revistă de cultură și istorie. anul i, numărul 1, august 2018 · apel la memorie. anul i,...

Apel la memorie. Anul I, numărul 1, august 2018

1

Revistă de cultură și istorie. Anul I, numărul 1, august 2018


1

Cuprins

Daniel Lăcătuș - De ce apel la memorie?....................................1

Alex Ștefănescu - Despre Corneliu Coposu...............................2

Prof. univ. dr. Ion Buzași - Corneliu COPOSU: „DIN

SUFLETUL MARE AL BLAJULUI, AM RUPT ȘI EU O

FĂRÂMĂ…”.............................................................................................3

Iustin Ilieșiu - Popas...........................................................................5

Daniel Lăcătuș - Elita hunedoreană încarcerată (I). Victor

Isac..............................................................................................................6

Miron Scorobete - Profesorul meu de un trimestru din

clasa a VII-a - Victor Isac................................................................12

Ion-Andrei Gherasim - Făuritori de țară.................................13

Prof. drd. Dragoș Lucian Curelea; Prof. Daniela Curelea -

Considerații privind urmărirea, anchetarea și detenția

profesorului Silviu Cărpinișanu: repere pentru un studiu

de caz - 1947-1960...........................................................................18

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula - Părintele Dumitru

Belu, colegii și interesul Securității. Atmosfera Institutului

Teologic din Sibiu în colimatorul informatorilor în anii

’60-’67....................................................................................................27

Dr. acadmician Nicolae Edroiu - Valori cultural-istorice

Hunedorene.........................................................................................34

Drd. Mihai-Octavian Groza - Silvia POP (1937-2018):

Omagiul prieteniei............................................................................36

Redactori-colaboratori

Prof. drd. Dragoș Lucian Curelea

Prof. Daniela Curelea

Membri de onoare ai redacției

Prof. univ. dr. Remus Rus

Prof. univ. dr. Ion Buzași

Prof. univ. dr. Mircea Popa

Prof. univ. dr. Constantin Cubleșan

Prof. univ. dr. Ileana Căzan

Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Prof. Paul Aretzu

Redactor-fondator: Daniel Lăcătuș

Apare sub egida Fundației Corneliu Coposu

Materialele (articole, comunicări, interviuri, recenzii,

prezentări de carte etc.) destinate publicării în revista

Apel la Memorie se primesc pe una dintre adresele de

email: [email protected]

[email protected]

Întreaga responsabilitate pentru conținutul textelor

revine autorilor.

Numărul 2 apare în 15 decembrie. Materialele spre

publicare se primesc până la data de 1 decembrie

ISSN 2601-811X

ISSN-L 2601-811X

De ce Apel la memorie?

Consider necesar să menționez că numele revistei este

inspirat după proiectul editorial „Fețele durerii. Apel la

memorie”, inițiat în toamna anului trecut. Primul volum,

„Personalităţi decedate în închisorile comuniste”, a ieșit de

sub tipar anul acesta la Editura Stef din Iași. În consecință,

profilul publicației, în cea mai mare parte, îl va constitui

istoria celor două extreme politice, creionarea destinelor

elitei politice sub totalitarism (România și Basarabia). Nu

vor lipsi însă nici articole sau studiile referitoare la istoria

Bisericii: Ortodoxă, Catolică, Protestantă, Neoprotestantă,

cu atât mai mult că printre victimele regimului comunist se

regăsesc persoane, preoți și pastori din toate confesiunile;

istoria presei, incluzând oficioasele partidelor politice, care

au jucat un rol important în secolele XIX și XX; istoria

literaturii române, unde ne putem referi la influența pe care

le-au avut Școala Ardeleană, Societatea Junimea, evoluția

curentelor literare în literatura română ș.a.m.d. În aceeași

măsură vor fi destinate spații recenziilor de carte care au

tematică în sfera științelor istorice, inclusiv memorii sau

biobibliografii.

Indiferent de afinitățile politice, religioase ale fiecăruia

dintre noi, este esențial să fim neutri, fie că vorbim despre

crimele comunismului, Mișcarea Legionară, antisemitism

sau orice alt subiect sensibil. Deși definită ca o disciplină a

interpretării, istoria trebuie mai întâi înțeleasă.

Daniel Lăcătuș

mailto:[email protected]


2

Despre Corneliu Coposu

Alex Ștefănescu

Un fost inginer constructor, foarte bătrân, dar cu memoria încă bună, îmi povestește că se afla la

Canal, în timpul lui Dej, ca salariat al unui trust de construcţii şi că lucra cu deţinuții

politici, pe care nu avea voie să-i privească. Când le dădea îndrumările necesare,

stătea cu spatele la ei. Unul dintre condamnaţi se numea Corneliu Coposu şi, cu toate

că nu l-a văzut niciodată la faţă, şi-l aminteşte foarte clar, din descrierile gardienilor.

Era un bărbat atletic, un fost bărbat atletic, care, deşi slăbise groaznic, avea în

continuare o rezistenţa ieşită din comun. Un deţinut trebuia să sape zilnic opt metri

cubi de pământ, ceea ce reprezenta o normă nerealizabilă de un om obişnuit, prost

hrănit şi îmbrăcat în zdrenţe. Cu mari eforturi unii prizonieri săpau doi-trei metri cubi

şi încasau bătăi cumplite pentru neîndeplinirea „planului”. Corneliu Coposu săpa cei

opt metri cubi ai săi, iar apoi îi ajuta şi pe alții.

– Mi-am închipuit întâi, povesteşte cu o voce tremurândă bătrânul din faţa mea, că el voia să beneficieze de o

reducere de pedeapsă, câştigată printr-o comportare bună. Am aflat însă că nu se afla în situaţia de a spera la

aşa ceva, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Oameni de felul lui Corneliu Coposu se nasc rar într-o ţară şi sunt primii vânaţi atunci când ţara

respectivă ajunge sub o forţă de ocupaţie. Aşa cum un ucigaş caută să înfigă cuţitul exact în inima victimei,

ocupantul loveşte în ceea ce are mai bun poporul învins de el. Timp de aproape optsprezece ani, Corneliu

Coposu a rezistat tentativelor făcute de sovietici şi de complicii lor din România, liderii comunisti, de a-l

lichida. Că a avut parte de acest calvar este cutremurător, dar intră totuşi în logica, fie şi monstruoasă, a

istoriei. Cu totul ininteligibil rămâne însă tratamentul care i-a fost rezervat lui Corneliu Coposu după

prăbuşirea comunismului în România. Călăii lui Corneliu Coposu, cei direcţi şi cei care au acţionat indirect,

prin decizii politice, n-au fost pedepsiţi drastic, așa cum ar fi meritat. Iar noi, ceilalţi, nu ne-am dus la el în

genunchi să-i cerem iertare pentru lașitatea sau pentru ignoranţa noastră, care este şi ea o formă de laşitate.

După ce i s-au luat optsprezece ani din viaţă, nu s-a găsit cineva care să-i ceară măcar scuze lui Corneliu

Coposu! S-a întâmplat, în schimb, altceva. În ziua de 22 decembrie 1989, când Corneliu Coposu a venit la

sediul C.C. al P.C.R. şi a încercat să intre în contact cu echipa care se considera îndreptăţită să ia puterea, a

fost izgonit. Iată scena, povestită de un martor al ei, Petre Roman: „La un moment dat a fost anunţată sosirea

lui Corneliu Coposu. N-am avut timp să schiţez nici cea mai mică reacţie. „Să plece!” au strigat aproape

simultan Bârlădeanu şi Iliescu. Am tăcut. (...) Acum sunt convins că, exact în momentul acela, ceva din

revoluţia română a luat o turnură greşită, al cărei preţ l-am plătit şi-l mai plătim şi azi.”

Şi câte nu s-au mai întâmplat ulterior! O persoană care îşi spunea „poet” (adică un om care trăieşte –

teoretic – din valorificarea sensibilităţii sale) l-a insultat cu grosolănie pe fostul deţinut politic. Și-a bătut joc

de înfăţişarea scheletică a bărbatului atletic de altădată. Să-ţi smulgi părul din cap la moartea mamei, făcând

paradă de dragoste filială, să scrii versuri clamoroase şi lamentuoase despre veștejirea florilor toamna, să dai

de mâncare, cu mare tam-tam publicitar, câinilor vagabonzi şi apoi să pălmuieşti, fie şi numai la figurat,

obrajii descărnaţi ai cuiva atât de obosit încât a ajuns, într-adevăr, să aibă o înfăţişare scheletică – iată o

mixtură dezgustătoare, un kitsch moral fără termen de comparaţie.

A existat însă ceva și mai revoltător. La moartea lui Corneliu Coposu, denigratorii lui și-au luat figuri

smerite și i-au recunoscut valoarea. Ce caricatură de fair-play! Să recunoști valoarea unui adversar numai

după ce îi iei pulsul și constați că e mort, scos definitiv din luptă, iată o recunoaștere care provoacă greață.

Iliescu și oamenii lui, acoliți sau continuatori, mulți grupați în prezent în PSD, reușesc mereu să provoace

greață. Aceasta este contribuția lor la istoria României.


3

Corneliu COPOSU: „DIN SUFLETUL MARE AL BLAJULUI, AM RUPT ȘI EU O

FĂRÂMĂ…”

Prof. univ. dr. Ion Buzași

Originar din Țara Sălajului, „țara deschizătorilor de drumuri”, de la Simion Bărnuțiu la Iuliu Maniu,

Corneliu Coposu este descendentul unei familii care număra câteva generații de preoți. Tatăl său, Valentin

Coposu, protopop greco-catolic din Bobota, era un cărturar de seamă, unul dintre fruntașii vieții politice

ardelene și, mai ales, unul din apropiații lui Iuliu Maniu. A crescut de copil în cultul marilor valori naționale și

culturale, amintindu-și că pe pereții casei natale erau portrete și gravuri ale lui Avram Iancu, Horea, Cloșca și

Crișan, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Vizitele pe care familia sa le făcea la Bădăcin,

în satul natal al lui Iuliu Maniu, vor constitui premisele coordonatelor biografice ale celui care va deveni

pentru toată viața un discipol și un colaborator al celui numit de Corneliu Coposu, „mântuitor de neam robit și

apărător de țară”.

Poate la sugestia lui Iuliu Maniu, fost avocat al Mitropoliei Blajului, după absolvirea claselor primare,

protopopul Valentin Coposu își duce fiul la vestitele Școli ale Blajului, unde va studia șapte ani între 1923-

1930; la început este nedumerit că din nordul Ardealului este adus la o școală atât de îndepărtată: „Am pășit

nedumerit – cu icoana strălucită a închipuirii, înșelată de aspectul mohorât al realității, în satul modest de pe

Târnave, cu școli multe, cu preoți mulți și cu mulți școlari. Atunci desigur, n-am înțeles de ce mă ducea tata,

peste patru județe, în târgușorul semănat cu ziduri înnegrite de vreme…. Am înțeles însă, mai târziu, învățând

povestea măreață a locului sfânt, care a întrupat destinul istoric al nației noastre. Din sufletul mare al Blajului

– mare cât vrednicia lui bicentenară - , am rupt și eu o fărâmă… Și am pornit cu ea în lume, pe drumul arătat

de dascălii mei. Iar când am părăsit băncile școlilor în care au crescut, în dragoste de neam și lege, atâtea

generații, am fost pătruns de măreția Blajului”. Este „închinarea” pe care o aduce Blajului, la aniversarea

bicentenară a orașului, în 1937, „închinare” repetată în articolele și discursurile sale. De pildă, la una din

revederile colegiale ale promoției sale, la cea din 1982, a spus că „Blajul n-ar fi fost Blaj, fără Unirea

religioasă cu Roma, că Blajul, ca oraș, este o consecință directă a Unirii religioase cu Roma” – apreciere atât

de apropiată în semnificația ei profundă cu aserțiunea P. S. Iuliu Hossu tot la aniversarea bicentenară a

orașului: „Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde

s-a strigat «Noi vrem să ne unim cu Țara» și fără aceasta nu era nici Unirea din 1918”.

După terminarea studiilor liceale se conturează și mai ferm, în conștiința sa, modelul omului politic –

Iuliu Maniu, artizanul Marii Uniri; de aceea urmează ca și acesta, studii juridice la Cluj și, în paralel, își

începe activitatea ziaristică. În această perioadă îl cunoaște Gabriel Țepelea, un fruntaș al Partidului Național

Țărănesc, care-i creionează un portret memorabil :„Îl revăd pe Corneliu Coposu de atunci: înalt, bine făcut, cu

ochi inteligenți, de o largă comunicativitate, cultivând prietenia dintr-o pornire lăuntrică”. După terminarea

studiilor juridice și a obținerii doctoratului în drept, activitatea lui Corneliu Coposu se desfășoară pe două

coordonate: activitatea politică și ziaristică. Activitatea politică este stimulată de Iuliu Maniu, al cărui

colaborator apropiat și secretar particular devine, încredințându-i funcții de înaltă răspundere, până la cea de

secretar general adjunct al Partidului Național Țărănesc.

Anul 1940 – an tragic în istoria țării prin Dictatul de la Viena cu sfâșierea Transilvaniei - determină

stabilirea la București a lui Corneliu Coposu; alături de Iuliu Maniu și de alți fruntași politici ardeleni denunță

marea nedreptate istorică făcută Ardealului în articole cu solidă argumentare istorică și juridică, cu rânduri în

care se manifestă, din nou, marea lecție de patriotism a Blajului, căci tânărul gazetar Coposu, înfățișează

câteva „busturi sufletești”: Inocențiu Micu, Simion Bărnuțiu, Iuliu Maniu ș.a. pentru a insufla nădejdea într-o

apropiată zi a dreptății. Câteva fragmente sunt profund revelatoare pentru scrisul energic și lapidar al celui


4

care cunoștea de la Blaj „tradiția istorică a Ardealului românesc”. Inocențiu Micu: „a fost cel mai mare

arhiereu al neamului nostru. Prin puternica lui personalitate de luptător neînfricat, Inocențiu, cel dintâi episcop

al Blajului, s-a înscris în istorie, ca cea mai de seamă figură politică a veacului său. Preot cucernic al Bisericii

Românești, Unite cu Roma și strălucit conducător al iobagilor treziți la viață, Inocențiu Micu rămâne, pentru

zbuciumul nostru milenar, energia creatoare din care s-au plămădit conștiința și lupta națională și dorul de

libertate al poporului nostru asuprit…Inocențiu Micu este, pe dreptul, socotit ctitor al Blajului și tot ce a

însemnat Blajul pentru noi, lui i se datorează.” Simion Bărnuțiu: „În istoria noastră contemporană nu este alt

chip cu relief asemănător celui al lui Bărnuțiu…Nimeni mai mult decât Bărnuțiu nu s-a însuflețit de ideile

pentru care lupta Apusul luminat al Europei. Erau ideile dreptului natural, potrivnice despotismului politic,

exploatării economice și nedreptăților de veacuri.” Iuliu Maniu: „Adorat ca un mântuitor de neam, nu-i, totuși,

înger. Nu-i nici balaur, cu toate că e mai temut celor păcătoși, decât acest spectru legendar. E conducătorul

dârz și aspru de obști, deschizătorul falnic de cărări istorice, idolul scump unui neam întreg.”

Nu este în intenția acestor rânduri omagiale o cronologie, fie și sumară, a unei vieți mărețe și

dramatice, dar vom aminti că actul istoric de la 23 August 1944, îl are printre protagoniști și desigur mai târziu

– când a văzut cât de fals este prezentat acest eveniment și câți se împăunează cu realizarea lui, a încercat un

sentiment de amărăciune; iar după instaurarea comunismului la 6 martie 1945 și până la interzicerea libertății

presei s-a manifestat viguros gazetarul, din stirpea marilor ziariști ardeleni de odinioară, polemizând cu cei

care se aflau în redacțiile ziarelor de orientare comunistă.

A înțeles că după instaurarea guvernului Petru Groza și după alegerile falsificate din 1946, asupra

României, vor veni ani de teroare și suferință; arestat în toamna anului 1947, a fost întemnițat 17 ani până la

amnistia generală din 1964, trecând prin toate „bolgiile infernale” ale gulagului comunist. Întrebat cum de a

rezistat unor asemenea torturi și suferințe, Corneliu Coposu a răspuns: „Mai întâi, credința în Dumnezeu, care

a fost suportul principal prin care am depășit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat. În al doilea rând,

am avut o miraculoasă siguranță în viitor, am avut certitudinea că nu voi muri în pușcărie, că voi supraviețui și

voi fi martorul prăbușirii comunismului.” Sunt mărturisiri sincere și emoționante ale unui adevăr biblic rostit

de Alexandru Vlahuță, un poet prețuit de cel omagiat și din care citează adeseori:

„Nebiruit e omul ce luptă cu credință!

El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i;

Că dincolo de truda și jertfa clipei lui,

În taină, vremea țese la sfânta biruință;

Că vuietele toate visează armonie,

Că… este o dreptate și… trebuie să vie !

Învecinată cu rugăciunea, un suport moral i-a fost poezia de inspirație creștină; Corneliu Coposu este

un reprezentant al poeziei carcerale, în care îmbină rugăciunea cu poezia, într-o meditație religioasă, chiar așa

intitulată Rugă .

Cerne, Doamne, liniștea uitării,

Peste nesfârșita suferință.

Seamănă întinderi de credință

Și rodește roua îndurării.

Răsădește dragostea și crinul

În ogorul năpădit de ură,

Și așterne, peste munți de zgură,

Liniștea, iertarea și seninul!

După eliberarea din închisoare a respins orice ofertă de colaborare cu oficialitățile comuniste, așa cum

a rămas într-o diplomatică rezervă și după 1990 când a fost ademenit cu onoruri și funcții de către liderii

„emanați” chipurile din Revoluția din Decembrie. A devenit, cum era firesc președintele Partidului Național

Țărănesc, și așa cum și-a dorit, continuatorul testamentului politic al lui Iuliu Maniu, afiliind partidul la

Internaționala creștină și inițiind Convenția Democratică, fără de care victoria în alegeri în 1996 a opoziției

democrate nu ar fi fost posibilă. A inițiat aderarea României la Uniunea Europeană și la structurile euro-

atlantice, dar cei care au avut șansa istorică să le finalizeze uită să pomenească măcar pe cel care le-a

proiectat.


5

Într-o mărturisire despre răul pricinuit de stăpânirea comunistă asupra României de aproape o

jumătate de secol, concepția sa este profund creștină amintind rânduri cunoscute din Evanghelie: „complexul

minciunii cred că este cel mai mare dezastru pe care ni l-au lăsat cei 50 de ani de comunism.” Este vorba de

pervertirea sufletească printr-o educație falsă, duplicitară: „În sfârșit, ți-a luat casa, ți-a luat pământul – îți faci

altă casă, îți cumperi alt pământ, ți-a luat îmbrăcămintea – îți iei altă îmbrăcăminte; ți-a distrus sănătatea – o

repari în parte sau, dacă nu, te resemnezi că tot o să mori de o boală oarecare. Dar ceea ce s-a pierdut în

educația a două generații nu mai poate fi recuperat.”

I se spunea Seniorul, nu atât pentru vârstă, cât mai ales pentru noblețea atitudinii sale civice și

politice. A fost „obrazul neprihănit al României postcomuniste” un „reper moral – într-o semnificativă

paralelă cu un alt ilustru reprezentant al spiritualității românești – Alexandru Todea, ambii fii spirituali ai

Bisericii Blajului: Corneliu Coposu – în viața politică și, Alexandru Todea în viața religioasă.

Statura demnă a lui Corneliu Coposu se impune ca un exemplu de urmat nu numai pentru orice

cetățean al acestei țări ce-și tot testează, de ani și ani liderii „aleși” pentru o viață mai demnă, cât mai ales

pentru omul politic al zilelor noastre, care, cu orice preț, trebuie să promoveze principiile moralei creștine,

într-o Europă în care creștinismul a contribuit la înrădăcinarea acestor valori.

Iustin Ilieșiu - Popas (poem dedicat lui Corneliu Coposu în volumul Sângerări ardelene, 1945)

Deschide, mamă dragă, ușa,

c-am rătăcit destul pribeag,

tot colindând prin larg de lume,

din lacrimi înflorind șirag.

Prin ploi, prin fulgere de moarte,

prin vifore și vijelii,

m-am străduit să port aprinsă

făclia sfintei bucurii.

Cântând nădejdile dreptății

în toată măreția lor,

eu am turnat balsam pe rană

și încredere în viitor.

Dar azi înfrânt de nepăsare

mă-ntorc spre tristul meu cămin,

să prind puteri de luptă nouă

pentru furtunile ce vin.

Așterne, mamă dragă, patul,

căci sunt bolnav și obosit,

ca pasărea cu aripi rupte

mă-ntorc spre cuibul părăsit.

Alină-mi iar ca altădată,

sărmanii ochi ce-au plâns mereu,

și inima în care arde

o flacără cât un Ineu.

Îmi răcorește-o clipă fruntea

în care gândurile bat,

căci plugul nemilos al vremii

cu brazde-adânci m-a-ncoronat.

