revista-cuvinte către tineri, putna-2010

7/21/2019 Revista-Cuvinte către tineri, Putna-2010

http://slidepdf.com/reader/full/revista-cuvinte-catre-tineri-putna-2010 1/84

Mănăstirea Putna2010

Cuvinte către tineriNe vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc Tinerii despre viaţa în BisericăEminescu între credinţă şi cunoaştereMondialism şi identitate naţională– Acad. Florin ConstantiniuConvertiri la dreapta credinţă Manifestări studenţeşti



2 iulie 2010© Mănăstirea Putna

www.putna.ro www.ste ancelmare.ro

Dumnezeu să primească gândul bun al tuturor celor care au ajutat la apariţia acesteireviste:Radu oimulescu, Carmen Racovitză, Bogdan Dragomir, Manuella Manu, Dan Dinescu,Ion Simion, Petru Palamar, Ovidiu Man, Elena Acatrinei, Augustin Păunoiu, Claudiu Pântea,Viorica şi Remus Constantin Langu, Preot Iulian Nistea, Mihai Bălan, Ioan Stoica, Anda Atanasiu

Eminescu37 Doina39 Eminescu, între credinţă şi cunoaştere/

Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga42 În căutarea Absolutului

Cinstirea martirilor43 Cugetând la 22 decembrie/

Ierom. Dosofei Dijmărescu

Identitate47 Mondialism şi identitate naţională/

Acad. Florin Constantiniu54 Românitatea în Covasna şi Harghita/

IPS Arhiepiscop Ioan Selejan56 A f român în Basarabia. Trei generaţii

Mărturie ortodoxă62 Gânduri din Tanzania/ Protos. Nicodim Petre66 Convertiri la dreapta credinţă72 Ştiaţi că...

Cronică74 Colocviu de istorie75 Tabăra de iconografe

Tinerii la Putna76 Mani estări studenţeşti77 Gânduri de pelerin

1 Puterea dragostei/ IPS Arhiepiscop Pimen3 Cuvânt la Înviere/ Arhim. Melchisedec Velnic

File din Patericul Putnei5 Părintele Iachint al Putnei6 Arhidiaconul Teoflact – O icoană a bunei rânduieli

Un voievod sfânt10 Suveranul evlavios/ Şte an S. Gorovei,

Maria Magdalena Székely

Tinerii, încotro?13 Spiritul viu/ Ierom. Teo an Popescu15 Tinerii despre viaţa în Biserică18 Dumnezeu respectă libertatea omului/

Monah Paulin Ilucă20 În căutarea dragostei/ Ramona Pop23 O supravieţuitoare a avortului/ Gianna Jessen25 Întrebări ale tinerilor

Cuvânt de folos27 Adevărata rugăciune nu se s ârşeşte niciodată/

Arhim. Roman Braga33 Taina mărturisirii/ Părintele Constantin Galeriu35 Ne vorbeşte părintele Arsenie Papacioc

Cuprins

Cuvinte către tineriSpre slava lui Dumnezeu, întru cinstirea Maicii Domnului, căreia îi este

închinată mănăstirea, a sfântului voievod Ştefan cel Mare, ctitorul ei, spre cinstirea înaintaşilor şi slujirea tinerilor, apare această publicaţie, cu binecuvântareaIPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, prin osteneala vieţuitorilor

Mănăstirii Putna.



PutereadragosteiÎnalt Preas nţitul Pimen,Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Astăzi mulţi prooroci mincinoşi vor să amăgească pe tineri.

Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora s-a răcit(Matei 24, 11-12). Dragostea între noi şi dragostea noastră faţă deDumnezeu ne va face răbdători şi biruitori în faţa atâtor încercări princare trecem astăzi. Prin trăirea cuvintelor Evangheliei şi ale S nţilorPărinţi, prin faptele de milostenie şi prin rugăciune se va aprinde înnoi focul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii.

Pildă de dragoste faţă de cei nelegiuiţi ne-a dat şi Sfântul şi slăvitulVoievod al Moldovei Ştefan cel Mare, iertând din inimă pe ucigaşultatălui său. Astăzi avem nevoie de o dragoste jertfelnică de cultiva-rea în su etele noastre a tot ce înseamnă valoare morală. La vârstatinereţii avem nevoie, în primul rând, de iubirea curată în relaţiilede prietenie, o iubire călăuzită de puterea poruncilor lui Dumnezeu.



Iubirea trupească, în afara căsătoriei binecuvântate de Dumnezeu înSfânta Taină a Cununiei, înseamnă o tulburare a facultăţilor minţii

şi a inimii, o zdruncinare a sănătăţii trupeşti, nu numai a celei su e-teşti. „Toate îmi sunt îngăduite”, scrie Sfântul Apostol Pavel, „darnu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voilăsa biruit de ceva... Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentruDomnul, şi Domnul este pentru trup” (I Corinteni. 6, 12-13). În altloc Scriptura ne spune: „Proorocii mincinoşi... strecoară eresuri pier-zătoare... Şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei momescpe oameni... Ei făgăduiesc libertate, ind ei înşişi robi ai stricăciunii,

indcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 1, 3, 19).În faţa acestor pândiri diabolice, tinerii noştri vor putea bi-

ruitori numai în măsura în care sunt stăpâniţi de dragostea faţă de

Dumnezeu, rostind împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne vadespărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea,sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primej-dia, sau sabia?... Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori,prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, niciviaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor

, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu vaputea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întruHristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35, 37-39).

Iată, pe scurt, puterea dragostei, prea iubiţi tineri, i credincioşiai Bisericii noastre strămoşeşti şi ai neamului nostru românesc!

Cu binecuvântări părinteşti,

† P I M E N

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

„Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8)

Dumnezeu a creat lumea din iubire. „Dumnezeuaşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel

Unul‑Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

(Ioan 3, 16)

„L‑a dat morţii pentru noi toţi”(Romani 8, 32)

„şi încă moarte de cruce”(Filipeni 2, 8)

„În aceasta am cunoscut iubirea (lui Dumnezeu):că El Şi‑a pus su etul Său pentru noi, şi noi datori

suntem să ne punem su etele pentru fraţi.”(I Ioan 3, 16)

„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii

Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”(Ioan 13, 35)



Cuvânt laÎnviere

Preacuvioşi părinţi şi fraţi, iubiţi credincioşi, Hristos a înviat! Iată-ne, iubiţii mei, din nou la această mare şi aleasă

sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Am aşteptat cutoţii praznicul acesta minunat al Învierii. Ne-am pregătit cu un postde 40 de zile, ne-am pregătit şi prin Taina S ntei Spovedanii carene-a curăţit de păcatele pe care le-am săvârşit, ne-am împărtăşit cuTrupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare creştins-a străduit, pe cât i-a fost întru putere, ca noaptea aceasta sfântă şimântuitoare să-l găsească pregătit.

Aţi auzit că în Cuvântul Pastoral al Înalt Preas nţitului ArhiepiscopPimen s-a pus accentul pe învierea noastră din robia păcatului şi pe învierea cea de obşte, la care vom ajunge cu toţii, mai devreme saumai târziu, când va rândui Preabunul nostru Mântuitor. Învierealui Hristos încălzeşte inima noastră, a ecăruia, cu dragostea aceas-ta nemărginită care izvorăşte din mormântul lui Hristos. Ne-a ajutatDumnezeu ca toate făcliile aprinse acum, la Putna, să e Lumină dinLumina adusă de la Ierusalim, din Sfânta Lumină care şi anul acestas-a coborât la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos.

Arhimandrit Melchisedec Velnic,Stareţul Mănăstirii Putna



Ce este Lumina aceasta, iubiţii mei? Este dragos-tea nemărginită a lui Dumnezeu, e un dar al PărinteluiCeresc şi un semn de adeverire a dreptei credinţe. Deaceea, iubiţii mei, îndemnul nostru este ca nimeni sănu deznădăjduiască, să nu descurajeze, să nu dea înapoi în ispite, în încercări. Oricât de mari ar gre-utăţile, păstraţi credinţa neschimbată. Credinţa ceadreaptă, simbolizată prin lumina pe care o ţineţi înmâini, să vă e călăuză şi să vă e întărire pe drumulvieţii. Nimeni să nu cedeze cu ceva de la dreapta cre-dinţă, căci, dacă ai Adevărul, dacă eşti în Adevăr, Îl aipe Hristos, căci Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Să-I mulţumim Părintelui Ceresc că ne-a în-vrednicit şi în anul acesta ca să ajungem cu bine şi cusănătate la slăvita Înviere. Să-I mulţumim că ne-a datputere să ne adunăm aici, ca să ne rugăm împreună,ca să cântăm împreună, ca să preamărim împreunăminunatul act al Învierii Sale celei din morţi. Căci,dacă El a înviat, după cum ne învaţă Scriptura şidupă cum aţi auzit în cuvântul Sfântului Ioan Gurăde Aur, atunci şi noi vom învia. Atunci ne vom daseama şi mai bine de importanţa covârşitoare a cre-dinţei celei adevărate, pe care v-am îndemnat să opăstraţi şi să o cinstiţi printr-o viaţă cât mai curată.În cele din urmă, credinţa aceasta nu ne va zadar-nică, ci ne va spre mare câştig.

Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu râvnămultă spre cele de folos su etului, să vă binecuvân-teze casa şi masa şi toate cele ale dumneavoastră. Sănu uitaţi niciodată de Tradiţia noastră ortodoxă, devalorile noastre strămoşeşti. Pe toate acestea să le înnoim în noi înşine printr-o viaţă în Hristos. CăciÎnvierea lui Hristos ne obligă pe toţi la o permanentă

înnoire lăuntrică, su etească. Învierea ne cheamă lao viaţă tot mai luminoasă.

S-a încheiat postul Paştelui, dar postul de la pă-cate, lupta cu patimile, trebuie să le avem cu noi întoată viaţă. Nimeni să nu se mai întoarcă la păcatele,la greşelile pe care le-a făcut. Sfântul Apostol Petruspune, într-una din epistole, un cuvânt mai greu: celcare se întoarce la păcatele săvârşite, se aseamănă cuun câine care s-a întors la vărsătura sa. Aşa este acelacare, din lipsă de pocăinţa şi de rugăciune, se întoar-ce la păcatele pe care le-a săvârşit mai înainte. Dacă aialunecat cumva, ai Taina Spovedaniei, ai duhovnic.

Să vă căutaţi duhovnic. Să nu neglijaţi lucrulacesta, întrucât este o problemă foarte importantăpentru su etul dumneavoastră. Să aveţi duhovnicla care să mergeţi să vă mărturisiţi cu sinceritate şipocăinţă. Cum spunea şi părintele Cleopa, să nu teduci la spovedit doar în cele patru posturi sau, cumfac unii, numai în Postul Mare. Duhovnicul, de ace-ea este duhovnic, că să te primească în tot cursulanului, ca să te asculte, să te scoată din iadul patimi-lor şi să te aducă la lumină, la Lumina lui Hristos.

Fiind cu toţii în Lumina slăvitei Învieri, indpărtaşi la această mare taină a praznicului Învierii,să ne bucurăm duhovniceşte şi ecare să trans-miteţi tuturor celor din casele dumneavoastrăbucuria Învierii. Nimeni să nu e trist, nimeni sănu deznădăjduiască, ci să avem nădejde şi încrede-re în iubirea, în mila şi în puterea lui Dumnezeu.Cu mulţumire pe toate să le săvârşim. Aşa să neajute Bunul Dumnezeu pe toţi. Amin.

D n cuvântul o t t în no pte de Înv e e nulu



Părintele

Iachint UnciuleacPărintele Arhimandrit Iachint Unciuleac a fost stareţ al mănăs-

tirii Putna între anii 1977-1992. Su et foarte blând, liniştit, temătorde Dumnezeu şi paşnic, părintele Iachint era iubit şi căutat de mul-tă lume, încă înainte de a ocupa această funcţie. În anul 1958 a fosthirotonit preot şi a ajuns, în cele din urmă, să spovedească mii deoameni, ind numit pe drept cuvânt Duhovnicul Bucovinei.

Părintele Iachint iubea foarte mult rugăciunea lui Iisus. Nu numai

la chilie, ci şi când mergea cu diferite treburi, părintele se ruga în chiptainic. Cei din jurul lui simţeau cum îi copleşeau pacea şi liniştea lăun-trică a părintelui, obligându-i la tăcere şi la rugăciune. De la părinteleIachint oricine voia avea întotdeauna ceva de învăţat. Putea să ia caexemplu răbdarea sa extraordinară cu oamenii sau marea dragoste cucare îi încuraja tot timpul pe călugări şi pe credincioşi.

Părintele Iachint a avut un sfârşit minunat. În dimineaţa zileide 23 iunie 1998, după ce a mărturisit un ucenic apropiat, a zăbovitsingur în chilie, rugându-se lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat du-hul în mâinile lui Hristos, rămânând nemişcat pe acelaşi scaun despovedanie de unde mărturisise atâţia i duhovniceşti.

Mărturia unei ice duhovniceşti despresfaturile părintelui Iachint referitoare lalucrarea rugăciunii lui IisusManifesta discreţie şi prudenţă în a discuta despre rugăciunea lui

Iisus şi în a o recomanda ilor săi duhovniceşti. Păstra multă tăcere asu-pra lucrării sale personale. Dădea binecuvântare cu multă bucurie celorcare cereau să practice rugăciunea lui Iisus şi le oferea unele sfaturi:

• să e spusă permanent, chiar dacă la început este numai o rugă-ciune mecanică.

• de la început recomanda lucrarea ei la nivelul minţii, trecândpeste rostirea cu glas tare.

• spunea că se poate folosi de la început tehnica respiraţiei, dacă începătorul îşi poate adapta rostirea ei pe ritmul respiraţiei.

• ne atenţiona că este foarte importantă înfrânarea şi despătimireapentru sporirea cantităţii şi calităţii rugăciunii lui Iisus; spunea deasemenea că lucrarea acestei rugăciuni contribuie la despătimire.

• pentru începători indica broşuraPuterea Numelui, iar pentru ceimai înaintaţiSbornicul.

• pentru susţinerea rugăciunii recomanda permanenta aducere amin-te de Dumnezeu, cugetarea la dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, îndemna la smerenie şi la pocăinţă, punând accent pe practicarea cutrăire, pe simţirea prezenţei lui Dumnezeu în inima ta.

• deseori spunea: „Când rugăciunea va ţâşni din inimă, nu o veimai uita” sau „Nu există fericire mai mare ca aceea de a-L simţipe Dumnezeu în inima ta”.

„Duhul S ânt e păze te în n momulu p nt -o v ţă cu tă, po e -te p n me en e, e de cope ă p n

ugăc une, e de ăvâ e te p n dum-neze c d go te”.

„Duhul S ânt e te văp c e nep nde n m le, lum n c e lum ne -ză och , dulce ţ c e mângâ e uzul, înţelepc une c e ne umple to tăm nte .”

F P P



F P P

Părinte Teo lact Ciobâcăa fost unul dintre stâlpiiMănăstirii Putna pentruaproape 63 de ani. În ziua de20 aprilie 2010, părintele ar-hidiacon Teo lact a trecut laDomnul. Născut pe 31 iulie1926, în comuna Arbore, ju-deţul Suceava, tânărul Traian(numele de botez al părintelui)s-a închinoviat la Mănăstirea

Râmeţ din Transilvania, înanul 1943. La privegherea pen-tru Naşterea Maicii Domnuluidin 7 septembrie 1944 este că-lugărit. În 1948 s-a transferat

la Mănăstirea Putna, cu bi-necuvântarea MitropolituluiSebastian Rusan, care îl va hi-rotoni diacon în anul următor.

În anul 1956 este transferat laMănăstirea Sfântul Ioan cel Noudin Suceava. În 1959, în urmadecretului 410, este scos din mă-năstire. Părintele se angajeazăcontabil în Suceava şi duce în con-tinuare aceeaşi viaţă de nevoinţă

monahală, discretă şi smerită, darplină de râvnă. Pentru cei din jureste o lumină, colegii de serviciunumindu-l, şi după 50 de ani, „în-gerul nostru păzitor”.

ArhidiaconulTeo lact O icoană a bunei rânduieli

„B necuv nte ză,u ete l meu,

pe Domnul to te celed nlăunt ul meu,numele cel ânt

l Lu .”



În 1967 i se permite să se întoarcă laMănăstirea Putna, având ascultarea de ghid, iarapoi de contabil. Între anii 1972–1976 urmeazăcursurile Institutului Teologic din Bucureşti. Este

hirotesit arhidiacon în anul 1992.„Aici să-ţi faci Sfântul Munte!”De o bunătate aparte, cu o neţe duhovni-

cească speci că marilor trăitori, cu o dragostedeosebită, fără a văzut trist niciodată, PărinteleTeo lact nu a ştiu să ţină minte răul, ci permanenta căutat să-L trăiască pe Hristos. Icoană a buneirânduieli, el nu s-a lăsat cuprins de grija de mul-te, ci a purtat permanent grijă de rugăciune şi deviaţa su etească. Astfel, pentru toţi cei care l-aucunoscut, Părintele a fost un model de trăire a vie-ţii monahale.

A iubit biserica şi i s-a dedicat. Decenii întregiel a fost cel care bătea toaca înainte de slujbe şi celcare începea slujba la strană.

Dragostea de biserică s-a unit cu dragostea derugăciune. Citea laPsaltireore în şir, se ruga multcu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul luiDumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.Cuvintele sale despre rugăciunea inimii nu izvorăscdin auzite, ci dintr-o stare permanentă de rugăciu-ne, din adânca trăire a prezenţei lui Dumnezeu.Însetând de adâncurile liniştirii duhovniceşti,a cerut binecuvântare să plece în Sfântul Munte.Părintele Patriarh Teoctist, mitropolitul de atuncial Moldovei, i-a arătat dealul din nordul mănăstirii

şi i-a spus: „Aici să-ţi faci Sfântul Munte!”. Aşa aluat naştere o plantaţie care, îngrijită an de an depărintele, este acum o adevărată pădure, dar şi unloc ales, rod al rugăciunilor îndelungate de aici.

Ce nu a iubit părintele? Neorânduiala. Cândcineva era cuprins de aceasta, îl mustra cu o privi-re aspră: „Nu se poate aşa ceva, trebuie să păstrămrânduiala”; însă apoi îi apărea pe faţă zâmbetulplin de dragoste. Răbdând, smerindu-se şi rugân-du-se, a căutat pacea şi, dobândind-o, a transmis-ocelor din jur. Mulţi dintre părinţii intraţi în mă-năstire după 1990, mărturisesc că, în momente detulburare, părintele, cu o vorbă bună, uneori cu omică glumă, dar mereu cu rugăciunea, i-a ajutatmult să depăşească ispitele.

„Unde nu este smerenie, nu este nimic”Pe 8 martie, de Sfântul Teo lact, părintele

obişnuia să dea tuturor părinţilor din obşte câte ocarte. În acest an, volumul ales a fost „Patimi şivirtuţi”, al Cuviosului Paisie Aghioritul. Pe eca-re exemplar a scris un cuvânt pe care obştea l-aprimit ca pe un testament al său: „Unde este sme-renie, sunt de toate. Unde nu este smerenie, nueste nimic!”.

Din ce în ce mai neputincios trupeşte, nemai-putând ieşi aproape deloc din chilie, părintele agăsit puterea interioară să e prezent anul acestala Prohod şi la toată slujba Învierii. Despre ultime-le luni ale vieţii sale pământeşti putem spune că,

„Tu e tnădejde me ,p te me e t în pământulcelo v .”

F P P



F P P

răbdând fără cârtire boala, a întâmpinat trecerea lacele veşnice aşa cum şi-a trăit viaţa: senin, deplinconştient de marea întâlnire cu Hristos Domnul.

În dimineaţa zilei în care a trecut la Domnul,având dureri foarte mari, ucenicul de chilie l-aauzit rugându-se cu multă tărie Maicii Domnului.În jurul orei 12, su etul părintelui a plecat pedrumul veşniciei.

În Cer şi între noiUn părinte scria după adormirea sa: „Gândul

mă duce la norul care acoperea poporul Israel,apărându-l de arşiţa zilei şi călăuzindu-l sprepământul făgăduinţei. Aşa a fost părintele: nor ră-coritor, umbră plăcută, de care nu ne dădeam saupoate nu ne dăm nici acum seama, dar de care ne-am bucurat şi ne bucurăm. A fost la tinereţe foc,

iar la plinirea vârstei, ca un bătrân frumos, ne-aluminat cu harul de care s-a învrednicit. În preaj-ma părintelui simţeai siguranţă. Îi auzim şi vommai auzi paşii lui pe pardoseala bisericii. Simţimajutorul s nţiei sale chiar şi acum”.

Cuvinte ale părinteluiTeo lact

Îndemn la pace su eteascăSmerenia este dreapta socoteală, este a nu tecrede mai mult decât eşti. Tot ce trece peste aceas-tă măsură este de la diavolul. S nţii Părinţi spun

că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât peruinele mândriei”.

Fără smerenie, nu există dragoste faţă de ceidin jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate ascultare sau supunere faţă de Dumnezeu, faţă decei sus puşi, faţă de părinţi, profesori, preoţi.

În zilele noastre, când liniştea este grav afecta-tă în toate domeniile vieţii, o interiorizare în tainiţasu etului nostru este mai mult decât necesară.Aici, prin eforturi proprii, cu harul lui Dumnezeu,să menţinem liniştea şi să nu ne tulburăm de va-carmul zgomotelor exterioare.

Să ne aplicăm nouă înşine metodele care neaduc liniştea interioară şi să o păzim cu toată gin-găşia su etească, să nu o pierdem prin ceva decare să ne mustre conştiinţa.

Când ne rugăm, să ne rugăm pentru toţi creş-tinii şi pentru aceia care nu se roagă niciodată.Dacă e ascultare, este şi smerenie; dacă e sme-

renie, Dumnezeu dă rugăciune.De dai cuiva ceva, uită degrabă. De primeşti

de la cineva ceva, să nu uiţi.Nu are spor duhovnicesc cel

care are egoism şi mândrie.Când judecăm greşelile

aproapelui, atunci înseamnă cănu s-a curăţit su etul.

Cei care ne defaimă suntbinefăcătorii noştri, ne pricinu-iesc îmbogăţiri duhovniceşti încealaltă viaţă. Nici nu putemspori şi nici nu vom izbuti să nefolosim duhovniceşte câtă vre-me suntem porniţi împotrivaaltora şi nu ne învinovăţim penoi înşine.

Prin faptul că-i judecămpe alţii pierdem mult, mai alesatunci când îl judecăm pe du-hovnic. Eu, când mă spovedesc,mă duc pentru harul care este

peste preot, indiferent de felul cum este preotul.Dacă harul a coborât asupra lui, pot eu să mă luptcu Dumnezeu?

Smerenia este ea însăşi un izvor de nădejde, căcite face să socoteşti că nu ai dreptul la mângâieri lu-meşti. Iar răbdarea întăreşte rea ta, încât nu maisimte greutatea necazurilor.Dumnezeu ne pricinuieşte multe ocazii pentrua câştiga Raiul, iar noi nu le folosim pe toate; pe celemai multe le pierdem.

„În to te z lele Te vo necuvânt ...”



F P P

Omul bun gândeşte cele bune, iar cel rău cele rele; nu gândi des-pre nimeni rele, altfel tu însuţi vei deveni rău.

Mândria te izolează de cei din jur. Prin mândrie singur îţi atragi

mânia lui Dumnezeu şi dispreţul celorlalţi.Dacă l-ai văzut pe aproapele, L-ai văzut pe Dumnezeu.

Frumuseţea rugăciuniiCe frumoasă este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ne trebuiemai mulţi ani pentru a o dobândi, pentru a intra în inimă, pentru ase coborî din minte în inima smerită. De abia atunci, când ajungemla această trăire duhovnicească, nu ne mai interesează ce fac ceilalţi,nu ne mai interesează greşelile aproapelui. Când noi ne încredinţămcu toată inţa lui Dumnezeu, Acesta Se obligă să ne ajute.

Lucrarea harului în om se vădeşte şi prin bucuria pe care o simtesu etul atunci când face fapte bune, când se roagă. Să m atenţi sănu ne mândrim.

Când ajunge rugăciunea în inimă, inima se roagă chiar dacătu nu vrei. Trebuie mult efort, foarte mult timp dedicat acestei ru-găciuni şi apoi vine ajutorul lui Dumnezeu şi căpătăm răbdareaşi atenţia. Dumnezeu, Care-ţi vorbeşte din inimă, îţi dă răspunsulchiar în inimă. Poate nu bagi de seamă lucrul acesta, dar El stăruie şiatunci îţi dai seama că este lucrarea lui Dumnezeu.

Trebuie mai mult efort din partea noastră, iar dacă Dumnezeuvede bunele noastre intenţii, atunci pogoară din belşug harul Săupeste noi. Însă puţinul început este bine să-l facem noi.

„R d c t- m och mel munţ , de undev ven juto ulmeu. Ajuto ul meude l Domnul, Celce ăcut ce ul pământul.”

„St op -mă-ve cuop mă vo cu ăţ ;

păl -mă-ve mvâ to decât zăp dmă vo l .”



U

Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely

Suveranulevlavios

Când a trecut prin Ţările Române, la mijlocul veacului alXVII-lea, arhidiaconul Paul de Alep a a at despre Ştefan cel

Mare că „a fost un erou renumit în războaie şi temut de toţi. A fă-cut 44 de expediţii sau lupte împotriva turcilor, tătarilor, polonilorşi ungurilor. I-a bătut de foarte multe ori, pe toţi, astfel că numelelui a ajuns vestit şi era temut de toţi şi aceasta datorită iscusinţei şiminţii sale agere. Printre ctitoriile care i se datoresc şi milosteniilesale se numără 44 de mănăstiri şi biserici de piatră”. Paul de Alep

vorbeşte despre 44 de ctitorii ale lui Ştefan – număr care ar coincidecu acela al luptelor purtate de domn. Informaţii identice se regăsescşi în Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă, al cărui autor,Grigore Ureche, murise de puţini ani la vremea prezenţei lui Paulde Alep în Moldova. Deducem de aici că ceea ce oaspetele siriana aşternut în scris erau date precise, a ate în circulaţie în Moldovala acea epocă. Nu se ştie cum s-a ajuns la numărul de 44 de ctito-rii, poate punându-se laolaltă bisericile mari – ale mănăstirilor şi alecurţilor domneşti –, bisericile de prin sate care comemorau diverseevenimente, paraclisele din cetăţi şi de pe la mănăstiri, precum şivechile lăcaşuri de cult care vor fost refăcute. Este posibil, totodată,ca în secolul al XVII-lea să fost cunoscute şi alte biserici înălţate deŞtefan (mai cu seamă prin sate), risipite de atunci şi până astăzi şi acăror amintire s-a pierdut.

Dintru început, Mănăstirea Putna a fost gândită ca cea mai însemnată dintre toate ctitoriile lui Ştefan cel Mare. Obştea

Putnei a fost constituită din călugări de la Mănăstirea Neamţ, care auadus cu ei nu numai rânduieli de viaţă monahală, ci şi ştiinţa de carteşi „o zestre bogată de opere şi de talent” (Emil Turdeanu). Alături descriptoriile care purtau mai departe tradiţia copierii de manuscrisede la Neamţ, la Putna şi-au a at locul şi atelierele de broderie litur-gică, cele mai de seamă ale vremii, şi tot aici s-a constituit o faimoasăşcoală de muzică bisericească.Gesturile care îngăduie aşezarea lui Ştefan cel Mare în rândulsuveranilor evlavioşi încep, însă, cu mult înainte de zidirea Putnei.În 1463 – anul însoţirii cu doamna Evdochia de Kiev şi al închină-rii unui manuscris cuFaptele Apostolilor la Mănăstirea Zografu de

T loul vot vd n Tet ev nghelulde l Humo ( 73)



U

la Sfântul Munte –, domnul Moldovei poruncea săse facă o cunună pentru capul Sfântului SimeonStâlpnicul de la Muntele Minunat. Inscripţia nuprecizează ce lăcaş adăpostea moaştele sfântuluipomenit la 24 mai, motiv pentru care s-a socotitcă „ele au fost ferecate în 1463 de Ştefan cel Marepentru el” (P. Ş. Năsturel). Mai târziu, în împreju-rări necunoscute, capul Sfântului Simeon a ajunsla Mănăstirea Neamţ.

Sunt temeiuri pentru a crede că Ştefan aveaşi o parte din moaştele unui sfânt local – preotulSimeon, stareţ al aşezământului care a precedat cti-toria de la Pângăraţi a lui Alexandru Lăpuşneanu.ÎnCuvântul pentru zidirea S ntei Mănăstiri Pângăraţi,se spune că acest stareţ Simeon şi ucenicii lui şi-aupărăsit locul după ce, la 1476, turcii le-au ars bisericade lemn cu hramul Sfântului Dimitrie, construită deŞtefan cel Mare, şi au pribegit peste munţi, în Ţara

Ungurească, la Mănăstirea Caşiva. Acolo, Simeona trecut în lumea drepţilor. După ce pacea s-a aş-ternut peste Moldova, „au trimis Ştefan voievod şii-au adus s ntele lui moaşte într-o raclă cinstită şi leţinea în vistieria sa cu cinste. Şi apoi, luând o partedin s ntele lui moaşte, le-au poprit pentru blagoslo-venie, şi cu aromate şi bune mireasme şi cu tămâiele tămâia totdeauna, spre credinţa şi bună întărireaa blagocestivei Domniei Sale, iar mai vârtos pentrudragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai na-inte cătră dânsul”.

Existenţa şi a altor moaşte în Moldova luiŞtefan cel Mare este înţeleasă aproape de la sine.Construirea de biserici – e şi în număr foartemare – nu era su cientă pentru sacralizarea în-tregului spaţiu al ţării şi pentru transformarea lui

în centru al lumii ortodoxe, mai cu seamă că pro-tectorul lui, Sfântul Ioan cel Nou, era, totuşi, unsfânt care se bucura doar de o veneraţie regiona-lă. S ntele moaşte însă atrăgeau protecţia divinăasupra locului unde erau depuse şi asupra ţării întregi, ele legitimau şi sacralizau puterea.

Semnele evlaviei lui Ştefan cel Mare nu seopresc aici. Postul de patru zile cu pâine şiapă şi pelerinajul în picioarele goale de după luptade la Vaslui, construirea bisericii de la Războienipe oasele oştenilor săi căzuţi în lupta cu turcii –amintind de gestul împăratului bizantin NikephorPhocas, care propusese ca soldaţilor morţi în lup-tele cu arabii să le e rezervate aceleaşi onoruri caşi martirilor –, atribuirea biruinţelor lui Dumnezeuşi asumarea înfrângerilor ca dovadă a păcatelorpersonale conturează şi mai pregnant portretul lui

Ştefan cel Mare ca suveran credincios şi smerit.Un loc aparte în acest context îl ocupă întâlnirealui Ştefan cu Daniil Sihastrul. Potrivit „cuvântului”lui Ion Neculce, Ştefan a mers să-l cerceteze pe si-hastru după înfrângerea de la Valea Albă dar, spredeosebire de Ludovic cel Pios şi chiar de AlexandruLăpuşneanu, el n-a purtat discuţii teologice ori lo-so ce cu Daniil, ci i s-a spovedit. Este greu de spusdacă această întâlnire va avut loc cu adevărat şidacă Daniil poate considerat duhovnic al domnu-lui. Este posibil ca întreaga istorisire să e o creaţie

târzie, menită a explica felul în care s-a zidit mănăs-tirea de la Voroneţ. Dar, în egală măsură, o anumitălegătură între Ştefan şi Daniil Sihastrul trebuie să

existat, judecând după importanţa acordată dedomn Mănăstirii Voroneţ.

PF Pă nte D n el,

P t hul B e c

O todoxe Române

Ştefan cel Mare a bi-ruit întunericul păcatelor istoriei cu ajutorul lui Hristos, cu ajutorul S ntei Treimi, cu

ajutorul Maicii Domnului, cu

ajutorul s nţilor, mai ales al s nţilor Gheorghe, Dimitrie, Procopie, şi alţi s nţi militari, purtători de biruinţă.

