1

E X C E L S I O R Nr. 1 / 2010

Revistă de literatură a elevilor Colegiului Naţional

„Al. Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş

Din sumar:

# Argument – Carmen Boldea-Relea /3 # Efigii – Ion

Horea, Eugeniu Nistor /4-5 # Accent – Mara Botoş /6 #

Poesis – Andrea Moldovan, Camelia Mureşan, Monica

Mirela-Rus, Pa-ula Sărmăşan, Veronica Bălan, Andrea

Konyves, Annamaria Gal /8-22 # Eseu – Ramona

Bungărdean, Steliana Gherman /23-26 # Pagini de proză –

Veronica Bălan, Carmen Pantea, Monica Mirela-Rus,

Smaranda Baciu /27-30 # Lansare de carte – C. Boldea-

Relea /31 # Mapamond literar – Rainer Maria Rilke (în

româneşte de Dumitru Marian) /32.

-------------------------------------------------------------------------

2

E X C E L S I O R Nr. 1 / 2010

------------------------------------------------------- Revistă de literatură a elevilor Colegiului Naţional

„Al. Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş

3

COLEGIUL ONORIFIC:

Ion HOREA, Cornel MORARU, Zeno GHIŢULESCU, Eugeniu NISTOR

Colectivul de redacţie:

Profesor coordonator: prof. Carmen Boldea-Relea

Redactori: Mara Botoş (cl. a XI-a F), Veronica Bălan (cl. a IX-a F), Monica-Mirela Rus (cl. a IX-a E), Steliana Gherman (cl. a XI-a F), Anamaria Gal (cl. a IX-a F) Adresa redacţiei: str. Bernády György, nr. 12. E-mail: excelsior.revista@gmail.com

ARGUMENT

4

Revista de literatură „Excelsior”, a elevilor Cole-giului Naţional „Al. Papiu-Ilarian” nu îşi propune nimic altceva decât să găzduiască, în paginile ei, creaţiile unor adolescenţi pentru care atracţia cuvântului scris este, poate, suficient de puternică încât să-i determine să-şi aştearnă pe foaia de hârtie aspiraţiile, visurile, meditaţiile asupra propriei condiţii, asupra timpului în care trăiesc, asupra spaţiului în care fiinţa lor îşi înscrie devenirea. Nu trebuie să uităm că, de-a lungul timpului, în cadrul Cole-giului Naţional „Al. Papiu-Ilarian” s-au modelat scriitori importanţi ai literaturii române contemporane. Ovidiu Papadima, Ion Vlad, Ion Horea, Zeno Ghiţulescu, Lazăr Lădariu – sunt doar câteva dintre aceste nume de foşti elevi ai „Papiului” care şi-au consolidat vocaţia la cote superioare, construindu-şi o operă şi un destin literar de certă anvergură. Colegiul Naţional „Al. Papiu-Ilarian” re-prezintă, prin istoria, tradiţia şi prin performanţele pe care le-a favorizat şi le favorizează continuu, o emblemă sim-bolică a învăţământului târgumureşean. Considerăm că şi prin creaţiile lor, elevii care îşi văd publicate acum primele lor încercări literare, exprimă ceva din „spiritul Papiului”, care se cristalizează, în fond, în aspiraţia spre frumos, setea de cunoaştere, voinţa de adevăr şi spiritul valorii. Ne propunem să publicăm, în paginile revistei „Excelsior” şi unele creaţii valoroase ale unor scriitori consacraţi ce s-au format în spiritul „Papiului”, sau care provin din spaţiul cultural mureşean. În încheiere, nu ne rămâne decât să mulţumim, şi pe această cale, conducerii Cole-giului Naţional „Al. Papiu-Ilarian” pentru sprijinul constant pe care ni l-a oferit în realizarea publicaţiei noastre.

Prof. Carmen BOLDEA-RELEA

5

EFIGII

Ion HOREA

Umbra plopilor

Şi vom călători odată Pe unde n-am mai fost nicicând, Cu umbra plopilor, ciudată, Alunecând, alunecând... Şi va rămâne-n urma noastră Doar tremurarea unui gând, Cu umbra plopilor, albastră, Alunecând, alunecând... De va mai fi o amintire, Şi ea va trece, vrând, nevrând, Cu umbra plopilor, subţire, Alunecând, alunecând... Dă-mi gura ta, şi mă sărută, Şi stele vor cădea pe rând, Cu umbra plopilor, tăcută, Alunecând, alunecând... Şi-ai să auzi, înfiorată, Cum trece-al lunii foşnet blând, Cu umbra plopilor, culcată, Alunecând, alunecând...

6

Eugeniu NISTOR Acasă Acasă, peste codri şi peste ape, cu inima-ncercuită-n lumină să vin, din sânziene să-i fac privirii cunună până la cerul din ţintirim. Şi roţi solare să mă pătrundă din doina cea veche, răscolitoare mereu – să-i simt fiorul ca pe o undă cum pribegeşte prin sângele meu. Acolo să fiu, lângă flacăra ierbii mai verde ca ochii tăi înverziţi, în primăvară să pască cerbii între aluni şi corni înfloriţi. Eu să adorm în ieslea pământului, lângă glezna pădurii, sub ochiul de cer, când polenul grădinii şi-aromele vântului mai răstoarnă în lume mirări de prier.

