Cristos pentru ca-re Petru şi Paul au murit tocmai la Roma. Trifon porunceşte dia-volului să se ducă înapoi în iad şi, fără putere de tăgadă, diavolul piere. Pe mulţi i-a atras atunci Trifon la credinţa lui Cristos, căci nu cerea de la cei pe care îi ajuta nimic altceva decât credinţă în Isus cu a cărui slavă îi şi vindeca.

Pe vremea persecuţiei lui Decius a fost arestat, torturat, con damnat la moarte prin de ca-

pitare şi executat în 250 la Niceea. Când creştinii vor să-i îngroape trupul pe locul uciderii sale, sfân-tul li s-a arătat şi le-a cerut să-i

ducă trupul în satul natal, în Lampsacus. Moaş tele lui au fost apoi mutate la Con-stan tinopol şi, în cele din urmă, la Roma.

În Rusia, Trifon este protectorul divin al Moscovei, patron al păsărilor şi icoanele îl re pre zintă cu un şoim pe braţ. O le-gendă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic dă seamă de toate a cestea. Legenda spune că ţarul a ieşit la vânătoare. Îngrijitorul şoimului, Trifon Patrikeiev, a scăpat din neatenţie pasărea favorită a ţarului. I s-a spus ca în trei zile să aducă pasărea îna-poi, dacă nu va fi condamnat la moarte. Trifon caută şoimul prin toată pădurea fără de nici un rezultat. În ziua a treia se întoarce la Moscova şi cheamă în ajutor pe patronul său, Sfântul Mucenic Trifon. Vede în vis un tânăr pe un cal alb ţinând pe braţ şoimul ţarului. Tânărul îi spune: „ia pasărea pierdută şi o du ţarului şi nu mai fi necăjit”. Când se trezeşte Trifon Petrikeiev vede pasărea pe un brad, o duce ţarului şi îi povesteşte întreaga tă-răşenie. Construieşte apoi o capelă şi o biserică pe locul unde i-a apărut în vis Sfântul Trifon, ilicitul patron al câinilor.

În calendarul pastoral, inter valul 1-3 februarie este consi de rat un ciclu de săr-bătoare a lu pului, iar Trifon este chiar pa tronul lupilor, fiind pus în le gătură cu Sfântul Petru şi lupii acestuia. Tot în mitologia româ nească, şi nu numai, Petru este chelar al Raiului şi patron al lu pilor. Bizară în contextul Evan gheliilor, funcţia aceasta a lui Petru e de înţeles în mitologie, de unde, de altfel, s-a şi răs-pândit. Petru dispune de hrana lupilor, aceştia rabdă de foame dar nu vânează fără încu viin ţa rea lui şi, uneori, Pe tru, păstorul de lupi, este identi ficat cu Trifon.

Ce constat în final? Constat anume că Trifon are o sin gură întâlnire cu un câine, iar câi nele cu pricina este un de-mon. În creş ti nism apar uneori având cap de câine sfinţii Cristofor şi Do-mi nic, iar un mit românesc po ves teşte

cultură şi societateANTON ADĂMUŢ

Cave Canem(seu, canes dum volunt, mingunt)

semnificaŢii strĂvechi


cum că viermii care au devo rat cada-vrul lui Cain s-au trans format în câini.

Romanii aveau o sărbătoare agricolă, Robigalia, în cursul că reia zeului ruginii grâului, Ro bigus, i se jertfeau un câine şi o oaie. Câinele însuşi personifica rugina grâului şi uciderea lui în depărta rugina.

Cât priveşte Scriptura, ea fo loseşte vocabula „câine” aso ciind-o oamenilor care trăiau în necurăţie şi în nele giu i re. Aceia care nu acceptau legea mozaică erau, pentru evrei, soco tiţi spur caţi, ai-doma câinelui care mă nâncă toate necu-răţiile, chiar şi vărsătura lui. În Pro ver be 26, 11 citesc: „Cum se întoarce câinele la vărsătura lui, aşa se întoarce nebunul la nebunia lui” (Sicut canis, qui revertitur ad vomitum suum, sic stultus, qui iterat stulti-tiam suam), iar 2Pt 2, 22 spune: „Cu ei s-a în tâmplat ce spune zicala ade vă rată: „câi-nele s-a întors la văr sătura lui şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în noroi” (Canis reverses ad suum vomitum). Iar „trifoniştii” (adică aceia care fac din Trifon ceea ce Trifon însuşi nu este) să vadă bine că nu se pot revendica de la bunul mucenic a-l cărui nume îl uzurpă.