Ştefan cel Mare este sim-bolul demnităţii româneşti. Este gura politică şi militară cea mai renumită şi cea mai binecuvântată din toată istoria

poporului român. Ştefan cel Mare a avut tată moldovean, a avut mamă olteancă şi a avut

prieten ardelean pe Iancu de

Hunedoara de la care a învăţat arta şi tehnica armelor. Ştefan cel Mare şi Sfânt nu este un pro-vincial. El este lăudat mai mult de cronicarii străini decât de cei pământeni. El a fost considerat în vremea sa, de către papa

Sixt al IV-lea, atlet al credinţei creştine. În acatistul pe care

Biserica l-a compus pentru

a-l cinsti, este numit „apără-tor al creştinătăţii”. Ştefan cel Mare şi Sfânt este apărătorul

Europei. Mai mult decât atât, el poate numit sfânt ocrotitor al întregii Europe creştine.

Să-l cinstim pe Ştefan cel Mare nu numai prin

pomenirea sa liturgică, cul-turală şi spirituală, ci şi prin

imitarea lui, prin a urma pilda

lui atunci când transmitem

credinţa creştină, zidind bi-serici şi mănăstiri din zid, dar

zidind şi biserici în su etele noastre prin credinţă, prin

educaţie creştină, prin artă, prin literatură. Să aducem în

Europa bucuria de a trăi în co-muniune, în pace şi în evlavie,

să ducem în lumea întreagă lumina Învierii lui Hristos şi bucuria Duhului Sfânt.



U

Dacă pe Daniil Sihastrul nu-l putem socoti cu deplină certitu-dine duhovnic al domnului şi dacă mitropolitului Teoctist îi putemdoar presupune această calitate, există, totuşi, un ierarh moldoveancare a fost cu adevărat duhovnicul lui Ştefan cel Mare. Este vorbadespre Vasilie, episcopul Romanului. La 31 august 1499, domnulMoldovei cumpăra un sat pentru a-l dărui „rugătorului şi duhov-nicului nostru, chir Vasilie episcopului”. Cu acel prilej, uricele celevechi ale satului au fost date „în mâinile duhovnicului, chir Vasilie”.Duhovnicul lui Ştefan cel Mare a ocupat scaunul episcopal cam 16ani, de prin 1484 şi până prin 1500. Nu i se cunoaşte mănăstirea demetanie şi nici activitatea de dinainte de a deveni ierarh. Trebuie să

fost, însă, un om cultivat şi bun cunoscător al rânduielilor biseri-ceşti, de vreme ce mitropolitul Moscovei l-a cercetat pentru a primilămuriri într-o chestiune de ordin liturgic.

S-a spus că „fără religie nu există rege” (Jean-Paul Roux). Întrecalităţile pe care un suveran medieval trebuia să le aibă, evla-

via ocupa un loc de primă însemnătate. Respectul pe care Ştefan cel

Mare l-a nutrit faţă de Biserică – fără a face excese şi fără a avea ob-sesii mistice – a fost cunoscut şi folosit ca exemplu până spre epocamodernă. ÎnCuvântul de îngropare vechiului Ştefan voievod, un cărtu-rar din cel de-al XVIII-lea veac avea să scrie despre Ştefan cel Mare,adresându-se contemporanilor săi: „viteazul acesta este mai groaz-nic cu rugăciunea în gură decât voi cu sabia în mână !”.

E „Princeps Omni Laude Maior . O Ş M

M P , 2005



T ,

Spiritul viuOanumită modă a delăsării se întinde tot

mai mult în rândul tinerilor. Este ea plă-cută lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nu! Există osingură soluţie pentru depăşirea acestei stări deapatie (auto)impusă:spiritul viu.

Un tânăr spunea deunăzi că, deşi respectăcredinţa, acest lucru nu-l motivează îndeajuns şi, în general, viaţa i se pare lipsită de sens, iar exis-tenţa omului contemporan i se pare că, în multecazuri, se caracterizează prin stres şi plictiseală.Ar trebui poate să conştientizăm faptul că, credin-ţa creştină nu este doar un set de adevăruri faţăde care ne putem manifesta respectul, în virtuteaunei tradiţii moştenite. Ea este, aşa cum observăpărinţii localici, o permanentă luptă şi frămân-tare a su etului viu pentru a dobândi veşnicia.

Dacă această perspectivă ni se pare prea înaltăpentru căutările noastre de acum, să începem

atunci cu lucrurile simple şi reşti, care ne ajutăsă dobândim mai multă viaţă în noi înşine.

Spre exemplu, să încercăm cât mai des să fa-cem ceva pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru,fără să urmărim, în vreun fel sau altul, un interes

sau o răsplată. Apoi, să ne străduim să m sincerişi drepţi, să nu ne lăsăm cuprinşi de ipocrizie care înseamnă, practic, uciderea conştientă a dragosteişi a simplităţii celei ziditoare, cu care, în mod na-tiv, este înzestrat ecare om de către Tatăl ceresc.

În România, moleşeala su etească se vădeştenu numai prin alterarea relaţiilor interpersonale,ci şi prin numărul mic de iniţiative bene ce, lanivel social şi comunitar, care să depăşească ego-centrismul şi interesele meschine, în favoarea uneisusţineri a binelui comun românesc. Este îngri-

jorătoare, de asemenea, abandonarea frecventă aluptei duse în Duhul Adevărului, o luptă pentru



T , ?

adevăr, dreptate şi demnitate. Toate aceste con-statări nu sunt menite să ne împingă într-o şi maimare delăsare, ci ele au rolul de a ne trezi la reali-tate pentru a căuta calea însănătoşirii.

Se simte cu stringenţă nevoia unui medica-ment miraculos, a unui leac mai presus de puterilenoastre, pentru a putea ieşi la lumină. Despre acest„medicament” i-a vorbit Mântuitorul femeii sama-

rinence, după cum a ăm din Sfânta Evanghelie.Domnul nostru Iisus Hristos îispune acesteia că El îi poate daapa cea vie, iar cel care va bea dinea „nu va mai înseta în veac, căciapa pe care i-o voi da Eu se vaface în el izvor de apă curgătoarespre viaţa veşnică” (Ioan IV, 14).Ce esteapa cea vie? Este tocmaiharul dătător de viaţă, puterealui Dumnezeu care se dăruieştetuturor acelora care nu se mul-ţumesc cu puţinul unei vieţiduhovniceşti mediocre. Doarprin puterea harului mai poate învia România, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria noastră, atunci când românii şi-au luat înserios rugăciunea şi pocăinţa. Într-un fel, vremuriletulburi de astăzi sunt foarte prielnice unei renaşteriduhovniceşti, dacă, având încredere în ajutorul luiDumnezeu pentru a ne putea schimba, vom şti săne smerim şi să ne recunoaştem neputinţele.

Este atâta nevoie astăzi, în România, de oamenivii, de oameni jert tori, de oameni de cuvânt, de ti-neri angajaţi în rugăciune şi faptă! Tinerii au atâtanevoie astăzi de modelele vieţii autentice, pentruca la rândul lor să poată deveni modele ale buneirânduieli. Preschimbarea noastră lăuntrică, prin

descoperirea vieţii în Hristos, nu este posibilă dacăvom rămâne tot timpul la abecedarul Ortodoxiei.Să mergem în profunzimile credinţei de undene vin puterea, sensul, viaţa şi lumina existenţeinoastre. Să ne gândim, de pildă, la cuvintele sfân-tului Paisie de la Neamţ: cel care a gustat din harulrugăciunii lui Iisus „nu va mai dori să aibă în viaţaacesta nimic altceva decât să se îndeletnicească ne-

contenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis”.Cu alte cuvinte, a ortodox pre-supune o aşezare a întregii vieţisub semnul chemării numeluilui Hristos, presupune o per-manentă împreună-lucrare întreom şi Dumnezeu.

Să medităm, de ase-menea, şi la ceea ce spuneapărintele Dumitru Stăniloae des-pre Taina Euharistiei: „Trupullui Hristos pe care îl primim în Sfânta Împărtăşanie nu e altTrup decât cel primit de Fiul luiDumnezeu din Sfânta Fecioară,

dar îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare”. Semneletrans gurării su eteşti, ale îndumnezeirii, suntvădite în tânărul care se îmbogăţeşte de la izvo-rul Tainelor lui Hristos. Când tot mai mulţi tineridescoperă, prin lucrarea harului dumnezeiesc,frumuseţea vieţuirii în dreapta credinţă, atunci în oreşte nădejdea învierii într-o comunitate, într-o ţară. Atunci viitorul se înseninează. Aşadar, nudezertaţi de la lupta cea bună, ci ascultaţi glasulIubirii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmeazăMie nu va umbla în întuneric, ci va avea luminaVieţii” (Ioan VIII, 12).

I T P

Întâln eMântu to ulucu eme

m ne ncă,e că,

Mănă t eP o ot



T ,

Când spui cuvântul „biserică” la ce te gândeşti?I. I., clasa a X-a:Îmi imaginez emoţia trăită în

Sfânta Biserică, sentimentul pe care doar acolo îlpoţi dobândi: un sentiment de linişte, de pace şide căldură. La puterea pe care o obţii stând acolo.

Mergi la biserică? Dacă da, de când? Cine te-aadus?

Nu pot spune că merg chiar aşa de des... Dar încerc, cât e posibil, să merg în ecare duminică.Când eram mică părinţii mei nu mă duceau labiserică, dar, având lângă şcoala unde învăţam obisericuţă, îmi plăcea ca după cursuri să merg şisă aprind câte o lumânare şi să mă închin în faţaicoanelor. Împreună cu familia mai mergeam desărbători. Dar, concret, la prima mea slujbă m-adus mama mea în urmă cu aproximativ 5-6 ani.

Oare de ce preoţii şi părinţii ne îndeamnă sămergem la biserică?

Suntem îndrumaţi către biserică sau, mai binezis, către credinţă, deoarece ei consideră că astaeste calea cea dreaptă şi calea pe care ar trebui săo urmăm.

Mersul la biserică, frecvenţa, ţine de obişnuin-ţă, de ritual sau de crezul ecăruia?Consider că ţine de crezul ecăruia şi cred că

nimeni nu are voie să oblige un om să meargă labiserică dacă acesta nu consideră că are nevoie.

Cel mai bine este să sfătuieşti

un om, să-i spui părerea ta înprivinţa acestei situaţii, darnicidecum să-l obligi, căciastfel mai mult îl vei înstrăi-na de credinţă, nicidecum nu îl vei apropia.

Ce îţi place cel mai multcând mergi la biserică? Ce îţidisplace?

Îmi place foarte multfaptul că acolo este adunată o mulţime de oamenicare au aceeaşi credinţă. Îmi displac oamenii care încearcă să-ţi impună o anumită conduită, cei carecred că ei sunt cei care ştiu cum se procedeazăatunci când eşti în Biserică. De asemenea îmi dis-plac oamenii care nu respectă anumite reguli micicare ţin de bunul simţ al ecăruia, de exemplu sebagă în faţă, vorbesc tare.

Oare ce ne determină să venim mereu labiserică?

Nu ştiu ce îi determină pe alţii, dar pe mine cusiguranţă mă atrage liniştea su etească pe care o întâlnesc aici şi bucuria spirituală.

Biserica, un loc albucuriei su eteşti

Ce gândeşte un tânăr caremerge duminica la slujbă?

Ce caută şi ce nu caută el acolo?Ce găseşte şi ce nu găseşte labiserică?



Ce înseamnă pentru tineBiserica?R.A., Facultatea de Litere,

22 de ani:Biserica este locul încare Îl simt pe Dumnezeu celmai aproape. Este locul în caremă regăsesc şi locul în care măliniştesc. Sunt de câţiva ani înBiserică şi pot să zic că este lo-cul în care am a at, oarecum,parţial, cine sunt. Pentru că ori-cum noi suntem o enigmă, unmister. Dar în Biserică am în-cercat să mă regăsesc şi mi-ama at locul. Fiind la facultate,bineînţeles că am trecut prinanumite etape, am avut anu-mite ispite, anumite încercări:lucruri care te-atrag, lucruri lu-meşti, şi poate că, între anumitelimite, e bine să e şi acestea ex-perimentate pentru a putea faceo comparaţie. Numai că adevă-rata linişte şi adevărata pace amgăsit-o aici, în Biserică. Aici amsimţit că sunt eu, eu cea realăşi nu cea pe care oamenii şi-ardori să o vadă.

De ce preoţii ne îndeamnăsă venim cât mai des la biserică?Pentru că în afară Bisericii e

mai greu să păstrezi legătura cuDumnezeu. Spun asta şi dintr-oexperienţă proprie. Ştiu ce în-seamnă Biserica, ştiu la ce ajutăBiserica... Se spune că nu trebuiesă i neapărat în biserică pentrua-L cunoaşte pe Dumnezeu. Esteadevărat, Dumnezeu este pre-tutindeni; dar oare unde putemsă-L găsim pe Dumnezeu maideplin decât în Casa Lui? Undepoţi să-L simţi pe Dumnezeumai aproape decât în propria-Icasă? Este ca atunci când te duci în vizită la cineva, practic intri întoată intimitatea lui. Intri în casalui, vezi lucrurile, îi vezi obiceiu-rile, eşti o parte cu el, eşti acolocu el. Când persoana respectivăvine la tine, te prezinţi tu, nu ţise mai prezintă el ţie. Cum săzic, e cu totul altceva: prezen-ţa lui Dumnezeu se simte multmai bine în casa lui Dumnezeu.Şi asta se vede şi la cei care vin,

Biserica, loculunde Dumnezeu Sedescoperă

16

T , ?



să spunem aşa, din obicei. Vin dintr-un obicei, dintradiţie, dar, în timp, se simte. Se simte prezenţa luiDumnezeu şi, când Dumnezeu orânduieşte, face săse împlinească trăirea aceea care ne apropie şi maimult de El. E drept că, poate, nu totdeauna suntematenţi, că nu întotdeauna, chiar în casa Lui ind, Îlsimţim. Dar nefrecventându-o, nu avem nicio şansăsă-L descoperim. Pentru că un singur moment dacăsuntem cu adevărat prezenţi, atenţi la o anumitărugăciune, Îl vom putea simţi. În schimb, în afaraBisericii e mult mai greu să poţi face o rugăciune în

care să-L simţi. Şi pentru simplulfapt că în familia Bisericii existăcomuniunea: „Unde sunt doi sautrei adunaţi în numele Meu, acolosunt şi Eu în mijlocul lor”, dupăcum spune Mântuitorul nostru.

Sunt lucruri care-ţi displac înbiserică, în general?

Eu am descoperit, – pen-tru mine, că el se ştia –, un lucru.Oamenii, când vin la biserică pen-tru primele dăţi, vor să vadă s nţipe ceilalţi din Biserică. Unii dintreei poate sunt, dar majoritatea din-tre noi suntem simpli oameni, cumulte slăbiciuni. Este o pretenţie a omului din afarăca cel de aici, din Biserică, să se comporte altfel. M-amlovit şi eu de lucrul acesta. Şi eu am avut pretenţiaaceasta de la oameni. Când am început să vin la bi-serică, îi priveam altfel, ca pe mici s nţişori. În timpmi-am dat seama că de fapt sunt tot oameni, dar suntoameni care se luptă. Am avut dezamăgiri pe măsu-ră. Dar trebuie să ne dăm seama că tocmai acesta esterealitatea, că omul acela care vine în Biserică începe oluptă, pentru că vrăjmaşul nu doarme, ci doreşte să-ipună piedici în drumul spre mântuire. Şi e resc cacel care descoperă calea credinţei să întâmpine mult

mai multe ispite şi e resc ca şi noisă înţelegem aceasta.

Sunt, poate, anumite lucruripe care nu le făceam înainte şi le facacum. Cum ar judecata aproa-pelui. E posibil ca în momentul în care intri în Biserică să judecimult mai mult decât o făceai îna-inte. De ce? Tocmai pentru acestfapt, că am intrat crezând că totule perfect, ne-am lovit de anumitesituaţii, am văzut că nu e perfect,că oamenii greşesc şi, poate, căam hrănit anumite păcate. Şi, într-un fel, este normal să e aşa, darlupta trebuie să existe, trebuie săcontinue şi trebuie să realizăm cese întâmplă în Biserică: oamenii se

luptă, oamenii nu devin s nţi peste noapte. E lucrulcu care m-am confruntat şi eu şi se confruntă şi alţii.

Oare de ce venim şi tot venim la SfântaLiturghie, duminică de duminică?

Pentru că omul este din Dumnezeu. Şi există se-tea după Dumnezeu, chiar dacă trăim în lumea încare trăim. Chiar dacă unii îl neagă pe Dumnezeuşi ei au o dorinţă şi o căutare. Ei o numesc altfel şise regăsesc în altceva. Noi, ind creştini ortodocşi,e resc să-L căutăm în Biserica Ortodoxă. Dar setea

de Dumnezeu există, pentru că este o legătură întrenoi şi Dumnezeu care nu se poate rupe, oricât amvrea. Nu putem s-o rupem pentru că Dumnezeunu ne lasă. Dumnezeu ne-a legat de El prin simplulfapt că ne-a creat şi că ne-a dat duh din Duhul Său.Legătura nu se poate rupe. Că unii încearcă să întă-rească această legătură, este un aspect. Că alţii neagăaceastă legătură, este un alt aspect. Dar asta nu în-seamnă că ea nu există. Şi de aici apare nevoia de a-Lsimţi pe Dumnezeu. Este ca şi cum cauţi o Mamă,pentru că Biserica este o familie. Nu poate altfel.

Inte v u e l z te de M nuell M

„B ,

DC ”.

S ântul Ghe m n lCon t nt nopolulu

17

T ,



Dumnezeurespectă libertateaomului

Propun să începem cuo realitate pe care ni-

meni nu a reuşit să o nege în întregime, dar pe care mulţi auizbutit să o a rme cu toată pute-rea: Iisus Hristos există!

Ne place sau nu, suntemconştienţi ori ba, simţim acesturiaş adevăr sau nu, IisusHristos este viu. Este vorba deAcea Persoană care a trăit cu2000 de ani în urmă şi Care încămai trăieşte. Este Cel ce a trecutprintr-un mormânt, lăsându-Şiacolo doar veşmintele. A învi-at fără să e văzut de nici unom, cerând totuşi oamenilor săaccepte Învierea Lui. A înviatdiscret, fără trâmbiţe şi surle,

fără a-l brusca în vreun fel peom. Ce făcea omul în momentulÎnvierii lui Hristos? Dormea!

De aceea Hristos înviază înlinişte. A respectat somnul omu-lui şi nu a cutremurat pământul,aşa cum ar făcut un zeu alOlimpului. Şi-a lepădat veş-mintele în linişte, le-a aşezat lacapătul mormântului şi chiar le-a împăturit, vrând cumva să facătotul cu grijă şi frumos. Nu S-agrăbit şi nu a lăsat nimic neîmpli-nit. De câtă discreţie aveau nevoieHristos Domnul şi nenumăraţiiLui îngeri pentru a împlini TainaÎnvierii fără ca omul să bănuiascăce se întâmplă, acolo, la margineaIerusalimului?

18

T , ?



Dar de ce atâta discreţie? Hristos a făcut ne-numărate minuni în faţa oamenilor, iar tocmaiÎnvierea Lui o învăluie într-o tăcere absolută? Purşi simplu dispare. Lasă umanităţii veşmintele şi unmormânt gol. De ce s-au petrecut lucrurile astfel?

Aici am ajuns la un al doilea adevăr esenţial:omul este liber. Absolut liber! Atât de liber, încâtnu doar că îşi poate răstigni Mântuitorul, dar îieste îngăduit chiar să şi doarmă atunci când Celrăstignit înviază. După ce s-a culcat, cu o conştiinţămult prea liniştită, ştiindu-şi Hristosul mort, omulse trezeşte în faţa unui mormânt gol. Aici intervinedrama ecărui om în parte: unde este Iisus Hristos?Că a existat, suntem siguri. Pânăşi ateii recunosc existenţa istori-că a lui Iisus Hristos. Că a murit,iarăşi suntem siguri, căci Om afost şi El. Dar Învierea?

Cum vom împăca toate aces-te realităţi? Hristos există, iaromul este liber. Hristos înviază în anonimat, iar omul rămâne cumormântul gol, cumva obligatsă aleagă între a crede sau nu înÎnviere. De ce nu a înviat Domnulziua, în amiaza mare? De ce nu afost să e măcar un om de faţă?

Răspunsul este unul singur:libertatea omului. Omul care ar

fost de faţă la Înviere, ar fostobligat să creadă! Conştiinţa luiar fost bruscată. În fapt, nu armai fost liber! Credinţa lui ar

fost aceea a unui sclav. Obligatsă accepte. Obligat să creadă.Obligat să vadă. Obligat să nuse îndoiască. Şi ce rost ar mai avea Învierea, dacăcreştinismul ar un fel de sclavagism spiritual?Ce ar mai atunci Hristos, decât stăpânul absolutal unor inţe neputincioase şi docile?

Cum poate împăca omul dorul de libertate pecare îl poartă în inţa sa cu taina mormântului go-lit de Hristos? Îmi permit să cred că este posibil unsingur răspuns: prin Sfânta Liturghie.

Numai aici se împacă libertatea omului cuÎnvierea lui Hristos. De fapt, numai prin Liturghieomul poate a a ce s-a întâmplat în noaptea Învierii,de acum peste 2000 de ani. Aici se va simţi liber.Aici va putea să creadă. Aici va dobândi o siguran-ţă pe care altfel nu o va putea nicicum dobândi înlargul întregii lumi.

Hristos nu a lipsit niciodată de la Liturghia Sa.Din mormânt a trecut direct în Biserică. Păstrândaceeaşi discreţie absolută. Nevăzut decât de înge-rii Săi. Pe cât de gol apărea mormântul, pe atât deplină este Biserica. Doar că ochii noştri trupeşti nupot vedea nimic! Mulţi se grăbesc să a rme că, la

fel cum mormântul era gol, tot la fel Biserica estegoală. Pentru a-şi da seama de falsitatea acesteiidei, aceştia ar trebui să înveţe cum se pot deschideochii duhovniceşti pentru a intui faptul că suntem înconjuraţi de multe taine. Ei ar trebui să înţeleagăcă, doar într-un singur loc omul se poate întâlni cuDumnezeu-Omul, chiar şi în zilele noastre. Doar în Biserică creştinul se poate împărtăşi în mod realcu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Omul ar vrea să-L vadă într-un chip banalpe Cel care nu poate văzut decât în chip du-hovnicesc. Hristos „Se ascunde” îndărătul S nteiLiturghii, tocmai pentru a respecta uriaşa libertate

a omului. Pentru a nu-l brusca.Pentru a nu intra cu forţa în via-ţa lui. Chiar şi pentru a-l puteaiubi aşa cum se cuvine!

Cumpăna cea mare a li-

bertăţii omului rămâne SfântaLiturghie! Hristos există!Liturghia este slujba la careHristos este prezent printr-untainic „aici şi acum”. Doar că, înainte de a intra în BisericaLui, se prea cuvine să trecemprin mormântul Lui. Adică secade să murim puţin. Nu de tot!Puţină moarte a trupului prinpost. Puţină moarte a raţiunii

printr-o gândire ceva mai sim-plă şi mai copilăroasă. Puţinămoarte a inimii, care se preapoate să adunat păcate de totfelul, prin Spovedanie. Şi cumvom învia, dacă nu vom muritmai înainte câtuşi de puţin?

În spatele oricăror cuvinte stă singurul adevărveşnic: Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, există! Celce a înviat din morţi ne este Domn şi Dumnezeu. IarSfânta Liturghie este timpul şi locul de întâlnire cuEl, dar şi cu aproapele nostru. Liturghia este Cruce,este mormânt, dar mai este şi Înviere.

Şi, nu în ultimul rând, Hristos este Domnul tu-turor. Chiar şi al tinerilor care rătăcesc poate chiaro viaţă întreagă, pe lângă biserici, neputând sauneştiind să intre, pentru a vii. Pentru a veşnici!

Acolo unde şi atunci când omul spune NU,Dumnezeu, pentru Iubirea Lui şi pentru a respectalibertatea omului, Se dă la o parte, Se ascunde, Sesmereşte, rabdă şi iartă cu o in nită milă pe omulce şi-a înlocuit Dumnezeul cel adevărat cu fantas-me de tot felul, acceptând orice, mai puţin pe El.Pe Domnul şi Dumnezeul lui! Doar că veni-va cli-pa în care omul singur nu se va mai ierta pe sine însuşi! Şi, mai ales, nu-şi va ierta fuga de Liturghie în numele unei false libertăţi.

M P I

Înv e e (det l u), ec. XVI,Mănă t e B t ţ

19

T ,



Dragă Diana,Mă întrebi dacă e păcat să accepţi cererea pri-

etenului tău de a trăi cu el îninte de căsătorie, cadovadă a iubirii tale. Încerc să-ţi dau un răspunspe măsura înţelegerii tale, în tema aceasta atât deimportantă şi delicată a iubirii.

Îmi spui că în lmele de la televizor, şi pestetot, este prezentată ca normală viaţa sexuală a doitineri care se iubesc şi că astfel ei îşi manifestă şi

mai mult iubirea pe care o au unul pentru altul,chiar dacă nu sunt căsătoriţi.

Oare chiar aşa să e? Să ne uitam un pic în jurul nostru.

Dacă ar adevărat, nu ar mai atâtea inimifrânte, su ete rănite şi vieţi sfărâmate. Omul nueste numai trup, ci este trup şi su et. Când doi oa-meni se unesc, ei se unesc şi su eteşte. Iar dacănu au binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor,ei trăiesc în păcat, iar păcatul aduce moartea. Numor ei, dar moare dragostea dintre ei pentru că

aceasta s-a întinat, s-a murdărit cu păcatul săvâr-şit. Dumnezeu doreşte să ne apere de suferinţeleprovocate de destrămarea relaţi-ilor, de rănile su eteşti şi de boli.Oamenii caută adesea să se sim-tă împliniţi prin relaţiile trupeştişi cred, în mod greşit, că nevoilelor psihologice sau sentimen-tale sunt de natură trupească.Rezultatul acestei atitudini esteun mare gol interior, căci ei în-cearcă să umple cu plăcere zicăun gol afectiv, psihologic sausentimental. Când iubeşti şi in-vesteşti tot ce ai mai bun într-orelaţie de prietenie, ţi se parecorect ca cel pe care îl credeai iu-bitul tău să te părăsească dupăce i-ai „demonstrat” cât de mult îl iubeşti? Dumnezeu nu doreşteca omul să sufere, să e neferi-cit, şi în toate poruncile Sale apus înţelepciunea Sa. Toate le-adat cu înţelepciune şi cu un rostanume.

Abstinenţa înainte de căsă-torie ne apără tocmai de această încercare de a ne rezolva în mod

În căutarea dragosteiProblemele tinerilor sunt parcă din ce în ce mai multe şi mai delicate. Dintre acestea,

cele privind viaţa intimă sunt „tema de aur”, cum se exprima cineva. La catedră, în primelezile de şcoală, la clasa a IX-a, după ce le vorbesc în mare despre temele şi modul în carele vom discuta, ei adresează întrebări. Dacă până acum câţiva ani întrebările referitoarela dragoste erau adresate de elevi din clasele mai mari, mai nou acestea vin şi din parteacelor de 13-14 ani, din clasa a IX-a. Când un tânăr de 14 ani m-a întrebat de ce este păcatca doi tineri care se iubesc să trăiască împreună înainte de căsătorie şi dacă este păcat cadoi tineri să-şi manifeste iubirea trupeşte, recunosc ca m-am întristat. Nu mă durea faptulcă se arătau preocupaţi de acestea, deşi era destul, ci mă durea modul în care întrebau, caşi cum acestea erau lucruri reşti, normale. De aceea m-am decis să fac publică o scrisoareadresată uneia dintre elevele mele, care şi-a dat acordul pentru aceasta.

Ramona Pop, profesor de Religie, Baia Mare

F o t o :

P r .

I u l i a n N i s t e a

20

T , ?



greşit problemele afective. Aşteptarea ne învaţă săidenti cam problemele, sa le ţinem piept şi să în-cercăm să le rezolvăm.

O fată iubeşte cu tot ce are ea, deplin, complet,ea dăruieşte iubire şi se dăruieşte, dar aceasta osăvârşeşte de multe ori pentru a „demonstra” iubi-rea ei, ca „probă” cerută de cel care se numeşte pesine prietenul ei. Dar ce să însemne asta, de fapt?Nimic altceva decât o lipsă de maturitate în gân-dire, în simţire, în su etul acelei persoane. Dacă enevoie de o astfel de dovadă, va

mereu nevoie de dovezi de totfelul în continuare, pe parcur-sul acelei aşa-zise prietenii. Câtefete care şi-au „demonstrat” iu-birea mai sunt azi cu prieteniilor? Câte fete au avut tentativede sinucidere când s-au văzut

părăsite de iubiţii lor, de cei caredoreau „o dovadă” din partealor? Tinerii care caută o astfel dedragoste, mărturisesc, în modinconştient, că ei înşişi nu aumai mult de oferit.

O astfel de tânără am cu-noscut şi eu, era cea mai bunăprietenă a mea. În cazul ei, altula fost motivul, şi anume frica dea nu rămâne singură, frica de a

nu iubită, frică născută din ne-cunoaşterea lui Dumnezeu.O fată frumoasă cu calităţi şi

defecte, se gândea mereu de ceea nu are niciun prieten, iar toa-te colegele şi prietenele ei au unprieten cu care se plimbă ţinân-du-se de mână? I se părea atâtde frumos să te plimbi de mânăcu un băiat... Cu toate acestea,se gândea ca ea nu va cunoaşteniciodată un băiat şi nu se vacăsători niciodată. Nu i-a spusnimeni niciodată că ea e frumoa-să! Nu s-a plimbat niciodată cuun băiat de mână. Până când, într-o zi, a cunoscut un băiat. În sfârşit, speranţe-le ei au prins viaţă! Acum avea şi ea un prieten.Acum şi ea se poate plimba cu un băiat de mână!În sfârşit. Acesta este! Cu el, se gândea fata, mă voicăsători! El e alesul. Îl iubea. Şi se amăgea singurăcă, din moment ce se plimba cu ea, cu ea vorbea,pe ea o săruta, însemna că o iubeşte! Şi ce dacă nui-a dat nicio oare, şi ce dacă nu i-a spus niciodatăcă e frumoasă... Toţi prietenii lui o salutau şi vor-beau cu ea şi le spuneau că „le stă bine împreună”.Îl iubea pe el pentru că el îi acorda atenţie. Pânăacum nu-i mai acordase nimeni atâta atenţie, deci,

se amăgea ea în continuare, precis mă iubeşte, înfelul lui!... Ce face o fata când iubeşte? Se dăruieş-te. Dă ce are ea mai de preţ! Dar băiatul i-a spusapoi că el nu o iubeşte. Cel în care îşi pusese nădej-dea că o va lua de soţie, acum o părăsea.

Rămasă singură, au înconjurat-o gândurile ne-gre. Mai avea o prietenă cu care mai ieşea uneori în oraş, în rest, stătea în casă. Parcă se ascundea, seizola de lume. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cuea. Odată, ieşind, s-a întâlnit cu unul dintre priete-

nii lui, care i-a zis uitându-se înochii ei: „eşti frumoasă!” În acelmoment, în mintea ei a apărutun gând: „prea târziu” şi a înce-put să râdă isteric. Râdea, râdeaşi se speria ea însăşi de râsul ei...prea târziu. Îmi spune şi mieacum cineva că sunt frumoasă.Prea târziu...

