revista labirint - · pdf filerevista labirint 1 revista ... fiecare teză, fiecare test și...

REVISTA LABIRINT

1

Revista Labirint

COLEGIUL ROMANO-CATOLIC “SF. IOSIF”

Numarul 1/2017

REVISTA LABIRINT

2

Profesor coordonator: prof. dr. Alina-Maria Stârcea

Corectori: prof. Iosif Paula, Zavatti Georgia-Cristiana

Redactare: Șerban Rareș-Alexandru

Mulțumiri colegilor care au scris anul acesta:

Anton Arianna

Benchea Diana Maria

Nica Olivia Cristina

Predescu Maria

Rădulescu Alexandru

Stan Antonia Mădălina

Stârcea Teodor Andrei

Șutru Rebeca

Tatoi Isabella Andreea

Tânc Daria

REVISTA LABIRINT

3

Cuprins I. Ani de liceu, Adio!................................................................................4

II. Creații personale...............................................................................16

1. Poezie......................................................................................17

Stârcea Teodor Andrei..............................................................17

Nica Olivia Cristina....................................................................23

Tatoi Isabella Andreea...............................................................31

Benchea Diana Maria................................................................42

2. Eseistică...................................................................................50

Urcă-te cu mine pe Pegas...........................................................50

Călătoria, acțiune primară..........................................................53

III. Literatură.........................................................................................57

1. Maestrul și Margareta.............................................................58

2. Moby Dick, un roman al idealului............................................65

IV. De prin școală adunate.....................................................................70

REVISTA LABIRINT

4

Ani de liceu, Adio! Stan Antonia, XII B

Despre anii de liceu… O, sunt multe de

spus. Sunt multe amintiri, sentimente şi legături

formate. Mi-e însă greu să aştern gândurile pe

hârtie. Voi începe cu… începutul. Septembrie

2013. Amfiteatrul liceului. Pe atunci, 30 de

necunoscuţi (cu câteva excepții). Și acum îmi aduc

aminte forma în care erau aşezate băncile – un U veritabil din centrul căruia ne vorbea dna.

dirigintă – Tisăianu Luminiţa. Iar noi, încă timizi, aşezaţi preponderent sub forma a 2 grupuri: cel

al fetelor şi cel al băieţilor. Ah, primele conversaţii, „Bună, cum te cheamă?”, etapă incipientă în

care ne încurcam numele… Chiar şi primele impresii unul despre altul şi cum râdem acum

gândindu-ne cât de… departe de adevăr au fost. Toate

astea mă fac să zâmbesc acum. Sau primii profesori ce

ne-au deschis drumul spre cunoaştere, maturizare şi

educare… Doamna Stârcea ce m-a fascinat din prima

clipă (atât de mult încât şi acum râd gândindu-mă la

felul în care arătau primele pagini de “notiţe” de la ora

ei, căci, pe atunci, nu ştiam cum să le fac, cum aş putea

nota mai eficient şi mai mult…). Oh, sau primele ore

cu d-na. Ciobotaru, dl. Turculeţ, dna. Georgescu… da,

într-adevăr. Dulci amintiri.

Sunt însă realistă. Înţeleg că liceul a fost un amestec omogen de sentimente complexe,

deopotrivă pozitive şi negative. Nu voi spune hiperbole ori dulcegării, căci în cei 4 ani de liceu au

fost şi conflicte, discordanţe, neînţelegeri, discuţii în contradictoriu ori momente tensionate. Atât

academic, cât, mai ales, relaţional, cu cadre didactice ori între noi. Cert e că în ciuda acestora, ne

apreciem acum (mai mult) unii pe alţii şi am înțeles cum tot ceea ce am simțit pe parcursul liceului

m-a făcut și ne-a făcut ( ! ) mai puternici din punct de vedere moral, mai capabili intelectual, afectiv

și relațional.

REVISTA LABIRINT

5

În clasa a VIII-a, am ales liceul în urma unor recomandări. Acum, însă, uitându-mă la

trecut şi la prezent, a fost cea mai bună decizie. Îmi sunt atât de dragi amintirile cu liceul…

Zâmbesc asemuind perioada asta cu genul de “copilărie în faţa blocului”. Cu siguranţă de această

comparaţie se leagă și cimitirul din jurul liceului – un soi de parc al elevilor colegiului în ciuda

caracterului său bizar. Oh, câte secrete s-au spus în cimitir. Doar nu aude nimeni, nu-i așa? Sau,

desigur, cine ar putea uita limbajul şi glumele specifice, de tipul “E o înmormântare. Hai să luăm

colivă de la pomană”. Sau amintirile cu corcoduşele din cimitir, cu sare. Ori poveştile despre

vişinele din acelaşi loc… Ar fi cazul să revenim la ceva mai… pământean – veşnica uniformă ce

ne dădea atât de des emoţii, în special în primii ani de liceu. Ori frumoasele evenimente caritabile

din cadrul liceului – Seara Sfinţilor, Spectacolul de Crăciun –, excursiile la munte, Cercul de teatru

ori de lectură. Sau voluntariatul la Festivalul Luminilor (ce cuprindea aprinderea lumânărilor şi

strângerea de fonduri pentru copii cu dizabilităţi), la care au participat atât de mulţi colegi. Deşi

vremea nu a ţinut cu noi, ne-am încăpățânat să aprindem lumânări în ploaie pentru o cauză nobilă.

A fost ceva cu adevărat memorabil, unic. Toate acestea ne-au format, ne-au educat, ne-au pus în

faţa unor experienţe noi, ne-au condimentat anii de liceu.

Un alt lucru drag legat de liceu… hmm, ei bine, prieteniile! E adevărat, cu toţii ne-am

înțeles mai bine cu un număr restrâns de colegi, dar simt că legăturile formate, majoritatea, sunt

statornice. Simt că mă leagă mult mai multe de aceştia comparativ cu colegii din primară ori

generală, cu care arareori mai schimb o vorbă, în treacăt. Desigur că nu mă aştept ca pe viitor să

comunicăm la fel de mult precum o facem acum, în cadrul ultimelor ore de liceu – ar fi oricum,

imposibil. Însă ştiu că ei au un loc special în memoria mea şi pot spune că voi participa cu drag la

întâlnirea de 10 ani de la finalul liceului. Chiar sunt curioasă ce ne rezervă viitorul. Poate

REVISTA LABIRINT

6

sentimenul ăsta este comun printre absolvenţi, căci acum, spre final, parcă toţi suntem mai buni şi

mai atenţi unii cu alţii.

Poate cea mai sugestivă “metaforă” a creşterii noastre pe parcursul liceului, se observă

comparând Balul Bobocilor cu Balul de Absolvire – sau clasa a IX-a cu a XII-a. Îmi dau seama

cât de mult m-am transformat, mi-am depăşit fricile şi am ajuns să mă cunosc mult mai bine. Poate

cel mai banal exemplu sunt privirile timide, emotive și neîncrederea din perioada bobociei, spre

deosebire de încrederea, siguranţa şi visele, dorinţele din clasa a XII-a – sunt însă subiectivă, căci

pentru mine aşa a fost. Liceul a însemnat, pe scurt, o creştere fără precedent. De la “tipa timidă” şi

speriată ce prea puţin ştia să improvizeze sau să vorbească liber, la cea care îşi urmează visele,

pasiunile, iubeşte viața. Însă, mai presus de toate, se cunoaşte pe sine, se bucură de ce este acum

şi așteaptă cu emoţie viitorul şi schimbările pe care acesta le va aduce. Desigur, vor fi mereu zone

ale personalităţii în care voi avea de lucrat, însă ştiu că sunt nerăbdătoare să văd persoana ce voi

deveni mâine.

Dar destul despre mine. M-am tot gândit cum văd colegii mei finalul liceului şi ce au

însemnat pentru ei aceşti 4 ani împreună. Aşa că… i-am întrebat:

“În primul rând, liceul a însemnat pentru mine impunerea anumitor valori de bază ce ne-au

format mai armonios decât ne-am fi aşteptat. Liceul a însemnat partea din mine pe care nu credeam

vreodată că o s-o regăsesc: teatrul, lecturi de care nu auzisem până în momentul acela, şansa de a

prezenta “Seara de Crăciun” sau de a mă implica trup şi suflet pentru cei care mă înconjurau în

liceu: deopotrivă profesori și colegi. De aceea, toţi cei 4 ani de liceu îmi vor fi veşnic întipăriţi în

inimă.” (Cazacu Andreea)

REVISTA LABIRINT

7

„Au fost 4 ani de emoții. Fiecare teză, fiecare test și fiecare ascultare m-au făcut să simt

un mic gol în stomac. Dar uite că am supraviețuit! Liceul ăsta a fost un fel de „a doua casă”, căci

mi-a arătat că există familii pe care ți le poți alege singur și tot aici am legat prietenii trainice ce

vor dura o viață. Sunt aici încă din prima zi de clasa I, deci mă pot considera un mic veteran.

Tocmai de aceea, îmi vine extrem de greu să înaintez în viață și să las acest loc în urmă, deși asta

face parte din cursul fiecăruia. Vă mulțumesc tuturor.” (Radu Dumitriu)

„Să vedem... hmm, liceul. Un spaţiu plin de persoane pe care nu le pot suporta, având în

vedere preocupările, nivelul de inteligenţă, educaţia primită, principiile etc, diferite faţă de ale

mele. Însă, direct proporțional cu acest dispreţ faţă de multe persoane a fost plăcerea cu care

stăteam la majoritatea orelor de curs. Profesorii s-au ocupat de noi nu numai la materiile la care

vom susține examenul de Bacalaureat, ci s-au implicat şi personal. În ciuda faptului că anumite

persoane nu meritau acest lucru, s-a pus mare accent

şi pe dezvoltarea culturii noastre generale – ceea ce

se întâmplă foarte rar în alte instituţii de învăţământ

din Bucureşti şi poate chiar din ţară. De asemenea,

în timpul liceului mi-am dezvoltat abilităţile de

socializare şi exprimare în public, pe care le

consider vitale în cele ce vor urma în viaţă.

Cu bune şi cu rele, timpul petrecut în liceu a reprezentat cea mai plăcută perioadă din viaţa

mea şi consider că m-a format pentru viitor cum nicio instituţie sau loc întâlnit de mine până în

prezent nu a reuşit.” (Vlad Vătau)

„Când eram în clasa a V-a, un preot mi-a spus că perioada gimnaziului e ca felul doi, iar

anii de liceu, precum desertul. Acum, când această perioadă se sfârșește (încă nu realizez acest

lucru), tot ce pot face e să aprob cuvintele preotului. Un desert cu "de toate". Cu stafide (nu mi-au

plăcut niciodată stafidele) și cu multă frișcă (ador frișca).

REVISTA LABIRINT

8

Ceea ce vreau să spun este că am trecut prin multe în acești patru ani și cu siguranță vor fi

de neuitat. Mulți dintre absolvenți spun că este vina timpului și exclamă: "Ce trece timpul!".

Făcând o retrospectivă, nu observ o trecere a timpului, ci o trecere a propriei mele persoane. Mi-

am dat seama cât de mult am înflorit! De la fata naivă, revoltată că nu-şi poate desprinde părul în

timpul orelor, la fata care a prins gustul pentru literatură și nu-i mai poate da drumul.

Ce trecere frumoasă! Ce ani frumoși! Aș scrie atât de multe despre anii de liceu, dar nu

știu cum pot cuprinde totul. Știu doar că nu regret nimic. Nu regret că prima opțiune a fost acest

colegiu. Aici am învățat sa fiu "mai om" și pentru acest fapt, pot doar să rostesc un sincer:

"Mulțumesc!". ” (Benchea Diana)

„Pentru mine, liceul a însemnat un loc în care am putut să leg prietenii pe care le voi preţui

şi peste foarte mulţi ani. Aici am învăţat cu adevărat că nu notele iţi arată adevărata inteligenţă; că

se mai întâmplă să simţi şi deznădejde – lucru ce nu este ceva rău, mai ales dacă reuşeşti să te ridici

după ce cazi. Liceul, pentru mine, a fost un loc în care se întâlneau mai multe suflete, de copii și

de oameni maturi care, intrând în acest spațiu, uitau de frustrările de zi cu zi şi încercau să afișeze

un zâmbet cu care scriau o nouă poveste. Liceul este frumos mai ales dacă ai lângă tine oameni

dragi cu care să poţi trece peste impasurile apărute în calea spre absolvire. El mi-a lăsat o amprentă

în viață, o amprentă pe care cu greu o voi putea uita, deoarece amintirile mă leagă mereu de acest

loc numit "liceu".” (Alexandra Mihai)

REVISTA LABIRINT

9

„Ultimii 4 ani de liceu au reprezentat, cel puțin pentru mine, o totală schimbare. Desigur,

au existat și multe certuri, însă sunt un lucru normal. Am legat noi prietenii, atât cu cei din clasă,

cât și cu profesorii. A fost într-adevăr o experiență plăcută și doresc, cu această ocazie, să le

mulțumesc tuturor pentru modul în care au participat direct sau indirect la schimbarea noastră,

pregătindu-ne pentru următorul nostru pas în viață.” (Andreea Ioan)

„Pentru mine, liceul a însemnat o perioadă de formare. Pare un clișeu, dar este purul adevăr.

Am avut atât reuşite, cât şi dezamăgiri ce mi-au sculptat caracterul... alături, bineînțeles, de domnii

şi doamnele profesoare de la care am încercat să preiau lucrurile bune. Dacă mi-aş face două

caracterizări, înainte şi după liceu, sunt sigur că anumite idei, concepții de atunci s-ar opune total

față de celor de acum.

Zilele propriu-zise de şcoală şi proiectele în care am fost angrenat pe parcursul anilor

(teatrul, revista şcolii, organizarea serbărilor de Crăciun etc.) m-au ajutat să formez noi legături,

puternice spun eu, cu oameni frumoşi; să îmi corectez o bună parte din defecte şi să îmi înving

nişte temeri pe care nu credeam că le voi depăşi vreodată, înainte de liceu. Pe scurt, cu bune, cu

rele, a fost o perioadă frumoasă şi chiar importantă pentru formarea mea.” (Şerban Rareş)

„Impresii despre liceu? Păi... pot spune că primele câteva

săptămâni de liceu au fost copleșitoare, la modul că nici nu voiam

să mai vin la liceu. Însă treptat, am început să mă obișnuiesc și a

devenit, la final, o experiență frumoasă. Nu este totul așa strict și

îngrozitor cum pare în exterior, din contră, e un mediu chiar

primitor, iar când te obișnuiești, ajunge chiar să-ți placă. Am găsit

profesori interesați de viitorul elevilor şi chiar a fost o experiență

din care am învățat multe.

Am cunoscut oameni frumoși, am legat prietenii. Iar toate

momentele ce mi s-au părut "grele" acum chiar mă amuză.”

(Constantin Ana)

REVISTA LABIRINT

10

„Pentru mine, liceul nu a însemnat deloc ceea ce am crezut înainte de a-l începe. Analizând

aceşti 4 ani, realizez că m-am dezvoltat enorm! Atât mental, spiritual, din punct de vedere al stimei

de sine, cât și din punct de vedere al experienţei. A fost o creştere pe toate planurile. Am învățat

că este esenţial să ne raportăm la ceea ce conteză cu adevărat pentru noi – nu la ceea ce este trecător,

dar deosebit de tentant. Am învățat că există şanse! Le primim, sunt în jurul nostru, sunt infinite!