7

ACCENT Mara BOTOŞ

De ce? O să-ţi zic de ce

Niciun sunet. Nimic, linişte pretutindeni. Au trecut deja câteva secunde, să fi fost vreo 30, poate mai multe, nu ştiu… şi am senzaţia că plămânii îmi iau foc. Mă îndrept spre suprafaţa unde se spune că îmi va fi mai bine, că voi putea să scap de această senzaţie care mă încearcă de câteva clipe. Am ajuns. Un iz al realităţii îmi biciuieşte faţa şi simt că de această dată chiar am să explodez. Nu mai simt acea arsură în piept, dar acum mă încearcă o stare generală de amărăciune diluată cu furie şi condimentată cu frustrare. Tocmai din această cauză am uneori impresia că pur şi simplu voi claca. Nu mai găsesc absolut nici o justificare pentru tot ceea ce se întâmplă, pentru toată mizeria de care mă lovesc în fiecare zi. Deşi depun efort, nu reuşesc nici măcar să inventez o explicaţie. În această problemă, creierul nu îmi mai funcţonează. Pur şi simplu e complet blocat. Îi dau restart şi tot nu vrea să execute comanda. Cred că are şi el nevoie de nişte clipe de repaus, însă acel repaus aduce cu el o stare de rău.

Nu cred că se poate găsi în această lume un singur lucru care să nu aibă şi un aspect negativ, care să nu te facă să ai sentimente sau senzaţii antitetice. Probabil aş prefera să trăiesc într-o lume a extremelor, decât într-o lume în care o fărâmă de linişte este amestecată cu o durere fizică insuportabilă. Probabil din această cauză oamenii nu au ajuns la performanţa ca, fără o costumaţie adecvată, să poată pătrunde într-un univers umed, calm, liniştit. Nu ne este dat să ne bucurăm de ceva în totalitate. Mereu va exista ceva care va face ca acea bucurie

8

să doară sau cel puţin să fie imprejmuită de un cerc de foc. Şmecheria stă în interpretare. Tot noi suntem singurii care putem ameliora într-o oarecare măsură acest lucru, putem face ca acea mixtură de sentimente ce ne încearcă să încline mai mult înspre o singură parte.

Atunci când ne cufundăm într-o cadă cu apă caldă şi inchidem ochii, pentru câteva secunde preţioase avem impresia că pierdem contactul cu realitatea şi experimentăm o stare de linişte. Nu mai auzim nimic, nu putem spune nimic. Doar rotiţele din mica maşinărie ce se află la conducerea oraşului ”corp” se mai învârt. Se învârt şi se învârt. Analizăm şi digerăm parcă mai bine anumite lucruri atunci cănd tanti “realitatea” nu îşi mai bagă nasul. Apoi durere, lipsa aerului ne forţeaza să revenim la suprafaţă pentru a îmbrăţişa realitatea, deşi nu este nici pe departe ceea ce ne dorim. Ne plecăm umil capul în faţa ei pentru că, deşi are un gust amar, ne-a pus la dispoziţie un element de care aveam maximă nevoie. Acum, odată ce efectul liniştitor al apei fierbinţi, ce ne cuprindea întregul corp a trecut, ne mai rămâne doar să ne bucurăm de ceea ce a fost. Deşi nu a durat mult a fost plăcut să ne anulăm pentru câteva secunde existenţa, indiferent de cât de puternică a fost durerea pricinuită de lipsa aerului. Se pare că de această dată balanţa nu atârnă spre durere, ci spre cealaltă parte.

Tocmai am reuşit să ne îndreptăm spre o extremă. Am încercat şi am reuşit sa ignorăm adaosurile. Bravo nouă!

9

POESIS

Andrea MOLDOVAN

Ultimul război

Lumi în ceaţă,

Totul se revarsă,

Ai tăi fii, ale tale fiice

Mor încet unul după altul,

Al lor sânge se revarsă

În neantul apărut din ceaţă.

Din văzduh, urlete se aud,

Lumea fuge, dar capetele cad pe rând.

Armele se aud urlând,

Focuri se văd zburând,

Şi-ntr-o clipă totul dispărând.

Fumul, ceaţa, cerul roşu ca de sânge

Învăluind pământul nostru.

Case arzând,

10

Oameni zbierând.

Iar frica nu se va termina

Intrând în oameni cu răutatea sa.

Bălţile de sânge

Oglindind privirea noastră.

Totul ne va da de înţeles

Că numai e a noastră.

Lumea, apocalipsa, totul se sfârşeşte

Strigătele se opresc.

Liniştea pătrunde

În toate părţile pământului.

Nimic nu mai este.

Lumea a dispărut.

Războiul crud s-a terminat

Iar ceaţa e tot ce a mai rămas.

Din văzduhul sângeriu

Morţii sunt acoperiţi de vremea ce a venit.

11

Iar pământul acum arată

Ca atunci când n-a existat nimic.