Au urmat zile în şir de du-rere. O durere sfâşietoare. Cesă facă acum? Cum va viaţa

ei? Acum, chiar nu se va mai căsători niciodată!Gânduri tot mai negre, de deznădejde, îi treceauprin minte. S-a gândit chiar să-şi ia viaţa. Nici numai deosebea noaptea de zi, visul de realitate. Într-un târziu şi-a amintit că a auzit cândva că e binesă te rogi timp de 40 de zile. Ce avea de pierdut?A început să citească Paraclisul Maicii Domnului.Timp de 40 de zile s-a rugat cu lacrimi şi a încercatsă înţeleagă cuvintele rugăciunii, cu toată durereape care o avea în su et şi care îi îngreuna citirearugăciunii. Plângea întotdeauna, dar se umplea desperanţă când ajungea la rugăciunea de la sfârşit:

F : M B

21

T ,



„am multe chipuri ale acelora care mai înainte demine au mâniat îndurarea Lui cea bună, pe vameşi,pe desfrânaţi şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora s-a datiertare de păcate, pentru părere de rău şi mărturisi-re. Deci aceste miluite chipuri punându-le înainteaochilor su etului meu celui păcătos şi privind spreatâta îndurare primită de dânşii de la Dumnezeu,am îndrăznit şi eu, păcătosul, a alerga la milostivi-rea ta cea bună, o, preaîndurată Stăpână; să-mi daimână de ajutor şi să ceri la Fiul tău şi Dumnezeuiertarea păcatelor mele cele grele”. Aşa, timp de 40de zile s-a rugat şi a înţeles că nu se poate salva de-cât întorcându-se la Dumnezeu. S-a spovedit, şi-a împlinit canonul, s-a împărtăşit şi şi-a schimbatviaţa. A fost o schimbare, o ridicare, mai bine zis,de la moarte la viaţă.

Tânăra aceasta a scăpat cu viaţă, dar suntatâtea „iubiri” care sfârşesc în

moarte. Merită?O tânără mi-a mărturisitodată că cea mai bună priete-nă a ei, o fetiţă de 14 ani, careiubea foarte mult un băiat, s-adăruit lui, considerând aceastaun pas resc în iubirea lor. Cutoate acestea, după câteva ziles-au despărţit. Tânăra a sufe-rit foarte mult şi a început să-şiplângă durerea tuturor celor din

jur. După un timp, pentru a ledemonstra că nu va rămâne sin-gură, a început să se îmbrace totmai provocator şi să se machie-ze. Era un chin, de fapt, ascunssub masca aceasta. A urmat unalt „prieten”, apoi altul... Şi de lace a pornit totul? De la o iubiremincinoasă sau prost înţeleasă.

Revin la ce spuneam la început. Păcatul ucide,păcatul aduce moartea iubirii. Unde lipseşte bine-cuvântarea lui Dumnezeu, omul are de suferit.

Când doi tineri se dăruiesc înainte de căsă-torie, dau dovadă de neîncredere, pentru că cealtceva ar însemna că e nevoie de un act zic pelângă cel su etesc? Iar după aceasta, băiatul nicinu o mai iubeşte atât de mult pe „iubita” lui. Scaderespectul său faţă de ea, chiar dacă a fost dorinţalui. Apar reproşurile, iar lumina care era mai îna-inte în ochişorii lor frumoşi se stinge. S-au stinsinocenţa, bucuria, nevinovăţia.

O iubire curată nu are nevoie de astfel de do-vezi, iar dacă le cere, acolo nu este iubire curată.Dacă nu este biruită predispoziţia aceasta sprepăcat, ea va continua şi în viaţa de familie, în căs-nicie, unde nu va respectat căminul familial,denaturând frumuseţea căsătoriei.

Se petrec atâtea tragedii din cauza asta! După

ce fata se căsătoreşte, ne ind fecioară, soţul îi poa-te reproşa că n-a fost cuminte, o poate jigni, pentrucă n-a ştiut să se păzească, şi este foarte dureros.Mai mult decât atât, soţul va avea mereu un spin în inimă, o durere sau o teamă, că gândul soţiei ar

rămas la cel cu care a căzut în păcat înainte decăsnicie, chiar dacă în realitate nu este aşa.

Există şi tineri care nu le reproşează soţiilor lornimic din trecut, dar aceia sunt tineri cu o viaţă du-hovnicească, adică sunt maturi în gândire şi ştiu căomul este o inţă preţioasă şi demnă de a iubită, ori-cum ar aceasta. Iar asta se învaţă de la Dumnezeu.

Un băiat care te iubeşte nu va cere dovezi deiubire, el îţi va iubi su etul şi tu îl vei iubi pe allui. O asemenea căsătorie, o asemenea unire va binecuvântată de Dumnezeu şi va aduce pe lumecopii binecuvântaţi.

Cununia este Taina Dragostei pentru că la te-melia ei stă Dumnezeu, Care este Dragoste. Într‑ocăsnicie adevărată există mai ales iubirea jertfelni-că, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel înimnul de la I Corinteni 13. Dragostea jertfelnică este singura care nu se stinge dincolo de moarte.

Există o iubire duhovnicească. După cumeste o hrană trupească şi una duhovnicească, obăutură după trup şi alta după duh, aşa există o dragoste a cărnii, care vine de la Satan şi oaltă dragoste, a Duhului, la Dumnezeu avân-

du‑şi începutul. Nimeni nu poate stăpânit deamândouă aceste iubiri. Dacă eşti iubitor al trupului, dragostea Duhului nu o poţi cuprinde.

Părintele So an Boghiu

F : C P

22

T , ?



O Gianna Jessen

Sunt adoptată. Mama meabiologică avea 17 ani, la fel şitatăl meu biologic. Ea era în-sărcinată cu mine în 7 luni şi jumătate când a decis să mear-gă la Planned Parenthood, careeste cel mai mare operator deavorturi din lume. Au sfătuit-osă facă un avort salin. Asta în-seamnă că din pântecele mamei

se extrag cu o seringă până la250 ml de lichid amniotic cu oinjecţie şi în locul lor se injectea-ză o soluţie salină. Acea soluţie îl arde pe copil şi pe dinăuntru şipe dinafară, mama urmând să-lelimine în 24 de ore.

Spre spaima şi surpriza tu-turor nu am ieşit moartă, ci vie,după 18 ore, pe 6 aprilie 1977, într-o clinică de avorturi din dis-trictul Los Angeles. Ginecologulnu era de gardă în momentul ace-la, aşa că nu a avut şansa de a-şiduce la capăt planul legat de viaţamea, care era moartea.

Ar trebuit să u oarbă, ar trebuit să u arsă, ar trebuit

să u moartă. Şi totuşi nu sunt.Ştiţi ce este extraordinar? Căginecologul a trebuit să-mi sem-neze certi catul de naştere! Deasemenea, pentru orice sceptic înprivinţa celor spuse de mine, peşa mea medicală este scris: „năs-cută în timpul unui avort salin”.

Am întreprins câteva inves-tigaţii în legătură cu respectivul

ginecolog. Clinicile lui formea-ză cel mai mare lanţ de clinicide avort din SUA, cu un venitanual de 70 de milioane de do-lari. Am citit un mesaj de-al lui,acum câţiva ani. Spunea: „Amavortat peste un milion de copiişi o consider pasiunea mea.”

Vă spun aceste lucruri pen-tru că, doamnelor şi domnilor,

ne a ăm într-o bătălie aparte, ecă realizăm sau nu. Este o bătă-lie între viaţă şi moarte. De careparte sunteţi?

O asistentă a chemat salva-rea şi m-au transferat la un spital,ceea ce este absolut miraculos. Îngeneral, procedura în acei ani, şipână în anul 2002, era să iei via-ţa supravieţuitorului unui avortprin ştrangulare, sufocare, lăsân-du-l să moară sau aruncându-l.

După aceea am fost plasată într-o casă adoptivă, unde fa-milia şi-a dat seama că nu preamă plac. Aşa că am fost lua-tă de acolo şi dusă în altă casăadoptivă, una frumoasă, casalui Penny. În momentul acelaaveam 17 luni, 15 kilograme demasă lâncedă şi diagnostica-tă cu ceea ce eu numesc „darulparaliziei cerebrale”, care a fostcauzată de lipsa de oxigen dincreier în timp ce încercam să su-pravieţuiesc. Ajungând aici, măsimt obligată să întreb: „Dacăavortul este doar o chestiune

Cu o lună jumăt te în nte

de z u în c e f t e u tă e n că, G nn Je en o t vo t tă. Cee ce e

întâmplă cu o te puţ nd nt e m l o nele de copc e unt vo t ţ - întâm-pl t cu G nn : up v eţu t

vo tulu . Pe eptem e, în Queen’ H ll,

Mel ou ne, G nn Je en vo t în ţ P l mentulut tulu u t l n V cto ,

în junul dez te lo leg tede dez nc m n e vo tu-lu în ce t t t. P ezentăm

gmente d n d cu ul e ,mă tu e v e une e l tăţc e nu e po te conte t :

vo tul uc de o men ..

23

T ,



despre drepturile femeii, doam-nelor şi domnilor, atunci undeerau drepturile mele?” Nu eranici o feministă înverşunată caresă se ridice şi să ţipe despre cum îmi erau violate drepturile înacel moment! De fapt, însăşi via-ţa mea îmi era luată în numeledrepturilor femeii.

Atunci când aud îngrozito-rul şi dezgustătorul argument

că ar trebui să îngăduim avortul deoarece copilular putea să e handicapat – câtă groază îmi umpleinima! Doamnelor şi domnilor, sunt lucruri pe carele puteţi învăţa numai de la cel mai slab dintre noi.Şi când le luaţi viaţa, dumneavoastră sunteţi ceicare pierd, pentru că Domnul are grijă de ei. Însădumneavoastră sunteţi aceia care veţi suferi pentrutotdeauna. Şi câtă aroganţă! O aroganţă absolută.Căci legalizarea avortului nu este altceva decât re-luarea vechii practici ca cel puternic să-l domine pecel slab, să determine cine trăieşte şi cine moare.Câtă aroganţă! Nu vă daţi seama că nu puteţi să fa-ceţi ca propria inimă să vă bată? Nu vă daţi seamacă puterea pe care credeţi că o aveţi, nu o aveţi, defapt? Mila lui Dumnezeu este aceea care vă susţi-ne – chiar şi atunci când Îl urâţi...

Unii s-au uitat la draga mea mamă adoptivăPenny şi i-au zis: „Gianna nu o să e niciodată ni-

mic!” Foarte „încurajator”! Ea a decis să-i ignore.Lucra cu mine de trei ori pe zi, în ecare zi, şi am în-ceput să-mi ţin capul. Iar ei ziceau: „Ei bine, Giannanu o să e în stare de asta, de cealaltă...” Şi, ca să numai lungim povestea, la vârsta de 3 ani mergeamcu cadru şi cu proteze. Astăzi stau în picioare aici înfaţa dumneavoastră, şchiopătând puţin, fără cadruşi fără proteze. Cad graţios uneori şi cât se poatede dizgraţios alteori, în funcţie de situaţie. Dar leconsider pe toate spre slava lui Dumnezeu.

Eu cred că din cauză că nu înţelegem cum

merg lucrurile, nu înţelegem cât de frumoasă poa-te suferinţa. Nu zic să o cerem de bună voie, daratunci când vine uităm că Dumnezeu este la cârmăşi că Dumnezeu poate să facă astfel încât şi cea maimare nenorocire să ne devină folositoare...

Pentru o clipă aş dori să vorbesc doar cu băr-baţii din această sală şi să fac ceva ce niciodată nuse face. Aş spune: „Bărbaţilor, sunteţi făcuţi pen-tru măreţie. Sunteţi făcuţi ca să luaţi atitudine şi să

ţi bărbaţi. Sunteţi făcuţi ca să-i apăraţi pe femeişi pe copii, nu să staţi şi să priviţi în altă parte, întimp ce ştiţi că au loc crime, şi să nu faceţi nimic înlegătură cu asta. Nu sunteţi făcuţi ca să vă folosiţide femei şi să le părăsiţi. Sunteţi făcuţi ca să ţibuni, şi măreţi, şi binevoitori, şi puternici, şi să lu-aţi atitudine. Pentru că... bărbaţilor! Ascultaţi-mă!Am obosit tot făcând eu, o femeie, treaba voastră!”

O să închei cu următoarea mărturisire. Poateunii dintre dumneavoastră sunt puţin deranjaţi cătot ce-am făcut a fost să vorbesc despre Dumnezeuşi despre Iisus. Dar cum aş putea oare să mergşchiopătând prin această lume şi să nu-I dau toatăinima şi mintea şi su etul şi puterea lui Hristos,Care mi-a dat viaţă?! Sper că ceva din ce-am spusv-a fost clar. A venit din inima mea. Dumnezeu săvă binecuvinteze şi să vă păzească!

Su : www.g nn je en.com

24

T , ?



T ,

Unei tinere, despre su let şi cercul de prieteniOana, nu eşti nici prima, nici ultima persoană, care se preocupă

de felul cum interacţionează viaţa noastră duhovnicească cu grupulde prieteni. Scrii: „Nu-mi place să u singură, dar nici să plec dinbiserică. Ce să fac?”

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează cuvântul Măntuitorului„Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-lde la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale,decât tot trupul să e aruncat în gheenă”, ca referindu-se la prietenişi la mântuire. Minunat lucrul este prietenia şi, cu adevărat, priete-nii ne sunt asemenea unor ochi! Dar dacă ochii ne-au fost daţi deDumnezeu nu pentru a vedea să facem rău, ci pentru a vedea săfacem binele, tot aşa prietenii au un rost atâta vreme cât ei ne ajutăsă devenim mai buni.

Oana, Dumnezeu este iubire şi dăruieşte iubire, dar iubirea nuse bucură decât de adevăr! Căci, dacă nu facem ceea ce este bun,prietenia noastră îşi pierde scopul ei şi, din aducătoare de dragos-te, devine aducătoare de suferinţă, atât pentru cei din jur, cât şipentru noi.Aşadar, dacă vei dori să ai prieteni care să îţi e de folos în celeduhovniceşti, să i sigură că Dumnezeu ţi-i va dărui. Roagă-te pentruaceasta şi preţuieşte-i atunci când ţi-i va soate în cale, căci este scris că„prietenul credincios este leacul vieţii” (Ecclesiasticul 6, 16).

Întrebăriale tinerilor



T , ?

Unui tânăr care întreabăde ce biserica îi condamnă pehomosexuali

Mai întâi aş vrea să îţi spun că Biserica nu îicondamnă pe homosexuali, ci homosexualitatea.Nu condamnă omul, ci patima. Activiştii homo-sexualităţii întreţin special această confuzie ca săpoată spune despre creştini că sunt intoleranţi cucei din jurul lor.

Nu sunt un adept al uneiviziuni apocaliptice asupra sfâr-şitului lumii, dar, din păcate,faptul că se încearcă impunereahomosexualităţii în toate ţărileca ind ceva normal, asta dove-deşte că lumea în care ne a ăm

se clatină. Să nu uităm că singu-rele păcate despre care se spune în Biblie că s-au coborât îngeridin cer ca să-i pedepsească pecei care le făceau, au fost celedin cetăţile Sodoma şi Gomora.De asemenea, Sfântul Ioan Gurăde Aur spune că, dacă cei care sea ă cuprinşi de această patimăar conştienţi ce înseamnă ea cuadevărat, ar prefera mai bine să

moară de o mie de ori, decât săcontinue să trăiască astfel.Ce aş putea să mai adaug?

Poate doar atât: îţi con rm, dela Taina Spovedaniei, că au fost oameni care s-auvindecat până la urmă de această patimă, dacă auvrut să lupte. Cu ajutorul lui Hristos, omul ajunge în cele din urmă la lumină.

De ce se ace cineva călugăr ?Alexandru, într-un singur cuvânt răspunsul

este dragostea. Aşa cum un tânăr iubeşte pe cinevaşi simte că doreşte să-şi petreacă întreaga viaţă ală-turi de acea persoană, tot aşa cineva simte că doreştesă îşi încredinţeze întreaga viaţă lui Dumnezeu.

O să îţi dau un exemplu, bun pentru cei carecred că monahismul este pentru cei ce nu-şi găsescun rost în viaţa socială.

Este vorba despre împrejurările în care a plecato tânără la mănăstire. După ce a terminat facultatea,i-a spus duhovnicului ei că are două opţiuni în faţă:să candideze pentru un serviciu foarte bun, dindomeniul relaţilor României cu organismele nan-ciare europene sau să meargă la mănăstire. Părinteles-a gândit că, dacă ea va merge la mănăstire s-arputea ca, mai târziu, să aibă vreun regret faţă de

nefructi carea şansei de a avea o carieră frumoasă.I-a recomandat să susţină concursul pentru postulrespectiv. Tânara s-a prezentat la examen, iar rezul-tatul a fost câştigarea concursului, cu o lucrare atâtde bună încât comisia a felicitat-o şi a întrebat-o cucine s-a pregătit. După rezultate, tânăra a venit dinnou la duhovnic şi i-a prezentat situaţia. Părintelea întrebat-o: şi acum ce faci? Ea i-a răspuns: acumvoi merge la mănăstire. Acum făcea, într-adevăr,o alegere liberă, căci opţiunea pentru mănăstirenu mai era determinată în niciun caz de lipsa unui

serviciu bun.Era o fată, dar a avut acea

bărbăţie care îi place lui Hristos:„Tot cel ce vrea să vină dupăMine, să se lepede de sine, să-şi iacrucea sa şi să-mi urmeze Mie”.

În încheiere îţi scriu un cu-

vânt care arată ce înseamnăviaţa monahală: „A trăi via-ţa lui Hristos, a avea gândullui Hristos, a avea iubirea luiHristos, a face voia lui Hristos,a asemenea lui Hristos în ori-ce relaţie - acesta a fost scopultuturor ostenelilor duhovniceştiale părinţilor”. Sunt cuvinteleSfântului Nicolae Velimirovicidintr-o lucrare despre viaţa

Sfântului Sava, ul de cneazsârb care a fugit de la curtea ta-tălui său şi s-a făcut monah.

Cum să ştim care este voia luiDumnezeu în viaţa noastră de zicu zi?

Întrebarea ta este foarte importantă pentruechilibrul vieţii noastre. În primul rând cred cătrebuie să ne rugăm des, cu rugăciuni simple:„Doamne luminează-mă să văd care este voiaTa! Ajută-mă să urmez voia Ta!”. Dumnezeueste dragoste şi ne ajută aşa cum crede El că neeste de folos, nu cum ne-am aştepta noi. Demulte ori Dumnezeu intervine în viaţa noastră într-un mod în care noi nici măcar nu bănuim.Spovedania deasă ne ajută să vedem care estevoia lui Dumnezeu, atunci când ne mărturisimcu sinceritate şi atunci când ascultăm poveţeleduhovnicului. De asemenea, dacă simţim înnoi tulburare, deznădejde, multă mândrie, estelimpede că nu suntem pe un drum bun. Hristosne dăruieşte pace, iubire, răbdare, nu ne tulbură.Dumnezeu să-ţi dăruiască smerita cugetare şidreapta socoteală în viaţa ta de ecare zi.

F : A R



C

Adevăratarugăciune nuse sfârşeşte niciodatăInterviu cu părintele Roman Braga

Astăzi propaganda în fa-voarea normalizării anumitorpatimi are efecte negative asu-pra vieţii su eteşti a tinerilor,mai mult chiar decât propa-ganda ateismului din timpulregimului comunist. Ce măsuricredeţi că ar trebui luate pentruca numărul victimelor aşa-nu-

mitei democraţii să e cât maiscăzut?Întrebarea este interesantă,

însă ar trebui să întrebaţi guver-nul de lucrul acesta. Tinerii nusunt vinovaţi că trăiesc în aceastăcultură decadentă. Să nu credeţi însă că epoca pe care o trăim estemult diferită faţă de alte timpuridin istoria creştinismului şi căceilalţi au fost bucuroşi şi noro-coşi că au trăit în altă epocă, iarnoi suntem grozav de nenorociţică trăim acum.

Ce pot spune este să nuaşteptaţi de la şcoli nimic. Eutrăiesc într-o ţară în care oame-nii îşi educă copiii acasă pânăla facultate. Desigur că regimulpermite să se dea numai exa-mene, fără ca profesorul să-lvadă pe copil la ore în timpulanului. În America foarte mulţise feresc de şcolile publice. Înstatul Michigan, unde trăim, unsfert din copii nu se duc la şcoa-lă, până la universitate. Cine îipoate învăţa mai mult pe copii

şi cine e mai mult interesat demorala lor decât familia, părin-ţii, bineînţeles dacă sunt părinţiresponsabili. În România credcă nu este încă o cializat acestsistem dehomeschooling- şcola-rizare acasă.

Ştiţi că în Statele Unite exis-tă o asociaţie de tineri care s-au

jurat să e virgini până la că-sătorie? Ei poartă o insignă pecare scrie:only my wife(numaisoţia mea) sauonly my husband (numai soţul meu). Sunt orga-nizaţi, aduc conferenţiari, audansuri, dar sunt oameni carevor să demonstreze că omul nueste un animal, că se poate trăi în abstinenţă.

Dacă un copil este educat demic să spună nu răului, va reuşisă depăşească ispitele de acum.Sigur că presiunea este mare,dar presiunea diavolului a fostmare întotdeauna. Tânărul tre-buie învăţat să nu dorească ceare celălalt. „Colegul şi-a luatmaşină, vreau şi eu una”, „celă-lalt are un computer, vreau şi euunul”– felul acesta de a gândi îldistruge pe om. Tânărul să aibătăria su etească să spună nu.Cui? Nu păcatului care-l vede pestradă, ci să spună nu lui însuşi.Este mult mai greu să-ţi spui nuţie însuţi, patimilor tale, dorinţe-lor tale. Asta este educaţia care



C

trebuie făcută. Ea nu s-a făcut niciodată în şcoală.Pe asta o fac părinţii acasă. Nu-i torni pe gât pre-dici, la copii nu li se ţin predici, s-au săturat deconferinţe şi de toate astea. Îl iei de mână, îl ducila biserică, tu săruţi icoana, o sărută şi el, îl duci la

împărtăşanie, te spovedeşti tu, se spovedeşte şi el.

Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu maimult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi peDumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior,ci în interior, în inima ta, căci inima noastră estein nită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de labotez. O persoană are nişte dimensiuni in niteale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoa-na umană este veşnică. În adâncul acesta din noiexistă Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavelde atâtea ori: „voi sunteţi biserica DumnezeuluiCelui Viu”. Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţialsă-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu!Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inimata lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui.

Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţi-rea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I luiDumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-Ilui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I luiDumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce

frumoase sunt orile. Vorbeşte cu Dumnezeu detoate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac astaşi asta; mi-e foame, mă duc sămănânc o bucăţică de pâine”;tot ai în minte lucrurile astea,par copilăreşti, dar conversa-ţia aceasta cu Dumnezeu sepreface în rugăciune. Pentrucă ce este rugăciunea? Este ocontinuă comunicare a omu-lui cu Dumnezeu.

Gândiţi-vă ce spuneaSfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni:„Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roageneîncetat când era un om foarte activ? Atâtea bi-serici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruriavea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neînce-tat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima tasentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

De fapt, S nţii Părinţi aşa de nesc rugăciu-nea: rugăciunea este sentimentul prezenţei luiDumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci cândciteşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul aces-ta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, amterminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciuni-le!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.

Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi sun-tem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească

„ Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine,atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omuldevine o rugăciune.”



C

cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei inti-me a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbulcălugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu terogi deloc”.

Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atuncieşti într-o stare de rugăciune. Omul devine orugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu mo-mente de rugăciune, momente când se roagă şimomente când nu se roagă. Ar groaznic. Trebuiesă avem tot timpul simţirealui Dumnezeu. Când spui:„Doamne!”, să i sigur căDumnezeu Se întoarce cufaţa la tine şi aşteaptă să-Ispui ceva. Când eşti ocupat,

i atent la lucrul pe care-l faci.Când ai conversaţii, gândeş-te-te la ce spui. Dar, dacă ai

timp, puţin, 2-3-4 minute sauchiar într-o conversaţie cuoamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoaseuită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i peoamenii aceştia!”.

Unii ortodocşi merg la catolici, la protestanţi,la diverse ramuri mono zite şi se roagă împreunăcu aceştia. Este bine că se procedează astfel?

Eu nu-i împărtăşesc pe cei care se duc şi se cu-minecă la catolici sau pe cei care, în loc să vină la

biserica lor, se duc la protestanţi, la monofoziţi sauprin alte părţi.S nţii Părinţi ne interzic să ne rugăm împreu-

nă cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligaţisă ne rugăm pentru aceştia. Să facem rugăciunişi pentru creştinarea musulmanilor, şi pentru în-creştinarea evreilor. Chiar este necesară o educaţiefăcută copiilor şi tinerilor, ca să se roage pentru aveni la credinţa în Sfânta Treime, pentru a crede înMântuitorul ca Dumnezeu şi Om, toţi cei rătăciţide la credinţă. Nu trebuie să-i urâm pe cei de altăcredinţă, nu trebuie să ne ducem pe stradă şi să ne

certăm cu ei: că la voi e aşa, că la noi e aşa. Asta nuare niciun efect. Roagă-te pentru ei. De fapt, noi nuconvingem pe nimeni să e creştin. Uite, aici sun-tem în America şi îi botezăm pe mulţi. Aici este uncurent al evangheliştilor care se botează mereu, iarOrtodoxia creşte în America foarte mult. Baptiştiiau universităţi, metodiştii au universităţi, colegii, li-cee, sunt oameni deştepţi. Ei citesc mult şi îi cinstescpe S nţii Părinţi. Îmi spunea unul care este ortodox

acum: „am văzut Sfânta Liturghie descrisă în adoua Apologiea lui Iustin Martirul, şi am văzut înConstituţiile Apostolicevorbindu-se despre S nteleTaine, despre cum se face botezul, nunta, cununia,maslu. Atunci mi-am pus întrebarea: când au dis-părut toate astea de la noi? Noi nu le avem. Suntemnoi în biserică sau nu suntem?”. Este interesant cănu s-au oprit nici la catolici, nici în altă parte, ci auvenit la noi, pentru că au găsit că Biserica apostolică

este în Ortodoxie.Am înţeles că au trecut chiar comunităţi întregi

la Ortodoxie.Da, comunităţi întregi. În Chicago avem două

comunităţi care au trecut la ortodocşi cu pastoricu tot. S-au botezat două mii într-o zi. Tot grupulcare lucra la educaţia studenţilor în universităţileamericane, un grup de evanghelişti numiţiCampus Ministry, toţi sunt ortodocşi astăzi. Au făcut şi un

lm,Come back Home; când îl vezi începi să plângi.Toţi iau Sfânta Cuminecătură din linguriţă pentru

prima dată şi le curg lacrimilepe obraz.

Să-l iubeşti pe eterodox. Nupoţi prin discuţie să-l convingi,ci Duhul Sfânt îl convinge şi-laduce la Adevăr. Sfântul IoanTeologul ne arată că, dacă neiubim unul pe altul, Dumnezeueste între noi. Numai Dumnezeupoate să convingă. MântuitorulHristos nu şi-a urât vrăjmaşii,i-a iubit şi i-a iertat chiar şi de peCruce.

Eu recomand ca în toate ru-găciunile noastre individuale sănu ne rugăm numai pentru noi,

„ Dumnezeu nu are nevoie de apărareanoastră, Dumnezeu are nevoie de dragosteanoastră.”

Mănă t eAdo m e M c

Domnulu d nR ve Junct on,

M ch g n



C

pentru familie, ci să-i includem pe toţi care nu suntortodocşi. Chipul lui Dumnezeu este în toţi oame-nii. Gândiţi-vă la fenomenul şi revoluţia religioasădin China. Aici sunt, după ultima statisitică, cir-ca 130 de milioane de creştini; guvernul nu-i maipoate controla, este imposibil.

Africa este un continent creştin. Se lasă de ma-homedanism cu toată persecuţia care este acolo. Se înmulţesc creştinii în Africa rapid. De aici, de lanoi, a plecat un grup de studenţi în Madagascar, în misiune. Numeric, noi, ortodocşii, creştem şi în insula Madagascar. Este un mitropolit negruacolo, Acunda. Africa are mitropoliţii ei negri,episcopii ei, sunt seminarii în Kenya, la Nairobi şi în Uganda. Se înmulţesc creştinii şi aici. Desigur,merg în paralel şi catolicii şi protestanţii, dar vreausă spun că Africa nu mai este un continent sălbatic.

Sunt fenomene în lume care ne arată că Duhul

Sfânt lucrează. Nu trebuie să urâm pe nimeni, chiardacă unii îl urăsc pe Dumnezeu şi urăsc credinţacea adevărată. Dumnezeu nu are nevoie de apă-rarea noastră, Dumnezeu are nevoie de dragosteanoastră. Iar dragostea noastră faţă de Dumnezeutrece prin om, chiar dacă acel om este duşmanultău, şi chiar dacă este duşmanul lui Dumnezeu, elare nevoie şi mai mult de iubirea creştinilor.

Când este bine să ne căsătorim? Înainte saudupă vârsta de 25 de ani? Astăzi mulţi oameni

spun că, dacă ne căsătorim prea devreme, ne iro-sim tinereţea.Depinde... Te căsătoreşti când eşti matur. Unii

sunt maturi la 25 de ani, alţii niciodată. Unii la 40de ani sunt încă imaturi. Căsătoria este o mare res-ponsabilitate. Astăzi trebuie să punem mai multaccentul pe maturitate.

Eu nu le recomand să se că-sătorească celor care vor dupănuntă să se ţină de distracţii şi săavorteze copiii. Sau, şi mai grav,să ia pilule. Cel puţin femeilecare au făcut un avort-două sepot mărturisi complet, dar ace-lea care iau pilule, nici nu ştiucâţi au omorât.

Divorţul este şi el o cala-mitate. Când te căsătoreşti îţiasumi un sacri ciu, o jertfă.Căsătoria este o cruce. Iubireanu este sex, iubirea nu este instinct, plăcere tru-pească, iubirea este ce spune Sfântul Pavel încapitolul 13 la I Corinteni: toate le rabdă, toate le îndură, nu este geloasă, iubirea nu caută ale sale,ci ale celuilalt. Aceea este adevărata dragoste,când poţi să mori pentru cineva. Dacă tânărul nueste în stare să moară pentru o fată, aceasta să nuse căsătorească cu el.

Preoţii ar trebui să se ocupe de educaţia ti-nerilor care vor să se căsătorească. Să se anunţecununiile cu trei duminici înainte în biserică.În aceste trei săptămâni preotul trebuie să se în-tâlnească cu viitorii soţi de mai multe ori şi să levorbească despre copii, despre ce înseamnă căsă-toria, despre iubirea care trebuie să existe între soţşi soţie şi celelalte probleme referitoare la căsăto-rie. Lucrurile acestea le ştie preotul din experienţă,pentru că şi el e căsătorit şi are soţie şi familie. ÎnAmerica, dacă tinerii nu-şi anunţă căsătoria cu o

lună-două înainte, nici nu-i cunună. Aici, la toateconfesiunile există cursuri de căsătorie. Cursurilede căsătorie din Ortodoxie au un speci c al lor, nuse potrivesc în toate cu celelalte de la eterodocşi.Tinerii trebuie să înţeleagă că într-o familie lucru-rile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu.

Trebuie să li se explice ce înseamnă o familie creş-tină, să li se arate că este nevoie şi de abstinenţă şide rugăciune. Lucrurile de felul acesta trebuie să lise spună tinerilor. Dacă sunt neglijaţi, se pot căsă-tori şi la 16 ani, şi la 30 de ani, că tot una este, suntla fel de nepregătiţi, indcă nu s-a ocupat nimenide ei ca să-i înveţe. Şi aşa apar divorţurile, avor-turile. Îmi pare bine că-n România este acum o

„ Tinerii trebuie să înţeleagă că

într-o familie lucrurile nu pot mergebine fără ajutorul lui Dumnezeu.”

Mucen ccălugă lo d n

Mănă t eS n , Mo e

de călţându- e în ţ RuguluAp n , Mo e

p m nd T lele

Leg pe MunteleS n ; e că,Mănă t e

Sucev ţ



C

organizaţie care luptă împotriva avorturilor. Aicisunt milioane de oameni angajaţi în această luptă.Pe 22 ianuarie în toate oraşele din America se facdemonstraţii împotriva avorturilor. La Casa Albăse strâng 1 milion de oameni, iese preşedintele şi le

vorbeşte; e că el este sau nu de acord cu practicaavorturilor, el trebuie să le vorbească.

În timpul comunismului aţi fost întemniţat întrucât aţi făcut parte din mişcarea duhovniceas-că Rugul Aprins, despre care spuneaţi, cu ani înurmă, că i-a speriat pe guvernanţii regimului maimult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi.Care au fost cele mai di cile momente în viaţa de închisoare? Dar cele mai frumoase?