Totuşi, dacă nu acţionăm în momentul oportun (când simţim că este cazul, când „ne vine ideea”),

acestea vor dispărea. Aceasta este o lecţie deosebit de importantă învățată în liceu – faptul că se

poate. Însă, dacă ne lăsam prinşi de frici sau de gânduri inutile conform cărora "Voi face asta, dar

nu acum", şansa este pierdută . “Acum sau niciodată” este cât se poate de real! Acceptă acest lucru

şi acţionează conform lui.

Am învăţat din liceu că "a

nu-i judeca pe ceilalţi" este cu

adevărat important. Am învăţat că

fiecare persoană cu care intrăm în

contact are ceva bun – ceva ce

putem aprecia şi învăţa sau prelua

pentru noi înşine. Totuşi, există

capcane. Fiecare persoană are ceva

bun, dar există şi persoane toxice. Cu toate că poţi vedea partea frumoasă, dacă respectiva persoană

nu te tratează bine, te face să te simţi neplăcut: renunță la relaţia cu ea. Este mai bine pentru tine

așa.

De asemenea, am învăţat că fiecare persoană se dezvoltă în ritmul ei. Nu judeca! Doar

pentru că acum nu ţi se pare că rezonaţi, nu înseamnă ca va fi aşa mereu. Dacă eşti deschis, vei

rămâne surprins de bunătatea ce se află în oameni – atunci când depaşesc o anumită etapă. Poţi

descoperi cu surprindere cât de minunată este cu adevărat o persoană şi ce înseamnă un prieten

adevărat.

În liceu, am înţeles în sfârşit că oamenii posedă un dar nepreţuit: intuiţia. Ceea ce simţi în

anumite momente legat de situaţii – acela este răspunsul. În loc să stai, să te gândeşti dacă este o

idee bună să mergi la petrecerea X cu Y, ascultă-ţi puţin interiorul. Ce zice acesta?

REVISTA LABIRINT

11

Un alt adevăr confirmat de liceu este bine-cunoscutul "you are who you hang out with"

(~„spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”). Aşa că fii atent, alege înţelept persoanele

de care te înconjori. Inevitabil te vor influenţa. Acum, când scriu, realizez cât de multe sunt. Liceul

reprezintă maturizare pe atât de multe planuri.

Doresc să le mulțumesc cu acest prilej şi profesorilor pe care i-am avut, căci, de asemenea,

m-au învăţat câte ceva. Şi nu mă refer la materie acum. Am învăţat că este important să îmi susţin

punctul de vedere fără nicio teamă – ai o părere și este vital să o faci cunoscută. Doar aşa o să

înţelegi cine eşti cu adevărat! De asemenea, am mai deprins răbdarea şi chiar conceptul de bunătate

necondiţionată.

În final, simt nevoia să menţionez câteva calităţi desprinse din discuţiile cu profesorii

noştri: îmi amintesc foarte exact cum doamna Stârcea (aşa cum obișnuieşte să facă, deschide

anumite discuţii care pentru mine reprezintă chiar răspunsul la dilemele interioare) ne-a vorbit la

un moment dat în clasa a XI-a despre organizare: "dacă eşti puţin disciplinat, nu contează că eşti

în urmă! Poţi ajunge oriunde! Dacă există dorinţă și organizare, nimic nu este de neatins."

Și „dna Diri” – dna. Tisăianu -

care mi-a demonstrat conceptul de

bunătate necondiţionată şi m-a

determinat (fără să ştie) să-mi schimb

anumite tipare mentale. Să acționez cu

căldură în cadrul oricărei situaţii, să ajut

fără a aştepta nimic în schimb!

Desigur – toate acestea par banale până la un punct, concepte de neatins sau superlative

comportamentale... aşa păreau pentru mine – până la LICEU. Mă simt mai pregătită ca niciodată

pentru facultate şi mai ales pentru a-mi urma visele! Simt asta de parcă pluteşte în aer! Este atât

de aproape! Pentru toate acestea, trebuie să MULȚUMESC!” (Văileanu Alexandra)

REVISTA LABIRINT

12

„Mi se pare atât de straniu și

ciudat că am ajuns la punctul în care

trebuie să vorbesc despre liceu ca și când

s-ar fi terminat (sau, oricum, e pe

sfârșite), or, vorbitul despre un anumit

lucru pare că tocmai asta presupune:

încetarea trăirii lui și doar rememorarea

sa. Sunt nostalgică din fire, iar situația e

amplificată inclusiv de viziunea generală care răsună violent în urechi asemenea unui gong... de

ceas...: "cei mai frumoși ani ai vieții"... s-au... dus...

E aproape înfricoșător, mai ales că nu am conștientizat pe deplin cât de frumoasă ar trebui

să fie această perioadă și deja mă văd plângând după ceva care capătă aspect iluzoriu.

Ceea ce pot afirma cu deplină luciditate și hotărâre este impresionanta și incomparabila

evoluție prin care am trecut în acești ani. Mă privesc ca printr-un tunel pe mine, cea din clasa a IX-

a, de la celălalt capăt, și deși semănăm, aproape că nu mă recunosc. Ne salutăm timid și... alergăm

spre mijloc să ne îmbrățișăm cu ardoare, dar niciuna nu poate să ajungă la cealaltă. Nu ne putem

schimba sensul.

Este fascinant și înfricoșător: o multitudine de contraste – atâtea cunoștințe în atât de

puțin timp; condensarea anilor într-o secundă și distanțarea iminentă de începuturi, care par

incognoscibile; tristețea de sfârșit și mândria de final; lacrimi și... lacrimi (dubla valență a apei...).

Mărturia nu vreau să-mi devină memorialistică, ci mai degrabă elogiu și sfat. În primul

rând, și cel mai important, le mulțumesc dragilor, iubiților mei profesori (și ai noștri), pentru că pe

umerii lor ne-am înălțat și vor sta întotdeauna la baza viitorului nostru. Dragi profesori, vă

mulțumesc pentru că, mai presus de toate, m-ați învățat să fiu om! Că un om inteligent este

încununat de iubire și că fără ea, devine un tiran, un banal și totodată periculos principe

machiavelic. Actuali elevi care citiți aceste rânduri, nu mai pufniți în râs; o să ajungeți la același

moment și o să înțelegeți. Încercați totuși să fiți mai înțelepți decât noi și prindeți-vă mai repede;

să nu vă urmărească regretul prea mult. Nu sunt cuvinte în van, nici de lingușeală sau cum mai

sunt numite în termeni populari. N-aș avea motiv să lingușesc; de ce-aș mai face-o, ACUM? :)

REVISTA LABIRINT

13

Iubiți-vă profesorii, cu toate toanele lor și ale voastre. Suntem oameni și greșim, dar ei

măcar își dedică vouă greșelile (și mai ales reușitele). Profesorii Colegiului nostru sunt minunați

pentru că țin la TINE. Aceasta este marea diferență: ești privit ca o individualitate, cu propriul

parcurs; nu doar un "alt elev" din numărul exorbitant al celor care trec pragul Instituției Renumite

"Liceu".

Doar atât: sper ca în anii voștri de liceu, să

învățați cât mai mult ce e mai specific și mai esențial

– să iubiți (atenție, nu mă refer doar la un anumit tip

de iubire, ci la toate cele descrise în limba de temelie

a civilizației și culturii). Profesori, învățați-i în

continuare pe elevi, așa cum m-ați învățat pe mine, să

iubească! Lumea are atâta nevoie de oameni...

diferiți!

În încheiere, mulțumesc liceului că m-a făcut om... diferit. Nu pot să cred că am pus punct.

(Tatoi Isabella)

„Toată lumea îmi spunea că aceasta este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Eram curios

şi plin de emoții în prima zi de liceu. Nu pot să nu zâmbesc când îmi amintesc prima zi de liceu.

Toţi erau în uniformă, iar eu – singurul în blugi. Majoritatea se ştiau între ei, dat fiind faptul că

„Sf. Iosif” e un colegiu, însă eu şi cu încă câţiva din clasă eram „boboci”. Nu cunoşteam pe nimeni

şi făceam ochii mari la orice, neştiind cum să intrăm în conversaţie cu ceilalţi.

Timpul a trecut, mi-am făcut o groază de prieteni şi nenumărate amintiri. Eu văd liceul ca

pe o pistă de decolare: profesorii reprezintă instructorii de zbor şi dirijorii traficului aerian. Ne

învaţă cum să decolăm şi să ne menţinem în aer, indiferent de condiţiile meteo. Ne îndrumă să ne

alegem o destinaţie şi să nu zburăm în cercuri.

Odată încălzit motorul, ne pregătim de decolare. Bacalaureatul reprezintă ultima frontieră.

După examen, ne luăm zborul. Lăsăm liceul în spate… liceul… şcoala de zbor care ne învaţă să

ne croim un drum în viaţă şi ne pregăteşte pentru a înfrunta orice fel de furtună. ”(Milea Andrei)

REVISTA LABIRINT

14

„Și acum îmi amintesc de primele zile de liceu. Cât de ciudate, dar totuși esențiale pentru

ceea ce urma să fie. Nu pot să uit toate rudele şi prietenii mai mari ce îmi spuneau că "liceul este

cea mai frumoasă perioadă a vieții". Acum, la sfârșit, realizez toate sensurile acelei afirmații.

Frumusețea acestei perioade presupune o structură complexă: suferința – ca metodă de cunoaștere

a lumii; succesul – ca recunoaștere a muncii depuse; prietenia – căci în liceu formăm prietenii ce

întru veșnicie se vor consacra.

Cel mai mult mi-a plăcut că am învățat cum sunt oamenii și în ce tipologii se încadrează,

iar aici nu mă refer strict la o caracterizare literară, ci la o amplă experiență în interacționarea cu

cei din jur. Am învățat ce înseamnă să fii om sau "neom". Am învățat că dacă ai patru membre,

două superioare şi două inferioare, nu înseamnă neapărat că ești om. Doar iubirea ne face oameni

şi ne ajută să îi eternizăm în conștiința universală pe cei la care ținem atât de mult, încât

sentimentele noastre pentru ei sunt mai presus de exprimarea lumească, verbală.

Liceul m-a propulsat în tărâmuri la care nu m-aș fi gândit vreodată. Am cunoscut fericirea,

distracţia, bucuria de a-i face pe ceilalți să zâmbească. Niciodată nu am făcut pe nebunul ca să

atrag atenția celor din jur, ci ca să pun un zâmbet pe chipurile lor. La unii am ajuns să țin foarte

mult şi să-mi fie atât de dragi. Iar pe ceilalți nu îi detest, ci mă simt neutru şi rece față de ei. Dar

aceste lucruri frumoase nu au fost singurele situații din viața mea de licean. Durerea, mânia,

nemulțumirea... și ele au făcut parte din viața de liceu și m-au întărit, arătându-mi că orice om

cedează la un moment dat.

N-o să uit pe nimeni şi nimic din această etapă definitorie a vieții mele, căci totul este în

mintea mea un film ce rulează la nesfârșit, dar care, atunci când se termină, începe din nou și din

nou, demonstrându-mi că abia acum încep marile coșmaruri ale vieții... după liceu. Tot ce a fost

până acum a constituit doar antrenamentul, încălzirea, iar de abia acum începe meciul, jocul a

cărui miză este chiar existența întregii umanități. Noi suntem cei care o să fim nevoiți să aducem

o schimbare, căci lumea începe să se dezbine, să devină falsă, coruptă, iar forțele răului așteaptă

la fiecare pas să ne supună. Trebuie să luptăm "toți pentru unul şi unul pentru toți" și "acum ori

niciodată să ne croim o altă soartă, la care să se închine și cruzii noștri dușmani".

REVISTA LABIRINT

15

Se spune că, atunci când privim noaptea cerul înstelat, ne uităm de fapt la trecut, căci

unele dintre acele stele au murit de foarte mult timp. Totuși, lumina lor va exista pentru sute de

ani și ne va oferi oportunitatea să conștientizăm un trecut viu care încă este prezent. Așa este şi

liceul, o minune înstelată ce veșnic se arată pe bolta cerească, deși a fost de mult trecută în

neființă. Până la urmă, lumina ei continuă să se aprindă în amintirile noastre și să păstreze o eră

de mult apusă în sufletul nostru.

„Liceu nemuritor, de tine o să-mi fie dor!” (Călin Niţă)

“În ceas de dus de scâncite respiraţii,

Poetul cântă de pe creste

Sfarşitul unei generații

Care măcar astăzi se căieşte.

Iscodit-o menestrelul nostalgic de-acum…” (Tatoi Isabella)

S-a terminat și etapa asta....*lacrimă, lacrimă* (cand scrisul e mov în italic, textul aparține

redactorului).

Creatii Personale

CREAȚII PERSONALE POEZIE

17

Poezie…

Autor: Andrei Teodor Stârcea

Motto: „Nothing else matters”

Poeziile sale au participat la Festivalul “Gellu Naum”, etapa pe municipiu, și la concursul de

poezie “Tinere condeie”, unde au obținut locul al III-lea pe București.

Clipe prin nori

Astăzi știu c-am să mă nasc,

Pe pășunea minții pasc,

Știu că trebuie să plec,

Deci ca timpul vise trec...

Trebuie să fiu chiar eu,

Mai ciudat, poate un zeu...

Văd cum lumea-n jur se stinge,

Nici pe-afară nu mai ninge...

Și luminile-mi răspund,

Crud durerea și-o ascund...

Dar, când ochii îi deschid,

Simt în sânge tristul vid,

Și tăcut capu-l cobor

Trupu-i dispersat prin nor...

Mor...


18

Orb...

Pe când timpul îl uitam,

Viața mi-o acopeream

Cu lacrima ce se-mbină,

Cu furtuna ce-o să vină

Asta știu...

Sunt eu de vină...

Am aflat – aeru-ngheață

Chiar și moartea are viață

Iară trupul ce îl am

Este sângele ce-l beam.

Asta știu...

Știu că visam...

Dar când ochiul îl deschid

Te percep ca pe un vid.

De-aș deschide încă unul

Aș înțelege nebunul.

Acum știu...

Sunt orb ca timpul...


19

Lumânări aprinse

Lumânarea o aprind,

Lângă noapte mă întind,

Așteptând, privind spre soare

Vocea ta ca o chemare...

Oare?

Visul tău încă-l ating,

Lumânarea-n mine sting,

Privind noaptea ta ce moare

Și visând fără răbdare...

Oare?

Ochii tăi încă îi simt

Adevărul trist îl mint,

Oare ești doar o chemare?

Oare când mă vezi te doare?

Oare?

Aspirația unei clipe

Stau singur, fiind un vis uitat...

Căci pentru tine n-a contat

Că încontinuu-am încercat

Să îți ofer ce nu ți-am dat...

Fără milă ai plecat,

Sufletul mi l-ai lăsat,

Chinuit și-ntunecat

Doar o clipă de-ai fi stat...


20

Ce clipă minunată!

Am un vis...

De a fi viu.

Însă știu că nu-l mai știu...

Am pășit...

Dar numai pot

Nici o clipă s-o socot...

Am murit...

Dar încă știu

Că prin voi pot să fiu viu...

M-am întors...

Ca niciodată.

O! Ce clipă minunată...

Umbra unei clipe...

Stau și umbra ți-o privesc

Și acum îmi amintesc

De-acea clipă minunată

Nici n-o voi uita vreodată...

Eram viu, dar parcă mort,

Visul tău în mine-l port...

Erai tu ca pentru mine

Și pășeai cu zboruri line...

