REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 6 (663) · IUNIE 2007

NICOLAE BALOTĂ.Poezia tragicului şi a comicului...

GEO VASILE.Cui îi e frică de Gellu Naum?

MAGDA URSACHE.Bruiaj de cultură

NICOLAE BREBAN. O eroare eternă?Cătălin Enache.

O carte despre Platon premiată

Voinţa temelor imposibile

2

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

SUMAR

Modele · Nicolae Breban · O eroare eternă? / 3 Restanţele criticEi de Irina Petraş/ 4 Polemice · Pe muchie de hârtie · Magda Ursache · Bruiaj de cultură/ 5 Lecturi · Constantin Virgil Negoiţă · Filocalicul Andru/ 6 Viorica Răduţă · Întoarcerea poetei/ 6 Bref · 50 de ani de la moartea luiBrâncuşi/ 6 Eseu · Nicolae Balotă · Poezia tragicului şi a comicului:Euripide şi Terenţiu/ 7 O zi din viaţa…

Gabrielei Melinescu/ 8 Polemice · Mihaela Gligor · MirceaEliade · Întâlniri cu Salazar/ 8 Trei mii de semne · Aura Christi · Un trubadur metafizic şi măştile sale/ 9 EVENIMENTE· SĂ NE CUNOAşTEM SCRIITORIIAura Christi · Voinţa temelor imposibile/11CLUBUL IDEEA EUROPEANĂ · Cătălin Enache · O carte despre Platon premiată/ 14POLEMICE · SĂ NE CUNOAşTEM SCRIITORIIGeo Vasile · Cui îi e frică de Gellu Naum?/16 Profil · Mara Magda Maftei · Nietzsche – Cioran/ 18Lecturi · Mihai Dascălu · Vinovaţii situaţiei din Rusia/ 19Cărţi · Boris Marian · Babi Iar, Evtuşenko şi Dimitri Şostakovici/ 19Bogdan C. Târziu · Aventurile terţului · Convorbiri în cumpănă/ 20 Plastică · Mihai Rădulescu · Peter Rindisbacher/ 21Literatura străină · Iulia Micu · Istoria unei partituri literare/22CLUBUL IDEEA EUROPEANĂGabriela Simon în dialog cu Romeo Dumitrescu: „Nu avem grijă de trecut”/24 Literatura străină · Geo Vasile · Eugenio Montale, o ediţie bilingvă mozaicată/ 26Modele · Florin Oprescu · Sensul blagian al modernităţii/27 Eseu · F. Bucur Crăciun · Eterna tristeţe/ 28Eseu · Adrian Şuştea · Lucrarea contrariilor/ 29Film · Călin Căliman · Pentru a 11-a oară, Festivalul Filmului European/ 30 Teatru · Dana Duma · Interogaţii şi magie teatrală/31 Eseu filosofic· Alexandru Ştefănescu · Principiul reflecţiei monadice/ 32 Cărţi · Iulian Boldea · Textualitatea cotidianului/ 33 Polemice · Victor Martin · Icoane pe pereţi/34Eseu · Gelu Voican Voiculescu · Se poate vorbi despre ezoterism?/ 35 Polemice · Corneliu Şenchea · Bucureştii în literatură/ 36Corespondenţă din FranţaEdgar Reichmann · Alegeri pentru oFranţă tânără şi nouă/ 37Corespondenţă din GreciaAura Christi · Foamea de a fi/ 37 Bref/ 38

AURA CHRISTI(redactor-şef)

CRISTIAN NEGOIANDREI POTLOGMIHAELA DAVIDADRIAN PREDAALINA-ALEXANDRA PREDAALEXANDRU ŞTEFĂNESCUCLAUDIU MOLOCI

Rubrici: CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IRINA PETRAş, G. G. CONSTANDACHE, LUCIA HOSSU-LONGIN, IONEL NECULA,ADRIANA LICIUVignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – CRISTIAN NEGOI

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂeste înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004

Adresa: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂPiaţa Amzei nr. 13, sector 1, BucureştiO. P. 22, C. P. 113Sector 1 · Bucureşti · Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)www.apler.roE-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de paginiAPARE JOI

Partener: SC Erc Press SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

EuroPress Media s.r.l &Asociaţia EuroPress

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu fotografii realizate laAtena de AURA CHRISTI şi ANDREI POTLOG(Decembrie-Ianuarie 2007)

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România,Israel, SUA, Franţa,Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro (click

revista contemporanul)

Habimah Teatrul Naţional al Israelului la

Teatrul Bulandra

Relativ recent Teatrul BULANDRA a fost gazda unui evenimentremarcabil: HABIMAH Teatrul Naţional al Israelului la Bucu-reşti. Aflat într-un extraordinar turneu european sub egida Uni-

unii Teatrelor Europene şi în cadrul unui schimb cultural cu TEAT-RUL BULANDRA, TEATRUL HABIMAH a jucat pe scenele TEATRU-LUI BULANDRA cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe din Is-rael. Înfiinţat în 1917, în Rusia Ţaristă, Habimah reuşeşte să se im-pună încă de la început ca un teatru de avangardă de o înaltă ţinutăprofesională şi, mai mult, să exprime spiritul revoluţionar al poporu-lui evreu prin revigorarea culturii şi limbii ebraice. Constantin Sta-nislavsky, Albert Einstein, Maxim Gorki, Bernard Shaw, ThomasMann, Max Reinhart sunt numai câţiva dintre cei care au crezut înputerea şi talentul trupei Habimah. Celebrul Teatru Habimah din TelAviv a prezentat publicului bucureştean două dintre cele mai repre-zentative spectacole din repertoriul său: Oskar şi tanti Rosa (de Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Itzik Weingarten) şi War (de LarsNoren, în regia lui Ilan Ronen). WAR – piesa autorului suedez LarsNoren despre o emoţionantă întorcere acasă din război este radiogra-fia unui conflict, dincolo de câmpul de luptă, după ce războiul pro-priu-zis se termină. Pentru a vorbi despre război, Noren nu vorbeştedecât despre o familie. Poveşti de dragoste suprapuse, realităţi supra-puse, suflete deformate de război. Totul în jurul unui veteran orbit înrăzboi care încearcă să-şi recâştige locul, să-şi reprezinte şi să-şi regă-sească realitatea domestică. O permanentă şi simultană coregrafie deplanuri şi relaţii diferite care coexistă: vechea ordine a casei şi noilelegături create. O excepţională punere în scenă a unei idei pe cât detragică pe atât de verosimilă: un război nu se duce niciodată doar înlinia frontului, iar rănile nu sunt menite doar soldaţilor. Lupta con-tinuă! Regizorul Ilan Ronen, directorul teatrului HABIMAH, consi-derat unul dintre cei mai interesanţi regizori israelieni, a produsspectacolul WAR în 2005 ca parte a repertoriului politic al teatrului.În cariera sa, Ilan Ronen a fost şi este atras de piese cu un puterniccaracter social şi politic. WAR este un spectacol modern, direct şi provocator, este genul de spec-

tacol pe care orice teatru cu prestigiu ar trebui să-l aibă în repertoriusemnalează cel mai citit ziar israelian Yediot Achronot.O capodoperă (Hatzofe).Un spectacol din care ieşi schimbat…A doua piesă pe care Teatrul Habimah o aduce la Bucureşti este Os-kar şi tanti Rosa a celebrului dramaturg Eric Emmanuel Schmitt. Nueste neobişnuit să te rogi lui Dumnezeu; neobişnuit este să-I scrii. Iarcând aceste epistole sunt „expediate” zilnic din spitalul de pediatriede un băieţel bolnav incurabil, lucrurile capătă o cu totul altă dimen-siune. Spitalul devine loc al revelaţiei, boala – o călătorie iniţiatică,iar proiectele de viaţă, dorinţele unui copil se împlinesc în gestul scri-iturii, într-un jurnal miraculos. Oscar şi tanti Rosa este una dintreacele cărţi la care te gândeşti mult timp după ce le închizi. Este o lec-ţie de viaţă, plină de emoţii şi umor. Referindu-se la Oskar şi tantiRosa, Serge Bressan (Le Matin) spunea: Iată pur şi simplu o capodo-peră! Concizie, eleganţă, emoţie. În 2004, când Revista LIRE a făcutun sondaj printre francezi cu scopul de a afla care sunt cărţile carele-au marcat viaţa, Oskar şi tanti Rosa a fost menţionată alături deBiblie, Micul prinţ sau Cei trei muşchetari. Pusă în scenă de regizorulItzik Weingarten, monodrama este interpretată de Lia Konig, supra-numită regina teatrului israelian. Lia Konig s-a născut în Polonia şi,după cel de-al doilea război mondial a venit în România unde a jucatpe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti. În Oskar şi tanti Rosa, LiaKonig şi Itzik Weingarten reuşesc să transforme o poveste într-o ex-perienţă umană inegalabilă. Povestea copilului de zece ani experimen-tând în ultimele lui zile, prin relaţia cu Dumnezeu, o viaţă de om, cutoate experienţele ei fundamentale, este o ocazie minunată de a o pri-vi pe cea mai mare actriţă israeliană interpretând cu un talent extra-ordinar personaje şi caractere diferite. Evenimente în parteneriat:Romanul Oscar şi tanti Roz, tradus în limba română la EdituraHumanitas în Raftul Denisei, a fost prezentat publicului în foaierulSălii Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, unde Librăria Cărtureşti aavut un punct de vânzare volant. Teatrul BULANDRA a invitat, la fiecare dintre cele două reprezen-taţii ale spectacolului Oscar şi tanti Rosa, câte un grup de 20 de copiifără adăpost organizat în cadrul Centrului de coordonare a acţiunilorprivind copiii străzii/Direcţia generală de asistenţă socială a Munici-piului Bucureşti.

Gellu Naum

Cioran

Lucian Blaga

C

3

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Ca şi Nemţii, după al doilea război, noi,Românii, am fost aruncaţi într-o situaţie ce păreafără ieşire: vinovaţi faţă de tradiţia noastră, faţăde principiile ei înalte, faţă de vecini, faţă deApusul Europei şi... incapabili – ca şi Nemţii! – dea ne recunoaşte vina, de a o asuma. Povara lor afost – şi este, vai! – incomensurabil mai mare,mai covârşitoare, dar şi a noastră nu e de dis-preţuit! O povară ce seamănă cu unul din aceleobiecte inutile pe care îl muţi dintr-un loc în altul,îl arunci chiar, şi-apoi, ca printr-un farmec îl re-găseşti când nu te aştepţi, aproape pe aceleaşilocuri, zâmbind, rânjind cu o satisfacţie inexplica-bilă; un obiect-fantomă, un obiect care cu timpulîşi pierde consistenţa şi când credeai că ai scăpatde el, se... furişează în acel loc din care nici o pu-tere omenească nu-l poate alunga: în creier! Şidevine, ceea ce aminteam mai sus prin „conştiinţaîncărcată”, la mauvaise conscience. Dar... nu-mai în cazul celor puternici, al celor vii, ceicare, din instinct pozitiv sau prin acel organmoral, se simt solidari cu propriul lor trecut,îl asumă şi încearcă să-l înţeleagă. Să-l trăi-ască!

Ceilalţi, o „cantitate apreciabilă”, tre-buie să recunoaştem!, din frică, laşitate, oproastă deprindere sau mediocritate moralăşi sentimentală, îl dau la o parte sau îl expe-diază cu câteva propoziţii simpliste ce nuînseamnă nimic. Şi pentru că aici, în acesttext, noi ne aplecăm asupra celor pe care i-amnumit vinovaţi fără vină, nu ne vom ocupa decei care resping orice vină, de cei care se ex-trag, se alungă ei înşişi din istorie şi din isto-ria propriei lor vieţi. Cum aminteam în celedouă cazuri de vină legendare, Cain şi Iuda,observăm încă o dată că nu numai vina lor afost excepţională, de o gravitate emblematicăşi eternă, dar şi forţa cu care ei au reacţion-at la ea; în fapt via şi puternica, sfredeli-toarea lor conştiinţă, luciditate a crimei, avinovăţiei. Aveau, cum am spune noi azi, deşienorm vinovaţi, organ moral!

Noi, Românii – ca şi acei Nemţi care îşipuneau întrebări oneste asupra participării lor laexacţiunile şi erorile istoriei! – a trebuit să facemun efort suplimentar de a înţelege, deoarece, dacăGermanii au fost năruiţi într-o cădere şi umilinţăunică în istoria lor, la sfârşitul războiului şi îndespicarea în două a Germaniei, noi, Românii, am

fost precipitaţi dintr-o eroare într-o altă eroarecare a luat iute locul unei reale şi necesare căinţeşi reflecţiuni asupra trecutului imediat – războiuldin Apus. Şi, încă o dată, dar în sens contrar, amfost târâţi de un alt imperiu – Rus de data aceas-ta! – într-o aventură, cea din Apus! –, mărşăluindcu armele în afara graniţelor noastre fireşti şi isto-rice, ascultând de alte argumente şi adevăruri,

vrând să remediem o greşeală comisă dar, încă odată, doar prin forţa brutală a armelor şi prin sac-rificii omeneşti teribile!

Bineînţeles, a doua oară, pe frontul deApus, am fost de partea bună, dar... alegerea,acest al doilea război care, grotesc, îl contraziceape primul în ţelurile şi idealurile sale, a fost cuadevărat necesar? Era el potrivit stării noastre,colectivităţii noastre buimăcite de eşecul grandiosal „luptei Sfinte” contra bolşevismului, nu cumva

am fost târâţi, fără prea multe întrebări, în anexaunui vecin brutal şi puternic care, în toată istorianoastră, nu s-a mulţumit precum Austro-Maghiariisau Turcii doar să ne ocupe şi să ne stoarcă bogă-ţiile şi energiile tinere dar, după cum se ştie şidupă cum s-a văzut prea bine, după „eliberarea”din august ’44, au încercat încă o dată să ne ani-hileze ca popor, să ne anihileze istoria, valorile şi

conştiinţa noastră naţiona-lă?!...