Privind acum în urmă, pot spune că închisoa-rea a fost o binecuvântare. Au fost momente grele,desigur. Dar, totuşi, niciodată n-o să trăim aceleclipe de intimitate cu Dumnezeu pe care le-amtrăit în închisoare. Când voiau să ne spurce înVinerea Mare, asta a fost o regulă generală a puş-căriilor româneşti, ne dădeau să mâncăm carne şinoi nu mâncam, le dădeam gamelele înapoi pline.Acesta era un moment foarte frumos.

În noaptea Paştelui şi în ziua de Paşti, ne dă-deau varză acră cu apă, că aşa erau, erau cinici,voiau să-şi bată joc de credinţă. Când te băga la

carceră vreo trei zile pentru că ai cântat o colindă,te simţeai fericit. Momentele acestea frumoase noinu le-am mai avut în libertate.

Desigur că în închisoare au fost fel şi fel deoameni. Cine a fost bun afară, a fost bun şi-n în-

chisoare. Şi invers. Închisoareai-a apropiat pe unii oameni maimult de Dumnezeu, i-a făcut săaibă o inimă mai bună. Acolo,dacă-L aveai pe Dumnezeu în inimă, nu sufereai, nu erai

compromis.Am văzut intelectuali careau căzut şi s-au compromis de-

nitiv; am văzut şi ţărani simpli,care nici nu ştiau să se iscăleas-că, dar aveau o frumuseţe de

caracter şi o tărie de caracter nepomenite. Acoloam înţeles care este adevărata cultură, am înţelescă ea nu constă în informaţia aceasta formală.

Au fost momente foarte frumoase în închi-soare. Tragedia apărea atunci când vedeam cumcădeau intelectualii noştri. La Jilava am stat cu maimulţi miniştri şi mă gândeam cum au putut oame-nii aceştia să conducă ţara, cu această micime decaracter, că acolo îşi dădeau pe faţă tot, povesteautot. Am văzut un general care a furat ceapa de subcăpătâi de la un ţăran, zicând că nu putea să rezis-te de foame.

Închisoarea a fost o şcoală extraordinară, oşcoală spirituală. Suferinţa zică nu conta, chiarla Piteşti, deşi aici cu toţii am vrut să murim,numai ca să scăpăm de chinurile reeducării. Darnu ne dădeau voie, ne-au luat totul, toate instru-mentele cu care puteam să ne facem rău. Pentrucă ideea lor era să nu mori până ce nu te murdă-reşti, până ce nu spui ca ei, să nu mori până ce nute compromiţi. Iar după ce te compromiţi poţi sămori, că-i totuna.

„ Fără libertatea spirituală nu poţi să

guşti din libertatea exterioară.”



C

Fenomenul acesta nu a fost numai în închisoa-re, este şi astăzi în afara închisorilor, în lumea dedupă comunism, şi în România, şi aici, în America.Diavolul vrea ca noi să ne murdărim şi, după ace-ea, putem să murim.

În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vădăm drumul acasă până nu vă compromiteţi. Caieşind afară să nu ţi eroi, ci să scuipe lumea pevoi”. Tot aşa este şi în toată societatea de astăzi.Omul care păcătuieşte nu se simte bine singur,vrea să-i atragă şi pe alţii în păcat, ca un fel de jus-ti care pentru conştiinţa lui care îl mustră.

Cum aţi resimţit în închisoare privarea delibertate?

Adevăratul om liber este acela pe care îl eli-berează Iisus Hristos. Pentru că libertatea zică,exterioară, nu contează; nu poţi simţi această li-

bertate exterioară, dacă nu o ai pe cea dinlăuntru.În tot timpul închisorii, rugându-te şi vorbindcu Dumnezeu, nici nu simţeai zidurile. Libertateaadevărată este libertatea spirituală. Fără liberta-tea spirituală, şi vreau să accentuez lucrul acesta,nu poţi să guşti din libertatea exterioară. Dacă nueşti liber de păcat, dacă tu eşti rob pasiunilor tale,robul sexualităţii, al lăcomiei, al iubirii de argint,dacă tu eşti robul plăcerilor trupeşti, poţi să ai ori-câtă libertate exterioară, că tot sclav rămâi.

Pă ntele Rom n B g - nă cut pe p l e în B , lângă mănă t e

Cond ţ . În 3 nt ă c te l Mănă t eCăldă u n , lângă Bucu e t . Înt e 3- 7u me ză In t tutul Teolog c F cult te de L t

F lozofe d n Bucu e t . În e te e t tcond mn t l n de temn ţă g e t e nde deg d e c v lă pent u cuz ţ că f ăcp te d nt -o o g n z ţ e u ve vă d n c dF cultăţ de Teolog e d n Bucu e t . În eel e t, cu dom c l ul o ţ t în Bucu e t . Mepe cun l I , unde M t opol tul Se t nRu n îl călugă e te îl h otone te înt u d c

E te e t t în cond mn t l n demuncă ln că n de deg d e c v că p

p tenenţă l g up eRugul Aprins . L 3 ul e6 e te el e t. În 6 e te p eoţ t, în6 e te t m c p eot m on în B z l

e et ge l mănă t e Ado m e MDomnulu d n R ve Junct on, M ch g n, SUA.

P S f B R B R J



C

După cum se ştie, Botezul nu se mai repetă înviaţa creştinului, în timp ce Împărtăşirea, hrana cudumnezeiasca Euharistie, e „pâinea vieţii” ecăreiS nte Liturghii.Şi cum nu ne putem împărtăşi, uni cu Hristos în Euharistie, fără iertarea păcatelor, a păcatelor dedupă Botez, se înţelege atunci că Taina Mărturisiriia fost instituită de Mântuitorul tocmai pentru a

continua şi face actuale mereu roadele Botezului.Dacă Botezul spală păcatele săvârşite până

atunci, Mărturisirea le spală pe cele de după Botezşi devine astfel Taină sfântă fără de care nu esteposibilă dobândirea mântuirii. S nţii Părinţi aunumit Taina Mărturisirii, a Pocăinţei, „al doileaBotez”sau „înnoirea Botezului”, „a doua renaş-tere”, „curăţirea conştiinţei”. Pentru Sfântul Ioan

Într-o discuţie cu tinerii un duhovnic a fost întrebat: „De ce este im-portantă spovedania?”

Părintele i-a răspuns: „Gândeşte-te că eşti în casă şi că te uiţi afarăprintr-un geam murdar. Toate pe care le vezi îţi apar necurate datoritămurdăriei care este pe geam. După ce vei spăla geamul, toate îţi vorapărea luminoase. Tot aşa este şi cu su etul omului. Atâta timp cât estemurdar, vede peste tot defectele celor din jur, i se năzare că în jurul luieste un adevărat război al nedreptăţilor care îl vizează tocmai pe el.După ce apare căinţa şi su etul se spală prin Taina Mărturisirii, omulrenaşte, începe să observe părţile bune ale celorlalţi, are mai multă răb-dare şi merge pe calea vieţii celei nepieritoare”.

Taina Spovedaniei este uşa care ne duce spre normalitate, spreo viaţă ziditoare şi creatoare, spre viaţa în Hristos. Este prima tera-pie pentru su etul nostru bolnav care doreşte să se regăsească şi săgăsească sensul propriei existenţe. Cele mai pătrunzătoare cuvintedespre importanţa acestei taine le a ăm la marii părinţi duhovniceşti.Unul dintre aceştia a fost şi părintele profesor Constantin Galeriu dinBucureşti, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc anul acesta 7ani. Cinstindu-i memoria acestui renumit predicator şi duhovnic al or-todoxiei româneşti, publicăm în continuare câteva meditaţii ale S nţieiSale despre importanţa Tainei Mărturisirii.

TAINA M RTURISIRII

Părintele Constantin Galeriu



C

Scărarul izvorul lacrimilor (adică Taina Pocăinţei)de după Botez este chiar, într-un fel, mai maredecât însuşi Botezul, deşi, zice el, aceste cuvintepar îndrăzneţe.

Conştiinţa credinciosului e de atâtea oriconfruntată cu lumea negativă a păcatului, subdiverse ipostaze, aşa cum ni le arată Biserica, în-cepând de la cele mai uşoare şi culminând cu celecapitale: mândria, iubirea de argint, desfrânarea,invidia, lăcomia, mânia şi lenea; cele împotrivaDuhului Sfânt: tăgăduirea adevărului, nepocăin-ţa, deznădejdea în faţa îndurării lui Dumnezeu;sau păcatele strigătoare la cer: uciderea, desfrâulprin des gurarea rii, asuprirea văduvelor, a or-fanilor, a celor lipsiţi, oprirea plăţii lucrătorilor sauexploatarea muncii lor, specula, necinstirea părin-ţilor... Şi cine, mai mult sau mai puţin, nu se simte

vinovat, faţă de o asemenea proliferare a răului,măcar cu intenţia, cu gândul, e şi pentru o clipă,cu un cuvânt, un gest, o faptă? A-ţi vedea, a-ţi re-cunoaşte greşelile, este un har divin.

Mărturisirea trebuie să cuprindă răul, înce-pând de la rădăcina lui, de la gând, de la intenţie.Credincioşii întreabă adesea: „de unde se iveş-te un gând rău, un cuvânt, o expresie lipsită decuviinţă?” Dar aceasta arată că adâncul din noinu e convertit. Sunt plivite buruienile la supra-

faţă, dar nu sunt smulse rădăcinile lor care potlăstări mereu. De aceea şi gândurile trebuie măr-turisite, lepădate, pentru a nu le duce cu noi îneternitate. „Nimic nu rămâne ascuns, care să nu

P v nd p e Sl vlu Dumnezeu

iasă la arătare” (Luca 8, 17), nespune Fiul lui Dumnezeu. Deasemenea, şi cuvintele trebu-ie spovedite, pentru care ziceMântuitorul că „vom da soco-teală în ziua judecăţii” (Matei 12,36). Cu atât mai mult faptele.

Nu simţim, nu observămnoi la atâţia credincioşi, cum,după mărturisire şi dezlegare,li se înseninează faţa, le strălu-ceşte o bucurie, bucuria întruDuhul Sfânt. Ei dobândesc pute-rea de a pune un nou început, dea se dedica numai binelui. Estecotitura săvârşită de lucrareaTainei. Mai profund, se reuneş-

te acum voia liberă cu harul, şiacest lucru aduce pacea conşti-inţei, cu Dumnezeu, cu semenii,cu sine.

În Pateric citim că a întrebatun frate pe un părinte iscusit:„care e fapta care dă odihnă,pace?”

„Fiule, a răspuns bătrâ-nul, fapta cea mai folositoare

şi mai odihnitoare este aceas-ta: unirea voii omului cu voialui Dumnezeu... încât să-ţi zici:Doamne, iată de acum înainte îmiunesc toată voia mea cu a Ta, cade acum înainte să nu se împotri-vească, nici să mai bănuiască voiamea, voii Tale, ci orice va vrea şi va iubit voii Tale, acela va vrea şi vaiubi voia mea.” Iar a iubi şi a facevoia Ziditorului este a te face petine întru toate ziditor, lucrătorde fapte bune. Acesta este sco-pul Tainei.

E „T M ”,

. 3-4 „O ” 1979



Ne vorbeşte părintele

ArseniePapacioc

Fiecare clipă, că e la tinereţe, că e la bătrâneţe,este un moment al mântuirii. Trăieşte momentul.Cine este viu, cine trăieşte momentul, cucereşte vi-itorul şi nu se teme de trecutul negativ. Ne trebuieo stare de prezenţă continuă. Mare greşeală este

să zici la tinereţe: „voi avea grijă de su et mai labătrâneţe”. Dar la bătrâneţe nu te ajută cu nimicfăgăduinţa neîmplinită de la tinereţe.

Avem nevoie de o stare de prezenţă interioa-ră, nu doar de nevoinţă. Dacă faci nevoinţă începisă ai pretenţii: „Eu am făcut, Doamne, dă-mi şi Tuceva...” Nu merge. Starea mea, de existenţă uma-nă, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin luiDumnezeu. Există o tendinţă în viaţa duhovniceas-că de mai mult, totdeauna eşti nemulţumit de tine.Nemulţumit, dar liniştit.

Cine sunt? De ce sunt? Ce urmează? Vinemoartea care este o realitate. Vă repet, moartea nuvine să îi faci o cafea, ci vine să te ia. Atunci o săvadă omul că sfaturile marilor părinţi despre gân-dul la moarte n-au fost simple vorbe.

Nu recomand căsătoriile dintre ortodocşi şicatolici. Să vină la dreapta credinţă şi după aceea că-sătoriţi-vă. Biserica este numai una şi gata. BisericaOrtodoxă este Biserica cea una, sfântă, soborniceas-că şi apostolească. Numai Biserica Ortodoxă explicăadevărat învăţătura Mântuitorului.

Când soseşte moartea, atunci devii cel maimare teolog. Atunci îţi dai seama că ai pierdut

o viaţă întreagă, ţinând cont de faptul că cel maiscump lucru la Dumnezeu este timpul pe care ni-ldă să trăim. Acesta e cel mai scump. La moarteintri într-un necunoscut, dar nu pentru o mie deani, ci pe veci! Atunci îţi dai seama şi se cutremurătoate în tine.

Acum, o cruce e scumpă de tot. E preţioasăpentru că suntem înconjuraţi de împotriviri, denecredinţă... De aceea e necesară o stare de prezen-ţă continuă, oriunde ai , orice vârstă ai avea. Să

ne gândim mereu la Dumnezeu, să căutăm mereusă-L avem pe Dumnezeu prezent în viaţa noastră,clipă de clipă.

Să ai încredere desăvârşită în tot ce a spusMântuitorul. Ce vreţi un dar mai mare ca Acesta?Că noi am primit în dar pe Hristos şi am dat şi noi,

rea omenească, în dar pe Maica Domnului – de-săvârşirea desăvârşită. Hristos stă la dispoziţianoastră, a mea, a ta, aşa cum suntem ecare dintrenoi. Suntem inţe create de Dumnezeu, restauratede Dumnezeu, salvate de Dumnezeu continuu, căci în ecare moment avem nevoie de ajutor divin.

Eu, personal – judec după inima mea –, văd omare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-lpoate da decât Ţara Românească în lume, cândva.Consider că în România e cea mai adecvată via-ţă, răsu are şi su are, după Scriptură. Româniaeste milostivă şi nu duce un război de distrugere,ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţiaScripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere econo-mic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitornumaidecât. Asta contează! Că Dumnezeu rabdă,rabdă, dar şi înainte apucă. Poporul acesta de lanaştere a suferit şi suferă încă din partea duşma-nilor. Şi el totuşi se menţine şi-n plus a născut

C



atâtea valori: un Eminescu în literatură, Brâncuşi în sculptură, Enescu, considerând că arta, poeziaeste o proorocie, la urma urmei. Nu trebuie negli- jate aceste realităţi. Tocmai în această suferinţă stărenaşterea viitoare.

Deci o stare de prezenţă continuă este o sta-re de canon şi împlineşte o obligaţie. Mereu trăimstarea de creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Casă ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit,scuipat; şi era Dumnezeu! Nu îngrozeşte pe ni-meni faptul acesta, că era Dumnezeu întrupat?Ce nu a făcut ca să ne salveze? Cât de importanteste momentul prezent, clipa de faţă, asta o săvadă ecare la mormânt. Dar să nu e prea târziu.Degeaba te grăbeşti atunci, totul e să pleci la timppentru pocăinţă. Vă spun asta ca un sfat de la unfrate mai mare, de 96 de ani. Şi, dacă vă spun, spunca să ascult şi eu.

Cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eştiliber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini?Şi, dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată deerou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spuncă am mulţi ani de închisoare şi nu era lipsă deprezenţă! Mă gândeam: ce momente măreţe, săsuferi pentru Hristos. Eram conştienţi că, dacă nuera Hristos, te vindeai pe doi lei, abdicai de la cre-dinţă şi scăpai de momentul acela. Dar nu scăpaide veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, este o realita-te. Atunci o să auzim: „Ce mi-ai făcut cu viaţa ta,

ule?” Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-adat destul? Nici pe o mamă nu o poţi învinui că nu

ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot pentru că a stat la dispo-ziţia ta; ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieştică nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şisângele acela, şi laptele mamei, şi mama, şi ul!Avem exemple atât de puternice şi de aproape de

noi, încât nu mai poţi să faci nicio mişcare. Trăirecreştină şi gata! Pentru că la moarte trebuie să spu-nem: „Ţie Ţi-am dăruit Doamne toată viaţa mea.”

„Lasă-l în seama Mea, nu te băga unde nu aivoie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa murdar cum e. MieMi-e drag de el aşa, că nu am venit numai pentru împăraţi. Am venit şi pentru cerşetori.” Hristos afost Împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat,pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aştep-tăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie continuăcu ceilalţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşaşontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarteiubiţi. De aceea, eu consider că este o mare greşea-lă să ne vorbim de rău unul pe altul. Păduchios,puturos, ţigănos, aşa cum e, îl iubeşte Dumnezeu.El l-a creat. Nu-l judeca tu.

Cere un lucru simplu, dar fără de care nu sepoate. Nu te închina de parcă ai cânta la mandoli-nă, ci închină-te cu simţire, pentru nevoia pe careo ai. Şi astfel suferinţa rămâne ca o mare necesita-te în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti.„Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să su-port!” Asta-i poziţia celui care a fost arestat 14 anila Aiud.

A M T

C

F o t o : I o

a n S t o i c a



DoinăDe la Nistru pân’ la TisaTot românul plânsu-mi-s-a,Că nu mai poate străbate,De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la MareVin muscalii de-a călare,De la Mare la HotinMereu calea ne-o aţin;Din Boian la Vatra-DorniiAu umplut omida cornii,Si străinul te tot paşteDe nu te mai poţi cunoaşte.Sus la munte, jos pe valeŞi-au făcut duşmanii cale,Din Sătmar pân’ în Săcele

Numai vaduri ca acele.Vai de biet român săracul!Îndărăt tot dă ca racul,Nici îi merge, nici se-ndeamnă,Nici îi este toamna toamnă,Nici e vară vara lui,Şi-i străin în ţara lui.De la Turnu-n DorohoiCurg duşmanii în puhoiŞi s-aşează pe la noi;Şi cum vin cu drum de erToate cântecele pier,Zboară păsările toateDe neagra străinătate;Numai umbra spinuluiLa uşa creştinului.Îşi dezbracă ţara sânul,Codrul — frate cu românul —De săcure se tot pleacăŞi izvoarele îi seacă —Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii,Mănca-i-ar inima câinii,Mănca-i-ar casa pustia,Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,Tu la Putna nu mai sta,Las’ ArhimandrituluiToată grija schitului,

Lasă grija S nţilorÎn sama părinţilor,Clopotele să le tragăZioa-ntreagă, noaptea-ntreagă,Doar s-a-ndura Dumnezeu,Ca să-ţi măntui neamul tău!Tu te-nalţă din mormânt,Să te-aud din corn sunândŞi Moldova adunând.De-i suna din corn o dată,Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,Îţi vin codri-n ajutor,De-i suna a treia oarăToţi duşmanii or să piarăDin hotară în hotară —Îndrăgi-i-ar ciorileŞi spânzurătorile!

Eminescu160 de ani de la naştere



E

Nenorocitele astea de ţări ale noastre suntde mult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoa-ce, scena unui joc de intrigi internaţionale cari seţes, se încâlcesc, dar din nenorocire se descâlcesctotdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă al ele-mentului românesc din ele.

Am susţinut într-un rând că toate, absoluttoate, drumurile de er din ţară îşi încheie socote-lile anuale cu pagubă, încât statul - şi când zicemstatul, zicem producătorul principal, ţăranul- plăteşte din sudoarea amară a imensei şi cum-plit de săracei majorităţi a populaţiunii române,

plimbările perciunaţilor cetăţeni din Galiţia spreRomânia şi transportul mărfurilor proaste careucid până şi umbre de meserie şi meşteşug înţara noastră. E evident, şi pe toată scara societăţiise observă, că rasa română, în genere, decade şiajunge la disselecţiune, la maimuţire.

De ce asta? Pentru că din toate s-au făcut politi-că internaţională.

Bieţii domni din vechime cari, ca Petre celŞchiop, abdicau de la domnie ca să nu sporeas-că în zilele lor haraciul Porţii cu o mie sau două

de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care şi-apus viaţa la mijloc şi a pierdut-o pentru că VodăCantemir sporise birurile! Un om care renunţăla domnie pentru a scăpa ţara de o dare, un al-tul care-şi dă capul călăului pentru onoarea de a

protestat în faţa unui spor de bir! Şi nu era undisperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căciavea o sută de moşii numărate pe faţa pământuluiMoldovei.

Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilorcelor greoi şi cinstiţi, pe care-i durea inima de biatăţara asta, izbită din toate părţile de hoarde de sutede mii, cari se sfărâmau de marginea colţoasă a ei,ca talazurile mării de stânci. Astăzi, dacă vor să vietătarii, îi poftim noi înşine, le facem drum de erca să călătorească huzurind de bine şi-i primim cupâine şi cu sare ca pe Domnii ţării.

Ce prost era, de pildă, Matei Basarab care,dacă a a că un străin cumpărase o moşie în ţară,scotea numaidecât bani din pungă şi i-o răscumpă-ra, pentru ca nu un străin să e proprietar în ţară.

Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subţiat, ne-am civilizat. În loc de a merge la Biserică, mergemla Caffé‑Chantantunde ne-ntâlnim cu omenireadin toate unghiurile pământului, scursă la noi caprin minune. Ba, pentru că limba noastră veche,cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei lo-cuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-ola o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsă-rească, cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacăştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămânăde zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şial Sucevei, care, în înţelegere cu Domnii de atuncişi c-un sinod general al Bisericii noastre, au înte-meiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limbanoastră să e aceeaşi, una şi nedespărţită, în palat, în colibă şi-n toată românimea.

Selecţ d n „T mpul”, V, n . 15, 22 nu e 18

Ţările româneMihai Eminescu

7Fotog fe ăcutăpent u t loul Jun m



Eminescu între credinţă şi cunoaştereAcad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Maica Benedicta

S-au încercat până acumcâteva răspunsuri în problemacredinţei marelui artist gân-ditor, ecare emiţător dând

un caracter aproape apodicticpunctului său de vedere. Uniil-au socotit ateu ireductibil, al-ţii un credincios fervent, ecare întemeindu-se pe unul sau maimulte texte. Calitatea proban-tă a textelor invocate este însăminimă prin desprinderea lorde contextul atât de vast şi com-plex al întregii gândiri şi opereeminesciene, care exprimă opersonalitate de o natură cu to-tul particulară.

Într-adevăr, poetul gân-ditor român este şi el o inţăplină de contradicţii, ca oricarealt om, aşa cum dovedeşte psi-hologia modernă abisală. Darmarii artişti, cu înzestrările lor,atât de bogate şi variate, resimt,trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyché -a lor divizată în felurineobişnuite, dramatice, uneorichiar tragice. Dualismul acesta întreţine în personalităţile înaltcreatoare o polaritate, o tensiuneadesea greu suportabilă.

În căutările lui înfrigurate,

pătimaşe, a pendulat el, liricul admirabil, „întreloso i”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pă-

trundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce ducspre frumuseţi şi adevăruri supreme. Procesul cu-noaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, darpatima căutării a învins brevitatea existenţei.

Pe măsură ce căutătorul nesăţios de cunoaştereavea să-şi extindă tot mai larg orizontul informaţi-ei, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cuseamă studiile universitare, la Viena şi Berlin, în-

tre anii 1869-1874, au hrănit intelectul acela atât dereceptiv, de cuprinzător. În Universitatea vienezăEminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării luiun material enorm de informaţii: istorie şi loso-

e, literaturi vechi, arte, drept, economie politicăşi ştiinţe exacte. Frecventa şi muzeele, sălile deteatru şi concerte, bibliotecile, anticariatele şi citeatoată noaptea.

Eminescu a creat superbele, unicele modele cos-mologice din romantismul european, înScrisoarea I (cosmogonia şi apocalipsa) şi înLuceafărul.

Pe de altă parte, a dat semne ale unei adâncidureri existenţiale. A recurs la loso a stoicăşi eleată pentruGlossă , pe care am numit-omic manual de înţelepciune stoică, predicândrămânerea în afara iureşului lumii, acest mareteatru în care toate valorile sunt răsturnate.

A dorit stingerea în bine-cunoscutele varian-te ale poeziei Mai am un singur dor . Versurile dedragoste de după 1877 sunt înconjurate de auraunei tristeţi fără leac, băută până la drojdie, ca înDespărţiresau înDe câte ori, iubito...

Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzulinterior frânturi din amintirile copilăriei şi adoles-cenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişteclopoţei de argint,Colinde, colinde(din 1878), cubucuria copiilor şi a fetelor care, de dragul Mariei, îşi piaptănă pletele:

E



M h Em ne cu,u t de L ză

Du nov ch ,Ch ş nău

„De dragul MarieiŞi a MântuitoruluiLuceşte pe ceruriO stea călătorului.”

(care amintesc cu emoţie în-totdeauna acea parte dinSimfonia a V‑aa lui AnatolVieru, inspirată din fermecătoa-rele versuri). La fel şi Paştile, cusolemnitatea înălţării din mor-mânt, a Învierii lui Hristos, îiinspiră lui Eminescu o poemăgravă, culminând cu cântarearomânească tradiţionalăHristosa înviat, în poemaÎnvierea, totdin 1878:

„Christos au înviat din morţi,Cu cetele s nte,Cu moartea pre moartecălcând-o,Lumina ducând-oCelor din morminte”

Su etul lui, copleşit de su-ferinţă, se înalţă mai ales spreocrotitoarea noastră, interce-soarea pentru noi pe lângă

Dumnezeiescul ei Fiu, şi douărugăciuni din 1879 îi sunt în-chinate S ntei Fecioare. Maicunoscută este cea în care cere în-durare „Luceafărului mărilor”.

Prin poemulBolnav în al meusu etaş vrea să întăresc a rma-ţia mea în legătură cu tensiunea

E

40

teribilă la care a fost supus, de structura sa interi-oară, divizată şi contradictorie, geniul eminescian.Nu cunosc o pagină existenţială mai disperată întoată poezia lumii, aşa cum citim în acest poem.Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viaţă,atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eter-nă) preconizate de loso a indiană, atâta dorinţă,neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi(aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii),dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicialui), încât existenţialiştii secolului al XX-lea apar,pe lângă el, ca nişte snobi dezgustaţi de o via-ţă oţioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât decumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-osinceritate sfâşietoare.

Dar iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsatde imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate,pioase. Şi, incredibil, alături de textul de mai sus,

apare a doua rugăciune, în formă de sonet:„Răsai asupra mea, lumină lină,Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;O, Maică Sfântă, pururea fecioară,În noaptea gândurilor mele vină.Speranţa mea tu n-o lăsa să moarăDeşi al meu e un noian de vină.Privirea ta de milă caldă, plină,Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţaAdâncă a nimicniciei mele,Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţaŞi reapari din cerul tău de stele,Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!”

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreap-tă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdiispre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i îna-poi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr

mântuitoare.Rugăciunea regăsită îl poate singură reda

lui însuşi, uni cându-şi inţa până atunci tra-gic divizată, reintroducând-o în aura lumineiline, cu a cărei cântare monahii şi monahiile

încheie slujba la apusul soarelui.De altfel, o mărturie mult mai

târzie, de prin 1886, din perioadaultimă a bolii, vine să con rme întoarcerea de nitivă la credinţaizbăvitoare.

Încurajat de Creangă să în-cerce şi un tratament la bolniţaMănăstirii Neamţ, Eminescuacceptă sugestia. Tratamentul

nu s-a dovedit e cace, dar auralocului sacru l-a înconjurat pe



RC ă ă legându-te Îngenunchem ugându-te, În lţă-ne, ne mântu eD n v lul ce ne ântu e;F cut de întă eŞ z d de mântu e,P v e -ţ do tăA up ă-ne co o ă,O, M că p e -cu tă,Ş pu u e ec o ă,

M e!

No , ce d n m l ântuluUm ă cem pământulu ,Rugămu-ne-ndu ă lo ,Luce ă ulu mă lo ;A cultă- no t e plânge ,Reg nă pe te înge ,D n negu te tă,

Lum nă dulce cl ă,O, M că p e -cu tă,Ş pu u e ec o ă,

M e!

„ D e

T i n e s e

b u c u r ă ” ,

f r e s c ă , M ă n ă s t i r e a

S u c e v i ţ a

F o t o : P e t r u

P a l a m a r

E

41

bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru su-etul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnical mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să espovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie1886, ziua S nţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziualui Mihai).

Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a să-rutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire demaici şi să ascult în ecare seară, ca la Agafton,cum cântăLumină lină ”.

Avem adânca încredinţare că Prea SfântaNăscătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşităfaţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântui-rea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul”revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, din-colo de toate pendulările căutătorului de absolut,Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoa-re a spiritualităţii neamului, întrupată în Bisericanaţională.

Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de înce-put a unui articol eminescian intitulatPaştele: „Sămânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir, cânta-re să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos,Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.

S „E ”,

„E - V ”, N C , 2009



Selecţ und n colocv ul„În căut eA olutulu :Em ne cu”,de ăşu t lMănă t e Putn , în pe o d19-22 ugu t2009. În m g ne:Ac d. D nHăul că,

c d. EugenS m on,p o . Ion Pop

Unul din ctitorii romantismului german,spunea că: „poezia n-ar ceea ce căutăm,şi totodată ne caută, dacă ar aparţine în întregime

pământului”. Poezia ne caută, poezia ne cuprin-de, ne obligă. Este un fel de magnetism la care nutrebuie să ne opunem. Eu cred că această înţelege-re cu adevărat profundă a raportului cu poezia şicultura – care, când atinge mari înălţimi, devinepoezie – trebuie să ne e mereu prezentă. Iată dece s nţenia apropierii noastre de Eminescu nu tre-buie niciodată tulburată şi nu trebuie să lăsăm să

e tulburată.

Eminescu este o emblemă a identităţii noastrenaţionale, încât aici nu avem voie să m permisivifaţă de pruritul de insolenţă, când se manifestă, nuo dată, sub condeiul unor publicişti iresponsabili,care trebuie să primească replici hotărâte. Suntmomente acute când o intelectualitate care-şi me-rită numele, trebuie să ştie să se arate solidară. Pepatul de moarte, maica Benedicta le spunea prie-tenilor: „Apăraţi-l pe Mihai!”.Când vorbim despreEminescu, vorbim despre adâncul su etului nos-tru. Nu căutăm un ornament cultural învăţând mai

multe versuri eminesciene, ci învăţăm coborârea în noi înşine, în afundurile inţei noastre naţionaleşi, mai ambiţios, chiar în ceea ce ar inţa în lume.

Mallarmé spunea că nu e specialist în nimic,afară de lucrurile care au atingere cu Absolutul.Aceasta este cea mai frumoasă de niţie pen-tru ceea ce visăm să facem noi, şi reprezentanţiiBisericii, şi oamenii de cultură din rândul laicilor.

A Dan Hăulică

Eminescu este un spirit deschis spre univer-salitate, este un om al totalităţii. Zelatoriişi delatorii au acaparat spaţiul Eminescu şi ce tre-

buie să facem în chip cinstit este să-l smulgem peEminescu din ghearele acestor oameni care ne ţinde vorbă şi ne împiedică să ne gândim la lucruriserioase.

Marea literatură română este puternică împre-ună cu poeţii ei, şi Arghezi, şi Bacovia, şi Blaga, şimulţi alţii. Totuşi, românii au văzut în Eminescupoetul lor naţional. Poate şi pentru că el a apărut într-o epocă romantică, în care ideea de naţiune,

de unitate, de românitate şi de constituire a unuistat naţional era o idee fundamentală care se re-ectă în toată gândirea politică a lui Eminescu.

Lucrul acesta place şi a plăcut românilor.În Italia, de ziua lui Dante, în toate oraşele ţării

se recită, se cântă, se dansează, este o sărbătoarea întregii naţiuni italiene în jurul acestui simbol.Iarăşi, nemţii nu se simt stingheriţi dacă, indvorba de germanitate, este pronunţat numele luiGoethe. Numai noi, care suntem plini de ifose şide cârteli, suntem deranjaţi de faptul că Eminescu

este socotit poet naţional.Dacă Eminescu nu ar un mare poet, oricâtam vrea noi să-l numim poet universal, poet naţio-nal, n-ar prinde această formulă. Noica spunea că,de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Şi cam aşaeste! Dacă românii l-au considerat ca atare, acestaeste poetul naţional.