Și-mi spune apoi povestea tristă

ce-ai pătimit-o-n patru ani

de când au năvălit în țară

atâtea cete de dușmani.

Aprinde, mamă, un opaiț

și-n plumbul blândului amurg,

când peste cremene de munte

s-aud păraiele cum curg.

Să-mi cânți o doină fermecată

cum mi-o cântai când eram mic,

de înflorau în holdă macii

și grâul s-aurea în spic.

Să simt cum te trezește tata

sub al tăcerii patrafir,

și mă îndeamnă iar la luptă

din margine de cimitir.

Apoi să plec din nou în lume,

din munții dragi vremelnic rupt,

să bat la porți pentru dreptate,

să plâng, să sufăr și să lupt.


6

Elita hunedoreană încarcerată (I) - Victor Isac

Daniel Lăcătuș

Victor Isac s-a născut pe 29 decembrie 1917, în comuna Zlaști, raionul Hunedoara. Fiul lui Simion și

al lui Galenia, agricultori. A urmat școala primară în localitatea natală, mai apoi cursurile

Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureș. Și-a continuat studiile la Facultatea de

Filosofie şi Litere din București, pe care a absolvit-o cu diploma „Magna cum Laudae”

(1938-1942). După absolvire a fost profesor la Liceul „Aurel Vlaicu” şi Liceul „Profesorilor

Asociați” din București (1939-1942). A avut, și înainte și după anul 1989, o foarte bogată

activitate publicistică și editorială. A colaborat cu fragmente de proză, articole sau eseuri la

reviste ca Ardealul, Tinerețea, Pământul românesc, Progresele științei, România literară,

Tribuna, Semne, Orizont, Forum, Argeș, Constelația Dragonului, Ardealul literar şi artistic,

Vitraliu hunedorean, Cariatide, Sargeția, Curentul, Drumul socialismului, Dreptatea, Cuvântul liber ș.a..m.d.

Volume publicate: Logica antinoniilor ştiinţifice, 1945; Realitate şi cunoaștere în istorie, 1980; Viitorul

omenirii în conștiința contemporană, 1980; Nicolae Titulescu. Actualitatea sa politică, 1991; Dreptul istoric

în pacea mondială. Cu o prezentare de Corneliu Coposu, 1992; O lumină a viitorului: Considerații istorice

actuale, 1992; Pentru judecată dreaptă şi conduită demnă, 1993; O viață de jertfă în lupta pentru democrație

(în colaborare cu Velţeanu Cornel), 1993; Napoleon şi problemele istoriei, 1994; Problema muncitorească

națională, 1994; Evanghelie Nouă. Hristos a înviat sau Hristos a reînviat (în colaborare cu Ungur Ingrid),

1997; O istorie obiectivă a mișcării legionare: testament moral - politic, 1998; Anticritice, 2000; O viață

istorică a secolului XX: memorii, cugetări, minieseuri. Ediție îngrijită de Mariana Pândaru-Bârgău, 2000;

Fundamentele valori - ipostaze ale spiritualității românești (în colaborare cu Traian D. Stănciulescu), 2001;

Biblia, cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului, 2002.

În timpul studeniței a dezvoltat o puternică simpatie pentru P.N.Ț. formațiune la care s-a afiliat. Peste

puțin timp a devenit președintele Tineretului Universitar al Partidului National Țărănesc (1940-1944), mai

târziu secretar de presă al ministrului Virgil Solomon (1944-1945), numit în această funcție prin decizia nr.

1.512 din 18 ianuarie 1944 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Refacerii. Calitate ocupată temporar, „cu

începere de la data de 15 decembrie și până la 31 martie 1945.”1 În același an a fost desemnat președinte al

Organizației Tineretului P.N.Ţ.. din județul Hunedoara (1944-1945). Odată cu instalarea primului guvern Dr.

Petru Groza, trecutul său politic a fost privit cu ostilitate.

O perioadă scurtă a fost lui asistentul lui Mircea Florean la Universitatea din București și se pregătea

ca în toamna anului 1945 să-și susțină teza de doctorat cu tema „Cunoașterea inductivă”, la Catedra de Logică

a Facultății de Filosofie, însă a urmat să fie arestat alături de alți colegi implicați în „primul proces în stil

sovietic a lui Nicolschi.”2 Este vorba despre procesul Organizației „T”, considerată de autoritățile comuniste o

„organizație teroristă secretă”3. „(...) Prima arestare a avut loc în data de 22 iulie 1945 într-o tipografie din

București, unde pregăteam tipărirea unui manifest public îndreptat împotriva ultimatumului dat de U.R.S.S.

pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Sub regimul primului guvern democrat instaurat la putere

nu se putea tipări nimic în ceea ce privește apărarea drepturilor naționale (...).”4

1 Monitorul oficial, anul CXIII, nr. 19, joi, 25 ianuarie 1945, p. 489. 2 Darius Miheț, Mijloacele și metodele utilizate în procesul colectivizării agriculturii în regiunea Hunedoara, în

Sargeția, Acta Musei Devensis, volumul XXXII, 2004, p. 603. 3 Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoș Marcu, Gheorghe Onișoru, Un sfert de veac de urmărire. Documente din dosarele

secrete ale generalului Nicolae Rădescu, Editura Enciclopedică, 2004, p. 404. 4 Mariana Pândaru-Bârgău în două dialoguri cu Victor Isac, în Vox libri, nr. 3 (36), 2015, p. 64.


7

Dus în arestul prefecturii capitalei, acolo a trăit într-o „promiscuitate de nedescris, cu o porție sumară

de mâncare pe zi și împreuna cu tot felul de deținuți de drept comun. În arest nu existau nici măcar paturi. Se

stătea și se dormea direct pe ciment. După 3-4 zile am fost dus la Secretarul general al Prefecturii. Aici mă

aștepta o mare surpriza. Secretarul general era Mihai Levente, o veche cunoștință, ba chiar am fost colegi de

facultate.”5 Ultima convorbire pe care au purtat-o în calitate de prieteni, conform mărturiei fostului deținut, a

fost o consfătuire politică conspirativă. După 6 martie 1945, odată cu instalarea primului guvern comunist,

lucrurile a luat o întorsătură radicală. „Levente discutase atunci cu mine, cu toata încrederea, despre idealurile

unei lumi pașnice, fără hotare, susținând principii comuniste. Ba mai mult, cunoscând prietenia mea cu Miron

Constantinescu, mă trata ca pe un tovarăș de luptă. Dar toate acestea se întâmplau înainte de victoria U.R.S.S.-

ului.”6 În schimbul eliberării sale, Mihai Leonte i-a solicitat să devină informator pe lângă Partidul Național

Țărănesc, lucru pe care la refuzat, „și astfel am fost nevoit să-mi continui destinul, pentru că a urmat apoi

ancheta de la Ministerul de Interne, apoi cea de la Siguranța Statului.”7

A fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, a executat 2 ani și 6 luni, urmați de alți 10 ani de

supraveghere. Așa cum mărturisea: „În lotul de deținuți se aflau și conducătorul Partidului Socialist, domnul

Fluierașu și un membru fondator al Partidului Comunist, domnul Maglațul, a cărui prezență în lot a ușurat

mult atât grațierile personale ulterioare, cât și achitarea pedepselor. Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul

că întregul lot, format din optsprezece persoane, care stăteam într-o singură cameră, eram cu toții condamnați

pentru aceeași învinuire, anticomunistă (... ) Sufeream alături atât socialiști, cât și antisocialiști.”8

Procesul, pe modelul celor tipice perioadei sovietizării, a durat două sau trei zile. „(...) Sala a fost

neîncăpătoare întotdeauna, până la refuz, în majoritate numai cu „reacționari”, și cu foarte puțini comuniști,

favorabili instanței. Era opoziția, noi, tineretul de la liberali și de la național-țărăniști, da’ nu se putea face

nimica. Sala era în fierbere. Procesul era după o perioadă de ștrangulare a presei. (...)”9

Condamnați cu toții din lot la pedepse dintre cele mai dure, în primă fază, au scăpat ulterior mai ușor

datorită intervenției avocatului apărării. „Avocatu’ Iosif Toma Popescu, ajutorul avocatului principal care era

un liberal, a ținut să ni se schimbe încadrarea fiindcă prima dată eram toți considerați trădători și eram la o

încadrare în care se mergea până la pedeapsa cu moartea. Nu mai știu ce articol… ceva de înaltă trădare… și

Toma Popescu a ținut o cuvântare foarte bine ticluită și a reușit să ne scoată de acolo și să ne treacă la articolul

209, uneltire contra ordinii sociale.”10

Cât privește atitudinea lui Remus Țețu pe timpul procesului,: „când i s-a dat, parcă, ultimul cuvânt a

spus că n-a fost nimic decât o acțiune pentru apărarea libertății presei și că el a făcut numai un protest

împotriva suprimării libertății presei, pentru că, așa cum am mai spus, în perioada respectivă partidele istorice

nu mai puteau tipări absolut nimic, deși se spunea că-i guvern democrat.”11

Printre martorii acuzării s-a aflat Ioan Leontescu, „un tembel”12, după cum îl caracterizează, fost coleg

de facultate cu el, membru al Partidului Țărănesc, ramura Lupu. La proces „a spus și că sunt un dușman al

regimului, și că am vrut să tipăresc discursul lui Iuliu Maniu.”13 Printre cei ai apărării s-a aflat avocatul Istrate

Mircescu. Propus ca martor a fost și Iuliu Maniu, dar nu s-a aprobat: „Și el și Brătianu au fost refuzați.”14

Condamnați în același proces au mai fost Ion Flueraș și Mircea Ștefanovici, care atunci când a fost

arestat „a fost prieten al socialismului, al comunismului, dar după proces a fost foarte pornit împotriva lor.”15

5 Ibidem. 6 Ibidem, pp, 64, 65. 7 Ibidem, p. 65. 8 Ibidem. 9 Cosmin Budeancă, Procesul Organizației „T” din 1945. Interviu cu Victor Isac, în Memoria, nr. 51-52, 2005, p. 83. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 84. 12 Ibidem, p. 80. 13 Ibidem, p. 85. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 84.


8

Eliberat în anul 1948, printr-un decret de reducere a pedepselor, s-a reîntors în comuna de baștină,

Zlaști, Hunedoara, unde a continuat să fie hăituit de fosta securitate. Fără dreptul de a se angaja în municipiul

Hunedoara, a găsit un post de profesor în localitatea Călan, unde timp de câteva luni a avut o relativă liniște.

„Apoi am fost eliminat din învățământ și mi s-a impus sa aleg una dintre cele trei posibilități: Brad, Valea

Jiului sau Cugir. Am ales Cugirul, unde m-am recalificat la Uzina Metalurgică.”16

Revederea satului natal, după eliberare, i-a trezit mai degrabă sentimente dezolante, decât de bucurie a

revederii, ca urmare a efectelor politice noii puteri instalate după 1945: „Atmosfera era deplorabilă, de doliu

general. Oamenii se fereau să vorbească. Începuse ideea cu întovărășirea, adică noi rămâneam proprietari, dar

se comasau terenurile. Țăranii au primit cu reticență ideea, pentru că fiecare știa ce pune, unde pune, ce

rodește.”17 De abuzuri nu a scăpat nici familia sa: „Fratele meu gospodărea moştenirea şi era mijlocaş, iar

mama fostă văduvă de război se recăsătorise, noul soţ având o crâşmă, fiind consideraţi chiaburi. Aceştia nu

aveau nici un drept, nici măcar să vorbească. Aveau dreptul să dea. Băutura de la crâşmă a fost luată de

jandarmi în 1948. Era o perioadă de desfrâu a aderenţilor comuniştilor, care erau fie muncitori, fie servitori.”18

Revenind la activitatea sa politică, anterior instaurării guvernului Dr. Petru Groza, trebuie menționat

faptul că un rol major privind evoluția sa în interiorul P.N.Ț. l-au deținut liderul formațiunii, Iuliu Maniu, care

l-a desemnat președinte al Tineretului Universitar19 și Ilie Lazăr care, în toamna anului 1944, cu ocazia unei

conferințe județene a P.N.Ț., organizată în municipiul Orăştie, l-a propus la funcția de președinte al tineretului

pe județul Hunedoara.20

Dovadă a încrederii și prieteniei reciproce dintre cei doi stau mărturie documentele procesului intentat

lui Ilie Lazăr, în care fruntașul țărănist l-a propus ca martor al apărării pe hunedoreanul Victor Isac, alături de

Aurel Leucuția, Ghiță Popp, Virgil Solomon, Ion Lupu, comisar Stancu, comisar Alexandrescu, ins. general

Mihalcea, Victor Sârbu, Valer Moldoveanu, Romul Popp, ziaristul Emil Serghie, dr. George Potino, dr. Jovin

Ion, cpt. Dumitrescu, Aurel Maldarescu, Anton Ionel Mureșanu, Vasile Netea, Mihail Răutu, Nicolae Caleea,

Ioan, Groșanu, Ion Domocoș, Ion Lambru, Cornel Popp, Marius Popp, Ioan Lupoaia, Francisc Neuimann,

maior Iorgu Popescu, DR. Valer Roman, Macek Skoda, Adonis Popov, Alice Sturza, generalul Aurel Aldea,

Zeno Biano, col. Petrescu Ion, preot Toma Victor și Dimitrie Iurașcu. Mulți dintre ei aflați la rândul lor după

gratii la acel moment, asemeni lui Victor Isac.21

În urma procesului, Ilie Lazăr a fost condamnat în noiembrie 1947 la 12 ani de temniță grea, 5 ani

degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Aceasta pentru faptul că „fiind

persoana de încredere şi apropiată acuzatului Iuliu Maniu, a avut un rol de frunte în organizarea complotului

împotriva statului.”22

În Hunedoara, Ilie Lazăr a deținut o perioadă calitatea de președinte al organizației județene, în acest

fel s-a legat și mai mult prietenia lui cu Victor Isac: „(...) Eu am fost onorat cu președinția organizației din

Hunedoara. Eu, fraților, cu toate că cele două dictaturi ne-au interzis și persecutat, n-am încetat de a afirma

existența și îndreptățirea partidului nostru de a sta în fruntea poporului (...)”.23 În aceeași perioadă, Ilie Lazăr a

fondat ziarul Hunedoara, organul de presă al Partidului Național Țărănesc din județul Hunedoara, în paginile

căruia a semnat și Victor Isac. Ziarul și-a încetat o perioadă apariția, însă „după o absență de câteva luni,

Hunedoara a reapărut la 1 martie 1945, la Orăștie.”24

La începuturile carierei sale politice, aflăm de la el, „s-a înființat o asociație „Ardealul”, subversivă, o

asociație foarte serioasă, secretă, cunoscută și recunoscută de guvernul englez, și pe mine se conta că aveam

16 Mariana Pândaru-Bârgău, op. cit. 17 Darius Miheț, op. cit. 18 Ididem. 19 Cosmin Budeancă, op. cit, p. 75. 20 Ibidem. 21 A.C.N.S.A.S., Dosar nr. P. 000213, vol. 2, ff. 128, 129. 22 Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, 2006, p. 172. 23 Ibidem, p. 131. 24 Ibidem, p. 134


9

cunoștințe și popularitate.”25 „Ardealul” a mai fost definit de fruntașul țărănist Hunedorean ca o „asociație de

propagandă anti-nazistă și împotriva legionarismului, care lupta pentru „democrația națională” visată de

Maniu și de liberali. Maniu cu idealurile lui naționale i-o spus „democrație națională”, altfel nu era nimic

altceva decât luptă pentru democrație.”26 În aceste condiții ar fi fost și greu de imaginat că trecutul său nu avea

să să-l urmărească după 1945.

Rolul deținut de el în asociația „Ardealul” i s-a datorat, în mare măsură, calității pe care a avut-o în

redacția unuia dintre ziarele P.N.L și P.N.Ț: „Contau pe mine fiindcă eram secretar de redacție la revista

Pământul Românesc, care a fost a partidelor Liberal și Național-Țărănesc.”27

Aurelian Rădulescu, „doctor în teologie la Oxford, cu subvenția fostului sub-secretar de stat liberal de

la Finanţe, Dumitru Alimăneştianu”28, a fost cel care l-a invitat în asociație: „vreau vă spun cã era un sistem

de cooptare foarte strict: era o bisericuță mică și retrasă, Biserica Domniței parcă-i spune, și acolo era o icoană

unde se depunea jurământul de păstrare a secretelor, de încadrare în asociație.”29

Securității nu i-a scăpat din vedere nici faptul că Victor Isac ar fi urmat să tipărească un discurs al lui

Iuliu Maniu legat de cedarea Transilvaniei, discurs în care „a ținut să accentueze că Partidul Naţional Țărănesc

nu recunoaște semnătura lui Ghiță Popp pe Armistițiu. Maniu a vrut să scutească partidul de o pată rușinoasă

care ar fi însemnat recunoașterea Pactului Molotov – Ribbentrop.”30

Condusă de avocatul Remus Țețu, considerat și cel care a pus bazele Organizației „T”, publicația

clandestină Văpaia, apărută până la 5 iulie 194531, a deținut, alături de alte publicații de dreapta, un rol major

prin atitudinea fermă față guvernarea dictatorială și suprimarea libertății presei care s-a prefigurat: „Vãpaia

era un protest împotriva suprimării organelor de presă libere, o luptă pentru libertatea presei, nimic altceva. O

luptă pentru dreptul la opinie, pentru că pe el îl deranja foarte mult faptul că partidele istorice nu mai puteau

publica absolut nimic. El colaborase, sau avusese în cadrul partidului ceva revistă care fusese interzisă și mi se

pare chiar colaborase la o revistă intitulată Academia. Și prin Văpaia voia să facă un gest de protest împotriva

desființării presei propriu-zise, pentru că, într-adevăr, nu se mai putea lucra nimica. Orice tipograf dacă era

cumva suspectat că a colaborat cu partidele istorice era scos din sindicat, era eliminat imediat. Era, practic, o

reacție la suspendarea totală a presei partidelor istorice. Altfel nici nu vorbea cu răutate sau cu dușmănie

despre comuniști.”32

Cât îl privește pe Remus Țețu (președintele organizației Tineretului Liberal din Sectorul I): „Era

foarte inteligent și eu l-am susținut să debuteze la Curentul Literar cu o mică schiță. Familia lui era originară

de undeva din județul Făgăraș, adică făcea parte din categoria ardelenilor care au căutat o ocupație rentabilă. și

așa, pornind de la lucruri mici, neînsemnate, tatăl lui a ajuns să aibă cea mai mare drogherie din Bucureşti,

peste drum de Banca Națională.”33

Se crede că „T” reprezintă inițiala numelui său, pe de altă parte, conform aprecierii anchetatorilor, „T”

a reprezentat teroarea „pe care trebuia să o dezlănţuiască organizația asupra celor ce-i consideră duşmani,

recte Guvernul democratic şi marele nostru aliat U.R.S.S.”34

La închisoarea Văcărești a stat o perioadă scurtă în aceeași celulă cu Mircea Pătârlăgeanu, „un liberal

fidel”35. Tot acolo i-a întâlnit pe Nichifor Crainic, pe care îl cunoscuse anterior din redacția ziarului Curentul,

sau pe Gheorghe Cuza, fiul lui A. C. Cuza, pe care și-l amintește ca „un om splendid, deschis, inteligent, poet

25 Cosmin Budeancă, op. cit. 26 Ibidem, p. 76. 27 Ibidem. 28 Dan A. Lăzărescu, Radu Țoancă, Confesiuni, Editura Hestia, 1997, p. 95. 29 Cosmin Budeancă, op. cit. 30 Ibidem, p. 79. 31 Liviu P. Niţu, Elita politică istorică 1945 - 1955, Editura Mica Valahie, 2014, p. 37. 32 Cosmin Budeancă, op. cit., p. 78 33 Ibidem, p. 77. 34 Petre Țuțea, 8 noiembrie 1945, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2000, p. 98. 35 Cosmin Budeancă, op. cit., p. 87.


10

talentat, un bun istoric. (...) Avea aceleași idei ca și tatăl său, naționalist, antisemit… poate nu așa în stilu’ lui

taică-său, da’ era, totuși, antisemit.”36 O altă personalitate pe care a cunoscut-o în detenție este poetul Radu

Gyr, pe care-l evocă în mai multe interviuri și în unele dintre volumele editate imediat după 1989, majoritatea

la Editura Gândirea românească. „Era măreț, într-adevăr. Cu el am fost la același etaj și în perioada când era

oră de iezire la aer și ne scotea tot etaju’, rămâneau ușile deschise, și cine rămânea în celulă putea să meargă la

altă celulă. Acolo aveam întâlnire cu el și cu Gheorghe Cuza. Și Radu Gyr ne recita poezii de-ale lui.”37

Un deceniu mai târziu a fost din nou condamnat, în urma implicării într-o organizație subversivă,

„Garda albă”, care în fapt nu a existat, ci a fost folosită ca pretext. Aici e necesar să fie menționat rolul decisiv

al lui Ioan Nistor, fost simpatizant legionar, fost militant comunist, deși era la rândul său în vizorul Securității.

