fefc&t 279849 I N S T I T U T U L D E I S T O R I E U N I V E R S A L Ă

REVISTA ISTORICA P U B L I C A Ţ I E TR IMESTRIALĂ

SUPT CONDUCEREA LUI

N. I O R G A

BJBL, UlîiV. CLÜJ-SÍBÍÜ Nr. 3 Mf!-194.1

VOL. XXV, N-le 1-3. IANÜAR-MART 193?

R E V I S T A ISTORICA - DARI DE SAMA, DOCUMENTE ŞI NOTIŢE -

SUPT CONDUCEREA LUI N. IORGA.

Anul al XXV-lea, n-le 1-3. Ianuar-Mart 1939.

Ce înseamnă astăzi concepţia istorică1

îmi face o deosebită plăcere să revăd pe cei cunoscuţi şi să întîlnesc întăia oară pe cei cari acum s'au înscris în Universitate.

După un obiceiu „vechiu", pe care înţeleg a-1 păstra, lecţia întăiu de istorie universală trebuie să atingă un subiect în legătură cu materia pe care o predau, dar să se ţină în linia unor anumite generalităţi şi, de la o bucată de vreme, cred chiar că generalităţile acestea nu au să se ţină numai în regiunea înaltelor teorii, despre care o să vorbesc indată, ci să se coboare la realităţile, foarte serioase, ba chiar tragice şi ameninţătoare, din timpurile noastre, pentru ca şi studiile acestea istorice să aducă un folos în marea luptă pe care o duce omenirea pentru drept, şi unele popoare pentru însăşi existenţa lor.

Acest punct de doctrină, pe care l-am fixat la început, cere o explicaţie, şi vin la explicaţia aceasta.

Problema Universităţilor s'a pus pretutindeni, cum s'a pus problema întregii culturi a timpurilor noastre. Pană acum cîţiva ani problema aceasta nu exista; acum ea se impune oricui: şi observatorului celui mai superficial şi spiritului celui mai indiferent i se impune problema şcolii în întregime, ca şi problema tuturor lucrurilor care, în afară de şcoală, represintă cultura.

Formele de odinioară, formalităţile goale, care începeau cu nimicuri şi se terminau cu o diplomă, acestea trebuie considerate ca isprăvite. Distribuţia simplă de acte care înseamnă valoarea cuiva într'un moment, valoare care poate să nu mai existe după trecere de câţiva ani, e un lucru al trecutului. Niciodată omenirea n'a fost silită să aibă o conştiinţă mai deplină şi mai adîncă a greutăţilor în mijlocul cărora trăieşte. Ce s'a făcut atâta vreme, de multe ori în forme extraordinar de ele-

1 Lecţie de deschidere de la Universitatea din Bucureşti (31 Octombre 1938).

gante, ca şi când totul s'ar fi terminat şi ar rămânea numai un fel de danţ ştiinţific, pe care unii îl făceau cu însuşiri extraordinare şi cu o grijă deosebită de a păstra anumite aparenţe estetice, aceasta e o jucărie de care hotărît trebuie să ne despărţim. Nu mai avem vreme de aşa ceva. Ni trebuie conştiinţa Că, orice s'ar face pentru a continua acest joc elegant, el nu înseamnă decât timp pierdut. Viaţa înfăţişează înaintea noastră grozave probleme, care cer neapărat, şi pentru un Stat şi pentru o naţiune şi pentru clasele sociale şi pentru deosebitele categorii şi pentru orice individ, să fie imediat şi bine resolvate.

Fiindcă, altă dată, făceai o greşeală care se însemna şi critica prin reviste, prin discuţii publice şi nu era mare lucru; pe urmă reveniai la aceiaşi obiect pe o cale mai bună şi ajungeai la re-sultate mai satisfăcătoare. Acuma nu: totul este, ca să întrebuinţez o foarte veche formulă din vechiul nostru drept de odinioară, totul este „în ruptul capului", adecă, dacă se săvîrşeşte într'o societate o anumită greşeală, societatea aceasta se duce de rîpă, şi execuţia se face aşa de răpede, încât cel care a făcut greşeala, n'are vreme să se adreseze la altă instanţă. Ceia ce ieri încă se părea că este lucrul de căpetenie şi care era în legătură cu o anumită orînduire interioară, democratică, fascistă, comunistă, cade pe planul al doilea. Acuma nu mai este vorba cum este orânduită societatea naţională, ci dacă societatea naţională îşi păstrează un anumit teritoriu. S'a dărîmat complect sistemul care întrebuinţează toate armele ca să zugrume pe cine îi stă înainte, pe cine împiedecă de a pune mîna pe o anumită pradă, aşa încât regimul violenţei, în mîna particularilor în serviciul unor anumite doctrine, cu toate consecinţile pe care, din partea celorlalţi, astfel de violenţe le trezesc, e un lucru de ieri. Acum se cere, nu ca o parte din societate să ia contra alteia o anumită atitudine, căutînd s'o convingă, sau să se întrebuinţeze alte arme, pană la condamnarea la moarte a unui grup din societate de către celalt, care-i răspunde prin condamnarea la închisoare, ci se cere altceva: o întreagă societate trebuie să se simtă solidară dacă vrea să trăiască; ea trebuie să recurgă la toate mijloacele materiale şi la toate forţele morale, din care pleacă mijloacele materiale. Credeţi că Germania lui Hitler sau Italia lui Mussolini au plecat de la dorinţa de a fabrica tunuri? Dorinţa de a fabrica tunuri ş\ avioane şi gaze asfixiante, aceasta pleacă de la o anumită con-

vingere, de la o viaţă morală care poate fi potrivită cu morala obişnuită, dar poate să încerce şi altfel a ajunge la scop, însă, înainte de toate, o anumită activitate sufletească trebuie creată şi întreţinută.

Şi Universitatea are un foarte mare rol în aceasta.

Daţi-mi voie, acum, să amintesc anumite lucruri din trecut, din trecutul de la noi sau de aiurea, mai apropiat sau mai depărtat, în care ilusii curioase s'au ivit, în ce priveşte rostul Universităţii.

Vedeţi, eu discut deocamdată rostul Universităţilor şi, pe urmă, voiu arăta, în Universitate, care este rostul catedrelor de istorie, sau, mai bine, pentru că sînt multe catedre, profesori mai puţini, trebuie să fie întăiu profesorii de istorie şi pe urmă catedrele.

La Universitate este o misiune naţională, care ea trebuie servită cu toate mijloacele. Trebuie scormonit în sufletul acestor oameni. Cu arheologia, care scormoneşte în cenuşa morţilor, s'a ajuns la resultate frumoase, dar trebuie scormonit în sufletul celor vii.

Cu privire la ilusiile de odinioară, încep mai de departe, şi de aiurea. Mi-a căzut în mînă o curioasă carte de istorie a Fran-ciei. Eu cunoşteam pe autor, îl cunoaşte toată lumea, a fost şi pe la Bucureşti pe vremuri: trebuia să între în serviciul unui boier şi a povestit drumul lui pană la noi; probabil că înlăuntru vorbia şi despre lucrurile văzute în societatea noastră, dar nu s'a tipărit decât partea care merge pană la Viena. E vorba de Victor Duruy, din a cărui carte de Istorie Universală, tradusă în romă' neşte, au învăţat cunoştinţa trecutului, din vechile timpuri ale Grecilor şi Romanilor pană dincolo de Revoluţia francesă, atîtea generaţii. Victor Duruy, care a fost colaboratorul lui Napoleon al III-lea, acela care îi dădea material pentru „Istoria lui Cesar", o personalitate importantă şi supt raport didactic, fiind creatorul învăţământului frances, pe la 1860, a publicat o carte, redactată cu cîţiva ani înainte, în care şi-a propus să presinte istoria Franciei altfel decît pană atunci. Planul lui se vede foarte bine în ce priveşte alegerea ilustraţiilor: înlăuntru nu sînt portrete aproape de loc: nu există Ludovic al XlV-leâ, nu există nicio figură din secolele înaintea Revoluţiei. Revoluţia nu este repre-

sintată prin niciun portret; nici ceia ce a urmat pe urma nu este însemnat prin astfel de represintări personale; lipseşte chiar şi Napoleon al IH-lea, pe care Duruy 1-a servit. Şi, în loc, ce este ? In Ioc, sînt vederi din Franţa.

O ciudată concepţie: detronarea factorilor umani şi înlocuirea lor prin simboluri naţionale, care sînt vederile de castele, de biserici, de oraşe, căci el îşi impusese să nu aibă emoţii. Ce curios este să creadă cineva că se poate vorbi de oamenii din orice vreme, pană la un Faraon egiptean cuceritor, pană la un nenorocit de mic rege, cucerit de armatele Egiptului, ale Haldeii şi Babilonului, să se poată vorbi de orice fel de oameni fără emoţie ! Nu se poate scrie istoria fără o adâncă simţire.

Căci istoria este viaţa omenească, problemele de odinioară sînt problemele de acum; tn altă formă, cu alţi oameni, este aceiaşi umanitate care se înduioşează şi se frînge, aceiaşi umanitate, cînd, ajunsă la scopurile ei, cînd călcată în picioare şi strivită. Şi nu se poate să te apropii fie şi de oameni cari au murit acum patru mii de ani fără ca lucrurile şi durerile lor să nu aibă răsunet în sufletul tău.

Dar şi istoria aceasta anonimă, fără ilustraţii, care înşeală pe Duruy, îl duce Ia lacrimi de sînge pentru neomeniile Comunei: plînge zecile de mii de cărţi din Biblioteca Louvrului, pe care aceşti Roşii din 1871 le-au distrus. După ce a înlăturat oamenii, cînd ajunge la conclusie, de-odată, pentru că este vorba de interesul ţării lui, valul acesta, pe care a căutat să-1 împiedece prin ridicole zăgazuri de obiectivitate, vine asupra lui şi-1 copleşeşte.

îşi închipuiau deci mulţi oameni, pe vremea aceia, că se poate scrie istoria fără a însemna rolul marilor personalităţi.

Era un fel de reacţiune împotriva vechii istorii biografice, care credea că, dacă alegi oamenii şi li presinţi biografiile, ai o epocă. Şi atunci a venit această reacţiune, cu izgonirea personalităţilor, şi astfel s'a ajuns la mişcarea maselor sau la cine ştie ce acţiune a solului sau a unor forţe obscure. Ce s'a întîmplat? Greşelile pe care le săvîrşesc istoricii, şi le îndreaptă une ori ei singuri, alte ori le îndreaptă alţi istorici; sînt însă caşuri cînd le îndreaptă opinia publică. Istoricul nu ştie ce răsunet are cartea lui în această opinie, dar opinia judecă. Noi trebuie să ne închipuim că sîntem încunjuraţi de ochi aţintiţi asupra noastră, şi se poate întîmpla să nu auzim sentinţa care se rosteşte în

suiletul celor ce se servesc de aceşti ochi. Dar cine rectifică mai mult greşelile de metodă istorică sint evenimentele: este viaţa care s'a desfăşurat pe urmă.

Astfel se ştie că, şi acum, în anume locuri, se consideră naţiunile în totalitatea lor, — „regimul totalitar" —, că individul nu înseamnă acolo nimic, că a-i răpi libertatea nu este un păcat, că a-1 împiedeca de a gîndi sau de a-şi exprima gîndirea este un lucru îngăduit. Orice guvern fascist nu dă voie comunistului şi orice guvern comunist nu dă voie fascistului, şi mai ales amîndouă nu dau voie să se exprime păreri deosebite de părerile simpliste, prin urmare false, şi ale fascistului şi ale comunistului.

Credinţa de odinioară era, deci, şi ea, că masele hotărăsc şi indivizii nu represintă nimic.