Și acum îmi amintesc

Stau și umbra ți-o privesc...


21

Atunci... Odată...

Și te contemplam odată,

O clipă nevinovată...

Visele tale! Mă-ncurc...

Când pe-al vieții zid mă urc.

În timp ce uit...

Viața ta îmi e chemare,

Rod al minții-nroditoare...

Zborul tău îmi este joc,

Sar și-naintez pe loc.

Cât timp mai pot?

Crudul adevăr e fals,

Gândul moare-n pas de vals,

Sinuciderea-mi e ură

Iar uciderea-ți natură...

Mori în mine!

Și speranța-i disperată,

Ștergerea e colorată

Nici mijloc, nici scuză n-am!

Pe-atunci când te contemplam...

Atunci...Odată...


22

În mine...

Poarta ce mi se deschide

Are gusturi insipide,

Drumul ce mi-ai desenat

Din nimic a fost creat,

Dar erai un vis uitat,

Un vis ca mine...

Poarta ce vrea s-o deschidă

E veninul de aspidă,

Drumul ce mi l-ai deschis

Cântecul mi l-a închis

Și mințind, ușor a zis

Că ești ca mine...

Ca urmare veșnic mor

Și tristețea mi-o cobor

Peste viața ce am stins,

Unde zilnic a tot nins

Noaptea-n fire a învins

Peste tot...

Mai mult în mine...


23

Neștiință

Eu știu...

Mi-amintesc că-i prea târziu

Adevărul să-l mai scriu,

Căci știu...

Am uitat ce pot să fiu,

Un cuvânt, un strigăt viu...

Azi știu...

Gându-mi este sângeriu

Fiindcă știu că-i prea târziu

Să știu...

Autor: Nica Olivia-Cristina

Motto: ,,Suntem ceea ce iubim.”

Poeziile sale au participat la Festivalul “Gellu Naum”, etapa pe municipiu, și la concursul de

poezie “Tinere condeie”, unde au obținut locul al III-lea pe București.

Clipa când tu ai venit

Ai apărut în al meu vis

Și pe ascuns te-ai furișat în noapte.

Să-mi fii alături mi-ai promis

Dar ai plecat, departe, mai departe.

Privirea-ți uitată-n gândul meu,

Închisă-n suflet, arde ca de dor

Și totu-n lumea asta e mai greu

Când pentru tine-n fiecare clipă mor...


24

De ce-s aici, în lumea asta mică,

Și cu lumini ce nu mai sunt la fel?

Aici să sufăr nu-mi mai este frică,

Când fără tine e totul altfel!

Momente simple de-amintiri

Îmi petrec zilele și clipele

Visându-te noapte de noapte,

Îmi topesc în mine lacrimile

Arzând

de nerăbdare să-ți aud în gânduri șoaptele.

De ce-ai zburat spre asfințit

Copil pierdut printre mistere,

Când n-am trăit un răsărit

Ce făr-a exista, azi piere?

Tu ai fugit, deci, de iubire:

Era blestem.

Noi nici măcar nu am trăit

Iubiri de care mulți se tem.

Ne ferim privirile de teamă să nu se-aprindă

Focul ce demult noi cu noi l-am stins.

Dar ploaia rece-n sufletul cald nu ne va opri,

Nimic din ce-a fost între noi nu vom mai trăi.

Ne-au rămas amintirile în bătaia vântului

Și toate secretele noastre în liniștea pământului.


25

Vreau clipe...

Îmi înșir gândurile pe foi goale,

Încercând să regăsesc cuvintele tale

Și mă întreb întruna de ce oare

Eu pot trăi când tot în mine moare.

O briză ușoară te-a purtat spre mine

Și în valuri înspumate ne-am regăsit.

O iarnă presărată de-amintiri cu tine

Și-un adio scurt, abia rostit.

Focul puternic m-a atras spre lumină,

M-a chemat în noapte și m-a aprins.

În timp ce-n spate, prinzând viață

Întunericul din interiorul lui m-a stins.

Apa m-a cuprins în ale ei secrete,

În care acorduri reci eu am simțit.

Apoi eu am aflat ce vis se-ascunde

În fiecare vals iubit.

Vreau nopți de poezie rară,

Vreau seri cu promisiuni deșarte,

Vreau mult mai mult decât o seară,

Vreau să revii. Ești prea departe.


26

Clipa de-nceput

Eu știu că-mi vezi privirile furate pe ascuns

Și știi că doare înc-atât de tare

Am întrebări, dar fără de răspuns,

Și te iubesc, dar fără întrebare.

Fii fericit, cu mine, fără mine!

De ce te-îndepărtezi de ceea ce ești tu?

Te pierzi absent și simplu în mulțime

Și-ți schimbi privirea, gândul, sufletu’?

A fost perfect, tot ce-am avut

Dar tu ai hotărât c-ar fi mai bine

Să o luăm, ai zis, iar de la început…

Cu un sărut…

Dar, Doamne, a durut

Sărutul tău, atât de amical

În care am simțit ce am pierdut…

Îmi lipsești și-n vise-atât de mult…

În mine, orișice cuvânt

Și fiecare loc îmi amintește

De noi, de tine

Și de inima-mi ce încă te iubește...

Timpul se sfârșește


27

Mai merit ceva?

Iubire, tristețe?

Lacrimi să cadă și sufletul rece

Când timpul îmi tace și viața îmi trece.

Și simt gol, iubire și-apoi, iarăși rece.

Îmi e greu să cred că totul s-a terminat

Din visul frumos, tu trist ai plecat.

Suntem doi străini sub luna ce moare…

Privirea se stinge…

Finalul e oare?

Speranță

Mă simt singură în mulțime

Mă întreb tăcută: tu ești bine?

Ai plecat, fără tine m-ai lăsat,

Iar lacrimile m-au întunecat…

Cum de-am ajuns de nu ne mai privim?

Cum de-am ajuns străini să ne simțim?

Fără emoții, fără de suspine,

Doar lacrimi care mor în tine…

Aici e frig şi totul a-nghețat…

Cu un adio rece ai plecat

Cine ești, ce oare simți?

În timp ce clipele din mine minți?


28

Mi-e dor de tot ce-a fost cândva,

De sărutul gol din urma ta,

Sufletul meu, iubite, nu-i de-ajuns…

Privirea ta îmi e de nepătruns…

Oare au fost cuvinte goale, spuse poate-n vânt?

Sau iubire caldă, pusă în cuvânt?

O speranță că vom trece prin furtună…

Am trecut, iubite, însă nu-mpreună.

Eu te aștept aici, în micul loc secret

Unde am scris povestea, șoptindu-ne încet.

Te aștept oricât, până-mi vei răspunde

Şi-o să cresc din lacrimi, ruptă de niciunde...

Amintiri

Erai aici, chiar lângă mine

Iluzii au crescut prin tine,

Că tu erai, de fapt, departe

Lumina cea pierdută-n noapte.

În tăcere îmi zâmbeai,

Şi-ntre clipe te-ascundeai,

Ştim prea bine ce ai vrut,

Să rămâi al meu trecut...


29

Nu te voi urî nicicând.

De vei spune un cuvânt

Chiar de tu mă vei uita,

Singur nu te voi lăsa.

Voi păşi în urma ta...

Teatru din priviri

Nu mai avem timp să trăim.

Uităm şi ceea ce iubim...

De ce continuu doar jucăm

Un rol... Ce trist interpretăm!...

De ce să fim prizonieri

Ai cuvintelor mereu?

De ce-a vorbi e-atât de greu?

Trebuie doar lumii să zâmbim

Şi-am învăța cum să iubim!

Hai, vino aici, în lumea mea!

Şi printre clipe vom visa!

Vei învăța din nou să simți

Și tu, copil cu ochi cuminți!


30

Patrie

Ești ca o diafană zână,

Şi iubitoare ca o mamă,

Vocea ta din văi ne-adună,

Când iubirea ta ne cheamă.

Senină ești ca primăvara,

Şi ai chiar veacuri de poveşti.

Noi te ascultăm uimiți cum iară,

Dușmanii ştii să îi oprești.

Se-aude-n cer o rugăciune,

Când inima-ți e un popor,

Ce strigă mereu cu mândrie,

,,Eu pentru țara-mi pot să mor!”

Regăsire

Când ai venit

Doar umbra mea tu ai găsit.

Nu cred că știi că te-așteptam...

Şi-n vise des te căutam.

De unde vii și încotro?

De nicăieri tu o să pleci?

Mă-mbrățişezi cu raze reci...

Şi-o cauți pe ea în tine...

O amintire, ca şi mine...

Ți-e dor de ea, și-o simți în piept


31

O rimă întocmită drept…

Tu o iubești? N-o părăsi!...

Chiar dacă sunteți doi copii...

Ce spui? E chiar cu noi aici?

Copil frumos, te contrazici!

Tu…!! Tu ești el, iar eu sunt ea?

Îmi amintesc, a fost așa…

A fost poveste, ca în vis

Ziua în care mi-ai promis.

Dar ne-am trezit, tu ai plecat

Şi trist mi-ai spus că ai uitat…

Stau în clepsidră şi-mi doresc

Să-ți spun că încă te iubesc...

Autor: Tatoi Isabella Andreea

Motto: “Cel mai greu e să fii suspendat între pământ şi cer.”

Poeziile au fost premiate la Festivalul “Gellu Naum” cu premiul al II-lea, la faza pe municipiu, și

cu mențiune, la faza națională, iar la concursul “Tinere Condeie”, cu premiul al III-lea.

Po-et!

– Ingambament și modernism,

Necanonic și spărtură,

În vers ori – scuze! –

Rimă albă și…

Secătuire

De suflet.

– Ce urât?

– Grotesc – la loc de cinste!

Fragmentarism suplu,


32

Abominabil poem

Îmbibat în mizeria uzinelor

Din suflet.

– Asta e…

Ne-am industrializat

Orice fărâmă de uman.

– Atenție, plouă!

– Zâmbetelor forțate și reci

Le ruginesc

Piulițele.

„Mai lasă-mă să vin

C-o șurubelniță

De aur

Și te rezolv.”

spune bancherul

Din față.

„Doar lasă-mă

Să mor”

Șoptește Poetul

Din colț.

– Metempsihoza asta

E complicată!

– Dragă Poet,

Nu știu dacă-l

Vei mai găsi

Pe Eminescu,

Dar te țin eu de mână

Cu ochii închiși

Pe-o gură de

Cer.

– Po-et!


33

Cafeaua lui Dumnezeu

Picură sufletu-n

Curând

Mai ceva ca sângele

Pe pământ.

Invers, însă, nu se poate

Iar steagurile se tot desfigurează

Fluturând

Și dându-și coate

De oamenii ce-și vând

CUVÂNTUL –

„Invers nu se poate!!”.

Curge, totuși, înapoi

Spre asfințit de lume,

Unde stele cad în tolba

Lui Dumnezeu,

Tot ce-am adunat în noi:

/și colți, și pizmă, și ierni, și război, și nicăieri./


34

Și-uite-așa catadicsit

Soarbe elegant

Dumnezeul unui trist,

Din paharul clocotind,

Omul:

Pe mama o soarbe

Din mine,

Pe Nietzsche

Din Isus,

Iar pe tine

Ei bine… Tu alegi boabele.

Prejudecată

Ca o carte scrisă

Pentru ceilalţi

Deschisă interpretărilor şi

Privirilor,

Tot aşa şi eu,

La fel de puţin

Mă cunosc.


35

Pentru ceilalţi trăiesc

Şi din ei îmi iau viaţa,

Atât de scurtă

Şi nu la fel de

Memorabilă.

Îmi doresc poate

Un cititor ideal,

Restul toţi sunt

Naivi…

Sper măcar

La opera uverta.

N-am autor

Şi nici vreme…

Umbra

Mă lovești

Cu degetul, privirea, gândul,

Și așa, aruncat ani lumină, îți culeg

Iubirea

De la începuturile ei – Cuvântul.


36

O poftești,

Cu porții măsurate-n pâlnia vie

Și dublă,

Și ți-o ofer în buchete de chaos și rugă,

În ospățuri cu suflet și pești

Înmulțiți de minunea

Că ești.

Și a fost lumină!

Niciodată

Stăteam într-o zi

– nu vreau să insinuez mai nimic –

Eu, vântul, se zice că stăteam.

Da, mai stau

Să mă gândesc, ca

Acum.

În alte zile bat solemn,


37

Sau terifiant, depinde de zile

Și de oameni.

Bat în perdele,

Căci șuieratu-mi devine poveste

Uneori.

Și atunci când mă las umilit

– Auzit de oameni păgâni –

Vă spun un secret,

Un secret neștiut

Căci închideți geamul

De la-nceput.

Am mai fost înțeles

De păpușa din colț,

Dar ați aruncat-o la ghenă

Și secretul nu veți mai ști să-l dezgropați

Din gunoi.

Stau uneori

Și mă gândesc,

Ceea ce-nseamnă

Că nu mai spun secrete

Acum.


38

Deasupra

Cred că m-am pierdut

Printre rânduri și troiene

De ignoranță m-am pierdut.

Și m-am lăsat așa, plutind

Deasupra sau

Mergând de-a bușilea

Pe bulevardul tăcerii nerostite,

Unde nu-i nici frig, nici soare,

Poate numai vântul

Care suflă pustiul.

De aici cunoști

Doar ceea ce cade:

Monezi, vorbe și sudoare –

Esențialul pe care oamenii-l lasă-n urmă

Ca firmiturile lui Hänsel și Gretel.

Și continuându-mi eu drumul

Printre picioare grăbite și reci

Am mai zărit câțiva

De-ai mei, dar s-au pierdut

Printre picioare.

//Ne recunoaștem mereu

După pierdut.//


39

Măi, tată

Tată, după ani întregi

Nu foarte mulți, dar destui,

După ani în care ai avut timp

să și mori,

Ne-am întors

acolo de unde ați plecat voi.

Fetița ta cu codițe

Și zâmbet naiv, mânjit de-acadele,

E-acum în stradă

Cu ochii tulburi de mâhnire;

Fetița ta,

Pe care-o duceai cu sania

Până la capătul lumii,

Stă acum dreaptă și strigă furioasă

Schimbarea;

Fetița ta

Nu mai e.

Ea

E omul de lângă tine,

De-acum douăji' de ani,

Mai știi?

Strigați împreună...

Strigam împreună,

Măi, tată!!!


40

Față-n față

Nu mai știam cine sunt

Așa că am alergat la oglindă

Și am vrut să mă tund.

Am ridicat mâna dreaptă –

M-am recunoscut!

Dar reflexia n-a ascultat...

În locul gestului făcut,

Cu mâna stângă s-a-nchinat.

Improbabilitate

Cerească cingătoare,

Mai dă-mi un suflu,

Mai rostește-mi un moment,

Mai coboară-mă-n cuvânt

Și-mpinge-mă în șuierat de vânt.

Să zbor,

Să caut,

Să găsesc cele ce sunt,

Iar cele ce nu-s

Să le altoiesc

C-o mână de lut sfânt.

Mângâie-mi brațele

Ca să capăt un vers

Iar zâmbetul domolește-l

Cât știi

Că-i mai sincer

Și mai firesc.


41

Mă lași

să te încing la brâu?

Nu tre' să-mi șadă mie bine...

Ție să-ți stea avantajos

Cu mine!

Incantație

A venit o zâniță la mine,

Noaptea, pe furiș,

Să n-o audă nimenea.