„Din cauza lui m-am trezit implicat în al doilea proces. Acest Nistor Ioan voia să înființeze o societate

cooperatista de construcții - „Clădirea” - și mi-a cerut părerea. Mi-a spus că șeful judecătoriei îl încurajează și

îl susține în această idee, așa că eu l-am sfătuit să i se adreseze lui. Nistor, la cererea acestuia, îi dă o listă de

consilieri ai Consiliului societății de construcții, listă în care mă trecuse și pe mine. Această listă, prin excesul

de zel al judecătorului, a ajuns la Securitate. Eu am aflat abia în ancheta ca Nistor inițiase în paralel și o

organizație secretă – „Garda Alba”. Judecătorul-șef îl socotea însă pe Nistor un dușman al poporului și ținea

să-i arate devotamentul față de regim. Tot în timpul anchetei mi-am dat seama că Nistor era serios atins de

nebunie.”38 Procesul s-a desfășurat în ajunul crăciunului, pe 24 decembrie 1958. „Asistența era formata numai

din securiști, iar avocații din oficiu erau angajați ai Securității. Am fost toți declarați dușmani ai poporului.

Martori au fost numai ai acuzării, deși uneori condamnații erau foști prieteni ai acuzatorilor. Acuzațiile lor

erau evident ticluite de Securitate. Apoi a urmat drumul spre vestita închisoare Gherla, unde am trăit șase ani

foarte grei…”39 Trebuie reținut faptul că unii dintre cei condamnați în acest proces au decedat în închisoare,

inclusiv Ioan Nistor, „un nebun nevinovat”40, executat prin împușcare, alături de alte trei persoane.41 Victor

Isac ține să accentueaze starea psihică în care a decăzut Ioan Nistor, mai ales după condamnare: „era singurul

care vorbea tare și cânta neîncetat, înnebunind arestul cu vorbele și cântecele lui.”42

Printre cei implicați în procesul organizației „Garda Albă” s-au aflat preoții Gheorghe Tarcea, Ion V.

Todea, Adrian Botiș, maior Tiberiu Lupu, notarul Vasile Bejan, Ioan Henning, Nicolae Țintea etc. „Aceștia și

mulți alții, printre care și subsemnatul, aveau să fie acuzați, nici mai mult nici mai puțin, decât de culpa de

insurecție armată, când la niciunul dintre noi nu fusese găsită nici măcar o armă acasă. Și toți eram etichetați

ca oameni ai lui Ioan Nistor, așa zisul comandant al loturilor noastre. Un comandant nebun. Că lucrurile

stăteau astfel și Ioan Nistor nu mai era în deplinătatea facultăților sale mintale atestă chiar actele depuse în

procesul acestuia.”43

Atitudinea ostilă a procurorului indica, apreciază Victor Isac, certitudinea unei orchestrații politice.

„Rechizitoriul a reprezentat un adevărat discurs politic electoral agresiv (...) Procurorul nici nu se uita la noi,

ci se adresa doar completului de judecată, compus din 7 membri. Teatrul jucat era de-a dreptul grotesc, fiindcă

știam toți că sentințele noastre erau deja fixate de Securitate. Fiecare dintre noi știa de la anchetator la ce

pedeapsă suntem condamnați și așa a fost.”44

Cât privește apărarea, aceasta a fost din oficiu. Față de primul proces în care a fost condamnat, în

1958 nu au mai avut dreptul să-și angajeze avocat. Cei din oficiu; „Nici ei nu ne priveau, uzitându-se spre cei

7 judecători cu un aer curtenitor, ca să nu spun cu un aer de adevărate slugi. Ei nu ne apărau pe noi, ci

36 Ibidem. 37 Ibidem. 38 Mariana Pândaru-Bârgău, op. cit., p. 66. 39 Ibidem, p. 67. 40 Victor Isac, „Garda Albă”: Organizație subversivă inventată de Securitate, în Memoria, nr. 18, noiembrie 1996, p.

102. 41 Ibidem, p. 101. 42 Ibidem, 102. 43 Ibidem, p. 104. 44 Ibidem, p. 103.


11

încercau să demonstreze cât sunt ei de fideli justiției comuniste și cum sunt ei de hotărâți să confirme punctele

de acuzare ale rechizitorului.”45

Mai târziu, Curtea Supremă de Justiție, în urma referatului Parchetului General a hotărât achitarea

tuturor celor inculpați. „O parte dintre consilierii Curții Supreme, care au luat parte la rejudecarea procesului,

au ținut să consemneze în sentința de achitare că nici nu a existat fapta ce a stat la baza procesului.”46

După ce-a de-a doua eliberare din detenție a continuat să fie activ publicistic, nu fără supravegherea

securității. Majoritatea articolelor publicate au fost cu caracter științific, eseuri și literare. A fost membru al

Asociației de Istorie Comparată a Instituțiilor şi Drepturilor Omului, al Comisiei de Antropologie şi Etnologie

a Academiei Române (1976). Din 1980, membru al Asociației Oamenilor de Știință din România; membru

fondator al Academiei de Cibernetică Generală „Ștefan Odobleja” (din 1982). După revoluția din 1989, între

29 decembrie 1989 - 31 ianuarie 1990, a fost președintele organizației județene Hunedoara a P.N.Ţ., iar din

anul 1990 președinte de onoare. Director la Editura „Gândirea Românească” şi președintele Cenaclului literar

„Gândirea Românească” (din 1990). Membru supleant al Comitetului de conducere al P.N.Ţ. (1991-1997).

Personalitatea sa va rămâne în mod sigur în memoria generațiilor viitoare, prin lucrările tipărite după

anul 1989 și care constituie un izvor istoric însemnat în documentarea fenomenului totalitar la noi în țară.

45 Ibidem. 46 Ibidem, p. 105.


12

Profesorul meu de un trimestru din clasa a VII-a - Victor Isac

Miron Scorobete

În 1948 eram în clasa a VII-a la o şcoală de provincie cu totul ştearsă (Călan). Cum nu aveam profesor

de română şi ni se perindau pe la catedră tot felul de suplinitori cam pe dinafară de obiect, la un moment dat ni

s-a adus unul care ne-a plăcut de la prima vedere pentru că era tânăr, nu foarte depărtat de vârsta noastră. S-a

şuşotit că a venit direct de la Bucureşti, de la Universitate, unde era cel mai tânăr conferențiar universitar din

ţară. Şi a început lecţiile, dar şocându-ne, ceva asemănător cu filmul „Cercul poeţilor dispăruţi”. Între nişte

bătrâni automatizaţi în rutină, acesta nu preda, vrăjea, hipnotiza. De mine nu mă mir, pasiunea mea era

literatura, dar şi ceilalţi colegi, profilaţi în cu totul alte direcţii, au fost cuceriți pe loc, şi subjugaţi tot mai

mult, cu fiecare oră de curs. Dar în ziua de 4 martie – şi o să vedeţi cum de reţin această dată – a intrat

directorul în clasă la mijlocul orei şi în şoaptă l-a chemat cu el. Cum totul părea suspect, ne-am uitat după ei.

În curte, doi vlăjgani ne-au înşfăcat idolul şi l-au vârât într-o dubă. Noi, amuţiţi, am făcut fiecare ce s-a

priceput. Fetele au înlemnit albite de spaimă, băieţii, cum fiecare avea briceag la el şi cum băncile vechi erau,

oricum, scrijelate, ei au mai încrustat pe faţa lor: „4 III 49”, iar eu am scris un protest deversând de mânie şi l-

am afişat la gazeta de perete.

Directorul a revenit în clasă, el însuşi desfigurat, şi vedeam cum se chinuieşte să-şi găsească nişte

cuvinte, dar fără succes. A făcut câţiva paşi printre bănci, a văzut scrijeliturile proaspete dar nu l-au contrariat,

în schimb, ajungând în faţa gazetei de perete, a citit în gând articolul, l-a smuls, l-a mototolit şi l-a băgat în

buzunar, șuierând: Să nu mai faceţi aşa ceva! Am aflat că profesorul nostru adorat era preşedintele Tineretului

din PNŢ, cel care la 8 noiembrie 1945, de Sf. Mihail, organizase acel uriaş miting de susţinere a regelui

Mihai. Târziu, după 89, când ţărăniştii încercau cumva să se organizeze, dar li se tot puneau piedici, când

apăreau prin pieţe şi, denigraţi, pe la televizor ba Raţiu, ba Coposu, ba Ion Diaconescu, un vechi ţărănist mi-a

spus: „unul singur ne-ar putea pune pe picioare: Victor Isac. El n-are egal.” Era profesorul meu de un

trimestru din clasa a VII-a.

Aşa mi-am făcut, deci, eu debutul în presă, cu un protest împotriva securităţii staliniste pe vremea în

care Stalin trăia. Şi nu priviţi cu atâta dispreţ o gazetă de perete dintr-o şcoală uitată. (neuitată doar de

securitate), dintr-un fund de provincie. Era singurul organ de presă la care un copil de 15 ani avea acces şi a

uzat de el. Uza şi el de ce putea, dar uza, acţiona, nu stătea cu braţele încrucişate aşteptând până vor fi

condiţii.

L-am reîntâlnit după un timp în gară la Simeria, dar era să nu-l recunosc. Dânsul, care avea o ţinută

impecabilă, venea în faţa noastră, echipaţi ca vai de lume, care cum, dânsul venea în costum călcat, cu cămaşa

apretată, cu cravata legată perfect. Acum, la Simeria, era încălţat în tenişi, cu o pălărie de pănuşi de porumb

împletite, asemănătoare cu cele ale coloniştilor englezi. Mi-a dat atunci o splendidă ediţie Coşbuc (literatura

română devenise clandestină, numai cea sovietică era valabilă) şi mi-a recomandat să citesc cu atenţie

Decebal către popor.

Eram atunci îndrăgostit până peste cap de colega noastră Şinca Ana, căreia i-am scris o poemă de

patru versuri pe care i-am strecurat-o clandestin în caiet. Nu ne-am mai văzut de atunci. După multe zeci de

ani, fratele meu Aurel, cadru didactic la Universitatea din Timişoara, mă anunţă: Am cunoscut aici o doamnă

care mi-a spus: Anunţă-l pe Miron că ai stat de vorbă cu fata căreia i-a scris el prima poezie din viaţa lui.

Ce legătură au acestea cu subiectul nostru? Într-un interviu, nu mai ştiu dat cui şi unde apărut, Victor Isac la

întrebarea ce elevi de care s-a ales ceva i-au trecut prin mână, a răspuns: Miron Scorobete de la Cluj şi Şinca

Ana de la Timişoara


13

Făuritori de țară (lucrare prezentată prima dată pe 1 Decembrie - 2017- la Liceul Catolic din București)

Ion-Andrei Gherasim Generații de tineri au studiat istoria României după manualul alcătuit de o seamă de „istorici”,

îndrumați şi supravegheați de către Mihail Roller, cel care scria în prefaţa unui manual în 1954: „Ne-am

călăuzit după învățătura lui I.V. Stalin, iar în analiza problemelor am avut ca bază hotărârile CC al PMR,

articolele şi cuvântările tov. Gheorghiu Dej. La revizuirea manualului am ținut seama de criticile aduse

manualului „Istoria României”, în prefaţa ediţiei ruse, tipărite în anul 1950 la Moscova.”

Nu este de mirare că evenimentele pe care le aniversăm azi cu atâta emoţie au fost menţionate în acest

manual, în doar patru pagini, (pp. 525-529) scriindu-se printre altele că: „guvernul reacţionar român, folosind

situaţia grea a tinerei republici sovietice ataca şi ocupa Basarabia în ianuarie 1918, înăbuşind cu forţă armată

lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia, care au luat naştere şi s-au dezvoltat în timpul revoluţiei.”

La pagina 527 citim următoarele: „În Transilvania se alcătuieşte un directoriu din reprezentanţii

burgheziei române, care se bizue pe gărzile naţionale şi face o agitaţie demagogică naţionalistă cu scopul de a

împiedica desfăşurarea revoluţiei ungare. Directoratul convoacă pentru 1 Decembrie 1918 o adunare la Alba-

Iulia. Într-o consfătuire prealabilă, conducătorii Partidului Naţional Român, prezidat de Iuliu Maniu (n. m- sic,

era Gheorghe Pop de Băseşti) hotărâră să transforme Transilvania într-o feudă proprie. În acest sens, se alcătui

un consiliu dirigent, cu sediul la Sibiu, pentru administrarea Transilvaniei. La adunarea de la Alba-Iulia, sub

presiunea maselor şi a frământărilor revoluţionare care cuprinseseră şi Transilvania, Consiliul Dirigent fu

obligat să proclame unele principii democratice, proclamarea acestor principii constituind o manevră a

burgheziei române pentru a destabiliza masele de la revoluţie.”

Aceasta a fost o mostră a ceea ce au făcut aceşti aşa-zişi istorici până în 1989. Din păcate, nu se poate

spune că manualele de istorie au evoluat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, deşi ar fi fost o

necesitate, o condiţie sine qua non pentru a putea ieşi dintr-un întuneric totalitar şi pentru a merge pe calea

Adevărului şi a vieţii. Tocmai de aceea, este de datoria noastră, a celor care am avut şansa şi norocul să ştim

din familie sau să stăm în preajma unor oameni care au făcut istorie, să mărturism şi să transmitem mai

departe adevărata istorie a acestui neam.

Fac parte dintr-o familie care a făcut istorie, cel mai ilustru membru al ei, Ilie Lazăr, fiind cel mai

tânăr semnatar al Actului Unirii de la Alba-Iulia, delegat cu credenţional, din partea plasei Ocna-Şugatag-

Maramureş. Acolo la Alba-Iulia, a fost prima dată când bunicul meu l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, alături de

care a stat neîncetat, ultima oară văzându-l faţă în faţă la Penitenciarul de la Galaţi. Deşi au fost transferaţi

împreună cu alţi lideri ai PNŢ de la Galaţi la Sighet, Ilie Lazăr nu l-a mai văzut în viaţă pe Marele Maniu. Ilie

Lazăr considera că Iuliu Maniu este persoana căreia “i se datorează înaintea tuturor ardelenilor, marele merit

de a fi introdus regimul românesc în Dacia Superioară şi de a fi avut un rol principal în unirea tuturor

românilor.“

Marele profesor universitar şi mai apoi preşedinte al Academiei Române, Dimitrie Gusti, într-o

conferinţă susţinută la Fundaţia Regală „Regele Ferdinand” în 1928, vorbind despre premisele creării statului

unitar român, spunea la un moment dat: „Noi, românii din Ardeal, care eram în măsură a cunoaşte toate

ascunzişurile şi toate gândurile întortocheate ale habsburgilor, văzusem un lucru, şi anume, că această

monarhie habsburgică fiind tot mai mult gonită din Apusul Europei, tinde tot mai mult spre Orient. Conştiinţa

naţională a slavilor din sud, dar mai ales conştiinţa ridicată a italienilor, astăzi, mâine, dacă nu mâine,

poimâine de bună seamă, va scoate această monarhie habsburgică din Marea Adriatică, şi, în consecinţă, va

trebui să-şi câştige în alte părţi plămânii de respiraţie economică, care nu puteau fi decât gurile Dunării, şi prin

gurile Dunării, Marea Neagră.“


14

Cedând impulsului general ce se manifesta printre românii din Transilvania, Banat Crişana şi

Maramureş, Comitetul executiv al Partidului Național Român, întrunit în ziua de 12 octombrie 1918, la

Oradea, va lua măsuri pentru emanciparea definitivă a neamului românesc în aceste provincii, stabilind textul

unei declarații, ce urma să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, 6 zile mai târziu de către Alexandru

Vaida-Voevod. În aceeaşi şedinţă a fost aleasă o comisie de 6 persoane care trebuia „să stea în permanenţă şi

să urmărească cu atenţiune desfăşurarea evenimentelor, şi îndată ce s-ar ivi necesitatea de a se lua vreo

decizie, să ia dispoziţii pentru a convoca plenul Comitetului executiv al partidului.”

Schimbările importante survenite în politica internă a Ungariei îi fac pe cei 6 membri ai comisiei să se

alieze cu încă 6 persoane, care erau reprezentanţi ai social-democraţilor români din Budapesta, constituind

Marele Sfat Naţional Român. Mutându-se la Arad, în scurt timp acest Mare Sfat este compus şi din alţi

membri ai Comitetului Executiv, astfel că numărul lor ajunge la 42 membri, din care 6 sunt, cum spuneam mai

sus, social-democraţi. În această compoziţie, pe data de 20 noiembrie 1918, se convoacă Marea Adunare

Naţională la Alba-Iulia la data de 1 decembrie 1918.

Preşedintele Partidului Naţional Român la acea vreme era venerabilul George Pop de Băseşti, unul

dintre puţinii fruntaşi ai neamului cu simţăminte religioase alese. Toate aceste simţăminte le moşteneşte din

familia sa, care a dat Bisericii Greco-Catolice atâţia slujitori devotaţi. O puternică influenţă românească a avut

asupra lui Seminarul Unit din Oradea, unde a făcut ultimii ani de liceu, o dovadă elocventă fiind o scrisoare pe

care o trimite din Băseşti unui prieten din Oradea, canonicul Paul Vela, în 1890 şi în care-i scrie despre

directorul liceului, Ioan Pop, că „aduce servicii nepieritoare naţiunii, căci pe mine unul, el şi seminarul

domestic m-au făcut român.”

Cel mai clar şi mai important exemplu de fidelitate şi dragoste pentru Biserica Unită şi pentru valorile

naţionale, îl dă după ce se întoarce dintr-un pelerinaj la Roma în 1908, când l-a auzit pe urmaşul Sfântului

Petru, Papa Pius al X-lea, spunând: „Românii sunt de două ori romani: romani prin originea lor şi romani prin

credinţa mărturisită la botez.” Aceste adevăruri îl copleşesc de emoţie şi îi declară la întoarcerea acasă

Părintelui Paroh de la Băseşti, Anton Bălibanu, următoarele: „Chiar dacă, printr-o absurditate morală, întreg

clerul nostru ar părăsi credinţa Romei, eu nici atunci nu aş părăsi-o, ci prin mii de adversităţi, aş lupta ca

credinţa ei să rămână biruitoare.” La puţin timp după citirea declaraţiei din Parlamentul de la Budapesta de

către Alexandru Vaida-Voevod, George Pop are o discuţie cu Părintele Bălibanu, care merită redată aici şi

pentru care-i mulţumesc d-lui primar din Băseşti, Ioan Călăuz, deoarece mi-a pus la dispoziţie documentul:

– De acum se face Unirea. Staţi gata! (Pop)

– Să ajute Dumnezeu (Pr. Bălibanu)

– Ce ai Părinte? Nu te bucuri că vom fi toţi fraţi români împreună? (Pop)

-Ba mă bucur! De aceea am zis: Să ajute Dumnezeu! (Pr. Bălibanu)

– Spune-mi ce ai, căci ai ceva pe suflet. (Pop)

– Am! Eu nu vreau unire oricum, ci unire cu tocmeală şi socoteală. Eu vă vreau pe dvs. preşedinte al

Consiliului de miniştri, pe Pr. Vasile Lucaciu, ministru de Culte, pe Ştefan Cicio Pop, ministru de Război, pe

Theodor Mihali, preşedintele Adunării deputaţilor, ş.a.m.d. Nu orice vântură-ţară să risipească tot ceea ce noi

am agonisit. Asta, mai întâi. Doi, peştele mare să nu înghită pe cel mic. Ortodocşii fiind mulţi, majoritatea

covârşitoare în noul nostru stat, să nu caute să desfiinţeze Biserica noastră, leagănul atâtor mişcări culturale şi

naţionale româneşti. (Pr. Bălibanu)

– Miniştrii nu trebuie să fim numaidecât noi, căci vorba ceea, nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se

nimereşte! Lucru de căpetenie e să fie fraţi români. (Pop)

– Să fie fraţi adevăraţi, nu vitregi! (Pr. Bălibanu)

– Atârnă cea mai mare parte de noi, ca ei să ne fie fraţi adevăraţi, nu vitregi! (Pop)

O altă mare personalitate, cu o contribuţie importantă la realizarea Marii Uniri, a fost Iuliu Maniu. El

s-a remarcat încă de la începutul secolului XX ca omul care a înţeles că emanciparea naţională a românilor din

Transilvania trebuie combinată cu o reconciliere faţă de loiasmul dinastic, într-o viziune federalistă a

Imperiului Habsburgic, deoarece la vremea aceea aceştia încă puteau constitui o pavăză în faţa iminentei


15

expansiuni ruseşti. În această idee de reorientare ideologică şi politică a românilor din Ardeal, Maniu a

subliniat mereu, pe unde avea ocazia, că tactica de boicotare a instituţiilor statului maghiar era ineficientă şi

anacronică. A reuşit să convingă majoritatea factorilor de decizie din cadrul conducerii Partidului Naţional

Român, astfel că în 1905 Conferinţa PNR a stabilit să abandoneze starea de pasivitate şi să meargă pe un

activism percutant, finalizat cu intrarea în Parlamentul de la Budapesta a 8 deputaţi români, nu însă şi Maniu.