Faptul că generalulIon Antonescu revine cu oanume insistenţă în memoriacolectivă, care încearcă să în-ţeleagă această figură drama-tică – executat de Ruşii bol-şevici şi de ciracii lor, comu-nişti români, într-un simu-lacru de proces –, arată actu-alitatea acestei probleme, înt-rebările pe care încă ni le pu-nem faţă de rostul real al „în-toarcerii armelor”. A fost elcu adevărat un erou şi cumanume să deosebim noi aziprofilul lui de „bun şi viteazRomân” disociindu-l însă decel ruşinos, cu adevărat, dealiat al lui Hitler şi al nazis-mului german, anti-uman?!Târându-ne dincolo de Nistruîntr-o aventură imperialistăcare nu se potrivea cu tradi-ţia marilor voievozi români,un Mircea sau Ştefan, care şi-au apărat, mereu pământul,„nevoile şi neamul”. Scuzamultora este că „am fost subvremi”, dar am dat mai suscazul generalului finlandezManerheim, ca şi cel al Polo-nejilor şi al primului lor min-istru, generalul Beck, care auascultat doar de vocea tra-diţiei şi a bunului simţ; cu

orice risc! Bine, „am fost sub vremi!”, dar... deunde acest surplus de entuziasm, această ideolo-gizare a necesităţii brutale şi oarbe? Această con-tinuă absurdizare a istoriei naţionale şi aceastăcontinuă şi neobosită victimizare a noastră, deparcă un zeu străin, rece şi anti-naţional neîmpinge mereu, fără cruţare, pe altare de jertfă?Să fi avut oare dreptate legionarii care, vroind să

răstoarne această imagine despre noi înşine, ne-auîndemnat la o „altă istorie”, la violenţă pentru apedepsi trecutul, la crimă pentru a ne „curăţi deslăbiciunile vechi şi de amestecul străin”? Spre undestin care trebuia să ne contrazică nu numai fa-talismul secular, dar şi să „orbească”, să „aplece”ochii tuturor celor care ne credeau încă o naţie mi-că, slabă, fără drept de a vorbi în corul popoarelormari! Din extrema văicăritoare şi fatalistă, în ceaa aroganţei absolute şi „iluminate” a lui Nae Io-nescu şi a ucenicilor săi întru „credinţă”, care,contrar unui Miron Costin şi a altor înţelepţi scep-tici ai istoriei, ne vedeau pe noi, Românii, aleşi deprovidenţă în vederea îndeplinirii unei misiuniînalte şi unice, ne-ţinând seama nici de tablele luiMoise ale moralei milenare şi nici de tradiţia deveacuri a colectivităţii noastre, într-o exaltare, unhybris individual şi de grup de o forţă unică şi teri-

bilă!

Oare... aceste extreme de atitu-dine şi de idealuri să fie dato-rate doar închegării târzii într-un stat naţional, al nostru, al

Românilor de pretutindeni? Este şi argumentulistoricului german Hannah Arendt adus cândîncearcă să explice teribila experienţă nazistăgermană, violenţa fără de margini care irum-pe, explodează, din sânul unei naţiuni, a unorpopulaţii care până atunci arătase mai degrabăcalm şi blândeţe istorică, supuse fără să crâc-nească sub domnii autoritare, îndelungi?! Esteun argument care ne poate folosi şi nouă, pen-tru a înţelege, cel puţin, nu numai violenţelede gând şi de act legionare, dar şi pe cele per-petrate în închisorile staliniste, Aiudul, în pri-mul rând, fără egal cu cele similare şi nici mă-car cu cele sovietice din vremea lui Stalin?!...

Dar... am avut noi oare într-adevărtimp – timp de a reflecta, de a plânge pe mar-ginea istoriei, în ultima jumătate de secolscursă? Şi, târâţi într-o parte sau alta a eşi-chierului european, de voinţa altora dar şi de

propriul nostru, suspect, entuziasm, nu am fostnoi, cumva, „izbăviţi” – de fapt furaţi! – de ocazia,de necesitatea la care are drept oricare organ sauorganism viu, individual sau colectiv, de a judeca,cântări şi împărţi, de a ne da cont şi seamă de ce-ea ce suntem, de ceea ce am făcut şi de ceea ceam trăit, de a separa binele de rău, necesarul deaccidental, firescul de absurd, atât cât suntem înstare şi cât putem înţelege ajutaţi de tradiţia noas-tră şi de exemplele marilor ctitori ai naţiunii, aiconştiinţei noastre? Eroarea frontului de Răsărit atrebuit să o „reparăm” cu o alta, întoarcereabruscă a armelor contra aliaţilor de până mai ierişi, încă o dată, acest al doilea front sau război careavea o justificare umană, lupta contra flageluluinazist european, nu a fost cu adevărat hotărâreanoastră şi, dacă în ochii foştilor aliaţi suntem,poate, până azi, vinovaţi de această „trădare”, înfapt, noi suntem cu adevărat vinovaţi fără vină,deoarece, încă o dată în istoria modernă, ne-amgăsit prinşi în turbionul marilor imperii. Cele careau decis mereu peste capul nostru, cele care doarrareori (ajutorul Franţei, al lui Napoleon III înUnirea Principatelor, ca şi în alegerea unui Domncare a adus stabilitate şi modernizarea în acestea,Carol I, ca şi cel, tot al Franţei, putere imperială,e drept, dar benefică nouă, în prima mare con-fruntare europeană ajutându-ne la Trianon să-iadunăm pe Românii „de pretutindeni” în creareaacelui stat mare şi visat de unii mari Români, mi-litari, boieri sau poeţi!) au ţinut cont de voinţa şide existenţa noastră. Acele imperii mari sau mici– vezi invaziile Tătarilor, de exemplu! – care aubântuit pe meleagurile insuportabil de frumoase şide bogate pe care urma să le stăpânim noi, darcare, timp veacuri, noi doar le-am lucrat şi „storsde lacrimi” cum zice poetul, meleaguri ce ne-audevenit prietene atât de târziu în timp, de parcăCineva ar fi vrut să ne convingă că traiul nostrucomunitar şi visele noastre sunt o eroare eternă!

Fragment

NICOLAE BREBAN

O eroareeternã?

Acropole văzut dinspre Plaka,

oraşul vechi

4

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

E. Lovinescu, Confesiunile unui criticAntologie şi studiu introductiv de Ion SimuţInstitutul Cultural Român, Bucureşti, 2006, 518 pag.

Excelenta carte alcătuită de Ion Simuţ afost pretextul unei dezbateri extrem deinteresante la Filiala Cluj a Uniunii Scri-

itorilor. Au vorbit despre principiile criticii lovine-sciene Ion Simuţ, Marta Petreu, Ştefan Borbély,Aurel Sasu, Marius Jucan, Ion Pop, Mircea Popa.Fac această precizare fiindcă asemenea dezbateriar trebui reluate în contexte diferite, mai largi,până la o amplă discuţie naţională, de pildă. Cumspune Ion Simuţ în încheierea studiului introduc-tiv: „E. Lovinescu şi-a făcut un fel de obligaţiemorală din faptul de a arăta cum s-a configurat şicum a evoluat modul său de a gândi, cum s-a com-pus. Din ce elemente psihologice s-a combinat, cuce predispoziţii a pornit şi cu ce reacţii s-a con-fruntat. Memoriile din cele trei volume de memo-rii sunt centrul acestei autobiografii spirituale.Dar ele atrag şi alte texte, care ne ajută să înţe-legem complexitatea şi specificul unei persona-lităţi critice formate în spiritul maiorescian al ade-vărului. Personalitatea lovinesciană e construităpe principiul maiorescian al adevărului. Personali-tatea lovinesciană e construită pe principiul înte-meietor al onestităţii intelectuale, trăită orga-nic, ca emanaţie din adâncurile fiinţei indivi-duale şi în acord cu sine însuşi.” Veritabilălecţie de onestitate şi echilibru, de consec-venţă tensionată, de acordare cumpănită lanou şi fină conectare la toate rădăcinile vala-bile ale unei culturi.

Am reţinut, în primul rând, citind-o, omulţime de nuanţe pe care, poate, le-am ştiut,dar nu le-am gândit niciodată atât de limpedecum ies ele la suprafaţă acum, din acest vo-lum. Tuşe estompate ale unor enunţuri valabi-le dincolo de marile teme, dincolo de lucrurileimportante şi recunoscute ca atare pe care le-a adus în critica literară românească. Am cititdespre faţa soft, moldovenească, a lui EugenLovinescu şi despre felul în care s-a luptat cuea o viaţă întreagă. Despre cât de multă impo-rtanţă acorda unor distincţii precum cea dintre ju-decată şi prejudecată critică, cât de obsedat era săse construiască pe sine în timp ce interpreteazăcărţile altora, cât de atent comenta şi repunea îndiscuţie condiţia criticului, cât de des apar textele-inventar, textele bilanţ, uneori reluate cu puţine,dar mereu adânci completări şi nuanţări ale por-tretului, despre ce înseamnă pentru el criticul du-pă o experienţă de 10 ani , de 20 sau de 30 de ani.Despre cât de mult trebuie să iubeşti cartea, spu-ne moldoveanul din Eugen Lovinescu, atunci cândscrii despre ea, despre cât de adânc trebuie să tepui nu numai în locul autorului, dar poate şi însufletul lui: „Rolul ei [al criticii] nu e numai deexplicare rece, ci şi de o adâncă simpatie, fără decare orice înţelegere nu e decât pe jumătate. Eanu cere numai o privire ageră, ci şi o bătaie caldăa inimii.” Partea sentimentală – cum ziceam, soft– e tot timpul contracarată, subminată de ideea căjudecata critică se cuvine să fie sobră. Sigur, nu-inici o îndoială, criticul este un scriitor (interesan-tă pendularea lovinesciană între bucuria că criticaliterară e, din fericire, artă şi tristeţea disimulatăcă aceeaşi critică literară nu e, din nefericire,ştiinţă), dar, judecător fiind, mai important e câtde mult adevăr poate să scoată dintr-o carte. Toatăaceastă legănare – potrivit cuvântul! – a criticuluiîn general, aşa cum îl descrie Eugen Lovinescu, seaflă în paginile acestei cărţi, legănare însemnând:eşti tot timpul scriitor, dar nu eşti niciodată cuadevărat scriitor, judeci, dar trebuie să ai şibunăvoinţă faţă de cel pe care îl judeci, judecatata trebuie să viseze absolutul, dar să nu iasă dintr-o omenească şi necesară relativizare. Vii cu textultău lângă un alt text, în dublă misiune – să tedescoperi pe tine şi să descoperi autorul textuluicomentat. Toată această legănare şi accentele salemultiple pe care le-am descoperit recitind acumConfesiunile vin, poate, şi din întâmplarea că Eu-gen Lovinescu a fost, în principal, profesor de li-ceu, şi profesor de liceu fiind, probabil că a simţitmai acut şi mai imperativ această datorie de atransmite nişte texte, de a fi bun-conducător-de-text, datoria de a fi atent la tot ce înseamnă gus-tul unui public imatur, inocent, al unui public ne-format, cu o inocenţă care poate fi manipulată.

Pentru Eugen Lovinescu, publicul românesc în înt-regul lui era la ora aceea unul imatur, naiv, gatasă fie manipulat.

Întrebările lovinesciene îşi păstrează şi astăziacutele: cât de mare este rolul criticului, undepoate interveni şi unde nu mai poate interveni, ceanume poate să facă pentru a avea un rost? Chiardacă judecata timpului nu-i va da dreptate, judeca-ta lui trebuie să fie foarte adevărată la ora la carese rosteşte, nu neapărat în posteritate? Aşadar,are voie criticul să greşească mai mult decât unscriitor? Multe dintre problemele pe care Lovi-nescu şi le punea atunci, cu atâta constanţă şi cuatâta consecvenţă, sunt încă valabile astăzi. Ce es-te criticul, ce este critica literară, care este rostullor în lumea de azi?

Nu ştiu cât de bună e difuzarea acestei cărţi,unde ajunge ea şi unde nu. Cred, însă, că merită

discutat pe larg despre lovinescianismul contempo-raneităţii, sau în ce măsură am putea/ar fi bine săne întoarcem la Lovinescu şi la o anumită atitu-dine faţă în faţă cu opera şi cu profesiunea de cri-tic.

Constantina Raveca Buleu, Dostoievski şi Nietzsche. Congruenţe şi incongruenţeEditura Limes, Cluj-Napoca, 2004