M-a gâdilat un clinchet în ureche;

Credeam că-i țânțar,

Muscă

Sau păianjen.

Am vrut să iau un plici,

Dar am uitat

Că eu cred în povești,

Așa că tot patul mi s-a luminat

De praf

magic.

El – a strănutat

Eu – m-am acoperit

De iubirea ce mă-nconjura

Ca-ntr-un cocon.

Dar din coconul iubirii

Ieși zână.

Acum vin și eu pe la tine,

În ceas de seară,


42

Sau de dimineață,

În pat,

Spre gară

Ori pe la metrou.

Nu strănuta!

Crede, și nu cerceta.

E-același clinchet.

Știu că risc mult,

Poate-alegi pliciul

Și mă zdrobești chiar acum...

Dar unde-am mai găsi iubirea

Cea de toate zilele

Fără eroii ei?

Așadar!

Gata, te-ai gândit?

Ai ales?...

S-a terminat.


43

Autor: Benchea Diana-Maria

Motto: „Nihil Sine Deo!”

Poeziile au participat la Festivalul „Gellu Naum”, unde au fost premiate cu mențiune pe

municipiu, și la concursul „Tinere Condeie”, unde au obținut premiul al III-lea.

Necuvânt

Trăiesc în plin război.

Inamic?

Cuvântul!

Un haos de litere –

acestea sunt cuvintele.

Ele nu vor să dea glas

neliniştii mele.

Ele sunt doar un ecou

banal, pus pe hârtie.

Ele nu cred în viaţa de dincolo a Poeziei.

Porumbelul nostru a murit.

Pacea?

Cenuşă!

Nimicuri

Strângeam în palma mâinii Infinitul în ora trecătoare,

Vedeam Lumea într-un grăunte de nisip

Şi-ntregul Paradis locuind o floare.

Acum totul e stingher.

Am împins până la viciu

vocaţia tristeţii.

Vântul mi-a stins ţigara,

Paharul de cola a rămas fără acid,

Păpădia îşi descoperă chelia,

Un muşuroi de furnici este strivit.


44

Tremur...

Tristul zbor al păsării

S-a sfârşit...

Iar în inima mea

Şi-a făcut cuib.

Euharistie

Tic Tac

Nu te mai amăgi

şoptindu-ţi

că „timpu-i trecător".

Când el e veşnic

Şi trupu-ţi muritor.

Tic Tac

„Trece timpul”, mi-ai spus.

Nu, suflet utopist,

Noi suntem cei ce trecem.

Ne urâţim în fiecare zi...

Îmbătrânim în fiecare zi...

Murim în fiecare zi...

Tic Tac

„Ia cu pâine!", îmi spunea bunica.

Toate tristeţile sunt mai mici cu pâine.

Un pui de somn

Vreau să scriu o poezie motivaţională,

Să spulber a ta credulă frică

în eterna odihnă.

Mi-ai spus că trudeşti prea mult,

Că viaţa-ţi e povară.


45

Că totul e datorie:

calvar, durere, schingiuire.

Mi-ai spus că îţi e frică de moarte,

dar totuşi vrei odihnă.

Prea somnambul te-ai camuflat.

Deşteptătorul urlă:

Iluminare!

Perfid muribund,

dacă îţi este frică de moarte,

îţi este frică şi de viaţă.

Ia-mă de mână,

A mea viaţă e veşnică.

Eu nu mă tem de moarte!

Alfa

Iubim:

primii paşi ai pruncului,

primii fulgi de nea,

debutul călduros al razelor de soare,

primul sărut,

prima iubire,

naşterea pasiunii,

originea clasicului

şi zorii cunoaşterii deja cunoscute.

În fond, ce iubim?

Iubim doar începutul.


46

De-aş fi Belle...

Am citit povestea

„Frumoasa şi bestia”

Şi mă gândeam ce mult mi-ar plăcea

să fiu Belle.

Să am o rochie croită cu raze de soare,

Să primesc în dar o biblioteca-ntreagă,

Să fiu necondiţionat iubită...

Dar haina mea e plumb,

Biblioteca goală,

Iar iubirea... Doar un vis.

Punct

Am obosit

încercând să te conving

să mă iubeşti aşa cum sunt.

Înfloresc.

Acum sunt

ce în versul următor

nu voi mai fi.

Truda ta

pentru a mă normaliza

e surdă.

Eu am altă religie!

Ce amarnic subterfugiu.

Mă cosmetizezi

în linii drepte,

iar eu sunt viu colorată.


47

Liber la schimbare,

îmi urlă întreg trunchiul.

Acum sunt

ce după ce voi pune punct,

nu voi mai fi.

O, brad frumos!

În jocul timpului,

Bradul m-a învins.

Priveam un brad înalt,

Mai înalt ca mine, desigur,

Dar nu prea înalt.

Era un copil

Ce aştepta

Să scape de lanţul umbrei tatălui.

Un copil mai bătrân ca mine, desigur,

Dar nu prea bătrân.

Priveam un brad copil

Şi-a început să plouă gelozie.

Eu voi muri de zece ori

În timp ce bradul va atinge soarele.

Timpul a fost mai darnic

Cu verdele Olimp al vegetaţiei.

Dacă bradul e fiul timpului?

Cine este tatăl meu?

Dragă suflete,

Ce-mi onorezi umila existenţă,

Nu-mi spulbera ultima speranţă

Spune „da” veşniciei.

În jocul infinitului,

Bradul s-a stins.


48

Inocenţă

Încă sunt copil

Încă mă îmbrac în roz

Încă mă răneşte bârfa

Încă vorbesc cu imaginarul

Încă sunt visător

Încă beau cafea cu zahăr

Încă pierd nopţile bezmetic

Încă filosofez rătăcit

Încă mă tulbură amintirea

Încă am speranţă

Încă sunt eu.

Mai lasă-mă puţin, te rog

Încă am timp.

Iată-mă!

Biserica era pustie.

M-am aşezat în a treia bancă

Şi ruşinată de a mea meteahnă,

Mi-am strâns cioplitul chip în podul palmelor.

Auzeam divinul liniştii depline

Şi ticăitul ceasului de la mâna stângă urla:

Di-a-na

Di-a-na

M-am scufundat în prea umila rugăciune,

Iar din deşertăciune clopotele m-au trezit spunându-mi:

Dum-ne-zeu!

Dum-ne-zeu!

Chipul s-a înălţat mecanic,

Dezvăluindu-mi tărâmul umed

Şi simţind a Lui chemare am şoptit:

Cred!


49

Titlu despre titlu

Iar întârzii,

Dar nu mă grăbesc.

Stau, fericită,

Pe bancă

Şi scriu

Versuri pentru tine.

Trei trenuri au trecut,

Dar nu mă grăbesc.

Poate jocul amintirii clipei de-acum

Nu-mi va fi prieten.

Mai bine, aştept şi îmbrăţişez

Ideea clipei de-acum –

Şi scriu

Versuri pentru tine.

Scriu despre cum scriu.

Gândesc despre cum gândesc.

Totul

Pentru tine.

Gând la gând cu bucurie,

Şi m-am urcat în tren.


50

Pmit

Simt cum

nemilosul ceasornic,

îmi fură treptat

Nemuritorul instinct al frumosului.

Frumosul prinde trup

Dar nu se mai înalţă...

Iar mulţimea

aplaudă

un alt contur efemer.

Aş tăia cifrele

Aş sparge clepsidra

Aş lăsa ticăitul mut

Aş deveni surdă.

Magie!

Să dăm timpului timp,

Să inventăm un nou timp...

Muzică! Muzică!


51

Viaţa ca teatru

Am visat un vrăjitor

Ce mă-ntreba:

Dacă nu ai fi om,

Ce ţi-ai dori să fii?

Răspunsul meu: apă.

Ce element călător!

E sticlă,

E petală,

E orice ar vrea să fie.

M-am trezit din vis.

Nu voi fi niciodată apă,

Dar nu sufăr,

Pentru că sunt actor.

Ce cabotin zburător!

E zână,

E ciclop,

E orice ar vrea să fie.

Sunt însetat!

Apă!

Sunt însetat!

Joacă!

* în culise, un actor după spectacol,

îşi căuta sticla cu apă,

încă nu s-a trezit din vis.

CREAȚII PERSONALE ESEISTICĂ

Eseistică…

Urcă-te cu mine pe Pegas!

Tatoi Andreea Isabella

Pornim; dacă vrei. Eu deja am început.

Ceea ce defineşte poate cel mai bine fiinţa umană este semnul devenirii sub care trăieşte de

la facerile sale, astfel încât, pentru a rezuma într-un cuvânt simplu, dar substanţial, viaţa înseamnă

călătorie. Prin excelenţă fire a alterităţii, căci se cunoaşte, în principiu, singura fiinţă raţională din

univers, omul nu numai că parcurge un drum existenţial biologic, cognitiv, ci, mai mult decât atât,

structurile „abisale” identificate de Blaga în esenţa umană fac posibilă „încordarea” şi mai

accentuată a acelei „res extensa” (Descartes), la om preluând „forma” sufletului, a spiritului.

Putem, astfel, să identificăm aici motivul principal pentru care omul este mai „călător”, în sensul

de continuu „devenit”, decât orice alt lucru, faptul de a parcurge un drum evolutiv nu numai

imediat, ci şi spiritual, ridicându-l la stadiul de arhetip.

De altfel, aceeaşi identificare a unei componente exclusiv umane, şi anume raţiunea, funcţia

„cugetătoare” („Omul este o trestie, cea mai slabă trestie din univers, dar este o trestie cugetătoare”


53

subliniază Blaise Pascal), îl concep pe om „călătorul” prin excelenţă, nu numai prin prisma faptului

că a dat grai acestui cuvânt (nu este pentru prima oară când logosul devine creator), ci şi pentru că

se ştie a fi călător. Fie că vorbim despre „baterea” trestiei în cele mai neaşteptate direcţii şi spre

drumuri aproape permanent necunoscute, fie că aducem în vedere sensul spiritualizat al cuvântului,

de „trecător” (fără a-şi pierde nicio secundă caracterul iniţiatic, căci îi este implicit, în mod

indisolubil), omului îi stă în fire să călătorească, indiferent de accepţiunea termenului, tocmai

pentru că îl schimbă, deci îi împlineşte natura muabilă; cel despre care se spune că este un „static”,

reprezintă, de fapt, cel mai nefericit caz, din două motive: îşi anulează esenţa umană, lucru pe care

Slavici l-ar numi o forţare a destinului (hybris-ul grecesc), şi, totodată, trăieşte neadevărat, adică

o iluzie, căci simplul fapt de a-ţi nega propria natură te duce la un declin abrupt, ori aceasta tot

călătorie se numeşte, dar este una întoarsă. Sensul invers se accesează odată cu refuzarea călătoriei

ca element component al propriei naturi, căci necunoaşterea reprezintă în sine o degradare a

omului, el fiind caracterizat şi particularizat faţă de celelalte existenţe întocmai de cunoaşterea de

sine şi de ceilalţi: „Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că se ştie nenorocit.

Un copac nu se ştie nenorocit.” (B. Pascal) şi, într-o manieră mai pozitivă, „Sunt mai de preţ decât

stelele. Deoarece eu ştiu că ele sunt acolo sus, în timp ce ele nu ştiu că eu sunt aici jos.” (William

Temple).

Pentru a da exemplu de ceea ce am numit la început „călătorie spirituală”, aducem în vedere

o modalitate de reflecţie, de meditaţie prin excelenţă: psalmii voiculescieni. Aceştia nu-şi propun

să demonstreze preceptele dogmatice ortodoxe, ci mai ales o experienţă personală a întâlnirii cu

Dumnezeu. Ei descriu o călătorie mistică surprinsă sub toate aspectele ei, de la despătimire, la

intuirea lui Dumnezeu în finit, o cunoaştere pozitivă, la iluminare, starea de contemplaţie, de iubire

în comuniunea cu Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu coboară și urcă, fie că e vorba despre un

pelerinaj intim, o fundamentală coborâre în inimă, când caută sinele său cel mai profund unde să-

şi dea întâlnire cu sacrul, fie că e vorba despre un „urcuş duhovnicesc”1 pe care mistica răsăriteană

l-a exemplificat concret cu celebrul episod biblic al urcuşului lui Moise pe muntele Sinai, simbolul

ascensiunii spirituale spre Dumnezeu și unirea cu El: În vârful copacului Tău sunt o floare…/ […]

Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,/ Singură moartea e dincolo de fire/ Prăpastie cu adânc de

1 Anca Tomoioagă, Rezumatul tezei de doctorat „Metamorfozele psalmului în poezia românească

modernă şi postmodernă”, Oradea, 2011


54

fericire./ Furtuna extazului mă va urca, poate,/ Peste vămile şi stavilele toate,/ Într-o pală de

parfum, Doamne, până la Tine,/ Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Astfel, faptul că omul este o fiinţă culturală, aşa cum îl vede Blaga, în sensul că are

capacitatea de a crea, şi că trebuie să o facă, împlinindu-şi menirea ultimă de potenţare a misterelor,

aduce literatura în centrul ideii de călătorie, aceasta luând forme dintre cele mai diverse. Dacă

termenul iniţial de călătorie însemna o deplasare în spaţiu şi timp, visul devine un mijloc de a

călători, de a „străbate” cât se poate de excentric şi, totodată, de metafizic o lume fără tertipuri sau

convenţii. În vis sau în realitate, călătoria presupune o modificare caracterială negreşită, căci

experienţa acumulată, născută chiar din propriile funcţii cognitive, ne defineşte iar şi iar. Visul

poate deveni, însă, chiar realitate, prin intermediul artei – nu numai că devine realitate, ci este şi

înscris în eternitate. Atât romanticii, cât şi Salvador Dali, cu „Persistenţa memoriei”, pătrund în

laboratorul interior al indivizilor, căci mijlocul cel mai potrivit de a construi şi decripta scenarii

onirice, care par adevărate deplasări, îl reprezintă materia poeziei, respectiv cea a picturii (inspirat

de relaţia dintre vis şi realitate, Dali numea „Persistenţa memoriei” „o fotografie dintr-un vis,

pictată de mână”). Imaginea ceasurilor care se topesc ni-l prezintă pe pictor jucându-se cu ideea

de timp şi de cât de arbitrar este acest concept atunci când suntem suspendaţi într-o stare de vis,

călătoriile neavând nicio limită concretă. Astfel, artistul devine, mai mult decât oricine, un

îndrumător pe căile existenţei, în călătoriile zilnice sau nocturne, onirice: „lucid şi pătimaş în faţa

«totalităţii de necuprins a istoriei lumii» (Vigny), acesta este călăuzitorul romanticilor către

ţinuturile neexplorate ale visului, magul lor…”2 (Claude Eterstein).

Aceeaşi călătorie în şi prin vis o întâlnim, negreşit, la Eminescu. Efemeritatea în nuvela

fantastică „Sărmanul Dionis” este actualizată de antiteza stabilită între trecut, prezent şi viitor

(timpul – componentă substanţială a călătoriei): deşi se realizează printr-un artificiu

compoziţional, transgresarea spaţiului şi reversibilitatea timpului, călătoria în trecut denotă

diferenţele indubitabile stabilite între veacuri: „răsărind domni în haine de aur şi samur, îi asculta

de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrâni, poporul entuziast şi

creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei”. Deşi este posibilă călătoria în trecut prin vis

şi, apoi, prin literatură, cursul vremurilor nu poate fi modificat, devenind imposibilă păstrarea

timpurilor apuse cu realităţile caracteristice lor; aceasta ne învaţă Dionis.