Un an mai târziu, cu ocazia unor alegeri anticipate, succesul este şi mai răsunător, 19 deputaţi români, printre

care şi el, acced în legislativul maghiar. Încă de la începutul carierei parlamentare, Maniu s-a făcut remarcat

prin discursurile sale pline de substanţă pentru apărarea românismului şi a românilor. În noiembrie 1918, în

momentul în care a simţit că delegaţia Consiliului Naţional Român Central, formată din 5 reprezentanţi

(Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiş, Iosif Jumanca şi Ghiţă Crişan) ar încerca să găsească o

colaborare, un „modus vivendi”, cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, Iuliu Maniu

pleacă imediat la Viena, unde se întâlneşte cu Oskar Jaszi, ministrul naţionalităţilor din guvernul maghiar, cu

care are memorabilul dialog rămas în istorie: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite

ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii!”, la care ministrul maghiar îl întreabă: „În definitiv, ce

vor românii?” Tranşant şi pe un ton imperativ Maniu îi răspunde: „Despărţirea totală!” La Alba, Maniu

participă ca delegat din partea cercului electoral Vinţu de Jos şi, în momentul intrării în Sala Unirii, are parte

de o primire grandioasă, la iniţiativa reprezentanţilor Bisericii Greco-Catolice, relatată extraordinar de către

scriitorul Pamfil Şeicaru: „În acel moment, când unitatea aclamaţiilor îl designa ca şef al poporului român de

pe teritoriul Ungariei, şi Adunarea de la Alba-Iulia vota rezoluţia Unirii cu România, lua sfârşit lupta începută

de Inocenţiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă.” Este ales preşedinte al Consiliului Dirigent iar 2

luni mai târziu, la moartea lui George Pop de Băseşti, preşedinte al P.N.R. Principalele provocări cu care se va

confrunta şi de care s-a achitat într-un mod în care şi-a triplat aura, au fost, pe plan intern, organizarea

administraţiei româneşti în Transilvania după retragerea maghiară şi, pe plan extern, reprezentarea intereselor

Ardealului în cadrul conferinţei de pace de la Paris.

În 1960, scriitorul Victor Eftimiu îi făcea un trist elogiu Sfinxului de la Bădăcin: „Apărător de neam şi

ţară / Scăpaşi de temniţa maghiară / Şi ţi-a fost dat ca să sfârşeşti / În temniţele româneşti.

Când se vorbeşte despre Marea Unire de la Alba-Iulia, nu trebuie omisă, desigur, o figură marcantă de

atunci, Alexandru Vaida-Voevod, cel care a avut curajul şi tăria să citească, în octombrie 1918, în Parlamentul

de la Budapesta, Proclamaţia de Independenţă a românilor din Imperiul Habsburgic. Ales membru al Marii

Adunări de la Alba, a devenit mai apoi membru al Consiliului Dirigent şi membru al delegaţiei care a dus

declaraţia de unire la Bucureşti să o prezinte MS, Regele Ferdinand. Alexandru Vaida Voevod a rămas în

capitala României, unde a fost numit, prin Decret Regal, ministru de stat pentru Transilvania în guvernele care

s-au succedat după 1 Decembrie 1918. Anul 1919 a adus prima campanie electorală în România Mare. Nici un

partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor parlamentare, însă Partidul Naţional Român a obţinut cel

mai mare număr de deputaţi şi de senatori. Regele Ferdinand I i-a oferit lui Iuliu Maniu misiunea de a forma

Guvernul. Acesta a refuzat, pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, în care aveau loc

tratativele diplomatice ale Conferinţei de Pace de la Paris, care a ratificat formarea României Mari. În aceste

condiţii, Alexandru Vaida Voevod a devenit premier, în noiembrie 1919. Însă, în ianuarie 1920, el l-a lăsat pe

Ştefan Cicio Pop la conducerea Guvernului şi a plecat la Paris, unde avea loc o adevărată bătălie diplomatică.

Acolo, în contextul în care cei mai importanţi oameni politici erau masoni, Alexandru Vaida Voevod a luat

decizia să intre în masonerie, la rândul său. El a intrat în loja „Ernest Renan” şi a primit rapid poziţii

importante în rândul acestei organizaţii, interesate să-şi consolideze poziţia în România. Prin intermediul

mijlocitorilor masoni, Alexandru Vaida Voevod a avut ocazia să discute personal cu Georges Clemenceau şi

cu George Lloyd şi, astfel, să-şi aducă o importantă contribuţie la ratificarea internaţională a Marii Uniri.

Am datoria şi obligaţia morală să vă spun câteva cuvinte şi despre bunicul meu matern, Ilie Lazăr, cel

care a avut ca motto pentru întreaga sa viaţă: credinţa, dragostea de ţară, fidelitatea şi onoarea. A făcut parte

din elita intelectuală şi politică a românilor maramureşeni, fiind urmaşul unor familii nobile din Maramureş şi

nord-vestul Transilvaniei, familia Lazăr de Purcăreţ fiind înnobilată în secolul al XVI-lea. Spunea mereu cu


16

mândrie că este „descendentul a şapte generaţii de preoţi din istoricul Maramureş, ziditor de şcoli şi de

biserici.“ Activitatea lui politică si naţională s-a detasat, în mod special, în preajma şi în timpul Marii Uniri de

la Alba-Iulia, din 1918, fiind primul ofiţer român care, după 144 de ani de ocupatie austro-ungară, a înălţat

drapelul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuţi. Bunicului meu îi plăcea mereu să spună: “I-am spus

prietenului meu, marele Iancu Flondor: No, hai amu să preluăm imperiul!“ A fost desemnat să reprezinte

Maramureşul, plasa Şugatag, la semnarea Actului Marii Uniri de la Alba-Iulia, devenind cel mai tânăr

semnatar al acestui act.

Imediat după Unire, a organizat administraţia românească din comitatul Maramureş împreună cu alţi

fruntaşi politici din zonă, precum şi Gărzile Naţionale. A fost desemnat să însoţească delegaţia românilor

ardeleni pentru predarea Actului Unirii la Bucureşti, unde a fost primit de primul ministru, Ionel Brătianu şi de

mareşalul Prezan. Dupa 1918, a organizat administraţia românească în judeţul Satu-Mare, participând la

primirea în Careii Mari a Majestăţilor Lor, Regele Ferdinand si Regina Maria. Iată cum descrie Ilie Lazăr

măreţul moment din Sala Unirii de la Alba-Iulia: „Sosirea la Alba-Iulia a unei mulţimi neprevăzute până

atunci, ne-a impresionat mult. Nu este cazul să descriu această măreaţă demonstraţie a poporului ardelean,

fiindcă au descris-o iluştri mânuitori ai condeiului, în cele mai mici amănunte. Eu voi arăta doar ce s-a

petrecut în jurul nostru: actele la care personal am avut fericirea să iau parte. Eu am reprezentat la această

Mare Adunare plasa mea de baştină Şugatag-Maramureş, cu credenţional (cum i se spunea) în regulă, aşa că

am fost unul dintre „deputaţii” cu drept de vot, în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire. Acesta

este primul mare act politic la care am avut cinstea- deşi încă tânăr – să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o

Preşedintele Partidului Naţional, Gheorghe Pop de Băseşti, secondat de toţi episcopii, de Comitetul Naţional

compus între alţii din Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-

Voievod, Aurel Vlad şi întreg biroul. În sală au fost prezenţi şi reprezentanţii tuturor provinciilor româneşti.

Când au apărut reprezentanţii armatei romane, generalul Lecate şi aviatorul Penes, entuziasmul a atins culmea.

Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti, care după ce rosteşte cuvintele „acum,

Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc” nu-şi poate opri plânsul

şi nici nu-i în stare să conducă şedinţa, aşa că, lucrările le conduce în continuare, în prezenţa lui, Ştefan Cicio-

Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact, se ridică Vasile Goldis şi citeşte „Moţiunea” prin care se

votează pe vecie Unirea. Votarea Unirii şi citirea Moţiunii s-a făcut de către episcopii Cristea şi Hossu, în faţa

poporului imens adunat în Cetatea unde altădată a fost tras pe roată Horea. După citirea Moţiunii, ia cuvântul

înţeleptul şi marele gânditor politic, Iuliu Maniu, care motivează hotărârile istorice. Tot ce a urmat după Actul

oficial al Unirii este descris de autori competenți. Votarea se face într-un entuziam de nedescris care nu mai

încetează.

Alba-Iulia a trăit, după descălecarea lui Mihai de la 1599, supliciul martirilor de la 1784, iar după

epopeea lui Avram Iancu de la 1848, Unirea cea Mare pe care o sărbătorim astăzi. Seniorul Corneliu Coposu,

cu care am avut cinstea şi onoarea să lucrez, spunea atât de frumos că: „Puterea născută din morminte s-a

adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile au zidit o ţară ce nu mai poate fi

dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice sunt eterne. Neamurile înaintează peste

oprelişti pe drumul destinului lor. Vrednicia marilor înainte mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi

în viaţa celor care vor veni.”

Suntem datori să ne închinăm artizanilor Marii Uniri, să purtăm în inimi gloria ostaşilor români, care

şi-au dat viaţa pe câmpiile Transilvaniei, în armata dezrobirii, ar trebui să acoperim cu tricolor icoanele

desprinse din catapeteasma cucernică a calvarului românesc, să-i cinstim pe toţi cei care au slujit pretutindeni

idealurile unirii, care au apărat cauza poporului şi care au ostenit pentru libertate şi democraţie împotriva

tuturor formelor totalitare.

Când vorbești de Marea Unire a tuturor românilor şi de 1 Decembrie 1918, trebuie să afirmi şi să

menţionezi cu toată puterea numele unei instituţii sfinte ale acestui neam, fără de care nimic nu era posibil în

vremurile tulburi de atunci: Biserica Greco-Catolică. Nu întâmplător, toţi marii patrioţi amintiţi mai sus au

făcut parte din această Biserică Naţională martiră. Aşa cum spuneam la început, istoricii lui Roller au ţinut sub


17

tăcere meritele Bisericii Unite cu Roma la crearea României Mari, dar oare totul s-a terminat odată cu 1989?

Acum două luni, la o emisiune de divertisment, „Vrei să fii milionar” la întrebarea pusă: „Cine a citit

Proclamaţia de la Alba-Iulia?”, niciuna dintre variantele propuse nu a fost corectă, nemaivorbind de răspunsul

aşa-zis corect. Cine are interesul ca în preajma Centenarului Marii Uniri să nege, să renege şi să excludă

meritele reale ale Bisericii Greco-Catolice în înfăptuirea Sfântului Act din capitala de suflet a neamului

românesc. De ce nu sunt repetate fără încetare minunatele cuvinte ale Episcopului de atunci, Iuliu Hossu,

adresate Episcopului ortodox, Miron Cristea: „Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână

îmbrăţişaţi, pe veci, toţi românii!”.

Biserica noastră nu a fost niciodată mânată de ură, de răzbunare şi de plata unor vendete din trecut şi

cred că mesajul cel mai bun de încheiere este cel de unitate în tot şi în toate, aşa cum a fost transmis de către

martirul nostru cardinal Iuliu Hossu la Alba-iulia: „Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu

Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea

noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri:

Ne unim pe veci cu ţara mamă, România. Vă reamintiţi când prin sutele de spitaluri, în zilele de întuneric, vă

vesteam: va învinge dreptatea. Vă arătam că vine ceasul când toţi făcătorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de

sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui.

Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam cu

credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină, cum

revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare. [în acel moment ieşise soarele iar

mulţimea era entuziastă] Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru plinirea dreptăţii Dumnezeeşti: mulţi au

dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd

şi urechile voastre sunt fericite că aud. Văd ziua întregirii neamului şi aud bunavestirea dreptăţii lui

Dumnezeu. Ascultaţi români, fericiţi, bunavestirea unirii noastre pe veci cu Ţara Mamă, România.”

Membri ai Consiliului Dirigent - Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Cicio Pop, Iuliu

Maniu, Vasile Goldiș, Aurel Vlad. Rândul de sus: Iosif Jumanca, Romul Boilă, Valeriu Braniște, Victor Bontescu,


18

Considerații privind urmărirea, anchetarea și detenția profesorului Silviu

Cărpinișanu: repere pentru un studiu de caz 1947-1960

Prof. drd. Dragoș Lucian Curelea; Prof. Daniela Curelea

De menționat că în perioada imediat următoare preluării puterii în România și a controlului și

controlării sistemelor articulate și de execuție în țara noastră, regimul comunist a inițiat și pus în aplicare în

mod eficient un demers amplu prin care s-a urmărit comunizarea țării, a instituțiilor centrale și locale, a

justiției, a educației, fiind urmărită în mod obsesiv ideea doctrinară a formării omului nou. Procesul acesta

care a vizat impunerea regimului comunist în România, s-a desfășurat pe două ample direcții: prima, a urmărit

implementarea unui sistem ideologic și de politizare a învățământului românesc (în felul acesta regimul

comunist a putut efectiv să contribuie la formarea omului nou prin demersuri de natură ideologică și formativ-

doctrinară), iar a doua a vizat racolarea, atragerea, atât a tinerilor, cât și a maturilor în rândurile membrilor de

partid. Inițial a fost vorba de Partidul Muncitoresc din România, iar apoi a Partidului Comunist din România;

avem în vedere aici și structurile de tineret ale acestor mișcări politice din țara noastră: Uniunea Tineretului

Muncitoresc, care mai apoi s-a transformat în Uniunea Tineretului Comunist1.

Imediat după ce Partidul Comunist Român a fost recunoscut pe scena politică din țara noastră, ca

urmare a cooptării unora dintre membrii săi în guvernele României care s-au succedat după evenimentele de la

23 august 1944, acesta a trecut la aplicarea programului său care viza printre altele și înlocuirea societății

burgheze și a economiei de piață liberă, specifică lumii capitaliste, care avea deja în România in secol de

activitate, cu o formulă nouă de organizare a statului, societății, instituțiilor și economiei după modelul

promovat de Uniunea Sovietică2.

Politizarea sistematică a României s-a făcut pe față și a cuprins un arsenal divers de metode și strategii

care au fost folosite de organele de partid, dar și de ofițerii și subofițerii care au activat în fosta poliție politică

din această țară, cu deosebire la începuturile comunizării sale (1947-1960). În arsenalul folosit intrau

promisiunile de promovare, amenințările cu retrogradarea în funcție sau în trepte salariale, marginalizarea la

locul de muncă sau în comunitate, șantajul, dar și altele, evident aceste mecanisme folosite de școlile de cadre

ale partidului sau de ofițerii de securitate s-au raportat mai degrabă la atitudinea și colaborarea, ori lipsa

acesteia, a celui care era vizat. De exemplu au fost frecvent folosită șantajarea cu eliberarea din funcție, cu

dezvăluirea promiscuității celui vizat, cu mutarea disciplinară într-o altă localitate dintr-o altă regiune a țării,

cu retrogradarea profesională, dar mai ales cu scoaterea din câmpul muncii și pensionarea forțată, sau chiar

arestul din motive induse3.

În studiu pe care urmăm al prezenta în mod succint cititorului, ne vom rezuma a reliefa care a fost

viața profesorului Silviu Cărpinișanu (n: 30 august 1897 în Răhău- d: 22 mai 1982 în Sebeș Alba) din Sebeș-

Daniela Curelea, profesor de istorie și geografie la Colegiul Tehnic ,,Cibinium” Sibiu, director-adjunct al unității de

învățământ; Drd. Dragoș L. Curelea, profesor de istorie în Școala Gimnazială ,,Radu Selejan” Sibiu & Liceul Tehnologic

,,Avram Iancu” Sibiu. 1 Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări instituționale,

Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca, Editura All, 2005, p. 324-331; Cristina Anisescu, Mirela Matiu, Agentura

fostei Securități 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, în Analele Sighet, Anii 1973-1989, Fundația Academia

Civică, 1999, p. 350-358. 2 Jean François Soulet, Istora comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom,

1998, p. 41-42; Liviu Petre Nițu, Politica de anihilare a adversarilor poitici în România anilor 1947-1950, în

C.N.S.A.S., Arhivele Securității, (Coord.: Silviu B. Moldovan), Vol. 4, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. 436. 3 Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite, București, Editura Albatros, 2000, p. 91-92; Cristian Troncotă, Practici și

mentalități în activitatea aparatului de Securitate din România 1948-1965, în Arhiva totalitarismului, nr. 1-2, 2000, p. 78-

84; Idem, Duplicitarii, București, Editura Elion, 2014, p. 45.


19

Alba, între urmărire, anchetă, condamnare și detenția pe care a executat-o. Odată cu preluarea puterii politice

din România au fost întreprinse măsuri de epurare a sistemului educațional din țara noastră de elementele

vechiului regim burghez4. Un asemenea caz este și cel al emeritului profesor Silviu Cărpinișanu, care a intrat

în atenția poliției politice din România începând din anii 1947-19485.

Cine a fost însă profesorul Silviu Cărpinușanu ? La această întrebare, de departe se poate răspunde că

în perioada interbelică, dar și după aceea, S. Cărpinișanu era cel mai de seamă și apreciat cadru didactic din

Sebeș-Alba. A fost directorul Gimnaziului românesc din acest oraș în decadele interbelice, iar după 1945 a

deținut aceeași funcție până în anul 1948. Dincolo de activitatea pe care a desfășurat-o în plan administrativ și

didactic, ca director și profesor, S. Cărpinușanu a fost implicat și în sfera manifestărilor culturale ale

Asociațiunii Transilvania ca propagandist oficial al celebrei instituții culturale transilvănene, și președinte din

anul 1926 al Despărțământului Astrei organizat în plasa administrativă Sebeș, calitate în care a organizat și

susținut prelegeri pentru țărani în satele și comunele din apropierea Sebeșului, dar și conferințe pentru

intelectuali care au avut loc în Sebeș6.

Deși a avut o activitate importantă, atât în serviciul sistemului de învățământ din România, cât și în

cadrul Asociațiunii, venirea comunismului la putere, cât și noile direcții d promovare ale educației care

urmăreau epurarea de elementele nedorite, au avut drept consecințe în ceea ce-l privește pe S. Cărpinișanu,

monitorizarea, hăituirea, marginalizarea socială, arestarea și în ultimă instanță închiderea sa din rațiuni strict

politice7. Activitatea, faptele și viața sa după anul 1946, putem să o reconstituim pornind de la dosarele de

urmărire, atât în plan penal, cât și informativ, care i-au fost realizate de ofițerii de securitate care l-au

monitorizat atent până în ultimul an de viață8.

Încă din anul 1947, represiunea a atins și instituția de învățământ (Liceul din Sebeș) pe care o

conducea profesorul Cărpinișanu. În condițiile în care organele de inspecție școlar-administrativă și opinia

public-comunitară din Sebeș aprecia activitatea profesorului Cărpinișanu, acesta a intrat în atenția organelor

locale ale Securității din localitatea menționată care în rândurile unei note informative din cursul lunii

septembrie 1947 semnată de Partenie Fleșeriu conchidea că în perioada primelor luni din acel an directorul

Cărpinișanu s-a prezentat benevol la Biroul local de Poliție solicitând în scris să nu mai fie considerat ca

făcând parte din biroul local de conducere al PNȚ ramura Iuliu Maniu.

Asta în condițiile în care menționa acesta și-a prezentat demisia din acest partid care i-a fost

înregistrată și transmisă pe adresa sa9. De semnalat și aspectul că profesorului Cărpinișanu i-a fost solicitat de

șeful Poliției din Sebeș, Constantin Păsărică, să se prezinte zilnic la biroul instituției pentru a semna un

document de prezență10.

4 Claudiu Secașiu, Preliminarii ale asaltului final asupra PNȚ. Contribuția organelor de informații 1945-1947, în Anul

1947. Căderea Cortinei, București, Fundația Academia Civică, 1997, p. 539-540. 5 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, Alba Iulia, Editura

Altip, 2010, p. 75 (apud, Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989 : profesori și elevi sub teroarea vremurilor :

aspecte și fapte, Alba Iulia, Altip, 2016, p. 43-45). Vezi în amănunțime: Idem, Colegiul național Lucian Blaga Sebeș. Un

liceu în calea vremurilor, Alba Iulia, Editura Altip, 2003, p. 54-56. 6 Valer Moga, Despărțământul Alba iulia al Astrei, în Apulum, XXXI, 1994, p. 456. Mai remarcăm și implicarea

profesorului Silviu Cărpinișanu în activitatea politică locală ca membru în Partidul Național Țărănesc. 7 Nicolae Afrapt, Colegiul Național Lucian Blaga Sebeș, p. 43; Vezi pe larg în: Claudiu Secașiu, Noaptea demnitarilor.

Contribuții privind disstrugerea elitei politice românești, în Analele Sighet, nr. 6, p. 894-921, passim. 8 Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, (în continuare se va cita: C.N.S.A.S.), dosar, P (penal), nr.