Cînd am întrat în Academia Romînă, tărziu, după un lung stagiu de membru corespondent, în deosebire de timpurile noastre, cînd membrii corespondenţi vin, se aşează între ceilalţi, iau parte la discuţii şi mai, mai să înlocuiască pe membrii activi, cînd am întrat în Academie, zic, problema aceasta mi s'a pus şi mie : masele sau indivizii. Şi atunci eu am fost de părere că şi mase/e şi indivizii hotărăsc în măsura în care au caracter dinamic şi representativ. Viaţa unei societăţi poate îi exprimată anonim într'un moment, şi se poate întîmpla, în altul, ca masele acestea să

nu fie capabile de a da o direcţie şi de a înfăţişa ceia ce represintă spiritul unei societăţi şi acesta să se adune într'un om cum se adună razele într'un punct luminos : sufletul naţional să se adune într'o personalitate.

Dar, faţă de explicaţia că totul pleacă de la mase, a trecut vremea, şi s'a întîmplat ce? Personalităţile au ajuns să guverneze lumea. Evident că astăzi, în cele mai multe ţări, unde este un om, singur omul acela porunceşte şi ceilalţi s'au deprins să se lase represintaţi şi conduşi de acel om. Dacă este vorba de Germani, nu numai tineretul, dar şi o mare parte din ceilalţi, mai ales femeile, strigă Heil Hitler înaintea aceluia care este şeful Statului german. La Italieni, de cîte ori apare d. Mussolini în public, om de o calitate superioară aceleia a d-Iui Hitler, de atîtea ori se aud strigătele acelea: Duce, Duce: naţiunea întreagă pare a se cuprinde într'însul. Cînd s'a îmbolnăvit în urmă d. Atatiirk, ce adînc sentiment de îngrijorare, de durere a fost în sufletul tuturor Turcilor: pare că ar fi crezut că dispariţia

aceluia care a restabilit gloria de odinioară a Imperiului, devenit naţional acum, ar însemna prăbuşirea patriei şi dispariţia naţiunii din rîndul popoarelor care înseamnă ceva în lume. La noi, este evident că se încearcă, şi se face bine că se încearcă, a se strînge naţiunea în jurul Suveranului, pe care fiecare este dator să-1 iubească, să-1 sprijine şi, eventual, să-I sfătuiască. Căci orice om are nevoie de sfat şi nu există niciun sfat omenesc care să nu folosească. Şi, prin urmare, nu este vorba de ideologie, ci de concentrarea unei naţiuni într'o mare figură representativă, care este mai bine să fie a unui Suveran, decît a cuiva care, fără drept, caută să-1 înlocuiască pe Suveran, fără să-i poată ţinea locul într'adevăr.

Dar sînt State de acestea totalitare, State guvernate de o personalitate excepţională şi îndrăzneaţă, sau de o personalitate care-şi trage drepturile din situaţia pe care o ocupă, din rostul pe care 1-a primit de Ia înaintaşii săi şi, cu toate că ni se face teoria Statului totalitar, că ni se vorbeşte şi aici de totalitarism, de acţiunea generală a maselor, se face excepţie pentru unul singur. Ori este vorba însă de o abdicare de caracter general şi atunci fiecare trebuie să se creadă în serviciul voinţii obscure a mulţimilor, neconfundate într'o singură personalitate gînditoare şi activă, ori, dacă îţi reservi pentru d-ta acest drept, atunci ai sfărîmat însuşi caracterul abstract deplin al teoriei totalitare.

Prin urmare, şi în ce priveşte scrisul istoric, el a trecut printr'o mulţime de ilusii: înlăturarea personalităţilor, restabilirea personalităţilor, adecă revenirea, în domeniul politic, din nou la acţiunea personalităţilor conducătoare, dar toate acestea mai mult sau mai puţin în afară de viaţa ea însăşi. Viaţa se desfăşoară de o parte, de altă parte sînt metodele acestea istorice, care ele n'ar trebui deci, să aibă o atingere cu ceia ce se petrece în mijlocul societăţii, pentru că, atingerea aceasta dacă se produce, societatea nu învaţă nimic din teorii, iar, în ce priveşte metodele istorice, care sînt reduse la sclavie, ele iese, oricum, scăzute prin contactul acesta cu viaţa. Prin urmare, vedeţi, şi o altă ilusie, pe lîngă ilusiile celelalte.

Dar, în viaţa aceasta de astăzi, a stărui într'o părere, a nu vedea nimic in afară de dînsa, aceasta fără îndoială este o îngustare; şi aici este un totalitarism care poate fi accentuat, alături

de acela împotriva tiraniei căruia se luptă însăşi puterea de viaţă şi instinctul de independenţă al sufletului omenesc.

Oriunde, în toate domeniile, nu numai în domeniul universitar, dar în toate ramurile culturii, se produce însă, nu numai la noi, dar şi aiurea, o mişcare împotriva abstracţiei mîndre de sine, care crede că este cu atît mai vrednică de rostul ei, cu cît evită orice contact cu viaţa.

Iată, în timpul din urmă, am avut de vorbit în două locuri despre musee, şi arătam cît de greşită este părerea pe care şi-o face cineva de obiceiu despre un museu, părere pe care o au şi conducătorii de musee. O pînză e luată dintr'o biserică, unde era potrivită pentru cutare arhitectură, pentru cutare fel de lumină, pentru privitorii cari se găsesc într'o anumită atitudine şi stăpîniţi de anumite sentimente acolo, în biserică, în sunetul de orgă unit cu rugăciunea latină, slab rostită de preot. Evident că pînza este făcută pentru aceasta, iar tu ai luat-o şi ai prins-o în cuiu într'un loc unde e doar un părete alb, şi, alături, pui altă pînză, să zicem: de acelaşi pictor şi din aceiaşi vreme, Cronologic, se potriveşte, numai cît pînza era făcută pentru altceva. Pui o natură moartă undeva pe părete; natural că vederea acestei naturi moarte aminteşte o sală de mîncare, numai cît, la Museu, stau oameni flămînzi şi se uită la lucrurile acestea aşa de bune, regretând că pînza nu se găseşte în sufrageria pentru care a fost făcută. Dacă acelaşi pictor a făcut o natură moartă şi a făcut un tablou religios şi altul istoric, cum ele aparţin aceluiaşi om, aceleiaşi şcoli şi aceluiaşi secol, ele se pun alături.

Şi criticam în felul acesta, nu numai aşezarea museelor, dar faptul că museele sînt oarecum în afară de public, care, cu cît vine mai rar şi este mai puţin, cu atît este mai mulţămit conservatorul museului. Niciun funcţionar ştiinţific în Europa nu se deranjează, pentru ca să-i poţi adresa o întrebare, nicio carte nu-ţi este la îndemînă; se evită, în foarte multe musee, pînă şi însemnarea aceia de pe tablou, care să te lămurească asupra valorii artistului.

Acestea sînt deci lucruri moarte. Şi am avut satisfacţia, acum în urmă, cînd am luat un ziar frances care reproducea discursuri ţinute la Academia din Paris, că un altul presinta această chestiune Ia fel cu mine.

Ce probleme mari nu se ridică, apoi, în Academii! Astfel, Ia Academia de ştiinţe morale şi politice din Franţa, chestiuni monetare, chestiuni de comerţ, de industrie, toate acestea sînt necontenit presintate şi lămurite acolo. Cine asistă? Nimeni. Se publică în-tr'un buletin, pe care îl cetesc cîteva sute de persoane. Presa nu se interesează, ea care se interesează cum a fost strivit nasul unui negru de un campion încă mai sălbatec decît dînsul, sau cine a izbutit, cu mai multă dibăcie, să treacă prin toate acele înşelări de care dispun specialiştii jocului cu mingea.

Prin urmare, o întreagă activitate intelectuală, care este făcută de Stat cu cheltuieli mari, rămîne cu totul în afară de public.

Iată, la acel Institut de Franţa, în anumite zile din săptămînă, se întrunesc membrii deosebitelor Academii. Acolo e ştiinţa cea mai înaltă, acolo se află oameni venerabili, acolo se frămîntă, se desluşesc unii pe alţii, iar, în stradă, o lume al carii nivel e une ori foarte scăzut.

In ce priveşte clasele sărace, care nu sînt vinovate că sînt. sărace, în care sînt inteligenţe mai strălucitoare poate decît ale academicienilor celor mai glorioşi de acolo, căci aceia din stradă n'au fost puşi în aceleaşi condiţii, sînt oameni ale căror cunoş-tinţi sînt ca şi la 1500 şi 1600, ca la 500 şi 600 une ori. De ce este înăuntru în palatul acela ei n'au habar, iar cărţile pe care le-au cetit se resumă la cîteva manuale ce li-au căzut în mînă, sau la cîteva broşuri de propagandă revoluţionară.

în afară de aceasta, gazetele. Ce cuprind gazetele acestea ?... Merge cineva dincolo de Paris, la Saint-Denis, unde este iadul pe pămînt, cu mii de oameni ţinuţi în afară de tot ce poate da religia, cultura: bestii care puteau fi sfinţi şi bestii care puteau fi genii. Născuţi' în cea mai desăvîrşită miserie, trăiţi în cea mai perfectă neglijare, storşi cît se poate şi murind ca nişte cîni cînd nu mai sînt folositori în fabrică. Este aceasta civilisaţie? Răspunsul trebuie să fie hotărît: nu. Civilisaţia trebuie, şi, pentru civilisaţia aceasta, care să fie pentru orice om, în orice împrejurare, care să-1 mîngîie, să-1 înalţe, pentru aceasta orice om şi orice instituţie sînt datori să lucreze. Nu este numai datoria faţă de o ţară şi de o naţiune, ci datoria faţă de umanitatea însăşi. Datoria aceasta este complet neglijată şi într'o ţară cum este ţara noastră, ţară de oameni inteligenţi, cari pot învăţa orice: o minune ce daruri se găsesc în mintea şi inima acestor oameni.

îmi spunea cineva ieri mie, un om care a iăcut războiul, că, atunci cînd au venit ofiţerii francesi şi au explicat mitraliera, desfăcînd-o în bucăţi, reserviştii noştrii bătrîni au făcut-o la loc, supt ochii"Francesilor uimiţi; faţă de cîtă vreme-i trebuia unui om de aiurea ca să înveţe mecanismul unei astfel de arme, omul nostru îl desluşia cu admirabila lui putere de atenţie, care apasă şi asupra fiecărui pas pe care-1 facem noi, cei de sus, şi apasă asupra fiecărui cuvînt rostit uşuratec de noi, pe cari ochii aceia serioşi ne cercetează, şi ei ne judecă după aceasta.

Este toată lumea aceasta lăsată cu totul în afară de triumfurile culturii, iar noi sîntem mîndri că avem Universităţi cu mai multe catedre impunătoare, lecţii care se publică în volume şi, în afară de aceasta, ce acţiune asupra societăţii; c e ?

Nu vedeţi ce recunoscătoare este lumea, chiar lumea presupusă cultă, fără să fie pretenţioasă, cînd i se dă o conferinţă: cum aleargă bărbaţi, femei, oameni de orice vrîstă, cum se îngrămădesc ei acolo să asculte. Nu există public care să urmărească mai atent ceia ce i se spune decît publicul romanesc. Cei mai mulţi dintre vorbitori nu caută însă contact cu publicul: au adus ceva scris, şi nu se uită la lumea din faţa lor, iar semnele de neatenţie nu-i preocupă; pentru nimic pe lume nu s'ar opri aiurea decît la punctele fixate d'inainte, pentru nimic pe lume n'ar schimba direcţia pe care au pornit, direcţie care se găseşte în afară de nevoile publicului. Prin urmare, în afară de atenţia pe care publicul o poate cheltui, vorbitorul îi dă înainte, ca oratorii de provincie pe cari i-am cunoscut şi eu, şi cărora studenţii clin vremea mea aveau obiceiul de li ţineau luminarea aşa de aproape, încît se aprindea un colţ de hirtie şi toate silinţile oratorului erau zadarnice: discursul se termina aşa; sau erau aplause formidabile, atît de repetate, încît el trebuia să renunţe.