Foarte tânăra eseistă clujeană a debutatcu volumul Reflexul cultural grec în lite-ratură, 2003. Convinsă că „Scrisul

despre scris, rătăcirile printre cărţi şi reflecţii –mai mult sau mai puţin marcate de un automatismderivat din deformarea implicită formării ca omde litere – desenează un infinit câmp de oglindirenarcisistă, furnizează o autogenerantă bază de re-zistenţă la erodarea iluziilor şi de consecutivăsupravieţuire intelectuală ca avatar al puterii inte-rioare”, ea se apropie de literatură cu o mare bib-liotecă deja ruminată în spate, cu ochii deja obiş-nuiţi cu lumina tare a ideilor. Cum aceste rândurisunt un simplu semnal, voi reproduce două sec-venţe în loc de invitaţie la lectură: „Dincolo detabloul aparatului juridic oficial, se profileazăconvingerea că dreptul de a fi judecătorul altuiaţine de experienţa suferinţei şi de ancorarea îninstanţe transcendente, nu de agenţi profani deputere. Acestea din urmă au un rol instrumentalîn măsura în care pedeapsa purifică prin sufe-rinţă, ceea ce constituie un motiv în plus pentrupoziţia dezaprobatoare a lui Dostoievski în raportcu teoria pozitivist-umanistă care priveşte omul cape un reflex pasiv al mediului şi îl de-responsabi-lizează. Adevărata pedeapsă cathartică este datăde instanţele conştiinţei, nu de cele ale statului,care funcţionează pe un vector de neutralizare aremuşcărilor, de eludare a instaurării angoasei şia pedepsei interioare (lipsa oricărui semn de că-inţă reprezintă un fenomen observat mai cu sea-

mă în Amintiri din casa morţilor). Prin pedeapsaaplicată mecanic şi instituţional, criminalul sesimte despovărat şi consideră că şi-a plătit da-toria faţă de societate. În acest punct, relaţiadebitor-creditor funcţionează în favoarea credi-torului pe un raţionament conform căruia deţi-nutul se simte îndreptăţit să încalce normelefixate de autorităţi, conştient de faptul că elevăd în asta o crimă şi că va fi pedepsit, darprin faptul că suportă această pedeapsă el sesimte eliberat de orice datorie faţă de societateşi faţă de autorităţi. Expulzarea solitudinii dinuniversul penitenciar rusesc are drept con-secinţă o exacerbare a trăirii imaginii de rol.Într-un cadru în care se simte permanentexpus privirii celorlalţi, fiecare îşi regleazăcomportamentul şi urmăreşte maximizareaefectelor spectaculare cu impact la cei din jurulsău. De reuşita jocului depinde diferenţa,

sporul de putere pe care îl poate obţine în interi-orul unei comunităţi programatic uniformizate demecanismele unei instanţe punitive externe şi defenomenul intracomunitar de contagiune...” Şi:„...Problema esenţială nu este atât conţinutul ide-ologic, cât regimul producerii de adevăr, iar prob-lema politică echivalează cu adevărul însuşi. Laacest palier localizează Michel Foucault importan-ţa lui Nietzsche. El îşi manifestă suspiciunea faţăde orice retorică a egalităţii, a justiţiei, a valorilorumanitariste, ca simptom resentimentar de im-potenţă. Sub incidenţa anatemei sale cad culturilevinovăţiei, apologete ale suferinţei, structurate defrică şi de pedeapsă, cantonate într-un trecut-sursăa resentimentului pe care îl prelungesc artificialîntr-o ficţiune viitoare care este lumea de dincolo,şi care eludează clipa, prezentul. Pe de altă parte,dacă viaţa şi lumea poartă marca heracliteană,devenirea, adevărurilor-valori le este negată imua-bilitatea şi sunt reduse la iluzii. [...] Ideologia deorice fel oferă iluzia stabilităţii fiinţei. Eticheteedulcorate pentru deficienţa de energie şi de im-puls războinic, morala şi religia au şi o funcţie po-zitivă: prin faptul că atribuie fiecăruia o puterenelimitată, metafizică, şi prin acela că integreazăfiinţa într-o ordine care nu este cea a unei puterimundane, ele protejează pătura terorizată şi nepu-tincioasă în raport cu cei puternici de disperareacronică şi de saltul în neant. Pentru a satisfacefoamea resentimentară a celor mulţi, acestea i-autratat pe stăpâni ca duşmani a căror voinţă de pu-tere trebuie dispreţuită, dar au omis să precizezecă şi ura şi dispreţul constituie tot voinţă de pu-tere, ceea ce in extremis pune pe aceeaşi treaptăstăpânii şi sclavii.”

IRINA PETRAºCum să ţii pasul cu zecile, sutele de cărţi care se adună,munţi, în jurul tău? Cărţi citite, răsfoite, cu fişe de lecturădrept semn de carte, cu însemnări pe marginea filei. O cro-nică, ori două pe lună şi multe promisiuni nerespectate.Această rubrică va recupera, măcar în parte şi telegrafic,restanţele „criticei” care sunt. Fără nici o ordine sau ierarhie.

5

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Pariam în Oglinda literară că Noii precu-peţi, un text openminded tipărit de te-merara editură Compania cu subtitlul

„Intelectualii publici din România de după 1989”, nuva avea parte de cronici laudative, dat fiind faptul căAdrian Anghelescu execută o analiză la sânge a inte-locratului (cartea este „obligată” eseului apărut îneditions Ramsay, Paris, 1981, Les intellocrates, sem-nat de Hervé Hamon şi Patrik Rotman), iar profilulintelectualului public şi al strategiei sale de carierăe lucrat cu apă tare. „Voci curate” sau mai puţincurate comentează, din zori până-n mezonoptică, totce fabricile de ştiri produc pe bandă rulantă.

E previzibil cum vor comenta aceeaşi criză(de crize cu cântec, la restaurante, ori de crize fărăcântec nu ducem lipsă) acei fast thinkers deDâmboviţa, după cum ştiu cine va fi chemat în pla-tou. Ion Cristoiu, suspicios sau jucând suspiciunea,C.T.P., vitriolant-inflexibil, Emil Hurezeanu, graţios-flexibil, Pleşu, jocial şi bine temperat, Dinescu, in-temperabil, virtual exploziv...

Tăunii media, în formularea lui AdrianGavrilescu, de la televiziunile comerciale, comercia-lizează reţeta succesului, mizând pe fascinaţia „sti-clei”. Bărzăunii (ca să nu le spun ca Alecsandri, „bîr-zoii”) ştiu bine că prezenţa în emisiuni face ca politi-cianul X să iasă în câştig şi tot ei îi fasonează bran-dul prin inginerii speculative, în talk-show-uri. Ceitractaţi de audiovizual, mediatizaţi excesiv de la Tu-că-special la Naşul, de la Miezul problemei la 100%„pentru adevăr”, de la România, încotro? la Politica,frate ajung oamenii anului ori oamenii (de ambesexe) ai preşedintelui; Dan Pavel – ghidul lui Becalişi Vladimir Tismăneanu musafirul aceluiaşi. Şi astanumai pentru o vreme, până când „apostolul” sevrea ghidat/vizitat doar de Dumnezeu.

M-am mai întrebat şi iacătă (vorba MoneiMuscă, pentru care nu-i mulţumesc!) mă mai întreb:de ce invitaţii la Tucă-show acceptau să suporte per-siflări grosiere sau puneri la punct răstite, în ter-meni suburbani: stilul verde-n faţă. De ce aceeaşi/alţii se lasă tachinaţi în argou de Radu Moraru, dece tremură la remarcile lui Turcescu, foarte acid cuunii... Ei, de ce! Pentru că urcuşul în sondaje e directproporţional cu apariţiile sonore pe canale. Exactcum sună titlul unei emisiuni: „Tu faci Realitatea”,de pe Realitatea TV. Optezi pentru serviciul Vântu,Sârbu, Dan Voiculescu ori George Păunescu şi aflădemosul că exişti, cf. Principiului: mă văd la TV,ergo sum. Fireşte, trebuie să ştii de unde bate vân-tul, plouă sârbul şi luminează Anonimul. Doar şi re-alizatorii de emisiuni respectă dependenţa depatron; altfel, se plasează în afara locurilor mănoase.N-o să se apuce Tatulici, specialist în jocuri noro-coase, să-i deplângă pe păgubiţii FNI. Pe cele treiantene e mai bine să nu ai „atitudine de maidanez”(care vine şi muşcă), după cum e mai bine să nu-llauzi (Mircea Badea ştie de ce) pe Mircea Dinescu.

„Cei de pe zebra”, cum le zice un ales al nea-mului alegătorilor, ajung să-ţi ştie numele. Şi, cum„trăim într-o ţară destul de specială”, apud AdrianNăstase, mintea debilă a românului stereotip se lasăformată ca micii de imagologii media. Te pronunţiîntr-un microfon când nimic nu ai a spune, pe oricesubiect, mai ales străin ţie, şi marchezi puncte petabela popularităţii. Octavian Paler trage de-a surdasemnalul de alarmă: asistăm la imbecalizareaRomâniei, datorită cultivatorilor lui. Naşi şi MădălinIonescu bâzâie în jurul lui Becali. Ba şi StelianTănase îl dispută pe „atletul lui Hristos”. Nu ştiţi cepierdeţi la Dan Diaconescu – direct? Pe Becali, ju-rând că va sponsoriza cu milosârdie re-scrierea isto-riei României (şi a Gramaticii Academiei, ca să vor-bim cu toţii ca el, pesemne).

Ca rostitor de opinie la TV, se câştigă, cuoarece clanţă, statut de mare orator sau de mare mo-ralist (deşi ai semnat turnătoreli) sau de mare apără-tor al drepturilor omului din familia proprie. Afa-ceristul Columbeanu şi-a transformat nevasta, prinapariţii ritmice la B1 TV, într-un product de notazece la oral, cu efort intelectual minim. Recent in-trată în clasa posedantă ea aspiră, probabil, la un locde muceniţă, oferind danii dintr-o avere SF. Dupăpanem, circenses: Columbeanu intră în istoria trei-miistă a culturii cu cartea lui Tache despre viaţa-i:„numele meu se vinde”.

Adrian Gavrilescu pune sociologic punctul pei: (i) responsabilii de ofensiva nulităţii sunt mij-loacele de difuzare, aiurind populaţia cu „hituri”.Mereu în atenţia posturilor sunt impostori care artrebui duşi înapoi la şcoala primară, la nuieluşă şi laCalu Bălan. Televiziunea a ajuns un soi de Hanu An-cuţei degradat, unde vine couturierul Cătălinn (da,cu doi de n) şi George nu mai vine, să-i ridice imuni-tatea... gramaticală. Pruteanu n-are loc pentru căapără limba română. În incinta acestui han – televi-ziunea – intră de-a valma animale cipate şi feteglamouroase, generalul Pleşiţă şi sfetnici de la Cotro,manelistul Guţă, cu expresia lui fericit-tâmpă, RicăRăducanu şi meteoroloage dezbrăcate, aparatcici încăutarea comunismului pierdut şi... vocea lui Pacepa.Unii hăis, alţii cea sau CIA. Nimeni nu-i tăcut caHaralambie, personajul lui Sadoveanu (vezi fostulstareţ pidosnic, invitat pîn’ la saţ în Miezul proble-mei. Amfitrioane tip Stela Popescu ori GeaninaCorondan (protocron: Liţa Salomia) întrerup pe toa-tă lumea. Inşi dornici să facă modelling cu gustulfanilor, pirande, fiicele mamei Omida, nu solo-monari; orbi, dar nu săraci, agresând ochiul şi ure-chea.

Adrian Anghelescu şi-a propus (şi a reuşit)să demonstreze mecanismul „trădării” intelocraţilor,trădarea însemnând implicare în politică pentru fo-loase proprii, de grup ori de gaşcă. Noii precupeţi (s-a înţeles) nu-s alţii decât intelectualii zilelor noastre,de la vechi slujnicari la cadre crescute în pepinieraUTC. Câţi actanţi nu s-au format acolo? Li se daugăcruzii poneţi ai Brave New World, moştenind de la

înaintaşi ştiinţa conjuncturii, dar şi sloganul gene-raţiei Marcuse: „Nu te încrede în nimeni trecut de30 de ani”, începând cu genitorii.

Şi pentru că dezinteresul nostru privindmemoria corectă (dar şi neglijenţa) a ajuns fenomencolectiv de mentalitate, mă raliez întreprinderii luiAdrian Gavrilescu de-a trata boala amneziei cu mij-loace gazetăreşti. Între indiferenţă şi dispreţ alegedoar Paler. Suntem o naţiune de amnezici dacă„foştii” au fost recondiţionaţi ca recipientele. Ana-liştii politici împlind câmplul televizual nu-s alţi-idecâtştefangheorghişti ca Iosif Boda, ca Vasile Secă-reş, ca Dorel Şandor (sunt exemplele lui AdrianGavrilescu). Din mantaua „Ştefan Gheorghiu” auieşit consilierii primilor-miniştri (Şandor, sfătuitorullui Roman, dar şi al lui Stolo; Alin Teodorescu, copilde case pentru Năstase, cu biografii date la-ntors capaltoanele). Profi(tori) de Socialism Ştiinţific audevenit procurori în Procesul Comunismului. LaOTV, în septembrie 2005, vox Pacepa saluta de din-colo şefia lui Vladimir Tismăneanu. Eu văd, ca şiLavinia Betea, în activitatea acestei comisii „ştiinţi-fice” o practică de manipulare. Alta. „Sunt – ziceFlorin Constantiniu într-un interviu din Cultura –zece institute şi centre de cercetare care se ocupăexclusiv sau şi de studiul perioadei comuniste”.Comisia Tismăneanu „este a unsprezecea roată lacăruţă”. Şi, tranşant, Paul Goma:

„Nu Vladimir Tismăneanu nu este delocomul potrivit la locul potrivit. Prezenţa lui în frun-tea unui organism de o asemenea importanţă pentrutrecutul dar şi pentru viitorul nostru este o eroarecare ne va costa alţi ani, alte decenii de «tranziţie»(citeşte: încremenire, chiar dare îndărăt, retrog-radare)”. Sau chiar vrem, adaug, Stalinism pentrueternitate?

Mass media îmbrobodesc, păcălesc, zăpăcesccum vor, aducând personaje dubioase să spunăpoveşti de adormit copiii politic, economic, cultural.Ce dacă un membru de vază GDS (şi-ncă 4-5 pelângă el) s-a dovedit cântăreţ în struba Secu? (De ce,nene Anghelache, de ce?). Proptelele media îi vor cu-răţa imaginea cu cenuşă de savant, iar cartea(anunţată) a căderii păcătosului va primi felicitaţiu-nile elitei unilateral dezvoltate, vorba unui „reac-ţionar”, iertătoare întru Hristos cu amicii puşi în gu-ra străzii de CNSAS şi riguroşi moralmente numaicu adversarii.

Instituţiile media au impact mai mare decâtşcoala. Năucitor. Marele actor Ştefan Iordache ecotat sub Cotimanis, iar o fătucă despuiată, teleno-velică, a intrat în „galeria valorilor naşionale” deuss(ex) machina. Elita tăcută pierde în competiţia cuamatorii, ca să nu le zic măscărici. Cine s-a bucuratde audienţă la Teo? Scriitorii sau maneliştii?Contează pixul sau pliscul? Oricum, scriitorii carecontează cu adevărat au canalele blocate. De invitaţiiîn platouri au parte reprezentantele literaturii hor-monale. Acredităm cu premiu texte ca Băgău, tra-ducem „celebrităţi româneşti” ca Florin Lăzărescu.

Decât să treacă graniţa literatură trash,„intimităţuri” bolnăvicioase, mai bine să n-o treacă.Tipărituri ieftine sunt lansate să ia maul pieţii de

grupuri culturale de influenţă ce-ţi împart trofeele latârguri de carte. Exemplificări copioase găsiţi în Noiiprecupeţi.