Totul e îngropat,

Şi secretul e povara ce-o purtăm noi:

Frica de a începe un alt război.

Camelia MUREŞAN

Cine eşti tu…?

Cine eşti tu să îi comanzi inimii mele?

Cine eşti tu să faci din sufletul meu o piatră?

Cine eşti tu să faci din ochii mei râuri?

Cine eşti tu să mă faci să nu mai cred în iubire?

Un gând îmi fuge prin minte spunându-mi:

Eşti stăpânul inimii mele…

Eşti zeul pietrei mele…

Eşti mare-n care râurile mele curg…

Eşti iubirea-n care nu mai cred…

Şi totuşi…

Eşti un om!

12

Sperând s-ajung la tine

S-a sfârşit…

Dar nu asta mi-aş fi dorit

Mi-aş fi dorit

Să sune a sfârşit.

Mă pregătesc demult ceva ce vreau s-ajung

S-ajung sus

Unde totul pare vis

Şi toţi visează cred cu un rost.

Un rost ce nu explică tot

Doar viaţa pe care o tragi de jos

O tragi de jos şi o impingi în sus

Şi dacă nu o ştii singură te strici.

Şi asta nu e tot

Ajungi să te încrezi

În ceva ce n-ai vrea să vezi.

13

Năluca

Vin de oriunde şi mă îndrept spre nicăieri…

Se spune că sunt un mister

Voi fi mereu oriunde

Nicăieri văzută şi nevăzută

Ochii mei plutind în lacrimi de iubire

Prin ploaie şi prin vânt,

Zburând între cer şi pământ

Totdeauna….

doar a ta !

Monica-Mirela RUS

Amorţitul anotimp

Soarele răsare

Tăvălindu-şi razele

Între crengile rare.

Vântul începe a adia

Legănând agale

Ramurile împodobite de culoare.

14

E toamnă afară,

E toamnă şi în suflet,

Lacrimi picurând adesea

Din streşina uitată

Învechită de timp.

Vesela câmpie acu- i tristă, veştejită,

Lunca bătută de bumă, acum pare ruginită.

Copacii plâng cu lacrimi de frunze

Şoptindu-ne uşor, şovăitor, “e toamnă”.

Paula SĂRMĂŞAN

Familie. Prieteni

O foaie albă

Un rând de iarbă

Trei feţe fericite în dreapta.

Un om încruntat şi rău în stânga

Şi doare. Doare enorm.

Oare ce va fi mai departe?

Poate…

15

Totul se va pierde într-o noapte şi…

Cu ce rămânem

din viaţa asta?

Cu dezamăgiri?

Cu inimi frânte?

Cu noi distruşi?

Nu. Nu e voie. Nu vom permite.

Despre mine, tine, oameni

Fotoliu, mandarină, national geographic, atomi, găuri negre, savanţi incapabili să ne dezvăluie misterele ştiinţelor.

Incapabilitatea mea.

Visez la cunoaşterea de sine.

Vreau să fiu cineva. Dar dacă nu mă cunosc sunt doar…

Teama de nereuşită fără ajutor.

EU= umbră materializată care visează să ajungă o fiinţă capabilă de cunoaşterea sinelui.

Vreau să plec, să rămân.

Să mă schimb, să rămân la fel.

Să iubesc, să fiu iubită

Să mă iubesc.

16

În concluzie sunt un sfert de măsură care vrea prea multe. Vrea să fie un întreg.

Şi va fi.

Poate, după moarte.

* Notă: Acestea sunt trăiri. Nu voi scrie niciodată literatură SF când sunt atâtea trăiri, sentimente, întâmplări asemănătoare.

Veronica BĂLAN

Şi dacă…. Şi dacă soarele s-ar opri Din farmecul răsăritului, Să se lase întunericul Cu viaţa vieţilor trecute, Te-aş întalni pe o rază De speranţă-năbuşită Ce din depărtări s-arată Mândră şi de necuprins. Ne vom întâlni pe plajă, Prin spuma mării de la mal, Mă vei cuprinde cu aceleaşi Vechi priviri de mai demult. Îţi voi zâmbi,căci doar Atât îţi pot oferi. Inima-mi piere înăuntru, Sufletu-şi urla trecutul ! Mai ţi minte acele zile?

Ne ţineam de mână şi Împreună fugeam prin lume. Camera verde, patul tău,

17

Firele ce-ţi mângâiau Faţa fină, radiantă Mi te arătai în felul tău Erai unul pentru mine, Iar eu una pentru tine. Şi dacă ai pleca, Eu unde m-aş ascunde? Decât în pieptul tău,

Ca de obicei, ca-nainte? Pe cine-aş mai striga Cu voce mută dimineaţa? Pe cine-aş mai căuta Cu priviri oarbe noaptea? Privim spre orizontul unei Pasiuni pierdute-n gând, Ca o ţigară, irosind ultimul fum. Tăcerea se lăsa pe corpu-mi amorţit. Te aveam o clipă, te aveam un infinit! Iubirea ta nu era reală şi totuşi, Mă hrăneam ca o oarbă Din dorinţa-mi întruchipată Într-o fiinţă necunoscută. Celest! Călătoresc în timp Şi spaţiul mă-nghite toată. Priviri se pierd la răsărit, Departe de un început sfârşit. Chemarea ta n-o mai aud, Deşi-mi pare, am asurzit. Nemişcată, aştept un semn Şi te chem în continuare, Gândindu-mă la un nou viitor