Universitatea are numai acest rol de a „face ştiinţă", mai mult sau mai puţin originală ? Şi observaţi un lucru foarte ciudat în organisarea Universităţilor noastre. Eu am încercat ca rector o schimbare, dar schimbarea aceasta n'a continuat. Mi-am zis: sînt lecţii de drept care pot interesa pe studentul de la istorie, sînt la ştiinţe o mulţime de lecţii foarte interesante pentru oricine. Gindiţi-vă la teoriile profesorului Perrin, cel mai modest om

de pe lume, care a izbutit să descopere taine înaintea cărora înlemneşte mintea omenească. Ei bine, explicaţia întreagă a lumii se schimbă după astfel de descoperiri; ceia ce a învăţat fiecare om în liceu nu mai are valoare. Generaţia mea, care a avut înainte cărţile de fisică şi chimie ale lui Petru Poni, ce atitudine poate să aibă înaintea lucrurilor care se ştiu şi se răspîndesc în lumea întreagă, dar nu ajung pană Ia noi! La fel în domeniul religiei: noi aparţinem unei credinţe şi, credinţa aceasta se cercetează, dar un preot de oarecare vrîstă nu poate şti ceia ce s'a găsit pe urmă în ce priveşte înseşi cărţile pe care se sprijină credinţa creştină şi împrejurările în care ea a ajuns să se răspîndească asupra lumii întregi.

Dar ce nu este în lecţia de istorie ! Lecţia de istorie bine făcută trebuie să cuprindă, nu capitole de istorie literară, ştiinţifică sau militară, ci să aibă amestecate în desvoltarea omogenă a societăţii toate elementele care vin din domeniul artistic, economic, militar-

Nimic nu se poate înţelege din ceia ce este fără cunoştinţa a tot ceia ce a fost, şi nimic nu trebuie ştiut în ceia ce este, fără deschiderea perspectivelor către ceia ce neapărat trebuie să fie, şi aceasta prin silinţile acelora cari au ştiut ceia ce a fost în trecut, cari au cunoştinţă de ceia ce este în present şi cari de acolo trag tot ceia ce trebuie pentru a întrevedea viitorul, dar şi energia trebuitoare pentru a fi factori activi în pregătirea acestui viitor.

Iată anumite ideologii care prind tineretul. Ele pot fi nobile, pot fi servite de suflete devotate, care au nevoie de a fi înţelese, care pot fi respectabile şi înaintea sacrificiului cărora să se închine oricine, dar acestea nu împiedecă de a recunoaşte că, dacă oamenii ar fi văzut că inovaţiile lor, de care sînt aşa de mîndri, sînt lucruri repetate în istoria omenirii şi au produs anumite re-sultate şi este foarte sigur că şi în timpurile noastre, dacă se urmează această metodă, se va ajunge la acelaşi resultat, evident că această admirabilă reservă de energie şi-ar fi cheltuit-o în altă chestiune.

Şi atunci eu am zis : să fie cursuri comune pentru toate Facultăţile. Aş zice mai mult: este mai interesant, într'o Universitate care poate să-ţi dea cetăţeni activi şi luminaţi, cursurile acestea generale decît ceia ce se învaţă în fiecare din compar-

tímentele, închise cu atîta grijă, ale Facultăţilor, cu laboratoarele şi seminariile lor.

Am făcut încercarea: a venit o mulţime de lume acolo unde era ceva de spus pentru toată lumea.

Noi nu avem omul cult. Există, în schimb, un fel de monstru pregătit în deosebite cutiuţe de acestea ştiinţifice şi care, în afară de cutiuţa ştiinţifică a fiecăruia, nu mai ştie nimic. O societate cum au fost cele din antichitate era o societate de oameni adevăraţi şi compleţi. Grecul mergea în piaţa publică, şi, să fi voit sau nu, încă ar fi auzit pe Pericle şi pe Demostene, şi, iarăşi, toată lumea mergea la Areopag ca să asiste acolo la discuţii. Pe când, acum, gîndiţi-vă: teatrul cere o anumită plată, teatrul unde întră orice prost care plăteşte şi nu întră cei cari înţeleg, dar nu găsesc suma trebuitoare pentru a plăti. în provincie, acolo unde cetăţenii romîni sînt mulţi, dar Romînii de sînge puţini, se dau represintaţii înaintea unor săli goale, de şi afară este o lume întreagă care ar fi bucuroasă să între. La Iaşi mi s'a spus, după ce au încetat anumite mişcări : „acum merge foarte bine, fiindcă vin „Jidanii" la teatru". Prin urmare Statul romîn la Iaşi întrebuinţează acest mijloc admirabil de educaţie, — pe când în Atena orice cetăţean venia acolo şi învăţa şi mitologia şi filosofía şi istoria şi morala şi amfiteatrul era deschis oricui —, Statul întrebuinţează, deci, sacrificiul acesta, pentru ca, după aceiaşi formulă, să înalţe simţul estetic al „Jidanilor" cari vin la teatru. Este absurd!

lată dovada, pe care, oriunde mă duc, o găsesc în chestiunea aceasta a inutilităţii lucrurilor solemne şi măreţe faţă de miseria morală a unei societăţi întregi, care rămîne în incultură şi este capabilă de toate greşelile, fără răspunderea, pe care n'o simte, a dărîmării unei societăţi întregi.

Am încercat la Universitate, — şi o bucată de vreme am avut convingerea că reuşesc, ca şi aiurea, în cursul vieţii mele destul de lungi —, am încercat să sfarm uşile închise, să dărîm zidurile chinezeşti, pentru ca să se reverse asupra lumii cît mai multe din cunoştinţile care trebuie să se prefacă în izvoare de energie pentru a crea fapte. Idei, la început, cît de înalte, fapte, la urmă, cît de depline, şi, cînd ajungem aici, nimeni nu se poate gîndi cu grijă la viitorul unei societăţi care nu este în sama unui om predestinat, nu este în sama unui grup de pre-torieni cari îl încunjură, nu este în sama unor entusiaşti, cari

pot trece de la o credinţă la alta cu aceiaşi aprindere a minţii şi cu aceiaşi furie a acţiunii deslănţuite, nu este în sama unei clase, cum este clasa burghesă aiurea, cum este clasa muncitorească în Rusia, ci societatea este în sama ei înseşi, cu tot ceia ce ştie, poate şi face. Universitatea nu este atunci altceva decît o usină de gândire, menită să deslănţuiască dinamismul unei societăţi.

Iată ce am căutat şi caut încă în lecţiile acestea de orientare, care nu trebuie să vă mire, ci sînt îndemnul să ni schimbăm cu toţii metodele, căci aceasta este o necesitate absolută, şi să avem atîta simţ de responsabilitate, încît să dărîmăm vechile obiceiuri şi, cu toată hotărîrea, să ne manifestăm liberi, împotriva oricui şi, înainte de toate, împotriva lipsei de înţelegere şi lenevirii de gîndire şi de acţiune, de care încă sîntem cuprinşi.

Ni se dă însă nouă o misiune exclusivă, pe care mărturisesc că n'am înţeles-o niciodată : misiunea de a pregăti profesori de liceu.

Eu nu înţeleg ce înseamnă aceasta. Se fac în momentul de faţă trei Şcoli Normale Superioare. Intenţia este foarte bună. Eu am trecut printr'o Şcoală Normală Superioară, dar niciodată în viaţa mea n'am văzut atîta anarhie, âtîta despreţ de autoritate, atîta lipsă de colegialitate, atîta uscăciune sufletească decît în Şcoala Normală Superioară din Iaşi. îi sînt recunoscător numai pentru biblioteca ei, care mi-a îngăduit să cetesc „Estetica" lui Hegel şi alte lucruri nerecomandate de vre-un profesor.

Dar profesorul de liceu, acela nu se formează prin pedagogie: acela se naşte cu anumite însuşiri, se naşte cu o nevoie de comunicativitate, pe care n'o poate opri nimic, cu putinţa de a sări şi gardurile cele mai înalte de osebire umană, cu o putere care-1 face să se pună la nivelul, nu al celui mai inteligent din clasă, ci al băiatului prostit şi persecutat, care poate ajunge, prin iubirea profesorului, să se aşeze în acelaşi rang cu cel care a trecut toate clasele, fiind notat cel d'intăiu. Aceasta nu se face cu reţetele învăţate din pedagogie, ci cu acea nevoie a unor porţi necontenit deschise care să primească pe oricine, încalzindu-1. în felul acesta n'ar mai fi metoda aceia care făcea pe un foarte elegant preot din Bucureşti, profesor de religie, să întrebe fetele pe care le examina despre toate doctrinele care au fost înfăţişate la toate sinoadele ecumenice. Şi atunci l-am întrebat ca ministru în inspecţie: — Din fetele acestea vrei să faci Mitro-poliţi?— Nu. — Dacă nu vrei aceasta, lasă sinoadele ecumenice,

du-te acasă şi ceteşte ce este mai nobil în literatura creştină, înSăţişează vieţi de sfinţi şi de mucenici, alege scenele cele mai mişcătoare din istoria de lupte şi triumf a creştinismului şi, cînd ar pleca fetele de Ia această lecţie, să se întoarcă acasă uitîndu-se în zările cerului, de parcă ar vedea umbrele celor înfăţişaţi de Sfinţia Ta".

A fabrica profesori nu este de sigur menirea noastră, cum nici a discuta cu studenţii puncte de erudiţie, cu credinţa că din orice om poate ieşi un creator de ştiinţă. Să nu confundăm o Universitate cu o Academie! Da, Academia este făcută pentru aceasta, Universitatea nu: sînt două lucruri deosebite. Ştiinţa trebuie cultivată, dar nu pentru ca oricine să fie creator în materie de ştiinţă, ci pentru ca nimeni să nu rămînă străin de supremele adevăruri pentru viaţă care se desfac din orice ştiinţă.

Acesta este rostul Universităţii. Iar pentru aceasta nu există nimic mai folositor în tot ce

predă Universitatea decît mărturia vieţii umane, mărturie plină de sînge şi de lacrimi, însufleţită de cea mai înaltă speranţă şi de cel mai cald entusiasm, care este Istoria Universală. Istoria popoarelor, istoria Statelor, istoria gîndurilor, istoria realisată de oameni din toată lumea, şi de aceia cari prin fatalităţile vieţii au fost ţinuţi mai de o parte de cunoştinţa acestor lucruri. Căci nimeni nu s'ar fi gîndit ca Roscelin sau Abelard să se închidă între patru ziduri şi acolo să aibă la disposiţie o cancelarie ca să vie oameni numai pînă la anumită vrîstă şi să li se înscrie.

Pe cînd, după rostul obişnuit, sânt doar anumite zile din săp-tămînă cînd trebuie făcute cele şaizeci de minute reglementare, iar, după ce trec cîteva luni, vine un examen şi profesorul trebuie să puie o notă. Aceasta este Universitatea, aceasta este menirea ei? Jocul acesta, care samănă cu teatrul chines ? La San-Francisco, într'un moment, marele preot face să-i salte barba în aier şi, de cîte ori vorbeşte regele, musica întovărăşeşte cu sunete de gong fiecare manifestaţie a Maiestăţii Sale. Nu găsiţi o asămă-nare între acest teatru chines şi ceia ce se chiamă că sîntem chemaţi a îndeplini fiecare aici?

Şi, dacă oamenii tineri n'au curajul de â spune acest lucru, într'un ceas ca acesta, cînd Statul şi poporul romanesc au nevoie de a-şi aduna toate energiile, şi nu numai energiile luminate, ci toate cele care folosesc unei naţiuni, ei bine, cu experienţa şi la vrîsta mea, eu am curajul să rostesc adevărul acesta. N. Iorga,

Noua Istorie a Romînilor de N. Iorga

VI.

M o n a r h i i .

Ultimele trei volume apărute în 1Q38: „Monarhii", „Reformatorii", „Revoluţionarii", din sintesa d-Iui N. Iorga, prin care se revoluţionează în concepţie, în plan şi în elementele de basă Istoria trecutului nostru, ni fac dovada că, în ciuda vitregiei timpurilor, poporul romîn a vibrat la toate curentele mari de istorie europeană, şi nu cu vre-o întîrziere, sau cumva cu mai puţină amploare, ca majoritatea naţiunilor europene.