A Eugen Simion

În căutarea AbsolutuluiE

42



Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp şitemelie a Adevărului”. De aceea, una dintre da-toriile ei este să mărturisească adevărul despreDumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii sănu e acoperit de umbrele acestei lumi, unii dintre

ii ei cei mai aleşi şi-au jert t viaţa.Secolul al XX-lea a fost străbătut de diverse

ideologii care au fost folosite drept fundamentteoretic pentru persecutarea sau marginalizareacreştinilor. Dintre acestea se remarcă ideologiacomunistă pe care s-au întemeiat o seamă de regi-muri ce au organizat ucideri în masă ale creştinilor.După căderea regimurilor comuniste din Europade Est în 1989, au început dezbateri publice refe-ritoare la problematica opresorilor şi a victimelordin timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni aufost ucişi de către regimul comunist, dintre care70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunis-mul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica arecunoscut ca s nţi mai mult de 1.700 de martiridin această perioadă. În ziua de 16 august 2000,Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noiimucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe

de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţăde Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăunteluievanghelic, care, murind, a dobândit înviere şiviaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântatrăsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceştia poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilorşi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind te-melia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „ArhipelaguluiGulag” (actul de acuzare la nivel mondial a co-munismului), declara că torturile din închisorileromâneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S.

Pe 18 decembrie 2006, România, prinPreşedintele ţării, a condamnat o cial comunis-mul. Raportului care a fost întocmit cu aceastăocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici.Însă, pe lângă cele declarate o cial de către statulromân, este resc ca Biserica să aibă şi altceva despus despre victimele comunismului.

Lupt duhovn ce că mă tu tCu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferi-

te, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut

C 22

43

22 decem e 1989, P ţ P l tulu , Bucu



C

Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatulcreştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testa-ment cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţaspirituală a prigoanei comuniste a fost despărţireaomului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necre-dinţă şi în iad. Pentru cei care cred că sistemulcomunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şinu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de naturăspirituală, mărturiile arată că cele mai cumplitetorturi au fost aplicate celor care nu voiau să se

lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina săapostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti,apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor maidiabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pen-tru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insu-cient să spunem că au fost demnitarii comunişti,

români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omuluifaţă de semnul său, ci ura diavolului faţă de om: tor-ţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugeriisu eteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu,

înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovni-ceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinatăde împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de co-munism, perceput ca o batjocorire a adevărului, abinelui: „Nu am putut să ne pângărim su etele.Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul propor-ţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide).

Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fostconştienţi încă de la început de lupta duhovniceascăpe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea măr-turisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la

Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bă-tut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţideţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea.Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când ex-clama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea,autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil SanduTudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie asistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o criti-că a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintremarii intelectuali creştini ai perioadei interbelice,

Pă ntele Gheo ghe C lc u mă tu e te de p eCon t nt n Op n: „Ne vo e în fec e z în ju deun -două o e, d fec e cuvânt c e e e d n gu lue un cuvânt ânt – num de p e H to , num de p ed go te, nutm de p e e t e. Î o te ugăc un le

uz ndu-l cum le pune, t nd cât de mult u e e , e mp o und mp e on ţ . ... S mţe m p ezenţ Duhulu S ânt în ju ul lu ... Ch în ult mele le z le, când nu m e în t

ă vo e că, nu - p e dut unăt te ţă de no . C te m în och lu lum n e lăunt că d go te . F ţ lu e cevă e de d go te.”

Constantin Opri an† , J

Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor† , A

IPS Anton e Plămăde lă pune de p e pă-ntele D n l: „S ndu Tudo po te f c non z t!

Eu ce o p opune e, de c non z e, pent u căel mu t în înch o e l A ud, unde o t înch

pent u “Rugul p n ”, pent u c ed nţ lu . El pute nt o te ne înt -un c t log l m t lo

c e t n , pe c e t e u ă-l lcătu m no ce detăz . M - c un p o e o d n Bucov n c e

t t cu pă ntele D n l l A ud. Îm c că to tălume d n A ud î pune «S ântul».”



C

căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, ceicare şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa,au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu pu-teau biruitori împotriva diavolului fără ajutorulharului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, ase-menea mucenicilor cunoscuţi din istoria Bisericii.

De aceea, dacă prin căderea comunismului nusesizăm în primul rând o victorie împotriva răuluispiritual, ne situăm la nivelul unui succes ome-nesc. Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim

politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noas-tră su etească: nu vedem o biruinţă asupra uneimari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţaasupra iconoclasmului.

Înţele ul une ă ăto comuneDacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea

a unei biruinţe spirituale, este resc să-i cinstim pecei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: ceicare au murit, cei care au suferit prigoana, cei care,

fără a îndura chinuri zice, au fost marginalizaţi pen-tru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi.Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui

Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitatepentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericiisă recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecu-vântat poporul în vremea unor cumplite lepădăride credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere,căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şivom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor

nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nuau suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nuexclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celorcare L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, însocietatea comunistă a vremii, luminând minteaşi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.Dumnezeu a avut aleşii Săi pe ecare dintre acestedrumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane,când Biserica a dat şi s nţi care nu fost mucenici.

Prăznuirea tuturor martirilor regimului co-munist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În

Valeriu Ga encu† , T O

Înt -o d cuţ e cu Io n I nol de, V le u G encupune : „Omul otez t, pent u e mântu , t e u eă t ă că în Duhul S ânt to tă v ţ , o no tocm

t n- m z ut t. Am c ezut, ne- m ug t, m pă t tc ed nţ , m u e t, d pent u te un cu H toe te nece ă te cu ăţe t lăunt c p n poved n e

ă te înno e t p n S ânt Împă tă n e. Con t entdec cu to tă tă u nţ ă te une t cu H to , ă te

c pu tăto l fnţen e Lu , l pute Lu , l uLu , l lum n Lu , l nemu Lu . T e u e ă în unţpăc tul până l ânge. A te n t d n nou. Nu ex tăc le de comp om .”

Mircea Vulcănescu† , A

„Nu t e u e ă ne în elăm. V eme ce v ne nu eo v eme de t um pent u c e t n m. Cum n- o t n c

ce c e ple că. C c tot ve cul, v eme ce v ne e ov eme de-nce c e. O v eme în c e e vo număo le de c p e, în ă nu e vo de pă ţ , cum n c g âulnu e de p te de negh nă! S- ch m t num en ul

p telo ! Pute le celo c e nt ă în ce t poc l punt numă te. N m c m p mejd o decât ă nt în

el n v ă ă ă t ce te te ptă!”



prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă

pe toţi s nţii Ortodoxiei, iar următoarea duminicăeste a Tuturor S nţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, atuturor mucenicilor de neam sârb, de la CneazulLazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestormartiri nu se realizează o canonizare colectivă avictimelor comunismului, căci nu toţi cei careau murit în represiune au fost s nţi. La vremeapotrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea indi-viduală a unora dintre cei care şi-au s nţit viaţa,spre folosul duhovnicesc al creştinilor care înaceastă lume se luptă pentru mântuire.

O ă ăto e nece ă: decem eO sărbătoare a mucenicilor prigoanei comu-

niste se poate stabili în diferite zile ale anului, înlegătură cu unele din datele importante ale închi-derii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentrua-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoanacomunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, po-trivită este ziua în care comunismul a fost aruncatla groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie.Semni caţia zilei de 22 decembrie 1989 depă-şeşte sfera politică şi socială. Părintele ConstantinGaleriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia ro-mână din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie

prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii

României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniuluistă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamulcare se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numelelui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fosttineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora lis-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei vă-duviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum des-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci„Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”,„Vom muri şi vom liberi”? Nu putem să nu negândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâuaşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, almartirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, darcare au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celorcare au mărturisit în prigoana comunistă pentru apecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comu-nismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicescal jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model dinepoca modernă pentru lupta duhovnicească atuncicând un alt totalitarism ateu va încerca să subjugesu etele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea muce-nicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste esteo treaptă în a cunoaşte identitatea duhovniceascăa înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştimcine suntem şi ce avem de făcut.

I . D D j

Ico n M c Domnulu d n o u ul Mănă t Râp Ro lo , A ud

46

C

F o t o : O v i d

i u M a n



Mondialismşi identitate

naţionalăinterviu cu istoriculF lorin C onstantiniu

Domnule profesor, la ce-i foloseşte unui tânăr din ziua de astăzi

să cunoască istoria naţională şi universală?Eu cred că, în momentul de faţă, folosul cel mai mare pe care îlare un tânăr din cunoaşterea istoriei naţionale este acela că el capătăo conştiinţă identitară. Pentru că, în contextul globalizării, are loc unadevărat proces de masi care. Adică, naţiunile îşi pierd identitatealor naţională. Ele devin o comunitate anonimă în care toată lumeapoartă aceeaşi îmbrăcăminte, are aceleaşi gusturi, iar speci cul ecă-rei comunităţi naţionale se pierde treptat. Istoria este o componentăesenţială a conştiintei identitare. Prin memoria istorică, ecare sesimte francez sau român în funcţie de trecutul neamului său. Deci,acesta este folosul cunoaşterii istoriei naţionale.

În ceea ce priveşte istoria universală, eu cred că principalul foloseste acela de a ne ajuta să înţelegem realitatea zilelor noastre. Pentrucă istoria nu s-a născut, aşa cum crede foarte multă lume, dintr-o înclinaţie, dintr-o dorinţă de a cunoaşte trecutul, ci din nevoia de arăspunde la întrebările pe care le impune prezentul. Lumea cautărăspuns la situaţiile contemporane, referindu-se la trecut. În acestsens, lozoful italian Benedetto Croce a spus că „orice istorie estecontemporană”.

În acest proces al globalizării, anulându-se speci cul naţiunilor,se anulează într-un fel şi speci cul persoanei umane?

Absolut. Este o corelaţie între comunitatea etnică şi individ. Însensul acesta vorbeam de masi care, pentru că, în procesul de careaţi amintit, individul devine practic un anonim. El nu mai are con-ştiinţa că este român. De altminteri noi vedem o înstrăinare de totceea ce este valoare naţională, tradiţie naţională în momentul de faţă.Nu vreau să adresez o critică tinerilor de pe poziţiile bătrânului care

Nă cut l Bucu e t , l p -

l e 33. A olvent l F cultăţde I to e d n Bucu e t ( 6).Ce cetăto l In t tutul de I to e„N col e Io g ” ( 7- ).

Mem u co e pondent lAc dem e Române (d n );mem u t tul l Ac dem eRomâne (d n 6). L u e t lP em ulu „N col e Bălce cu” lAc dem e Române ( 7 ).

Luc ă con c te pe o den ote ( 7 - ), p ecum to e celu de- l Do le Răz o

Mond l Răz o ulu ece.Ce m ep ezent t vă c e

„O to e nce ă popo ulu o(p t u ed ţ , 7- ).

I



sunt, dar, din păcate, în şcoală nu există o preo-cupare pentru a-l pregăti pe elev, pentru a-i sădielevului conştiinţa că el este un român care trebuiesă cunoască tradiţia naţională, care să se raporte-ze la creaţia naţională, care să promoveze valorilenaţionale.

Şi eu am impresia că nueste în primul rând vina tâ-nărului. Este vina sistemuluiprin care acesta este educat.

Bineînţeles. Convingereamea este că unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai învă-ţământului nostru este tocmaiMinisterul Învăţământului care,prin acest sistem copiat în bunăparte după manualele occiden-

tale, face ca istoria să nu-şi mai îndeplinească funcţia de păstra-re a memoriei etnice şi de sădirea conştiinţei naţionale.

Cum aţi de ni identitatearomânească?

În ceea ce priveşte identitatea românească, vămărturisesc că eu însumi am trecut printr-o peri-oadă de revizuire, aş spune dramatică, a felului în care am perceput această identitate. La sfârşi-

tul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, eu predamcu această convingere că profesorul trebuie să lespună studenţilor toate acele momente din trecu-tul neamului nostru, în care românii au realizat operformanţă. Vă dau un singur exemplu: faptulcă aici, în Europa de Sud-Est, noi am fost singu-rul popor, spre deosebire de greci, bulgari, sârbi,albanezi, chiar şi o parte a Ungariei, care ne-amasigurat statutul de autonomie. Atunci, în EvulMediu, statutul de autonomie, în condiţiile do-minaţiei otomane, era ca şi cum aveai un buletinde identitate politică în lumea europeană. Şi eu lespuneam studenţilor acest lucru: „Iată, noi am iz-butit o asemenea performanţă prin lupta aceastape care au dus-o voievozii noştri, în primul rândŞtefan cel Mare.”

După un timp, şi mai ales lucrul acesta s-a în-tâmplat după 1990, am căpătat convingerea că emult mai util să-i spui unui tânăr şi care sunt as-pectele negative din istoria naţională, care au fostocultate în istoriogra a noastră, considerându-secă se face un deserviciu poporului român dacă sespun lucruri care ar putea să-l pună într-o luminadefavorabilă. Dar eu am considerat că, exact cumunui bolnav nu-i faci un serviciu spunându-i că ara-tă foarte bine – indcă în felul ăsta nu e conştient destarea lui şi nu se mai duce la medic să se trateze –tot aşa şi ecărui popor trebuie să i se spună, dacă

dorim ca el să se tămăduiască, de ce boală suferă. Şiatunci eu am scris o carte intitulatăO istorie sinceră a poporului român, în care am prezentat nu numaiaspectele pozitive din istoria naţională, ci şi celenegative care, după opinia mea, au in uenţat dupăaceea pe termen lung dezvoltarea noastră.

Desigur, toată lumea, atunci când este vorbadespre zionomia spirituală a românilor, se gân-deşte la Mircea Vulcănescu, la Constantin Noicasau la părintele Stăniloae, oameni de mare erudi-

ţie, de mare neţe psihologică şi n-o să îndrăznescsă mă măsor cu ei. Eu iau întotdeauna exemplulMioriţei. Noi, în balada Mioriţa, îl vedem pe cio-banul moldovean care întâmpină moartea cudetaşare, o vede ca pe o nuntă şi într-un fel o pri-meşte aşa, muceniceşte. Bine, dar în Mioriţa, noiavem trei personaje. Toate aceste personaje suntromâni, şi moldoveanul şi vrânceanul şi ungu-reanul, pentru că ungureanul nu e ungur, este unromân venit din Transilvania care era sub stăpâni-rea clasei politice maghiare. Îi vedem pe cei doi că,dimpotrivă, se simt frustraţi de bunăstarea moldo-veanului şi uneltesc moartea lui. Niciodată n-am înţeles de ce noi ne identi căm doar cu o treimedin comunitatea românească reprezentată în bala-dă de cei trei ciobani. Ne identi căm doar cu celgeneros, dar şi pasiv, şi trecem foarte uşor cu ve-derea peste cei doi, care sunt doi oameni pizmaşi,dispuşi să meargă până la crimă. După ce am vă-zut ce s-a întâmplat în România ultimilor douăzecide ani, am ajuns la convingerea că ungureanul şivrânceanul sunt cei care alcătuiesc nota dominan-tă a poporului român de astăzi.

Noi vorbim acum despre ceea ce se poatenumi, la modul generic, România profundă. Nueste obligatoriu ca această Românie să e repre-zentată de majoritatea românilor din zilele noastre.

C e t a t e a

H o t i n

I



I

Întrebarea este ce înţelegem prin România pro-fundă? Pentru că, vedeţi, la noi este această imagineidealizată a satului românesc. Satul românesc, într-adevăr, în perioada Evului Mediu a avut un rolextraordinar în asigurarea acestei continuităţi şi a

acestei identităţi a poporului român. Mai târziu însă,satul românesc, din vina clasei politice, nu a reuşit, în perioada de modernizare a societăţii româneşti,să se integreze în acest proces, el rămânând în niştestructuri arhaice, conservatoare. La noi se poate ob-serva – şi asta reprezintă, după mine, unul dintre celemai serioase obstacole în calea modernizării – absen-ţa spiritului civic. Spiritul civic s-a născut la oraş, în oraşul medieval. Noi nu am avut astfel de ora-şe. Cele care au existat, Braşovul, Sibiul, Bistriţa, aufost întemeiate de saşi. Iar cele din Moldova şi ŢaraRomânească au fost nişte sate mai mari, care n-aucunoscut reglementările, disciplina, pe care le pre-supune viaţa medievală. Şi atunci la noi nu existăaceastă cultură politică, cultură civică. Fiecare dintrenoi, atunci când are o problemă, nu se gândeşte căaceastă chestiune trebuie rezolvată la nivelul ţării întregi, printr-o reglementare generală. Fiecare din-tre noi o reglementăm individual, printr-un prieten,prin o rudă pe care o avem, ba la primărie, ba la pre-fectură, ba la nu ştiu care alt birou...

Când vorbim despre România profundă, nutrebuie neapărat să ne referim numai la mediulrural, ne gândim îndeosebi la partea adâncă despiritualitate românească.

Da, sigur, sensul trebuie lărgit. Sunt de acordcu dumneavoastră.

Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu.Dumnezeu pe toate le vrea. În ecare arată o nuanţă din spirituali-tatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să recti căm opera şicugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu e! Mai degrabă vom ţine laexistenţa ecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină esteşi în lumea ideilor dumnezeieşti.

Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte celromân. El s‑a născut creştin. El n‑are la bază o altă structură religioasă,care să o tulbure pe cea ortodoxă.

Întrebarea este: găsim undeva un ritm mai bun, şi nu cumva a for -mat ritmul ortodox în poporul nostru anumite însuşiri care fac acum parte integrantă din spiritualitatea lui speci că, nu cumva şi‑a impri-mat Ortodoxia pecetea adânc în rea românească?

Dar şi din aceste puţine consideraţii se poate vedea destul de bine perspectiva care se deschide înspre viitor neamului nostru: el este chemat să realizeze ode un clasicism original, de‑o limpezime, de‑o armonie dar şi de o adâncime neajunsă înc pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu ne forţăm a ieşi din origin

noastră, care este legată de Ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. Mai aproape de Osă ne e lozinca. Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de noastră.Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Extrase din „Ortodoxie şi Românism”, Sibiu, 1939.

Aş dori să vă întreb altceva. Pentru a putea în-văţa câte ceva din lecţia trecutului, puteţi să faceţio scurtă analiză a unui exemplu semni cativ pozi-tiv şi unul semni cativ negativ, din istoria noastră.

La exemplul pozitiv, vă dau cel pe care l-am

citat adineauri. Prin această rezistenţă îndelunga-tă, multiseculară, faţă de presiunea otomană, noiam constrâns Imperiul Otoman să ne recunoascăautonomia care ne-a garantat identitatea politi-că. De pildă, aici, la nordul Dunării, pe teritoriulŢărilor Române, turcii, deşi erau suzeranii acestorţări, nu au avut voie să construiască moschei. Şiasta pentru că a fost această rezistenţă care, sigur,nu se putea prelungi la nesfârşit. Voievozii noş-tri au trebuit să găsească o formulă politică şi aicieste interesantă mărturia acelui umanist italian,Filippo Buonaccorsi Callimachus, care s-a a at înslujba regelui Poloniei şi care spunea că românii,după ce i-au înfrânt pe turci, au sfârşit prin a se su-pune Porţii Otomane prin tratate, nu ca învinşi, cica învingători. Asta este întradevăr o performan-ţă, că noi am păstrat statul, că am avut structurilenoastre politice, structurile noastre administra-tive, structurile noastre judecătoreşti, structurilenoastre culturale, structurile noastre bisericeşti.

Ce putem învăţa din acest exemplu?Importanţa solidarităţii româneşti. În an-

samblu, lupta antiotomană a presupus un efortcolectiv, solidar, al moldovenilor, muntenilor şitransilvănenilor. În cele din urmă, toţi au partici-pat, de la vlădică până la opincă, de la domn şimitropolit până la ultimul ţăran, cu toţii au fost



I

Bine, dar înainte de acestea s-a pierdut Oltenia,Muntenia şi Dobrogea. Şi statul român era doarpartea de Moldova dintre Carpaţi şi Prut – căBasarabia era la ruşi – şi fără Bucovina care era laaustrieci. Deci, atâta rămăsese din statul român.De ce? Pentru că guvernanţii n-au pregătit armatapentru această mare încercare.

Aş vrea să vă relatez un lucru care, după mine,este unic în istoria războaielor şi în istoria popoa-relor. În ajunul căderii Bucureştiului, 6 decembrie1916, la Cartierul General a avut loc o masă, pen-

tru că se făcuseră înaintări în armată. De ce se făcuseră înaintări în armată? Armata fu-sese doar înfrântă. Explicaţiaera: ca să se ridice moralul o -ţerilor. Spuneţi-mi şi mie unde, în ajunul pierderii capitalei, se

dă banchet pentru înaintări îngrad? Lucrurile acestea, din ca-uza că au fost ocultate, că n-aufost spuse, au adus un imens de-serviciu, pentru că, încă o dată,vrem sau nu vrem să ne vinde-căm de aceste păcate?

Acum, după ce mi-aţi de-scris momentul acesta, să înţelegcă avea dreptate Nichifor Crainic

când spunea că 1918 a fost înprimul rând un dar făcut deDumnezeu românilor şi nu atât un rod al efortu-rilor naţionale care vedem că au fost coordonatedestul de prost?

Sunt de acord cu ceea ce a spus NichiforCrainic. El, ca profesor de teologie, a vorbit dedarul lui Dumnezeu. Istoricii, care sunt mai pozi-tivişti, vorbesc de istorie. Noi practic am terminatPrimul Război cu pacea de la Bucureşti, pe carene-au impus-o Puterile Centrale, o pace care eradezastruoasă pentru români. Au venit aceste douănesperate situaţii: prăbuşirea Imperiului rus, aautocraţiei ţariste şi destrămarea monarhiei aus-tro-ungare. Şi am obţinut, ca urmare a căderiiautocraţiei, Basarabia, iar ca urmare a destrămăriimonarhiei austro-ungare, Bucovina, Transilvaniaşi Banatul. Într-adevăr se poate vorbi de darul luiDumnezeu. Dar noi am fost total nepăsători şi, aşspune, nerecunoscători, şi am avut această per-cepţie absolut greşită: am confundat legitimitateacu ireversibilitatea. Am crezut că, dacă un feno-men e legitim, este şi ireversibil. Gata, s-a făcutRomânia Mare, de acum o să rămână în veci deveci România Mare, indcă acesta este teritoriullegitim al românilor. Noi am fost exact precumsluga aceea care, primind un talant, l-a îngropat înpământ şi n-a mai vrut să facă nimic. L-a îngropat

angrenaţi în această bătălie. Pentru că, gândiţi-vă, unul din elementele care au asigurat succesulacestei lupte a fost crearea unui gol, vorbim în ter-meni ştiinţi ci, a unui gol demo-economic în caleanăvălitorilor. În termeni obişnuiţi, aceasta însem-na pustiirea ţării. Pământul era pârjolit. Pentru căarmatele de atunci trebuiau să se hrănească dinteritoriul ocupat. Domnii noştri au practicat aceas-tă tactică a pământului pârjolit, care presupuneasacri ciul acelei averi modeste pe care o avea şiultimul locuitor al ţării, pentru ca otomanii sănu poată să găsească resurselecu care să-şi hrănească armata.Unirea întregii comunităţi ro-mâneşti a făcut ca noi, fără sădiminuăm în vreun fel meriteleşi luptele celorlalte popoare, săne plasăm la vârf, prin rezistenţa

noastră în faţa asaltului otoman.Deci învăţământul este: iată

unde ne poate duce solidaritateanaţională!

Solidaritatea naţională şi,mai ales, spiritul de jertfă pen-tru comunitate. Pentru că aici

ecare a acceptat ca să-i e arsăcasa, să-i e arsă recolta. Numaipentru ca să poată să e salvată

ţara. Mă îndoiesc că astăzi, dacăsă spunem, prin absurd, s-arpune o astfel de problemă, noi care suntem atât deataşaţi de bunurile materiale, am accepta un ase-menea sacri ciu.

De aici se vede şi marea diferenţă dintre felulde a gândi al celor de azi şi al celor din vechime.

Da, exact. În ceea ce priveşte exemplul nega-tiv, eu mă gândesc de multe ori la perioada anilor1914-1916. Noi ne-am pregătit timp de doi ani casă intrăm în războiul de reîntregire a neamului. Şiasta presupunea din partea noastră un efort res-ponsabil şi colectiv, în vederea marii încercări princare avea să treacă naţiunea română. Nu amintescdecât în treacăt cuvintele extraordinar de dure pecare Octavian Goga le avea la adresa clasei noastrepolitice care a dat dovadă de o iresponsabilitate in-credibilă în ceea ce priveşte pregătirea războiului.În loc să se înarmeze această oaste care trebuia sădea bătălia pentru desăvârşirea unităţii naţionale,s-au făcut nişte afaceri incredibile. Şi, cum spuneGoga, foarte adevărat şi foarte trist, nu mulţimeaduşmanului, nu armamentul lui, ci înfricoşătoareaepidemie de meningită morală care bântuia soci-etatea românească, ne-a adus la înfrângerea din1916. Când vorbim de Primul Război Mondial negândim de obicei la Măreşti, Mărăşeşti, Oituz. Nu?

F o t o :

D a n

D i n e s c u



în pământ şi, ca să nu se piardă,l-a lăsat pe 20 de ani într-o atitu-dine de indiferenţă şi, repet, deiresponsabilitate, care nu poate

condamnată îndeajuns.

Ce învăţăminte a ăm dinexemplul negativ pe care ni l-aţispus?

Din aceste exemple învăţamcă, atunci când este vorba de uninteres major al naţiunii, atâtatimp cât nu există o responsabi-litate din partea clasei politice şinu există o angajare din parteaa ceea ce se numeşte opinia pu-blică, de ecare dată lucrurile setermină foarte prost pentru noi.

Trebuie să existe o armonie întreacţiunea clasei politice şi spriji-nul opiniei publice.

Domnule profesor, în 1997aţi fost una dintre persona-lităţile culturale care au luatatitudine, alături de diverseorganizaţii studenţeşti, împo-triva semnării tratatului dintreRomânia şi Ucraina. Cum vedeţi

astăzi această problemă care, lavremea respectivă, a produs maimulte sciziuni între viziuneaclasei politice şi opinia publică?

Mă doare s-o spun, însăacum îmi dau seama foar-te bine că toţi cei care ne-amopus atunci semnării tratatuluicu Ucraina, am avut perfectădreptate. Acest tratat n-a adusnici un fel de folos şi de avantajRomâniei şi, în primul rând, n-aadus nici un fel de îmbunătăţirea situaţiei românilor care trăiesc în nordul Bucovinei, în ţinutulHerţa şi în zonele basarabene,intrate în frontierele UcraineiSovietice, încă din 1940. Eusunt pentru o politică de bunăvecinătate, dar atitudinea auto-rităţilor ucrainene şi formele, aşspune, câteodată virulente, alenaţionalismului ucrainean, mise par incompatibile cu acesteraporturi care ar trebui să exis-te între noi şi Ucraina. O mareagreşeală a fost faptul că, în 2007,când se putea revizui acest

tratat, când se putea repune îndiscuţie, societatea româneas-că nu a reacţionat în nici un fel,clasa politică de asemenea nua reacţionat. Dacă în anii ’40România a fost constrânsă, subpresiune, să accepte amputări-le teritoriale, în 1997 şi în 2007,prin pasivitatea noastră nejusti-

cată, noi am acceptat ca acesteteritorii – pe care Ucraina nici nuvisa că le va obţine vreodată atâtde uşor, întrucât nu are nici undrept istoric asupra lor – să i ledăm pe tavă. Acţiunile studenţi-lor din 1997 împotriva semnăriitratatului cu Ucraina au fost unlucru excelent şi îmi pare rău că

studenţii de atunci sau cei deacum nu s-au gândit ca, măcar laun nivel simbolic, să întreprindănişte demersuri asemănătoare şi în 2007. Toate aceste realităţi nutrebuie însă să ne demobilizezedin lupta noastră pentru adevăr.

Vă rugăm să le prezentaţi ti-nerilor, din punctul de vedere alunui istoric, principalele etape

ale secolului XX românesc.Noi am avut până la pri-mul război mondial o perioadă în care practic elita societăţiiromâneşti, în primul rând elitaintelectuală, dar şi cea politică, afost stăpânită de ideea desăvâr-şirii unităţii naţionale. Idealulnaţional, până în 1918, a fost ide-ea forţă călăuzitoare a societăţiiromâneşti. După 1918, ieşiţi dinobsesia naţionalului, am avut oextraordinară deschidere spreuniversalitate. Aşa se şi explicăde ce, ceea ce numim perioada deaur de 20 de ani din unghiul devedere al culturii, e marcată depersonalităţi absolut strălucite.După generaţia paşoptistă, cares-a evidenţiat în primul rând peplan politic, în plan cultural pe-rioada interbelică este cea maifecundă. Aceste două generaţiile consider eu vârfurile spiritu-lui românesc: paşoptiştii în planpolitic, intelectualii interbelici în plan spiritual. A venit celde-al doilea Război Mondial cu



instaurarea regimului comunist, care de fapt a fosto formă de ocupaţie sovietică ce a impus modelulsovietic de socialism. Peste tot în lagărul sovietic aexistat însă această dorinţă de emancipare.

În condiţiile în care a apărut o ravă autono-mie, totuşi spiritul românesc a putut, mai ales după1964, să-şi recupereze, măcar în parte, identitateanaţională. Căci toate aceste mişcări de emancipare, în ultimă instanţă, urmăreau recuperarea identită-ţii naţionale. Sovieticii voiau să şteargă identitateanaţională a popoarelor supuse. Stalin a avut chiarla un moment dat gândul să înglobeze toate acesteţări Uniunii Sovietice. Şi, pentru a putea dominaaceastă zonă, era nevoie ca popoarele de aici săuite ce reprezintă ele din punctul de vedere al cul-turii lor, al trecutului lor, al valorilor lor speci ce.

Aceeaşi luptă împotriva identităţii naţionale

pe care o regăsim şi astăzi.Exact. De ce? Pentru că, şi acum mă refer laultima parte a secolului XX, noi am trecut de la oformă de hegemonie a Uniunii Sovietice, la o altăformă de hegemonie care este mult mai abilă, în-trucât ea se ascunde în spatele globalismului, seascunde în spatele unor formule foarte generoase,dar care practic urmăreşte acelaşi lucru: anulareaidentităţii naţionale. Pentru că nici o hegemonienu se poate împăca cu faptul că popoarele pe carele-a supus, sau vrea să le supună, îşi păstrează in-

dividualitatea lor naţională, şi, mai ales, istorică.

Am avut internaţionalismul proletar sau socialist,acum avem globalizarea sau mondialismul. Dinacest punct de vedere există o simetrie perfectă.Atunci, internaţionalismul proletar ducea lupta îm-potrivă Bisericii în numele ateismului, zis, ştiinţi c.Globalismul luptă şi el împotriva Bisericii, pentrucă Biserica este totuşi un factor identitar. Acumlupta se duce mult mai abil. Nu se procedeazăaşa de brutal cum era în timpul regimului comu-nist, atunci când nu era voie să mergi la Biserică,dacă erai membru de partid sau nu era voie să-ţibotezi copilul. Acum, în schimb, prin lme, princărţi, tot timpul se seamănă neîncredere în adevă-rurile fundamentale ale Bisericii. Dacă citescCodullui Da Vinci, dacă mă duc la cinematograf şi văd totfelul de lme care prezintă viaţa lui Iisus sau vieţiles nţilor într-o lumină care îl îndepărtează pe cre-dincios de adevărurile Bisericii, efectul este acelaşi

ca pe timpul comunismului, după ce se participa lacursurile de ateism ştiinţi c. Aş spune chiar că, demulte ori, efectul este mai pervers. Pentru că omulcare auzea un curs de ateism ştiinţi c era avertizat,se gândea că propagandistul acela care îi preda eraobligat să-i spună nişte minciuni. Pe când acum i secreează omului iluzia că este liber şi că este informatcorect, dar în realitate el este minţit şi manipulat în-tr-un mod grosolan...