18

Şi un trecut uitat prin zare. Şi dacă speranţa moare ultima, De ce nu mai apari? De ce se mai lasă tăcerea Pe două aripi frânte, Doi ochi căprui, două buze? De ce nu-ţi mai găsesc mâna Ce odată-mi mângâia trupul De un amar tranchilizat? Abia-mi mai simt picioarele Zbor, dar totuşi sunt pe pământ. Erai un înger, un suflet decăzut Ce-mi alina orice durere. M-ai hrănit din perfuzii Pline de aluzii şi speranţe, Şi am crezut că e iubire… Acum simt frigul cum pătrunde În ale mele vene-adânc Şi omoară orice urmă de tăcere… Urlu! Dar vocea mea mă lasă, Pleoapele mi se deschid, Clipe îmi trec prin faţă, Aud cuvinte împletite Mă strâng şi mă sufocă. Vocea ta, prin minte-mi trece Ascult, nu-mi iese niciun cuvânt Îmi pare că eşti tu, însă, Ai plecat cu mult înainte, Lăsând două aripi frânte, Doi ochi verzi, două buze… Mă las pieirii, m-adâncesc în abis,

19

Îmi dau drumul şi ies din vis. Sunt din nou în realitate, o lume Distinctă de a noastră. Eşti o iluzie, nimic mai mult, Un pumn de promisiuni, Căruia i-ai dat drumul Pe două pleoape firave Ce au cedat promisiunii. În schimb, un gând pierdut Îţi va fi mereu alături. Şi dacă acesta e sfârşitul Noi unde am lăsat începutul? Pe ce le-am irosit? Atât amar de timp…

El O mie de gânduri, o mie de vise, o mie de vorbe nescrise, nu-mi ajung… chiar nu-mi ajung să-ţi spun doar două cuvinte simple ce se zbat în sufletul meu: “Te iubesc”. O mie de dealuri, o mie de câmpuri, o mie de munţi, o mie de ţări, o mie de mări, o mie de văi, o mie de oceane aş traversa doar ca s-ajung la tine… Să te simt din nou lângă mine, să ştiu că oriunde te-ai duce, m-ai duce şi pe mine…10 milioane de oameni aş înfrunta într-o secundă doar pentru tine, să te ştiu bine…în regulă… Şi dac-ar fi să ard, mi-aş prinde apele, doar pentru tine. Şi dac-ar fi să-ngheţ, mi-aş îngheţa valurile şi-aş suferi, Şi dac-ar fi să m-afund, aş inunda pământul gol cu stropii mei, să dispar, Şi dac-ar fi să zbor, m-aş evapora spre cer, doar ca s-ajung la tine. Şi dac-ar fi să rămân, aş curge-ntr-un pahar, doar ca s-ajung în tine.

20

Şi dac-ar fi să plec, n-aş opri o clipă cascadele, Şi dacă toate aste-ar fi, aş sta şi-nchisă, închisă mereu în inima ta.

Epilog Nu mai am pe nimeni acum, Chiar pe nimeni. Şi mă doare, drept îţi spun Că nici măcar pe tine. Şi-acum zac în mii de gânduri Ucise de-un amar Încerc s-ascult acum cum cântă Ai morţii lăutari. Căci te-am avut atât d-aproape, Însă tu mi te-ai stins, Te-ai îndepărtat spre adâncuri Ca să nu mai fii atins. Oh, şi de-asta te vreau înapoi Să fii din nou cu mine, Să-ţi urmăresc surâsul vioi Şi-ale tale buze fine. Să mai râd din nou acum Şi să tresar aş vrea Din clipele pe care le-am trăit În acea mică veşnicie.

Andreea KONYVES Plouă

Plouă în suflet şi afară. Ridic capul spre cer Dar picurii mă pleznesc… Mă gândesc la tine.

21

Aş vrea să iasă soarele Aş vrea ca fericirea mea Să se hrănească cu dragostea Ce o primesc de la tine… Aş vrea să cred că după norii negri Te ascunzi tu, soarele, Iar între noi există numai o barieră, O barieră pufoasă Care face jocul mai interesant. Arată-mi că mai eşti Cel care mă încălzea Cel care spunea cuvinte Fără să le spună Îmi arăta lucruri fără să le arate, Cel care mă îmbrăţişa cu zâmbetul Şi cu gândul. Cel al cărui păr îmi mângâia obrazul Şi al cărui gene îmi sărutau ochii. Mi-e frică că vei sta… Mi-e frică că vei pleca… * * * Am febră, Febră de cuvinte ce nu mă mai lasă să respire. Privind ceaţa în mâna dreaptă Şi o strâng să o nimicesc. Mă cuprinde sentimentul fantasmatic, Dar chitara mea nu mai cântă

22

Melodiile noastre remixate… A devenit afonă. Un roşu aprins pe fundal negru Mă împinge în prăpastie… Împinge-mă pe câmpul inocenţei Să pot visa anevoie Să mă pot detaşa, Să pot spera. Aş vrea să simt cu ochii şi să văd cu inima. * * * Revii tu, fantasmă nocturnă de lună plină, Revii sub altă stea Cu alte principii, Cu alte dorinţe Revii din vina mea. Şi speli încet în cale Orice urmă de îndoială, Orice urmă de venin, Şi ceri ca timpul să se-ntoarcă Să fim din nou senini.