Cât despre simpaticul Ioan T. Morar, nuprea-s de acord cu modul (hazos ce-idrept!) de-a aduna în platou tot felul de

personaje, chipurile cititoare, semănând întrucâtvacu vacile colorate fistichiu de pe bulevardele dinBucureşti. De ce trebuie să aibă timp de emisie... cul-turală (la Lumea citeşte) Dana Săvuică, pe post decarboxin pentru dialogul despre Intelectualii lui PaulJohnson? Renaşte setea de citit a românilor graţiesăvuicilor şi mihaelelor? Sau Ioan T. Morar vrea sădemonstreze cum limitează absenţa lecturilor, ceridicoli pot fi sfertodocţii? Deşi într-o discuţie (relu-ată pe TVR 1, 5 iunie, 2006), era cartea IoaneiPârvulescu, Întoarcerea în Bucureştiul interbelic, n-afost mai deloc vorba despre ea. „Cristi, citeşti de obi-cei în cantonamente?”, l-a întrebat, masochist, Morarpe furbolierul bineintenţionat, dar incult. Şi Cristi arecunoscut tour a toue. „Nu l-am citit pe Poe”; „Nu l-am citit pe Ionesco; Nu l-am citit pe Pleşu”, n-amcitit devenind un lait-motiv al emisiunii Lumeaciteşte. Chivu a făcut o observaţie de bun simţ, la unmoment dat (Se iubea mai curat), dar mi-am spus cănu l-aş vrea defel cititor al cărţilor mele. Marie RoseMociorniţă (Chivu îi spunea Rosé, ca vinului ghi-urghiuliu) a ţinut să povestească despre echipa defotbal Carmen, pe care o sponsoriza Mociorniţă-pére: „marele duşaman al tatălui meu era UTA.Volumul Ioanei Pârvulescu era şi pentru Rosé «cartegreu de citit», «un lung articol». Clipe de neuitatcare trebuie citite”, a conchis Chivu, în felul licee-nilor repetenţi la română, promiţând să se ocupe depromovarea cărţilor româneşti în Italia. AplauzeChivuuu! „O carte minunată cu cititori improprii”, aopinat invitata. Bine zis, improprii!

I-aş sugera lui Ioan T. Morar şi alte combi-naţii: Bahmuţeanu să vorbească despre Socrate şiPrigoană despre Antipa, gurista din Clejani despreLuca Piţu, Adrian Minune despre Kant, madamTatu despre Cioran (tot se întreba dacă-i cunoscut înElveţia) şi madam Tatoiu despre Marguerite Your-cenar. Becali ar fi numai bun să comenteze Istorialiteraturii române de Alex Ştefănescu. Asta pentrucă a declarat, la Tatulici: „Nu citesc că mă plicti-sesc”. A, şi Băsescu analizând Toate pânzele sus,Codul lui Da Vinci şi Zece negri mititei, în pregătireaaltui sommet al francofoniei.

Cine a urmărit campania Mari români a ob-servat câtă incertitudine avem în aprecieri, dacă nu-mele lui Hagi a curs pe bandă lângă Iorga, Simiradlângă Brâncoveanu, tenismenul Năstase lângă Mir-cea Eliade, Decebal lângă Mutu, Lucescu (Hai, Ra-pidu!) lângă Coandă, Gică Petrescu lângă MareşalulAntonescu şi Ceauşescu lângă Dumnezeu. S-a optat,fără zbucium dubitativ, pentru Ghiţă Mureşan şiGotea Mitu (interpretat la TV de fostul actor Duda,prinţ actual şi persoană de sprijin pentru Casa Re-gală). Nu-s cei mai înalţi români, la urma urmelor.

Faptul că în Anglia, pe ultimul loc s-a clasatunul Şecspir nu mă linişteşte; şi nu e o scuză nici căprogramul e de împrumut de la BBC, unde se chea-mă Pride of Nation: tot prost gândit este, strângândîntr-un creuzet imposibil pe Nadia şi pe Cuza, peFlorin Piersic şi pe Ştefan cel Mare, plus Guru Bi-volaru.

Motivaţiile comentatorilor au fost pe măsu-ră. Vlad Ţepeş pe primul loc, că are deja imagine învest şi ce imagine! O „nevastă de poet” a votat, cumaltfel, cu Eminescu. Ileana Lucaciu a declarat ritos:„Marele meu român e neamţ: Carol I!. Şi cine-o fifost invitatul arborând un smiling dispreţuitor lanumele G. Călinescu? Trebuia să afle o naţiune că emusai să-l includă în marea galerie a valorilor pepastorul protestant Richard Wurmbrandt? Nu exis-tau zece români cunoscuţi de toţi românii, fără să seafle cine-s de pe Google? Câştigul a fost salutat departicipanţii la un joc (aşa este, Dan C. Mihăilescu),„un joc de societate”, dar fără reguli (ale jocului,desigur). Şi nu pot să nu mă întreb cum o fi arătândcel care l-a propus ca mare român pe Simirad.

Repet: de acest bruiaj progresiv de culturăsunt responsabile în primul rând televiziunile pri-vate, antrenoare de trăire ne sau subculturală, emi-siunile kitsch care cultivă deprinderi exbiţioniste,confundând deliberat (pentru rating) libertatea culibertinajul. În Codul lui Ralu n-o exista nici o posi-bilitate de-a amenda VIP-urile nepăsătoare faţă deactul corect al comunicării? Pe cei ce discrediteazăautoritatea clasicilor, îndemnându-i pe tineri să sfar-me cătuşele canonului, să trateze în batjocură isto-ria, eroii şi mormintele? Sper că acest SOS să fieauzit de Dan C-ul, om cu carte şi cu intens Kapitalmediatic.

Semne de rău augur sunt destule şi AdrianGavrilescu şi-a făcut datoria numindu-le: Vântu acumpărat (deci controlează) Idei în dialog; Patriciu adat bani pe Adevărul şi pe Dilema veche. Zice-se căşi România literară se tipăreşte cu bani spălaţi(Fundaţia Anonimul). Cine-o fi Marele Anonim alzilelor noastre? Aşa stând lucrurile, prin forţa deimpresionare a canalelor TV, deruta axiologică vaface ravagii; tinerii – deja destul de derutaţi – vorpierde reperele dacă nu se iau măsuri drastice.S.O.S. Cultura! Contracultura atacă!

··· pe muchie de hârtie ···

MAGDA URSACHE

Bruiaj de cultură

6

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Constantin Virgil NegoiţăFilocalicul Andru

Recent, H.-R. Patapievici, într-un eseuintitulat Agonia creştinismului („Idei îndialog”, ianuarie 2007) pune problema

modului cum putem combate „ura faţă de creştin-ism” care a devenit „unicul conţinut spiritual al mo-dernităţii noastre”. Întrebîndu-se cum ne putem opu-ne acestui asalt anti-crestin, el declară că „orice scri-ere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fievetust, fie plîngăreţ, fie înţepenit, fie slugarnic.”

Vasile Andru şi prietenii lui sunt de altăpărere. În opera lui, vastă, literatura se amestecă cuînvăţătura. Meditativul comunică fără să fie vetust,plângăreţ, inţepenit sau slugarnic. Citindu-l simţi oreală plăcere. Scriitura, superbă, se amestecă cu con-ţinutul, imens, şi rezultatul amestecului devine mira-culos. Nu am să mă refer la romanele sale. Nu am săvorbesc nici despre cele câteva cărţi de eseuri arti-culate la o practică a înţelepciunii, pe care o numeşte„genul iniţiatic, însoţind un demers de cunoaştere re-velatorie”, unde el recunoaşte că marea tradiţe a li-teraturii religioase nu a fost curmată definitiv, căfilonul metafizic poate fi reperat uneori ca un fluidsubteran, o continuitate activă cu sacrul, care, înepoca modernă este camuflat în profan. Am scriscândva despre Viaţă şi Veac când l-am declarat unmare scriitor filocalic, probabil cel mai complex scri-itor contemporan, care a înţeles ce s-a întâmplat în-tre 1990 şi 2004, intervalul tranziţiei de la prezentulvăzut la prezentul ascuns.

Am să vorbesc acum despre camuflaj.Ultimul lui text literar, Nastenka versus

Ruxandra, publicat în Convorbiri Literare (martie2007), o poveste de foarte multe carate, pe care o bă-nuesc şi adevărată, pentru că numai viaţa poate ima-gina frumosul total, începe aşa: „ Voi povesti despreRuxandra care, emoţionată de frumuseţea unei ru-soaice, i-a spus soţului ei, du-te cu ea, acum; este ceamai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată”.Asta se întâmpla la Novgorod, pe malul sofianic alfluviului Volhov, oraşul cu două maluri, unul sacru şialtul profan. „Apoi au dansat. Tovarăsii români aufost activi. Erau dansuri lente, pe melodia «SerileMoscovei», dansuri din acelea care dau prilejul să telipeşti. Burlacii români nu scăpau neînsuraţi dupăastfel de vizite...” Nu ştiu dacă Andru a intenţionatsă ofere metafore. Eu mărturisesc ce-am văzut. Amvăzut cum literatura, înaltă, l-a îndemnat să se ap-ropie de revelaţie, cea mai frumoasă închipuire posi-bilă, cu care a început să danseze „căci era vizibil căîntre cei doi înflorise floarea mistică a iubirii”.

Viorica RăduţăÎntoarcerea poetei

Înainte de a semnala întoarcerea AlineiBeiu Deşliu la ipostaza orfică, aş precizacă aceeaşi Editură, Ideea Europeană, a

publicat în 2005 un volum de proze concentrate,Tema la insomnie, unde două din cele trei secţiuni aufundament liric. Prima partitură, care dă şi titlulvolumului, Tema la insomnie, introduce o sincro-nizare a trăirilor, visării şi filosofării; poezia şi prozase întrepătrund. Sunt integrate poeme întregi, suntfolosite recurent blancurile misterioase, linia frasticăe adesea în suspensie. Asonanţele şi rimele interi-oare ne amintesc de versetul şi, totodată, de elogiilelui S.J. Perse, unde nedeterminările, nelimitărileconduc la tensiune şi densitate. Determinant este rit-mul, selecţia notărilor, gândurilor, comprimate epiceşi dialogale. Acest prim poem în proză poate firecitat, fraza, parcă, se mişcă după fluxul meditativ.Densitatea imaginilor conduce proza spre poezie, defapt o continuă preumblare a gândurilor în conso-nanţă ritmică chiar cu elementul natural. Acumu-larea de senzaţii, de meditaţii şi momente eveni-menţiale conduc la o simultaneitate dureroasă, liber-tatea notării nu îndepărtează trăirea. Există o pre-cizie a ritmului, un melos anume, de parcă s-ar voca-liza ori s-ar materializa pe claviatură versetele. Seordonează imagini şi sonorităţi, se adiţionează stări,texte-trăiri ale omului exilat prin nedeterminate. Înciuda reprezentărilor ultimative, tocmai virtuţile cu-vântului se reafirmă cu patos voalat. Constatări neu-tre calmează, aparent, abisul, suspensia, fragmen-tarea.

Pasărea Hieronymus rămâne tulburătoareaparabolă a învăţării limitei prin acceptarea sacrifici-ului. Hermetica de aici se sprijină pe simboluri grele.Dacă pasărea e decriptată în solaritatea ei (descen-dentă ultimă a celebrei Phoenix) ca figură a destinu-lui, pe care omul nu-l poate manevra/distanţa, în ciu-

da „arderii”, trăirii până la capăt, momentele epicesunt tuşate într-o suprarealitate, cu subconştientulinclus. Această proză, combinând povestea „păsării”angelizate cu imagini neo-neoexpresioniste, păstrea-ză decupajul, şi poezia, şi senzaţiile răsucite, şi re-fecţiile explozive sau uimite, pe un montaj narativ-surpriză, cu omul aruncat în/de propriile neputinţepe cale (devenită hermetică, purificatoare, prin sacri-ficiu). Dramatismul acestei proze stă tocmai în punc-tarea tragediei umane în luptă cu destinul, pasăreagigantică. Ea va fi aşteptată şi pândită, atrasă perug, omorâtă, ca totul să intre în circuitul re-naşte-rilor, dar rămâne neatinsă, mereu dincolo de putinţaumană. Se realizează, prin urmare, o alegorie a mor-ţii cu personaje simbolice. Sunt de efect paginile apo-caliptice, personajele de natură suprarealistă, Clara,Băiatul, Lulú, riturile de purificare. O moarte-trans-mutare nu aduce, în imediat, Clarei (nume simbolic)o revelaţie suficientă renaşterii, sub ochiul ca o ade-vărată oglindă incendiară, al păsării. Revelaţiile aş-teaptă.

A treia parte este construită din „momente”concentrate, fragmente de real, crud, dezgolit în ridi-colul perpetuu, cu un registru stilistic şi tematic pro-fan. Eşantioane de ieri şi de azi ale kitschului umanşi social sunt surprinse cu mare economie verbală.Atmosfera iese din câteva tuşe. Notările sunt seci,„evenimentul” este tratat cu o ironie rece. Nu scapăsatirei nici prezentul nostru străbătut de grotesculcel mai grotesc. Pe ton neutru, autoarea construieştemicile proze ca pe nişte rezumate ale lumii racordatela kitschul de toate speciile. Realul nu mai are poeziasupliciului acoperit-descoperit din primele proze.Efectul este, însă, de autenticitate. Mizeria umanăiese, scrâşnit, din „reduse” (comportamente, menta-lităţi, vorbire, fapte...). Sunt proze în trompe l’oeil,ceea ce ne aminteşte de filmele neorealiste, fără pozămoralizatoare, fără literaturizare. Scenele umanescot la suprafaţă ridicolul, faptul divers, provizoratul,tranziţia cea de toate zilele.

Cu Versuri pentru doamna regină Alina BeiuDeşliu realizează universul plutirii înţepenite, o poeziea limitei, pe „linia vieţii”, trasată postbacovian deIleana Mălăncioiu, cu o asceză pe care mai ales for-mula magică o poate evidenţia. Este vorba de o şop-tire ultimativă, începută cu volumul Dreptul la sin-gurătate, Editura Cartea Românească, 2004, princomprimate poematice, nu întâmplător situate într-un „dincolo de cortină”, devenit cu Versuri pentru...culminant, „dincolo de toate”, în fond obsesiva„tăcere”, egală cu vina tragică. Poeta se află pe liniareprezentărilor trecerii „dincolo”, în abise, trasată peaxa imaginilor, fie în „urcarea mutelui”, fie în loculde trecere, cu „sora... de dincolo”, prin urmare îndirecţii opuse, dar simultane, de Ileana Mălăncioiu.Existau în Linia vieţii (antologie Polirom) formuleiniţiatice, într-o locuire (cum ar spune Irina Petraş)din care se cheamă/şopteşte, pe scenariu orfic, me-

morialul condiţiei umane, aparent individualizat, înadâncime o savantă figuraţie a miturilor şi sim-bolurilor, fundamentale nouă.