Un profesor universitar spunea că românii

de astăzi sunt mai uşor de manipulat şi datorită

I

H .: D D



faptului că ei nu mai au idealuri, nu-şi mai asumă

un ideal înalt. Ce s-ar putea face ca măcar noile ge-neraţii să e mai interesate de ţelurile spirituale?Aici, vă mărturisesc, mi-ar foarte greu să

răspund pentru că toate aceste încercări pe carele-am făcut în perioada în care am ţinut un cursla masteranzi, de a le trezi interesul acestor tineri– care erau absolvenţi ai Facultăţii de Istorie – aueşuat în mare parte. Aş dorit să fac din ei niştetineri angajaţi. Unii spun că deosebirea dintre in-telectualitate şi intelighenţia (termenul este luat dela ruşi), ar că intelighenţia înseamnă intelectu-

alitatea angajată, intelectualitatea care se pune înslujba unui ideal. Eu asta îmi propusesem cu aceştitineri. Sigur, veneau de la muncă, cursurile eraudupă-amiază, ei erau obosiţi. Din păcate nu am re-uşit să am o comunicare cu ei. Am încercat toatemodalităţile de discurs, însă nici una dintre ele nua funcţionat. Tineretul de astăzi este scufundat înmaterialism şi foarte puţini sunt aceia care sunt în-tr-adevăr interesaţi de lumea valorilor spirituale.

Acestea sunt roadele politicii de spălare a creie-relor, care s-a dus în România după 1989. Majoritateatinerilor cu studii superioare trăiesc cu obsesia bur-selor în străinătate. Să plece, să stea cât mai mult înstrăinătate. Ideea că ei au un rost de îndeplinit aici,ca români, este pe cale de dispariţie. Dacă ar puteasă prelungească 10 ani bursele acestea numai ca sănu intre în serviciu, ar rămâne acolo. Tinerii nu au ostrategie a existenţei, întemeiată în primul rând pevalori spirituale, religioase şi culturale.

Ce soluţii le oferim acestora?Aici cred că Biserica are un rol capital. Pentru

că, din moment ce şcoala este atât de grav de citară în latura ei educativă, din momentul în care Armata,ca şi instituţie educativă, a dispărut şi ea odată cutrecerea la armata profesionistă, singura instituţiecare poate îndeplini acest rol formativ, educativ,este Biserica. Avantajul ei este că ea poate întemeia

educaţia pe valori creştine. Biserica poate asocia

educaţia, nu numai a tinerilor, ci a tuturor credin-cioşilor, cu această formare în duhul credinţei.

Fiindcă aţi vorbit de Biserică, ce rol a avutOrtodoxia în existenţa poporului român, de-a lun-gul veacurilor.

Cred că Ortodoxia este una dintre componen-tele de bază ale identităţii naţionale. Să nu uităm că, în perioada medievală, Regatul Ungar a avut func-ţia, dată de papalitate, de a răspândi catolicismul.Păstrarea credinţei ortodoxe a fost unul din factorii

cei mai importanţi care ne-a ferit să cădem sub do-minaţia regatului ungar. Pe de altă parte, a existatmarea presiune otomană. Noi, am trăit în ceea cese numeşte pluralismul statal, adică, acelaşi po-por, am trăit în mai multe state: Ţara Românească,Moldova, Transilvania şi, până la 1420, Dobrogea.Dar Ortodoxia, precum şi conştiinţa originii roma-ne, ne-au făcut să rămânem uniţi. În ultimă instanţă,pe aceşti doi piloni s-a întemeiat în principal conşti-inţa propriei noastre identităţi.

Dacă ar să le transmiteţi tinerilor un mesajde încurajare, ce le-aţi spune?

Le-aş spune exact principiul pe care l-a lă-sat Sfântul Benedict de Nursia, întemeietorulOrdinului benedictin, în secolul al VI-lea:Ora etlabora( Roagă-te şi lucrează ). Ce înseamnă asta?Pe de o parte să trăiască în spiritul învăţăturii creş-tine şi să aibă cultul valorilor creştine. În al doilearând să-şi mobilizeze toate resursele zice sau in-telectuale, în funcţie de meseria pe care o practică,şi să şi le pună în slujba propăşirii neamului româ-nesc. Nu în Italia, nu în Spania, nu în Afganistan.Nu. Aici, în spaţiul românesc, chiar cu nişte jertfemai mari, trebuie depusă munca aceasta. Aşadar,Roagă‑te şi munceşte, după cum zicea şi sfântul ie-rarh Calinic de la Cernica.

A D P

România este un loc minunat. Despre cei care pleacă din ţară... etrist să‑ţi pierzi credinţa şi identitatea, doar ca să trăieşti mai bine. La nu rămâi decât cu un gust de cenuşă în gură. Mi se pare că este o copilsă pleci. Tinerii ar trebui să e convinşi că locul acesta este extraorde un loc binecuvântat, călcăm pe moaşte de s nţi. Ne hrănim cu seva-mântului îmbibat cu moaşte ale s nţilor care şi‑au dăruit tot rostul vilui Dumnezeu. Are o importanţă imensă ceea ce s‑a întâmplat cu înaintnoştri. Păcatul a început la noi din secolul al XIX‑lea. Mersul în Occidi‑a făcut pe oameni să vină în contact cu o lume pe care nu au înţeldestul de bine. Acea lume nu ni se potriveşte nouă în toate. Ar trebu

luăm ceea ce era bun de luat.De aici şi greşelile enorme, cea mai mare este că am întors spatele Bisericii Ort

Ne‑am apucat să stricăm frescele şi să facem picturi în ulei, ne‑am apucat să luăm pă-rile mănăstirilor. Să mai reparăm ce mai putem repara, dacă mai putem.

S R ,

53

I



Românitatea înCovasna şi Harghita Înalt Preas nţitulioan s elejan

Autonomia culturală este o stare de fapt; separarea şcolilor ma-ghiare de cele române a fost o decizie a orbilor, ce a condus la crearea,

pe acelaşi teritoriu naţional, a unei lumi paralele cu lumea româneas-că. Pe români nu-i întreabă nimeni nimic, n-au cui se plânge, sunt canişte deportaţi în Siberia. Credeţi că, dacă mâine se prezintă la con-curs un român şi un maghiar pentru a ocupa, spre exemplu, postulde inspector general în învăţământ, va câştiga românul? Oricât depregătit ar , va pierde. Politicul îi barează calea. Statul român ne-aabandonat, aşa cum a făcut-o mereu în istorie, lăsându-ne să ne pier-dem limba şi numele de români.

Nu există nici o strategie de integrare totală a acestor judeţe în

România. Parcă n-am face parte din România! Mai bine zis, statul

are o strategie zero în acest sens. Judeţele Harghita şi Covasna suntca o Insulă a Şerpilor în centrul României, o insulă care nu prezintăniciun interes pentru Bucureşti. Suntem prea puţini români în celedouă judeţe şi nu oferim voturi multe. Când, la sfârşitul războiului,am pierdut Insula Şerpilor, în jurul căreia musteşte petrolul, statulromân n-a făcut nimic. Nimic nu face nici acum pentru cele două ju-deţe, deşi poate. Câtă lume ştie de rezervele uriaşe de uraniu care sea ă în nordul Harghitei? Pierzând controlul asupra Insulei Şerpilordin Carpaţi, statul pierde controlul şi asupra acestor zăcăminte, ca şiasupra uriaşelor rezerve de apă de aici.

Când am venit aici, am găsit biserici în care crescuseră copaci.N-am intrat cum intră un episcop, cu crucea în biserică, am intrat cusecurea şi cu drujba în aceste biserici care, în anii ’40, au fost distruse.Sunt unele în care s-a pus dinamită şi au fost distruse total.

Au fost destule situaţii delicate. Mă a am într-o zi în zona Baraolt, judeţul Covasna şi în biserică am găsit copaci. M-am dus cu câţivastudenţi să facem curat, să strângem bani şi să le reparăm. Cineva,care vorbea şchiopătând româneşte, a oprit căruţa lângă mine şi mi-aspus: „Părinte, ştiţi ce s-a întâmplat cu biserica asta, de-a ajuns aşa?”;„Eee”, zic eu, „să nu mai vorbim despre necazurile ce au fost, să numai deschidem rănile, să pornim mai departe.” Iar omul mi-a spus:„Totuşi, părinte, ascultaţi povestea asta: după Dictatul de la Vienadin 30 august 1940, am fost convocaţi românii într-o zi la primărie şini s-a spus să venim cu un târnăcop, cu o rangă, cu o secure, cu unel-te de lucru. Au venit românii, crezând că vor trimişi să prestezediferite munci pe la poduri. Dar nu. Li s-a spus: «Acum vă îndreptaţispre biserica voastră şi o dărâmaţi.» Oamenii au rămas înlemniţi şipână nu s-au tras câteva focuri de armă nu s-a mişcat nimeni din faţa

În lt P e fnţ tul Io n Selej n,h ep cop l Cov ne H gh te ,

e te cel c e t tenţ upenomenulu nedo t de d p ţ e omân lo l m omâne ch înn m Român e . D n eptem e

, când o t în căun t ep cop,po h ep cop l H gh te

Cov ne , cl pă de cl pă, duce o luptăde lv e e c lo omâne t , decon t ent z e omân lo că t e u e

ă- pă t eze dent t te , d decon t ent z e etn c lo m gh că,do împ eună, omân m ghpot ce luc u le ă me gă ne.Pu l căm în cont nu e, cu co dulIPS Io n, ext e d n două nte v u

le În lt P e fnţ e S le pu l c te înnul 6 înBuletinul Ligii Cultural-

creştine Andrei Şaguna în Jurnalul Naţional d n m .

I

54



primăriei, şi aşa s-au apucat şi au demolat, foarte,foarte greu, o parte din biserică.” În timp a rămas

biserica numai cu zidurile. Aici s-a trăit o tragediea neamului românesc.Dacă veţi cerceta presa locală, s-ar putea să ţi

surprinşi de un anunţ de angajare: angajăm doiinstalatori, apoi în paranteză – să cunoască limbamaghiară. Angajăm trei necali caţi, în paranteză– cunoscători de limbă maghiară. Iată că, fără să

e impusă a doua limbă o cială, în această zonălimba maghiară este deja o cială.

Dacă veţi căuta legislaţia care a fost înTransilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi înce-

putul secolului al XX-lea, veţi vedea cât de aspre eraulegile Imperiului Austro-Ungar referitoare la limba,

la graiul românesc. Eu sunt născut în Transilvania, în părţile Bihorului, în depresiunea Beiuşului şi vă

pot spune că acele legi au avut efecte chiar în familiadin care mă trag. În satul în care m-am născut nu atrăit niciun maghiar, au fost numai români. Buniculmeu a mers la şcoală, ca orice copil, şi tatăl lui a vă-zut că băiatul lui învăţa limba maghiară, nu limbaromână. L-a lăsat un an, încă un an, şi după ce aterminat două clase l-a oprit acasă. Şi aşa a rămas,ştiind să se semneze pe toate documentele doar cudouă litere. Iniţiala de la nume şi de la prenume.Tatăl meu a fost puţin mai norocos, el a reuşit săfacă trei clase, mama a făcut patru clase şi, încetul

cu încetul, din mila lui Dumnezeu, am început şinoi să facem studii în graiul nostru românesc.

Te to ul nex t de Ung con o m cu hotă â e D ct tulu del V en d n 3 ugu t (c .Istoria ilustrată a României , L te Inte n ţ on l, )

Cele m c o eg un de dezvolt e Român e , con o mne leg l t ve n ţ te de UDMR în (c .România Liberă , m t e )

I

55



Bunelu ( - ) - f

Bunelu a fost în armata română. A venit ordin de la Antonescuca să depună armele şi s-or predat ruşilor, la Odessa. Ruşii le-au pro-pus să treacă de partea lor. O parte, de frică, au acceptat şi au fostluaţi pe front, mai departe şi au fost duşi în prima linie. Pe cei carenu au vrut să treacă de partea lor, ruşii i-au dus în lagărul de con-centrare de la Baku şi apoi i-au dus încolo, în Siberia, unde bunelu astat 4 ani. Mai târziu el povestea de chinurile mari care au fost acolo.

În Siberia, el mai mult s-a întărit în credinţă. Îi dădeau câte 200 degrame de pâine pe toată ziua. Asta era hrana. „Dă-mi şi mie Bibliasă o citesc”, i-a zis la un cunoscut. Acela i-a răspuns: „Dă-mi hranape două zile şi eu ţi-o dau de tot.” Şi indcă el tare mult voia să aibăBiblia, o dat porţia pe două zile aceluia. Asta l-a întărit pe dânsul.Mulţi mureau de foame, iar el când citea din Biblie primea o hranăcare-l ajuta foarte mult.

Îl întrebam: „Ai omorât pe cineva în război?”; „N-am omorât.”;„Dar cum n-ai omorât? Nici un rus?”. Zicea: „Eu ştiam că şi ei suntortodocşi”. Dacă bunelu era credincios, pentru el credinţa era cel maiimportant lucru. „Si eu împuşcam, dar împuşcam, aşa, în sus, ca sănu omor pe nimeni. Mă rugam la Maica Domnului”, ne spunea el.

I

A fi român în

BasarabiaT e gene ţ

În Basarabia, această rană veche şi nevindecată a neamului nostru, românii auîncercat să ocolească opreliştile istoriei pentru a putea supravieţui. Ce problemau întâmpinat în lupta de apărare a propriei identităţi şi ce speranţe au păstrat îsu etele lor fraţii noştri de peste Prut, putem a a şi din mărturia a trei generaţibasarabene (bunicul, tatăl, ul), o mărturie care străbate zbuciumatul veac XXajunge până în zilele noastre. Această depoziţie este doar unul din miile de capale uriaşei drame a românilor a aţi în teritoriile înstrăinate.



Pe front a stat un timp cu un evreucare căra muniţie. Bunelu avea o ico-niţă şi se ruga la Maica Domnuluica să-l apere. Şi evreul îl tot întreba:„Măi, cum măi? Maica Domnuluiasta a voastră, chiar te ajută, măi?Chiar te ajută?”; „Da, Maica Domnuluimă ajută”, îi răspundea. Vedea evreul câţimureau, iar bunelu rămânea tot viu; şi iar începea să întrebe: „Dar eu, dacă am să mărog, a să-mi ajute?”; „Dacă te rogi, are săte-ajute!”, îl îndemna cu blândeţe bunelu.Apoi, a început a se ruga evreul acela laMaica Domnulu şi a scăpat cu viaţă, nicin-o fost rănit. A avut încredere că MaicaDomnului o să-l ajute. Eu cred că şi bunelus-a rugat pentru el, indcă era foarte milostivşi imediat îţi venea în ajutor.

Biserica din sat a rămastot timpul deschisă. Erasingura din raion pe carenu putuseră să o închidă.De la raion tot timpul îicerta: „Cum de bisericavoastră nu-i închisă?”.Atunci au trimis mai mulţioameni cu maşinile, ca o

armată, ca să distrugă zidul bisericii. Când au au-zit oamenii că vin să distrugă biserica, au începutsă bată clopotele. O ieşit bunelu. Pe el îl respectauoamenii care mergeau la biserică şi îl ascultau.

Oamenii au început să se adune la biserică.Care erau cu furcile, care cu topoarele, care cu hâr-leţe, cu ce-au apucat. Au umplut ograda bisericii.Când au ajuns maşinile, au început creştinii noştrisă se sfădească cu cei trimişi de la raion: „De ce-aţivenit?”; „Iaca am venit... Noi... Trebuie să ne apu-căm de lucru.”; „Dacă vă daţi jos din maşini, vă

tăiem cu furca, cu toporul, cu ce-areecare în mână, cu aceea năpădeşte

asupra voastră”. Şi n-o vrut nimenisă se dea jos din maşină. Cei de lapartid au început să le deie ordine

ca să se coboare din maşini, că doarerau plătiţi. Oamenii le răspun-

deau: „Ce? Vreţi să ne omoare?”.Şi aşa s-au întors înapoi. Atunciau pus creştinii pază la biserică.Stăteau de pază ca santinele.Cum se păzesc unităţile milita-re. Se rânduiau unul după altulşi aşa au stat foarte mult timp.

Bunica făcea mâncare, îşivedea de o datorie: primirea creş-tinilor. Nu se ducea niciodată seara

la vecernie. Făcea toate treburile pelângă casă şi pregătea mâncare pea doua zi. Pregătea toate ca să caze-ze, care jos, care pe pat. Dimineaţămergea la slujbă. Bunelu se duceaprimul la biserică. Stătea până se ter-mina slujba, îi aduna pe toţi săraciicare erau pe acolo şi venea cu ei, cutoţi, acasă.

În timpul săptămânii, bune-lu făcea o pravilă, mai ceva ca aunui călugăr. Miezonoptica erapermanentă. Citea utrenia, citea

canoane. După ce-şi făcea pravila, eracu Psaltirea. La ora 9 se culca. La 12 sescula şi începea privegherea. Când mă

sculam îl vedeam rugându-se în ge-nunchi. Bătea multe metanii. Se

ducea în casa cea mare şi făceametanii. Noi deschideam uşa

şi ne uitam. Stătea până pela 2-3 noaptea. După ace-ea mai dormea vreo douăore, se scula dimineaţa la5 şi pleca la calea feratăunde lucra.

I



I

S-o jert t pentru Dumnezeu. Era foarte râv-nitor în privinţa credinţei. Era gata să se deie înfoc pentru Biserică. El aşa putea să e ponegrit şibatjocorit, când era vorba de dânsul, dar când eravorba de Biserică el se arunca în foc, în cele maimari primejdii. Ne îndemna de multe ori să ne ru-găm erbinte pentru neamul nostru românesc.

Avea rugăciunea lui Iisus. Ne spunea: „Trebuiesă te rogi neîncetat!”. „Cum?”, întrebam noi, cei mai

mici. „Să chemi numele lui Dumnezeu în ajutor!”;„Dar cum?”; „Cheamă-L:Doamne miluieşte‑mă pemine păcătosul, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte‑mă.” Şi-l vedeam cum se aşeza pe scaun, apăi măuitam cum îşi mişca buzele; avea capul plecat în jos şi tresărea când vedea că-l încurcai cu ceva.Plângea. Deseori îl vedeam plângând la rugăciu-ne. Dar şi când povestea, plângea. Când povesteaceva din viaţă, din vieţile s nţilor, din ce-o citit el,din ceea ce ne aşteaptă pe noi în lumea cealaltă saudespre Judecata de Apoi. Spunea că toţi vor jude-caţi, şi cei care au defăimat Biserica vor judecaţi.

Bunica şi bunelu au făcut un legământ caDumnezeu să le dea tot răul în lumea asta, ca pecealaltă să e la bine. Şi când bunelu era bolnavde cancer, pe patul de moarte, din cauza durerii,a gemut odată. Atunci bunica i-a amintit de legă-mântul pe care-l făcuseră. De-atunci bunelu n-omai zis nimic.

Povestea bunica cum a murit bunelu. În timpce-l ţinea de mână, el şi-a dat su etul foarte liniştit.S-a întors puţin, a ridicat capul spre partea dreaptă,aşa un pic în sus, s-a înseninat foarte tare la faţă şi azâmbit cu multă bucurie. Ea zicea că a zâmbit ca şicum l-ar întâmpinat cineva.

Aşa a murit, zâmbind.

TataSunt născut în anul 1960. Tatăl meu, Bunelu,

cum îi spunem toţi acasă, ne ţinea pe toţi grăma-dă la biserică. Acesta era un motiv de mare dispreţpentru toată familia nostră, din partea celor care nucredeau. Pentru noi era foarte greu să rezistăm lastarea asta de spirit, la tot acest dispreţ. Situaţia asta însă pe mine mă ambiţiona să învăţ cât mai bine.

Ne porecleau, în batjocură, „credincioşii”.Profesorii mă dispreţuiau şi aveam multe discuţiicu ei: „Cum nu ţi-e ruşine? Tu? Tu eşti elev bun.Tactu’ e un întunecat. Tactu’ nu ştie ce vrea să facădin voi. Vrea să vă întunece cu totul.”; „Tatăl meunu-i întunecat!”; „Cum nu-i întunecat? Oameniizboară în cosmos acum, uite ce tehnologie e acum.El vă învaţă pe voi să credeţi în Dumnezeu carenu există.” Diriginta mă prigonea şi-mi smulgeacrucea de la gât.

Mă duceam acasă plângând şi-i ziceam luibunelu: „Tată, spune-mi, că nu înţeleg, toţi spuncă matale eşti întunecat, că ne înveţi credinţa înDumnezeu.” Şi tata ofta: „Măi, măi, măi, ce ban-diţii sunt. Eu caut să-mi educ copiii şi ei îi distrug.Nu ascultaţi de dânşii! Nu ascultaţi, că-s antihrişti.N-ascultaţi că, o să vedeţi, în iad se duc toţi ăş-tia. Este Dumnezeu, este Biserică, este Împărăţiacerurilor şi este Judecată. O să e Judecată, o să ebiserici, o să se construiască iar biserici înapoi.”;„Cum, tata, o să se ridice înapoi biserici?”; „Tăt asă se-ntoarcă înapoi! O să vedeţi! Că Biserica nupoate să e omorâtă. Biserica o să triumfe!”.

Şi tata tot ne lua la biserică. Ne spunea: „Voitrebuie să m-ascultaţi pe mine, nu pe dânşii.Ascultaţi numai lecţiile care vă sunt predate. Darcuvintele acestea împotriva lui Dumnezeu să nule ascultaţi. Dumnezeu e mare. Dumnezeu are să

Podul de ope te P ut,

6 m .

58



I

pună toate la locul lor. Nu vă temeţi. Credinţa vatriumfa. Şi totul va bine!”. Şi mergeam la biserică.

Când am terminat şcoala mi-au scris caracteri-zarea: „ideologic nedezvoltat”. Cu diriginta am datochii pe urmă, când m-am făcut preot. Ea a începutsă umble pe la biserică. La un moment dat, a ve-nit la biserica unde eram preot. Voia foarte mult săvorbească cu mine. Eu mă cam s am, căci mă ştiamelev în faţa ei. După ce s-a terminat slujba a venit lamine şi şi-a cerut iertare. A zis: „Sunteţi elevul meu,dar eu v-am prigonit. Îmi cer iertare.” Am începutsă vorbesc cu ea: „Dar nu, ce-aţi făcut? N-aţi făcutnimic. N-aveţi de ce să vă cereţi iertare. Eu n-amcu dumneavoastră nimic.”; „Eu ştiu că n-ai nimic.Tocmai asta, că n-ai nimic cu mine, tare mult m-atulburat. Eu atât de mult rău ţi-am făcut, părinte.Poate nu le ştii pe toate, dar eu le ţin minte pe toa-

te... Pe mine un lucru m-a şocat. După ce-ai plecatdin şcoală, n-a lipsit nici o sărbătoare să nu-mi tri-miţi o felicitare.” Îi trimiteam felicitări, că tătucaaşa spunea: „Să nu ţii ură. Oamenii nu-s vinovaţi...Ei nu-s bucuroşi, ei nu ştiu. Dacă vrăjmaşii intră-nei... Cu bine să-i tratezi!” Şi eu n-aveam nimic şi măgândeam că cu asta ea o să e mai bună, n-o să ţinăură asupra mea. Chiar şi din Germania, unde erammilitar, îi trimiteam felicitări.

Ea spune: „Ştiţi ce m-o tulburat foarte mult?Că uite, nici un elev nu mi-a trimis niciodată fe-

licitări, ei, pe care atât îi ridicam în slăvi, şi carenu meritau. Şi dumneata, câţi ani au fost, niciodatănu mă uitai şi îmi scriai câteva rânduri. Eu eramcredincioasă, că m-am născut într-o familie credin-cioasă. Dar, indcă soţul meu, care era director, nucredea în Dumnezeu, nu voiam să arăt că eu mă

menţin în credinţa părinţilor. Şi, iată, m-am făcutmai rea decât cei care nu credeau în Dumnezeu.”Mi-a dat pomelnice, să mă rog pentru soţul ei, căera bolnav.

Mămuca m-a născut la 42 de ani. Şi doctoriii-au spus: „Ia uite că ai deja şase copii. Vrei ca eisă rămână pe drumuri? Mata nu trebuie să naşti!De-amu e o vârstă înaintată. Copilul o să e bol-nav şi sigur o să mori!”. Şi ea a zis: „Am să moreu, dar copilul nu-l omor.” Tătuca era foarte îm-potriva avortului, nici vorbă să asculte de doctori.Mult mai târziu, mămuca i-a spus surorii: „Uite căel e preot şi eu, dacă ascultam de doctori, aveam săucid un preot!”.

Când era un necaz, ne rugam împreună.Mămuca a avut o boală şi doctorii spuneau că n-o

să trăiască. Tătuca ne zicea: „Vreţi s-aveţi mamă?”;„Da!”, răspundeam; „Mama e în pericol de moarte.Scăparea este numai dacă Bunul Dumnezeu o s-oajute.” Şi tătuca se ruga cu lacrimi, după 12 noaptea.Toţi făceam metanii. Dacă tătuca plângea, apoi şi noiporneam după dânsul. Plângeam şi băteam metanii.Şi bunica s-a însănătoşit. Doctorii ziceau că are sămoară şi, iaca, acum, în 2010, are aproape 92 de ani.

Atunci toate şcolile erau ruseşti. Aduceau fetetinere, frumoase, din Rusia – cu vagoanele le adu-

ceau şi le puneau să înveţe la universităţi, nu lemai trebuiau nici examene. Le băgau la şcoală şi ledădeau apartamente. Şi băieţii, după ce terminauşcoala, dacă se căsătoreau cu o astfel de fată, aceiaaveau şi apartament, aveau şi serviciu în oraş, încele mai bune locuri. Aveau perspectivă de viitor.

Studenţ omând n Ch nău,

â tul n lo ’7

59



Pe ceilalţi, care poate terminau cu medalie de aur,dacă nu se căsătoreau cu rusoaice, îi trimiteau în-tr-un sat îndepărtat.

Când s-a pornit renaşterea naţională eram înGermania, căpitan în armata sovietică. Ştiam totceea ce se petrecea în Moldova. La Marea AdunareNaţională, din 1989, au venit peste un milion demoldoveni. Ei strigau: „Oameni buni, noi trebuie

să m stăpâni aici. Şi-au bătut joc de noi de atâtatimp: bisericile ni le-au distrus, limba ne-au scos-o,gra a ne-au luat-o.” Au cerut limbă de stat. Subpresiunea lor, conducerea a demisionat şi au fostnevoiţi să facă alte alegeri. Pe urmă s-a des inţatşi Uniunea Sovietică şi atunci s-a declarat ca limbade stat să e limba română, iar gra a să e latină.

Cei din România ar trebui să e puţini maibinevoitori faţă de noi, indcă moldovenii şi aşasunt speriaţi, sunt bătuţi de soartă şi-s minţiţi. Casă i român în Basarabia, trebuie să te lupţi tottimpul. Să te lupţi în primul rând cu tine însuţi,să ai o luptă lăuntrică. Dacă n-ai lupta asta, atuncicedezi la gândul că tu nu eşti român, dar eşti mol-dovan. Trebuie să ai mereu dragoste de ţara ta, deneamul tău cel adevărat.

NepotulM-am născut în anul 1984.Când eram mic, tata îmi spunea cu lacrimi în

ochi: „Noi suntem români! Deşi ni spune că vorbimlimba moldovenească, limba noastră e româna.Noi suntem separaţi de tot restul poporului nos-tru. Noi suntem una, avem aceeaşi tradiţie, aceeaşilimbă, aceleaşi obiceiuri. Moldovenii, munteniişi transilvănenii suntem o singură ţară. Noi sun-tem pur şi simplu separaţi. Atâta.” Îmi vorbea de

Sfântul Ştefan, că a fost domnitorul Moldovei, căMoldova noastră nu-i numai ce este aici, e şi cea-laltă parte de peste Prut.

Eu ştiam că sunt român, că limba mea e româ-na şi asta mi s-a imprimat de nitiv. Eram gata sămerg la moarte pentru asta. La fel şi verişorii mei.Ei nu ştiau prea multă istorie, dar, pentru tot ceţinea de românism, imediat se făceau foc.

De prin clasele a V-a, a VI-a, când am trecut înTransnistria, am început să am probleme din cau-za limbii. Se întâmpla că vorbeam doi-trei românişi se apropia un rus şi ne spunea: „Govori po celo-veceski, citob tebea liudi poneali”, adică „Vorbeşteomeneşte, ca să te înţeleagă oamenii”. Eu imediatexplodam şi le ziceam: „Mă, voi călcaţi pământulăsta al nostru. Cum poţi tu să îndrăzneşti să-mispui mie aşa ceva? Cum, limba ta îi omenească şia mea nu-i omenească?”. Lor nu le plăcea că în-drăzneam să-i înfrunt. Mă aşteptau după lecţii şim-am bătut de multe ori cu ei. Mă rugam SfântuluiŞtefan ca să-mi ajute, să mă-ntărească. Nu-mi plă-cea să mă bat, dar nu puteam să tac din gură şi ledădeam mereu replici: „Eu învăţ limba ta, vorbesclimba ta, învăţ istoria ta, îţi scriu şi poezii în limbata. Tu niciBună ziuanu ştii să zici în limba mea.”Ne-am cam săturat de tinerii ruşi. Pentru că-s durişi umblă cu nasul pe sus. Nu pleacă niciodată ca-pul. Foarte puţini am întâlnit care să zică: „Iertaţi,eu nu ştiu moldoveneşte... Se poate în rusă?”. Suntalimentaţi foarte mult din partea Rusiei.

În Basarabia a existat un singur post de radio în limba română:Vocea Basarabiei. Şi cât s-a luptatVoronin ca să-l scoată complet!... Acolo auzeai toa-tă durerea ţării.

Celor din Basarabia li s-a vorbit foarte mult împotriva românilor. Ni se spune şi acum: „Chiar

P ocl m endependenţeţă de Un une

Sov et că,7 ugu t .

I

60



dacă suntem acelaşi popor, aceeaşi limbă, dar dejanoi suntem diferiţi de ei. Te duci, nu te primesc.Sunt mândri, te iau în batjocură. Ne fac ţărani,pămpălăi, proşti, ne resping.” Aşa mai spun uniidintre cei care au fost la şcoli în România. Nu toţi.Sunt mulţi care, când aud de România, li se aprin-de inima. Mai ales dintre cei care vin la Putna. Eivin cu lacrimi la Sfântul Ştefan cel Mare.

Eu n-am simţit în Basarabia nici un ajutordin partea României. În comparaţie cu cât se im-plică ruşii, românii poţi spune că fac în minus!Basarabia supravieţuieşte, nu progresează înspreromânism, cum ar trebuit. Încearcă să se men-ţină cumva, cât de cât, ca să nu se ducă. Ea pânăacum era jos. Acum, cât de cât, s-a ridicat şi în-cearcă să facă ceva. Dar, din partea României, sesimte prea puţin ajutor din câte s-ar putut face.

Pentru că acum speranţele României sunt în altăparte, spre UE, spre Occident... Nu prea vor să secomplice politicienii români...

Măcar de s-ar implica cât se implică ruşii.Procesul de rusi care continuă şi acum. Şi econo-mic, şi cultural, Rusia îi susţine pe toţi ruşii dinBasarabia. Îi invită şi pe români să meargă la şco-lile lor. Basarabenii ajung şi în România la şcoli,

dar foarte greu. Trebuie să i foarte bun ca să obţiiburse în România. Pe când la ruşi e altfel.

Sunt foarte mulţi tineri patrioţi, deşi au fostdezamăgiţi de conducerile de până acum. Dar totţin la neamul lor şi aspiră spre românism. Suntfoarte mulţi, dar n-are cine să-i sprijine, să-i susţi-nă, să-i alimenteze, să le spună o vorbă bună.