Annamaria GAL

Toamna sufletului

Nu ştiu ce fac

Închisă-n lumea mea

Nu pot decât să tac

23

Pentru că oricât aş striga

În jurul meu

Sunt doar eu

Fug şi încerc să scap

Strig dar totuşi tac

Tot nimicul ce mă înconjoară

Încetul cu încetul mă omoară

E plin de gol, e plin de sete

E plin de negru şi gol de pete

E plin de frig, nu- i niciun foc

E pentru mine ca un drog

Nu ştiu ce să fac, unde să fug

E gol nimicul meu din jur

Îl scap din mână şi se sparge

Încerc s-adun... E plin de sânge

Şi strig mă zbat în capul meu

Sperând că mă va auzi un zeu

Atunci lumina mea apare

Şi simt cum setea mea dispare

Apare-o frunză, apare un nor

Apare-o toamnă, uşor în zbor

Apare-o speranţă parcă pierdută

Apare-o toamnă, de suflet ştiută

Apare toamna mea speranta

Apare viata mea...din ceaţă!

24

E S E U

Ramona BUNGĂRDEAN

Fire de nisip in clepsidra timpului

…Discuţiile despre timp sunt întotdeauna ciudate şi aparent fără rost pentru că ne-am obişnuit să- l folosim înainte de a-l defini. Uneori, însă, este necesar să precizăm conceptul cu care operăm pentru ca utilizarea lui ulterioară să fie suficient de clară.

Timpul trece neîncetat. El te poartă pe aripile sale şi te duce departe, departe, fără să te mai poţi întoarce. Şi tu treci dintr-un stadiu în altul. Ai vrea să opreşti timpul, dar destinul te impiedică, parcă ar dori să te rănească. De ce timpul nu se poate opri? Toate acestea au un răspuns, dar …acolo sus. Bătălia cu timpul începe pentru fiecare om, în prima clipă de viaţă şi se sfârşeşte cu ultima suflare. Înăuntrul timpului se petrec toate. Timpul toceşte munţii şi aşterne uitarea peste cele mai intense amintiri. Tot el transformă în adulţi copiii, lăsându- i uneori să creadă că se pot măsura cu el, duşman şi aliat, imposibil de evitat. “Adolescenţa este singurul timp în care înveţi ceva”, scrie Marcel Proust în romanul său În căutarea timpului pier-dut, iar paşii mărunţi pe care- i faci acum pot deveni paşi uriaşi pentru fiinţa pe care încerci cu răbdare şi nerăbdare să o clădeşti. Adolescenţa - drumul străbătut cu paşi mărunţi în cău-tarea idealului, paşi care te aşază în rândul milioanelor de desti-ne, un soi de vrajă a cărei samânţă este sadită încă din copilă-rie. Acceptând regulile vieţii, şlefuindu-şi talentul în fiecare zi, adolescentul se bucură din plin de fiecare moment petrecut în

25

căutarea visului său. Uneori, ajunşi la o răscruce, truda căutării este imensă, dar pasiunea este cea care ţine focul aprins. Ca şi Moise, călătoreşti spre un ţinut al promisiunilor, cu gândul ascuns ca ar putea să nu îl ajungi niciodata. O privire de-o clipă stransă-n suflet, un val de iubire păstrat din timpuri ascunse, un izvor de fericire, secat de viitor.. O amintire. Atât va rămâne în sufletul vrăjit de entuziasmul vârstei, când vei părăsi regretând căminul ce te-a învăţat să păşeşti într-o lume diferită. E mult prea frumos viitorul ca noi să nu luptăm pentru visele noastre, să lăsam idealurile să se topească. Ne înălţăm aripile, vom deveni mai puternici, mai încrezatori, mai recep-tivi, în faţa necunoscutului şi a provocărilor din fiecare zi. Dar, cum zicea şi Menandru, “Piatra de incercare a caracterului omenesc este timpul”. Da, timpul. Acea pulbere magică ce se strecoară nevă-zută printre clipele universului. El, timpul, ne poartă pe aripi tremurânde, către eternitate. El nu ne lasă să visăm îndeajuns flacara purităţii şi trece, nemilos, pe drumul sădit de magia copilăriei; el nu ne mai lasă să visăm roua de pe frunza pe care am privit-o cu ochi miraţi, îndemnându-ne să trăim în prezent şi să visăm că, într-o bună zi, vom fi şi noi mari, ca să putem ajunge la raftul cu volume groase. Timpul a trecut, trece şi nu va înceta să treacă… Şi aşa începi să ştii ce e singurătatea, atunci când auzi tăcerea lucrurilor. Trecutul e noaptea, iar amintirile - candelele care cu vremea se sting. Timpul este numai în aparenţă un fluviu. Mai curând este un vast peisaj, ochiul privitorului fiind acela care se mişcă. Priveşte imprejur şi în toate direcţiile, inalţă-te mai sus, tot mai sus, şi vei vedea coline dupa coline, şesuri, râuri… Unei frunze, îi ia un timp să işi schimbe culoarea, de la verde la acel portocaliu superb ori cărămiziu, pe care majo-ritatea îl adoră în zilele superbe de toamnă. Sufletul unui om, este asemenea unei frunze, îi trebuie un timp ca să se coacă, să se formeze şi să ofere aceea dragoste pură, şi o face datorită