Mereu citim, cu groază, sau auzim, cu spaimă, de şi despre oa meni muşcaţi sau fugăriţi de câini. Dar, fireşte, nimeni nu face nimic, nici măcar Trifon. În fond, nu este treaba lui. Auzim şi despre copii sfâr te caţi de haite. Autorităţile sunt atunci aidoma câinelui care la tră fără să muşte! Din fericire proverbul spune că nu mor caii când vor câinii. Dacă ar fi fost invers poate că stimabilii trifonişti ar fi avut dreptate. Dar nu au. De nici un fel. Iar cai sunt tot mai puţini, prin nuvele şi pe drumuri europene autohtone. Ciudat este că, mereu, câinele iese învingător. Nimeni nu spune semenului: „eşti un cal”. Îi spu-ne: „eşti câine”, mai mult, îi spune „porc”. Combinaţia este de tot la îndemână: „eşti un porc de câine”. Şi atunci îşi permi-te câinele să urineze unde şi când vrea (canes dum volunt, mingunt). Ca într-o poezie a lui Marcel Hârjoghe intitulată chiar „Porc de câine”. Iată începutul:

A fi porc - nu-i lucru mare.Poţi f i porc: porc prin născareSau, de n-ai obraz subţire,Poţi f i porc prin devenire.Iar câine - la fel: sadeaCând te fată o căţea,Sau când simţi neîncetatO nevoie de lătrat.Dar să f ii un porc de câineAsta nu poate oricine.

POem

Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,

e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor

rezolvate. Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sânge,

pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,

şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,

cu omul din mine care se va sfârşi. Sunt sediul Tău precar,

Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe

fortăreţe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,

în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,

dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întîmpla, Doamne,

cu partea din mine care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,

şi totul mi-e foarte aproape

AUrel PANTeA

Dacă despre Sf. Francisc volumele de studii sau biografiile sunt nu-meroase, cele despre Fernando din Lisabona, devenit Sf. Anton de Padova, după intrarea fostului călugăr augustinian în ordinul fraţilor minori, nu avem prea mul-te. Acum, iată că acest deziderat este împlinit, la editura Message-ro, din Padova, a apărut traducerea în româneşte a unei valoroase bio-grafii a Sfântului, lucrare datorită lui Vergilio Gamboso.

1. Predicatorul

C unoscut şi iubit de credincioşi, catolici sau ortodocşi, Anton de Padova e un portughez pro-

venind dintr-o nobilă familie din Lisabona secolului al XIII-lea. Se naşte de ziua Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, 1195, familia i-a dat o bună

educaţie creştină, acasă, apoi la o şcoală confesională, cum erau atunci, şi l-ar fi vrut cavaler. O anume destoinicie, în mânuirea armelor, ne relatează cartea lui Vergilio Gamboso, că tânărul ar fi dovedit-o, dar chemarea sa era cu totul alta, cea a glasului Domnului, găsită nu pe câmpul de luptă, ci la călugării augustinieni de la Sf. Vicenţiu, con-ventul din oraşul natal, apoi la vestita mănăstire Sfânta Cruce de la Coimbra, „nucleul viitoarei universităţi”. Cei opt ani petrecuţi aici, din 1212, sunt ani de studiu intens, pe volumele operelor unor Augustin, Ambrozie, Ieronim, Beda, Isidor, pe lângă „cărţi de poezie, ştiinţă, istorie”, toate contribuind la for-marea intelectual-spirituală a tânărului Fernando, observă autorul. O viaţă de rugăciune dar şi de luptă interioară, de renunţare la orgolii şi patimi, un înce-put al închegării stilului predicilor sale – unul aspru, direct, condamnând decă-derea vinovată a moravurilor, inclusiv pe cele ale unor slujitori ai Domnului. Imaginile viitorului predicator francis-can servesc perfect învăţătura creştină, condamnarea păcatului are o inflamare