72.663, Ibidem, dosar nr. 872.663; Ibidem, dosar DUI (dosar urmărire informativă), 696.323. De remarcat că parcurgerea

acestor documente ne oferă imaginea a începuturilor persecuțiilor comuniste în România 9 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar P, nr. 72.663, p. 10-11; Din documentul amintit reieșea și faptul că profesorul

Cărpinișanu s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar victoria în alegeri la Sebeș, cel puțin, aprecia același ofițer care

semna nota, i se datorează și lui, în special datorită notorietății bune de care acest cadru didactic se bucură în comunitatea

din Sebeș-Alba. 10 Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 45. Prezența sa zilnică la Postul local de Poliție din Sebeș-Alba denotă

că S. Cărpinișanu era deja la 21 septembrie 1947, în atenția și supravegherea informativă a ofițerilor Siguranței din Alba

și în mod direct a celor care formau biroul local din Sebeș a respectivei instituții de forță din România postbelică.


20

Remarcăm că monitorizarea liderilor locali ai PNȚ, ramura I. Maniu, s-a realizat în baza unei directive a lui

Teohari Georgescu, care solicita încă din 23 ianuarie 1947 ca autoritățile de ordine din localități să i-a

atitudine împotriva agitatorilor și propagandiștilor țărăniști, cu precădere fiind monitorizate elementele care

aparțineau ramurii Maniu, acestora din urmă fiindu-le interzisă difuzarea ideilor politice în mediul rural.

Într-o altă întrunire politică cu factorii de decizie din Ministerul Afacerilor Interne, T. Georgescu,

preciza în 20 februarie același an ce măsuri trebuiau adoptate împotriva liderilor politici adverși. Indicațiile

sale erau foarte concrete în condițiile în care sublinia că ,,întreaga atenție împotriva elementelor de conducere

de la Comitetul central, județean, de plasă și comună și dacă vom lua conducătorii din Capitală, pe linie

studențească, muncitorească, militară, capetele acestora căzând, atunci vom trezi la realitate pe cei care i-au

înșelat, pe cei care urmează ...Dacă vom putea stăpâni cu 100, ne vom mulțumi cu atât, dar, dacă trebuie 5000,

vom lua 5000 ... Am luat măsuri și vom face una, două sau cinci închisori, câte vor fi nevoie pentru ei, pentru

apărarea regimului democratic”11.

O atenție deosebită era acordată și tratamentului și metodelor care urmau a fi folosite în privința

deținuților din motive de ordin politic. Așadar, din februarie 1947 s-a trecut la o radicalizare a demersurilor

represive fiind îndeosebi vizate cadrele de bază ale fostelor partide politice de tradiție din România. Mai

semnalăm și ordinele speciale ale Ministerului de Interne nr. 18.000 și 50.000/1947, în temeiul cărora au fost

operate o serie de arestări în rândurile național-liberalilor și național-țărăniștilor12. În cursul lunii iulie, 1947,

pornind în executarea ordinelor mai sus menționate emise de Minister, comisarul Isailă, raportează eșalonului

ierarhic superior că încă din 25 ianuarie 1947 a efectuat cu mandat o percheziție la domiciliul profesorului S.

Cărpinișanu din strada Decebal, ocazie cu care a rechiziționat/confiscat/ridicat ca probe împotriva acestuia un

material considerat subversiv. În fapt era vorba despre o broșură cu discursul liderului național-țărănist Ion

Mihalache din 27 iulie 192613. Din punct de vedere administrativ, ierarhia sistemului de învățământ, prin

intermediul Departamentului pentru Învățământ Secundar al Ministerului Educației Naționale, printr-o adresă

din 2 iulie 1947, urmată apoi în 8 august același an, nota Inspectoratului Școlar al Județului Sibiu, repuneau de

drept în funcția de director al Liceului din Sebeș pe profesorul S. Cărpinișanu, care a fost înlocuit din funcția

aceasta în mod abuziv de către profesorul Guzun Boris (un apropiat al noilor autorități comuniste). Însă nota

emisă de Inspectoratul de resort de la Sibiu, evidenția că S. Cărpinișanu era numit cu delegație pe această

funcție, până la o dată ulterioară când se va organiza un concurs pe această funcție14.

În lumina acestor noi acuze care i-au fost aduse, în fond doar un simplu denunț, care nu avea bază

reală, Siguranța statului, prin Biroul de la Sebeș a trecut la adunarea unor probe (ireale, fabricate) în vederea

întocmirii unui dosar în care să se stabilească vinovăția profesorului Cărpinișanu față de noile autorități

politice din România.

Parcurgerea dosarelor sale (penal și informativ), permite să desprindem ca principală vină a emeritului

profesor din Sebeș, doar pe aceea de a fi fost în perioada interbelică adept a lui Iuliu Maniu și membru în

biroul local al național-țărăniștilor din orașele Sebeș și județul Alba15. Din aceleași dosare menționate anterior

constatăm că nu a activat politic și nu a fost membru de partid în perioada 1922-1927, respectiv că a fost fiul

unui mic funcționar nealiniat politic în perioada dualismului habsburgic, anterior atât Marelui Război, cât și a

Marii Uniri din 191816.

11 Claudiu Secașiu, Preliminarii ale asaltului final asupra PNȚ. Contribuția organelor de informații 1945-1947, p. 540. 12 Liviu Petre Nițu, Politica de anihilare a adversarilor politici în România anilor 1947-1950, p. 440-441. Eșaloanele 2

și 3 ale partidelor burgheze au fost afectate de aceste măsuri, astfel încât, comuniștii și-au atins obiectivul urmărind să

rupă legătura între elita politică națională și electoratul specific al acestor partide care a fost format din avocați, profesori,

medici, preoți funcționari din mediile urban și rural, țăranii cu potențial economic, comercianții, micii meseriași. 13 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar P, nr. 72.663, p. 17. 14 Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 45-46. Boris Guzun a fost nemulțumit de această situație. Acesta a

făcut mai multe denunțuri la Siguranță (Biroul local Sebeș), în care l-a învinuit pe profesorul Silviu Cărpinișanu de

acțiuni subversive, minciună și îndeosebi de colaborarea sa cu partidul lui Iuliu Maniu. 15 Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 45. 16 Ibidem, p. 46.


21

În decadele interbelice, Silviu Cărpinișanu a fost membru al național-liberalilor între 1927-1931, între

1931-1933 a fost partizanul guvernării Iorga, iar între anii 1933-1946 a fost membru al Partidului Național

Țărănesc, Filiala Sebeș17. Silviu Cărpinișanu între cele două războaie mondiale a activat și în plan cultural. A

făcut parte din comitetele locale de conducere ale Despărțământului central județean Alba al Astrei încă din

192618. Mai menționăm că a fost apreciat ca fiind cel mai bun orator al orașului Sebeș între cele două

conflagrații mondiale, dar și după anul 1945, înflăcărând și animând publicul, atât în cadrul prelegerilor și

conferințelor pe care le-a susținut sub cupola Asociațiunii, cât și în cadrul activității sale didactice, sociale și

politice19.

În 9 octombrie 1947 ajungea în Sebeș o notă de la Serviciul Siguranței Alba, în care se menționa ca

profesorul Cărpinișanu „să fie lăsat liber, dar supravegheat și folosit în limita posibilităților”20. În anul 1948 S.

Cărpinișanu a fost tot mai frecvent invitat la autoritățile din Sebeș, fiind supus unor presiuni constante, atât pe

linie administrativ-ierarhică, cât și politică. În atare context a fost nevoit pentru a-ș salva, atât familia de la

eventualitatea oprobiului public, cât și cariera profesională, să încerce a se adapta noilor realități sociale și

politice de la noi din țară, făcând chiar pasul de a se încadra în Partidul Social Democrat.

Încă din cursul lunii septembrie 1947, conducerea locală din Alba a partidului mai sus menționat, a

acceptat și a aprobat cererea de primire în rândurile sale a profesorului emerit Cărpinișanu de la Sebeș,

„încadrându-se acesta în ideologia exprimată a acestui partid”21. În pofida acestui pas, și evident fiind în

continuare atent monitorizat, profesorul S. Cărpinișanu nu a scăpat de atenția organelor locale de partid și de

stat, el aflându-se pe lista celor cu care noua conducere politică urma a se răfui în procesul urmărit de formare

a omului nou din România.

Deși a fost unanim acceptat faptul că S. Cărpinișanu era „un eminent profesor cu activitate de 25 de

ani și care se bucură de prestigiul locuitorilor din oraș, iar în timpul campaniei electorale din noiembrie 1946

nu a făcut nicio politică subversivă, dovedind în ultimul timp că este un bun democrat, ... anchetele ultimului

timp datorându-se unor persoane rău intenționate și care au urmărit cauze personale ... prin înlăturarea

dânsului de la direcția liceului”22.

Prestigiul de care se bucura rezultă și din adresa care a fost înaintată Ministerului de resort și în care

sub semnătura liderilor politici locali (grupați în Consiliul politic al B.P.D.) și anume: Emilian Pauliuc din

partea comuniștilor, Nistor Ilie Mircea din partea național-liberalilor și Beanga Ilie din partea Frontului

Plugarilor, apreciau tactul și experiența pedagogică a profesorului de limba latină S. Cărpinișanu, atât de

necesare pentru dezvoltarea armonioasă a Liceului din Sebeș în conformitate cu noile realități sociale,

economice, politice, solicitau Ministerului menținerea pe funcție a profesorului S. Cărpinișanu, pentru că

remarcau aceștia, propunerea lor era susținută de populația întregului oraș23. În aceste condiții noi, directorul

Cărpinișanu a fost mai degrabă determinat să accepte o colaborare cu aceștia, fiindu-i recomandate tot felul de

sarcini, printre care menționăm că în 12 august 1947 a prezentat o conferință cu tematică pedagogică în Casa

de Cultură Mihail Sadoveanu, iar în calitatea de director și reprezentant local al învățământului pornea ștafeta

sportivă denumită Filimon Sârbu în 12 septembrie același an.

Conform dosarelor de urmărire aflăm că în luna ianuarie 1948, Ion Staicu raporta în două informări că

profesorul Cărpinișanu nu se străduiește destul pentru a se încadra eficient în linia promovată de PSDR, însă

aprecia acesta în notele sale, că profesorul aflat în monitorizare atentă are o purtare bună, ba chiar ireproșabilă

17 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 872.663, p. 1-2. Vezi pentru viața cotidiană și atmosfera social-politică,

economică, dar și culturală din Sebeșul interbelic în: Ilie Stricatu, Pe cărările destinului. Romanul unei vieți trăite (1914-

1918), Ediție, studiu introductive, note și indici de Mihai Octavian Groza, Gabriela Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius

Morariu, Cluj-Napoca, Argonaut/Mega, 2017. 18 Valer Moga, Despărțământul Alba Iulia, p. 19 Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 46-47. 20 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 18, 59-60, 65. 21 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 72.663, p. 11. 22 Ibidem, p. 14. 23 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 72.663, p. 14.


22

și nu mai depune niciun fel de activitate în structurile Partidului Național Țărănesc. Însuși Silviu Cărpinișanu

nota că activează ca un factor al organizațiilor democratice și mai ales, concluziona acesta este implicat activ

în Asociația Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică: ARLUS24. Și în pofida tuturor acestor fapte, în

toamna lui 1948, Liceul din Sebeș a fost desființat, fostul său director era dat afară din învățământ, însă din

considerente care țineau de probitatea morală și profesională a acestuia este repus în activitate la școli din

jurul Sebeșului25.

Câțiva ani mai târziu, în toamna lui 1954, a fost reținut de organele locale de Securitate și dus la Deva

pentru a i se lua un amplu interogatoriu cu privire la activitatea pe care a desfășurat-o în Partidul Național

Țărănesc și la colaborarea pe care acesta a avut-o cu fruntașii locali ai structurii politice sus amintite din

Sebeș, dar și din județul Alba. Datorită faptului că răspunsurile sale nu au fost considerate ca fiind

satisfăcătoare, în noaptea de 16 către 17 august 1952, o echipă de anchetă care era condusă de sublocotenentul

de securitate Gheorghe Oprean i-a efectuat o nouă percheziție la domiciliul din strada Decebal, orașul Sebeș.

Percheziția nocturnă a fost desfășurată între orele 2410 și 130 însă nu a găsit ceva compromițător la adresa

profesorului Cărpinișanu26.

În dimineața zilei de 4 septembrie 1952, profesorul Silviu Cărpinișanu, a fost ridicat de organele de

securitate și dus pentru interogare în Deva, la acea dată capitala regiunii Hunedoara care avea în structura sa

administrativă și Raionul din Sebeș. În temnițele organelor de Securitate din acest oraș a fost supus unui nou

interogatoriu care în linii mari repeta aceleași întrebări legate în principal de activitatea politică a profesorului

Cărpinișanu în Partidul Național Țărănesc și eventualele sale legături cu membrii marcanți ai acestei structuri

din județul Alba, precum: avocații Ioan Pop, fost prefect național-țărănesc al județului Alba27, Ioan Onițiu,

șeful plasei administrative Sebeș, Ion Oțoiu, avocatul teiușan Ovidiu O. Răhăian și protopopul ortodox de

Alba Iulia, Alexandru Baba, vicarul onorific de Alba Iulia28. În această perioadă organele de Securitate din

Deva i-au întocmit un dosar, element care ne demonstrează că se pregăteau să-l condamne la detenție.

Profesorul Cărpinișanu era apreciat ca fiind descris ca o „persoană inteligentă, cu mult peste medie, care a

căutat să prezinte situația în care a activat dar nu a precizat care au fost legăturile sale cu conducerea

Partidului Național Țărănesc din Alba; este puțin fricos și caută să dea vina pe alții, că a vrut să aibe un post

cât mai bun”29.

În concluzie, se aprecia că fostul fruntaș țărănist din orașul Sebeș este un element social periculos și

prin profesiunea formativă pe care o are. Se recomanda în continuare monitorizarea sa permanentă. În toamnă

anului 1952, organele de Securitate din Regiunea Hunedoara (Deva), în documentele interne remarcau printre

altele că după Marele Război (reoferindu-se la Primul Război Mondial), în urma izbucnirii unei stări de

revoltă în Sebeș, Silviu Cărpinișanu a condus garda națională românească în contra sașilor și maghiarilor din

localitatea ardeleană îndeosebi împotriva acelora care nu agreau hotărârile Consiliului Național Român

24 Ibidem, p. 26. 25 Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 48. Organele de Securitate au continuat și după această dată

monitorizarea sa informativă considerându-l în continuare ca fiind suspect 26 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 72.663, p. 6-8. De semnalat că profesorul S. Cărpinișanu a pus în evidență

faptul că la alegerile care au fost organizate în anul 1946 el activa în Partidul Social Democrat, facțiunea Ștefan Voitec și

mai ales a fost propagandist oficial al Blocului Partidelor Democratice. 27 Avocat dr. Ioan Pop, membru în Consiliul Național Român local din Alba Iulia, structură prezidată de protopopul

ortodox Ioan Teculescu; organism care a organizat Marea Adunare de la Alba Iulia pentru 1 decembrie 1918. A fost

primul prefect român al județului Alba după Marea Unire din 1918. Menționăm că a activat în plan politic local fiind

primul organizator al structurilor național-țărăniste din județul Alba. A fost membru al Guvernului, fiind Subsecretar de

Stat la Interne, calitate în care a militat pentru organizarea Serbărilor Unirii în 29 mai 1929 la Alba Iulia. A făcut

demersurile necesare pentru ca reședința județului Alba să nu mai fie Aiudul, ci Alba Iulia. În plan cultural a fost

membru în toate birourile de conducere ale Despărțământului Alba Iulia al Astrei în perioada 1920-1948. În regăsim și în

Frontul Renașterii Naționale, iar după anul 1948 a fost arestat și închis în închisoarea de la Sighet, unde s-a și stins din

viață în 1953. 28 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 696.323, p. 4-5. 29 Ibidem, Fond Documentar, dosar Informativ, nr. 72.663, p. 2...,/ 0-


23

Central de la Arad și nici hotărârile adoptate de organismul local care a fost condus în spațiul comitatului Alba

de protopopul ortodox de Alba Iulia, Ioan Teculescu30.

Organele de urmărire remarcau în notele informative că S. Cărpinișanu „este inteligent, bun orator,

electrizează masele, naționalist, idealist, dar fricos, incapabil de acte revoluționare de amploare cu priză la

masele sociale”31. În ciuda aprecierilor de care s-a bucurat în comunitatea din Sebeș, nu a avut cum să evite

arestarea și condamnarea sa așa cum rezultă din ordinul 490 K din 22 octombrie 1952, document emis de

Ministerul Afacerilor Interne și dus la îndeplinire prin Direcția Penitenciarelor32. Din același document putem

constata că de la închisoarea de la Deva, Silviu Cărpinișanu, a fost transferat inițial la penitenciarul din Lugoj,

iar apoi a urmat închisoarea din Galați, unde a prestat diferite munci agricole la o fermă din apropierea acestui

oraș33. Remarcăm că în perioada detenției, profesorul Cărpinișanu a avut parte de un regim foarte strict fiindu-

i rezervată „o celulă întunecată care nu avea nici pat, nici masă, nici scaun, camera dădea impresia că nu are

nici pereți, era pur și simplu o peșteră cu apă pe jos și două scânduri ca să poți ședea fără să te uzi cu totul”34.

Din studierea scrisorilor și din memoriile sale, aflăm informații esențiale despre modul în care profesorul

Cărpinișanu și-a asumat și receptat perioada detenției.

Acesta a prezentat într-o imagine mai mult decât sumbră închisorile prin care a fost purtat. De

asemenea, a remarcat sintetic dar foarte clar multa suferință, tratamentul inuman, bătăile pe care atât el, cât i

ceilalți deținuți politic le suportau, frigul, dar mai ales puținătatea mâncării și foamea constantă de care a

suferit în acei ani35. „Mă mir de cum trăiți”, exclama adeseori medicul penitenciarului, deoarece aprecia acesta

numărul zilnic de calorii de care deținuții au avut parte nu depășea 800. Numărul acesta nefiind unul suficient

pentru o bună desfășurare a funcțiilor biologic-vitale ale unui individ matur nici în condiții de repaus, cu atât

mai puțin în condițiile de activitate. Malnutriția, foamea permanentă avea ca efect scăderea imunității naturale

a deținuților și contractarea diferitelor boli care le eroda constant sănătatea, chiar punându-le viața în pericol36.

30 A se vedea în acest sens mai multe detalii la: Mihai Octavian Groza, Sebeșul şi Marea Unire. Aspecte privind

activitatea Consiliului Național Român din Sebeș (3 noiembrie 1918-19 februarie 1919), în vol., Sebeș -O istorie și

tradiții locale, (Coord.: Ionuț Costea), Sebeș, Editura Emma Books, 2014, p. 126-155; Idem, Activitatea Consiliului

Național Român din Sebeș și contribuția sebeșenilor la Marea Unire (noiembrie 1918-februarie 1919), în vol. Sebeș.

Timp regăsit. Lucrările conferinței „100 de ani de la declanșarea Primului Război Mondial. Contribuția sebeșenilor la

război și Marea Unire (5 decembrie 2014)”, (Coord.: Rodica Groza), Sebeș, Editura Emma Books, 2014, p. 156-162.

Ioan Teculescu a fost originar din Covasna, comitatul Trei Scaune. A urmat Studii de Teologie la Sibiu. După absolvirea

acestora a fost învățător iar apoi preot paroh în Râșnov. În anul 1901, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Ioan Mețianu

l-a numit pe Ioan Teculescu protopop de Alba Iulia. În această funcție administrative-religioasă a activat până la

începutul lunii aprilie 1923, când a fost investit cu demnitatea de Episcop militar de Alba Iulia, pentru ca un an mai târziu

să-l aflăm, ca urmare a alegerii sale de Înaltul Colegiu al Sfântului Sinod în demnitatea ecleziastică de Episcop de

Cetatea Albă și Ismail în Basarabia. Menționăm și faptul că între 1905-1923, Ioan Teculescu a fost directo al

Despărțământului Alba Iulia al Astrei, iar din toamna anului 1918 a activat ca președinte al Consiliului Național Român

local din Alba Iulia. 31 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar Informativ, nr. 696.323, p. 23-24; Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p.

49. 32 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar Informativ, nr. 696.323, p. 25. Menționăm că prin acest ordin, Silviu Cărpinișanu

a fost încadrat în câmpul muncii pe o perioadă de 2 ani în temeiul faptului că a recunoscut învinuirile care i-au fost aduse

privind colaborarea sa cu fruntași național-țărăniști și că s-a implicat în viața de partid urmărind anumite avantaje

administrative pentru sine, evident referindu-se aici la funcția de director la Liceul din Sebeș. 33 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 66. Petru I Faur

ne oferă în lucrarea sa informația că ferma agricolă în care a muncit profesorul Cărpinișanu în perioada detenției sale la

Galați s-a numit: Ferma Agricolă Dudu. 34 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 66. Vezi pe larg

inumanitatea acestor forme de detenție în: Liviu Petre Nițu, Politica de anihilare a adversarilor poitici în România anilor

1947-1950, p. 440; Florian Banu, Fragmente din ,,metodica predării luptei de clasă”, în C.N.S.A.S., Arhivele Securității,

(Coord.: Silviu B. Moldovan), Vol. 4, București, Editura Enciclopedică, 2008, . 672, 676-678. 35 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 69. Mâncarea

zilnică a deținuților consta din: 500 grame de pâine și ciorbă cu un polonic mare, nimic altceva. 36 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 69; Nicolae

Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 50.