Alina Beiu Deşliu continuă personajul emb-lemă al Ilenei Mălăncioiu, Ieronim, în proza din 2005,Pasărea Hieronymus, dar şi în ipostaza „doamneiregină”, Muzica, din volumul de poeme cu dedicaţie(„pentru...”), publicat recent. Figura noii Euridice eatrasă în scenariul sacrificial, asemenea păsării Hie-ronymus. Poemele sunt confesiuni ascetice, gestica estilizată, „trecerea” devine o continuă pierdere, egalăsingurătăţii, stare a universului uitat de rost şi ros-tire primă, dar gata să-şi amintească întâiul scena-riu. Cuvintele sunt surprinse într-o mişcare ctoniană,rupte, însă, din registrul corporalităţii, astfel încâtextincţie şi naştere, cunoscutele şi necunoscuteleumane au o liniaritate dramatică, asemenea ele-mentelor mineralizate, dacă am spune-o în linie her-metică, de găsit în stratul profund al rostirilor-dedi-caţii. Tema orfică este placată pe o moarte continuă,formulată obsesiv: „tăcere peste tăcere”, „o linişteciudată”, sau prin verbul postbacovian al descen-denţei: „Se prăbuşea tăcere peste tăcere”, „Oglinzilecădeau rând pe rând”, „Tăcerea cădea peste mine”.De altfel, toate experienţele, ultime, se petrec în spa-ţiul reflexiei, într-o acută locuire a nemanifestatelor,pe baza unei metafore centrale, oglinda, în funcţiedeformatoare, obtuză, vinovată: „strâmbă”, „aburită”etc.

Suspensia grea, a fiinţării fără de loc, indicăo spargere a orfismului, cu obturarea funcţiei verbalea personajului mitic, ipostaziat în registru bacovian:„Cântecul meu se stinsese,/Tăcerea cădea peste mi-ne,/Dar chiar atunci a-nceput/Cântecul doamneiregine./Era târziu, aproape murisem,/Am încercattotuşi să mă ridic;/Auzind vocea doamnei regine/Simţeam că nu mă mai doare nimic./ Mă îndreptamspre doamna regină/ Cu mâna-ntinsă a mângâiere/Şi-alături de ea m-am prăbuşit,/Lovită de-o maretăcere” (Cântecul meu). Personajul devoţional, „doam-na regină”, intră în scenariul vinovăţiei tragice, peaceeaşi tonalitate grea, semnalată din titlul suspen-siei, din nou bacoviene, Amurg: „Culoarea vieţii serepetă-n iarbă/Pe-o vreme roşie de toamnă./Plouauscat cu grindină de frunze./În salturi ce-l bălţau cudungi de tigru/Un ţipăt alerga până la noi/Şi aerulluase forma vocii,/Iar vocea nu era decât o mască,/Abstractă regină a nopţii polare/Fără vină dansând;păuni de lumină/Cu zeci de culori cristaline,/Pe cândnumele ei, elastică vamă,/Spre laţuri perfide punţinoi ne-ntindea”(s.n.). Acutiza(n)te sunt antinomiile,în adâncime bântuie similitudinea Euridice-Muzică şiOrfeul ca un „eu” care pierde, numai că apar mo-mentele schimbului imprevizibil, tot o continuare înregistrul neomodernist fixat de Ileana Mălăncioiu.Deşi, ar trebui spus, revenirea la un lirism dinainteaoptzecismului pare actuală (Dovadă, impunerea unuiScărar poetic, de tipul Martei Petreu, care-i preaabisală pentru posmodernismul de esenţă moale,chiar şi cel de la Cartea Românească, azi). Mai mult,regăsim acea însingurare, elegia mutată în ste-nogramă, recele „plâns” din adânc, în fine, dicţiuneavoit comprimată, ultimativă. Recursul meu la model,Ileana Mălăncioiu, nu face decât să puncteze funcţiasacră a scenografiei Versurilor... Alinei Beiu Deşliu,volum cu două locuri umblătoare: viaţă-moarte. Măş-tile, evident lirice, din scenariul orfic se inversează,până la urmă, dar mutaţiile de identitate dau miş-care fundalului, cel alcătuit din „reduse”.

50 de ani de la moartea luiBrâncuşi

Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea lui ConstantinBrâncusi, pictorul Romeo Niram a organizat în Portugalia o serie deevenimente omagiale închinate sculptorului român. Recent a avut loc proiecţia în amfiteatrul Galeriei MunicipaleOrlando Ribeiro a filmului documentar „Brâncuşi”, realizat deCornel Mihalache. Este vorba despre lung-metrajul de 77 de minuterealizat în 1996 de Ministerul Culturii şi care a primit premiul PROVictoria pentru muzică de film în 1997. În 2005, acest film areprezentat România la prima ediţie a Festivalului de Film din Sud-Estul Europei de la Otawa. Este inclus în Enciclopedia VirtualăConstantin Brâncuşi concepută de Societatea Culturală Noesis subpatronajul UNESCO.A avut loc, de asemeni, o conferinţă despre importanţa sculptoruluiromân în peisajul artei contemporane, ţinuta de directorul Mişcăriide Artă Contemporană din Lisabona (MAC Lisboa), Dl. AlvaroLobato de Faria. După vizionarea filmului, în sala de expoziţii a Galeriei Municipalea avut loc vernisajul expoziţiei de pictură semnată Romeo Niram,

„Eseu despre Luciditate - final”, care a putut fi vizitată până pe 26Mai 2007.

7

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Dacă am putea închipui tragicul drepto sferă tenebroasă, în care suferinţaumană devine tot mai densă, se

„îngroaşă” asemenea sângelui pe măsură ce te ap-ropii de un miez ipotetic, în chiar miezul acesta alsferei am descoperi ceea ce în întunericul absolutluminează mai orbitor decât orice lumină pămân-tească, ceea ce dă o noimă catastrofei fără noimăa oricărei existenţe alese: sacrificiul. Când toatevalorile sunt abolite, ciocnindu-se între ele prinmuchiile lor relative, când orice temei se surpă, sescufundă, lipsit de sprijin în lumea văzutelor tră-ite, rămâne un rest posibil, necesar, acela pe care-larată jertfa. Descoperim, într-adevăr, un rost de-monstrativ în orice sacrificiu, fie că este acela allui Iacob, gata să-şi înjunghie fiul pe muntele Mo-ria, fie că este acela al fecioarelor sfinte aleEladei, Antigona sau Ifigenia. Numinosul se facevăzut, se revelează în însuşi actul sacrificial şinumai prin acest act, singurul, poate, dintre acteleumane care consacră. O arătare a întâlnirii Omu-lui cu Sacrul, a ciocnirii în care umanul se imo-lează, aceasta este tragedia.

Fiice ale unei Grecii mitice, eroine ce seînalţă mult deasupra staturii omului grec, dea-supra canonului uman pe care acesta l-a stabilit,Antigona lui Sofocle şi Ifigenia lui Euripide, maipure decât orice erou, decât Prometeu, decâtOedip, întruchipează sacralitatea sacrificială, acealepădare de sine, acea Abgeschiedenheit – cum arspune Eckehart – supremă virtute, mai înaltădecât iubirea, decât smerenia, prin care – cucuvintele aceluiaşi Eckehart: „der mensch sich Gottam engsten anzubilden vermöge und dem Urbildewieder möglichst gleich wurde...”.

Euripide este un poet târziu; el nu mai arenici credinţă în zei, nici senina încredere în echili-brul uman. Psiholog al crizei, el este adeptul unuiperspectivism relativist, ca şi al diverselor tehnicireductive. Nu o dată procedează prin reduceri alemiticului la psihologic. Psihologia este inevitabilrelativistă şi reductivă. Dar Euripide – în unelemomente alese ale creaţiei sale – rămâne poetulcare izbuteşte să-şi subsumeze filosofia (aceea aunui om al epocii începutului disoluţiei) poeticiitragicului care consacră. Ceva din străvechiul sub-lim, din augustul acelui mysterium tremendum carese revelează în cultul ţapului jertfit, răzbate prinstraturile „psihologiei” suprapuse. Desigur, pentruEuripide sacrificul fecioarei este un arhaic rit bar-bar, un absurd comandament al unei presupusedivinităţi şi, în fond, un amestec de superstiţieprimitivă şi de şireată diplomaţie combinatorie.Toţi, în jurul Ifigeniei (ca şi al Antigonei, în trage-dia lui Sofocle), sunt oameni ai compromisului,sunt purtătorii veşnicelor cupidităţi umane. Toţisunt gata să o jertfească pe Ifigenia, pe micul loraltar domestic, al ambiţiei lor, al amorului pro-priu, al fricii, al orgoliului, al indiferenţei... Sin-gură Ifigenia este gata să se jertfească pe miculaltar al zeiţei, este gata să se lepede de sine pen-tru ceva ce e mai mult decât ea. Fecioara slabă,calină, duioasă, naivă, comună în toate cu toatesurorile ei, se desprinde dintr-odată din planul uni-

versal al contingenţelor, săvârşeştesaltul din temporalitate, salt în carerezidă – în fond – actul sacrificiului.În economia tragediei, Euripide de-monstrează înţelegerea mai înaltă de-cât a psihologiei pe care îndeobşte –deşi cu măiestrie – o practică, înţelegerea maiînaltă decât chiar a eticului, a dramei unei mora-lităţi superioare ce se confruntă cu moralităţile şiimoralităţile comune. Ifigenia, în reprezentareasa, nu creşte lent, nu trece printr-un proces de în-ţelegere, nu se resemnează, nici nu renunţă, ci –după ce a trecut printr-o purgare a afectelor salezadarnic manifestate – se luminează brusc. Ase-menea celor trei căi – purgativă, iluminativă şiunitivă – ale misticilor, calea pe care o străbateIfigenia o poartă printr-o bruscă iluminare spreunirea cu Artemis. De la neştiinţa copilei care, înfaţa tatălui, ruşinoasă dar tandră, e gata de sacri-ficiul fericitor, al nupţiilor, de la fiica păcii („Joslăncile, jos răul stârnit de Menelaos”), prin fataînspăimântată de hăul către care e târâtă, implo-rând mila tatălui şi a tuturor („Căzând, ca rugă-toare, îţi cuprind genunchii,/ priveşte trupul plăs-muit de mama ţie,/ nu mi-l stinge prea devreme,că-mi place să privesc/ lumina zilei dulce...”), pânăla eroina tragică ce are brusc revelaţia meniriisale, păşind cu bună-ştiinţă pe nevăzuta treaptă ceconduce în Hades şi în lumină („Mi s-a dat osân-da morţii, iată, vreau să mor în slavă,/ scuturân-du-mă de zgura ce-ar mânji un suflet mare”), caleaIfigeniei este aceea a unui pelerin, participant lao tragică procesiune ce duce prin pulbere, apoiprin ardere de tot spre altarul de slavă. Ifigenia,ca şi Antigona dealtfel, nu este o victimă a uneiautomistificări. Sacrificiul acestor fete se petreceîn deplină (şi foarte sărbătorească) luciditate aminţii. De aceea, jertfa lor are (pe lângă sensulsacral, în eternitate) o semnificaţie moral-tempo-rală foarte clară. Legea, Elada sunt, pentru acestetinere fete, realităţi ce merită jertfa de sine. „M-ainăscut nu pentru tine doar, ci pentru toţi hellenii”– îi spune Ifigenia mamei sale. Şi tot ea ştie şispune (cu ce vehementă conştiinţă!): „Mamă, tre-buie hellenii/ pe barbari să-i stăpânească, nu bar-barii pe helleni”. Sensul acestor tragedii – alAntigonei lui Sofocle, ca şi al Ifigeniei la Aulis a luiEuripide – este vădit politic (în sensul cel maiînalt al cuvântului, exprimând grija pentru binelemoral al polis-ului).

Că Ifigenia este conştientă de sacralitateagestului ei, de intrarea ei voită, dureroasă, înslavă, cuvintele ei nu ne lasă să ne îndoim. Ea îispune Clitemnestrei: N-ai să mă pierzi; spre slavata voi fi salvată”. Tragicul este mântuitor. El nuse încheie cu cadavrul celui jertfit, ci cu resurecţiasa în glorie („Nu! Peste mine nu se va-nălţa niciun mormânt”). Căci nu lutul obscur, ci altarulArtemidei va fi mormântul Ifigeniei.

La Viena, cu ani în urmă, ieşeam în noap-tea sumbră-strălucitoare, umedă, de toamnă, de laBurgtheater, unde urmărisem Bacantele lui Euri-pide. Spectacol sângeros, dominat de Eros şi Tha-natos, roşu şi negru. Principiul vieţii – un libido

generalizat – şi acela al morţii, o voinţă crâncenăde moarte, puterile aparent contrare din viziuneatârzie a lui Freud, prezidaseră închipuirea regizo-rală a spectacolului. În noaptea vieneză, numaireverberaţii de lumină în pânzele subţiri de apă,cruzimea dionisiacă cu măştile ei stridente şi goli-ciunile agresive, cu culorile ei ţipătoare şi ţipeteleei colorate, părea o stranie enclavă arhaică, un felde magmă arzătoare printre zidurile îmbătrâniteşi reci ale cetăţii. Şi, totuşi – asemenea lui Dio-nysos care coborâse cu întreg cortegiul său violentdin negurile Traciei – nu se întindea, chiar în aceiani, în lume, un val dionisiac în care sexul şi bru-talitatea se aliau într-o ciudată beţie cu inocentelecăutări ale unei ek-stazii vitaliste?