acuzatoare, amintindu-ne de vechii profeţi. Erudiţia scolastică, perfecta cunoaştere a Sfintei Scripturi, memoria extraordinară, simţul realităţilor vremii – toate se sprijineau pe un fundament dogmatic. Pastoraţia Sf. Anton va fi, deci, rodul experienţelor sale, conven-tuală – la abaţia din Coimbra, apoi eremitică – la Montesanpaolo – lângă Forli, când face parte din familia fran-ciscană. Nu rezum cartea lui Vergilio Gamboso, insist asupra unor puncte nodale, sau noduri, pe care Providenţa i le-a făcut alesului său. Cum ar fi, de pildă, părăsirea augustinienilor pentru franciscani, din 1219, dorinţa ardentă, ca la Sf. Francisc, altădată, de a de-veni martir în Africa şi, la amândoi, întoarcerea, după boală, naufragiu, o matură clarificare interioară, mai precis ascultarea vocii Spiritului, nu a celei proprii. „Spre Africa plecase fra-tele Anton, la întoarcere devenise deja Sfântul Anton”, comentează Vergilio Gamboso. Întemeietorul Ordinului fraţilor minori, Il Poverello, şi discipo-lul său, Sf. Anton, se vor întâlni pentru prima dată la Capitulul Rogojinilor, de unde superiorul provinciei Romagna, fratele Graziano, îl va lua cu el pe acest franciscan de origine lusitană, preot hirotonit, probabil de la Coimbra. De observat că şi maestrul şi ucenicul sunt firi eroice, gata de a se dărui total lui Cristos. Nu se tem de moarte, au fibră de cavaler temerar, înscrisă în firea lor generoasă. Pot fi numiţi şi unul şi celă-lalt cavaleri ai Neprihănitei, cu expresia lui Vergilio Gamboso, au o devoţiune maximă pentru Sfânta Fecioară, aşa cum mai au în comun darul predici-lor inspirate, nu abil-retorice. Ceva simplu, autentic, cuceritor, copilăresc, prin spontaneitatea gesturilor totale, transpare la amândoi. Sunt, apoi, am-bii curaţi trupeşte şi sufleteşte, emană mireasma sfinţeniei, cea pe care o sim-ţi, imediat, ca mirosul de pâine bună la cuminecare, ostia sau frământătura bine dospită, cu drojdie sănătoasă.

Predica ţinută de nevoie de Sf. Anton, la Forli, în 1212 (predicato-rul la care se aşteptau comunităţile

cĂrŢi DeSPre SFinŢi

O carte despre

cultură şi societateAdriAn PoPesCu


– dominicană şi franciscană – nefiind pregătit) constituie „momentul crucial”, cum spune autorul volumului, pentru cel care va fi, de-atunci, admirat de o lume întreagă. Nu doar în timpul vieţii, ci mereu. Sunt vestite predicile lui de la Rimini, cetatea adriatică controlată de catari, unde Anton predică peştilor, dar mai ales înfrânge cerbicia ereticului cu pilda mai cumintelui măgar, cinstitor al Sfintei Taine a Împărtăşaniei. „Trâmbiţă de luptă este predicarea…” citează, din Sf. Anton, biograful şi imediat vin argumentaţia, aplicaţia convingătoare: „Ostaşul lui Cristos, Anton, a intrat pe câmpul de luptă şi-i cheamă pe duşmani la luptă”. Duşmani care pot fi la fel de actuali, viciile, ca atunci, ca întotdeauna. Ce teribile cuvinte rosteşte, cum ne relatează autorul, la moartea unui cămătar. „Priviţi cum se adevereşte cuvântul Domnului, care zice – Acolo unde este comoara ta, acolo se află şi inima ta”. „Mergeţi şi uitaţi-vă în cufărul lui şi-i veţi găsi inima printre banii lui”.