Foarte mulţi vor Unirea. Ar trebui şi cei dinRomânia să ne mai îmbărbăteze, să ne mai spu-nă: „Fraţilor!” Măcar atât. Adică noi, basarabenii,venim, dar,totuşi, ne aşteptaţi? Dacă nu există o înţelegere, o deschidere apare după aceea gândul:„Măi, într-adevăr a fost mai bine cu ruşii.” Mulţiaşa s-au obişnuit. Când vii la fratele tău, când vreisă i cu el şi vezi că el e rece cu tine, atunci iar te întorci înapoi, ca şi evreii care se gândeau la căldă-rile de carne ale Egiptului.

Basarabenii se simt ca şi cum ar orfani. Eisunt ca un copil care n-o cunoaşte pe mama lui,dar ştie că ea există. Şi copilul zice: „Mama m-anăscut şi eu nu o cunosc!”. Chiar dacă l-a crescutaltcineva, el vrea să se apropie de mama lui ceaadevărată, de care a fost despărţit fără voia ei şi alui. El vrea s-o cunoască. Numai să ştie că, dacă aresă meargă la ea, mama o să-l primească.

„Fiecare popor şi ecare epocă stă pe umerii vremurilor trecute, spunea marelenostru poet Mihai Eminescu. Poporul român stă pe umerii Mănăstirii Putna.Ştefan cel Mare să ne e în veci călăuză în a ne servi Patria.”

Mihai Ghimpu, Preşedinte interimar al Republicii Moldova,Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova,Român din Coloniţa - Chişinău(însemnare din Cartea de Aur a mănăstirii)

p l e .P e ed nteleRomân e , dl. T nBă e cu p e e-d ntele nte m lRepu l c Moldov ,dl. M h Gh mpu

u v z t t Mănă t ePutn , - u înch -n t u depuco o ne de o lmo mântul S ântuluVo evod Şte n celM e. A o t p mv z tă ofc lă dop e ed nţ de t t lMănă t e Putn .

I

61



Nu-mi este uşor să relatez despre cele

două luni petrecute în Tanzania în Centrulde misiune din Kidamali. Nu ştiu de ce...Poate pentru faptul că această experienţătrebuie povestită altfel, pe o altă notă... Încerctotuşi să redau câteva impresii şi câteva întâm-plări. Asta mai ales gândindu-mă la cei tineri, carem-aş bucura să înveţe să zică mai des cuvântul acesta: „Slavălui Dumnezeu pentru toate!”. Să înveţe să e mulţumiţi. Sevor odihni şi ei şi-i vor odihni şi pe cei ce-i înconjoară.

Gânduri din TanzaniaProtosinghel Nicodim PetrePărintele Protosinghel Nicodim Petre, de la

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, a fost trimis în pe-rioada 14 ianuarie – 14 martie 2009 ca preot misionar într‑un centru misionar al Mitropoliei de Irinopolis dinTanzania.

M



Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Mulţumesc IPS MitropolitTeofan, care a avut gândul acesta de a încerca o experien-

ţă misionară într-un spaţiu unde Ortodoxia este puţin cunoscută. Afost frumos. Nu foarte uşor. Nici foarte greu. După o escală în Dubai,unde am stat mai bine de o zi, vizitând cel mai luxos oraş din lume,„acoperişul lumii” cum îl numesc unii, am aterizat la Dar Es Salam,capitala economică a Tanzaniei. Contrastul a fost izbitor. Ne-a în-tâmpinat un aeroport mic şi neîngrijit, nu cu mult mai mare decâto autogară de la noi. Aerul tropical foarte cald şi umed îţi crea unsentiment de sufocare. Forfota şi înghesuiala din aeroport şi lipsa decurăţenie creau şi ele o stare de disconfort şi nesiguranţă.

Aceasta a fost prima impresie pe care am avut-o despre Africaşi despre Tanzania. Aşa am intrat – părăsind aeroportul – în OraşulPăcii, Dar Es Salam (în greacă Irinopolis). Eram şase persoane. Treiaveau să rămână 2 luni, 3 se vor întoarce după o „aventură” de 8 zile.Însoţiţi de IPS Dimitrios, Mitropolit de Irinopolis, am străbătutoraşul până la Mitropolie. Aglomeraţie, străzi desfundate, mulţimede vânzători ambulanţi la semafoare. Era o căldură că abia mai pu-team gândi limpede. Seara au ieşit în căutare de hrană ţânţarii. Se

ştie că sunt posesorii „armei bi-ologice” – virusul care provoacămalaria. În prima noapte nu aufost foarte mulţi. Oricum, a fosto luptă inegală care a durat până în zori. Ei cu aparate de vederepe timp de noapte, noi fără; eiodihniţi, noi epuizaţi după undrum lung; ei hotărâţi, noi speri-aţi; ei pe terenul lor, noi printrestrăini. Aveam să învăţăm maitârziu tactica acestui război.

A doua zi, la ora 8, dupămicul dejun, am purces la drumspre Iringa, regiunea undeMitropolia de Irinopolis are 20din cele 41 de parohii. Cale lun-gă spre centrul Tanzaniei – în jur

de 500 km. Zece ore de mers cumaşina.În Tanzania sunt doi mitro-

poliţi, care ţin de Patriarhia dinAlexandria: IPS Dimitrios, careare în jurisdicţie centrul şi es-tul Tanzaniei, şi IPS Ieronimos– mitropolit de culoare – careare jurisdicţie peste partea denord-vest a Tanzaniei. În to-tal, în Tanzania sunt aproape

200.000 de ortodocşi, cu ponde-re mai mare în nord şi în centru.Din numărul total de 43.000.000de locuitori, 38-40% sunt mu-sulmani, 30% sunt creştini – ceimai mulţi catolici, apoi neopro-testanţi: penticostali, adventişti,baptişti, dar şi luterani şi angli-cani – iar restul sunt animişti,adică adepţi ai păgânismuluitradiţional african.

Mitropolitul Dimitrios aajuns în Tanzania în urmă cu6 ani, în 2004. Când a venit, înzonă erau până la 3.000 de or-todocşi. Acum, în aceeaşi zonă,sunt în jur de 100.000. Are în as-cultare 15 preoţi – toţi băştinaşi– care deservesc 41 de paro-hii. Centrul de rezistenţă, ca săspunem aşa, al Ortodoxiei înTanzania, unde se a ă oameniicei mai calzi şi cei mai apropiaţide Biserică, se a ă în regiuneaIringa. În acea regiune, cam cât judeţul Iaşi, sunt în jur de 35.000de credincioşi. Acolo s-a consti-tuit şi un centru misionar, cu o

M

63



M

biserică grecească nou construită, o „clinică” şi ocantină. Sprijinul pentru activitatea misionară deaici vine din Grecia şi, mai ales, din Cipru.

Spre acest centru de misiune din Kidamali(Iringa) ne îndreptam. În drumul nostru am tra-versat două Parcuri Naţionale. Am văzut primeleanimale: elefanţi, girafe, antilope, babuini, zebre,păsări de mai multe feluri.

La Kidamali am fost primiţi frumos de cătrepreoţii care au ieşit cu Evanghelia înaintea ie-

rarhilor şi de către credincioşii care dansau cu ramuri în mâini şi cântau „Karibu, karibu sana” (Bine aţi ve-nit!). Aici, în prima duminică au fost săvârşite de cătreIPS Teofan, după Sfânta Liturghie, primele botezuri şiprimele cununii: 1.500 de botezuri şi 60 de cununii.Botezurile s-au încheiat pe la orele 17.00. După ce auprimit Sfântul Botez, credincioşii s-au împărtăşit cu

toţii şi abia apoi au mers la masă. La astfel de ocazii,masa constă într-o porţie de orez. Uneori, peste orezse adaugă nişte zeamă cu câteva boabe de fasole.

Tanzanienii nu mănâncă mult şi nu mănân-că dimineaţa. Nu au mic dejun. Au masă

doar la prânz (ora 14.00) şi seara (orele 20-20.30).Cred că 65% dintre ei, dacă nu mai mult, nu mă-nâncă decât ugali tot timpul anului. Ugali este uncir din făină de porumb. Se adaugă în el, nu întot-deauna, şi câteva plante. Au porumb cât vezi cu

ochii. Un hectar de porumb ajunge unei familii casă supravieţuiască.

M-a marcat simplitatea lor încă de la înce-put. Nu se vaită, nu se lamentează, nu se aratănemulţumiţi. Se bucură când vorbeşti cu ei. Suntzâmbitori. Muncesc toată ziua la fermele de tutunale grecilor sau pe lotul lor de pământ. Nu i-amauzit să se plângă de ceva.

La câteva zile de la sosirea noastră înKidamali, l-am întrebat pe părintele

Dimitrie, parohul de acolo:- Ce mai este prin sat? Sunt oameni bolnavi?- Săptămâna asta au murit trei copii din cauza

malariei.Părintele Dimitrie mergea deseori la înmor-

mântări. În general, cei bolnavi de malarie mureau în cursul nopţii sau spre dimineaţă. Erau îngropaţi în aceeaşi zi, din cauza căldurilor mari. N-au cimi-tire. Unii dintre ortodocşi au început să îngroapemorţii în apropierea bisericii, dar majoritatea sunt îngropaţi în grădină, în apropierea casei. Am slujit înmormântarea unei tinere de 21 de ani, care muri-se de malarie. A lăsat în urma ei o fetiţă de trei anicare nu avea nici tată. Au îngropat-o în grădină,sub un copac, lângă lanul de porumb.

Când am ajuns, ni s-a făcut un instructajfoarte serios. Ne-au spus să nu dăm noroc

cu ei. Dacă ne-am atins de cineva, să ne spălămimediat. Să ne spălăm pe faţă şi pe dinţi cu apăcumpărată de la magazin. La botez, dacă îţi intrăapa în ochi, să te speli imediat. Într-adevăr, mulţiaveau răni deschise, unele supurau. N-au bani săse trateze.Ne-au speriat. Timp de două săptămâni, e-care dintre noi s-a gândit destul de des la moarte.

A durat ceva timp până ne-am eliberat de oanumită teamă care ne umbrea şederea noastră



M

acolo. Printre altele ne spuseseră „Să nu mâncaţinimic de la ei!” Într-o zi am mers cu maşina la oraşpentru aprovizionare. Părintele Cleopa – vicarulMitropoliei de Irinopolis –, văzând un băştinaşcare cocea porumb pe marginea drumului, s-a dusşi a cumpărat trei porumbi copţi. Erau foarte ief-tini. Unul pentru el, unul mie şi unul pentru un altpreot. Nu ştia de instructajul pe care îl primisem.Am mulţumit şi am început să mănânc. M-a vă-zut, însă, şoferul grec, Costas, şi foarte alertat mi-asmuls porumbul din mână şi mi-a zis în engleza luiamestecată cu greacă şi swahili: „Matatizu (pro-blemă)! You eat mais, you three days Trisaghion!Askofu (episcopul) kill me! You understand?”M-am speriat. Chiar aşa, matatizu? În „three daysTrisaghion”?... Dar n-am avut nimic. Peste câtevazile Costas a plecat în Grecia şi am început să mân-căm porumb liniştiţi.

În a doua duminică am făcut două sute de bo-tezuri în oraşul Iringa. Un oraş cu o populaţie

de 360.000 de locuitori, de mărimea oraşului Iaşi.Arată ca un sat foarte întins, în centrul căruia se a ăcâteva blocuri cu trei-patru etaje. Aici, prima dată,am mâncat cu fraţii negri la masă. Ei mănâncă fărălinguri, direct cu mâna. La început am ezitat şi ei auvăzut asta. Unul dintre noi a zis: „Eu mănânc cu ei,

e ce-o . Îi jignim dacă refuzăm.”Am încercat să m de-ai lor. Nu ştiu cât am re-

uşit. Noi eram pentru ei „mzungu” – oameni albi.Înalt Preas nţitul a fost foarte iubit acolo. Au po-vestit mult despre întâlnirea cu Askoful Teofan dinRomânia, după plecarea sa. Înalt Preas nţitul Teofana săvârşit şi două hirotonii. Una întru preot (părin-tele Stelianos) şi una întru diacon (părintele Iosif).Credincioşii s-au bucurat mult de prezenţa ie-rarhului nostru. Noi, românii, suntem mai calzi,mai prietenoşi.

Adeseori, seara, stam de vorbă cu fraţii pre-oţi, dar şi cu credincioşii. Se strângeau câte

5-10 pe două bănci în curtea Centrului şi povesteau.Aşa mai a am şi eu despre viaţa lor, despre familiilelor. Tanzanienii, ca majoritatea africanilor de altfel,discută mult, de cele mai multe ori lucruri vesele. Setachinează unii pe alţii şi apoi râd zgomotos. Negriirâd molipsitor. Râd tare, cu toată inţa lor, arătân-du-şi dinţii albi şi sănătoşi.

Într-una din seri am întâlnit prin curte un cre-dincios cu care am schimbat câteva gânduri. Aşaam a at că el este botezat doar de câteva luni şi căacum îi este bine.

- Înainte nu-ţi mergea bine?- Nu. Îmi era tot timpul frică şi noaptea ve-

deam spiritele rele împrejurul casei şi în casă. Nuputeam dormi. Familia era foarte speriată.

- Ai fost la şamani, la vrăjitori?

- Da. Merge multă lume la ei, la munte, pentrurugăciuni, pentru ajutor... După ce m-am botezatam scăpat de toate relele astea şi de toate tulburările.

- Cum de te-ai botezat la ortodocşi?- Alt botez nu are putere. Aşa spun oamenii.A doua zi am relatat preoţilor ceea ce am

auzit seara de la acest om. A început ecare săpovestească situaţii asemănătoare despre oamenichinuiţi de duhurile rele, care, după ce s-au bote-zat, s-au liniştit.

În ecare dimineaţă ne trezeam în cântecde păsărele. Nu zgomot de motoare sau deutilaje, nu zumzetul străzii din oraşele noastre.Natura, liniştea, serile fără lumină electrică în carene puteam bucura pe deplin de cerul înstelat, toateacestea au avut un efect liniştitor asupra noastră.N-am auzit cuvântul stres şi n-am văzut pe cine-va stresat între cei pe care i-am întâlnit. Slavă luiDumnezeu pentru toate!



M

Făcând furori la intrarea lor pe scena re-ligioasă modernă în jurul anului 1900,

penticostalii au fost grupul creştin cu cea mai rapi-dă creştere şi au avut o in uenţă enormă peste tot,cu excepţia mediilor ortodoxe.

Am trăit doi ani într-o comunitate harismatică(penticostală), unde m-am întâlnit şi cu soţia mea.Eram un penticostal fervent. Astăzi judec altfel lu-crurile şi văd gândirea şi practica penticostală încu totul altă lumină. Merită să vă împărtăşesc pu-ţin din propria mea experienţă.

Principalul motiv al plecării mele din grupareapenticostală este ceea ce astăzi aş numi schizofre-nia acestei secte. Este o schizofrenie între limbajulfolosit şi realitatea vieţii. Astfel, limbajul folositpentru experienţele religioase personale este cât sepoate de concret: „Dumnezeu mi-a vorbit” ş.a.m.d.Pentru ei, a vorbi în termeni mai cuminţi, mai echi-libraţi, însemna a vorbi fără credinţă. Schizofreniaapărea când mă uitam la mine şi la cei din jurul

meu. Crezând că vorbeam cu credinţă, vorbeam într-un fel, foarte înalt, dar trăiam altfel. Asta nu înseamnă doar că eram ipocriţi. Bineînţeles căexista ipocrizie – niciun creştin nu trăieşte la ni-velul credinţei lui. Ipocrizia aceasta este un păcat,dar nu acest păcat personal mă scandalizează!

Pericolul apare, însă, când în limbajul vieţiicreştine folosim un nivel foarte înalt din punct devedere teologic şi duhovnicesc, chiar şi pentru ceamai obişnuită dintre experienţele noastre persona-le. Astfel, în penticostalism se fac nişte promisiunicare pur şi simplu nu sunt adevărate, şi acesteprobleme apar datorită unei învăţături spiritualemediocre.

„Marea Deşteptare” de la sfârşitul anilor 1700a fost printre primele mişcări religioase care aufăcut astfel de promisiuni legate de o experienţăparticulară. Acolo, e se făcea o confuzie de limbaj între a „născut din nou” cu faptul teologic de a

născut de sus de către Duhul Sfânt şi în at ca

Duhul Sfânt, LumeaModernă,Penticostalismşi OrtodoxiePreot Stephen Freeman

Părintele Stephen Freeman este preotul paroh al bisericii Sfânta Ana din Oak

Ridge, Tenesse, de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Americane. A fost implicatiniţial în mişcările neo‑protestante, în special în cea penticostală. Sinceritateacu care a analizat starea sa şi a celor din jur l‑a condus spre dreapta slăvirea lui Dumnezeu. Unele materiale de pe blogul său au fost traduse în limbaromână şi sunt postate la adresa http://parintelestephen.wordpress.com.



M

u al lui Dumnezeu, e se confunda acea experi-enţă cu nişte emoţii puternice sau cu o experienţădureroasă hotărâtoare. Oricum, concluzia la carese ajungea era că o singură astfel de experienţăpersonală este su cientă pentru a-ţi schimba via-ţa. Pasajele din Scriptură care se refereau la a „născut din nou” şi care, în mod tradiţional, aufost interpretate dintotdeauna ca referinţe despreBotez, erau acum transferate în sfera experienţelorsubiective. Aşa încât astăzi, când oamenii sunt în-trebaţi dacă au fost „născuţi din nou”, sunt de fapt întrebaţi despre experienţa lor interioară.

Dar, conform tradiţiei ortodoxe o singură ex-perienţă este doar o experienţă. Aceasta poate importantă în viaţa ta şi poate chiar un catali-zator pentru o schimbare majoră. Dar nu existănicio experienţă în urma căreia cineva devinealtcineva. Experienţa Sfântului Pavel pe drumul

Damascului, descrisă în termeni foarte dramaticişi repetată de câteva ori în Faptele Apostolilor,este relevantă pentru această distincţie. Eucred întru totul relatarea şi cred că raportareaSfântului Pavel la Hristos Domnul cel înviat s-aschimbat imediat. Nu cred, însă, că Saul a deve-nit Sfântul Pavel în momentul acela! Îndată ce aajuns în Damasc şi a găsit pe creştinul către carel-a trimis Domnul, Saul a fost botezat şi a devenit un creştin plin de căinţă.În momentulacela a început o perioadă îndelungată

din viaţa Sfântului Pavel. În Epistolacătre Galateni 1, 17, Sfântul Pavel men-ţionează o perioadă petrecută în Arabia(prin care înţelegea deşertul de la estde Damasc, nu Arabia Saudită de as-tăzi) care a durat până la 10 ani, dupăestimările unor cercetători. Apoi s-a în-tors în Damasc şi acolo a petrecut 3 ani înainte să meargă la Ierusalim. A avutnevoie de răstimpul acesta nu numai casă stea în deşert şi ca Hristos să-i vor-bească despre viaţa Lui, aşa cum susţinunii fundamentalişti, ci pentru a înainta în viaţa duhovnicească.

Aşadar, el a devenit marele om allui Dumnezeu nu în urma unei singureexperienţe, ci în urma tuturor experi-enţelor trăite de el şi mai ales în urmamultor necazuri, încercări şi suferinţe.

Am spus în trecut că americanii vorviaţa spirituală a Maicii Tereza şi toţipanto i Imeldei Marcos, faimoasa co-lecţionară de panto . Şi mare parte dinPenticostalismul modern şi din vlăsta-rele lui au oferit exact asta: o trăire alui Dumnezeu care poate transformacele mai banale persoane în profeţiai Împărăţiei, fără să-i transforme în

acelaşi timp şi în asceţi ai pustiului. Dar SfântulPavel a fost un ascet, nu un penticostal!

Am părăsit Mişcarea Harismatică la douăzecide ani, pentru că am observat că mă ducea spreateism. Gândul meu a fost simplu: dacă limbajulBibliei, pe care noi îl foloseam cu atâta uşurinţă,nu conţine mai mult adevăr decât aiurelile pe carele vedeam, atunci poate că Biblia nu este delocadevărată. Eram încercat de deznădejde. Pentru acrede, ceea ce voiam era o mărturie sigură a exis-tenţei lui Dumnezeu, dar nu o mărturie care să eo interpretare forţată sau subiectivă.

Am început atunci o întoarcere la Tradiţie.Mi-a luat ani de zile până să străbat tot drumulpână la Ortodoxie, şi nu fără devieri. Dar criticile şibănuielile mele iniţiale s-au dovedit a adevărate.

Ortodoxia, fără îndoială, a păstrat autenticita-tea întâlnirii omului cu Dumnezeu. Cunoaşterea

nemijlocită a lui Dumnezeu prin experierea ener-giilor necreate este o dogmă în Ortodoxie. Cutoate acestea, nu avem o slujbă unde vii şi primeşti„descoperirea energiilor necreate”, cum cred pen-ticostalii că ar trebui să e. Altfel Îl cunoaştem peDumnezeu şi ne apropiem de El. Pentru aceastaajungem la lecţia grea a supunerii faţă de porun-cile Lui: ne mărturisim păcatele, primim iertarea,primim Trupul şi Sângele Domnului, suntem



povăţuiţi să ne rugăm neîncetat, cu toate că ara-reori reuşim, postim regulat, citim Scriptura, citim

despre vieţile s nţilor. Şi aşa ne adâncim în teo-logia care nu a fost scrisă ieri sau alaltăieri, ci înteologia dintotdeauna a Bisericii. Nu mai căutăm o„ultimă revelaţie” care trebuie experimentată, pen-tru că nu există – există Hristos. El este RevelaţiaTatălui. Alte revelaţii pe care penticostalii pretindcă le primesc sunt adesea altceva – dar nu de laDumnezeu.

Nu sunt deloc surprins că penticostalismulamerican creşte, creează şi formează multe lucruripe lângă el. Este, în multe privinţe, o experienţă„americană”, foarte potrivită pentru a susţine ex-pansiunea şi dominaţia noastră asupra culturiilumii. Dar adevărata teologie trebuie întemeia-tă în ultimă instanţă pe adevărul experienţei viia Bisericii. „Noi”, însă, aşa cum Hristos spuneadespre iudei, „vorbim despre ceea ce ştim”. Ne în-chinăm Dumnezeului viu şi adevărat, pe Care Îlcunoaştem în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. Lanoi în Ortodoxie minunile n-au încetat niciodată.

Zilele trecute am avut „o experienţă ortodo-xă”, una din situaţiile care au devenit obişnuite în viaţa mea. Am ajuns la magazinul unei iceduhovniceşti „la x”. Ea mersese mai devreme laserviciu în ziua aceea şi era aproape timpul să în-chidă. Dar afară a început să plouă şi ea avea unaparat care trebuia cărat acasă. Mă gândisem la eaşi trecusem doar aşa, ca să vorbim puţin. Ne-am

dat seama amândoi că nu ajunsesem acolo întâm-plător. Dumnezeu m-a dus unde a vrut El, dar nu

erau nici surle, nici trâmbiţe şi nimic care să măfacă să gândesc despre mine mai înalt decât o fă-cea măgarul lui Valaam.

Altă dată stăteam pe un doc, meditând la spo-vedania pe care urma să o fac curând. În timp ceaşteptam, am văzut un bărbat cu un caiac pe râu.În cele din urmă acesta a ieşit la mal şi, surprin-zător, a venit pe doc. I-am vorbit politicos şi apoil-am ignorat dar, spre consternarea mea, el a înce-put o discuţie. Trebuie spus că eram îmbrăcat civil.Din una în alta, discuţia, care era despre căutareaspirituală, a ajuns la Ortodoxie şi mi-a spus că totcăutase pe cineva cu care să vorbească despre creş-tinismul ortodox.

În momentul acela l-am întrerupt: „Ştii undete a i?” „Nu!”, a răspuns.

I-am spus că suntem în Aşezământul ortodox„Sfântul Siluan Athonitul”. De asemenea, i-amspus că în cinci minute am programată o întâlnire,care în mod clar era pentru el şi nu pentru mine.L-am condus la capelă, i-am făcut cunoştinţă cupărintele John Breck, spunându-i succint desprecum ne-am întâlnit. „În mod clar el este aici ca săvorbească cu dumneavoastră. Eu o să mă mărturi-sesc după Vecernie.”

Nu surle. Nu trâmbiţe. Doar Dumnezeu lalucru. Un prieten de-al meu, călugărul bielo-rus Inochentie, spunea: „Voi, americanii! Vorbiţi

Pogo â e S ântulu Duh, e că, Mănă t e Putn .

68



despre minuni ca şi cum n-aţi crede în Dumnezeu.”Foarte adevărat.

Înţeleg foamea care întreţine penticostalis-mul şi îi compătimesc pe membrii acestei mişcări.Cultura secularizată în care trăim i-a despuiat pemulţi oameni de credinţa în Dumnezeu sau de cre-dinţa în orice tip de realitate dincolo de proprialor experienţă personală. Şi, totuşi, inima tânjeştedupă Dumnezeu. Dar, pe mine, aceeaşi tânjire numă lasă să ignor faptul că oamenii se lasă mani-pulaţi emoţional şi se angajează într-o teologie deproastă calitate, pentru a confecţiona un răspunscare nu este Dumnezeul cel adevărat.

Când tata, care este predicator penticostal,a a at că m-am botezat ortodox, a fost dă-

râmat. Mi-a zis: „Aveam aşa mari speranţe în tine.Urma să ai o mega-biserică...”. Dar eu i-am spus:„Tată, în sfârşit am găsit o teologie care este vred-nică de demnitatea su etului uman. O teologiecare transcende puterea vieţii şi a morţii.”

Provocarea cea mai mare pentru o persoană camine, care o viaţă întreagă am fost penticostal, esteaceea de a scăpa de modelul „Iisus pe post de drog”,adică de a folosi credinţa ca să continui să trăiesc bine,să u cât mai plin de succes, cât mai pro tabil etc.

Dumnezeu este prea important pentru ca noisă ne mulţumim cu altceva decât El. Unul dintrecele mai importante aspecte din spiritualitateaortodoxă este un simţ acut în problematica înşe-lării spirituale. Cartea clasică „Despre înşelare” aSfântului Ignatie Briancianinov este una dintre celemai bune în domeniu. Inimile noastre tânjesc dupăDumnezeu, dar sunt adesea victime ale surogate-lor, chiar în cadrul Ortodoxiei. Trăirea personalăeste extrem de importantă, dar este inevitabil untărâm minat. Numai înţelepciunea lui Dumnezeu,manifestată în Scriptură şi în vieţile s nţilor Lui,ne pot călăuzi printr-un asemenea teritoriu.

Slăbiciunea care vine din faptul că nu ai o în-ţelegere apostolică a credinţei poate crea un modelde creştinism în care Iisus Hristos este practic unmedicament. Ceva de genul: „cum o să pro t de peurma chestiei ăsteia?”. În loc să spui: „O să merg peGolgota şi o să mor acolo. Şi n-o să e nici distractiv,nici plăcut. Dar o să înviez! Însă n-o să înviez dacănu trec prin Golgota, prin Grădina Ghetsimani. Şi osă fac asta încă o dată şi încă o dată, până ce Hristosva lua chip în mine (Gal. 4, 19)”.

Fecioara Maria este modelul nostru de creş-tin – „Iată roaba Domnului, e mie după cuvântul

Un fost pastor penticostal, Chuck Powell, din orăşelul

Woodstock, o suburbie a Atlantei (statul americanGeorgia), s‑a convertit la Ortodoxie primind numele deBarnabas. Împreună cu el au trecut la Ortodoxie 20 de familii din cele 250 pe care le păstorea. În 2010, Barnabasa terminat Seminarul Ortodox „Sfânta Cruce” din oraşulBrookline şi a fost hirotonit preot.Începuturile convertirii au fost puse în 1992 când,împreună cu cel mai bun prieten, Rod Loudermilk, au făcut „greşeala fatală” de a se interesa mai îndeaproape deistoria Bisericii. Atunci a a at despre Ortodoxie. Aceastaeste mărturia lui, preluată de pe http://ancientfaith.com.

Bineînţeles că eNăscătoare de Dumnezeu!Preot Barnabas Powell

P . B n oţ N u k Powell.

M

69



tău” (Luca 1, 38). A cu ea, a învăţa de la ea, esteextrem de greu pentru un fost penticostal ca mine.Fecioara Maria este cea mai mare piedică pentrumulţi protestanţi. Dar, credeţi-mă, ea devine cea maidragă mijlocitoare şi prietenă a noastră. Eu, cândam văzut icoana Maicii Domnului, a Semnului, ama at instantaneu răspunsul la toate întrebările. Ca

o săgeată în inimă. Ceva de genul: „Bineînţeles că eNăscătoare de Dumnezeu! Nu poate altceva de-cât Născătoare de Dumnezeu! Dacă o numim altfelse compromite totul.” Aşa că eram singura bisericăpenticostală din statul Georgia care avea o icoană alui Hristos şi a Maicii Domnului în spatele amvonu-lui. Asta cu mult înainte de a mă converti...

Ico n M cDomnulu„ Semnulu ”,Mănă t e Putn .

Trecut-am prin apăşi prin foc…

Încă de mică, înainte de a merge la şcoală, amdorit să merg la Putna.

La şcoală mergeam la ore la părintele, profe-sorul de religie. Părinţii mei se împotriveau, darle spuneam: „Mă duc şi eu să văd cum este.” Dareu simţeam ceva, simţeam o putere în credinţa or-todoxă. Îmi plăcea să mă închin. M-a văzut odatătăticul făcând Sfânta Cruce şi tare urât m-a ocărât!Apoi a zis: „Faci rugăciune, dar fără asta!”.

Am venit la Putna abia în anul 2000. În aprilieam născut fata şi în octombrie am venit la Putna,chiar de ziua mea.

Naşa mi-a zis că trebuie să mă spovedesc. „Şicum? Trebuie să-i spun tot ce am făcut?” „Da!”mi-a zis naşa. „Dar nu te teme, că preotul nu arevoie să spună la nimeni ce ai mărturisit.” Părintelem-a spovedit şi, în aceeaşi zi ne-a şi botezat, pefată şi pe mine. Dacă nu mă boteza atunci, nicipână în ziua de azi nu eram botezată! După ce amtrecut prin apa botezului, am trecut apoi şi prinfocul unor mari suferinţe...

Când am venit seara acasă, eram miruită şi eramir din acela mirositor. „Cu ce te-ai dat?”, m-au întrebat părinţii. Eram încă udă pe cap, de la botez.

E. are acum 33 de ani şi s‑a născut într‑o familie penticostală din oraşul V., judeţSuceava. După o îndelungată prigoană din partea familiei, în ultimii ani s‑a căsători

s‑a mutat în alt judeţ cu familia. Iată mărturia ei.

M

70



„Am făcut baie azi dimineaţă şi încă nu s-a uscatpărul.”; „Dar cu ce-ai dat fata?”.

După o săptămână, le-am spus. M-au dat afarădin casă şi am rămas pe drumuri mai multe lunide zile. Am venit la Putna. Cât timp s-a putut amstat pe aici, apoi m-am mai dus la Sfântul Ioan dela Suceava. Mai ţineam legătura cu părinţii. Ei îmispuneau că, dacă las credinţa ortodoxă, mă primescacasă, dacă nu, „drac în casă lor nu le trebuie”.

Era foarte greu. Eram cu fata în braţe. Ea avea7 luni şi nu aveam niciun ban de nicăieri. La mă-năstire şi la schit mi-a fost casa mea.

După aceea, cu chiu cu vai, m-am întors acasă. La început, când tatei nu-i convenea ceva, pro ta că mă-mica nu era acasă şi mă bătea, mă fugărea. Veneam laPutna pentru 2-3 zile şi apoi iar acasă. Iar mă bătea şimă fugărea, iar mergeam la Putna. La ora 4 ajungeamacasă, la ora 8 mă întorceam înapoi la mănăstire.

„Ce-ai găsit în credinţa asta? Ce-ai găsit la po-pii ăştia?”, mă întreba furios tata. „Adevărul amgăsit! N-am găsit pe nimeni. Am găsit credinţa or-todoxă.” Şi începea tata a drăcui şi a înjura...