Dansul, muzica şi spectacolul au făcutdintotdeauna parte din acel cortegiual lui Dionysos. Într-un fel, Bacantele

lui Euripide serbau cultic principiul însuşi (vital,nu abstract-teoretic) al teatrului şi, mai exact, altragediei. Arhetip al unui teatru al cruzimii – însensul în care Antonin Artaud îl dădea formulei –tragedia aceasta se apropie de unele sursestrăvechi, cultice ale tragicului, expunându-le înbrutalitatea lor originară şi eternă. Cât de nedreptmi se părea în acea seară Nietzsche în critica pecare i-o aduce lui Euripide şi „optimismului” său!Este bine cunoscut acel pasaj din Originea trage-diei în care Socrate, eroul dialectic al dramei pla-tonice, este asociat cu eroul euripidian. Acesta dinurmă ar pierde din efectul şi demnitatea sa tra-gică întrucât îşi apără cauza prin argumente şicontraargumente. În această conceptualizare a tra-gicului, Nietzsche întrevedea un optimism al raţi-unii adversar tragediei. În maximele socratice vir-tutea e cunoaştere, deci omul păcătuieşte numaidin ignoranţă, cel virtuos e fericit. Optimismul eticar ascunde moartea tragediei. Din regiunile înaltedionisiene, printr-o autodistrugere, tragicul s-ardescompune, trecând pe tărâmul plat al drameiburgheze. Euripide, ca un asasin al tragediei, esteo mai veche erezie căreia Nietzsche i-a dat pres-tigiul unei argumentaţii moderne. De ce îl numea,însă, Aristotel tocmai pe Euripide „cel mai tragicdintre poeţi”? Vorbind despre Bacantele, Nietzscheafirma, nu fără oarecare ironie, că Euripide şi-asfârşit cariera prin glorificarea adversarului său,Dionysos. A fost oare zeul, într-adevăr, adversarulsău? Este tot atât de eronată această afirmaţie, caşi a acelora după care, în Bacantele, Euripide şi-arfi lansat cele mai acerbe atacuri împotriva religieitradiţionale. Schopenhauer spunea, dimpotrivă, căaceastă tragedie nu e decât o maşinaţie revoltă-toare în beneficiul preoţilor păgâni.

(continuare în pagina 38)

Nicolae BalotăFoto: Aura Christi

NICOLAE BALOTĂ

Poezia tragicului şi a comicului:Euripide şi Terenţiu

8

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Anii pe care Mircea Eliade i-a petrecut înPortugalia sunt puţin cunoscuţi publiculuiromân. Nu avem în limba română alte

surse de informare cu privire la acea perioadă, cuexcepţia Memoriilor, a câtorva fragmente din Jur-nalul Portughez şi a scrisorilor pe care le-a trimisfamiliei sau prietenilor. Jurnalul Portughez va aducefoarte multe lucruri semnificative despre ceea ce Eli-ade a experimentat în Portugalia. În Memorii el dec-lară: „În cei aproape patru ani petrecuţi în Por-tugalia, am ţinut un Jurnal destul de elaborat, maiales între 1942 şi 1945. Dacă va fi tipărit vreodatăintegral, eventualul cititor va găsi multe fapte şiinformaţii pentru înţelegerea epocii”.

Se pare că Portugalia l-a încântat pe Eliade încădin primul moment. El scrie în Memorii: „Lisabonam-a cucerit din prima zi”. Într-o scrisoare către fa-milie Eliade aminteşte: „Portugalia este o ţară min-unată şi liniştită”. În această ţară Eliade va scriecâteva dintre cele mai importante lucrări ale sale,dar Portugalia a fost, în acelaşi timp, loculîn care Nina, prima lui soţie, a murit.

Aşa cum ne spune Jurnalul Portughez,Eliade a ajuns în această ţară la începutullunii februarie 1941. El notează acest lucruîn Jurnalul său la 21 aprilie: „Sunt de la 10Februarie la Lisabona.

Ca secretar de presă, Eliade trebuia săsemneze tot felul de articole şi rapoartedespre activităţile politice şi tensiunile dinPortugalia, să scrie despre cultura românăîn ziarele portugheze, şi să participe ladineuri şi ceremonii publice.

La 28 aprilie a participat la o „maremanifestaţie populară pentru omagierea luiSalazar”, şi apoi şi-a notat în Jurnal: „Îmifac loc cu greu, un ceas şi jumătate înaintede ora fixată, în Praça de Comercio. Am unloc în balconul Ministerului de Finanţe, laetajul II. Oceanul de capete din piaţă.Enorm de mulţi copii şi tineret. De câtevaceasuri se trage încontinuu cu tot felul detunuri, de pe uscat şi fluviu. Aici, în Piaţă,detunăturile sunt sălbatice. Tresar; îmi amintesc deLondra.

„La 6 apare Salazar în balcon. Mugeşte întrea-ga masă vie dela picioare. Cu greu, aplecându-mămult peste balustradă, îi pot vedea profilul. E îmbră-cat în haine simple, gri, de după amiază – şizâmbeşte salutând cu mâna, ponderat, fără gesturi.Când a apărut, de sus au început să se răstoarnecoşuri cu petale de trandafiri, roz şi galbene. Amobservat mai târziu, când un tânăr vorbea de pe oestradă în mijlocul Pieţii, cum Salazar se juca gândi-tor cu câteva petale rămase pe balustradă. L-amprivit apoi vorbind. Citea cu destulă căldură, darfără emfază, ridicând la răstimpuri ochii din manu-scris şi privind mulţimea. O voce niciodată striden-tă. Mâna stângă o înălţa moale, gânditoare. Iar laterminarea lecturii, când cei de jos îl ovaţionau,înclina zâmbind capul. Parcă nici nu simţea mani-festarea forţei colective, nu era prizonierul; nici nuse lăsa sugestionat de ea”.

Eliade va scrie mult despre Salazar în perioada1941-1942.

La 4 noiembrie 1941 Eliade scria în Jurnalulsău: „…adun material pentru o carte asupra luiSalazar…”, iar la 8 noiembrie nota: „Merg foarteîncet cu redactarea însemnărilor […]. Citesc enormasupra monarhiei şi republicei, ca să adun materialpentru volumul Salazar. Numai săptămâna aceastavreo 600 pagini de istorie şi memorii, în afară de

volumul lui Ferro, pe care l-am recitit, şi cinci discur-suri ale lui S. pe care le-am adnotat”. La 19 noiem-brie el începe să scrie cartea despre Salazar: „Amînceput prologul la cartea despre Salazar. Deabia amscris câteva pagini, pentru redactarea cărora amcetit 12 ore zilnic în ultimele două săptămâni”.

Eliade a lucrat atât de mult pentru că a trebuit săînveţe istoria Portugaliei pentru a putea opera cu

acurateţe cu datele istorice. A povestit fami-liei despre această carte. Într-o scrisoaredatată 27 ianuarie 1942 el scria: „Scriu ocarte despre Salazar. Enorm de cetit – memo-rii, studii etc. – şi greu de scris”.

Scrierea acestei cărţi a fost un procesdificil. Eliade era presat de tot felul de luc-ruri mărunte la Legaţia Română. De aseme-nea, el îşi dorea să scrie romane şi o lucraremajoră despre religie. Această carte nu i-aplăcut absolut deloc.

În ultima zi a lunii martie el nota înJurnalul său: „La puţine cărţi am lucrat cuun dezgust asemenea acestuia, care mă do-

mină şi mă istoveşte, de când am început Salazar şicontra-revoluţia în Portugalia. Mai întâi, din cauzaefortului cheltuit în informaţie, efort pe care puţiniîl vor putea ghici deoarece cartea nu va avea note cuo sumară bibliografie. Apoi, pentru că aveam tot tim-pul sentimentul că-mi irosesc forţele într-o lucrarecare nu era a mea. E drept, socotesc indecent să pub-lic în timp de război o carte care să nu aibă nici olegătură cu contingenţele politice ale ţării mele. Is-toria revoluţiei şi contra-revoluţiei portugheze nu efără interes şi, mai ales, cred eu, fără folos pentruRomânia

„Dar, o scriu în silă. O scriu prost. Mă gândesc,între altele, că Ică Antonescu îşi va face o nouă plat-formă din această carte. Colaborarea între Carmonaşi Salazar i se va părea modelul colaborării între Ge-neralul Antonescu şi el; un general şi un profesoruniversitar de Drept, şi într-o parte şi în alta.

„Cu mult mai pasiune aş fi scris Camoëns. Încer-care de filozofie a culturii. Dar am ales pe Salazarpentru a servi cât mai mult ţării mele, pentru a aveamăcar iluzia că îmi fac şi eu datoria în timp de răz-boi. Prin cartea aceasta, poziţia România în presaportugheză va fi întărită. Lucrul acesta îmi pareimportant”.

Cartea despre Salazar a fost terminată la ora„4:10 dimineaţa”, în noaptea dintre 29-30 Mai 1942.În acel moment Eliade s-a simţit liber; acum puteascrie pentru el însuşi. Dar historicul J. Ameal i-acerut să scrie o cărţulie despre istoria României. „Aşvrea să pot scrie Tinereţe fără de bătrâneţe sau măcarComentarii la Meşterul Manole, ca să mă vindec şi sămă regăsesc”, nota el la 1 iulie 1942. Dar Manole nuva fi scrisă până în 1943, iar Tinereţe fără debătrâneţe nu a fost scrisă niciodată.

Un moment important din viaţa lui Eliade, dinanii săi petrecuţi în Portugalia, a fost întâlnirea cuSalazar. În trei pagini şi jumătate din Jurnal eldescrie această întâlnire în detaliu. La 7 iulie, îşinota următoarele impresii: „Ieri seară îmi telefonezăAntónio Ferro, spunându-mi că voi fi primit azi înaudienţă la Salazar.”

Eliade pleacă de acasă la timp, dar are prob-leme în a găsi un taxi şi astfel ajunge cu întârziere.Observă că este foarte simplu să intre în biroul Pre-şedintelui, şi că are de îndeplinit puţine formalităţi.Aşteaptă doar câteva minute în anticameră.

„... Apoi intru – şi mă primeşte chiar el lauşă, pronunţându-mi foarte corect numele.

Un birou modest, cu o masă de lemn fărăhârtii, având în stânga lui o măsuţă pe care se aflătelefonul. Vorbind cu mine, Salazar schimbă dincând în când telefonul. Sunt singurele lui gesturi.”

Fragment

O zi din viaţa…

Gabrielei MelinescuUna dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea ar fi mereu o noapte, cea a Învierii. O aştep-

tam ca pe ceva deosebit căci cântasem prohodul plângând şi trecând pe sub masa cu corpul tumefiatal Domnului, postisem gândindu-ne că micul nostru sacrificiu ne va purifica apropiindu-ne de El.Obişnuiam să mă duc la biserica de pe şoseaua Giurgiului împreună cu mama şi cu sora mea Tatiana,ducând cu o fericire fără nume flori şi lumânări ca la o întâlnire de iubire. Era întuneric şi totul aveasclipiri de ultramarin, ne aflam cu toţii în apropierea miracolului. În întuneric căutam chipul luiTheodor, un băiat de care eram îndrăgostită. Învierea a fost mereu pentru tineri un prilej de a fi înapropierea iubirii. Mama ne cususe cu mâna ei rochii noi de stambă cu carouri pline de farmec,fustele erau plisate ca nişte zorele, părul nostru bogat era împletit în cozi care luceau de frumuseţeîn întunericul de cobalt. Totul era numai murmur şi aşteptare şi ochiri fugare către cei care ne eraudragi. Aşteptam momentul exploziv în care preotul ne spunea că Domnul a înviat şi noi toţi cu o sin-gură gură cântam povestind despre miracolul învierii. La lumina lumânărilor chipurile aveau alteluciri, eram alţii înnoiţi de minune. Pluteam până acasă cu lumânările aprinse, vedeam casele cu gar-durile spoite în alb, transfigurate de bucuria noastră. Acasă mirosea a Paşti, a cozonac, a ouă roşii şidrob de miel. Tata ne aştepta cu un pahar de vin în faţă. Citise tot timpul din Walter Scott, scriitorullui preferat, pe când noi trăisem o clipă în cer.

Stockholm, 1999

MIHAELA GLIGOR

Mircea Eliade:Întâlniri cu Salazar

9

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Caracterul imprevizibil al personajelorbrebaniene ne dă fără odihnă de lucru;nu numai pentru că e vorba de eroi prin

excelenţă problematici – piese, figuri umanizate prinintermediul cărora este edificat templul de litere alunor romane de respiraţie largă (temele majore, evi-dent, impun spaţii întinse, generoase!, capabile săofere vârfuri, tensiune ce accede spre punctul culmi-nant – când, oho, auzi gâfâitul autorului în timpulurcuşului –, cât şi, fireşte, văi inevitabile atât pen-tru lector, cât şi – în primul rând! – pentru autor,Creatorul şi Lectorul) –, construcţii romaneşti, nurareori, de formare, bildungsromane (Bunavestire,Drumul la zid, trilogia Amfitrion, tetralogia Ziua şinoaptea). Alegând să se auto-depăşească – smulgân-du-se astfel din mediocritate, micime, dintr-o exis-tenţă medie, de doi bani, din comoditate, lenevie on-tică etc. –, şi domnul K. (Pândă şi seducţie), şiRogulski (Don Juan), şi Grobei Traian Liviu (Bu-navestire), şi Castor Ionescu, şi Alexandra Pavlovici(Drumul la zid), şi Marchievici (Amfitrion), şi Mâr-zea (tetralogia Ziua şi noaptea), precum şi alte per-sonaje-melc –, strunjindu-se, ieşind din cochilia me-die, din coconul mediocrităţii, aceste personaje de o

derutantă complexitate edificatoare, se modeleazăde fapt în continuare; sporindu-şi viul, energia uma-nă, ele, personajele adică, se auto-„cioplesc” (omi-ţând, ca Michelangelo Buonarotti, tot ce este de pri-sos) am spune, se formează mai departe, neoprindu-se la acest stadiu, de fugari dintr-o realitate, lumeinferioară, pe de o parte, iar pe de alta, de recenţilocuitori ai unei noi realităţi lăuntrice, deosebite,între altele, de cea anterioară, dar şi de cea/cele dinproximitatea imediată, fierbinte, inclusiv prin gra-dul înalt al cantităţii de viu acumulate, fiind, astfel,purtătoare ale unei enorme – uriaşe, spune Niet-zsche – energii, cantităţi de viaţă, de viu. Pasul deci-siv, făcut milimetric de un Castor, sau un Grobei,sau un Rogulski – ca să invocăm exclusiv aceşti eroiexemplari – este greu de neglijat, circumscriindu-seesenţelor, superioarei misiuni zarathustriene de au-todepăşire. „Omul este ceva care trebuie depăşit”,scrie Nietzsche. Nu puţini dintre aceşti şi alţi eroi,prinşi în travaliul rezolvării „blestematelor prob-