2. studiosul şi Taumaturgul

Cu binecuvântarea şi încurajarea Sf. Francisc, Sf. Anton va deschide o şcoală de studii teologice pentru preoţi la Bologna, ne spune autorul, prilej pentru Vergilio Gamboso de a elucida relaţia dintre pretinsa rezervă a franciscanilor faţă de studii, de fapt, o subliniere a importanţei rugăciunii, a evlaviei, care nu trebuie să fie neglijate. Sf. Anton este un om al cărţii, ne demonstrează scriitorul italian. „Din păcate, faima sa de scriitor nu a putut să se menţină vie… din cauza marilor schimbări culturale din lumea catolică, schimbări ce au început la puţini ani după moar-tea sa. Mişcarea teologico-filosofică a

scolasticii promovată şi întrupată de minţi geniale, ca Alexandru din Hales şi sfântul Albert cel Mare, sfântul Toma şi sfântul Bonaventura şi Duns Scot, a reîmprospătat totalmente cadrul inte-lectual al Occidentului. Sfântul nostru este ultimul mare produs al acestui secol al XIII-lea”. Excelentă concluzie valorificatoare. Prezenţa lui Anton de Padova la centrele intelectuale ale tim-pului, Montpellier, Toulouse (Provence era o provincie a poeziei, unde graiul occitanilor îl vorbea uneori şi Francisc din Assisi, doar fusese al mamei sale) spun mult despre nivelul predicilor sale. În bătălia dusă cu argument împotriva ereziei albigenzilor de aici, de aiurea, interpretarea corectă a Scripturii era absolut necesară, iar Sf. Anton o face descoperind sensuri spirituale profunde „prin cuvinte simple”. Schimba firesc, ne spune biograful, catedra cu amvonul.

Un merit al lui Vergilio Gamboso este incontestabil acela de a trimite mereu spre noi, spre contemporanii lui, referinţele altor secole, unde, bunăoară, ideea de criză a umanului părea a fi la fel de devastatoare precum cea de azi. Tabloul unei „epoci de aur” a Bisericii este contrazis de autor, el neacceptând, o „îmbrăţişare unanimă, universală, totală şi entuziastă a Evangheliei”. „Adevăraţii creştini au fost întotdeauna puţini, …viciile au fost mereu pe val, iar virtuţile oricând şi oriunde au fost însuşite cu osteneală şi la fel păstrate, în nicio perioadă a istoriei diavolul nu a plecat în concediu…”. Predicile antoniane sunt, constată exegetul nos-tru, „remarci, atenţionări, reproşuri, care, deşi ascunse voit de autor sub o pojghiţă rece, vibrează de propria lui viaţă şi pot fi considerate schiţe ale unui autoportret spontan”. Forma lor

literară nu e, aşadar, de expozeu savant, ci una colocvială, de dialog instructiv, de sentinţă, după gustul timpului. Traducerile acestor predici, fragmen-tare, făcute de franciscanii noştri cu diferite prilejuri, unele în calendarele antoniane, de pildă, s-ar putea strânge într-un volum, două, cu folos sufletesc, sunt sigur. „Predicile festive”, redactate, o parte la Camposampiero, ne preci-zează scriitorul, adică spre finele vieţii Taumaturgului, unul, de-acum, unanim iubit şi „Predicile duminicale” ar fi gustate, cred, de mulţi cititori. Mai ales, că ele, redactate pentru cler, în prima fază, apoi pentru credincioşii care-l asaltau, dornici să-l asculte, cu mic cu mare, la Padova, dar şi în regiunea pe care o conducea, Emilia-Romagna, de azi, ne-ar oferi un liant peste timp cu acei de-atunci, oameni cu păcate şi străduinţe virtuoase, ca noi, cei de-acum. De altfel, la Padova, mormântul Sfântului Anton este cercetat de mili-oane de pelerini, cum se ştie. Dar nu numai „arca”, locul unde a fost depus trupul este venerat, ci la fel limba din relicvariu, neatinsă nici ea de descom-punerea produsă de trecerea timpului, cea care a predicat, a mustrat, a consolat, a dat slava cuvenită Sfintei Treimi.