24

Începând din anul 1954, profesorului Cărpinișanu i-a fost permis să comunice cu familia sa. Astfel,

dintr-una dintre acestea aflăm că adresându-se soției, profesorul nostru a apreciat situația sa prin cuvintele

următoare: Dragă Silvia (de remarcat că pe D-na Cărpinișanu o chema Silvia, iar profesorul Cărpinișanu avea

prenumele asemănător: Silviu), „scumpi copii și nepoți și toți dragii ai mei ! Sunt sănătos. Pot să primesc

lunar o carte poștală și un pachet cu 5 kg. alimente și medicamente”37. Din rândurile scrisorilor trimise și

primite, remarcăm că solicita medicamente antigripale și 150 de țigarete marca Mărășești. De asemenea,

putem remarca că solicita informații despre ci de acasă și îi săruta.

Pentru a petrece mai ușor perioada detenției, profesorul S. Cărpinișanu avea voie să scrie primind în

acest sens creion și hârtie. Printre versurile sale, identificăm, una dintre poeziile care exprima cât se poate de

bine starea sufletească a deținutului Cărpinișanu în preajma uneia dintre Sărbătorile de Crăciun pe care le-a

petrecut departe de Sebeșul său drag și de familia sa. Poezie pe care o vom reproduce și noi în rândurile

studiului de față, considerând-o mai multe decât relevantă: A venit și aici Crăciunul/Să ne mângâie

surghiunul/Cade albă nea/Peste viața mea./Care-aici se stinge,/Peste viața mea/Cade albă nea/Peste suflet

ninge./Tremură albastre stele/Peste lacrimile mele/Dumnezeu de sus/În inimă a pus/Pâlpâiri de stele/Maica-a

Domnului/Curată/Ad-o veste minunată/Izvorește-n prag,/Zâmbetul tău drag,/Ca o sărbătoare,/Zâmbetul tău

drag/Îl așteaptă-n prag/Cei din închisoare38.

În cursul lunii februarie 1954 după aproape doi ani petrecuți în închisoarea de la Galați, Silviu

Cărpinișanu era din nou transferat de această dată în penitenciarul din Lugoj. Menționăm că a executat mai

bine de jumătate din perioada anilor de închisoare pe care a primit-o. Mai avea însă de executat 26 de luni,

adică un interval de peste doi ani și două luni. La 28 mai 1954, poate că Dumnezeu ascultase versurile scrise

de profesorul nostru și Serviciul Penitenciar din Ministerul Afacerilor Interne, hotăra, deoarece executase deja

21 de luni fără a mai pune în calcul perioada de arest anterior condamnării să-l pună în libertate39. Conform

ordinului nr. 005.32216/din 10 iunie 1954, deținutul țărănist Silviu Cărpinișanu, a fost pus în libertate, dar se

impune a face aici mențiunea potrivit căreia, în momentul eliberării sale din penitenciarul din Lugoj a fost pus

să semneze un document prin care s-a angajat să nu divulge nimic în viitor despre cele văzute, auzite și trăite

în sistemul concentraționar prin care a trecut40. Citând din memorialistica sa aflăm că în acel moment a dat

slavă lui Dumnezeu „că am ieșit destul de sănătos și i-am găsit și pe ai mei tot așa. Și i-am mulțumit lui

Dumnezeu de câte mi-a ajutat să fac pentru sufletul omenesc, în Mormântul fără Cruce al generației noastre”41

În vara anului 1954 Silviu Cărpinișanu avea 57 de ani și apreciem că și-a achitat vina de a fi fost

membru de partid, cu precădere a Partidului Național Țărănesc, una dintre cele mai democratice structuri

politice românești în perioada modernă a țării noastre. A urmat apoi o perioadă de zeci de ani de monitorizare

atentă și marginalizare socială. Din punct de vedere strict profesional își găsește cu greu un serviciu predând

mai mult în mediul rural: la Vingard în perioada 1954-1955, la Petrești în anul școlar 1955-1956 și apoi la

Școala generală nr. 2 din Sebeș-Alba în perioada 1955-195742. Cu data de 1 septembrie 1957 a fost încadrat pe

o catedră de Limba latină la Școala Medie Mixtă din Sebeș (actualmente Colegiul Național Lucian Blaga din

Sebeș-Alba).

37 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 69. Între

alimentele care erau admise și puteau fi trimise enumerăm: brânză, cărnuri afumate, fructe, miez de nucă, pâine, slănină,

salam, și 1 kg de zahăr. Nu erau admise borcanele din sticlă, iar alimentele trebuiau învelite în plastic, celofan sau hârtie. 38 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 68. 39 C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar Informativ, nr. 72.663, p. 27-33. 40 Ibidem, p. 30-31. 41 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 70. Vezi în

amănunțime prezentarea momentului eliberării din detenție al foștilor deținuți din motive politice în: Radu Ciuceanu,

Intrarea în tunel, București, Editura Meridiane, 1991, p. 59-61; Iulia Pop, Dincoace de gratii … Momentul eliberării în

memoria foștilor deținuți politici. Reprezentări ale eliberării în memorialistica românească de detenție, în, Forme de

represiune în regimurile comuniste, (Coord.: Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 205-

207. 42 Petru Ioan Faur, Profesorul Silviu Cărpinișanu reprezentant al culturii secolului al XX-lea în Sebeș, p. 44; ; Nicolae

Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 51-52.


25

După doi ani de activitate didactică în prestigioasa instituție de educație din acest oraș a trecut în

pensie (1959) îndeplinind cumulativ vârsta de pensionare și stagiul de cotizare. Dar și în aceste condiții

comunitatea locală i-a solicitat să mai rămână la catedră pentru că nu se găseau specialiști în limba latină,

astfel în perioada 1959-1970, profesorul Silviu Cărpinișanu a continuat să predea în Liceul din Sebeș cu mici

perioade de întrerupere. A rămas practic toată viața în atenția serviciilor specializate în urmărire operativă și

filaj ale Securității așa cum rezultă din notele informative întocmite de ofițerii care l-au monitorizat, dar și din

informările date despre el de către diferite surse locale.

În 20 aprilie 1955 i-a fost luat un nou interogatoriu la biroul local al Securității din orașul Sebeș, seara

între orele 20 și 2230, așa cum reiese din dosarul de urmărire informativ-operativă care se realiza asupra sa43.

În toamna aceluiași an, în 21 noiembrie 1955 o sursă sub acoperire, pe numele legendar Dorin Marian informa

pe ofițerul de securitate Ion Staicu despre organizarea politică a partidelor din plasa Sebeș, atât între cele două

războaie, cât și după Silviu Cărpinișanu fiind apreciat ca fiind un fel de vicepreședinte local44. Câțiva ani mai

târziu, în pofida faptului că profesorul Cărpinișanu era trecut prin închisoare și deja se afla în pensie, ofițerul

local de securitate Cornel Fodor, a considerat în 2 aprilie 1963 să întocmească un nou dosar de urmărire pe

numele lui S. Cărpinișanu pe motive că între cele două războaie mondiale, acesta a activat și a fost un

important propagandist național-țărănesc în județul Alba45.

O altă sursă sub acoperire denumită generic Marin Tănase în anul 1967 informa pe maiorul de

securitate Constantin Dăscăloiu că fiind apropiat și bun prieten al doctorului Radu Cărpinișanu, fiul

profesorului și al nepotului acestuia, menționa că profesorul Silviu Cărpinișanu nu a fost de acord cu intrarea

fiului său în rândurile Partidului Comunist Român, menționând ușor malițios: de ce nu mi-a cerut și mie

părerea înainte de a fi făcut acest pas ? Discuțiile purtate cu acesta erau de regulă despre literatură, artă,

filosofie, S. Cărpinișanu exprimându-se deschis în favoarea repunerii în drepturi a filosofului Lucian Blaga.

De asemenea, bătrânul profesor s-a exprimat constant și în mod laudativ cu privire la revenirea la unele

aspecte pozitive din perioada interbelică și anume: o deschidere spre obiectivitate istorică, reintroducerea în

circuitul școlar a cântecelor Hora Unirii și Deșteaptă-te române !, reconsiderarea rolului educativ, formativ și

patriotic al istoriei în școală, dar și altele.

În perioada anilor 1967-1973, maiorul de securitate C. Dăscăloiu de la Serviciul Sebeș-Alba, trasa

sursei acoperite sub legenda Marin Tănase să-l monitorizeze îndeaproape pe bătrânul profesor acesta fiind

considerat în continuare un element care nu era demn de încredere, deoarece întreținea relații de amiciție cu

foști ofițeri ai Armatei Regale, dar și cu intelectualii orașului din perioada decadelor interbelice, mulți dintre

aceștia activând odinioară în rândurile național-liberalilor și național-țărăniștilor din județul Alba46.

Între anii 1973-1982, mai multe surse dau în continuare relații despre viața și faptele profesorului S.

Cărpinișanu, apreciind că în casa acestuia nu intră decât fiul său, medicul Radu Cărpinișanu, alte surse

apreciau că în anul 1974-1975, profesorul este în vârstă, bolnav și mai mult întins la pat. O altă sursă a

Securității locale oferă aceeași informație și în 25 august 1978. În 26 mai 1982, sursa legendată sub numele de

Vasilescu, nota că în 22 mai același an, profesorul Cărpinișanu s-a stins din viață în vârstă de 87 ani47. Sursa

43 C.N.S.A.S., Fond Documentar, Dosar Urmărire Informativă, nr. 696.323, p. 23. 44 Ibidem, p. 21. 45 Ibidem; Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 52. 46 C.N.S.A.S., Fond Documentar, Dosar Urmărire Informativă, nr. 696.323, p. 16; Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș

1945-1989, p. 53. Maiorul de Securitate C. Dăscășoiu elaborase un plan în patru puncte, astfel încât sursa Marin Tănase

trebuia să urmărească mai multe aspecte ale vieții profesorului S. Cărpinișanu. Sursa urma să raporteze imediat dacă

profesorul avea relații în Unitatea militară din Sebeș-Alba sau dacă intenționa să își facă relații în sus numita unitate;

dacă intelectualii din localitate aveau relații cu ofițerii și civilii care activau în Miliția, Securitatea și Garnizoana militară

din Sebeș sau chiar cu ofițeri de grad inferior din Biroul local al Securității; dacă profesorul oferă contra cost sau chiar pe

gratis meditații copiilor cadrelor militare indiferent de instituția din care aceștia proveneau din Sebeș sau Alba Iulia,

respectiv să se facă eforturile necesare pentru a fi infiltrat agentul Mișu Grosu în cercul apropiaților lui Silviu

Cărpinișanu 47 C.N.S.A.S., Fond Documentar, Dosar Urmărire Informativă, nr. 696.323, p. 20.


26

mai aprecia că parohul comunității preotul dr. Petru Brudea și el fost deținut politic și membru al național-

țărăniștilor din județul Alba a cuvântat la moartea profesorului subliniindu-i atât meritele, cât și realizările

într-un panegiric magistral. Două luni mai târziu, locotenentul Valer Popa din cadrul Serviciului Securitate din

Sebeș-Alba propunea la 7 iulie 1982 eșaloanelor superioare județene și centrale clasarea materialelor și

documentelor adunate despre profesorul Cărpinișanu și scoaterea acestuia din evidențele informative și din

activitatea serviciului județean de filaj operativ și monitorizare ambientală (ascultare tehnic-operativă)48.

Concluzionăm prin afirmarea că din cei 87 ani de viață, 50 de ani, profesorul Cărpinișanu i-a oferit

școlilor din Sebeș și împrejurimi, 42 de ani s-a aflat sub monitorizarea serviciilor poliției politice din România

comunistă, iar 2 ani în detenție din motive politice, cu precădere din ,,vina” de a fi fost membru al Partidului

Național Țărănesc.49

Fișa matricolă penală a deținutului politic Silviu Cărpinișan

48 Nicolae Afrapt, Liceul din Sebeș 1945-1989, p. 54.


27

Părintele Dumitru Belu, colegii și interesul Securității. Atmosfera Institutului

Teologic din Sibiu în colimatorul informatorilor în anii ’60-’67

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

În efortul publicării Integralei Belu1 pe care l-am parcurs în ultimii ani am descoperit un om de mare

finețe sufletească și un Profesor excelent. Scriam în contextul editării ei: „Din anii imediat următori Revoluţiei

din Decembrie 1989 se vorbea, adesea, de reeditarea unor volume ale profesorilor ce au constituit miezul de

mărturie al Facultăţii noastre, al Ortodoxiei româneşti2. Mai ales pentru că lucrarea lor nu s-a epuizat în

generaţiile pe care le-au format în chip direct, în relaţia catedră-sală, ci s-au înveşnicit aproape prin creşterea

continuă a unei dimensiuni teologale vii, care leagă generaţiile între ele prin studiu şi Liturghie. Astfel suntem în

fond într-o continuă geneză a valorilor elocvente ale teologiei româneşti în încercarea de a nu eluda nici

realismul vieţii cotidiene nici bucuria mistico-ascetică a cunoaşterii lui Dumnezeu3. Editarea cărţilor Părintelui

Belu, aflate în manuscris în Biblioteca Mitropoliei Ardealului a devenit de importanţă capitală în contextul în

care mulţi dintre intelectualii vremii de acum, ca şi cei din alte vremi, socotesc teologia şi cercetarea ei un

sindrom de neştiinţă, fără sens social şi academic. Izvorul editărilor noastre este unul preaplin. În catalogul

manuscriselor aflate în patrimoniul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu sunt notate următoarele

manuscrise: Curs de Drept Bisericesc din 1927, un volum (este menţionat faptul că provine de la Pr. Prof.

Dumitru Belu); Curs de Sectologie, un volum (nu este menţionat numărul de pagini şi anul); Curs de Omiletică

– istoria predicii, un volum 388 p.; Din domeniul Omileticii, volum I, II, 771 p.; Curs de Omiletică – teoria

predicii, un volum 405 p.; Studii de Teologie Morală, un volum, 154 p.; Pedagogie generală, un volum, 188 p.;

Curs de Istoria Pedagogiei, 317 p.; Chemări la slujire – schiţe pentru predici duminicale, 344 p. dactilografiate;

Şi semănând el… unele au căzut în pământ bun, 147 p. De la Părintele Profesor Mircea Păcurariu ştim şi de

lucrarea Unele aspecte fundamentale ale ethosului creştin.” 345 p.4

Cine este însă autorul de la care păstrăm asemenea comoară în manuscris? Părintele Dumitru Belu,

(1902 – 1980) a fost preot şi profesor de Teologie. El este parte a unei generaţii marcate de parcursul istoric dens

şi antagonic care şi-a asumat vocaţia creştină şi riscul rămânerii în Ortodoxie, marcând la rându-i istoria, prin

susţinerea de la catedră, de la amvon şi prin scris, a verticalităţii unui neam. Se naşte în comuna Greceanca,

ţinutul Buzăului, în familia ţăranilor Ioan şi Stana Belu, la 21 noiembrie 1902, ca al 3-lea între cei 11 copii, 9

băieţi şi 2 fete. Între 1923-1927 este student la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, instituţie având un corp

1 Am publicat, cu ajutorul colegilor din CADCO- Mitropolit Andrei Șaguna, cu ajutorul Bibliotecii ASTRA și Centrului

Cultural Interetnic și Revistei Transilvania: Pr. Dumitru Belu. Curs de Omiletică. Momente din istoria predicii. Teoria

Predicii. Ed. InfoArt Media / Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 683 pg; Pr. Dumitru Belu. Chemări la slujire. Ed. InfoArt

Media / Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 333 p.; Pr. Dumitru Belu. Din domeniul Omileticii. Ed. InfoArt Media / Ed.

Andreiana, Sibiu, 2012, 423 p. Nu mai puțin de 1439 de pagini noi din lucrările Părintelui. 2 Un exemplu fericit îl constituie „integrala” Părintelui Liviu Stan, Biserica şi dreptul. Studii de Drept canonic, realizată

prin efortul editorialistic al Părintelui Irimie Marga: Teologia Dreptului, vol. 1, 2009, 292 p.; Izvoarele Dreptului canonic

ortodox, vol. 2, 2009, 404 p.; Principiile Dreptului canonic ortodox, vol. 3, 2009, 352 p.; Structura, organizarea și membrii

Bisericii, vol. 4, 2009, 292 p., toate volumele fiind apărute la Sibiu, la Editura Andreiana (coll. Canonica). 3 Despre acești minunați Părinți ai teologiei românești (Petru Vintilescu, Teodor M. Popescu, Ioan Coman, Liviu Stan,

Dumitru Belu, Ene Braniște, Isidor Todoran, Milan Șesan, Dumitru Stăniloae) Părintele Ion Bria scria că „au dat titlul de

noblețe teologiei și n-au compromis catedra, ba mai mult au suferit pentru ea” (cf. Ortodoxia în Europa. Locul

spiritualității române, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1995, p. 13. 4 Date importante și fundamentale oricărui studiu serios aflăm în două lucrări ale Preot Prof.univ. Dr. Mircea Păcurariu în

Dicţionarul Teologilor Români (DTR), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 46-47. De asemenea o prezentare

amplă se află la acelaşi autor în lucrarea Cărturari Sibieni de altădată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 672-679.


28

profesoral de elită, martirizat prin invazia sovietică şi răstignit de mediocritatea comunistă. Paralel cu studiile

teologice, Dumitru Belu frecventează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cernăuţi. În 1927 Dumitru

Belu îşi susţine examenul de licenţă, cu teza Caracterul moral5. Din acelaşi an îşi începe activitatea didactică

(profesor suplinitor la Seminarul de la Neamţ, 1927-1928), continuând-o, cu mici întreruperi, până în 1968.

Începe şi pregătirea pedagogică în cadrul Seminarului pedagogic Universitar din Cernăuţi, pe care îl termină

abia la Bucureşti în 1931, devenind profesor de religie în învăţământul secundar. În 1929 obţine supremul titlu

academic, cu teza de doctorat Hristologia Părinţilor Apostolici6, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţă, în

cadrul aceleiaşi Facultăţi de Teologie din Cernăuţi. Un an mai apoi, 1930, îl descoperim ca şef de birou la

Consiliul Eparhial Bălţi, amănunt ce va fi reţinut, multă vreme, de memoria Securităţii comuniste.

Între 1930-1936 este profesor la Seminarul Monahal de la Cernica perioadă în care a fost coleg cu o

pleiadă de mari profesori de teologie. Părintele Ion Bria, un admirator al distinsului cărturar Dumitru Belu,

consemna această perioadă ca fiind fundamentală parcursului duhovnicesc şi academic al exigentului cercetător

într-ale teologiei practice.

Căsătorindu-se în 1936 cu Ghelmira Maria Sabian, Dumitru Belu se strămută pe pământ transilvan, al

cărui ethos misionar va fi marcat de prezenţa sa. Între 1936-1940 episcopul Oradiei, Nicolae Popoviciu îl

numeşte profesor la catedra de Morală şi Sociologie, iar un timp la Dogmatică, în cadrul Academiei Teologice

din Oradea. Este titular definitiv din anul 1938. Primeşte harul preoţiei la 28 februarie 1938. Pe 18 aprilie 1943

devine protopop. I se încredinţează redacţia buletinului eparhial Legea românească de la Oradea, pe care a

onorat-o până la 1 septembrie 1940. În 1940 este ales membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei Oradiei,

dovedindu-se astfel extrem de ataşat problemelor reale la nivelul vieţii de parohie din Eparhia de la fruntariile

Țării…

În anul 1940-1941 părintele Belu este detaşat la Academia Teologică din Caransebeş în contextul

dramei declanşate prin Dictatul de la Viena (30 august 1940). În 1941, Academia de la Oradea este redeschisă la

Timişoara, unde funcţionează până la 1948, când este desfiinţată. Merită, fie şi în treacăt, să consemnăm relaţia

dezvoltată între Vlădica Nicolae Popovici şi Părintele Belu, cel dintâi plătind cu exilul la Mănăstirea Cheia

tocmai pentru valorile pe care, cel de-al doilea, le sistematizase, în mare parte, prin scrierile sale: pedagogia

dinamică a moralei creştine, dimensiunea mărturisitoare a educaţiei şi propovăduirii.