Este bine cunoscută apriga luptă ce s'a dat în Apusul şi în Centrul Europei între monarhia modernă şi formele medievale şi cum absolutismul regal n'a biruit asupra factorilor politici cari-i barau evoluţia fără reveniri sau reacţiuni feudale, care, oricît de slabe, se simt, pe alocurea, chiar Ia începutul secolului al XVHI-lea. Pornind din Italia Prerenaşterii, către Spania, care, supt Carol al V-Iea şi Filip al II-Iea, va servi de model, pe rînd, regatelor apusene, înainte de a fi înlocuită în rolul acesta de Franţa lui Richelieu şi Ludovic al XlV-lea, ideia absolutismului monarhic s'a înfăptuit mai mult sau mai puţin durabil in Anglia Tudorilorşi Stuarţilor, spre a ceda în cele din urmă, după lupta cu factorii medievali ajutaţi de noua ideologie, în 1649 şi 1688, fapte din care a răsărit monarhia parlamentară şi aristocratică englesă; absolutismul se va întrona însă treptat în celelalte ţări. Nu de odată, ca o creaţiune firească a factorilor de istorie modernă: în Franţa el biruie definitiv după potolirea frondelor contra lui Mazarin, în Suedia, întronat de Gustav-Adolf, va lua forme definitive abia supt Carol al Xl-lea şi chiar supt Gustav al III-lea reformatorul, din secolul al XVIII-lea; Marele Elector este primul care organisează monarhia absolută în Statele sale, după 1648, pe cînd, în Statele habsburgice, monarhii, incapabil de a realisa guvernul centralist, s'au împăcat cu particularismul diferitelor părţi componente (regate, ducate) ale domeniului federal, ale cărui diete ştiau să pretindă şi altceva decît respectarea privilegiilor ţării. în faţa acestor monarhii de compromis, Polonia singură îşi menţine structura medievală nealterată, care o va duce la ruină, şi Rusia însăşi, care vine cu tradiţii din lumea mongolă

şi bizantină, va străbate o fasă de anarhie, de la stingerea vechii dinastii (1598), după care noua autocraţie a Romanovilor nu se înfiripă decît pe încetul, şi cu multe precauţiuni, în curs de o jumătate de secol.

In ritmul acesta, destul.de şovăielnic, al evoluţiei despotismului monarhic din Europa, Romînii n'au întrat cei din urmă, după cum se va vedea, şi, ceia ce este mai surprinzător, fără să imite în primul rînd un model apusean. Din volumul VI al operei d-lui Iorga învăţăm mai înainte de toate două lucruri:-întăiu că „Domnia" la Romîni,— de şi o ştim că derivă din „dominatus" roman (despotismul oriental din secolul al IV-lea şi al Vl-lea), care s'a menţinut în Orientul ortodox prin „basileia" bizantină pînă în secolul al XV-lea, fiind moştenită la rîndu-i de Imperiul Otoman, imitatorul ei, — totuşi, această „Domnie", patriarhalisată în mare parte în decursul primelor trei secole (1300-1600), nu avea aspectul monarhic, pe care-1 primi după 1620. Al doilea fapt nou este că monarhia se va întemeia pe vechi tradiţii, încercînd, pe rînd, cîteva forme: „romanească"' prin Radu Mihnea şi Matei Ba-sarab, „bizantină" prin Vasile Lupu, al cărui elev, Duca-Vodă, va adăuga o nuanţă „orientală" şi, în fine, „de partid", supt Şerban Canfacuzino, şi „culturală", prin Brîncoveanu.

Supt noul aspect, plin de o realitatejn de ajuns dovedită, d. N. Iorga ni va înfăţişa istoria aşa de valorosului secol al XVII-lea, care se încheie prin catastrofele dinastice din 1711, 1714 şi 1716; după aceia „vechea monarhie romanească" se va înlocui cu o „altă formă occidentală" (p. 507), aceia a Domnilor reformatori.

/. Monarhia romînă de formă bizantină.

Pregătită printr'o înceată elaborare, monarhia se dovedi deplin formată în Domnia lui Radu Mihnea, care numai supt raportul acesta fu numit de cronicarul Moldovei: „cel Mare" (p. 13). Rolul boierilor scădea simţitor în faţa autorităţii domneşti sporite (p. 5). Se disting acuma, din Cronica lui Miron, trei ranguri sociale: boierii, curtenii şi ţăranii, afară de cler, rămânând egale însă înaintea judecăţii domneşti (p. 13). Delegaţiile trimese la Poartă pentru învestirea celui ales se vor alcătui însă din boieri, clerici şi „curtenii"-ostaşi. Căci puterea se sprijină acum pe un element nou, „armata permanentă", alcătuită ca o „trupă de elită" de model apusean, luxos costumată, ca şi dregătorii Curţii (pp. 7

15). Ceva imperial se desprinde şi din noile raporturi cu „ierarhii cei mari ai Răsăritului" (p. 7), din închinările de mănăstiri, din pompa şi eticheta Curţii, din marile solemnităţi (pp. 9, 10, 14), din ceremonialul Curţii, aşa cum 1-a descris Delacroix în 1670, datînd însă, cum crede autorul, de la Radu-Vodă (pp. 14-18).

Peste toate influenţele străine însă, „limba naţională" biruie în inscripţii, scrisori, în unele acte şi chiar în cronici tipărite (pp. 10-11).

Căci „ierarhia"boierească şi ordinea ceremoniilor" sînt creaţii ale lui Radu Mihnea, menţinute de Leon-Vodă în Muntenia şi de fostul Hatman al lui Radu, Miron-Vodă, în Moldova. Din „decretul domnesc" al acestuia din urmă, încă o inovaţie monarhică, cuprinzînd măsuri de reorganisare fiscală şi un „Statut de ordine şi morală" pentru clerul Moldovei (pp. 21-3), se întrevede şi puternicul centralism administrativ din ţările romîne, un minunat suport al monarhiei moderne. Ar fi de mare interes un studiu al sarcinilor fiscale de origine bizantină, introduse acum la noi, unele păstrînd chiar numele, ca „angieria" sau ascunse supt alte denumiri ca supărarea „pentru datoria altor sate" (p. 21), care ar avea raport cu epibole, „cisla", în comparaţie cu „allilen-gyon", şi poate acele dări care s'au suprimat la răscoala din 1631 (p. 31), datina trimeterii „la siliştile sau vetrele lor" pentru bir', ca, în vechiul Orient, £8îa sau origo, „fumăritul", dacă nu şi terminul de „vecini" chiar. In aceiaşi notă cu Radu Mihnea vor fi Gaspar Gratiani şi Ştefan Tomşa din Moldova (p. 6) şi chiar Miron Movilă (p. 40).

Dar oposiţia boierimii contra „tendinţii monarhice" nu întîrzie a se produce. Este lupta firească dintre factorii politici ai trecutului şi absolutismul monarhic, luptă ce s'a dat în toate ţările europene din epoca modernă. Boierii noştri vor „păstrarea vechii datini" de a alege şi a depune pe Domn după voie (pp. 19, 23, 25, 37), un drept care se lovia şi de abusul puterii suverane, — încă o monarhie despotică, suprapusă de fapt, monarhiei romaneşti —, de a numi ea pe Domn, călcînd „vechiul privilegiu" al ţărilor (p. 27). Răscoala iscată contra lui Leon-Vodă ni se zugrăveşte supt toate aspectele ei interesante : metoda pribegiei boierilor cu spargerea satelor, o „adevărată mişcare socială",

1 Xenopol, Ist. Românilor, VI, p. 133.

\

scopul răsculaţilor de a restabili cealaltă ramură, basarabească, a dinastiei (p. 28) şi umilirea lui Leon-Vodă prin actul din 1631, cu măsuri contra străinilor greci, suprimări şi scutiri de imposite ba chiar statornicirea unui habeas corpus. De sigur, aceste concesii i-au îost smulse de Sfatul boierilor sau de „o adunare populară nechemată" (p. 30). Pribegii însă vor duce războiul lor mai departe pentru restaurarea dinastică şi pentru dreptul lor de alegere, pînă ce izbutiră să aşeze pe Matei în Scaun (pp. 32-6).

Pregătirea monarhiei în Moldova (cap. II) se face prin dibăcia boierului Lupu, printr'o răscoală în massă a ţărănimii', care apare deci ca element politic la noi, în acest secol, — ca şi în Suedia, — alături de boieri şi de curteni, o „Adunare naţională", „după exemplul muntean" (p. 38), izbutind a mazili un Domnişi a alege un altul, care trebuia întărit de Poartă, unde aleşii ţării purcedeau însoţiţi de o delegaţie numeroasă din toate stările sociale (p. 40). Lupu renunţă de a candida, văzînd că Adunarea pune condiţii Domnului, „după obiceiul polon şi după cel veneţian, la alegerea dogilor" (p. 39), ceia ce însemna o reacţiune anti-monarhică. Miron, alesul, e tăiat de Sultan din causa războiului turco-polon (p. 43) ; Moise-Vodă, al doilea ales, îuge la Poloni, şi boierul Lupu va ocupa tronul, fără alegere, şi fără concurs ardelean (p. 50), prin mijloace piezişe (p. 44), şi cu scopuri înalte vădite prin noul nume bizantin ce-şi luă : „Vasile"-Vodă. Monarhia bizantină a lui Vasile începu cu aspre măsuri de ordine (p. 49) şi în bune legături cu Matei, fixate în 1635, spre a se apăra de competitori „străini" (p. 51), dar în vădită duşmănie cu Râkoczy, care is-codia pretendenţi la Scaunul Moldovei (pp. 52-4). Cele două Domnii ni se înfăţişează în cartea a H-a în fireasca împletire a raporturilor de vecinătate, de rivalităţi războinice sau culturale. Sprijinul lui Râkoczy fiind ilusoriu, Matei căuta alianţa împăratului, dar cu o notă nouă, surprinzătoare: „fără oferta de a se supune Ca vasal Imperiului creştin", şi e gata de a înoi epopeia lui Mihai (p. 58). Dar, Poarta hotărînd în 1636 mazilirea lui Râkoczy, politica celor doi Domni romîni se desparte: Vasile fiind gata să atace pe Ardelean, la primul semn ce ar primi de la Poartă, Matei, din contra, asigurîndu-1 de ajutorul său şi cru-ţîndu-i o lovitură de surprindere, din partea lui Chenaan-Paşa, prin atitudinea sa dîrză la Bucureşti (pp. 59-61); apărat în

coastă, de Matei, Râkoczy putu învinge la Salonta ostile Paşilor turci, aduse de „uneltitorul Bethlen" (p. 62). La această izbîndă a lui Matei se adaugă „o mare biruinţă a lui Vasile", căci graţie lui este doborîtă „a treia Domnie, pagină", inaugurată pe pămînt romanesc de Tătarul „Cantemir" (p. 6 3 ) ; ambii Domni au conlucrat la această îaptă, care stă Ia începutul aprigii duşmănii dintre ei, prin cursa ce i se întindea atunci lui Matei (p. 64). Vasile făuri planul „unirii prin aceiaşi dinastie" a celor două ţări, vrînd să aşeze pe fratele său Gavril in locul lui Matei; — acesta, simţind cursa, se retrage din Bugeac, şi „lipsa la apelul militar" se socoti ca un „act de trădare". Vasile primi mandatul de a-i aplica sancţiunea (p. 64), dar lovitura lui de surprindere, întîmpinată la Şoplea de Matei, ajutat de Ardeleni, — cari-şi plăteau poliţa, — nu izbuti (pp. 64-6). Caracteristică atitudinea Turcilor şi nu mai puţin mediaţia lui Râkoczy din 1637, care obţinu cele două pacte cu Domnii romîni (pp. 67-9). Din nou politica celor doi Domni se fixează la extremele opuse, în 1639, — Matei cu oferte Ia Veneţieni, Vasile căutînd, prin umilă vasalitate şi spor de tribut, agrementul tacit al Ardealului şi cel ormal al Porţii, pentru ca, prin fiul său Ioan, să se instaleze el însuşi efectiv în ţara vecină, aşa cum „nu îndrăznise oricare din predecesorii săi" (pp. 70-1). Resultate mari aduse noua biruinţă (a patra) a Iui Matei, de la Ojogeni, şi tactul Iui faţă de Turci: căderea şi peirea Vizirului, reinstalarea lui Vasile la Iaşi „prin alegere", recîştigarea prieteniei lui Râkoczy, „care-I părăsise în ceasul cel greu", confirmîndu-se, în 1640, vechiul tratat .dintre ei (p. 74).