leme”, de care erau bântuiţi, spuneam, genialoiziiadolescenţi ai secolului rusesc, al XIX-lea, fascinaţişi speriaţi în egală măsură de „existenţa lor ascun-să”, de „caracterul inexplicabil al realităţii interi-oare” (N. Manolescu), de dimensiunea eminamentemisterioasă a acesteia, devin ei înşişi purtători demister şi totodată escavatori metafizici ai enigmei/întâmplării de a fi vii, de a fi cu adevărat, de a zgâ-ria – cu vorbele lui Nichita – peisajul până la sângecu o prezenţă. Astfel, ei, purtătorii de viu, urnescdin inerţie tot ce-i atinge, aproape tot ce mişcă împ-rejur, mereu stupefiaţi de şansa oferită lor, neuitândnici o clipă că sunt vii, sunt altceva, miros altfel şise redescoperă, în consecinţă, mânaţi de alte zeităţiîn realizarea unei mari lucrări (despre care tot pe-rorează instinctiv-doct Iosif, personajul thomasman-nian), iar acest altceva trebuie folosit, în continuare,ca instrument, ca un soi de cheie în misiunea carele revine în chip cu totul neaşteptat, pus în scenaromanescă din capul locului, din primele sute depagini, însă pururi cu grijă, discret, printr-o sume-denie de amănunte care ne con-duc, treptat-treptat,o dată cu eroii noştri, spre cealaltă realitate în careei înşişi se instalează, mânaţi de magnetismul, forţa,

enigma „izvoarelor primordiale ale fiinţei” (ErnstBertram), dar şi de caracterul evident magic al rea-lităţii noi. Lucrurile se complică, deci, din ce în cemai mult, căci, spuneam şi cu alte prilejuri, înprimele pagini, unele dintre personaje par a fi altce-va. Castor pare un mediocru funcţionar oarecare, caşi Grobei, de altfel, doi cinovnici ai activităţilorsplendid de mărunte, afundaţi în obligaţiile lor coti-diene, executându-le cu oarecare încântare, nestră-ină realităţii imediate, Rogulski e înfăţişat în ipos-taza unui ins necioplit, stângaci, dezordonat, Bizo-niu în cea a unui ins straniu, un fel de preot, un felde bibliotecar cu ocupaţii, în afara celei de a-i ajutape alţii, incerte, Herrgoth e un individ adesea res-pingător, care face mii de servicii mărunte, un soide lar al casei bun la toate, evoluţia de mai departea acestor eroi care ne magnetizează treptat şi princantitatea de energie psihică superioară, silindu-ne,iar şi iar, să ne întoarcem cu faţa spre apariţia lorîn scena romanescă, pentru a dibui, a lectura sem-

nele diferenţelor din primele pagini şi făcându-ne sătaxăm mediocritatea lor liminară drept una prinexcelenţă aparentă, drept o mască inevitabilă, crustăcaracterologică sub care există altceva.

Da. Breban – ca şi Thomas Mann, înMuntele magic, de pildă – parcă îşiascunde, în primii timpi, eroii, arătân-

du-ne, în realitatea profundă, epică, de mai departe,alte feţe ale lor. Şi aici autorul Animalelor bolnaveîşi arată fără voie atipicitatea, dorinţa instinctivă dea complica lucrurile, de a urmări dinlăuntrul perso-najului, din coconul/scoica fiinţei acestuia, cum seiscă noul, ineditul, excepţionalul din obişnuit, ade-vărul din minciună, eroarea din aparenţa acesteiasau din contrariul ei, sublimul din anost, cum se în-volbură excepţionalul, creşte, se revarsă, se impune,pentru ca apoi acesta, încet-încet – mergândîmpotriva curentului, firesc (tot ce este ieşit dincomun, se circumscrie legilor firescului de gradulzero!), împotriva modelor tiranice – să devină misi-une, trăsătură definitorie, chemare, lege. Este ap-roape o tautologie să afirmăm că şi aici Breban esteprofund nietzschean; doar că autorul Buneivestiri neoferă prin personajele sale, mai exact, prin nu pu-ţine dintre ele, o interpretare extrem de personală,extrem de originală a operelor călugărului de la Sils-Maria; de aici rodul acestei interpretări, volumul decomentarii la maximele nietzscheene. (Vezi Fr. Niet-zsche · Maxime comentate) Cu un excelent instinct,spuneam, simţind că se apropie, prin unii dintreeroii săi, „de zonele profunde şi obscure ale fiinţei”,de „apele inefabile ale sufletului” (Mircea Martin),Breban ştie – cum puţini, foarte puţini autori ştiu!– că, de la Nietzsche cetire, „tot ce este profund iu-beşte masca”, ba mai mult decât atât: „lucrurile celemai profunde au chiar un fel de ură faţă de imagineşi echivalenţă”. Ei bine, în ciuda aşteptărilor, înciuda predicţiilor, a previziunilor, autorul volumuluiDincolo de bine şi de rău, convins – şi punându-şineobosit sub catapeteasma îndoielii convingerea cese clatină, scârţâie, pârâie din toate încheieturile,fiind de îndată reaşezată la locul ce i se cuvine, fiindrevivifiată! – de faptul că „pentru a se întipări îninima omenirii cu toate exigenţele lor eterne, toatelucrurile mari trebuie, mai întâi, să rătăcească de-alungul şi de-a latul pământului în chip de măşti mon-struoase şi înfricoşătoare”, găseşte de cuviinţă săparieze pe contrastul care este „deghizajul sub careun zeu să-şi poată ascunde pudoarea”, referindu-se,fireşte, la pudoarea de a nu se trăda, de a păstra as-cunse lucrurile profunde, conştient, profund conş-tient de faptul că „există fenomene atât de gingaşeîncât e bine să le îngropi sub câte o grosolănie,făcându-le astfel de nerecunoscut”. Apoi, şi maigrav,

„există acţiuni pornite din iubire sau dintr-ogenerozitate nestăpânită, în urma cărora celmai potrivit lucru e să pui mâna pe o bâtă şisă-l baţi zdravăn pe martor, în felul acesta îitulburi memoria.”

Pentru ca, în cele din urmă, prin percepţia nietzs-cheană, să ne apropiem de necioplitul, prost miro-sitorul, stângaciul, depravatul – în primii timpi aiscenei romaneşti – profesor de istorie ratat, amen-dat atât de frumoasa, inteligenta Cici, pradă iutecâştigată şi scoasă din seria personajelor inerte,obişnuite, prin faptul că anti-eroul nostru îi face undar de zile mari, Suferinţa (da, aşa, cu litere mari),cât şi de „îngrozitor de bine crescuta” Tonia, „po-rumbiţa”:

„Pot foarte bine, scrie Nietzsche în Dincolode bine şi de rău, să-mi închipui că un om

· trei mii de semne · trei mii de semne

AURA CHRISTIUn trubadur metafizicşi măştile sale

!

Turnul vânturilorVechiul oraş, Plaka

care ar avea de ascuns ceva deosebit de preţiosşi fragil s-ar rostogoli prin viaţă rotund şi greoica un butoi vechi, înverzit, încins cu o mulţimede cercuri: aşa vrea delicata lui pudoare.” (s.n.)

De ce ni se ascund, în primii timpi, ero-ii brebanieni? Din dorinţa autoruluide a-şi complica sarcina, procedând –invocăm, iarăşi, comparaţia michelan-

gelească, la care ţinem – aidoma lui MichelangeloBuonarroti, adică, pe măsură ce înaintează în strun-jirea personajelor, el, creatorul, omite tot ce e inutil,mai exact, străin firii profund superioare a acestora?Autorul îşi formează personajele, extrage excepţi-onalul din obişnuit, strunjindu-se pe sine însuşi învreme ce-şi modelează eroii? Poate. Dar, în mod cert,la mijloc sunt şi alte câteva motive, peisajul epicfiind, indiscutabil, de o complexitate edificatoare, nurareori, labirintică; şi până să vedem modul în care„năpârlesc” pe dinlăuntru eroii brebanieni, modul încare realitatea lor interioară este deviată, vom apeladin nou, mânaţi de instinct (ah, ce ne-am face fărăaceastă fiară crudă, inefabilă, corosivă şi perspica-ce!), la Dincolo de bine şi de rău (40), întrucât acoloe vorba de un om paradigmatic, trăsăturile carac-terologice ale căruia sunt folosite de romancier,asamblate, cioplite, completate, regândite cu mij-loacele epicului strict, revăzute, ici şi colo, retuşate,remodelate, miezul ontic rămânând prin excelenţăidentic, cvasiidentic cu paradigma nietzscheană: „Unom a cărui pudoare are profunzime îşi întâlneştedestinele şi deciziile lui cele mai delicate pe drumurila care puţini ajung vreodată şi de a căror existenţănu trebuie să afle nici aceia care îi sunt mai apropi-aţi, în care are cea mai mare încredere […]” În chipfiresc, omul superior – să-i spunem generic aşa – îşiva cultiva o mască, folosind vorbirea drept ascunziş,„pentru a trece sub tăcere anumite lucruri”, dreptfals paravan construit cu ingenioasă dexteritate înt-re el şi ceilalţi, astfel încât încetul cu încetul loculimaginii sale reale va fi luat de masca inevitabilă, iardacă omul nostru nu va face deliberat asta, el însuşise va trezi într-o bună zi instalat – în opinia lui Frie-drich Nietzsche – în plină, neruşinată stupefacţie:„într-o bună zi va fi nevoit totuşi să constate că aco-lo există deja o mască a sa – şi că e bine aşa” (s.n.);e bine, fiindcă, insistă pertinent, sugestiv, gândi-torul, „Orice spirit profund are nevoie de o mască:mai mult, în jurul fiecărui spirit profund creşte în-continuu o mască, datorită interpretării constantgreşite, mai exact, plate, a fiecărui semn de viaţă pecare îl dă”. (s.a.) Ne întrebăm, totuşi, o dată cu Jac-ques Sojcher, excedaţi: de ce masca, de ce „atâteatrucaje, şiretenie, de ce toate aceste măşti”? Fiindcă– susţine pătimaşul iubitor de Nietzsche şi Levinas,filosofi deosebiţi ca apa şi focul – „«adâncului îiplace masca», fiindcă «travestirea […] ar ascundepudoarea unui zeu»”. Dar se înţelege că zeii nu aude ascuns exclusiv pudoarea! Aşadar, masca – o ne-cesitate, o plăcere a adâncurilor, masca – un ascun-ziş, un şiretlic, o vizuină expusă în ochii tuturora decel ce are de ascuns anumite lucruri. Nu sunt oareacestea lucrurile neplăcute, „blestematele prob-leme”, despre care tot perora Şestov, vădit pornit(până la un punct!) împotriva lui Belinski, înţelegân-du-l, dar şi condamnându-l totodată pentru curajulde a le fi abordat exclusiv în paginile de corespon-denţă, dar nu şi – aidoma lui Nietzsche, Tolstoi,Dostoievski, şi adăugăm noi, aidoma lui ThomasMann, Hesse, Breban – în opera literară propriu-zisă?

…Să facem, pentru câteva minute, abs-tracţie, de tot ce ştim despre masca omului superi-or, despre nevoia de mască în cazul unui spirit emi-namente profund; şi să aruncăm o privire spre DonJuan-ul nostru. Cum ne apare Rogulski până ap-roape de jumătatea romanului? E un profesor deistorie care pretinde că e ratat sau nu-i exclus – af-lăm mai târziu, când ni se dezveleşte firea adevăratăa acestui supra-om! – că istoria, ea însăşi, e ratată,se ratează continuu mai ales într-un regim dictatori-al; e un afemeiat pur-sânge, e un emerveiat de fe-meie, unele dintre ele (Camelia, Popovicioaia) fiind,după propria-i mărturie, „draci goi”; astfel, Popo-vicioaia bunăoară are „o pereche de craci divini, ceadeseori, îi întunecau orizontul lui moral”. Rogulskiare cearcăne mov, pronunţate, e dezordonat, se îm-bracă cu neglijenţă, cu o totală, simpatică lipsă degust care o înduioşează pe Cici, făcând-o să-lîndemne să-şi revizuiască garderoba, ba chiar ofe-rindu-şi serviciile în acest sens; profesorului îi placesă bea, deşi nu este sclavul lui Bachus şi recunoaşte,ca şi domnul K., franc, că nu are vocaţia alcoolului;se poartă nu rareori de parcă ar fi „un şcolar depra-