„Sfântul nostru e un anticonformist lucid. Descumpănit de mediocritate el nu cedează, nu se conformează. De unde şi intransigenţa moralei creştine predicate de el, de unde şi mânia cu care demască relele timpului său”, va nota biograful. Alt semn de actualitate netrecătoare şi originalitate a unuia dintre cei mai iubiţi sfinţi. O carte unde tabloul istoric, sugerat, dar nu copleşitor pentru cursivitatea lecturii, documenta-rea, se vede, foarte temeinică, întâlnesc pana unui talentat hagiograf modern. q

sf. antOn de padOva

Viaţa Sfântului Anton

noutăţi editorialecultură şi societateAl. CisteleCAn

D eşi nu există asemenea statistici, cred că Sf. Anton e unul dintre sfinţii cei mai apelaţi. Nu-ncape

vorbă că o solicitare atât de intensă se bizuie pe credinţa în solicitudinea spontană, imediată, a sfântului şi pe diligenţa şi promptitudinea lui în a îndeplini rugăminţile şi rugăciunile adresate. E un sfânt harnic, săritor şi neobosit, mereu cu urechea la ne-cazurile noastre. Nu ştiu dacă lumea simplă (aşa ca mine) ştie că Sf. Anton a fost un studios şi că se numără prin-tre doctorii Bisericii. Dar încrederea în el nu vine din aceste calităţi, ci din credinţa în „umanitatea” lui profund devotată semenilor. Devotaţii Sf. Anton – dar, fireşte, nu numai ei – au acum posibilitatea de a se „documen-ta” asupra vieţii, operei şi făptuirilor sale: a apărut, la „Messaggero din Sant’Antonio Editrice” din Padova, ediţia românească a Vieţii Sf întului Anton de Padova a părintelui Vergilio Gamboso. E o traducere curată, în-grijită, deşi, ca să zic aşa, „neasuma-tă” (probabil dintr-o modestie tipică franciscanilor şi pe care franciscanii de la Roman o împărtăşesc fără rest). Nici despre autorul Vieţii… n-avem o notiţă bio-bibliografică, deşi ar fi me-ritat cu prisosinţă. Părintele Vergilio Gamboso (născut în 1929, decedat în 2011) a fost unul dintre studioşii care s-au consacrat vieţii şi operei Sfântului Anton. În 1964 îi apare pri-ma ediţie – şi variantă – a Vieţii Sf. Anton, iar în ultimii ani a lucrat la o ediţie care să adune toate izvoarele bio- şi hagiografice; n-a apucat să-şi ducă proiectul chiar pînă la capăt, dar volumele apărute reprezintă o muncă impresionantă de erudit devotat. E considerat autoritatea cea mai repre-zentativă în studiile antoniene.

Biografia pe care a scris-o se străduie – după cum zice în prefaţă – „să îngemăneze legendele excesive cu izvoarele autentice”. Nu a fost, cu siguranţă, un lucru tocmai uşor, având în vedere că trebuia să înfrunte scepticismul nostru faţă de miracole şi miracolistică. Dar o biografie „credibilă” şi pentru vremurile noastre s-a străduit să realizeze. L-a urmat pe sfânt pas cu pas, pornind din Portugalia şi până la moartea sa aproape de Padova. Unde datele lipsesc, liniile biografice au fost completate cu supoziţii de bun simţ. Are grijă să reconstituie, succint, şi fundalul istoric şi social al vieţii sfân-tului, contextualizând fiecare secvenţă biografică. Şi evidenţiază semnificaţia destinală a fiecărei secvenţe, de la cea a trecerii din ordinul augustinian în ordinul franciscan până la cele finale. Nu trece cu vederea nici slăbiciunile omeneşti ale sfântului, nici „înfrân-gerile” suferite de-a lungul vieţii, fie ca predicator, fie ca pacificator. Cu atât mai puţin experienţele decisive, care l-au dus pe drumul sfinţeniei şi smereniei absolute. Cum a fost cea din Maroc, unde sfântul voia să se facă martir, dar a căzut bolnav şi s-a trezit în Italia, de unde cursul vieţii sale a luat alt rost. Legendele şi povestirile miracolelor sunt încadrate într-o ramă biografică realistă, dar ele nu sunt negate şi nici privite cu excesivă circumspecţie. În privinţa lor, conduita autorului e cât se poate de corectă: „Trebuie – zice el – să fim prudenţi, însă, în nici un caz, suspicioşi” (p. 60). Când unele fapte se cer justificate din perspectiva viziunii noastre de azi, contextualizarea lor e cât se poate de nuanţată. Nu ştiu însă dacă, luate toate precauţiile, s-ar putea, totuşi,