26

soarelui strălucitor din viaţa ei, faptul că frunzele sunt de mai multe tipuri, arată că şi sufletele oamenilor sunt diferite, depinde de strălucirea soarelui. Timpul este singurul arbitru din viaţa noastră. Probabil că dacă timpul nu ne-ar provoca, totul ar fi simplu şi fără rost. „Timpul de care dispunem în fiecare zi e elastic, pasiu-nile pe care le încercăm îl dilată, acelea pe care le inspirăm îl îngustează, iar obişnuinţa îl umple”, scria Marcel Proust. Jorge Luis Boges spunea că „Omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în Astăzi şi Acum, pentru că terenul lui Mâine este prea nesigur pentru a face planuri… şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului”. “Timpul este ca o gazdă mondenă care dă mâna musafirului ce pleaca, in treacat doar, grăbită să ia in braţe, ca şi cum s-ar teme sa nu- i scape, pe cei ce vin. Spune un «bine aţi venit» plin cu surâsuri şi, în schimb, un «drum bun» răsuflând uşurată” - William Shakespeare Şi tot Shakespeare: „Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate”. Când timpul prieten îmi va deveni, voi porni cu el pe străzi pierdute, vom căuta împreună lucruri rătăcite printre griji, şi nefacute; iar tot ce devenise dorinţă neîmplinită, am să caut, să implinesc şi-n braţe să adun. Dar, până atunci, îi voi spune timpului: “Opreşte-te puţin, acum nu am timp!”

27

Steliana GHERMAN

Mă revolt cu delicateţe

M-am trezit azi fără să deschid ochii. Simţeam razele soarelui pe pielea mea, simţeam lumina care dorea să îmi spună „bună dimineaţa”. Azi… e prima zi din restul vieţii mele. De azi o să fiu eu. Aseară am stat o oră pe acoperişul blocului. Simţeam nevoia să fiu singură. Şi deasupra tuturor. Sunt o persoană veselă în general; veselă şi caldă. Însă ieri seară am fost tristă; nici măcar muzica nu m-a făcut să îmi revin. Pun totul pe seama anotimpului - aşa zisa astenie de primavară. Nu ştiu voi, dar eu urăsc primăvara. E un mod elegant prin care natura îşi cere scuze pentru iarna grea şi ne tratează cu puţin soare, ca apoi să arunce cu picături de ploaie peste noi, chiar în ziua în care de dimineaţa am aruncat umbrela undeva în dulap, amăgiţi de o rază de soare.

Totuşi, am destule motive să fiu fericită. Am învăţat în timp că nu există reţete de fericire şi că aceasta vine ca o recompensă pentru faptele noastre. Ignor excepţiile (totuşi, nu le neg), fiindcă fericirea e ca un etern şantier în lucru. Este starea naturală a micilor copii, cărora le aparţine totul pînă vor fi contaminaţi şi murdăriţi de stupiditatea societăţii si culturii. Pentru a mă elibera de orice energie, am decis să scriu. Tu, cititorule, poate o să te cerţi de multe ori cu mine pentru că îţi calc în picioare idei si vise, sau poate o să aştepţi cu nerăbdare următorul fragment. Dar cine mă poate opri să scriu, de pildă, despre dragostea dintre un cerc si un cub, în dorinţa lor de a renunţa la perfecţiune pentru a se uni într-un triunghi? Cel care scrie are puterea de a face totul posibil, de a face minuni, iar cititorul, ei bine, el e singurul care decide dacă intră în joc sau nu. [ Va urma]

28

PAGINI DE PROZĂ Veronica BĂLAN

Prolog

-Printre crengile bătrânilor stejari -

Trăsura se opri de-ndată într-o baltă. Din ea coborî o femeie imbrăcată într-o rochie lungă, neagră, ţinând într-o mână o umbrelă de culoarea rochiei sale iar cu cealaltă, rochia ca să nu se ude atunci când paşea pe lângă bălţi. Mergea grabită spre poarta de lemn masiv ce reprezenta intrarea in maiestuosul castel vechi de piatră ce acum servea drept ”Liceul Arthur Stene” şi intră înăuntru scuturându-şi umbrela plină de stropi reci de ploaie.