Le spuneam alor mei: „Voi m-aţi alungat, nuv-a trebuit dracu-n casă, cum îmi spuneţi. Dar lorle-a trebuit. Aşa drac cum eram, m-au ajutat cuce-au putut şi ei! Nu m-au dat afară. Nu v-a intere-sat că m-aţi alungat, dar părinţii ăştia m-au primit.Pe voi nu v-a interesat că era iarnă şi era frig şi numai ştiam cum să încălzesc sticla de lapte, ca să-i

dau să mănânce fetei. Nu v-a interesat de nimic.”Mi-a fost foarte greu. De multe ori mai era pu-

ţin şi eram aproape să cedez. Când aveam ispite,veneam la Putna, mă spovedeam, mă împărtă-şeam. Aşa mă linişteam!

Când n-aveam un ban de medicamente, măgândeam: „Doamne, iar trebuie să mă duc laPărintele Stareţ?” Mi-era foarte greu să vin aicişi să-i spun, dar nu aveam încotro, nu aveam altăşansă. Cine să mă înţeleagă, să nu mă judece?

Îndoielnică am fost în permanenţă. Mai multde la lupta pe care am avut-o. În biserică mi-erabine. Dar era trei sferturi luptă şi un sfert bine. Mădobora lupta! Rugăciunile... nu urăsc rugăciunile, îmi place să mă rog! Dar foarte rar sunt momentelecând mă pot ruga.Rugăciunea lui Iisus, Prea Sfântă Născătoare, acestea care sunt mai scurte, le mai zic,deşi foarte rar sunt momentele când pot să mă rog.Când e să pun mâna pe cartea de rugăciuni ca săfac un paraclis, să fac un acatist, nu mai pot! O pa-gină să citesc? Sunt în stare să-i dau în cap cuiva cucartea! Câteodată, numai dacă mă gândeam că cecitesc e adevărat, începea deja lupta. De parcă eracineva lângă mine şi îmi ştia gândurile.

Când am ajuns prima dată la mănăstire, mi-a puspărintele mâna pe cap şi mi-a făcut semnul Crucii.Atunci, din vârful capului până în vârful picioarelor,am simţit o căldură deosebită. Şi mă uitam la mâna

lui şi îl întrebam: „Părinte, aveţi ceva în mână?”Aveam o iconiţă în carte, iar tata cu mama auspus că sunt drăcuşorii. Mi-au aruncat cartea cutot cu iconiţă. Că am să mă duc în iad cu tot cupreoţi şi cu tot...

Ziceam: „Dacă voi vă numiţi penticostali şi po-căiţi, de ce nu încercaţi să ţi un pic mai calmi, de cemă batjocoriţi atâta?”; „Tu te-ai dus cu dracul şi L-aipărăsit pe Hristos!”; „Nu ştiu cine L-a părăsit, voisau eu. De ce te temi de Cruce aşa de tare?”. Aveamo cruce şi a văzut-o. „De ce să mă tem, că e un lemn

pus în forma asta.” „Bine, dacă e un lemn, s-o porţila piept. Doar o pun şi am şi luat-o.” Nu mă lăsa nicisă-l ating şi continua să spună căe doar un lemn. Dar când măapropiam de el să i-o pun, fugea!

I-am dat şi agheasmă. I-ampus în cană de două degeteagheasmă şi restul apă ca să iapastile, însă fără să ştie. Vă vinesă credeţi că, îndată ce a luat ogură de agheasmă, a vomitatpastila cu totul?

A vrut să ia cruciuliţa de lagâtul fetiţei. Dar ea i-a spus ime-diat: „Mi-a pus-o părintele şi n-os-o iei tu!”. Încerca să-i spună cănu trebuie să facă cruce. „Nu,vicu [bunicu], că aşa m-a învăţatpărintele, aşa trebuie să fac!”.

Când începea să mă ocăras-că, fetiţa îi spunea: „Asta e mama mea, una am, numai am alta. De ce o ocăreşti, de ce o baţi?”

Toţi vecinii de lângă casa părintească eraupenticostali. Ei mă priveau cu frică. Ştiau cum secomportă ai mei cu mine. Mă întrebau de ce-am fă-cut asta. Eu le-am spus: „Motivul nu îl ştiu. Atâtaştiu că la ortodocşi mi-e bine, deşi, uneori, mi-efoarte greu să recunosc... Aici e adevărul!”

M

71



Ştiaţi că…

Primii creştini îşi botezau copiii?

Sfântul Irineu de Lyon, care a fost ucenic alSfântului Policarp de Smirna – la rândul lui ucenical Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan – şi carea murit la anul 202, scria în opera sa de căpătâiContra ereziilor : „Hristos a venit să mântuască petoţi oamenii şi anume, zic, pe toţi care prin El se

nasc din nou pentru Dumnezeu, pe prunci şi pecopii, pe tineri şi pe bătrâni” (2:22:4). De aseme-nea, marele învăţat Origen scria pe la anul 244 încarteaOmilii la Romani 5, 9: „Biserica a primit tra-diţia de la Apostoli de a boteza şi pruncii.”

S-au găsit şi multe inscripţii creştine de pemormintele unor copii, datate începând cu seco-lul II, în care se menţionează în mod expres faptulcă au fost botezaţi (de exemplu, inscripţiileCorpusInscriptionum Graecarum, 9727, 9801, 9817; E. Diehl,Inscriptiones Latinae Christianae Veteres, Berlin 1961,1523(3), 4429A).

Primii creştinise rugau pentru morţii lor?

În capitolele VII şi VIII ale MartiriuluiS ntelorPerpetua şi Felicitas († 203) – scris în mare partechiar de Sfânta Perpetua şi terminat de un martorocular – citim cum i s-a descoperit S ntei, a atăla rugăciune împreună cu ceilalţi martiri în tem-niţă, că fratele ei Dinocrate, care murise la vârstade 7 ani din cauza unui cancer al pielii, se chinu-ia în viaţa de dincolo. „Dar aveam credinţa că voi

de folos la chinul lui. Şi m-am rugat pentru el în toate zilele, pînă când am trecut în închisoareadin tabăra militară… Şi m-am rugat pentru el ziuaşi noaptea, gemând şi lăcrimând, ca să mi se îm-plinească rugăciunea. În ziua în care am rămas înbutuci mi s-a arătat… că el a scăpat de pedeapsă”.

De asemenea, s-au descoperit nenumărate in-scripţii funerare creştine din primele secole – deexemplu,Inscripţia Agapeidin Roma, sfârşitul se-colului II – care atestă faptul că cei rămaşi în viaţăse rugau pentru cei morţi. (A. Hamman,Prières des premiers chrétiens, Paris, Fayard, 1952, p. 139-148)

Ce m veche co nă Mântu to ulu H to de t pulP ntoc to . D te ză d n ec. VI-VII ş e pă t e ză l MănăS ânt Ec te n d n muntele S n .

M



Creştinii din primele veacurise rugau Maicii Domnului?

Pe un papirus vechi, de uz privat, descope-rit în Egipt în anul 1917 – a at acum în BibliotecaUniversitară John Rylands a Universităţii din

Manchester, cu numele de referin-ţă Greek Papyrus 470– pe carespecialiştii îl datează în ju-rul anului 250, ni s-a păstraturmătoarea rugăciune:Sub mi-lostivirea ta scăpăm, Născătoarede Dumnezeu. Rugăciunilenoastre nu le trece cu vederea în

nevoi, ci din primejdii ne iz-băveşte pe noi, una curată,

una bine-

cuvântată .Este ceamai vecherugăciunecătre MaicaDomnuluicare a ajunspână la noi.Rugăciuneas-a păstratintactă în

cărţile noas-tre de cult, ind troparul cucare se încheie Vecernia dinPostul Mare. (A. Hamman,op. cit., p. 133)

Primii creştini venerau cu multăevlavie pe sfnţii martiri?

Citim în MartiriulSfântului Policarp(† 155) – document redactat de un martorocular, Marcion, şi păstrat în mai multemanuscrise: „După aceea, am luat os-emintele lui, care sunt mai preţioasedecât nestematele, şi le-am aşezat în-tr-un loc cuviincios. Acolo, cât timpne va îngăduit, ne vom aduna cu bu-curie şi vom sărbători ziua de naşterea martirilor…” (18, 2-3). În prealabil,autorul explică „Pe Hristos Îl adorămca pe Fiul lui Dumnezeu; dar pe marti-ri…, îi preţuim, după cuviinţă, pentruneasemuita lor iubire faţă de Împăratulşi Învăţătorul lor” (17, 3).

Primii creştini se însemnaucu semnul Sfntei Cruci?

Apologetul creştin Tertulian scria pe la anul211 următoarele: „În toate acţiunile noastre, că ie-şim sau intrăm, că ne îmbrăcăm, că ne ducem labaie, la masă, la culcare, că aprindem o lumânare,pentru orice ocupaţie de-a noastră ne facem sem-nul crucii pe frunte. Aceste obiceiuri nu ne suntporuncite de către o lege explicită a Scripturii; citradiţia le învaţă, obiceiurile le con rmă şi credin-ţa le împlineşte.” (De corona militis, Cap. III-IV)

Cea mai veche biserică pictatădatează din anul 232?

În anul 1932, o echipă de arheologi francezi şiamericani au descoperit în Siria, la Dura-Europos,cetate situată pe partea dreaptă a râului Eufrat, ocasă creştină care fusese transformată în bisericăprin anii 232-233. Biserica avea într-o cameră ală-turată un baptisteriu decorat cu fresce. Deasupracuvei baptismale era reprezentat Bunul Păstormergând în urma turmei şi purtând pe umeri oaiapierdută. Alte scene reprezentate erau: vindecareaslăbănogului, Sfântul Petru mergând pe apă în

faţa lui Hristos şi femeile mironosiţe la mormântulDomnului. Semni caţia acestor picturi este clară:botezul înseamnă moarte şi înviere cu Hristos.

În anul 256 cetatea a fost cucerită de perşi, iarpicturile din biserică s-au păstrat aproape neatinsesub dărâmăturile cetăţii. Frescele au fost extrase şisunt expuse în prezent în muzeul Universităţii Yaledin America. (André Grabar,Le premier art chrétien,

Gallimard, 1966,p. 68-70)

M



C

Împlinirea a 540 de ani de la s nţireaMănăstirii Putna a fost comemorată în anul 2009prin organizarea ediţiei a VIII-a a simpozionuluide istorie Colocviile Putnei, intitulată „Mănăstirea

Putna – 540 de ani de slujire”. Comunicările pre-zentate la Putna, în perioada 9-12 septembrie, auurmat câteva direcţii generale.

În domeniul arheologiei au fost prezentatedate noi asupra a două monu-mente religioase din vremealui Ştefan cel Mare: mănăstirileDobrovăţ (Voica Maria Puşcaşu)şi Sfântul Ilie din Suceava(Paraschiva-Victoria Batariuc).

Epoca lui Ştefan cel Mare

a fost evaluată din diferite un-ghiuri de: Ştefan S. Gorovei,cu dezbaterea unor problemecontroversate din biogra adomnitorului; Lucian Lefter, cuprezentarea unor aspecte gene-alogice privind boierii lui Ştefancel Mare; Maria MagdalenaSzekely, cu o paralelă făcută între Ştefan cel Mare şi Renéd’Anjou; Ştefan Andreescu, cu o expunere des-pre locurile de bătălie ale trecutului – locuri dememorie.

Istoricii Ovidiu Cristea şi Ştefan S. Gorovei auadus contribuţii la cunoaşterea istoriei MănăstiriiPutna. În comunicarea primului au fost aduse îndiscuţie două probleme: construirea Putnei deŞtefan cel Mare ca gest de mulţumire adus luiDumnezeu pentru cucerirea cetăţii Chilia (1465) şilegăturile existente între mănăstirea Putna şi comi-ţii Maramureşului la sfârşitul veacului al XVI-lea.Comunicarea celui de-al doilea istoric a adus noidate biogra ce privitoare la un cunoscut minia-turist putnean din secolul al XVII-lea, egumenulGhervasie.

Moldova şi lumea sud‑dunăreană a fost subiectultratat de istoricul Liviu Pilat, cu accente pe viaţaşi activitatea mitropolitului Maxim Brancovici.

Putna şi Ştefan cel Mare în lirica românească a fostdirecţia de cercetare aprofundată de Liviu Papuc.Ieromonahul Dosoftei Dijmărescu a prezentat co-municareSemni caţia alegerii hramului Mănăstirii

Putnapotrivit căreia Ştefan cel Mare a închinat pri-ma sa ctitorie Maicii Domnului în virtutea calităţiiei de „arhistrategă”, adică de cea dintâi apărătoarea Moldovei.

Engelina Smirnova (Moscova), Marina IleanaSabados, Olimpia Mitric şi monahul AlexieCojocaru au vorbit despre patrimoniul mobil alPutnei, prezentând rezultatele unor rodnice cer-cetări privind icoanele, tipăriturile şi manuscriselemănăstirii.

O altă temă, tratată de ieromonahul MarcuPetcu, Mihai Bogdan Atanasiu, Mihai Mârza şiAlexandru Pânzar a constituit-o Putna în veaculal XVIII-lea. Au fost aduse date noi privind me-toacele mănăstirii în perioada respectivă, rolulmitropolitului Iacov în renaşterea Sucevei în vea-cul al XVIII-lea, amintirea voievodului ConstantinCehan Racoviţă la Putna, precum şi câteva testa-mente de monahi putneni.

M A C j

Colocviul de istorie

A pect d n t mpul colocv ulu



C

„Icoana este o mărturie a vie-ţii lui Hristos şi de aceea eu cred că mănăstirea este locul cel mai potri-vit pentru a învăţa arta iconogra ei.

Acolo unde năzuinţa este mai mareşi rugăciunea este cea mai sinceră,acolo şi mărturisirea este cea adevă -rată. Nu ştiu de ce în România şi dece chiar la Putna? Aceasta este cevace numai Dumnezeu ştie şi slavă Lui că tradiţia este atât de vie aicişi că mai dăruieşte iubire şi răbdare.Doamne ajută! Pe curând!”

Cu aceste cuvinte ale Katyei

Dimitrova se încheia Tabăra in-ternaţională de iconogra e de laPutna, din perioada 7-22 februa-rie 2009. Dorinţa de a reveni lamănăstire s-a împlinit în toamnaaceluiaşi an. Astfel, în perioada15-27 septembrie 2009, a avutloc la Mănăstirea Putna parteaa doua a stagiului din februarie.Au participat, alături de ico-nari din România, studenţi dinBulgaria, care au lucrat sub în-drumarea Părintelui ArhidiaconAnastasie Robu. Tema a fost „De la icoană la pic-tură murală”.

Pe lângă aspectele practice, în cadrul tabereis-a accentuat dimensiunea spirituală a icoanei.Icoana ortodoxă, spre deosebire de tabloul religiosapusean, ne pune în legătură cu lumea nevăzută.Prin ea, creştinul are o nouă posibilitate de cu-noaştere a lumii s nţilor, a Împărăţiei Cerurilor,chiar înainte de marea trecere spre cele veşni-ce. De asemenea, închinarea la o icoană, precumprivirea într-o oglindă, îl ajută pe omul credin-cios să-şi cunoască chipul său duhovnicesc. Prinacestea, munca iconarului este un act liturgic, nudoar tehnic. De aceea nu este su cientă abilitateade a picta, ci viitorul iconar este consacrat printr-o

rânduială specială de rugăciune, o hirotesie. Apoi,pentru a picta, iconarul trebuie să se pregăteascăatent, atât prin pocăinţă, post şi rugăciune, cât şiprin adâncirea cunoştinţelor teologice şi artistice.Numai în lumina acestui scop îşi găsesc justi ca-rea seminariile iconogra ce susţinute an de an laMănăstirea Putna.

Prezenţa IPS Arhiepiscop Pimen la închidereataberei a constituit o garanţie a faptului că veseliaduhovnicească din inimile celor 20 de iconari a fostrodul harului Sfântului Duh. Prin cuvântul cald alÎnalt Preas nţiei Sale, inimile celor prezenţi s-au um-plut de o negrăită bucurie a Frumuseţii tainic revelatemeşterilor artişti din vechime şi de nădejdea vie de a

continuatorii de azi ai muncii lor creatoare.

Tabărade iconogra e

S :A pect d n t mpul t e e deconog fe

S :Sfnţ e co nelo în Dum n cO todox e



T P

1871La iniţiativa studenţi-lor români din Viena s-a organizatla Mănăstirea Putna, în scopul re-deşteptării conştiinţei naţionale,

prima sărbătoare panromâneas-că. Principalii organizatori au fostIoan Slavici şi Mihai Eminescu.La mormântul Sfântului Ştefan

Manifestăristudenţeşti la Putna

S :2 ul e 2004

D :T ă n ţ on lăASCOR, ul e 2009

cel Mare a fost depusă o urnă deargint cu pământ din toate ţinutu-rile româneşti. La sfârşitul serbăriis-a desfăşurat primul congres al

studenţilor români.1904Iniţiatorul şi su etul

comemorării la Putna a 400 deani de la adormirea SfântuluiŞtefan, a fost marele pedagogSpiru Haret. Din Bucovina, ini-ţiativa comemorării a aparţinutstudenţilor bucovineni care îşifăceau studiile la Budapesta.După ei, studenţii din Cernăuţi

au adresat un apel de solidari-tate către studenţii români dintoate centrele universitare eu-ropene. La această sărbătoareau participat 20.000 de oameni.

1926 Cercul studenţesc Arboroasadin Cernăuţi a or-ganizat la Mănăstirea Putna osărbătoare în amintirea congre-sului studenţesc din 1871 şi însemn de pioasă pomenire a vo-ievodului Moldovei. Serbareas-a desfăşurat sub înaltul pa-tronaj al Principesei Ileana.Elementul principal al sărbătoriia fost inaugurarea bustului po-etului Mihai Eminescu, realizatde sculptorul Oscar Han, care sea ă astăzi în incinta mănăstirii.

1957La iniţiativa studen-tului la Istorie Alexandru Zub,studenţii din Iaşi au încercatsă organizeze comemorareaa 500 de ani de la urcarea petron a Sfântului Ştefan celMare. Autorităţile comuniste

Începând cu secolul al XIX-lea, între MănăstireaPutna şi diversele generaţii de studenţi s-a realizat olegătură de su et, care s-a ampli cat odată cu trecereatimpului. Vom prezenta în continuare un tablou succintal principalelor manifestări studenţeşti care au avut loclaIerusalimul neamului românesc, în ultimii 150 de ani.



T P

Răspunsurile de mai jos

aparţin unor studenţi a aţi

în pelerinaj la MănăstireaPutna, cu ocazia sărbătorii

Paştelui din anul 2010.

Cu ce gând ai venit la Putna?

Mănăstirea nu este altceva decât un spital al su etului; întimpul cât stau la mănăstire, nu mai am contact cu lumea

exterioară şi am mai mult timp să mă gândesc la cele spi-rituale, la cele duhovniceşti.B. Paul Cătălin, Filozo e, anul II

Mergând la Putna, ne dăm seama că viaţa e frumoasă şi căDumnezeu chiar ne iubeşte.Georgiana S., clasa a XII‑a

Să mă schimb, pentru că este prima dată când vin la Putna.Tatiana I., Agroturism, an I

E aici un duh bun care te linişteşte.Irina Ţ., FEEA, Master, an I

Cu gândul de a trăi în unitate cea mai mare sărbătoare creş-tină, Învierea, aici unde spiritul românesc poate simţit şitrăit mult mai intens, alături de mormântul celui mai maredintre români – Ştefan cel Mare şi Sfânt.Denis B., Teologie, Master an II

Gânduride pelerin

au boicotat acţiunea care s-a redus în cele din urmă la un scurt marşal tăcerii la mormântul slăvituluivoievod. În anul 1958, principaliipatru organizatori ai manifestăriiau fost arestaţi şi condamnaţi la8-10 ani de închisoare.

2004La comemorarea a 500de ani de la adormirea SfântuluiŞtefan cel Mare, peste 500 de tineridin toată ţara, membri ai AsociaţieiStudenţilor Creştini OrtodocşiRomâni, au mers în pelerinaj pe josde la Cetatea de Scaun a Suceveila Mănăstirea Putna. Tinerii erau îmbrăcaţi în costume naţiona-

le şi purtau în mijlocul lor icoanaAdormirii Sfântului Ştefan, realiza-tă de părinţii mănăstirii. Ei au ajunsla Putna în dimineaţa zilei de 2 iuliepentru a participa la Sfânta Liturghieo ciată de majoritatea membrilorSfântului Sinod, în frunte cu PreaFericitul Părinte Teoctist, PatriarhulBisericii Ortodoxe Române.

2007La 550 de ani de la ur-

carea pe tron aPărintelui Moldovei,câteva sute de studenţi au fostprezenţi la Putna la fel ca în 2004,purtând steaguri, prapuri şi icoane.Reeditând gestul din 1871, tineriiau aşezat la mormântul voievodu-lui o urnă de argint.

2009 După anul 2000, înMănăstirea Putna au avut loc maimulte tabere studenţeşti. Ultimas-a desfăşurat în vara anului 2009şi a adunat îndeosebi membrii dinconducerea lialelor ASCOR. Laaceastă manifestaţie au purtat di-aloguri cu tinerii Părintele Arhim.Melchisedec Velnic, Pr. VasileGavrilă (Bucureşti), Pr. FlorinBotezan (Alba-Iulia), Pr. CiprianNegrean (Cluj-Napoca), Ierom.Teofan Popescu (Putna), istoriculFlorin Pintescu (Suceava), profesoa-ra de literatură română AlexandrinaCernov (Cernăuţi), bio zicianulVirgiliu Gheorghe (Bucureşti) şiDl. Bogdan Stanciu de la AsociaţiaPro-Vita Bucureşti.



T P

Am venit cu speranţa că voi petrece s ntele săr-bători cu bucurie alături de pesoane care ştiu sătrăiască, să simtă aşa cum se cuvine Învierea

Domnului Iisus Hristos.Georgiana, Fizică, an II Aici este un duh al liniştii şi al nădejdii în Dumnezeufoarte aparte.Rodica P., Chimie, Doctorat, an I

Am venit la o cură de „dezintoxicare”. Aveam ne-voie să mă linştesc, să ies din lumea asta stresatăşi să pot simţi cum trebuie Sărbătoarea Învierii; săpot trece cât de cât, cât îmi permite simţirea şi gân-direa mea păcătoasă, prin toate etapele necesarepentru a-L cunoaşte cât de puţin pe Domnul Iisus

Hristos.Elena B., Inginerie Alimentară, an IV

Care este olosul mersului lamănăstire pentru un tânăr?Îşi găseşte rostul existenţei sale pe pământ. Ajutăla vederea lucrurilor, de pe planul orizontal, peplanul vertical.Ovidiu D., Sociologie, an I

M-am convins că monahii nu duc o viaţă materia-listă, mi-a fost evident că mănăstirea nu e o „micăafacere”. Am văzut locul în care se face multă ru-găciune, ascultare şi milostenie. Am văzut un loc,cum nu credeam că mai există, unde, spre surprin-derea mea, cel bogat poate mânca la masă cu celsărac.Ciprian B., Inginerie Electrică, an IV

O şansă de a-ţi descoperi scopul în viaţă.Elena B.,Inginerie Alimentară, an IV

Mergând la mănăstire, tânărul vede pe mo-nahi cum au lăsat lumea şi s-au dăruit cu totullui Hristos. Astfel poate conştientiza că viaţa înHristos nu înseamnă restricţii, piedici, ci bucurie. Mihaela, Informatică, Master, an I

Mersul la mănăstire este ca şi cum Cineva ar daavânt aripilor noastre pentru a zbura mai sus.Georgiana S., clasa a XII‑a

Bucuria! Mihaela P., Teologie Socială, an II

Mă folosesc văzând vieţuirea monahilor sau mo-nahiilor, dragostea lor uneori îmi dă o stare desmerenie.Florin C., Matematică, an II

Trezirea conştiinţei.Cătălina N., Medicină, an IV

Ce este tinereţea pentru tine?

Pentru mine tinereţea e în acelaşi timp perioada în-oririi, a bucuriei şi comuniunii continue, precum

şi perioada di cilă, cu multe probleme şi ispite, cu

speranţe şi iluzii. E totuşi cea mai frumoasă perioa-dă, în care se încheagă cele mai strânse şi durabileprietenii.Geanina T., Medicină Generală, an I

Timpul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspun-sul meu.Ovidiu D., Sociologie, an I

O oportunitate să te bucuri de anumite lucruri,acum depinde de tine în ce mod şi cu cine.Dacă eşti conştient cui trebuie să-I placi... luiDumnezeu sau oamenilor...Elena B., Inginerie

Alimentară, an IV Vârsta care re ectă modul în care îţi vei petrecerestul vieţii. Este vârsta la care se decide viitorulcuiva, când avântul, curajul, sentimentele şi trăi-rile sunt cele mai intense.Ilarion A., Teologie, an I

Cea mai frumoa-să perioadă în carepoţi cel mai bine săaplici cuvântul: toatele încercaţi, ţineţi ceeste bun.Ramona A.,Ştiinţe economice, an III

Momentul când opersoană începe să sede nească pe sine ca

om prin deciziile pe care le ia. Nelinişte şi curiozi-tate. Alexandru R., Teologie, an I

Un moment de aşezare spirituală şi nu numai, decoresponsabilitate ca u al Bisericii şi al neamuluiromânesc. Andrei U., Teologie, an I Perioada marilor alegeri. Andrei M., Electrotehnică,an II



T P

O perioadă de cău-tare şi cunoaştere alui Dumnezeu şi acreaţiei Lui.Liviu B.,Construcţii, an III

Momentul în careL-am întâlnit peHristos. Ioana V., Automatică, an III

Veselie, căutare, întrebare.Zîna B., Psihologie

Cum vezi tu o viaţă împlinită?

Dumnezeu ştie ce este bine pentru mine... mi-aajuns timpul în care îmi făceam planuri de viitor şi

nu ajungeam să împlinesc nimic. E bine cum vreaDumnezeu.Elena B., Inginerie Alimentară, an IV

Mă simt împlinită când fac voia lui Hristos.Irina N.,Kinetoterapie, an II

O viaţă la sfârşitul căreia nu te temi de Dumnezeu,ci Îl aştepţi.Iulia R., Medicină, an IV

O viaţă împlinită există acolo unde sunt trei per-soane şi Hristos în mijlocul lor; şi mai ales acolo

unde există cel puţin zâmbetul unui copil!ElenaDiana M., Teologie Didactică, II

Să-L cunosc pe Hristos.Florin C., Matematică, an II

Să u util pentru alţii. Mihail T., Electronică, an III

Împăcarea cu propria persoană, cu Dumnezeu, cuceilalţi. Pentru mine, viaţa e împlinită atâta vremecât fac voia lui Dumnezeu.Zîna B., Psihologie, an II

O viaţă trăită cu şi pentru Hristos, în unul din celetrei cazuri de mântuire: căsnicie, singurătate, mo-nahism. O viaţă schimbată din patimi în virtuţi cuajutorul lui Hristos. O viaţă în care să mulţumimDomnului pentru darul cel mai de preţ pe care ni l-adăruit: VIAŢA. Drumul care duce la Hristos e sin-gurul care ne împlineşte.Geanina T., Medicină, an I

Ce crezi că trebuie să acă călugăriipentru lumea de astăzi?

Să nu se plece în niciun caz după cerinţele celor„moderni”, să păstreze rânduiala pe care o au, să

e statornici.Ovidiu D., Sociologie, an I

Monahii trebuie să continue să „ţină lumea”, prinrugăciune, milostenie şi toate celelalte practici bise-riceşti. Aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Lot că nu vadistruge Sodoma dacă va găsi în cetate 10 oamenidrepţi, cred că, datorită monahilor, noi încă mai vie-

ţuim pe acest pământ.Ciprian B., InginerieElectrică, an IV

Să-i primească labiserică cu braţeledeschise pe tineri, ori-cât de nepregătiţi ar aceştia. Odată intraţi în mănăstire şi încon- juraţi cu căldură şidragoste, ceva în con-ştiinţa lor va începe să

lucreze şi vor conştientiza patimile care-i stăpânesc,iar dorinţa de îndreptare va veni din interior, de lasine. Oamenii simt nevoia să e înţeleşi sau măcarascultaţi. Mihaela I., Informatică, Master, an I

Să se roage pentru oamenii care încă nu l-au a atpe Hristos.Irina N., Kinetoterapie, an II

Ceea ce s-a făcut şi până acum: să facă din Putna„Ierusalimul neamului românesc”, din toate punc-

tele de vedere. Andrei U., Teologie, an I

Să-i asculte pe oa-meni, să-i încurajeze,să-i înţeleagă atâtcât este cu putinţă.Corina R., Automatică,an III

Să facă o şcoală or-todoxă cu numele dePutna, unde tinerii să

poată educaţi şi să poată primi ceea ce le estede folos pentru su et.Ionela A., Master, Protecţiacopilului

Să se roage neîncetat ca astfel să facă Dumnezeu orânduială bună în lume.Ilie U., Teologie, an I

Să se roage, căci numai ei sunt sarea pământuluicare stopează alterarea lumii de astăzi.Cristina Ş.,Teologie, an I Să facă ce fac şi acum. Să arate dragoste.NicoletaN., Medicină, an III



T P

Ce ai dori să aci pentru neamulromânesc?

Să duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu.Paul B.,Filozo e, an II

Îmi doresc să fac ceva care să unească românii;dar... românii vor schimbarea?Ciprian B., InginerieElectrică, an IV

Să redeşteptăm în noi, în români, conştiinţa noas-tră naţională, să (re)descoperim miracolul de carevorbea Gh. Brătianu,să conştientizăm ve-chimea şi importanţastrămoşilor noştri şisă ne îndeplinim res-

ponsabilităţile la carene obligă întreaganoastră istorie.Ilarion A., Teologie, an I

Să devin o profesio-nistă în cariera mea,să merg eventual înstrăinătate şi să fac cunoscut numele României înacest fel.Iulia R., Medicină, an IV

Aş dori să fac cunoscut poporul român prin ex-celenţă în anumite domenii. De exemplu, mi-arplăcea să fac o mare descoperire în domeniul mate-maticii şi al cercetării. Dar cel mai mult mi-aş dorica oamenii de la ţară să-l simtă pe Dumnezeu aşacum îl simţeau în regimul comunist. Mi-aş dori sălupt împotriva urbanizării şi modernizării satelor.Elena S., Matematică, an I

Să păstrez tradiţia neamului românesc.Ramona A.,Ştiinţe economice, an III

Mi-aş dori să adun laun loc pe toţi româ-nii din toate colţurilelumii, înstrăinaţi fărăvoia lor, sub aceeaşicredinţă străbună,sub aceleaşi valori,sub aceleaşi tradi-ţii, sub acelaşi numede român. Denis B.,Teologie, Master, an II

Poate că, în primul rând, ar trebui să fac ceva pentrumine, în sensul ca să mă schimb într-o persoană maibună şi aşa, cu siguranţă, lumea din jurul meu se vaschimba... să nu mă ruşinez niciodată că sunt român-că... să u o bună creştină...Georgiana S., clasa a XII‑a

Pentru neamul românesc... să îmi cresc copiii (dacăvoi avea) în credinţa ortodoxă. Aşa aş face, şi aşaaş duce pulsul Ortodoxiei mai departe. Mihaela P.,Teologie Socială, an II

Să ajut la întărirea unităţii românilor răspândiţi în toa-tă lumea. M-aş bucura ca românii să e încreştinaţi întotalitate, în adevăratul sens al cuvântului, nu doar cunumele de creştini.Ramona G., Medicină, an IV

Vreau să-mi păstrez ţara mea pentru totdeau-

na, pentru că este foarte frumoasă ţara noastră.Tatiana I., Agroturism, an I

Să păstrez tradiţia neamului nostru, să împărtăşescşi altora, chiar urmaşilor, credinţa şi identitateanoastră.Irina Ţ., FEEA, Master, an I

Vă mulţumesc pentru aceste întrebări, prin care nearătaţi că sunteţi alături de tineri şi cu rugăciunea,şi cu trăirea!Rodica P., Chimie, Doctorat, an I

Selecţ e de mon h Iu t n T n



Hristos stă cu mâna streaşină la ochi,privind în zare şi aşteptând să ne întoarcem la El.

Să nu dăm înapoi, ci să venim în braţele Luişi va purta grijă de toate!Ne cheamă: „Fiule, dă-Mi inima ta!”.Să nu şovăim, să păşim cu încredere.

Este viu! Este prezent! Este cu noi!

revista-cuvinte către tineri, putna-2010

Documents