Capitolul I (din cartea a H-a) se încheie cu o minunată ca-racterisare a celor trei principi: Matei, cu gîndul la cruciată, Vasile la Bizanţ, Râkoczy la Războiul de treizeci de ani, „lăsînd să cadă planul „dacic" „şi în această nouă ediţie a sa" (p. 76).

Un capitol: „întrecerea ctitoriilor domneşti" va înfăţişa apoi ceia ce au creat în interior ambii Domni: unul din iubire pentru moştenirea sa, altul din „nemăsurată ambiţie... pentru porniri mai înalte". Continuînd o mişcare artistică ce nu se întrerupsese în Moldova în timpurile tulburi, Vasile-Lupu, „cel mai mare jert-fitor dintre ctitorii de pe tronul Moldovei" (p. 79), începe a sămăna bisericile sale, de Ia Liov pană la Orheiu şi Chilia; se distinge „o perioadă imperială", caracterisată prin arta de la

Golia, relaţiile noi cu Rusia, influenţele bizantine, ce vin acuma direct în Moldova (p. 81), evoluţia ornamenticei. în schimb, Matei reia o activitate întreruptă de trei decenii, cu puţine excepţii, în Ţara-Romănească, zidind pe alocuri şi liberînd din robia, închinării, — în timp ce Vasile închina pe ale sale, — multe lăcaşuri sfinte, pentru a le repara apoi „de la un capăt la altul al ţării". Căutînd în primul rînd locurile istorice, consemnînd legenda, făurită atunci, a descălecatului, şi dreptul său dinastic, Matei re-presintă principiul naţional, opus celui bizantin al lui Vasile. Se deosebesc ctitoriile şi restaurările cu scop comemorativ, militar (de fortificaţie) sau de prestigiu, ca bisericile domneşti înălţate sau înoite în diverse tîrguri şi oraşe; se arată că în epoca aceasta, — nou argument în favoarea monarhiei, — boierii au dat mai puţine zidiri. Orientarea culturală, întăiu spre Slavii de Sud, în ce priveşte tiparul, ceia ce se explică prin motivele unei politici creştino-balcanice, apoi spre Chiev, prin legăturile cu pretendentul loan Movilă, susţinut de el şi de Ardelean; dar activitatea tiparului bisericesc, supt Matei, are în vedere toată „obştea ortodoxă" (p. 92). Activitatea literară era îmboldită şi de „campania calvină" începută în Ardeal la 1640.

Istoria ctitoricească se împleteşte în chip firesc cu aceia a Bisericii romîne din Ardeal, care se unifică într'o singură eparhie, la 1615, supt „Vlădicii de Ardeal şi de Maramurăş", „o mare înfăptuire romanească", supt Bethlen (p. 95), dar legăturile ei cu Ţara-Romănească se rup tocmai supt Matei, de şi el vrea să menţină legătura, ca în caşul prefeţei Pravilei de la Govora. „Imperialismul moldovenesc" va influenţa întru cîtva şi ţara vecină, prin Udrişte Năsturel (p. 98).

După 1640 urmează „Perioada de înflorire a imperialismului bizantin" (cap. III). Planurile lui Vasile asupra Munteniei şi, în cas de biruinţă, asupra Ardealului însuşi, cerut de el de la Sultan, ca răsplată pentru ajutorul dat ia Azov, — planul său expus la p. 107, — sînt cunoscute în Imperiu (p. 102); de aceia Matei, nesigur de Râkoczy, se adresează împăratului, Veneţiei şi chiar Polonilor. Activitatea lui diplomatică se întinde pe o rază largă în căutarea de prieteni şi aliaţi, în momentul cînd Vasile „îşi • afirma prin două acte... situaţia de mare patron al creştinătăţii orientale" (p. 103 ) : chemarea unui sinod la Iaşi şi intervenţia directă la alegerile de patriarhi ortodocşi.

Problema Catehismului calvinesc, pus în legătură cu acţiunea lui Chirii Lukaris (p. 104) şi a răspunsurilor ce i s'au dat, se înfăţişează dinamic, cu traducerile şi reeditările de cărţi ce ea le provoacă (pp. 103-7); lui Udrişte i s'ar datori „întreaga operă de traducere" (p. 105). Dar răspunsul dat din Moldova, de ambiţia de „continuare bizantină" a lui Vasile, avea să fie de mare răsunet: protector al Patriarhiei, căreia îi acordase o subvenţie condiţionată de suprimarea a două sarcini ale clerului superior (p. 109), el întinde „ocrotirea credinţii răsăritene" şi dincolo de cercul grecesc, convocînd interesantul Sinod de la Iaşi, compus din teologi, nu din ierarhi (p. 110), cu excluderea celor din Muntenia şi Moscovia, — „Vasile jucînd rolul lui Constantin-cel-Mare la Niceia" (p. 113). „Mărturisirea ortodoxă apăru în trei limbi pentru a condamna catehismul socotit eretic" şi atribuit atunci lui Lukaris; relevăm impunătoarea bibliografie a chestiunii la nota 7 (pp. 113-5). Patronagiul imperial moldovean se întinse apoi asupra celorlalte Patriarhate (pp. 114-7): se impun, pe rînd, trei Patriarhi în Alexandria, unul la Constantinopol, în 1645, altul la Ierusalim, — cel din Antiohia venia pentru cerşit la noi, — şi chiar perspectiva de a impune un Paşă în Egipt.

Dar, în curînd, îngîmfarea lui Răkoczy, care voia saşi pună un fiu în Ţara-Romănească (pp. 120-1), şi amestecul în Războiul de treizeci de ani aduc apropierea dintre Matei şi Vasile, uniţi într'o „politică romanească", „opusă Ardealului maghiar" (p. 118). Cu virtuositatea cunoscută ne poartă autorul pe cărările spinoase ale politicii celor trei principi, unde numai cronologia politicii lui Răkoczy lasă unele nedumeriri (pp. 118 21). Pacea din 1664 este o „biruinţă a curentului de afirmare naţională" (p. 123) al Domniei lui Matei, care imprimă aceiaşi tendinţă şi lui Vasile-Vodă, peste bizantinismul lui. Curentul naţional se explică şi prin slăbirea vechiului slavonism, — căci „neoslavonismul rusesc" de la Chiev n'are rădăcini —, prin nivelul înălţat al vieţii de Curte, supt Monarhie, dovadă şi cartea de morală, „învăţăturile", unde se înalţă şi se mlădiază graiul. Conclusia autorului că limba greacă s'a acceptat atunci numai ca „mijloc de desfacere

. din hegemonia slavonă" (p. 125; cf. pp. 318, 325) înlocuieşte greşita ipotesă a lui Xenopol că „slavonismul era surpat de grecism" şi că pentru biruinţa celui din urmă „s'a recurs la

limba romînă" >. Totuşi slavonismul se menţine neclintit în cărţile de ritual, reeditate de urmaşul lui Băsărabă Neagoe. Din Moldova se răspunde cu „Cartea romanească" a lui Varlaam, — se remarcă: „forma munteană, degenerată, de rumîn" nu s'a rostit în Moldova (p. 126), şi această chestiune a formei numelui de neam va fi necontenit relevată şi în volumul următor, VII. Prin Varlaam, ni se afirmă, s'a înfăptuit „revoluţia cărţii romaneşti", graiul circulînd, acolo, „într'o formă uşoară şi elegantă, gata pentru opera literară" ; „ortografia era însă foarte nesigură", pentru care se dau şi motivele (p. 127), odată cu izvodul epistolar al timpului (pp. 127-30). Vedem acţiunea lui Varlaam, culturală şi naţională, şi colaborarea lui cu Udrişte (p. 131), ambii dînd „lupta dogmatică împotriva calvinismului" (p. 132), întărită de un Sobor comun al ambelor ţări, prin acele Răspunsuri. Ni se descopere învăţatul Grec, logofătul Eustratie, ca autor al „Pravilelor" lui Vasile-Lupu şi al traducerii Iui Herodot, „operă de cea mai înaltă valoare" pentru mîndria Domnului (pp. 134-5). Udrişte nu se va lăsa mai pe jos, dînd traducerea, din nefericire în slavonă, a „Imitaţiei lui Isus", semnată „Oreste" şi, fermecat de cultura latină, — spune autorul, — tot el aduse ornamentul Renaşterii pe pietrele de mormînt de la Arnota.

Acţiunea culturală din Ţara-Romănească, descrisă de inegalabilul nostru istoric literar, prinsă în legăturile fireşti cu aceia din Moldova şi din Ardealul lui Râkoczy şi Simion Ştefan, - care se apropie de d. N. Iorga de „Simion Dascălul, care a adăugit şi a netezit pe alocurea cronica lui Ureche" (p. i90) —, se întregeşte cu „lucrul de tipar al lui Vodă-Matei" (cap. VIII), în care se distinge: „Tirnosenia" din 1652, prin aceia că „întâia oară se dă în româneşte tipicul, rugăciunile" (p. 189), şi greoaia compilaţie „îndreptarea legii". O nouă întrecere între cei doi Domni (cap. IV) continuă înflorirea imperialismului nostru : vîntul de cruciată stîrnit în Polonia (pp. 140-1) părea că va prinde şi pe Vasile, enervat de jaful Tătarilor (p. 139), dar răscoala Cazacilor,— se arată rolul ce ar fi jucat Matei (p. 143) ,— şi planurile lui Râkoczy, la moartea regelui polon, de a se sprijini Vasile, — un „plan moldovenesc" (p. 144)—, vor determina o nouă orientare pentru acesta. Este timpul cînd Vasile dictează, la Constan-tinopol, ortodoxiei, instalînd al treilea patriarh supus dictaturii

• O. c, IV, ed. 1929, pp. 73-4.

sale. Dar influenţa lui se curmă pe la 1651, 'Concomitent cu alte neizbânzi ale lui (p. 147).

Capitolul V înfăţişează pentru întâia oară integral şi sistematic, după călătorii străini, „Curtea monarhilor romîni", a căror splendoare n'avea să copieze nimic din moda spaniolă a Curţilor apusene, când Bizanţul ii era aşa de aproape. Monarhia lui Vasile-Lupu, aşa de straşnic în judecăţi, se caract

noştri, între cari luase loc şi Statul, de imitaţie romînă (pp. 173-4), al Cazacilor de la Nipru. Evenimentele se vor însărcina a dovedi că basa militară a celor două monarhii romaneşti este nesigură, şi autorul ni-o arată mai întăiu în Moldova, unde ea se vădeşte, nu numai prin „necredinţa boierilor" şi deserţiunea darabanilor de la 1650, în timpul năvălirii tataro-căzăceşti (p. 176), dar şi în „răscoala boierilor" contra lui Vasile. Matei e presintat ca „aliat în toată forma al Hanului" (p. 177), pe la 1650, şi prieten cu Cazacii lui Hmil, dar, cînd Hanul pretinde tribut şi de la Munteni, ce suzeranitate mai exercita Sultanul? în convenţia lui Matei cu al doilea Râkoczy, tînărul, se desprinde cea d'intăiu recunoaştere a Ţării-Romăneşti ca „Stat de sine stătător" (p. 178). încunjurat de numeroşi Greci, cu fraţii Toma şi Iordachi Cantacuzino în frunte, Vasile-Vodâ nemulţâmia pe boierii pămînteni, destul de supăraţi şi prin dăjdile mereu sporite spre a menţinea pompa monarhiei. Ideia detronării, venind de la boierii moldoveni, înteţi pe Râkoczy II, care, de şi avea interes, vroia s'o facă prin mîna altuia, a lui Matei, printr'o intrigă, dar acesta refusă. Se stabileşte deci că: „atacul contra Moldoveanului a venit de la Râkoczy, înţeles de mult cu Logofătul doritor de Domnie" (p. 194). Lovitura, pregătită cu multă dibăcie, izbuti fiindcă boierii şi trupele lui Vasile „refusară să lupte" (p. 197) şi e descrisă pe larg şi energic, ca şi revenirea răsbunătoare a aceluiaşi, după izbînda lui Timus la Popricani, precum şi înfrîngerea de la Finta, unde Râkoczy, urzitorul întregului războiu fratricid, nu contribui cu nimic (p. 200). Părăsit a doua oară de ai săi, la ciocnirea de Ia Sîrca, Vasile fugi la Cazaci.