concluziona că albigenzii (contra cărora a predicat şi Sf. Anton) „erau, de fapt, nu duşmani ai Bisericii, ci duşmani ai omenirii” (p. 71). Atent e urmărit întreg cursus honorum din cadrul ordinului, cu toate aspectele activităţii sfântului. E, într-adevăr, o biografie exemplară, iar addenda cu rugăciunile dedicate sfântului completează fericit viaţa acestuia. Nu mai puţin o completează şi „răsunetul” în artă al vieţii Sfântului Anton, chiar dacă e vorba doar de o schiţă a „carierei” artistice a sfântului. q


Ioan Arboreanu, Cluj-Napoca. Sfântul Anton a făcut de curând o minune… aflând și găsind o mare lucrare a mea (unicat), o culegere cu toate proiectele mele de arhitectură bisericească. Mulțumesc Sfinte Antoane.

mulțumesc, sfinte Anton!

Farcaș Baba Andreea Denisa, Bacău, 11 ani. Îți mulțumesc Sfinte Antoane

pentru muzica vieții ce-mi umple inima în fiecare zi, pentru visele ce prind viață sub căldura rugăciunii tale. Îți mulțumesc pentru darurile cu care mă înconjori în fiecare clipă și îndrăznesc a-ți cere să-i ocrotești pe îndrumătorii mei spirituali, pe părinții, bunicii și cei dragi mie și rog a-mi da puterea de a fi demnă de harul tău cu fiecare răsărit și apus de soare al drumurilor mele.

Aron și Simona Moga, din Baia Mare. Mulțumim mult Doamne, pentru că și în cele mai grele clipe, când orice fărâmă de speranță se năruia ne-ai arătat din nou iubirea Ta și ni l-ai dat pe sfântul Anton, care prin harul său minunat ne-a călăuzit și ne-a dat speranța să trecem cu bine peste toate obstacolele vieții.

Vasile Flaviu Părău, Satu Mare. Mulțumesc Sfântului Anton, pentru că m-a ajutat pe tot parcursul vieții mele, în toate cele prin care am trecut: și în bune și în suferințe. Dar mai ales în pelerinajul care l-am făcut în Italia în februarie, a.c., la Sf. Francisc în Assisi, la Roma (la primirea calității de cardinal de către Preafericitul Lucian Mureșan) și la Sfântul Anton de Padova.

Florina Oltean, Luduș. Îi mulțumesc sfântului Anton din tot sufletul că acum suntem o familie fericită și împlinită. Pentru mine a fost un miracol…

Aurelia Resteman și Rodica Ardeleanu, din Carei. Mulțumim, Sfinte Antoane, pentru minunații frați franciscani care sunt exemple de credința și dăruire. Apartenența la familia credincioșilor parohiei Sf. Anton de Padova, din Carei, păstorită de frații franciscani, ne dă putere în lupta zilnică, ne susține și ne întărește în credință. Mulțumim pentru această minunată familie. Te rugăm roagă-te pentru noi și ocrotește-ne.