2 ETERSTEIN, Claude, „Romantism”, în Dicţionar de cultură generală, coord. Frederic Laupies, Editura

Polirom, Iaşi, 2008, p.663


55

Nu este oare incredibil că doar prin gând se realizează, în acest fel, călătorii de sute de

kilometri, ba chiar de mii de ani lumină? Noi suntem obişnuiţi, meritul personal fiind, poate, numai

un „material” aparte, dar avem noroc, asemenea eroului mioritic Harap-Alb, să călărim Pegasul

nostru, singurul care deţine puteri supranaturale, şi anume gândul. Indiferent de secol şi de

perioada social-istorică, „visătorii” lumii nu au fost numai cei care zburau către alte universuri,

dar şi cei care îşi imaginau cum este Pământul (să nu uităm magistralele lucrări ale lui Jules Verne)

şi, puţin mai departe, cum arată Luna păşind-o („Micul prinţ” este reprezentativ în acest sens, în

special prin alegoria sa cu iniţierea, cu maturizarea), în funcţie de timpuri şi de nevoi. Oricum,

„calul” omului prinde aripi în funcţie de stăpân, de cum şi cu ce îl hrăneşte, de modul în care este

tratat. Altfel, devine o mârţoagă, călătoriile pe care le poţi face cu aceasta fiind, de fapt, pe măsura

propriei valori. Există oameni care pot jura că nu sunt deţinători de Pegas; eu pun contra-jurământ.

Tu?

Eseul a fost premiat cu locul al II-lea la Simpozionul Fețe ale Alterității.

Călătoria, acțiune primară

Stârcea Andrei Teodor

Călătoria este de mai multe feluri, exterioară și interioară, parcurgerea unei distanțe în

spațiu sau în gânduri.

Călătoria exterioară aduce după sine și una interioară. De exemplu, în romanul „Cartea

lui Julian”, părerea lui Julian despre August se schimbă radical după voiajul la bunica sa care îi

povestește despre cum Touteau, băiatul față de care avea repulsie, o salvează de naziști.

Alt exemplu de călătorie este „Exodul” din Biblie, când evreii pleacă din Egipt spre Țara

Promisă, murind o întreagă generație și născandu-se una nouă.

Astfel, călătoria poate iniția un om, creându-i noi opinii și viziuni

despre viață și schimbându-i mentalitatea. De multe ori, după o asemenea

experiență, o persoană își dă seama că viața sa de-abia de acum începe cu

adevărat și că timpul de dinainte doar l-a pregătit pentru acest moment,

călătoria fiind inițierea finală.


56

Acest concept de călătorie inițiatică îl întâlnim și în nenumăratele

povești despre naufragieri, ea făcând parte din călătorie, chiar dacă, fizic,

nu se parcurge nicio distanță. Ne întâlnim cu călătoria interioară,

naufragiatul realizând ceea ce a pierdut, urmând ca la posibila întoarcere,

să aprecieze mai mult ceea ce are, ca în “Robinson Crusoe”.

Tot printr-o călătorie ne putem găsi originile. De exemplu, în

romanul „Narnia 3”, Sashta descoperă că este prinț de-abia după

terminarea drumului spre Narnia. Astfel, observăm că o călătorie ne poate

schimba inclusiv starea socială, întrucât Sashta era fiul adoptat al unui pescar înainte de a călători.

De asemenea, o călătorie poate să îi inițieze pe cei din jur mai mult decât pe călător. Acest

lucru se întamplă în Biblie, când protagonistul Noului Testament, Iisus Hristos, îi convinge pe

oameni de profețiile Vechiului Testament. Fiind considerat de religia creștină „Dumnezeu

adevărat”, preia atributele divinității și este caracterizat de omnipotență (Alpha și Omega;

începutul și sfârșitul), astfel încât se definește prin sine însuși și nu este supus alterității (YAHVE

– „Eu sunt cel ce sunt”). Învățăturile lui îi schimbă mai ales pe ceilalți și toate peregrinările lui

devin călătorii interioare pentru cei care iau legătura cu El și îi ascultă cuvintele, ce vorbesc, de

altfel, de o altă călătorie, cea spirituală, spre Mântuire și spre Împărăția cerurilor.

O călătorie nu inițiază mereu pozitiv, ci pot

schimba în mod negativ o persoană, ca în „Crăiasa

Zăpezii”, când Kay călătorește spre palatul Crăiesei,

sau în „Pinocchio”, când protagonistul pleacă

împreună cu alți copii care se ascundeau de părinții lor,

într-o lume fără reguli, sfârșind prin a se transforma

într-un măgar. Alte exemple de călătorii cu impact

negativ sunt în „Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără

de moarte”, când protagonistul pleacă să vâneze iepurele, sau plecarea lui Nică din Humulești, din

„Amintiri din copilărie”, aceasta fiind caracterizată drept terminarea copilăriei sale. În acest ultim

exemplu, ca și în “Micul prinț”, plecarea înseamnă de fapt maturizarea, ieșirea din copilărie, de

unde și tristețea ce marchează călătoria.


57

Alt exemplu de călătorie este cea a lui Pantagruel, din seria „Gargantua și Pantagruel”,

care, datorită deplasărilor sale, a reușit să creeze cetatea ideală. Astfel, vedem cum călătoria poate

fi inițiatoare și pentru o întreagă cetate, nu numai pentru una sau câteva persoane.

Călătoria poate fi mai mult decât inițiatoare, reușind chiar să salveze pe cineva, așa cum,

în „Fahrenheit”, Montag reușește să se salveze plecând din oraș și descoperind o nouă comunitate

și o nouă stare de a fi, aceea de carte-vie, într-o lume distopică în care cărțile de hârtie sunt arse.

Cât despre călătoria interioară, aceasta se regăsește în fiecare dintre noi, zilnic, viața

devenind o călătorie, fiecare om schimbându-se continuu. Chiar și studiile științifice arată că un

om în viața sa își schimbă de mai multe ori toate celulele din corp și, mai mult de atât, omul își

schimbă și dorințele, aspirațiile și mentalitățile. Astfel, se ridică întrebarea paradoxală „Mai sunt

eu de acum, eu de acum câțiva ani?”.

Alt mod de a călători este citind. Astfel se formează o căutare interioară deosebită, cărțile

influențând radical o persoană. Prin cărți, cititorul ia legătura cu vechi persoane, care de multe ori

sunt moarte, respectiv autorii. Iar așa cum atunci când cunoști o persoană, aceasta te schimbă, așa

și autorii cărților te pot schimba. În “Inimă de cerneală”, se produce neașteptatul – ființele de hârtie,

cum numește teoreticianul Barthes personajele, devin ființe vii, ies din carte. Cititul devine stare

de a fi.

Un alt exemplu special de călătorie interioară

este în filmul „Strania poveste a lui Benjamin Button”,

protagonistul născându-se bătrân și odată cu trecerea

anilor întinerind, ajungând la finalul vieții un bebeluș,

murind născându-se și respectiv, născându-se murind,

întrucât s-a născut la vârsta la care ar fi trebuit să moară

și a murit la vârsta la care ar fi trebuit să se nască.

Conform Registrului nocturn al imaginarului, după

spusele lui Gilbert Durant, antitezele, viața și moartea în cazul de față, se suprapun (se produce

coincidentia opositorum).

De asemenea, cele două tipuri de călătorii se pot suprapune așa cum se întâmplă, de

exemplu, în seria „Narnia”, în care copiii treceau teoretic fizic între cele două lumi, cea reală și

Narnia, însă călătoria devine interioară în momentul în care ne dăm seama că Narnia este ținutul

copilăriei, călătoria fiind în imaginația copiilor.


58

Același tip de călătorie este și romanul „Alice în Țara Minunilor” în care, pe tot parcursul

cărții, Alice trece prin în Țara Minunilor, doar la final descoperind că totul a fost un vis. Astfel,

călătoria o marchează pe Alice ca una exterioară, propriu-zis, fiind una interioară.

Acest tip de călătorie poate fi întâlnit și în viața noastră, atunci când visăm. Unii oameni

cred că în acele momente, sufletul nostru iese din corp. Astfel, visul, pentru o parte din noi, și

anume sufletul, reprezintă o călătorie exterioară, iar pentru restul, este o călătorie interioară. Astfel

remarcăm din nou Registrul nocturn precizat mai sus, sufletul, care reprezintă interiorul, devenind

exterior și trupul, care reprezintă exteriorul, devenind interiorul.

Până acum am analizat doar călătoria umană. De

exemplu, și lumina poate călători. Și putem spune că se

inițiază, întrucât își atinge scopul inițial, și anume

pargurgerea unei distanțe și implicit, ajungerea într-un

anumit punct fixat (lumea s-a născut din lumină – Să fie

lumină!).

În concluzie, orice om se inițiază prin intermediul uneia sau mai multor călătorii, de la

mersul la școală, la navigarea pe oceane sau plecarea în altă țară și până la citirea unei cărți. Însă,

luând în considerare faptul că nu numai omul călătorește, descoperind că până și lumina o face în

felul ei, putem considera călătoria ca fiind o acțiune primară, aceasta existând încă de la prima

călătorie a luminii pe pământ...

Eseul a fost premiat cu locul al II-lea la Simpozionul Fețe ale Alterității. (da, tot premiul

al II-lea, nu e nicio greșeală. Premiile au fost acordate la gimnaziu și, respectiv, liceu).

Literatura

LITERATURĂ

60

„Maestrul şi Margareta” Tatoi Andreea Isabella

Viaţa autorului

Cariera de scriitor a lui Mihail Bulgakov începe

târziu, când acesta se apropie de 30 de ani şi renunţă la

ocupaţia sa principală, de medic, pentru a se dedica

scrisului şi activităţilor culturale. Înainte de Al Doilea

Război Mondial, se mută din Kiev la Moscova, pe care o

găseşte drept „o cloacă fermecată“, după cum îşi notează în

jurnalele sale. Începe să scrie piese de teatru, însă într-o

cheie considerată de autorități „satirică faţă de viaţa

contemporană“, motiv îndeajuns de întemeiat pentru a-i fi

confiscate lucrările şi a-i fi interzisă publicarea altora cu

caracter duşmănos la adresa regimului. De mai multe ori le

scrie conducătorului Stalin şi guvernului ţării, cărora le cere

să fie expulzat din URSS: „Totul îmi este interzis, sunt

ruinat, otrăvit, mă aflu într-o singurătate deplină. De ce să

ţii un scriitor în ţara unde operele lui nu pot exista? Rog să

fie luată o decizie umană, să mi se dea drumul“. Apelul său

este însă ignorat şi nu este lăsat să publice, iar

obstrucţionarea sa continuă. Reuşeşte, totuşi, să fie angajat la teatru. Se pare că, în ciuda

împotrivirii liderului rus faţă de munca scriitorului, Stalin fusese impresionat de unele lucrări ale

sale, de stilul realist redat în romanul „Garda albă“, pus ulterior şi pe scena teatrelor, sub numele

de „Zilele Turbinilor“.

Bulgakov este, de fapt, primul scriitor rus care a avut

curajul să se ridice împotriva regimului comunist, fapt care,

observăm, a condus la numeroase consecinţe. A mai existat,

totuşi, înaintea sa, un poet care s-a împotrivit cenzurii, şi anume

Maiakovski; forma sa de revoltă a fost, însă, mai dură (am putea

spune, de fapt, extremă): sinuciderea – „a săvârșit una dintre cele

mai mari revoluții literare cunoscute de istoria literaturii

universale.”. Această măsură luată l-a speriat pe Stalin, astfel

încât, în urma scrisorii lui Bulgakov adresată acestuia, îl sună pe

acest (alt) scriitor, care se revoltă atipic.

Bulgakov i se confesează lui Stalin ca unui prieten, fiind

convins, probabil, că scrisoarea sa va primi răspuns şi că el,

scriitorul persecutat, ar putea deveni, poate, un ciudat şi

extravagant protejat al dictatorului. Îşi mărturiseşte accesele de

panică, istovirea. şi, mai ales, recunoaşte, în final, că ar dori să

fie chemat de Stalin (visul meu de scriitor este să fiu chemat

LITERATURĂ

61

personal la dumneavoastră). Bulgakov

fantasmează, fireşte, dar ajunge să creadă

în fantasma securizantă în care îl învăluie

pe dictator, ceea ce este o eroare fatală.

„Gândirea lui este compulsivă, întrucât

comite o utopie nevrotică, reluată

contrapunctic; este vorba (oare putem să o

numim astfel?) despre o dublă gândire de

tip orwellian. Felul capricios de a fi,

comportamentul politic hazardat, uneori, al

lui Stalin, îl indrituia să aibă un asemenea

scop absurd: acela de a deveni un soi de

protégé al dictatorului.”3

În timpul regimului dictatorial al lui

Stalin, romanul scris de Mihail

Afanasievici Bulgakov a fost interzis şi

distrus. Scriitorul de origine ucraineană l-a

rescris, apoi, din minte –„îl ştiu pe de rost!“

– romanul devenind unul dintre cele mai

bune din literatura universală.

Scriitorul de origine ucraineană a

început să lucreze la roman în anul 1930, l-

a terminat de scris zece ani mai târziu, cu

puţin înainte să moară, dar abia după alţi 26

de ani, opera avea să fie publicată. În

spatele acestei simple cronologii, se întinde însă o

istorie a cărţii bogată în întâmplări inspirate din viaţa

scriitorului: povestea de dragoste a lui Bulgakov cu

cea de-a treia soţie a sa, Elena Sergheevna Şilovschi,

muza pentru personajul Margareta din carte, anii

tulburi trăiţi de acesta în regimul comunist al lui

Stalin cu a lui lume coruptă, cât şi gravele lui

probleme de sănătate ş.a. Boala resimţită acut de

Mihail Bulgakov în ultimii ani de viaţă este descrisă

nu numai în însemnările acestuia, dar se prespune că

este expusă, mai ales, în suferinţele unuia dintre

3Ruxandra CESEREANU, art. „"Sfantul" Mihail si demonii”

LITERATURĂ

62

personajele romanului său, Pilat din Pont. În

acest sens, un grup de cercetători în

neuroştiinţe de la Universitatea Brown, din

Providence (SUA), a realizat un studiu

intitulat „Simpatia pentru Pilat din Pont.

Hemicrania în romanul «Maestrul şi

Margareta» al lui Mihail Bulgakov“ în care

se susţine că Bulgakov, descrie amănunţit

migrenele suferite de personajul Pilat din

Pont plecând de la experienţele personale. „În

roman este explicat foarte detaliat cum se manifestă un atac de migrenă şi se pune mare accent pe

osmofobie (n.r. – frica de mirosuri; de regulă, persoanele afectate de migrene au şi osmofobie)“,

potrivit cercetătorilor.

În 1930, Bulgakov începe să lucreze la „Romanul despre diavol” (dar, pe parcursul anilor,

îi schimbă de mai multe ori denumirea, intitulând-o „Magicianul negru“ sau „Prinţul

întunericului“), viitoarea capodoperă „Maestrul şi Margareta”. În cei zece ani până la finalizarea

romanului, manuscrisele, de care se simte bântuit – „în cap îmi umblă Margareta mea, motanul,

tot felul de zboruri“(un nou caz al naratorului artefact, dominat, asemenea lui Preda cu

„Moromeţii”, de propriul univers creat) –, sunt fie arse, considerate periculoase, fie pierdute şi

greu recuperate. De altfel, fraza „Manuscrisele nu ard“ devine una dintre expresiile-cheie din

romanul „Maestrul şi Margareta“.