Basa monarhică se dovedi şubredă şi în ţara vecină: dacă boierii rămîn credincioşi, aici se vor ridica ostaşii, mercenarii străini, din cari s'ar trage cartierul sîrbesc al Tîrgoviştii. „Sol-datesca", de care suferi, în ultimele-i clipe, bătrînul Matei, ni se explică prin starea de spirit comunicată din Moldova. O causă şi mai puternică ar fi problema succesiunii Ia tronul rîvnit de Diicul, Constantin Cîrnul şi Istrati; ea se decise printr'o alegere „după obiceiul introdus de la Radu Şerban" (p. 207). Turburările se continuă supt noul Domn, avînd aceleaşi cause (p. 210).

Ardealul întră necontenit în ţesătura istoriei neamului, nu numai prin pofta de patronagiu, netegitimat, a Râkoczeştilor şi prin acţiunea culturală de acolo şi viaţa religioasă prigonită de calvi-

nism a Ardelenilor; se întrevede la orizont o acţiunea nepotului omonim al lui Mihai, paiul de vultur, care ţintia să pună mîna pe Ardeal, cu ajutor împărătesc (p. 209). Ceva nou se petrece în Răsărit, vestind o nouă orientare a politicii creştine: legătura Cazacilor cu Ţarul Alexe pune basele politicii de patronagiu rusesc al ortodoxiei, prin invitaţia făcută Domnilor romîni, urmată de legătura de închinare, inutilă, a lui Gheorghe Ştefan.

Acţiunea de potolire a mercenarilor, „casta ce se formase în folosul ţării şi care se întorcea acum contra ei" (p. 210), făcînd prisonieri pe ambii Domni, căci scenele triste se repetă şi în Moldova, se presintă dramatic în sensul nou ce-i dau concepţiile înfăţişate mai sus (pp. 210-4), cu intervenţia străină, ducînd la catastrofa puterii militare din Muntenia, şi mazilirea celor doi Domni, motivată de înfrîngerea lui Râkoczy în Polonia, — de şi „amîndoi aveau în jurul lor ţara". Mari schimbări se petreceau

Ja Poartă, şi ele vor avea un efect dureros pentru moştenirea celor doi monarhi: „Macedoneanul Mohammed Chiupruliul", din Veles, deschide o eră nouă, restabilind prestigiul ştirbit al împărăţiei la Dunăre. De şi ajutat de Râkoczy, Constantin-Vodă e învins la Tîrgovişte şi fuge pribeag, cu o întreagă suită de boieri.

Atît de puternic este ritmul monarhic impus Domniei de Radu Mihnea, încît desechilibratul lui nepot, Mihnea Radu, va imita „administraţia constantinopolitană", afară de alte note monarhice, relevate (pp. 223-4), şi se va avînta nebuneşte în politica nouă creştină (pp. 224-5) cu ocasia invasiei turco-tataro-romîne în Ardealul lui Râkoczy al Il-lea.

Se relevă: interesul ce presintă străbaterea Ardealului din nou de oşti romaneşti, „pactul de prietenie" dintre noii Domni şi marele folos pentru Romînii ortodocşi, prigoniţi de calvinismul principilor ardeleni, venit prin trecerea „Valahiei Citerioare" (Banatul răsăritean şi Crişana-de-Sud) supt Paşalîcul de Inău (pp. 227-8). „Fantasticul" Mihnea Radu e înfăţişat după toate izvoarele, cele adunate proaspăt de d. Ciorănescu şi tălmăcit cu acea rară măestrie de a pătrunde în cutele sufleteşti ale celor mai variate caractere, de la cele mai senine şi complexe pană Ia cele mai hibride şi diforme. Astfel „plagiatorul" lui Mihai Viteazul, care „se oferia Apusenilor catolic şi cruciat" (p. 230J, deschide tragi-comedia sa prin măcelul boierilor de mîna întăiu cu mîna dărăbanţilor, a căror soldatescă se explică din nou printr'o „adevă-

rată ură socială împotriva unei bogate aristocraţii" (p. 231), urmat de actul al doilea: „noul măcel" al paginilor şi atacul raielelor, — acţiune concertată ĉu Gheorghe Râkoczy, revenit în Scaun ; un nou tratat, „de o desăvîrşită paritate, fără hegemonie ardeleană" se încheie între cei doi (p. 234), adăugind şi pe Constantin Şer-ban, care ţintia Scaunul Moldovei. A fost o „demonstraţie de aventură, terminată în ridicul pentru dînsa, dar şi într'un cumplit desastru pentru ţară" (p. 237). Aventurierul Mihnea piere, iar 'oştii săi aliaţi sînt urmăriţi, în ultimele lor încercări de restauraţie (pp. 238-40) şi în amara bătrîneţe de pribegi. Căderea lor va însemna căderea pentru moment a monarhiei urzite de Radu Mihnea, care dă caracterul epocii şi subiectul cărţii. Ea va învia ca „hegemonie de partid" sau ca „strălucită acţiune culturală" (p. 244).

II. Scăderea monarhiei romtne in faţa ofensivei „Turciei regenerate1' (cartea a Ill-a şi a IV-a).

Trei cărţi de cuprins mai scurt ni vor înfăţişa situaţia ţărilor romîne dominate acuma din nou de boieri, cari s'au folosit de noile împrejurări politice, create de aventura celor din urmă Domni şi de „regenerarea Turciei" prin Vizirii daţi de dinastia Chiupruliilor. în acest timp se strecoară şi încercarea de monarhie în stil oriental a lui Duca-Vodă. Domnia se trece acum din mînă în mînă (la trei ani) între cei numiţi de Marele Vizir, ca bătrînul Ghica şi fiul său, şi cei aleşi de ţară, ca Istrati Dabija şi ginerele său Gheorghe Duca. Este „dreptul ciştigat de ţară şi admis la regimul Chiupruliilor" (p. 267).

Avem, deci, ca şi în istoria monarhiilor europene, din acelaşi secol, o perioadă de reacţiune aristocratică, pe care o înlesniau împrejurările. Pentru a dovedi cît de mult se înălţase nivelul de cugetare politică al acestei boierimi, care, în lipsa „aventurii războinice pentru creştinătate", îşi cheltuia energia în sterile şi nefericite lupte de partid, se analisează, după presintarea mult admiratei cronici a lui Ureche, opera istorică a lui Miron Costin, „factor însemnat" al vieţii publice după Vasile Lupu şi „făuritor de planuri pentru o nouă politică" (p. 2 5 1 ) ; se descopere în el mai mult „patriotul moldovean" decît naţionalistul romîn, şi un înţelept socotitor al valorilor politice ale timpului; spirit de po vestitor in „istoria romanţată", peste concepţia istorică (pp. 252-60).

Domnii se strecoară acum printre partidele boiereşti: partidul cantacuzinesc privia pe Domni „numai ca dregători ai propriei lor stăpîniri", (dar nu se lămureşte destul evitarea primejdiei Paşalîcului la noi în 1660). „El rupe conlucrarea cu Domnul, Radu Leon, în condiţii revoluţionare" (pp. 268-9), supt conducerea Spătarului Şerban, viitorul Domn, [repetînd astfel revoluţia naţională făcută înainte, supt tatăl acestuia, Leon-Vodă; au izbutit chiar a-1 răsturna în formele legale, prin pîră la Sultan şi alegere de Domn nou, după obiceiul admis de Turci (p. 270). Se dau luminoase explicaţii pentru ideile lui Liudescu, omul acestei partide (p. 272) şi ale taberei adverse, represintate de Cronica Iui Constantin Căpitanul. Răscoala lui Hîncu ar fi ecoul celei de la Munteni (pp. 275-6 şi, mai pe larg, pp. 453-4). Dar cea mai nefericită inovaţie a epocii este Domnia de trei ani, introdusă de. Ahmed Chiupriuliul, spune d. N. Iorga (p. 276), ceia ce prilejui îrămîntări între cele două partide muntene.

Şi în Moldova apare o fantomă, Ştefan Petriceicu, bun ca şi Antonie-Vodă „pentru a lăsa oligarhia să-i ţie de fapt locul" (p. 278). Trădarea ei în războiul turco-polon compromise dreptul de alegere. Domnia lui Duca-Vodă va însemna o eră nouă. Dar ofensivele renaşterii militare otomane (III, cap. II) impun autorului o parentesă în desfăşurarea istorică, pentru a demonstra, pe de o parte, „unitatea celor cari stăteau supt umbra Bizanţului musulman" (p. 280), dar mai ales faptul nou că oştirea romînă nu se desfiinţase cu totul Ia data cînd se crede de obiceiu, — după răscoalele Seimenilor, — şi că fusese refăcută, ba chiar preţuită şi lăudată „în izvoarele apusene" (p. 2 8 1 ) ; se reconstituie prin variate izvoare existenţa acestei oştiri, care se va continua cu „acea diasporă militară romanească, ce va da ostaşi tuturor marilor armate ale timpului" (p. 311), după mai vechi studii ale autorului. Slăbirea monarhiei şi umilirea Domniei prin termenul de trei ani nu împiedecă deci o întreită renovaţie: restauraţia puterii militare, Romînii cooperînd în chip onorabil, „ca asociaţi", în războaiele turceşti, restabilirea prestigiului Domnilor mazili şi rolul lor în politica otomană, iar, în al treilea rînd, „noua politică de înţelegere cu creştinătatea", ce se vădeşte acum la noi (pp. 281-94). Pentru a fi lămurit cititorul era necesar, pentru epocile dintre 1660 şi 1806, ca listele cronologice ale Domnilor să se anexeze la volumele respective.

Monarhia orientală a lui Duca-Vodă este ţărmurită într'o carte specială (a ÎV-a), împletită cu expunerea „luptei pentru autonomie a Bisericii ardelene", în faţa noului „asalt calvin", pe care d. N. Iorga îl presintă ca o armă politică contra Domnilor din Bucureşti (p. 299) ; ea se va răzima şi pe relaţiile noi cu Rusia moscovită. Duca îşi consolidează autoritatea pe de-asupra celor două partide în Muntenia şi izbuteşte a impune un prieten al său în Moldova, subordonat, Antonie Ruset, ambii contribuind apoi la campania Sultanului contra Cazacilor „haini" de la Cehrin. O nouă mişcare a partidei cantacuzineşti însă aduce instalarea lui Şerban în Muntenia şi mutarea Iui Duca-Vodă în Moldova, cari vor da două Domnii „cu totul deosebite". Revenit în Moldova (a treia Domnie a lui), ca „aspru monarh", „mergînd şi pană la cumplite răsbunări", pentru a-şi păstra puterea, Duca-Vodă ni se înfăţişează altfel de cum eram deprinşi pană acum. O nouă mişcare culturală a Moldovei se distinge prin două mari personalităţi : Nicolae Milescu, urmărit în peregrinările şi operele sale (pp.. 307-11), şi Mitropolitul Dosoftei, căruia i se caută o origine macedoneană (p. 312), arătînd formaţia lui literară şi opera de traducător (pp. 311-15). Duca nu e străin de această mişcare, fiind presintat ca emulul şi continuatorul fostului său ocrotitor Vasile-Lupu, într'un moment de sintesă a erudiţiei constantino-politane cu occidentalismul polon (p. 314), din care ieşi Psaltirea în versuri. Este aici un „Bizanţ înviat" la Iaşi, supt noul „înlocuitor, bogat, generos şi plin de o mare ambiţie, al împăraţilor" (p. 318), la care contribuie şi Patriarhul itinerant Dosoftei, ca un „supra-Mitropolit" al ţărilor romîne (pp. 317-22). Reţinem frasele: „Slavonismul din ţările noastre, atacat continuu de direcţia romanească, putea fi înlocuit, ca limbă savantă, de elenism" (p. 318) ; îndată se vede „făţiş" căderea „vechiului slavonism" (p. 325). Prin această „sintesă" se ajunge la „acţiunea cu adevărat revoluţionară", traducerea Liturghiei, tipărită în 1679, care însemna introducerea limbii romaneşti în Biserică, pentru „toată semenţia romanească", supt auspiciile lui Duca-Vodă, care, supt impulsul dat de familia soţiei sale, juca „un rol cu adevărat" de protector al traducerilor (p. 321), la fel cu rivalul său din Ţara-Romănească, Şerban-Vodă, ajutat, acesta, de fratele, Constantin Stolnicul, a cărui „iniţiativă, dacă nu chiar opera lui de tradu-

câtor", se urmăreşte acum (pp. 326-7) paralel cu activitatea de traduceri religioase a lui Dcsoitei din Moldova.