Dragi cinstitori ai Sfântului Anton,După cum aţi observat revista noastră, Mesagerul Sfântului Anton, are o nouă rubrică, dedicată exclusiv

mulţumirilor şi recomandărilor faţă de Sfântul Anton. Mulţumirea e semnul unei alte cereri, unei alte rugăciuni, după cum se ştie. De multe ori am primit ajutorul Sfântului Anton, am simţit sprijinul său în încercările zilnice, am găsit alinare în necazurile vieţii, am aflat soluţii la problemele noastre. Însă nu am avut oportunitatea să îi şi mulţumim cum se cuvine lucrării sale continue. Începând cu acest număr, revista Mesagerul Sfântului Anton vine în sprijinul mulţumirilor şi recomandărilor dumneavoastră.

Aşadar invităm pe oricine doreşte să-i mulţumească sau să se recomande Sfântului Anton, să ne trimită prin poştă pe adresa redacţiei o fotografie, numele şi motivul pentru care îi mulţumeşte sau i se recomandă Sfântului Anton. Recomandat este să ne scrieţi pe adresa de email ([email protected]): unde să trimiteţi o fotografie a dumneavoastră (cu extensia .jpg), iar textul separat într-un document word.

Vă mulţumim.



Evenimente şi noutăţi din Provincie

frații franciscaniprovincia franciscană

Avem plăcerea să vă anunțăm dragi cititori, realegerea în funcția de ministru provincial al Provinciei „Sf. Iosif” - Ordinul Fraților Minori

Conventuali - a fratelui Emilian Cătălin, pentru un mandat de patru ani.

Vă rugăm dragi cititori, să-l susțineți cu rugăciunile și gândurile voastre bune pe Pr. Emilian Cătălin, sprijinindu-l în împlinirea misiunii încredințate prin voința divină, pentru a fi în continuare pentru noi toți un model de trăire a spiritualității franciscane și un vizionar dispus să lupte pentru împlinirea planului divin.

Fie ca Duhul Sfânt să-și reverse din plin harurile asupra Pr. Emilian Cătălin și astfel să călăuzească în continuare pașii tuturor pe calea binelui antonian pe care am pornit!

J oi, 28 iunie toţi fraţii cu drept de vot, membri ai Provinciei „Sf.

Iosif ” a Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, s-au reunit la Roman pentru alegerea ministrului provincial. Au fost prezenţi 205 din totalul de 221 de fraţi cu drept de vot. După primul scrutin a rezultat ca fiind reales minis-tru provincial fr. Emilian Cătălin, pen-tru încă un mandat de patru ani.

Înainte de alegerea ministrului provincial, s-a celebrat Sfânta Liturghie prezidată de ministrul general fr. Marco Tasca. În omilie, părintele general a

insistat, plecând de la liturgia cuvân-tului, pe importanţa împlinirii voinţei lui Dumnezeu şi pe dispunerea la împlinirea planului său. Apoi, toţii fraţii prezenţi s-au adunat în sala capitulară, unde s-a dat citire unei părţi a sintezei elaborată în urma lucrărilor fraţilor delegaţi. Completarea sintezei finale se va definitiva în zilele următoare, aceasta constituind materialul de bază pentru elaborarea Proiectului provincial cvadrienal, care va fi discutat şi votat în a doua parte a capitulului ce va avea loc în zilele de 03-07 septembrie 2012.

După alegerea fr. Emilian Cătălin ca ministru provincial, cei prezenţi s-au adunat în faţa institutului pentru o foto-grafie de grup, după care s-au deplasat în capelă, unde s-a intonat imnul Te Deum iar fr. Emilian a depus jurământul de credinţă şi faţă de biserică şi superiori, aşa cum prevăd normele prevăzute de Directoriul pentru celebrarea capitulu-lui. În final, ministrul provincial a fost salutat şi felicitat personal de toţi fraţii.