-Ploioasă zi, nu- i asa domnişoară Bavereign? întrebă John Lavern în timp ce ştergea praful de pe bibliotecă. Era 10 seara, picurii de ploaie se auzeau lovindu-se de ferestrele liceului iar norii lăsau acum la iveală luna cu forma ei de seceră. -Că bine zici, John, îi răspunse Rozenne schiţând un zâmbet, însă privirea ei se îndreptă mai apoi spre pisica neagră cu o pată roşiatică pe gât ce se freca de picioarele ei. -Şi cărui fapt se datorează prezenţa dumneavoastră, domnişoară? Pe ploaie şi la ora asta cred că aveţi un motiv bun pentru care nu vă aflaţi acasă, în pat. -Am uitat să iau lucrările elevilor. Aştept să văd ce bazaconii au mai scris de data asta, zise ea pe un ton ironic. -Într-adevăr, adolescenţilor din ziua de azi nu le stă mintea la învăţat. - O, ba chiar din contră, ai mei sunt destul de liniştiţi dacă la asta vă referiţi, le predau şi le rămâne practica… însoţită şi de unele notiţe, bineînţeles. Mai sunt unii care, pentru ei, a fi atent la explicaţii nu le stă în vocabular. Nici nu e de mirare că dau greş în tot ce fac.

29

În fond şi-nfine, când alergi să urmezi acest liceu înseamnă că asta e ceea ce îţi place. Eu cel puţin, l-am terminat şi mi-am dat seama că asta e ceea ce mă asteaptă şi nu în ultimul rand, asta e ce mă pasionează, să predau mai departe învăţătura acumulată aici, şi desigur şi cea din facultate.

- Aşa este. Păcat că nu mi-a stat în fire a fi profesor. Pe tavanul de culoare crem închis erau atârnate două candelabre din cristale, cu lumânări albe, vechi de vreo sută de ani ce împrăştiau prin toată încăperea spaţioasă o lumină palidă. Lucrurile din cameră erau ordonate la fel ca acum 91 de ani când încă Joseph Meddony era directorul acestei şcoli. Acum portretul lui era înfăţişat pe un tablou atârnat de un perete, deasupra canapelei roşii. În faţa ei era un birou masiv de lemn cu un scun pe măsură iar lângă, o bibliotecă făcută tot din acelaşi material. Pe podea se aflau cinci plante, aşezate aleatoriu, care mai îmboţeau aspectul. În capătul încăperii erau scarile lung ce duceau spre sălile de clasă, iar în dreapta şi în stânga erau holurile, de asemenea lungi şi întunecoase. Lumina lumânărilor se reflecta în medalionul de argint al pisicii, dezvăluind numele scrijelit pe placuţă: «Sigrún». Ochii verzi ce-l priveau fix pe John acum străluceau şi ei .

- Te rog să mă scuzi, dar eu mă duc până sus, în birou să-mi recuperez lucrările, zise Rozenne înaintând spre scări.

- Chiar vă rog… Uşa se deschise cu un scârţâit subţire al balamalelor vechi,

Rozenne păşi înăuntru, căutându-şi în birou fişele. Deodată, fereastra se deschise, lăsând vântul puternic să dea năvală în cameră. Tresări. La geam apăruse Sigrún scoţând un mieunat lung, păşind mai apoi pe masă, îndreptându-se spre tânără şi frecându-se din nou de ea.

- Sigrún! M-ai speriat, zise Rozenne,mângâind pisica. După vreo cinci minute, coborî înapoi în încăperea în care intrase acum o jumătate de oră unde o aştepta din nou John. Îşi deschise umbrela şi puse mâna pe clanţa uşii de la intrare. - Noapte bună,domnule Lavern. Ne vedem dimineaţa. - O, noapte bună vă doresc şi dumneavoastră, domnişoară Rozenne. La revedere !

30

Carmen PANTEA

Sub clar de lună plină

Cel mai frumos şi liniştit loc pe care l-am văzut vreodată a fost malul unui lac întins, împrejmuit cu trestii sub clar de lună plină când toate stelele sclipesc numai pentru a- l lumina. Era o seară fermecătoare de vară când lacul lângă care stăteam era liniştit şi sumbru. Luna se reflecta mirific pe suprafaţa lui, iar trestiile unduiau liniştit în bătaia vântului ce adia uşor. Priveliştea era de o frumuseţe desăvârşită. Totul părea rupt dintr-un basm unde totul era pur şi inocent. Lumea de basm în care mă aflam era de nedescris. Vântul ce adia uşor îţi dădea senzaţia ce visezi, că trăieşiti o irealitate. Luna, obosită abia mai stătea pe mijlocul bolţii cereşti ca să trimită raze fermecate pe pământul umed şi răcoros. Cerul negru şi senin era plin de stele argintii. Stele magice… care ilumina lacul întunecat pe care nuferii plateau sub lumina blândei lune. Greierii cântau uşor o melodie veselă, iar sălciile de lângă lac dansau neîncetat în acompaniamentul lor. O seară de basm…. o seară pe care nu o voi uita uşor în care am remarcat din plin frumuseţia naturii neatinsă de cruzimea oamenilor. Monica-Mirela RUS Copilul râde…

“Copilul râde: Iubirea şi înţelepciunea mea e jocul” (Lucian Blaga) E toamnă, melancolia e gingaş prezentă în atmosferă, copacii goi, imensul covor de frunze moarte, mulţimea de culori,ne transmit un fior amintindu-ne că e toamnă. Puţin păşind mai departe, vedem copii alergând printre frunze, redându-le pentru un minut sau poate mai puţin zborul. Ei nu au uitat jocul nepreţuit al copilăriei, şi vor să îl exploateze la maxim.