„26 de ani, de aşteptare” numeşte Anca Vancu acest proces. În ultimii doi ani de viaţă, când

lucrează cel mai intens la roman, „ca un martir“, scriitorul este slăbit de boala moştenită de la tatăl

său, nefroscleroză. Suferă migrene cumplite, începe să aibă tulburări de vedere, până când orbeşte.

Aşa, căzut la pat şi orb, Bulgakov este ajutat să-şi încheie romanul de soţia lui, Elena Sergeevna

Şilovschi, căreia îi dictează ultimele retuşuri. În însemnările sale, scriitorul vorbeşte despre „baba

cu coasa“ şi îndrăzneşte chiar o bravură aparte: „După cum se ştie, există un singur mod decent de

a muri: lovit de glonţ, dar, din păcate, nu am o asemenea armă“. Nici dârzenia şi nici dragostea nu-

l salvează, punând punct romanului şi vieţii pe 10 martie 1940. Bulgakov nu apucă să-şi vadă

romanul publicat, care va fi tipărit, într-o formă cenzurată însă, abia după 26 de ani în vremea lui

Hruşciov.

Cea de-a treia soţie, Elena Sergheevna Şilovschi, i-

a devenit lui Bulgakov muză pentru personajul Margareta

din roman, fan, dactilograf, „prietena mea, forţa şi

vigoarea inimii mele slăbite“.

Rezumat Romanul începe cu o confruntare directă între

capul ateist al birocrației literare, Berlioz (Берлиоз), și un

gentilom străin, care se prezintă ca profesorul Woland,

consultant de magie neagră. Tema este existența lui Isus

Cristos. Profesorul îi prezice moartea, Berlioz ajunge să-l

creadă nebun și pleacă să sune un ospiciu. Profeția se

îndeplinește, peste doar câteva pagini ale cărții. La moartea

acestuia, este martor tânărul său prieten și angajat, poetul

Bulgakov tânăr, discutând cu Tolstoi

LITERATURĂ

63

Ivan Ponîrev. Încercările sale disperate de a fugări străinul și

conspiratorii acestuia și a avertiza lumea asupra naturii lor

misterioase și răuvoitoare are drept consecință o trimitere la un

azil de nebuni. Astfel, Ivan ajunge să-l cunoască pe Maestru, un

autor pe care respingerea manuscrisului său despre Cristos

și Ponțiu Pilat îl împinge să-l ardă și să-și întoarcă spatele lumii,

inclusiv iubitei lui, Margareta (Маргарита).

A doua zi după moartea lui Berlioz, Woland și escorta

lui se mută în apartamentul acestuia, de unde Azazello îl aruncă

pe co-locatar, Stepan Bogdanovici Lihodeev, “afară din

Moscova la toți dracii”, în Ialta. Printre punctele importante care

urmează, este o portretizare satirică a grupării MASSOLIT și a

locului de întrunire al acesteia, Casa Griboedov și spectacolul

profesorului Woland la Teatrul de varietăți, o satiră la adresa

vanității, lăcomiei și credulității celor recent îmbogățiți. A doua

parte a romanului o prezintă pe Margareta, amanta Maestrului,

care refuză să accepte disperarea iubitului. Ea este invitată la

balul diavolului din noaptea Valpurgiei, unde Woland îi oferă șansa de a deveni o vrăjitoare cu

puteri supranaturale. Acest moment coincide cu noaptea din Vinerea Mare – din moment ce

romanul Maestrului are de-a face, de asemenea, cu același motiv al lunii pline, atunci când soarta

lui Cristos a fost pecetluită de Pilat din Pont și el a fost răstignit în Ierusalim. Toate cele trei

evenimente din roman sunt legate de acest moment.

Margareta învață să zboare și să-și controleze temperamentul nestăpânit, nu înainte de a se

răzbuna pe gruparea de scriitori pentru disperarea iubitului ei. Luând-o pe entuziasta ei cameristă

Natașa cu ea, Margareta zboară peste pădurile și râurile URSS, se îmbăiază și se întoarce cu

Azazello, escorta ei, la Moscova, drept gazda balului. Alături de acesta, va întâmpina celebritățile

întunecate ale iadului. Ea supraviețuiește și Satana îi oferă Margaretei o dorință. Aceasta cere

iertare pentru o femeie pe care o întâlnise la bal, care fusese violată și își sufocase copilul cu o

batistă; pedeapsa ei era să se trezească, în fiecare zi, cu batista pe noptieră. Diavolul acceptă și-i

oferă încă una, de vreme ce prima nu avea nici o legătură cu dorințele Margaretei. Aceasta cere să

elibereze Maestrul și să trăiască – deși, în sărăcie – alături de el.

Nici Woland, nici Yeshua nu apreciază alegerea ei și după îndeplinirea dorinței, Azazello

este trimis după ei. Toți beau din

vinul otrăvit al lui Ponțiu Pilat, în

subsolul Maestrului. Maestrul și

Margareta mor – deși moartea lor

este metaforică. Azazello le vede

manifestările fizice murind și îi

trezește și ei părăsesc Moscova,

împreună cu diavolul, în ziua

de Paște. Cei doi, pentru a nu-și fi

pierdut încrederea în umanitate,

primesc “pace”, dar nu și “lumină”

– altfel spus, vor trăi eternitatea

într-un domeniu al umbrelor, dar

plăcut (similar cu descrierea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pon%C8%9Biu_Pilat

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ialta

https://ro.wikipedia.org/wiki/Maestrul_%C8%99i_Margareta#MASSOLIT

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99tele_cre%C8%99tin

LITERATURĂ

64

Primului cerc din Divina Comedie a lui Dante). Ponțiu Pilat este eliberat – Maestrul îl cheamă,

spunându-i că este, în sfârșit, liber.

Elemente centrale

Moscova romanului este situată de autor în

perioada comunistă, mai precis, instalarea

acesteia după abolirea Revoluţiei din

Octombrie. Sunt subliniate, astfel, practicile

politice care reflectă controlul total al

politicului asupra vieţii cetăţeneşti:

egalizarea forţată a claselor sociale,

înfiinţarea unor societăţi şi asociaţii aservite

partidului (Massolit), intervenţia

autorităţilor în viaţa privată (anchete,

demascări, arestări), distribuirea bunurilor,

etc.

Condiţia scriitorului. Este conturat un nou

tip de scriitor cu ajutorul personajului

Berlioz, şi anume cel îndoctrinat politic, care

îşi utilizează talentul şi isteţimea pentru a

descrie regimul într-o formă corectă din

punct de vedere ideologic, tendenţios de fapt.

În opoziţie se află romanul Maestrului, care

nu este condamndat estetic, ci ideologic, căci

nu surprinde doleanţele regimului – tema

abordată este religioasă, în condiţiile în care

comunismul este cunoscut pentru negarea sacrului.

Romanul este construit într-un registru ludic: diavolul vine în Moscova secolului al

XX-lea, pentru a confirma prezenţa divinului şi pentru a revela absurdul lumii

comuniste. Paradoxal, Satana (reprezentată de Woland şi acoliţii săi) este simpatic,

comparativ cu regimul Rusiei sovietice, contribuind, chiar, la salvarea individuală a

personajelor (refacerea cuplului în planul terestru şi asigurarea lui în postexistenţă).

Faust reprezintă ideea prezentului diabolizat, care impune abandonuri morale

inacceptabile în contexte normale. „Sistemul comunist a desfigurat până şi sensurile

originare ale pactului faustic. În viziunea lui Bulgakov, sunt două feluri de pacturi: unul

lumesc, e pactul cu sistemul totalitar (ce are alură diabolică de suprafaţă), celălalt e

pactul cu transcendentul (chiar dacă e partea lui întunecată), acela cu diavolul, care

încearcă să te salveze într-un asemenea sistem. […] În mod organic creatorul nu poate

să creeze, iar ca să poată totuşi crea şi în vremea de secetă comunistă, el este silit să

facă pactul faustic, chiar dacă ştie că, în ciuda acestuia, sistemul îi ucide creaţia. Aici

pactul faustic devine de-a dreptul absurd.” (Ion Vartic, „Bulgakov şi secretul lui

Koroviev”)

Ieshua. „Maestrul şi Margareta” are curajul să propună o lectură diferită de cea

canonică, de cea considerată potrivită. Diavolul, care a asistat la evenimentele biblice

https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante

LITERATURĂ

65

povestite, împreună cu omul

interesat de istorie prin puterea

de cunoaştere umană, intervine

în prezentul decăzut pentru a

restabili axa valorilor a unei

societăţi pierdute din cauza

regimului care desacralizează

totalmente realitatea.

Simbolistica numerelor este

explicată de Ion Vartic,

atribuind fiecărei cifre câte o semnificaţie atent aleasă. Consideră că cele 33 (32 şi un

epilog) de capitole („cifră mistică”) reflectă vârsta simbolică a lui Isus în vremea

Patimilor. Cele două cifre de 3 adunate (aşadar 6) reflectă „numărul omului, mediator

între cer şi pământ, intregând lumea extradivină în cea divină, precum romanul despre

maestru se uneşte cu acela al maestrului”. Chiar şi 3+2 (5) este un număr christic, „căci

cinci sunt rănile lui Isus Răstignit, iar crucea însăşi este semn pentagramatic.”

Roman-dezbatere despre problematica morţii: moartea invividuală (ca pedeapsă –

Berlioz, ca salvare – Maestrul, ca o glumă – smulgerea capului, ca sacrificiu – Ieshua)

şi moartea colectivă (a naţiunii: dictatura).

Margareta sau Margarita?

Despre numele „Margareta“ al eroinei romanului s-au iscat, printre critici, câteva

disensiuni. Istoricul Vladimir Bulat susţine, în relatările sale publicate în cartea poetei Ruxandra

Cesereanu „Gourmet: Céline, Bulgakov, Cortázar, Rushdie“ că traducerea numelui Margareta, din

Margarita, aşa cum este în originalul rusesc, este greşită. El spune că este corect ca numele eroinei

să fie „Margarita“ şi consideră că Bulgakov l-a ales în mod intenţionat, pentru că în rusă există

ambele prenume. O altă explicaţie în acest sens este dată şi de faptul că, în capitolul al XXII-lea

din roman, unul dintre personajele apropiate magicianului Woland, Koroviev, îi explică invitatei

sale că există deja o tradiţie ca regina aleasă pentru balul Satanei să poarte numai şi numai numele

Margarita. Koroviev precizează că eroina a fost aleasă din alte 121 de Margarite, câte existau în

acel moment în Moscova. Tot în acelaşi capitol, Koroviev o numeşte pe Margarita şi o invocă

LITERATURĂ

66

astfel: „Ah, regină!“, explicându-i o nuanţă aparte, anume că în secolul al XVI-lea a existat o regină

– Marguerite de Navarre (1492 – 1549) –, care ar fi fost mândră dacă ar fi ştiut că acum el,

Koroviev, o poartă pe actuala Margarita – o stră-stră-nepoată a ei, prin sălile balului care are loc

la Moscova, în onoarea Satanei.

Totuşi, în ciuda romanului care îl păstrează viu în sufletele cititorilor din prezent,

Bulgakov, după ultimele sale luni în care i-a dictat aproape continuu soţiei sale, moare. Unii spun

că nici arta şi nici măcar dragostea nu l-au salvat de la consumare, însă, precum este redat clar în

roman, moartea preia diverse ipostaze, în funcţie de individ. Poate că moartea ca salvare îi aparţine

prin excelenţă Maestrului, Maestrului Bulgakov, iar salvarea nu putea să vină decât de la autentica

Margareta, auspiciul de iubire şi etern: Elena Sergheevna Şilovschi. Dacă Stalin şi comunismul au

încercat să elimine sacrul din realitate, realitatea n-au putut-o „salva” de sacru, pentru că există

iubirea – mai presus de orice rigoare pământească.

În final, las cea mai adevărată poză cu Maestrul şi Margareta, dovadă clară a faptului că

literatura nu este doar ficţiune, ci element permanent al realităţii şi vieţii noastre – trebuie doar să

ştim cum să privim în jur, în ceilalţi, în noi.

P.S: Iubirea există, şi nu doar în cărţi.

Chiar şi Dincolo.

Bibliografie

1. http://adevarul.ro/cultura/carti/maestrul-margareta-romanul-ars-rescris-memorie-

1_51fa3b3fc7b855ff56953bc3/index.html

2. http://www.tiuk.reea.net/19/rux.cese-bulgakov.html

3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Maestrul_%C8%99i_Margareta

4. BACIU, Mioriţa, LUNGU, Rodica, DĂNEŢIU, Ioana, STOIAN, Achim, „Literatură

universală – Manual pentru clasa a XII-a”, Ed. Corint, Bucureşti, 2017, pg. 115-118

Bulgakov şi soţia sa, Elena Sergheevna Şilovschi

http://adevarul.ro/cultura/carti/maestrul-margareta-romanul-ars-rescris-memorie-1_51fa3b3fc7b855ff56953bc3/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/maestrul-margareta-romanul-ars-rescris-memorie-1_51fa3b3fc7b855ff56953bc3/index.html

http://www.tiuk.reea.net/19/rux.cese-bulgakov.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Maestrul_%C8%99i_Margareta

LITERATURĂ

67

”MOBY DICK”, UN ROMAN AL IDEALULUI

Probabil că toată lumea cunoaște titlul romanului scris de Herman Meville care a reușit să

capteze atenția oricui, înflorind mai ales în perioada Renașterii americane și fiind apreciat până și

în zilele de astăzi datorită numeroaselor referințe biblice sau din literatura lui Shakespeare. Elevii

clasei a VIII-a au ales să își prezintă percepția asupra acestei opere, toate opiniile trimițând spre

ambiția de nestăpânit a căpitanului Ahab în realizarea idealului său sortit spre nereușită încă din

început.

”Mesajul central al romanului «Moby Dick» de

Herman Melville reprezintă faptul că încercarea de a

atinge idealul absolut înseamnă ignorarea limitelor

condiției umane și chiar dezumanizarea.

La nivelul conținutului de idei, Ahab urmărește

să prindă balena Moby Dick, care semnifică pentru el

idealul absolut spre care tinde în mod obsesiv,

răzbunător. Forțându-și destinul, cade în hybris și

moare. Ahab este limitat la condiția umană și astfel nu

o poate captura pe balenă. Moby Dick este un ideal

inaccesibil. Această luptă cu Moby Dick duce la dezumanizarea lui Ahab, atunci când refuză să

salveze niște oameni de la moarte, pentru a-și urmări idealul. Ahab încearcă să își depășească

limitele, dar eșuează.

Mesajul este susținut și prin tensiunea maximă a derulării întâmplărilor prin care se

accentuează conflictul interior. Culoarea lui Moby Dick, albul, are o semnificație bivalentă, pe de

o parte este idealul, dar este de fapt o nălucă, pentru că la final, Ahab nu reușește să îl prindă.

În concluzie, dorința de a atinge idealul absolut poate fi dusă doar pană la un anumit

punct.”

(Rădulescu Alex)

“Romanul este specia literară aparținând genului epic în proză (nostalgică prin definiție

doar ca operă extinsă în proză care are forma unei povestiri în cele mai multe dintre cazuri), cu

o acțiune multiplă, de mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu numeroase personaje

și intrigă complexă, deschisă modificărilor structurale și îmbogățirilor de conținut.