Vineri, 29 iunie 2012 fraţii delegaţi, au votat următorii definitori, propuşi de ministrul provincial, reales, fr. Emilian Cătălin:

1. Fr. Lucian Mihai BOBÂRNAC,

vicar provincial2. Fr. Adrian MAGDICI, secretar

provincial3. Fr. Cristian BLĂJUŢ 4. Fr. Fabian IACOB 5. Fr. Eugen RĂCHITEANU6. Fr. Daniel Cătălin ROMILA

(sursa: www.ofmconv.ro)

Noul Provincial şi Definitoriul


14 August 10.00 - Celebrare penitențială 12.00 - Sfânta Liturghie solemnă de deschidere a pelerinajului 16.00 - Calea sfintei Cruci 17.00 - Adorație euharistică 18.00 - Sfânta Liturghie pentru tineri, seminarişti şi

persoane consacrate22.00 - Priveghere mariană, urmată de procesiunea cu

lumânări în jurul bisericii

15 August 06.00 - Sfânta Liturghie de dimineață 07.30 - Sfânta Liturghie greco-catolică (în biserică)08.30 - Sfânta Liturghie în limba maghiară (la grotă)09.15 - Sfânta Liturghie în limba polonă (în biserică)09.15 - Sfânta Liturghie in limba germană (la grotă)11.00 - Sfânta Liturghie solemnă pontificală a hramului,

încheiată cu procesiunea şi binecuvântarea euharistică

noutăți din ProvincieCauza Martin Benedict

Roman: încheierea etapei investigative diecezane în pro-cesul de beatificare a pr. Medic Martin Benedict OFMConv.

I n s t i t u t u l Te o l o g i c Franciscan Roman a găzdu-it, sâmbătă, 30 iunie 2012, sesiunea de închidere a pro-cesului informativ diecezan asupra vieţii, virtuţilor şi fai-mei de sfinţenie şi faimei de semne a slujitorului lui Dumnezeu preotul medic Martin Benedict (1931-1986).

Începând cu ora 10.00 în capela Institutului s-a celebrat

noi Preoți în via domnului

sâmbătă, 26 mai 2012, în capela institutului teologic romano-catolic franciscan din roman, Ps aurel Percă, episcop auxiliar de iaşi, a hirotonit cinci preoţi, trei pentru Provincia franciscană conventuală şi doi pentru misionarii cuvântului divin (verbiţi). la celebrare au mai fost prezenţi ministrul provincial fr. emilian cătălin, pr. Gianfranco maronese, provincial al părinţilor verbiţi, peste o sută de preoţi din ţară şi din străinătate, seminarişti, persoane consacrate şi mulţi credincioşi.

sfinţiri de preoţi lA iAşi

În sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, vineri, 29 iunie 2012, în catedrala romano catolică “Sfânta Fecioară Maria,

Regină” din Iaşi, prin impunerea mâinilor Preasfinţitului Petru Gherghel, au primit hirotonirea întru preoţie 16 diaconi: 12 pentru Dieceza de Iaşi, doi pentru Arhidieceza de Bucureşti şi doi pentru Provincia “Sfântul Iosif ” a Fraţilor Minori Conventuali.

La Liturghia de hirotonire au participat ÎPS Edward Ozorowski, arhiepiscop de Bialystok (Polonia), PS Anton Coşa, episcop de Chişinău, PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti, superiori ai Provinciei “Sfântul Iosif ” a Fraţilor Minori Conventuali, profesori de la institutele unde au studiat candidaţii, peste 160 de preoţi din ţară şi străinătate, părinţi şi rude ale candidaţilor, precum şi mulţi credincioşi. Cei mai de departe au venit din Bucureşti, Buzău, Brusturoasa, Oneşti şi Ploscuţeni.

sAnctuArul MAriAn din cAcicA - Basilica MinorHramul şi pelerinajul din 14-15 august solemnitatea „Adormirea Maicii domnului”

Viața Sfântului Anton de Padova

www.ofmconv.ro

Biografiile dedicate Sfântului Anton de Padova au fost nenumărate de-a lungul secolelor, mai puţin, însă, în limba română. Cartea de faţă pune la

dispoziţia publicului larg din România rodul unui îndelungat studiu al scrii-torului Vergilio Gamboso, un faimos studios al vieţii sfântului.

7 lei

Edizioni Messaggero

Padova

Mesagerul Sf. AntonStr. Arcadie Șeptilici, nr 1A

600234, BacăuTel. fix: 0334/501044

Tel. mobil: 0762/285908

cartea despre un apostol al păcii

revista mesagerul sfantului anton

Documents