Faţă de „monarhia de partid" a lui Şerban, Domnia, mult criticată şi blăstămată de cronicari, a lui Duca-Vodă apare acum ca „-Monarhia de dominaţie economică" (p. 336), dar ea se va nărui, Duca fiind părăsit de boierii şi de oastea sa, în răscoala moldo-căzăcească, stîrnită de Petriceicu şi Sobieski. „Apăsa peste măsură", ca orice Monarhie, dar se evită colorile negre din cronici, pentru meritele culturale înfăţişate mai sus r ea nu este mai rea ca a lui Şerban : „nu era în fond nicio deosebire" între ele (p. 337), afară de aceia că Şerban avea „o politică a lui" externă, iar Duca nu. Era politica iscusită şi discretă, de ocrotire a Bisericii ardelene, faţă de Apaffy şi de intervenţie în „Biserica răsăriteană, ca Vasile-Lupu. Dar se înlătură legenda atitudinii lui creştine în lagărul turcesc de la Viena (p. 344). După Grecul Du-mitraşcu Cantacuzino, prigonitor al boierilor, care compromise Monarhia din nou prin „ridicula contrafacere" a modelor Imperiului

'decăzut (p. 349), se aşează Constantin Cantemir, cel care înviase, „între Moldovenii tiranisaţi, vechea vitejie", find nevoit a combate el însuşi anarhia crescîndă în ţara sa (p. 350), care se arată ostilă şi „Domnilor de la Poloni" şi intenţiei de anexare a lui Sobieski (p. 351). Interesantul capitol se încheie cu lămurirea, politicii creştine a lui Şerban, — ni se descopere şi o „concepţie dacică" a Bisericii române, Ardealul şi Ţara-RCmănească urmînd a se alătura Imperiului, ca părţi ale Coroanei ungare (p. 360). Se presintă alianţa oferită de Leopold şi condiţiile puse de Şerban, care încerca şi „legătura" fără închinare cu Împărăţia ortodoxă. D.. Iorga nu crede în otrăvirea lui Şerban.

Capitolul II ni dă o minunată icoană a culturii şi conştiinţii romaneşti din ultimele două decenii ale secolului, prin analisa valorii condiţiilor în care se alcătui Biblia lui Şerban, „operă literară şi instrument de ritual in acelaşi timp" (p. 369), prin cercetarea operelor istorice ale lui Miron Costin, care datează din acest timp: cronica în limba polonă, de slabă valoare, dar „întâia geografie romanească", poema polonă, operă distinsă, dedicată regelui polon, „Cartea descălecatului", cea mai valoroasă din toate prin formă şi prin „calda iubire de naţia sa" (p. 376), ca şi prin dovada unor cunoştinţi mai adînci. Valoarea acelei culturi atinge apogeul însă în opera lui Constantin Stolnicul, stăpînită de „afirmarea originii

romane, de la care totul pleacă" (p. 380) şi de „concepţia naţională general romanească", istorie completată cu „obiceiuri şi legi" şi întemeiată, nu numai pe critica documentelor, dar şi a informaţiei din tradiţia orală, procedeu încă necunoscut istoriografiei europene de atunci; din larga analisă ce i se dă (pp. 373-88) autorul deduce că această Istorie mergea pînă în secolul al XV-lea şi că represintă un sistem de filosof ie a Istoriei, avînd afinităţi cu ideile lui Vico, din „Scienza nuova", care însă~este posterioară cu peste treizeci de ani anului 1695, cînd se începe aceasta. Stolnicul este partisan al regimului de legalitate, ca un deschizător al „epocii reformatorilor" şi adversar al tiraniei monarhice (p. 387).

///. Monarhia culturală a lui Brincoveanu.

Părăsind „formula politică revoluţionară a Cantacuzinilor (p. 291), cuprinsă în legătura abia încheiată de Şerban prin solia lui Bălăceanu, care în iarna următoare va împinge ostile lui Heissler în ţară, — Brîncoveanu îşi va dovedi iscusinţa echilibristică, în posiţia extrem de dificilă, fiind aşezat între două Puteri beligerante, — cu tactul de a fi răspins pe Austrieci prin Tătari numai în douăzeci şi două de zile, „asigurîndu-se perfecta lor disciplină" (p. 398), căci „oastea lui Şerban-Vodă" se pare că nu existase, de bucurie Brâncoveanu va începe zidirea Hurezilor (p. 399). Vedem apoi urzeala Curţii din Viena de a da altă lovitură prin Heissler şi Bălăceanu, în ambele ţări, şi plata poliţei la Zârneşti cu Turcii şi cu Tokdly alături (pp. 400-2), din care va resulta^ nouă năpastă pentru ţară: „Domnul se trezia cu o nouă ocupaţie, a lui Tfjkâly, din care politica francesă voia să facă un prinţ aliat la Dunăre" (p. 404); acţiunea nouă a lui Sobieski în Moldova se urmăreşte aici, precisînd rolul Costineştilor şi sfîrşitul bâtrînului Cantemir, al cărui Scaun se ocupă de Constantin Duca, prin influenţa lui Brîncoveanu, care, făcîndu-şi-1 ginere, „conducea Moldova de fapt", potrivit cu „sistemul de la începutul veacului", inaugurat de Radu Mihnea. Surprinzătoare însă „politica socială, favorabilă şerbilor, a tînărului Domn filosof (p. 411).

In acelaşi timp se reiau, pe o cale nouă şi mai ales prin Veterani, relaţiile cu Austria (p. 412), în timp ce Turcii îi făgăduiau lui Constantin Brâncoveanu „Domnia pe viaţă". Noile, a-meninţări, înainte de 1699 şi din 1703, sînt biruite graţie iscusinţii

şi; „îndoirii tributului" fpp. 415-7); după înfăţişarea schimbărilor1

de Domni moldoveni »fără a se putea cunoaşte toate resorturile acestor necontenite surprinderi", se afirmă că, de fapt, „chiar supt Monarhia.... lui Brîncoveanu" numai două familii mai conduceau politica ţărilor romîne: Cantacuzinii şi Ruseteştii şi, ceia ce era nebănuit pînă azi, se conchide că: „aşa-numita Domnie a Fanarioţilor" st datorează prăbuşirii prin Turci a acestor ultime două neamuri tari (p. 420). '

Cu încheiarea păcii de la Carlovăţ, amintită, numai, se trece la capitolul ce represintă adevărata glorie a acestei Domnii: „cultura brîncovenească", tratată în legătură cu zbuciumul Bisericii ardelene între 1690-1710. De la început se fixează cele trei motive pe care s'au răzimat legăturile lui Brîncoveanu cu Ardealul: bunele relaţii cu noul vecin imperial, adăpost politic pentru sine şi grija ortodoxiei. Ca totdeauna, pătrunzînd cu largi visiuni în taina lucrurilor şi faptelor istorice, d. H. lorga relevează rolul elementelor italiene şi ţrancese (pp. 395, 412, 423, 469) în războaiele şi în cîrmuirea austriacă, supt Leopold I-iu, Ia care ar fi să se adauge acelea care au participat supt Carol al VT-lea la războaiele cu Turcii şi Ia organisarea Banatului din secolul al XVIU-lea. Primul guvernator austriac în Ardeal şi al doilea în Banat au fost Francesi amîndoi. Supt influenţa nouă catolică, se propune „unirea" cu Roma a Bisericii ardelene, liberată acum de „jugul calvin" (pp. 425-6), care scoborlse ierarhia romînă Ia o „Vlădicie" vagă. Alegerea lui Atanasie Anghel, cu păstrarea tradiţiei întregi" (p. 427), dar şi „excomunicarea" lui peste trei ani (p. 434), se face şi cu prea supărătorul amestec al ierarhilor greci îmbulziţi şi adăpostiţi în ţările noastre. Astfel înfăptuirea Unirii, în care intriga calvină a nobilimii ungurisate, impuind restricţii şi condiţii umilitoare pînă la aceia că, „pentru a-şi înălţa situaţia, preotul romîn trebuie să părăsească legea sa" (p. 429), se sin-tetisează în această carte într'o proaspătă înfăţişare (pp. 425-37) ce se pune în legătură şi cu răscoala „curuţilor" lui Francisc Răkoczy (pp. 424, 434-5), la care luară parte nobili romîni şi mulţi ţărani din părţile Gherlei.

în „activitatea tipografică", de mare gust artistic, autorul distinge lupta dintre tendinţa de a romanisa slujba chiar, „a Iui Mitrofan de Buz;ău" şi Antim, supt influenţa lui Dosoftei din Moldova, şi aceia a „neoelenismului bizantin", care se împlîntase

în ambele ţări în ultimele decenii, dar mai ales în jurul Iui Brîncoveanu, „considerat ca şef al ortodoxiei întregi" (p. 4 4 8 ) ; încep acum „masivele tipărituri greceşti, menite mai ales altor cercuri" (pp. 437-8), care sînt urmărite pas cu pas. Cultura lui Dimitrie Cantemir, „occidentalisat", ca şi tînărul Constantin Duca, însemna pentru Romîni „o nouă orientare culturală", începîndu-se cu analisa pe larg a „Divanului" (pp. 440-2) , care apăru odată cu cele patru cărţi de slujbă, între 1697 şi 1701, ceia ce însemna intrarea definitivă a Ţârii-Româneşti tn curentul romtnisării slujbei, creat de Dosoftei, „mare şi fericită înoire, de un caracter cu totul revoluţionar" (pp. 443 şi 445). Această acţiune n'ar fi pornit de la Brîncoveanu, crede autorul, de şi Radu Greceanu, traducătorul Mineelar „atribuie Domnului gîndul fericit" (p. 444). Se distinge şi acum o „concurenţă" culturală între cele două ţări, în răspîndirea cărţilor greceşti de teologie (pp. 444-5), dar după 1700 acţiunea culturală a lui Brîncoveanu, dînd şi cărţi pentru şcoala greacă sau, bisericeşti, pentru Slavi, Greci, Sirieni, rămîne să înzestreze singură „întreaga romînime cu cărţile de slujbă" (pp. 446-9).

Patru pagini, apoi, de nouă critică a operei de ziditor a celui care, avînd marele model în Apus, Ludovic al XlV-lea, pe care-1 imitau toţi Suveranii Europei, a înţeles aşa de bine a-şi îndeplini la noi sarcina de monarh, ca întemeietor, renovator şi adăugitor în atîtea fundaţii religioase din ţară, dar şi de peste hotare, —: în ultimul domeniu însă mai puţin decît Neagoe şi Ştefan-cel-Mare —, dar şi în casele şi castelele ce a presărat în ţară. Alături de el însă dădeau şi Cantacuzinii opera lor de ctitorie bisericească şi laică; nouă este şi cohclusia că Brîncoveanu n'a adus nimic nou în artă, „forma clădirilor bisericeşti fiind aceia fixată supt Matei, iar, în ce priveşte ornamentica, de bogate sculpturi de modă italiană, de pictură îmbielşugată, clară, uşoară... supt influenţa veneţiană, ea venia de la cei doi Cantacuzini, Constantin şi Mihai" (pp. 449-50).