LITERATURĂ

68

Opera «Moby Dick» de Herman

Melville nu a fost, și nici nu este, încă,

considerată în totalitate (de mari critici

literari) un roman în sine, de aventură. Cu

toate că tema a fost abordată cu nonșalanță

încă din perioada primelor lucrări de ficțiune,

ne așteptăm la o claritate a introducerii în

poveste, dar se pare că începutul nu-ți dă de

bănuit ce va urma.

Mesajul central al poveștii este obsesia incontrolabilă a căpitanului Ahab față de cașalotul

alb (Moby Dick) supradenumit și Leviatan, asemănat cu un demon al adâncurilor pentru care vrea

răzbunare, iar nimic de pe această lume – nici măcar limitele umane – nu-l poate opri.

Pe de-o parte, romanul aduce aluzii biblice, prin numele actanților (Ismael, Ahab, Ilie), dar

și prin folosirea pentru balenei, a unei denumiri prezente și în Vechiul și în Noul Testament:

Leviatan. Autorul a încercat să ne aducă în conjunctură toată cultura sa autodidactă și tot ceea

ce știa despre balene și navigație, ba chiar informații noi pe care a încercat să le integreze într-

un format mai potrivit pentru cititorul de rând.

Din sursele aprofundate reiese că Shakespeare, Hawthone (doar proza) și Biblia ar fi fost o

sursă mai mică sau mai mare de inspirație pentru «Moby Dick», dar asemănarea cu Biblia este

mult mai proeminentă.

Pe de altă parte, povestea este axată pe un ideal inaccesibil, iar faptul că nu îți poți depăși

limitele te duce spre stări de melancolie, depresie și cădere în eșec. Din cauza întorsăturii finale,

cea în care vânătorul devine vânat, povestea poate părea eșuată. Țelurile, însă, sunt atinse prin

contopirea simbolică a celor doi, momentul în care Ahab aruncă harponul spre albul «monstru»

și este tras de către frânghie spre adâncul oceanului unde are loc unirea cu destinul/idealul prin

trecerea în moarte.

În încheiere, romanul care abia după un timp avea să devină cu adevărat înțeles, «una din

cele mai ciudate și minunate cărți din lume» (după D. H. Lawrence), reprezintă, de fapt, o poveste

dramatică a unui om care a rămas cu traume psihice după o întâmplare care l-a lăsat fără un

picior, fapt care i-a transformat bestia/coșmarul/vânatul într-un ideal suprauman.”

(Tînc Daria)

LITERATURĂ

69

„Mesajul romanului scris de

Herman Meville, este faptul că ambiția

este o virtute bună până la un anumit

punct, omul netrebuind să o folosească

împotriva destinului sau a lucrurilor

care îi depășesc puterea. Atunci când o

persoană cade în Hybris, asemenea

căpitanului Ahab, din consecințele

acțiunilor ei poate face parte chiar și moartea.

Căpitanul, tipologia persoanei care își înfruntă propriul destin aventurându-se într-o luptă

pe un tărâm fără limite, își setase un scop irealizabil susținut de răzbunarea pe Balena Albă.

Scopul lui Ahab devine o iluzie, mai ales fiindcă aruncarea într-o lume incontrolabilă și sălbatică,

care era marea, și dorința vânătorii unei ființe aparent atotputernice sunt deja fapte imposibil de

realizat. Iluzia sa devine o obsesie care îl acaparează, dezumanizându-l prin petrecerea a

patruzeci de ani pe mare, lăsarea familiei în urmă și înlocuirea apropiaților cu un echipaj pe care

l-ar sacrifica în orice clipă pentru a prinde balena.

Moby Dick, perceput ca leviatanul adâncurilor, reprezintă un contrast puternic care

sprijină afirmația «Aparențele înșală». Culoarea sa albă are o dublă semnificație: pe de-o parte,

arată puterea și puritatea, dar pe de altă parte, semnifică frica și teroarea, autorul ajungând în a

o descrie până la termeni ce exprimă dezgustul. Moby Dick era un adevărat vânător, el fiind

perceput ca destinul pe care căpitanul încerca să-l învingă.

Toți cei care l-au urmat pe Ahab au fost omorâți în lupta cu balena, dar singurul care a

scăpat a fost Ishmael. El reprezenta tipologia omului care doar căuta aventura. Neparticiparea

sa la luptă a fost salvarea sa, toți ceilalți sfidându-și soarta, pe când el o accepta.

În concluzie, mesajul transmis de roman are rolul de lecție de viață, fiindcă oricine poate

intra în pielea lui Ahab prin fixarea scopurilor aproape imposibil de realizat. Astfel, autorul arată

cum cei care își acceptă destinul nu vor avea de suferit ca și cei ce luptă să îl schimbe sau

remodeleze. O obsesie nu trebuie lăsată să ne acapareze viața, făcându-ne să uităm de familie sau

de apropiați.”

(Predescu Maria)

LITERATURĂ

70

„Mesajul central al romanului «Moby Dick» este

acela că în viață nu putem să ne îndeplinim toate idealurile,

însă putem să luptăm pentru ele și să fim ambițioși. Egoismul

ne dezumanizează, la fel și ambiția fără limite.

Din titlu reiese că Moby Dick reprezintă visul și

aspirația absolută, devenind mai târziu obsesia lui Ahab.

Astfel, se conturează relația dintre om și destin și cea dintre

vânat și vânător. Ahab își forțează destinul și este doborât de

acesta, iar vânatul devine vânătorul. Leviatanul, demonul

apelor reprezentat în Biblie, este asociat cu balena și astfel

apare o luptă de final de lume, una eshatologică.

De asemenea, balena are culoarea albă, sugerând

puritatea, forța, puterea, misterul, dar și groaza, scârba și spaima, creându-se un contrast foarte

puternic, care ne arată că aparențele înșală mereu. Albul este bivalent, fiindcă Moby Dick este

bivalent, asemănându-se cu o nălucă, cu o iluzie, deoarece căpitanul nu poate să o omoare.

Aceasta aparține unui mediu pe care omul nu-l poate stăpâni, reprezentând un ideal inaccesibil,

iar Ahab va fi înghițit de acesta deoarece vrea cu orice preț să-l îndeplinească.

Observăm tipologia lui Ahab – omul care vrea să-și înfrunte propriul destin; omul aflat în

fața mării. Viața s-a născut din apă, deci marea sugerează permanență, fiind un simbol matricial.

Se spune că balena trăiește în ape de la începutul lumii, acest lucru însemnând că Ahab este în

fața absolutului și nu poate să-l atingă decât prin contopirea cu idealul și trecerea în moarte,

deoarece omul este limitat de trup, de materie și de condiția umană. La final, balena este grav

rănită, însă nu moare, contopirea cu absolutul fiind evidentă, Ahab este același cu Moby Dick.

De asemenea, dacă ne raportăm la Ishmael, acesta reprezintă tipologia aventurierului, nu

este dedicat vânătorii și nu vrea să-și forțeze limitele și destinul.

Dezumanizarea lui Ahab apare când nu mai conștientizează pericolul și își pune ca scop

principal moartea balenei cu orice preț, chiar și al morții. Aceasta nu este o simplă răzbunare, ci

căpitanul vrea să-și dovedească că poate stăpâni străfundurile apelor. Această dezumanizare

anunță pericolul și în final, moartea...

Pentru mine, «Moby Dick» este cartea unei obsesii din care putem învăța multe: trebuie să avem

limite în tot ce facem; să nu ne forțăm destinul, ajungând să luptăm ca Ahab pentru un ideal care

e nerealizabil și ambiția trebuie să nu rănească pe cei din jurul nostru.”

(Șutru Rebeca)

LITERATURĂ

71

„Mesajul romanului «Moby Dick»

este acela că prea multă ambiție și orgoliu te

duc la eșec.

Ahab își alege un ideal inaccesbil.

Acesta, bântuit de dorința de răzbunare ce îi

acaparează viața, dorește să îl ucidă pe

Moby Dick, sau «leviatanul mării», un

cașalot alb ce i-a retezat unul dintre picioare

în urmă cu câțiva ani. Înfățișarea ironizată a

monstrului sugerează întocmai faptul că aparențele înșală. Culoarea albă, care, în general are

înțelesul de puritate, putere, are în roman o conotație ce o asociază cu groaza, iar dusă în extrem,

cu scârba. Deoarece Moby Dick are capacitatea de a crea un contrast atât de puternic, este și

bivalent, ceea ce poate însemna că nu este neapărat un personaj negativ. De fapt, putem afirma

chiar și că, făcând o paralelă între acesta și căpitanul Ahab vom observa câteva trăsături comune,

motiv pentru care, probabil, spre final aceștia devin o singură ființă. Ahab, aflându-se în fața

destinului, își dă seama că singurul mod de a-și îndeplini misiunea este prin moarte. Chiar și așa,

în ultimele momente de viață jură să îl găsească în lumea cealaltă și să îl ucidă pe cașalot.

Lupta lor eshatologică duce la sacrificarea întregului echipaj, care, înverșunat de mânia

lui Ahab, moare prea devreme. Singurii care se opun orgoliului lui sunt secundul Starbuck și

naratorul-personaj Ishmael, care, de altfel, este singurul supraviețuitor al naufragiului. Între

acesta și căpitan se formează o antiteză, cei doi fiind două tipologii complet diferite. Ishmael nu

își dorește să îl sfideze pe Moby Dick, deci nu își forțează destinul, în timp ce Ahab, individualist,

vrea să își dovedească lui însuși ca poate stăpâni marea, un mediu la care un om obișnuit nu ar

avea acces, depășit fiind de condiția sa.

În altă ordine de idei, Ahab, vânează o fantomă, o simplă iluzie, având în vedere faptul că

nici măcar el, care s-a implicat exagerat de mult în urmărirea ei, nu a reușit să o ucidă. Drept

urmare, deoarece nu a știut când să se retragă, a devenit din vânător, vânatul.

În concluzie, prin alegerea unui ideal inaccesibil ce i-a acaparat viața și prin obsesia ce a

adus pagube morale echipajului, totul pentru nimic, Ahab, pe lângă faptul că moare, se și

dezumanizează total, nepăsându-i de vasul «Rachel», care cere disperat ajutoare pentru a-și găsi

copiii dispăruți. Personal, am observat în viața de zi cu zi oameni care luptă pentru idealurile lor

și care își concentrează totul în îndeplinirea acestora, dar care nu se mai bucură de viață în

general. Sunt convinsă că nu trebuie să te dai bătut,însă ar fi ideal să iei o pauză și să te gândești

dacă ce faci îți aduce fericire, pentru că de multe ori, este posibil să nu.

Astfel, în încheiere, vreau să vă spun ce am învățat eu din această carte: gândește-te de

două ori la ce vrei să faci în viață și mai ales la oamenii pe care vrei să îi implici, pentru că nu ar

fi bine să îi sacrifici și pe cei nevinovați degeaba, sau, din contră, cei «nevinovați» să «te tragă în

jos».”

(Anton Arianna)

De prin scoala adunate

(sau adunata)

DE PRIN ȘCOALĂ ADUNATE

73

Bildungsroman în liceu

mu’ cică a fost odată o generație de boboci „nestârciți” care, pierduți printre rațele

experimentate din zona artei consacrate a Cuibului Romano-Catolic „Sf. Iosif”, s-

au gândit să străbată numeroasele meleaguri ale teatrului. La început fiind ultimii

din stol, ulterior ajungând fruntași, bobocii au aterizat pentru prima dată în spațiul medieval

românesc prin intermediul piesei “A câta țeapă?!”. Din boieri și curtezane, în ielele și haiducii

Jocului camilpetrescian, conducătorul stolului a schimbat direcția către Grecia Antică, moment în

care noi (în caz că n-ați înțeles),

bobocii nestârciți, am devenit

veterani, căci celelalte rațe au ieșit la

pensie... la facultate. Viața de zeu nu

este ușoară, BAC-ul tot îl dăm.

Dionysos părăsindu-i (s-a plictisit de

vin și I s-a pus pata pe studiu pentru

pensie), zeii au revenit la condiția

pierdută, de liceeni (măcar acum, în

ultimul ceas) și s-au hotărât să-și

scrie povestea.

Însă, odată cu maturizarea, au

venit și responsabilităţile (bucurați-vă de bobocie!): un veritabil pensionar, Georgiana Mihăiță,

împreună cu Liga Studenților și Absolvenților din UNEFS, ne-a oferit oportunitatea de a avea

propriul spectacol, pe lângă concursurile cu care ne-am obișnuit. Bucuria a fost mare, dar și efortul

pe măsură – a doua ediție a evenimentului „Când ai fost ultima oară la teatru?” S-a pregătit încă

din luna octombrie a anului 2016.

Ziua de 11 mai seamănă acum cu un zbor mult visat – către inimile oamenilor, mereu avide

de artă și frumos, de speranță și VIAȚĂ. Sala de 300 de locuri ne-a lăsat un gol în stomac, de două

ori: o dată înaintea spectacolului – de teamă că nu s-ar umple nici pe jumătate, a doua oară în

timpul reprezentației – de emoția copleșitoare a ocupării ei în întregime! Scena îți oferă senzația

inexplicabilă de etern, de fără sfârșit – poate de aceea ne simțim mai vii pe scenă decât în viața

reală, căci teatrul este „valea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”. Sperăm ca de acest

zbor în timp și spațiu, prin artă putând ajunge peste tot și nicăieri, să se fi molipsit și spectatorii

noștri. Dacă naratorul unui text își creează și speră la un cititor ideal, adică la un naratar, noi putem

afirma fără rezerve că noi, actorii, am avut actarii noștri – pentru că ați zburat cu noi.

A


74

Nu uităm, bineînțeles, să ne arătăm recunoştinţa faţă de direcţiunea cuibului, sora

directoare Rodica Miron, doamna director adjunct Carmen Pop. Mulţumiri imense doamnei

profesoare Klara Fekete, care ne-a fost alături trup şi suflet în realizarea evenimentului, domnului

profesor Răzvan Rusănescu, şi nu în ultimul rând conducătorului stolului, doamnei profesoare

Alina Stârcea, fără de care niciun zbor în artă nu ar fi fost posibil.

După cum orice parcurs are o evoluție firească, așa și zborul dezvoltă etapele sale: de

decolare, de reglare a vitezei, de ajungere la înălțimea dorită și copleșirea aerului tare al

momentului... Pentru a fi introduși și de această dată în atmosfera vie și puternică (aerul – rarefiat

de problemele și murdăria cotidianului „de jos”, acolo unde arta e strivită) a evenimentului „Când

ai fost ultima oară la teatru?”, prezentatoarele noastre, bobocii acum crescuți *șterge-mi lacrima*,

Diana Benchea și Andreea Cazacu, ne-au încântat cu felul lor de a fi – dezinvolt și... ludic! Într-

un ritm tot crescând, de intensitate și farmec specific oricărei forme de artă, momentele s-au

desfășurat într-o logică minuțios sculptată de pregătirea programului, dar și de efectiv magia

momentului – tumultul de tensiune, așteptări și respirații calde de copil și de profesor, de actor și

de spectator, de emoționat și de nerăbdător, într-un cuvânt – de om!

Astfel, artisticul nostru „ritual” a început cu „invocarea” Muzicii de către micuța – dar cu

o voce atât de mare – Onette Rebeca, aceasta demonstrând prin piesa „Mama knows best” că, în

momentul în care există prea multe voci spunându-ți ce să faci, poate cel mai bun lucru este să-ţi

asculţi vocea interioară.