31

Alergau printre copacii goi, neţinând cont că era toamnă, parcă jocul era mai frumos, le păstra vie amintirea zilelor de vară. Se jucau de-a iubirea, se jucau de-a înţelepciunea, se jucau de-a familia sau poate chiar de-a copilăria. Râsete, strigăte, aplauze toate se împleteau în contrast cu acel anotimp trist. În inima lor nimic nu era mai important decât jocul. Privind acum puţin mai departe, trecând prin şirul anilor, revenim în acelaşi loc, e tot toamnă, dar nimeni nu se joacă, oamenii trec prin acel loc; amintindu-şi de jocul ce a fost odată, le revine în minte jocul de-a copilăria, dar... timpul a trecut, jocul s-a terminat, nu se mai aud râsete şi parcă nici iubirea nu îşi mai are farmecul. Încurajându-se, pornesc mai departe, păstrând, totuşi, în suflet jocul de altădată. Smaranda BACIU

După plans, iese un zâmbet! Privesc pe geamul precipitat de ploaie, o furtună de tristeţe. Afară plouă cu mii de lacrimi în bătaia unui furtunos suspin al vântului. Din cer cad lumini bubuitoare spre pământ, luninând văzduhul întunecat de nori negri şi trişti. Un nou suspin al vântului, iar copacii îşi apleacă speriaţi coamele încărcate de frunze verzi spre pământ. Un urlet de durere se aude de deasupra norilor, urmat de o puternică pâlpâire de neon. Norii negri se plimbă pe cer, ascunzând în spatele lor un cer senin şi bucurii. Stropi de ploaie se liniştesc, vântul nu mai bate, cerul se înseninează, lăsând sentimentul că totul se va termina curând. Deodată se aude un nou tunet, iar tristeţea revine, un nou fulger, un nou suspin, o nouă revărsare de lacrimi peste pământ, iar lupta reîncepe. Încet- încet, totul se îndepărtează spre alte locuri, cu tristeţea revărsată peste alţi copaci bătrâni, peste alte blocuri negre, peste alte geamuri din spatele cărora alţi copii se uită la tristeţea de afară. Privind cum totul de îndepărtează, văd o pată de cer senin, văd o rază de soare, iar apoi… un zâmbet larg, prefăcut în curcubeu…

32

LANSARE DE CARTE

Sala festivă a Colegiului Naţional “Al. Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş a găzduit, recent, lansarea cărţii Biserică şi societate românească în Reghin şi împrejurimi - 1890-1918, a profesorului Simion Virgil Bui, directorul Colegiului Naţional „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş. Lucrarea a reuşit să ofere cititorilor o imagine veridică, extrem de documentată şi obiec-tivă a vieţii religioase ortodoxe şi greco-catolice din zona Re-ghinului. Au vorbit despre carte prof. Vasile Şandor şi prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, de la Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureş, cel care semnează, de altfel, “Cuvântul înainte”, din care cităm: ”Parcurgând cartea profesorului Simion Bui, dedicată istoriei comunităţii din zona Reghinului, ne aducem aminte de remarca istoricului Arnold J. Toynbee, şi anume că toate culturile, mari sau mici, pornesc şi sunt întemeiate de anumite structuri religioase”. În cadrul lansării cărţii profesorului Simion Virgil Bui, prof.univ.dr. Cornel Sigmirean observă că această carte este ”una dintre cele mai bune reconstituiri ale istoriei Reghinului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, o reconstituire făcuta din perspectiva preoţilor şi a societăţii sau a comunităţii româneşti din zona Reghinului”. Cartea Biserică şi societate românească în Reghin şi împrejurimi - 1890-1918 reprezintă, aşa cum s-a observat pe parcursul lansării ei, un document istoriografic de incontestabilă importanţă pentru studiul vieţii religioase din regiunea Reghinului.

C. Boldea-Relea

33

MAPAMOND LITERAR Rainer Maria RILKE Dintr-un april Iară te-mbată pădurea. Ciocârliile plutitoare ridică cu ele cerul, pentru umerii noştri povară; de fapt mai vedeai prin crengi ziua, cum era goală, dar după lungi după-amieze ploioase vin ore mai noi, poleite cu aur din soare, la care ferestre rănite fugind depărtat din pridvoare, bat din aripi sfioase. Apoi e linişte. Chiar ploaia străbate mai şters lustrul pietrelor în negre culori. Foşnetele se ghemuiesc toate În mugurii uzi ai vlăstarilor. În româneşte de Dumitru MARIAN

34

NOSTALGII „PAPISTE”:

de la şcoala de ieri, la şcoala de azi...