Literatura istorică din Muntenia; „degenerată" după Constantin Stolnicul şi inferioară celei moldovene, lipsită mai ales de originalitate, se înfăţişează într'o sintesă literară, reluînd aici pe Liudescu şi opera lui Constantin Căpitanul, cari represintă cele două partide adverse, de care a fost vorba mai înainte, cu eruditul Radu Greceanu, lipsit de personalitate şi de „căldură", în

cronica sa de comandă (pp. 453 5), apoi cronica de oposiţie a scriitorului de talent Radu Popescu. Cartea a Vl-a se încheie cu arătarea primelor legături între Brîncoveanu şi Ţarul Petru, faţă de planul cruciatei ortodoxe, iniţiat de patriarhul Dosoftei (pp. 457-8).

Ultima carte (a VH-a) este menită încheierilor pe care numai logica istorică a autorului era capabilă a le trage din desfăşurarea ultimelor evenimente ale marii epoci, — la complicaţia cărora se adăugase în urmă „războiul nordic" şi anexele lui: „războiul pentru tronul polon", ca şi cel de la Prut, din 1711, cu tristele lor efecte asupra ţărilor noastre - , străbătînd starea de spirit a poporului romîn la sfîrşitul ei şi descoperind organisarea monarhiei vechi.

Se începe cu orientarea războinică a „noii generaţii" din ambele ţări, mai ales din Moldova, care dădu elemente ambelor oşti în luptă, la Pultava (pp. 464-5), mai ales după ce ţara primise ca Domn pe Nicolae Mavrocordat, „Fanariotul" cu pretenţii de continuator al dinastiei moldovene, aducînd aici „concepţii orientale" de Domnie ca la Turci, ceia ce va turbura adînc boierimea (pp. 466-8). Se notează cu grijă atitudinea cronicarilor contimporani, precum şi aceia a lui Brîncoveanu şi Dimitrie Cantemir, numit în Scaun ca „Domn de războiu", în ajunul conflictului turco-moscovit. Se dovedeşte că tînărul Domn încă de la Constantinopol era decis să rupă cu Sultanul (pp. 470-4); tratatul lui cu Petru e dat pe larg (pp. 473, 4 7 6 ) : vedem pripirea Ţarului de a se aventura in cea mai „deplorabil condusă" expediţie, — Şeremetev aducea şi „contingentul răzeşilor basara-beni, totdeauna gata de luptă" (p. 474), — apoi calculata atitudine a Domnului muntean, cu încercarea lui de mediaţie. Se constată la Moldoveni, în 1711, „păstrarea pornirilor războinice şi setea de vitejii" (p. 477) a oştirii, cu cei şaptesprezece polcovnici. Se arată că fără temeiu învinuia Petru pe Brîncoveanu pentru înfrîngerea sa de laStănileşti (ibid.J, —pentru Romîni acela „nu era un războiu naţional" —, vinovat fiind însuşi Petru (p. 478). Se descriu urmările triste pentru Moldova, căzută în anarhie şi pedepsită de Sultan ca „ţară rebelă" (pp. 478-81).

„Tragedia dinastiei muntene" (cap. III) se construieşte, înduioşător, pe cele mai recente descoperiri de documente, datorite autorului, pe care le verifică prin mărturia celor doi cronicari moldoveni:

Mustea şi Neculce, şi se demască tăinuitele intrigi cantacuzineşti pentru prăbuşirea aceluia care se părea că va înlătura pe verii săi din rosturile mari ale ţării, şi de la succesiune chiar. Brînco-veanu căzu deci, victimă „aprigii prigoniri între rude" (p. 486), un intrigant îiind Mihai Spătarul, care-şi sp.rijinia ginerele, Mihai Racoviţă, altul, Stolnicul însuşi, care ar fi dat ultima lovitură, cu venirea Imbrohorului (pp. 487-9), spre a-şi instala fiul şi, ceia ce fu mai miserabil din partea lor, „vina cea mare" a celor doi din urmă, tatăl şi fiul, era acoperirea cu pîri ca să-i „gătească peirea", după detronare (p. 489). Dar nici acest tron, împlîntat în sînge, lipsit şi „de orice valoare politică (p. 491), nu putu să dureze, „neîndurata Nemesis" iscînd dihonia acum între fraţi, pentru ca ei amîndoi, împreună cu tînărul Domn, să se prăbuşească, supt mîna aceluiaşi călău ca şi victima lor (pp. 492-3).

Sufletul românesc, la căderea strălucitei monarhii romîne, se sprijină încă pe „crezul Costineştilor şi Stolnicului", şi d. N. Iorga va dovedi (cap. VI) cum.se manifestă el în compilaţia lui Nicolae Costin. Mîndru de cultura sa, de şi cu mai slabă pregătire apuseană decît tatăl său, — „nota personală e rară şi slabă" iar îmbinarea faptelor, stîngace la el, — totuşi e în stare, „ca şi Stolnicul, să se aşeze pe un plan de istorie universală" (p. 496). Cu totul altfel se arată „Romînul înstrăinat" Dimitrie Cantemir, al cărui portret literar se întregeşte aici, prin examinarea ultimelor lui lucrări: stilul stricat de imitarea frasei latine, pătruns de concepţia filosofică a evoluţiei Statelor, în Istoria Imperiului Otoman, asămănătoare cu scrisul Stolnicului, - care ar fi influenţat şi pe un mare factor al spiritului luminat din secolul al XVIII-lea: Montesquieu (p. 499). Dar se examinează în deosebi opera de istorie integrală a Neamului, — ideie străină istoriografiei apusene a timpului —, croită pe base şi mai largi ca ale Stolnicului şi compusă din două părţi: una fiind „Hronicul vechimii Romîno-Moldo-Vlahilor", care se încheie la 1284; a doua, pe care n'a avut zile s'o înfăptuiască, ori s'a pierdut, avea să fie: Istoria Moldovei şi a Ţării-Romăneşti de la întemeiere pană în zilele scriitorului. Şi ni se descopăr, în această sintesă, pusă în comparaţie cu istoriografia timpului, concepţiile privind rasa şi dreptul nostru la istoria romană şi cea bizantină, Cantemir înfăţişînd aici „de fapt, toată istoria bizantină din punctul de vedere romanesc, pentru apărarea permanenţei" (pp. 502-3).

http://cum.se

Volumul „Monarhilor" s« încheie cu preţioase linii asupra organisării vechii Monarhii romaneşti, sprijinită pe un fisc apăsător, cu „o contabilitate fantastic de încurcată" (p. 507), pe care nimeni nu fu în stare s'o pună în ordine (p. 510), atît de felurite, capricioase şi complicate erau pretenţiile „tiranului păgîn", încît toată grija monarhului era de a mulţămi Poarta şi de a-şi salva aparenţele de rang şi pompă. Datele culese în diferite izvoare cu privire la tribut ni arată ce necesar ar fi un studiu, — biruind multe greutăţi ce-i stau în cale, — asupra fiscului celor două State şi obligaţiilor lor faţă de Poartă, completat şi cu ceia ce arhivele din Stambul ar putea să adauge ca material. Rămîne o enigmă: cum de se mai putea „trăi larg la Curtea Domnilor" şi se mai găsiau bani pentru „risipitoarea evlavie" şi pentru „comoara de giuvaieruri"... Se vede şi de aici cît de nesecată era virtutea economică, — probată acum, după cea militară, - a acestui popor, de care, în toate timpurile, au profitat exploatatorii oficiali ori neoficiali ai tuturor neamurilor din Răsărit.

N. A. Constantioescu.

Cum a fost ocupaţia din 1916-8 — o mărturie germană —

In Gerhard Velburg, Rumänische Etappe, Der Weltkrieg, wie ich ihn sah, Minden i. W.-Berlin-Lipsca, sînt şi unele ştiri folositoare.

Ofiţerul german vine prin Orşova, în Decembre 1916. La Craiova defilările învingătorilor. Şi „unele dame elegante", cu rochii prea scurte, zîmbind (ce ruşine I Să le credem străine).

Dar „multe femei mai tn vristă plîng". Nepotrivire între bogăţie şi sărăcie. Mulţi vorbesc nemţeşte. Soldaţi germani beţi. „Nicio fiinţă îemeiască nu e lăsată a trece fără să i se arunce o vorbă, fie ea bătrînă sau tînără, convenabilă sau ba." La Balş, autorul aleargă după fete..La Piatra descopere ura ţăranului contra boierului. Preotul dă ouă Nemţilor.

La Bucureşti, „fete germane" ( = evreice) întreabă pe soldaţi dacă rămîn de Crăciun. „Es scheint hier lustig zu sein." Şi aici ofiţerul se aruncă la mîncare, într'o bodegă, apoi într'un restaurant. E bucuros că află „cocote cu braţele goale" şi „artiste germane" văpsite şi cu monoclu. La „Trocadero" „fiecare soldat german

îşi are fata", şi ofiţerii. Toată noaptea se hoinăreşte prin localuri. Laudă pentru Şcoala Militară, unde însă totul e stricat şi spurcat

de năvălitori, cu o deosebită furie contra portretelor, şi ale lut Carol I-iu. „Au făcut-o Austriecii ? Sau chiar ai noştri? Bucureştii s'au predat abia acum trei sărjtămîni fără luptă." Aceleaşi pră-dăciuni Ia tipografie.

Pretutindeni, Nemţi beţi, „Weinleichen", cad pe străzi. Mare emoţie a lui Velburg la Cofetăria Riegler. La Cafe" Boulevard i se pare că acolo venia pentru conversaţii Take Ionescu!

Cercetarea Căii Victoriei. Un adevărat Bummel. Se cască gura la vitrine. Se află lucruri care de mult au fost confiscate în Germania. Şi săpun ieften! Ofiţerii bufgari se răpăd să cumpere pentru hîrtia lor monedă juvaiere.

Pe stradă primblarea continuă de persoane văpsite şi parfumate. Un German se uimeşte de cizmele femeieşti înalte: vrea să-i ducă nevestei o păreche. Doi ofiţeri unguri măsoară picioarele femeilor; „restul nu-i interesează". Virtuoase, fără fard, parfum, blăni, cizme, — Germanele şi Austriecele.

Defilări în mahalale, şi conversaţii cu Jidănaşi. întoarcere la o "cofetărie, — „Partiserie" (sic).

La 30 Decembre, vînătoare Ia Riegler după femei. De acolo, Ia „restaurantul Modern". Apoi „în altă circiumă". Urmează „toate cafenelele pe rînd". La o baie, unde Neamţul află un compatriot pentru a-I servi. Noaptea se face foc cu mobila casei, tăiată cu toporul.

La Feteşti se smulge ţăranului carnea porcului tăiat, se jertfeşte o oaie, se fură găini. A doua zi, critica plugarilor cari dau gu-noiifl în Dunăre. într'un sat Germanii sînt rugaţi să apere lumea de Bulgari. Primăria e prădată de aceştia. Ruşi şi Bulgari „au băut tot alcoolul". în vii pîndesc Bulgarii „după femei şi vite". Fetele au fugit în baltă. Brutele aleargă după babe. „Lucruri grozave s'ar fi şi petrecut." Un subofiţer german stînge cai şi trăsuri. Bulgarii cari se văd samănă a comitagii, şi fură. Pe cînd cei opt Nemţi din Feteşti se tem de un atac al ţăranilor (!), ei aud cintece de Crăciun şi văd copii umblind din casă în casă... Se miră că s'au trezit la cinci dimineaţa. Steluţele lor strălucesc în noaptea neagră. La plecare, bieţii oameni încarcă de bunătăţi pe soldaţii duşmani.

Se ieau măsuri contra Bulgarilor, cari zvîntă păsările. „Şi doar trebuie să ne batem cu Romînii, nu cu Bulgarii." La Slobozia

s'ar fi schimbat focuri între Germani şi Bulgari: opt morţi. Pretutindeni, „bande de hoţi bulgari". In ciuda Germanilor, Bulgarii trec porci în Dobrogea. Defilare de fugari flămînzi. între cei ce se întorc e şi unul din neamul o