Devine director pe învăţământul religios din Ministerul Cultelor (1 iulie 1945 – 1 octombrie 1945),

membru al Institutului Social Banat – Crişana – Timişoara (1946-1948) membru în Comitetul consultativ de pe

lângă Biblioteca Municipală Timişoara (1942-1947). Etapa sibiană (1948-1968) este marcată de trei direcţii de

lucru: slujirea, propovăduirea de la catedră şi amvon şi scrisul din nevoia de a pune la îndemâna auditorului său

un vast material de studiu. Pe 1 ianuarie 1949 este încadrat în post de conferenţiar la Catehetică şi Pedagogie,

apoi profesor titular (1952-1968), pentru noua Catedră de Omiletică, Catehetică cu noţiuni de Pedagogie. Între

1951-1952 a predat Artă creştină. Moartea fiicei sale (1965), la numai 21 de ani (se născuse în 1944), vine parcă

să-i probeze credinţa şi propovăduirea, căci chiar în acel an de încercare, publică în Mitropolia Ardealului un

articol despre necrolog7. În anul 1968 îşi încheie activitatea la catedră, deşi ar mai fi avut dreptul să profeseze

până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Moare în 19808, mormântul său din cimitirul Dumbrava fiindu-ne loc de

popas duhovnicesc şi de pomenire a acestui excepțional arbiter al teologiei omiletice.

5 Lucrare dactilografiată, nepublicată. 6 Din lucrare s-a publicat articolul Christologia lui Ignatie Teoforul, în Revista Teologică, an. 21, 1931, nr. 6-7, pp. 209-

223. Capitolul este structurat pe trei părţi: I. Partea introductivă; II. Ce învaţă Ignatie despre: Natura omenească a lui Iisus;

2. Natura dumnezeiască a lui Iisus; 3. Uniunea ipostatică; 4. Iisus obiect al virtuţilor teologice; 5. Iisus ca profet; 6. Iisus ca

Arhiereu; 7. Iisus ca Împărat; III. Concluzii. 7 Articolul a fost publicat în MA, 1965, nr. 46, pp. 348-370. Nota la acea dată: „Necrologul e un important mijloc de care

Biserica se slujeşte în lupta ei împotriva morţii”. 8 Date importante ne oferă Preot Prof.univ. Dr. Mircea Păcurariu în Dicţionarul Teologilor Români (DTR), Bucureşti,

Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 46-47. De asemenea o prezentare amplă se află la acelaşi autor în lucrarea

Cărturari Sibieni de altădată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 672-679. Pentru elaborarea acestei scurte sinteze am

folosit, din același autor, volumul Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu. 1786-1986, Sibiu, 1987, p. 173.


29

Personalitatea sa, ascunsă în scris, provoacă mereu prin idealul pe care l-a propovăduit, căruia i s-a dăruit, un

ideal tangibil de altfel, răscumpărând în profunzime şi figura sa de om: Hristos cel Înviat9.

Am rămas însă dator cercetării cu asumarea datelor care speram să le descopăr în Arhiva CNSAS. Când

am scris gândurile de mai sus încă nu identificasem în arhive dosarul său. În aprilie 2017, mult timp după

publicarea primelor sale manuscrise, aveam să descopăr, cu ajutorul specialiștilor CNSAS în marele noian de

memorie din provizia de documente păstrate de la Securitate, Dosarul microfilmat la data de 14/15.04.1976, Nr.

50899, care conține, conform inventarului consemnat în parafa finală, 39 de pagini microfilmate de U.M.O 883

din cadrul Inspectoratului Sibiu. Ce aflăm din documente în plus de ceea ce știam?

Din Hotărârea de trecere în evidență aflăm că Părintele Dumitru Belu, pe atunci (1966) domiciliat în

Sibiu, pe strada Cooperației nr. 14 ( astăzi str. Timotei Popovici 12), nu are notată o activitate politică înainte de

1944 dar are notate, la rubrica Activitate politică după 23 August 1944: „În timpul când funcționa ca preot și

profesor la Școala Teologică din Timișoara a fost dat afară pentru faptul că a avut manifestări naționalist-șovine”

(fila 1) și că acesta este motivul pentru care i s-a deschis dosar de către Securitate, informația fiind preluată din

dosarul la secția „C” nr. 25/1949, vol. 7 fila 748...Un dosar după care, se pare, mai avem de căutat. Cererea de

verificare cartotecă scrisă de cpt. Muntean Ilie la 10 oct. 1960 (nr. 341/5308) consemnează greșit și data nașterii

(08.11.1902) și locul nașterii ca fiind, după noua numire, (Breaza, Ploiești) ceea ce va mai genera confuzii

arhivarilor care pun pe aceeași peliculă fotografică un al II-lea dosar Dumitru Belu (rola 108, conexat la 50899)

un conținut remarcabil: o singură filă... Cert este că în 1960 lucrătorul de la Ploiești cerea, în vederea luării în

evidență, „orice dată posedați”. Egalizarea informației se realizează în documentul strict secret s.c 279 realizat la

9 Dintre lucrările sale cu caracter vădit catehetic şi omiletic remarcăm: Maica Domnului în lumina imnelor liturgice,

Caransebeş, 1941, 88 p.; În legătură cu valorile morale, Caransebeş, 1942, 41 p.; Premise pentru o nouă etică românească,

Timişoara, 1944, 58 p.; Despre iubire, Timişoara 1945, 158 p.; Ortodoxia şi activismul omului, în ST, an. II, 1950, nr. 1-2,

pp. 65-79; Caracterul social al rugăciunii domneşti, în ST, an. III, 1951, nr. 9-10, pp. 542-551; Calităţile de îndrumător

duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, în ST, an. VII, 1955, nr. 9-10, pp. 555-581; Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica,

în ST, an. VIII, 1956, nr. 5-6, pp. 299-309; Sensul creştin al iubirii faţă de sine, în ST, an. IX, 1957, nr. 7-8, pp. 496-527;

Un aspect mai puţin luat în seamă al iubirii faţă de semeni, în ST, an. X, 1958, nr. 5-6, pp. 341-365; Autoritatea în

Biserică, în Ortodoxia, an. XIII, 1961, nr. 4, pp. 555-563; Ortodoxia şi discriminările etnico-rasiale, în Ortodoxia, an.

XV, 1963, nr. 1, pp. 39-51; Unele opere clasice ale literaturii greceşti închinate statului, în MB, an. XIV, 1964, nr. 7-8,

pp. 357-369; Cinstirea sfinţilor în Biserica ortodoxă, în MMS, an. XLVI, 1970, nr. 1-2, pp. 24-36; Graiul în funcţia lui

etică, în MMS, an. XLVII, 1971, nr. 7-8, pp. 453-462; Pentru o propovedanie mai rodnică, în MA, an. I, 1956, nr. 1-2,

pp. 124-131; Omilie sau predică?, în MA, an. II, 1957, nr. 3-4, pp. 271-277; Vechiul Testament ca izvor omiletic, în MA,

an. II, 1957, nr. 5-8, pp. 504-521 şi an. II, nr. 11-12, pp. 849-865; Cu privire la predică în concepţia Sfântului Ioan Gură

de Aur, în MA, an. III, 1958, nr. 3-4, pp. 268-287; Ironia în cuvântările Mântuitorului, în MMS, an. XXXIV, 1958, nr.

11-12, pp. 863-871; Iconografia ca izvor omiletic, în MA, an. III, 1958, nr. 11-12, pp. 878-886; Predicatorul în concepţia

Sfântului Ioan Gură de Aur, în BOR, an. LXXVII, 1959, nr. 3-4, pp. 357-384; A propovedui ce înţeles are, în MA, an. IV,

1959, nr. 3-4, pp. 263-276; Sfinţii Părinţi ca izvor omiletic, în MA, an. IV, 1959, nr. 11-12, pp. 891-901; Imnele liturgice

ca izvor omiletic, în MA, an. V, 1960, nr. 3-4, pp. 253-271; De ce este necesar să predici după plan, în MA, an. V, 1960,

nr. 7-8, pp. 563-569; În legătură cu pregătirea şi mijloacele omiletice ale preoţilor ortodocşi din Ardeal în prima

jumătate a secolului al XIX-lea, în MA, an. V, 1960, nr. 11-12, pp. 780-797; Cu privire la ilustraţia în predică, în MA,

an. VII, 1962, nr. 7-8, pp. 529-550; O carte de omiletică despre predica prin faptă, în MA, an. VI, 1961, nr. 9-10, pp.

600-622; Predicile lui Antim Ivireanul, în MA, an. VIII, 1963, nr. 1-3, pp. 188-121; Aspecte sociale în Didahiile lui

Antim, în MO, an. XV, 1963, nr. 9-10, pp. 761-767; Pacea ca temă omiletică, în MA, an. VIII, 1963, nr. 4-6, pp. 415-430;

Cea dintâi omiletică în limba română, în MA, an. VIII, 1963, nr. 9-10, pp. 709-737; Predica veacului de aur, în MA, an.

IX, 1964, nr. 3-5, pp. 304-311; Cu privire la textul predicii, în MA, an. IX, 1964, nr. 11-12, pp. 877-898; Cu privire la

necrolog, MA, an. X, 1965, nr. 4-6, pp. 348-370; Predica apostolică, MA, an. XI, 1966, nr. 1-3, pp. 100-108; Predica

postapostolică, în MA, an. XI, 1966, nr. 4-6, pp. 367-393; Opera predicatorială a lui Antim Ivireanul, în MB, an. XVI,

1966, nr. 7-9, pp. 482-492; Predica Sfântului Apostol Petru, în MA, an. XII, 1967, nr. 1-3, pp. 135-146; Motivul iubirii în

uzul omiletic, în MB, an. XIX, 1969, nr. 1-3, pp. 48-53; Predicile lui Vasile de Seleucia, în MA, an. XV, 1970, nr. 9-10,

pp. 655-679; Unele aspecte ale predicilor şaguniene, în MA, an. XIX, 1974, nr. 1-3, pp 106-113; Valorile umane ca temă

omiletică, în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 5-6, pp. 657-663; Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în MA, an.

XXIV, 1979, nr. 1-3, pp. 33-50. Coautor la Catehismul creştinului dreptcredincios, Sibiu, 1956, reeditat la Iaşi, 1957,

133 p. Peste 60 de predici în Duh şi Adevăr – Timişoara, Mitropolia Ardealului – Sibiu, studii, articole şi recenzii în

Credinţa – Bucureşti, Legea Românească – Oradea, Altarul Banatului – Caransebeş, Biserica Bănăţeană – Timişoara,

Telegraful Român – Sibiu, Foaia Bunului Creştin – Sibiu, etc.


30

Serviciul Raional din Sibiu (nr. 304/BI/241849) din 24 III 1967, prima dată lizibilă din toate de până acum.

Documentul (semnat de șeful serviciului Raional Maior Surd Dumitru și Șeful Biroului III, Maior Prodea Ioan)

și adresat Serviciului Biroului III Brașov consemnează: „Urmare a ordinului Dvs, nr 304/7/49941 și raportul

nostru nr. 304/BI/241430 din 11.03.1967 cu privire la numitul BELU Dtru raportăm următoarele: BELU Dtru

este născut la data de 8. 11.1902 (corectură peste data scrisă la mașină făcută cu pix, n.NC) în comuna Breaza

(corectură cu pixul peste numele localității Greceanca, n. NC), raionul Mizil- Ploiești, fiul lui Ioan și Stan, de

naționalitate și cetățenie română, studii are Academia teologică, preot ortodox, în prezent profesor la Institutul

Teologic Ortodox din Sibiu la catedra de omiletica și catihetica, căsătorit, domiciliat în Sibiu str. Cooperației nr.

14. // Nu este luat în evidența organelor noastre, doar la Secția C apare cu un material la dosar 25/1949 vol. 7 fila

748 din care rezultă că numitul a funcționat ca preot și profesor la Școala Teologică din Timișoara, de unde a

fost dat afară pentru motivul că susnumitul a avut atitudine naționalist-șovine.//Din materialele informative

furnizate de agentura din problemă, rezultă că susnumitul are o atitudine pozitivă, nu a fost semnalat cu

manifestări dușmănoase, fiind apreciat ca un element atașat.// Sîntem de acord să fie audiat ca martor însă rugăm

să ne fie trimise și nouă în copie spre exploatare materialele rezultate”.

Documentul este produs ca urmare a unui schimb de telegrame (numerele sunt amintite în raport) în care

Brașovul cere cu insistență date despre Dumitru Belu. Tonul Generalului maior Bolintineanu Ioan și a șefului

serviciului, Ispas Eliade, pare ultimativ pentru colegii sibieni, trei zile părându-le suficient pentru a finaliza

documentele necesare. Schimbul de ordine telegrafice, penibil de la un punct, se încheie cu o notă de mână a

șefului Serviciului Raional Sibiu, Sura Dumitru, care consemnează lipsa unor documente pe seama Părintelui

(31. 10.1966). El răspundea unei note din 29.10.1966 în care se cerea expres: „ne interesează în mod deosebit

dacă susnumitul poate fi audiat ca martor”, fără a se preciza contextul audierii.

Că exista o „agentură din problemă” adică un grup de informatori în Institutul de Teologie înțelegem din

parcurgerea următoarelor pagini de Dosar. Poate ar merita, la un moment dat, o analiză a dosarelor tuturor

profesorilor din vremea aceea și a modului în care se culegeau informațiile. O Notă Informativă oferită de sursa

„Emilian” (Primit: Lt. Bărbos Ioan; data: 2 august 1967; Casa: TEREZIAN) consemnează comentariile

profesorilor pe seama „cuvântării d-lui N. Ceaușescu la consfătuirea activului MAI din 19 iulie 1967 și mare sa

cuvântare din 24 iulie cu privire la politica externă” care „au stârnit un viu interes și comentare”. Documentul

consemnează: „Dar pentru că este vacanță școlară cînd profesorii s-au împrăștiat, plecînd în concediu, nu s-a

putut lua contact cu ei, decît la întîmplare”. Sunt consemnate reacțiile Rectorului Sofron Vlad și a Părintelui

Miron Șesan, care insistă asupra publicității cuvântărilor iar despre Dumitru Belu sursa scrie: „Prof. D. BELU

crede că cele spuse la MAI au tocmai scopul să arate tuturor că în RSR domnește legalitatea socialistă și nu

bunul plac, cum era altădată, pe vremea burgheziei și monarhiei. Publicitatea este și un avertisment că RSR

trebuie respectată ca un stat ce-și cunoaște menirea. E și un răspuns la (lipsă text, n. NC), că țările socialiste ar fi

toate țări polițiste. E și în vederea asigurării turismului extern”. Nota continuă cu date privind modul în care cele

două cuvântări au fost ascultate și „developate” la Băile Ocna. Poate merită și din trasul cu urechea să reținem

tulburarea neromânilor care așteptau la 24 iulie un semnal despre desființarea Regiunii Autonome Maghiare și

înlocuirea regiunilor cu județe...Oricât ar părea de dirijat cuvântului Belu, el trebuie înțeles în contextul în care

ei, profesorii, știau că sunt ascultați și turnați, când nu o făceau, așa cum vom arăta cu durere, chiar unii dintre ei.

Merită amintit că sursa are o inteligență a reținerii informației remarcabilă. Despre Isidor Todoran scrie: „a spus

în felul lui laconic și precis: e exemplu de fermitate internă și externă” iar în ce-l privește pe Părintele C. Sîrbu

scrie: „se exprimă elogios căci nădăjduiește să ajungă rector, urmând lui Vlad și deci își asigură poziții precise și

loiale...”. Teologii sunt doar o sursă de raportare. Pentru că după cele surpinse la Băi, sursa notează și ce spune

avocatul Petruc și funcționarul financiar Mimor... La 1 august 1967 sursa Emilian recepționează toate aceste

reacții ca și cum ar fi luat un breaking news unor oameni, o masă rotundă, cu răspunsuri umflate, de aceea ele

nu par demne de înregistrat ca fiind valoroase nici măcar de către Lt. Bărbos. Care cere totuși să urmărească și

alte discuții. O altă Notă Informativă, oferită de sursa Făgăraș la data de 3.03. 1967 (primită tot de Lt. Bărbos, la

locul de muncă al rezidentului) este ceva mai amplă și ar merita publicată pe larg, pentru a vedea în ce mod

percepea Securitatea, prin intermediul unui informator, activitatea din teologia sibiană Se analizează rolul


31

Institutului (la acea dată avea 10 profesori, 2 conferențiari, 1 asistent și o administrație formată din 4 servicii-

bibliotecă, secretariat, contabilitate și administrativ).

După modul scriiturii și excelenta cunoaștere a personajelor care populau facultatea și după importanța

acordată în document bibliotecii ca prim serviciu, putem bănui cam de unde este sursa informației. Analiza

asupra muncii lor la catedră, lipsa de entuziasm în educarea socio-politică și închistarea corpului profesoral sunt

consemnate cu acrivie, precum și îmbătrânirea corpului profesoral, parte din profesori fiind în prelungirea

timpului de funcționare la catedră (Iorgu Ivan, Vlad Sofron, Neaga N și, din octombrie, Belu Dumitru). Sunt

analizați toți profesorii, în cadre scurte (Iorgu Ivan, de exemplu, cel mai încondeiat, este acuzat pentru trecutul

său de director în Ministerul Cultelor, că nu sprijină pe nimeni să se ridice, nu face lecții regulate și nu scrie

studii progresist- patriotice etc), când ajunge la Părintele Belu, sursa consemnează: „Belu Dumitru, 65 de ani,

bine pregătit, predă frumos, fără actualizări, ocupându-se de principii. Rupt de realitatea socială, deși predă

pedagogia”. Merită însă, cum am scris deja, să publicăm, într-un context prielnic, întreaga analiză efectuată

asupra teologiei sibiene la data aceea. Concluziile Lt. Bărbosu sunt clare: „Elementele menționate în notă sînt

cunoscute în evidențele prob.culte ca militanți activi. Sarcini: S-a indicat sursei să ne semnaleze care este aportul

pe care-l aduc unii profesori care au sarcina de a contribui la întocmirea materialului pt. sărbătorirea a 20 de ani

de la unificarea bisericilor ( nota îl menționa și pe Părintele Alexandru Moisiu, absolvent de Propaganda Fide,

„...tip timid și fără personalitate. Lipsit de autoritate. Lecțiile monotone. Lipsite de actualizări. Nutrește rezerve

față de trecerea la ortodocși. Cere mereu favoruri”, nota NC) dacă nu desfășoară o activitate pe linia cultului

greco-catolic, dacă nu ne duc aceste manifestații organizate de stat, alte manifestații etc. Măsuri: Se va exploata

la elementele apărute în notă. Se va raporta la MAI reg. Brașov Serv III de intenția de a nu se promova

elementele tinere în locul celor care trebuie să iasă la pensie preferând prelungirea autorizațiilor de

funcționare...”.

O nouă Notă Informativă semnată de Emilian (9.II. 1967, primită de lt. Ioan Bărbos, la casa Terezian)

face amintire de „problema ce se întîmplă în RP China cu gărzile roșii despre care scrie ziarul Le Monde, care

vine și la Institutul Ortodox teologic, preocupă mult discuțiile profesorilor Sp. CÎNDEA, rector S. VLAD, I.

IVAN, D. BELU, N. NEAGA., Gr. MARCU. M. ȘESAN, N. MLADIN, C. SÎRBU și M. PĂCURARIU. Nu

este pauză între ore să nu se discute aceasta între ei.”. Discuțiile sunt consemnate pe scurt, sintetizate, nuanțele

surprinse cu atenție. SUA se fac de rușine în Vietnam, apără civilizația omenirii (cum consemnează declarația

cardinalului american Spellman)10 dar asta este o deformare a realității. Este consemnată părerea legată de

tensiunile chino- ruse amintite în materialul din Le Monde, ceea ce ne duce cu gândul că informatorul nu făcea

decât să preia pur și simplu informația din ziar nu poveștile profesorilor. Devine însă importantă reacția

profesorilor la respingerea de către RDG a acordului între România și RFG, comentând favorabil „comunicatul

din Scânteia 7242 din 3 II a.c”, admirând modul în care Corneliu Mănescu știe să-și câștige simpatia în lume ca

și vizita președintelui Chivu Stoica în Somalia și Tunisia... Este însă consemnată luarea în vizor a unui student

Dumitru Moarcăș (anul II atunci, n. NC) din Brașov care nu are, în viziunea informatorului, valoarea necesară

pentru a fi un agitator bun chiar dacă el întreabă colegii asupra războiului din Vietnam, politica Chinei etc.

Consemnăm însă că bietul Moarcăș e dat pe mâna colegilor: agenții CRIVĂȚ, IULIU și CĂRĂBUȘ pentru a fi

urmărit. Și că dacă aceștia vor constata manifestări ulterioare i se va întocmi dosar de verificare... Nota survine

după o alta, din 19 decembrie 1966, în care D. Belu este amintit printre cei care comentează asupra violențelor

gărzilor roșii și apreciază apelul la moderație emis de delegatului român la sesiune FSM de la Sofia (13-17 dec.

1966), aducând în discuție violențele gărzii lui Mao drept un contra model pentru înfăptuirea socialismului...

Sursa consemnează regretul profesorilor pentru tensiunile existente în plan mondial. Mențiunile de subsol

consemnează în cazul Părintelui Sp. Cândea că se află sub urmărire operativă pe linia problemei legionare.