Și, deoarece nimic nu poate exista decât în și prin Iubire, următorul moment, de această

dată de dans, susținut de Claudia Țârlea, a avut misiunea de a demonstra puterea nemărginită și

nemuritoare a dragostei – deși face parte din noi încă de la început, o pierdem cel mai ușor și

totodată o căutăm neîncetat. Dansul său „Angel of love” (coregrafie realizată de Ştefănescu

Brânduşa) a încercat să ne atragă atenția asupra iluziilor, asupra formelor false pe care le

considerăm, din păcate, de prea multe ori, înlocuitoare ale iubirii.


75

Așadar, lumea uită de înţelegere şi dăruire reciprocă şi riscă să ajungă la certuri şi

înfruntări. Dar dacă faci haz de necaz, cu siguranţă depăşeşti mai uşor problemele. Sceneta

„Justiţie” a elevilor din clasa a V-a B a invitat spectatorii să se amuze împreună cu noi pe seama

unor defecte umane cu scopul de a le îndrepta, deoarece, amintindu-ne de cuvintele marelui

dramaturg I.L.Caragiale, „nimic nu-i pedepseşte pe ticăloşi mai mult decât râsul”.

Într-un moment sensibil, care dovedeşte că omul nu are vârstă, pe axa timpului, prezentul

şi trecutul se reconciliază în frumoasa piesă preluată din repertoriul Beatles – „Yesterday”, care a

fost interpretată de Leuştean Atiseea, acompaniată vocal de doamna profesoară Klara Fekete –

dovedind că profesorii noștri – trebuie să recunoaștem! – nu au numai calități didactice, ci și talente

ascunse.

Piesa elevilor de clasa a VII-a – „Pasăre cântătoare”, cu participarea elevei Sara Bălaşa

printr-un emoţionant moment de dans. Piesa a fost deschisă de mesajul tulburător spus de Matei

Ulea. Pentru a vă deschide și vouă, cititorilor, ochii spre a vedea suferinţe care de multe ori trec pe

lângă noi, ne-am hotărât să introducem mesajul în povestea noastră (plină de alte povești, uneori

răscolitoare), căci sinceritatea acestor cuvinte nu se poate compara cu nicio altă descriere a piesei

pe care am încerca să o realizăm.

Dacă aveți inimă, pregătiți-vă și batista:

„Eu știu ce înseamnă să fii special! Eu știu ce

înseamnă să fii un copil cu probleme speciale! Eu știu

ce înseamnă să îi auzi cum râd de tine și să te prefaci că

nu auzi, pentru că oricum nu ai ce face! Eu știu ce

înseamnă să adormi plângând fără ca ei să te audă! Eu

știu ce înseamnă să fii ignorat... Eu știu... Aflați și voi,

văzând că doare... doare atât de mult... nu mai ucideți

păsări cântătoare...! Nu mai ucideți! CĂ NE DOARE!”.

După un asemenea moment trsit şi fericit în

acelaşi timp, un amestec de lacrimi de tristeţe şi lacrimi

de bucurie, trei „maimuțoi” au readus echilibrul sălii

prin energie și vioiciune: Man Antonia şi fraţii Gyorfi,

Katinka şi David, au exprimat prin coregrafia „Watch

Me” tocmai speranţa că, într-o lume în care suferinţa

uneori domină, un zâmbet poate aduce lumina.

Arta nu ar putea fi completă fără Poezie. De

aceea, momentul următor a fost fundamentat pe

sensibilitatea unor suflete deschise care nu se tem să se

exprime prin emoție pură: Tatoi Isabella şi Benchea

Diana (au scris asta despre ele, semnat Șerban Rareș Alexandru). Noi, însă, am considerat că nu

ne-am putea deschide mai mult sufletele decât oferind acest moment celei care ne-a introdus în

universul poeziei. Sperăm că nu am deranjat-o recitându-i, fără să știe, poezia, ca un semn de

mulţumire pentru darul de a ne învăţa să simţim „enorm”. Nu vă putem priva de ceea ce a urmat,

așa că vă așternem mai departe rândurile care au impresionat spectatorii prin regăsire sau, poate,

nostalgie...:

Am participat cu drag la

festivalul organizat de trupa de

teatru „Aletheia”. Momentele

artistice mi-au arătat o frumoasă

dorință a elevilor Colegiului

Romano-Catolic „Sf. Iosif” de a

pune în valoare talentele lor în

ceea ce privește dansul, oratoria,

jocul sau interpretarea teatrală.

Sper ca mesajul transmis să fi fost

deja asimilat şi de către tinerii

actori. Sper ca realizările lor să fie

cât mai calitative, iar reușitele lor

să îi încurajeze să continue această

frumoasă experiență a actoriei.

(Pr. Marian Blaj)


76

TABLA DE ŞAH

de Alina Maria Stârcea Moto: Pion fără minte,

Cu vis de monarh,

Dezleagă misterul

Din tabla de şah!

Pe-o tablă de şah în umbre şi şoapte

Porneşte un joc o mână din noapte,

Nu-s piese nici albe, nici negre, dar vii

De-aceea par toate că-s şterse şi gri.

Un joc fără reguli porneşte încet:

Regina e tristă, nebunul poet,

El spune povestea cu ochi de nebun –

Pionul e cel ce dictează acum.

Sunt reguli ciudate şi fără-nţeles,

Şi totuşi din toate pionu-i ales.

Regina-l priveşte, iar calul de lemn

Nechează. Blestemu-l numeşte ca semn.

Spre tură se-ndreaptă regina şi iar

Se simte purtată în vechiul coşmar,

Pionul îi spune: Jucăm cât de greu,

Tu ai poate jocul, dar regula-s eu

Îţi place în joacă, în joacă vom fi,

Tu ai poate rege, dar regula ştii

Pe tabla aceasta eu spun ce să faci,

Ciudat, dar, regină, în plânsul tău taci?!...

Te ştii vinovată, tu ştii c-ai greşit...

Regina vorbeşte în vis: Te-am iubit.

Iubire în suflet ciudat mi-ai adus,

Venit eşti pe raze, pe umbre eşti dus,

Eşti plin de mistere, deci nu ştiu ce eşti,

Eşti umbră de moarte, sau vis de poveşti?

Ai spus că din toate tu eşti potrivit,

Dar jocul acesta e-un joc otrăvit.

Te crezi doar pionul din joc fără sens?

Atunci fă tu reguli, dar focu-i imens.

Spunând toate acestea regina a plâns

Şi-atâtea blesteme în flăcări s-au strâns;

Când trupul reginei de foc e cuprins,

Îl strigă pe rege cu glasul său stins –

Nebunul mai spune un vers din cotlon:

Iubitul său rege e tristul pion!

Regina e moartă!


77

Clasicul nu se va demoda niciodată, ci,

dimpotrivă, în ciuda oricăror curente, va rămâne valoare

și normă: să nu uităm niciodată de unde am plecat, de

tiparele care au creat modernul, și să ne întoarcem la

muzica muzicii, ascultând notele calde, inițiale ale

pianului și, ulterior, viorii, atât de precise, de clare, de

suficiente. Complexitatea încă actuală a muzicii clasice a

fost demonstrată prin interpretarea piesei „Archangel” de

către Cheikh Emira (pian), dar și cu ajutorul celor trei

elevi invitați ai Liceului Național de Artă „Dinu Lipatti”,

Maria Mamară, Alexandra Gheorghe, Alexandru Spînu –

„Libertango”, „Misiune imposibilă” și „Carnavalul

animalelor” (vioară) – ascultându-i, am înțeles din nou că, în ciuda a ceea ce proclamă societatea

actuală, „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi”.

De aceea, și următorul moment de dans, realizat de Diana Benchea, Alexandra Voicu (fostă

elevă a Colegiului și actuală studentă a Facultăţii de Medicină „Carol Davila”) și Karis Stârcea

(elevă a Școlii Gimnaziale „Leonardo da Vinci”) a transmis, pe ritmurile melodiei „Unholy War”,

că, indiferent de timpuri și represiuni, singura libertate autentică rămâne libertatea interioară.

În continuarea poveștii și, totodată, a spectacolului, Onette Rebeca ne învaţă să ne păstrăm

tăria sufletească indiferent de greutăţile pe care le avem, cu impresionantă piesă a Laurei Stoica

„Îngerii nu plâng”. Suntem, într-adevăr, mult prea tineri, dar, întâi de toate, să învățăm, totuși, să

fim... îngeri.

Sara Bălașa, eleva colegiului nostru și Alyn Arhire de la Liceul de Coregrafie „Floria

Capsali”, prin dansul lor contemporan, au exprimat, aproape de final, o adevărată metaforă a

sufletului uman, prins între trăire şi raţiune, între materialitate şi inefabil.

Seara spectacolului s-a încheiat prin prezentarea piesei „Pasăre cântătoare” în varianta

elevilor de liceu. Experienţa acumulată de ei de-a lungul anilor le-a permis o conturare a poveştii

până la metaforă. De această dată, Caitlin este o liceană, care simte mult mai puternic impactul

evenimentelor tragice: într-o lume a măştilor, Caitlin va învăţa să trăiască fără mască.

Evenimentul „Când ai fost

ultima oară la teatru?” a fost și

este în continuare evenimentul meu

de suflet. Ideea evenimentului a

venit în primul meu an de facultate

din dorința de a continua ce am

învățat de la doamna Stârcea și ca

un semn de mulțumire pentru tot

ceea ce dumneaei a format în mine

ca om. Un real succes în fiecare an.

Sute de oameni au apreciat

momentele artistice și de fiecare

dată în apropierea evenimentului

oamenii începeau să mă contacteze

să afle din timp când va fi organizat

mai exact. Deja a devenit o tradiție.

Seara magică de teatru care a

păstrat legătura între elevi, foști

elevi, actuali studenți și profesori

nu va fi prea ușor lăsată la o parte.

Mulțumesc tuturor celor implicați,

pentru dedicația de care au dat

dovadă și pasiunea cu care

lucrează. (Mihăiţă Georgiana)


78

Cu acest ultim moment, urmat de ropote de aplauze şi lacrimi împărtăşite cu actorii de pe

scenă, căci nu putem rămâne indiferenţi la suferinţă (sau la exprimarea ei cât mai exactă), s-a

încheiat un vis – pentru unii un vis de o noapte, pentru alţii, unul de o viaţă... Am simţit cum lumea

liceului s-a oprit odată cu această seară, pe care am resimţit-o, nici mai mult, nici mai puţin,

MAGIC.

Visul de patru ani s-a scurs... într-o clipă. Ne încurajează, însă, chiar dacă treziţi în veridicul

cotidian, faptul că vin din urmă cei ce vor avea acelaşi vis, aceeaşi poveste. Acum, raţele veterane,

luându-şi la revedere de la cuibul, de la conducătorul stolului lor, închid cartea, dar îşi deschid

sufletul către ce va urma, dincolo de lac, spre marea lumii – mulţumiri infinite!

Şi-am zburat pe fereastră... şi v-am spus din liceu povestea noastră.

SFÂRŞIT.

Elevă a colegiului și participantă în „actoricești” ale doamnei Stârcea, Olivia Nica își

împărtășește o parte a experienției sale de până acum:

Ce înseamnă teatrul?

Pentru mine înseamnă pasiune. Locul în care poți fi tu

însuți, fără măşti ce ascund ceea ce ești cu adevărat, fără teama

de a fi judecat. Atunci când interpretezi un rol, în primul rând,

empatizezi cu personajul. Îți imaginezi că ești unul și același cu

el. Apoi vezi lumea prin ochii acestuia până când ajungi să devii

parte din personaj.

Prima mea „întâlnire” cu scena a fost în 2016, odată cu

începerea festivalului „Când ai fost ultima oară la teatru?”,

organizat de LSA UNEFS. Am participat cu piesa „Tata”, scrisă

și regizată de doamna Stârcea, o dramă, aş putea spune, în care

noțiunea de realitate dispare, fiind înlocuită de amintiri pierdute

din trecut. Au fost necesare luni întregi de repetiții și de multe

ori ne-a fost greu să rezistăm câteva ore după școală pentru a

relua scenele din nou și din nou, până când ne ieșeau perfect.

Abia când am ajuns pe scenă, în lumina reflectoarelor, am

realizat că tot ceea ce am făcut a meritat pe deplin. Repetiții


79

Am fost extrem de nerăbdători să începem din nou cercul de teatru, coordonat de doamna

Stârcea, iar în toamna acestui an, i-am propus o scenetă după cartea autoarei Kathrin Erskyne,

„Pasăre cântătoare”. Deși a fost reticentă la început, spunând că va fi greu de pus în scenă, a

acceptat; apoi au urmat repetițiile. Din luna noiembrie și până în prezent, fiecare zi de vineri a

reprezentat „portița” noastră spre teatru. Avem atât de multe amintiri frumoase pe care le-am creat

la teatru, încât putem povesti ore în șir doar ceea ce s-a întâmplat într-o zi de repetiții. Treptat,

trupa Aletheia a devenit o mică familie plină de iubire. Ne petrecem mare parte din timp împreună,

trecem prin emoții uriașe împreună și în final, ne bucurăm împreună. Nu mai există „eu”, ci doar

„noi” – trupa de teatru.

Pe 11 mai 2017, a avut loc cea de-a doua ediție a

festivalului, unde au fost atât piese de teatru, cât și alte

momente artistice superbe, perfecte pentru a ne introduce în

atmosfera plină de „cultură” a serii. În același timp, emoțiile

noastre creșteau. Atunci când am auzit că urmează piesa

„Pasăre cântătoare”, inimile noastre au început să bată atât

de tare, încât (dacă era liniște) le puteam auzi perfect – şi

noi... şi cei din jur. Am spus un ultim „Doamne-ajută!” și am

intrat pe scenă, cu încrederea de a da tot ce e mai bun.

Luminile reflectoarelor erau destul de puternice, iar

noi nu vedeam în totalitate persoanele din public, încât teama

s-a mai diminuat. În timpul scenetei, mă uitam prin sală (deși

era greu: nu vedeam mai nimic fără ochelari), moment în

care am observat că este aproape plină. Cam 300 de oameni

aveau privirea ațintită înspre noi. Minunat!... Fără emoții!

Am trecut prin o mulțime de stări în timpul piesei, așa cum a trecut și Caitlin, personajul

interpretat de mine: tristeţe, furie, confuzie, dezamăgire, bucurie și speranță. Atât de multe

sentimente și trăiri pe o simplă scenă de teatru. Asta înseamnă artă: să reușești să îi faci pe

spectatori să simtă emoții puternice, să trezești în ei sentimente ascunse în adâncul inimii – toate

acestea cu scopul de a îi face să realizeze cât de important este să fim... oameni.

Pentru mine, cercul de teatru este locul unde mă regăsesc. Deși emoțiile sunt copleșitoare,

bucuria din ochii oamenilor te face să simți că plutești de entuziasm. Mă simt extrem de norocoasă

că am întâlnit-o pe doamna Stârcea, fără de care nu am fi trăit nimic din toate acestea, și sunt foarte

bucuroasă că fac parte din mica familie Aletheia. Îmi doresc ca teatrul să nu dispară niciodată din

școala noastră și, mai ales, din inimile oamenilor!


80

De asemenea, ultima mea revistă, ca elev al colegiului.

Mulțumesc!

revista labirint - · pdf filerevista labirint 1 revista ... fiecare teză, fiecare test și...

Documents