10 Merită amintită o Notă Informativă din 13 ianuarie 1964 predată de agentul Nicoară Iulian Maiorului Surd Dumitru cu

privire la moartea lui J.F. Kennedy. Belu este de o naivitate remarcabilă, fiind consemnat cum este de-a dreptul siderat de

ineficiența poliției americane în prinderea asasinului. Exemplu trist al unui stat dezorganizat...Scârbă, dezgust și

desconsiderare este ceea ce reține agentul din atitudinea profesorilor. Și viața mergea mai departe...


32

Părintele Dumitru Belu mai este amintit într-o Notă Informativă din 25 ianuarie 1967 (același Emilian și

același I. Bărbos și în același loc, n. NC) ca participant la un consiliu de disciplină în 13 ianuarie 1967, alături de

o serie de profesori, analizând abaterile grave de la disciplină (furt) ale studentului Paliciuc Corneliu și colegului

său Pavaluc V dar și situația unui student din anul patru, Mîrza care făcea agitație greco-catolică printre studenți,

sprijinit de vicarul Traian Belașcu, și el un „revenit”. Intransigența profesorilor se lovește de „diplomația”

rectorului care amână exmatricularea studentului, pledând cauza studentului drept „niște motivări rătăcite”,

scăzându- i-se totuși nota la purtare și fiindu-i amânată sesiunea din februarie. Sursa remarcă însă că sprijinul de

„sus” de care se bucura studentul duce la sfidarea profesorilor...Ceea ce iritase corpul profesoral nu părea însă

agitația greco-catolică cât presiunea exercitată de vicarul Belașcu Traian (urmărit prin sursa Bucur, consemnează

o notă), personaj nu foarte iubit la vremea aceea tocmai pentru implicarea sa în reorientarea confesională a

colegilor săi. De altfel Mîrza Ioan era fiul unui preot din protopopiatul Alba Iulia, condus de „arhicunoscutul

catolic, protopopul Negrea” protejatul vicarului Belașcu. Ceea ce ne pune și mai tare pe gânduri este că apărarea

tânărului o face Sofron Vlad care este consemnat de document drept agentul Stancu din legăturile maiorului

Surd, dacă ne amintim, șeful serviciului Raional.

La 15 decembrie 1966 o sursă nouă: Carăbuș Ioan. Acesta predă informația direct Maiorului Prodea

Ioan în locația numită RICO (nume greu descifrabil, inclusiv în forma propusă în dosar, bătută la mașină). Este

sesizată poziția profesorilor de la Teologie asupra unui articol din Le Monde din 3 dec. 1966 (sunt evidențiate

condițiile de securitate în care se ține ziarul, adus la Sibiu cu acordul Departamentului Cultelor și ținut în dulap,

sub cheie, având voie să-l consulte numai profesorii) în care este consemnată poziția lui Kadar și Szelmesy

asupra Ardealului în cadrul Congresului Muncitoresc din Ungaria. Printre îngrijorații de atitudinea maghiară și

D. Belu. Sp. Cândea arată că afirmațiile părții ungare au fost publicate și în Pravda, ceea ce pune sub semnul

întrebării poziția U. Sovietice față de România. Este consemnată activitatea unui colectiv de profesori (Belu nu

face parte) pentru omagierea celor 50 de ani de la aniversarea Unirii Ardealului cu România. Cu doar o zi

înainte, la 14 XII. 1966, un informator numit IULIU consemna cam același lucru. Lt. Bărbos cere și mai multe

note. La subsol sunt devoalate alte două surse dintre cadrele didactice (Cărăbuș Ioan- N.M și IOB- B.I)

O altă Notă Informativă din 19 decembrie 1966 surprinde atmosfera în ce privește problema maghiară.

O declarație a lui J. Kadar cu privire la Ardeal oferă aceleiași surse Emilian (către același I. Bărbos) posibilitatea

să rețină că D. Belu, N. Neaga, M. Șesan, A. Moisin și M. Păcurariu spuneau că faptul a demonstrat orice regim

va fi la Budapesta acesta va fi revizionist și va revendica Ardealul. Anterior reținuse reacția lui S. Vlad și Sp.

Cândea care „erau de părere că numitul (Kadar, n. NC) a avut curaj să o facă, având în spate îngăduința

Moscovei care își lua astfel revanșa față de atitudinea românilor cuprinsă în cartea „Marx și romînii! 1965 în

care era vizată luarea Basarabiei de către țări”. Sunt relatate și două momente de viață interesante. Un episod

într-o cafenea, de conflict evitat de studenții teologi cu trei tineri maghiari și o analiză făcută de „dna Holban, de

la Tutungeria de pe 1 mai” asupra naționalismului sașilor...Belu este reconfirmat ca „militant activ al cultului

ortodox”.

Nota Informativă care dispune de o extrem de atentă analiză psihologică a profesorilor este, de departe,

Nota din 13 octombrie 1966. Autor același Emilian. La „primire” Lt. Bărbos Ioan (locația TEREZIAN). Este

analizată atitudinea profesorilor la „Dispozițiile guvernamentale cu privire la întreruperea de sarcină (avort) și

divorțul”. Sunt luate „interviuri” întregi. Primul citat, D. Belu. Sursa consemnează: „...apreciază astfel: ca creștin

și teolog aprobă măsurile și necesitatea lor, pentru că tineretul a abuzat de îngăduința trecută a regimului

popular, trecând din reacție la sistemul burghez la depășirea limitelor cuvenite. Avortul devenise o măsură

obișnuită mai ales în cazuri unde (pauză în text, n. NC) și nu era necesar, pentru că părinții să se poată debarasa

de copil și să-și trăiască liber și neangajat viața. Iar cei necăsătoriți erau prin avort a adăpost de consecințele

amorului liber. E firesc deci ca acum statul să îngrădească acum aceste libertăți de care s-a abuzat. Dar problema

restricției sexuale este grea și foarte delicată și va fi de durată, căci dispozițiile restrictive necesită înțelegerea

psihologică și sexuală din partea celor vizați”. Trebuie să recunoaștem luciditatea pastorală a pedagogului,

consemnată cu o atenție remarcabilă. Vor urma texte din Iorgu Ivan (atent la partea motivației economice a

tinerilor), Milan Șesan (care consemnează erotismul societății franceze și decăderea valorilor legate de familie),


33

Grigorie Marcu, Sofron Vlad. Reacțiile lor sunt remarcabile. Redăm textul pentru ironia lui involuntară:

„Profesorul Marcu Grigore de biblie, a suspinat, zicând: cum să am nepot dacă fiul și cu soția, amândoi fiind

medici, sînt ambii în serviciu; și apoi: fiul e la București și soția face naveta le Fetești”. La fel și în cazul lui S.

Vlad: „...a suspinat; neavând loc suficient în casă, ginerele s-a obișnuit să locuiască la mama sa, nepotul e la

bunici și fiica este doctorița la București. De când așteptăm să fim iar bunici, dar deocamdată în zadar.”.

Reținem și o „analiză” realizată de studentul de anul II Iezechiel Oancea, la recomandarea unui organism care nu

este pomenit, o cercetare discretă printre studenți „el fiind o fire serioasă”. Concluziile sunt...ca la carte, cu o

interesantă viziune asupra sexualității generației tinere la vremea acea. Din mențiuni reținem încă doi agenți ai

organelor de securitate folosiți în problema 687 pentru activitate intensă desfășurată pe linia cultului ortodox.

Propria activitate, capcană dinaintea celor care-i agață în sistem sau o strategică punere sub protecție? Tindem

spre a doua situație, cercetarea dosarelor lor, încă în curs dovedindu-ne că nu prea plăceau stăpânilor pe linie

informativă.

Tot o notă aparte avem păstrată din 15 octombrie 1965, semnată de Crivăt Ioan, predată Cpt. Manta

Petru, în casa Motronea. Nota vizează pe Părintele Bodogae care spera, din 1952, să fie reîncadrat și care fusese

propus să facă parte dintr-un colectiv de redactare a unui calendar pentru românii din cele două Americi realizat

de Patriarhie. Se simte în tomul iritat al informatorului că nu-i convine că în colectiv erau D. Călugăru, T.

Bodogae și D. Belu. Sursa: „Mă întreb: după ce criterii? Cel ce se ocupă de această treabă este călugărul

Vartolomeu Anania, fost legionar de marcă, abia eliberat din pușcărie, unde ispășea o condamnare ( la vreo 20

de ani) pentru crime împotriva securității statului...”. Răutăcios, supărat că alții sunt băgați în seamă? Amândouă

ori și mai multe motivări? Cert este că îl deranjează cumplit echipa aleasă să lucreze. De bietul D. Belu ce să

zică?

O notă de mână, nesemnată, consemnează, în 5 .09.1964, că este căsătorit și are o fată Corina, studentă

la Iași (științe naturale) – care, reamintim, avea să moară de tânără. Dar informația care ne privește este legată de

„securizarea” locului în Institut: „La Sibiu, a activat dintru început pe linie sindicală. El era cel ce îngrijea la

Inst. Teol. de Colțul Roșu și, o vreme, de gazeta de perete a luptei pentru pace. Teolog creștin ortodox de

convingeri tari, și-a dat silința tot timpul să înțeleagă realitățile socialiste și să le găsească paralele și motivări

concepționale creștine.

Gânditor de frumoase posibilități filozofice, este adept convins al noului umanism, socialist. În toată

activitatea lui se vede adeziunea pro-socialistă. E un bun cetățean- deși sănătatea-i șubredă îl face să se țină la o

parte de unele manifestări care cer efort. Îl cunoaște bine rectorul S. Vlad; mai puțin bine: prof. Mladin Nicolae

și Todoran Izidor”. Cum apare o astfel de notă în viața unui om? Văzând consemnat numele fetei Părintelui

putem gândi că avem de a face cu o recomandare de suport pentru ca fata să poată urma Facultatea la Iași (avem

mostre și ale opusului acestui document, părinții fiind terorizați tocmai cu exmatricularea copiilor din școli).

Cert este că avem de a face cu un portret temperat ca dinamică a Părintelui Dumitru Belu. Să fie oare la voia

întâmplării toată textualitatea aceasta excesivă pe te miri ce subiect legat de politică? Ori avem de a face

permanent cu delațiuni care vin să întărească ideea unui colectiv cuminte, intrat în zodia acceptării culturii

materialist-dialectice.

Dacă paralel cu aceste texte privești activitatea la catedră și propovăduirea celor amintiți des în

documente înțelegi până unde mergea cenzurarea gândirii teologice și cât de greu le era, la 20 de ani de instituire

a comunismului, să iasă din masca socială ce o purtau. S-au răzbunat însă cumplit. Din textele lor generațiile de

după 1990 au reînvățat dogmatica (Todoran), mistica și ascetica (Mladin), exegeza Noului și Vechiului

Testament (Grigorie Marcu și Nicolae Neaga), istoria (S. Vlad). Unii au supraviețuit comunismului (Iorgu Ivan)

iar unul dintre ei îi descrie până azi Bisericii rănile, ratările și biruințele (Păcurariu). Părintele Dumitru Belu a

lăsat acest filon fabulos de pedagogie creștină și omiletic. Reeditarea manuscriselor sale ne-a obligat la aceasta

contextualizare. Nu. Nu este vădirea unor slăbiciuni de sistem. Ci dureroasa viață a celor care au ținut vie

teologia ortodoxă la vreme ivirii primelor generații care vor striga, peste mulți, foarte mulți ani, în 1989: Vom

muri și vom fi liberi! Unii dintre ei, morți la 1989, sunt vii azi prin calitatea mesajului teologic, academic și

uman, transmis în generații de studenți și preoți.


34

Note de lectură

Valori cultural-istorice Hunedorene (recenzie semnată anterior plecării dintre noi a autorului, însă nepublicată până astăzi)

acad. Nicolae Edroiu

Cercetarea trecutului istoric al diferitelor regiuni, microzone şi localităţi ale țării s-a constituit încă

mai demult într-o direcţie de investigaţie ştiinţifică în Istoriografia română. O

bibliografie a istoriei locale poate fi pusă astăzi la dispoziţia cercetătorilor, a

celor interesaţi în asemenea problematică, prin cumularea titlurilor respective

din Bibliografia Istorică a României, ea fiind una deosebit de complexă şi de

bogată.

Mai bine de un secol de preocupări în această direcţie au devenit

benefice în plan istoriografic, fiind astfel salvată de la dispariţie o relativ

bogată informaţie istorică şi cultural-artistică, fără de care astăzi am cunoaşte

cu mult mai puţin din trecutul îndepărtat sau mai apropiat al aşezărilor umane

din spaţiul românesc.

Marele istoric Nicolae Iorga, cercetător profund şi al istoriei locale,

spunea undeva că fiecare loc are o istorie a lui, numai că trebuie să apleci bine

urechea şi să o asculţi, şi că trebuie şi mai mare efort pentru a o înţelege. În

această „acţiune istoriografică recuperatorie” au putut fi antrenaţi istorici locali, învăţători şi profesorii de

istorie din şcolile primare, secundare şi liceale ale satelor şi oraşelor, care aveau o pregătire de specialitate ca

urmare a studiilor superioare efectuate, dar şi autodidacţi, pasionaţi căutători ai urmelor materiale şi spirituale

din trecut. Lor le datorăm dezvoltarea mişcării istoriografice locale, precum şi acele muzee săteşti, găzduite

uneori în propriile lor locuinţe, puse cu generozitate în serviciul interesului comun, unde au aşezat urmele

istorice identificate în teritoriu, precum şi obiecte etnografice privitoare la ocupaţiile şi portul locuitorilor,

strânse cu mult sacrificiu de aceşti pasionaţi, şi pe care le păstrau cu sfinţenie.

Cine nu cunoaşte străduinţele lui Toader din Arbore, sau ale învăţătorului Pamfil Albu din Sălciua

Apusenilor, de pe urma cărora au rezultat colecţii muzeale care se cer păstrate chiar şi în împrejurările actuale.

Prin instrumentarul tehnic de astăzi putem păstra şi difuza imaginea acestor urme materiale din trecut

şi pune la dispoziţia cercetării ştiinţifice, operativ, asemenea informaţii istorice.

Publicarea de albume cuprinzând reproduceri fotografice ale acestora constituie, pe mai departe, o

direcţie semnificativă a investigaţiei trecutului istoric, a culturii scrise culte și populare româneşti în genere.

Avem în faţă primul volum dintr-o lucrare elaborată pe o asemenea problematică şi direcţie de cercetare,

anume Călanul în imagini. Volumul I. Clădiri şi monumente istorice, datorată lui Daniel Lăcătuş (n. 1988), cu

primele studii efectuate în Călanul natal şi cu studii superioare la Universitatea din Sibiu.

Legat sufletește de zona nativă, a investigat patrimoniul istoric material şi cultural local, folclorul din

Călan şi împrejurimi, publicând până acum mai multe volume de autor prin care s-a impus în rândul

cercetătorilor de monumente şi tradiţii locale, aducând un serviciu constant și benefic Istoriografiei şi

Folcloristicii de la noi.

A reconstituit, totodată, biografiile oamenilor mai însemnaţi ridicaţi din Călan, acestea fiind astfel

introduse în circuit ştiinţific mai larg cu intenția de a dezvălui că extracția locală e adeseori o limfă vitală

pentru caracterele dedicate științei și artei. Localitatea însăşi are numeroase urme ale civilizaţiilor dacică şi

romană (celebrele Băi Calde), medievale şi moderne, apoi construcţiile siderurgice şi de fabrici din ultimele

două secole, devenite astăzi obiectiv al arheologiei industriale.


35

Din trecutul medieval se păstrează aici vechile biserici din Streisângiorgiu şi din Strei, adevărate

monumente ale istoriei evului mediu românesc, repere pentru românitatea intracarpatică.

Regiunea Hunedoarei şi a Haţegului sunt pline de astfel de ctitorii cneziale şi voievodale româneşti,

cu pictură şi inscripţii doveditoare ale culturii medievale româneşti mature și autentic racordate la creația

creștină europeană. Sunt, totodată, și edificii aparţinând epocilor modernă şi contemporană, de asemenea

repertorizate acum în lucrarea lui Daniel Lăcătuş.

Îi suntem recunoscători cercetătorului-autor al volumului de faţă, pentru atașamentul și fervoarea de

care dă dovadă întru promovarea identității locale și zonale, rămânând în aşteptarea elaboratelor următoare,

prin care valorile cultural-istorice hunedorene şi haţegane vor fi puse în lumina tiparului şi aduse la cunoştinţa

unui public mai larg.


36

În memoriam Silvia Pop

Silvia POP (1937-2018): Omagiul prieteniei

Drd. Mihai-Octavian Groza1

21 iulie, 2018. Un mesaj. Cu litere amare, eram anunțat că Silvia Pop, doamna ASTREI blăjene, nu

mai este printre noi. În anul centenarului Marii Uniri, a plecat dintre noi pentru a începe un nou apostolat în

ceruri. Așternând pe hârtie acest text mă încearcă doua sentimente, pur omeneşti, de regret şi de mândrie. De

regret pentru pierderea unui om deosebit, dar mândru, în acelaşi timp, pentru că am avut șansa să fiu

contemporan cu doamna Silvia Pop.

Revăd într-o fotografie chipul blând, brăzdat de vicisitudinile vremii, ochii sclipitori, zâmbetul

molipsitor al celei care deținea reţeta tinereţii fără bătrânețe şi conştientizez pierderea. Pentru mine doamna

Silvia Pop a fost şi va rãmâne mereu un mentor, un model pentru tot ceea ce înseamnă un bun prieten, un bun

astrist, un bun colaborator, un bun creştin şi un bun român.

Asociațiunea ASTRA a fost mai bogată datorită distinsei doamne Silvia Pop, datorită eforturilor

depuse pentru reluarea activității despărțămintelor de pe cuprinsul județului Alba. La ,,umbra nucului bătrân”

s-au născut despărțămintele din Alba-Iulia, Aiud, Teiuș, Abrud-Câmpeni, Zlatna, iar mai recent cel de la

Sebeş care, din aproape în aproape, a repus asociațiunea şi pe harta cercetării științifice (prin lansarea primului

anuar științific al ASTRA). Mereu prezentă în mijlocul nostru, mereu zâmbitoare, mereu jovială, buna

dispoziție şi vitalitatea doamnei Silvia Pop ne dădeau puterea să mergem mai departe în această lume agitată,

măcinată de invidie, intrigi şi patimi potrivnice.

Activitatea organizatorică a fost dublată de o intensă activitate editorială, doamna Silvia Pop

dăruindu-ne mai multe volume, dintre care enumerăm: Timotei Cipariu, contemporanul nostru: repere

culturale astriste (2005), Asociațiunea ASTRA: Despărțământul Blaj: 1870-2005 (2007), Artiști plastici

blăjeni (2008), ASTRA: Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română si Cultura Poporului Român:

Despărțământul ,,Timotei Cipariu” Blaj: o istorie ilustrată (2011), Teodor Seiceanu-100: antologie

aniversară (2013), Ion Bianu: ctitor al Bibliotecii Academiei Române (2015), Cartea revistei ,,Astra

Blăjeană”: 2006-2016 (2016). La acestea se adaugă şi numeroasele ediții îngrijite şi prefațate (din Teodor

Seiceanu, Maria-Daniela Pănăzan, Natalia Talmacec).

Deși născută pe meleaguri hunedorene, doamna Silvia Pop s-a identificat întru totul cu spiritul

Blajului. Decenii întregi, acest mic orășel din inima Transilvaniei a redevenit ceea ce a fost înainte (un orășel

al școlilor, al publicațiilor culturale, al ziariștilor, al scriitorilor, al tipografilor şi al cărturarilor) şi datorită

misiunii doamnei Silvia Pop, această impresionantă activitate a fost încununată de obținerea unor premii şi

distincții binemeritate, doamna Silvia Pop fiind membru de onoare al despărțămintelor astriste din Năsăud,

1 Președintele Despărțământului ASTRA „Vasile Moga” Sebeș; Inspector de specialitate grad I la Centrul Cultural

„Lucian Blaga” Sebeș; Doctorand la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca.


37

Săcele, Lipova, membru de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru de onoare al

Societății ,,Limba Noastră cea Română” din Chișinău, cetățean de onoare al comunei Sâncel (din anul 2002) şi

al municipiului Blaj (2003).

Acum, în momentul marii despărțiri, toate aceste organizații şi instituții sunt mai sărace; doamna

Silvia Pop a dus cu ea în mormânt o experiență istorică de-o viață, o adevărată școală clădită pe principiile

corectitudinii, profesionalismului şi dăruirii de sine.

Din puținele şi săracele rânduri de mai sus, cu multă ușurință, ne putem da seama de faptul că doamna

Silvia Pop a ars până la capăt, a ars pentru un ideal sfânt. Din acest motiv, cu toții am respectat-o şi am iubit-

o… dincolo de acestea nu există decât tăcere.

Fotografia a fost realizată cu ocazia unei acțiuni, probabil ultima, la care a participat doamna Pop, în luna iunie


38

Corneliu Copou. Desen în creion realizat de Bogdan Calciu


39

revistă de cultură și istorie. anul i, numărul 1, august 2018 · apel la memorie. anul i,...

Documents