vat sau un impotent destrăbălat”. Bref. Prin tot ceface, gândeşte, prin felul său de a reacţiona, de a fi,autorul ne indică un personaj mai puţin obişnuitcare afrontează – în stilul său exotic, atipic, stufos– realitatea, înscriindu-se până la un punct în seriadonjuanescă reprezentanţii căreia sunt, uneori-adese-ori, nelipsiţi de delicateţe, trădată, în cazul lui Ro-gulski, destul de stângaci, din capul locului, în tim-pul libaţiunilor bachice, când anti-eroul nostru eprins de tentaţia de a o proteja pe „porumbiţa” spe-riată de o partuză, Tonia – femeia-fantoşă, „îngrozi-tor de bine crescută”, soţie şi mamă exemplară, goli-tă de personalitate; tot ce iese din comun, referitorla Tonia, este atenuat, muşamalizat din educaţie, dinşlefuirea executată de lungi generaţii de burghezidin arborele ei genealogic. Atunci, în momentele despaimă citită iute în ochii Toniei în seara partuzei –şi Tonia şi Rogulski vor sta într-o cameră, urmă-rindu-se, spionându-se reciproc, fără să se atingădecât cu ochii, cu ochii şi mâinile spaimelor multi-ple, complicate –, în acea seară, Don Juan-ul nostruva contempla această femeie ca pe ceva… ciudat,iscat din magmele inerte ale întâmplării, o femeielipsită de feminitate, înfiptă în absenţa jumătăţii sa-le în spaimă, în absenţa… sinelui propriu, absenţăradiografiată din start, instinctiv, de anti-eroul nos-tru, conştient că are în faţa sa un specimen imposi-bil de posedat de cineva care, aidoma lui, pare a fisurcică din trunchiul nihiliştilor şi al oamenilor deprisos, de care este împânzită literatura rusă a seco-lului al XIX-lea: „ochii ei [ai Toniei – n.n.] enormi,goi, atât de sclipitori şi de goi, de absenţi, încâtpăreau că nu pot fi posedaţi de nimeni, ochii aceiaorbi, exemplari, care îl excitau şi emoţionau la cul-me, pe care n-ar fi vrut să-i piardă sau să-i stingă; peei şi misterul din spatele lor, la fel de orb, de sclipi-tor, de neposedabil”. (s.n.) Emerveiat, stupefiat, ju-cându-şi contrarierea, stupefacţia (şi folosindu-le,vedem ulterior, cu maximă eficienţă!, căci un pescu-itor de oameni, conştient de vocaţia sa. posedă artade a transforma în instrument, mijloc totul, aproapetotul!), atras de acei ochi şi de „misterul din spatelelor” – dar nu este exclus – şi de altceva care scapă,firesc, înţelegerii imediate, Rogulski o va urmări pe„porumbiţa” lui, o va bombarda cu telefoane, dându-se în spectacol, imaginând scene, scenarii, bulver-sând-o pe burgheza, ştearsa Tonia, urnind-o din co-chilia propriei inerţii şi creându-i, treptat-treptat,nevoia de el – o nevoie înspăimântată, minată, cândşi când, de sarcasm, îmboldită de săgeţile ironieiexersate de acest animal atipic, comparat fie cu unlup jerpelit, hăituit, neglijent, fie cu un câine decasă, fie cu un ogar sălbatic, precum şi cu alte jivinedin palmaresul zoologic al omenirii, pentru a-i puneîn valoare astfel ciudăţenia, prostul gust, caracterulexotic, cel din urmă având, uneori, sclipiri, magne-tism, dar mai ales viaţă, provizii uriaşe de viu. Dininstinct de apărare, din mediocritate, Tonia îl aban-donează în braţele celei mai bune prietene ale sale,Cici, transformată iute de către Rogulski în amantă.Rogulski recunoaşte, la un moment dat, cu dezar-mantă, nelipsită de farmec francheţe, că se află într-o mare încurcătură, apoi că în general îi „place fe-meia, e ca un fel de drog, un fel de băutură care-miface rău, de care nu pot scăpa” (s.a.), şi că, posedân-du-le pe ele, femeile, el „le face femei”. Dintre celedouă tipologii existente – Don Juan şi Romeo –anarhistul tembel o alege pe prima, cu anumite co-recţiuni, inevitabile în cazul său, nelipsit, în pofidastridenţelor, a scăderilor, a ticurilor exotice, spu-neam, de farmec, de elocinţă. Rogulski, da-da, esteun retor, unul când sclipitor, când persuasiv; elvorbeşte, vorbeşte, se ascunde în spatele cuvintelor,cultivându-şi astfel câteva măşti ce-i deghizează, evi-dent, firea adevărată, profundă în sens nietzschean,firea de om superior, de pescar de oameni. Lectorulvede, începe – recitind această evidentă capodoperă– să-şi dea seama că totul e un joc, o mască, abia du-pă ce autorul, trecând de jumătatea romanului, ex-clamă că acest personaj nu-l reprezintă – masca/măştile lui nu-l reprezintă! –, e ceva în neregulă cuel sau… o fi altceva la mijloc, şi, în consecinţă, subochii lectorului, în ritmuri lente, de neprevăzut, seiscă, treptat-treptat, cu toate precauţiile în alertă,un… Rogulski diferit de primul, de „bădăranul acela,individul acela brun, cu picioarele sale lungi, cu mâi-nile expresive şi murdare, cu cearcănele sale largi înjurul ochilor, cearcănele sale mov”, diferit de „câi-nele fără stăpân, actorul medieval jerpelit”, „un poş-taş sunând din cornul său”, „un fiu la naturii” că-ruia nu-i este străină „natura mitului, a miturilor, acopilăriei şi pubertăţii omenirii”, cel de-al doilea Ro-gulski, poate cel real, profund, taxat de astă dată,drept fie un mare peşte, fie drept un rechin, „un ani-mal teribil de luxos”, încurcând lucrurile şi maiabitir, spărgând cuplurile deja formate (Cici – rug-bystul Dan Andrei, Tonia – domnul inginer Vasiliu)

din oameni respectabili, aleşi din lumea bună a Bu-cureştilor, şi afirmându-şi voinţa aparentă de „huli-gan sentimental” ce năpârleşte interior, iată, îşiextrage timid-greoi, din scoica fiinţei, adevărata fire,viclean-prudent deghizată în primele două sute, circadouă sute de pagini şi trădată totodată printr-o su-medenie de semne discrete, aluzive, aparţinându-leunui personaj „care nu a avut destulă putere să fieprin el însuşi un semn”, nu a avut-o până atunci,dar, încet, milimetric, descoperind că în cazul Tonieiîl atrage, de fapt, candoarea cea „prezentă, res-pirând, vie, prin toţi porii… dar nu feminitatea!”, elînsuşi se lasă instigat, provocat de acea candoareşi… scoate din subterane feminitatea Toniei, o for-mează, re-naşte viul în forul ei lăuntric; strunjind-o,el însuşi se strunjeşte pe sine în continuare, înfiptdecis, imperturbabil, în propria realitate, întrucâtpentru cealaltă, din jur, nu are antene, rămânândînşurubat în „singurătatea mea sălbatecă, încâlcită,urâtă, neplăcut mirositoare, vanitoasă (hrănindu-semereu din vanitate), în singurătatea mea ce mi-amcreat-o singur, pe care mi-o apăr cu furie”, agăţându-se de sine însuşi, de insulele de viaţă în miezul căro-ra se regăseşte viu, „cu mult mai viu”, atras şi dearta care e o diversiune „de la eul convenţional lasupraeu sau la eul visceral, genetic”, „ceva insolit”,atras de constructorul regăsit în apele adânci alepropriului eu, de creatorul care „trezeşte la viaţă,formează cu răbdare, cu blândeţe, cu forţă, care zi-deşte, strunjeşte, fasonează, finisează, edifică… do-zează, suprapune volume, face să apară un sens,caută simbolul posibil”, molipsindu-i pe cei dimpre-jur, pe unii dintre ei, de „febra Rogulski”, adică, înesenţă, de febra de viaţă, de viu. (s.n.) Astfel, cre-atorul Rolgulski – cel ce nu e în stare să posededecât ceea ce creează! – trezeşte în Tonia, înainte detoate, copilăria ei, stângăciile caracteristice aceleivârste, candoarea de atunci, vârfurile specifice aceleiperioade definitorii, trezind în acelaşi timp în forullăuntric al acestei doamne bănuiala că, dincolo deconvenţii, morală, ifosele unei femei de lume, deci,dincolo de toate aceste lucruri, necesare şi inutileoarecum în egală măsură… „există viaţa”, aşa încât,în urma unui îndelung travaliu bine gândit, Rogulskiaduce la suprafaţă, la suprafaţa firii, o altă Tonia,care se va intersecta o vreme, va convieţui cu primaTonia, pregătind terenul pentru instalarea viitoareiTonia, net diferită de prima, acea Tonia „reînviată,ce reînvia încet, sub apăsarea degetului său brutal şineîndemânatec, sub apăsarea palmelor sale mari”, elînsuşi fiind fascinat de enigma viului, a vieţii vii, şirecunoscând că este „un individ profund interesatde posesie: de creaţie şi posesie!”, da, el „peşteleuriaş Rogulski”, „aproape singurul lucid şi viu,interesat de istorie, de fructele ei vii”. El, nebunulcare sparge comoditatea, dă buzna în tabieturile şicasele burghezlor, dându-le ordinea prestabilităpeste cap; el cel pornit împotriva bunului simţ,sfidându-l, călcând în picioare clişeele, buna creştere(uneori); el, ahtiatul după tot ce este viu; prin firea-i sucită, de încurcă lume, de post-puber întârziat înpulsiunile genialoide ale adolescenţei, din stângăcie,dintr-un soi de adaptare prin dezadaptare, din lipsasimţului realităţii, el este, se dovedeşte a fi mai prac-tic (în sens castorionescian!) decât alţii, decât mareamajoritate, aşa încât se agaţă de viaţă, se cram-ponează de promisiunile – oricât de palide, de lipsitede putere, oricât de mărunte – făcute de instanţaviului, de bănuiala existenţei altor sâmburi aleenergiei psihice/ale viului ipostaziat – după un ocolteribil, deliberat, afişând măştile dionysiace, la carevom reveni – în acest individ nebunatic, tembel, deo complexitate spectaculoasă, nuanţată la extrem,care reprezintă – în forme exacerbate, deci brutale;o brutalitate frizând vizionarismul post/neo-roman-tic – legea, ordinea, onoarea; el, aiuritul metafizic,scepticul pătimaş, nebunaticul calculat până la exas-perare, anarhistul visător şi exact, pornitul pe rele,sacerdotul iubirii, gravul năuc, nemernicul superior,reprezentându-le, apărându-le:

„Totdeauna, de când lumea noastră e vie,inteligibilă, coerentă, istorică şi profund mis-terioasă, nebunii au fost deputaţii înţelep-ţilor, vicioşii – ai virtuoşilor, anarhiştii – aiburghezilor, ridicolii – mandatarii celor gravişi demni.”

fragment din vol. Religia viului

10

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

!

11CO

NTEM

PORA

NU

L. IDEEA

EURO

PEAN

Ã

IUNIE ♦ 2007

···EVENIMENTE

· Să ne cunoaştem scriitorii

Voinţa temelor imposibile• LUNA APRILIE a însemnat pentru Grupul IDEEA EUROPEANĂ & EUROPRESSsaloane de carte, întâlniri cu lectorii fideli, conferinţe, lansări organizate laIaşi, Bucureşti şi Ploieşti. Iaşii ne-au primit cu căldură, aşa cum se cuvineîntre vechi prieteni. Poetul, eseistul şi editorul Cassian Maria Spiridon seîncăpăţânează să menţină în viaţă prestigioasa revistă Convorbiri literare,adunând o dată pe an, la Zilele revistei înfiinţate de junimişti, lume bună;astfel, pe întinderea anilor, i-am întâlnit la Iaşi pe Sorin Alexandrescu şiNicolae Manolescu, pe Gabriel Dimisianu şi Nicolae Breban, pe ShaulCarmel şi Christian Schenk ş.a. TÂRGUL NAŢIONAL DE CARTE LIBREX · 2007, organizat de domnul Petre Radu,director general al Grupului Editorial Librex, sufletul acestui festin alcărţii, a devenit o instituţie consacrată, aşa încât aproape că nu are nevoiede prezentare. Librex-ul din acest an a fost taxat de poetul şi editorul LiviuAntonesei drept o Ediţie, într-un fel, Breban, preferinţa conducătoruluirevistei Timpul fiind pe deplin justificată: la Iaşi, vineri şi sâmbătă, 20 şi21 aprilie mai exact, Nicolae Breban a lansat şapte cărţi: Spiritul românescîn faţa unei dictaturi (Ediţia a IV-a), Elegii parisiene, Puterea nevăzută, Fr.Nietzsche · Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Elegii duineze de RainerMaria Rilke, în traducerea autorului Buneivestiri, toate apărute la EdituraIDEEA EUROPEANĂ, şi Sensul vieţii · Memorii, ultimul volum al tetralogiei cuacelaşi titlu, care a văzut lumina tiparului la Editura POLIROM. SilviuLupescu, directorul concernului Polirom, l-a comparat, pe bună dreptate,credem noi, pe autorul Animalelor bolnave, cu Schostakovici, compozitorulnu tocmai acceptat în timpul vieţii de contemporanii lui, admirat însă cuasupra de măsură după plecarea sa în nefiinţă. Alexandru Călinescu a vor-bit despre vulcanismul brebanian, punând accentul pe forţa stilului d-sale,iar Liviu Antonesei s-a referit la viaţa şi opera brebaniene remarcabile şiimprevizibile în egală măsură.

• ZIUA DE VINERI, 27 APRILIE. Un regal la Ceainăria Cărtureşti. Tema con-ferinţei moderate de subsemnata, ieşită din comun, incitantă: RILKE – OPROVOCARE A POEZIEI MODERNE. Nicolae Breban, Ion Ianoşi, Bogdan MihaiDascălu, Janina Ianoşi, într-o atmosferă extrem de vie, degajată, au vorbitdespre uriaşul care este Rilke, autorul Elegiilor duineze – un vârf imposibilde depăşit al poeziei europene. Ion Ianoşi a recreat inspirat şi doct, aşacum ne-a obişnuit deja, atmosfera de fine de secol al XIX-lea, început desecol XX, referindu-se la contextul în care a apărut poetul praghez deexpresie preponderent germană (deşi a scris, după cum se ştie, şi în rusă,şi în franceză, opera majoră, previzibil, Rilke a dat-o în limba lui Hegel).Bogdan Mihai Dascălu, venit de la Timişoara pentru această importantăconferinţă, s-a referit la anii din prima tinereţe rilkeeni, citind un strălucitfragment din Jurnalul tradus în toamna anului trecut. Nicolae Breban avorbit despre cultul lui Rilke, despre Nichita cel care s-a hrănit din Ceaslovşi din Elegiile… rilkeene, dar nu mai puţin din Sonetele către Orfeu. Ca şiCezar Baltag, Grigore Hagiu, Matei Călinescu, în anii ´ 70-´80, când scri-itorii români erau solidari şi uniţi, alegând, în plină dictatură neagră, bari-cada rezistenţei prin cultură. La sfârşitul alocuţiunii, grav ca un preotroman, autorul Elegiilor parisiene ne-a citit – silabisind, aşa cum se citescpoemele mari! – începutul a trei elegii, fiind ascultat cu atenţie crescândă. Prin cele trei cărţi apărute la Ideea Europeană – Rilke, Ţvetaieva,Pasternak, Roman epistolar (traducere de Janina Ianoşi), Jurnal (traducerede Bogdan Mihai Dascălu), Elegii duineze – ni se oferă tot atâtea imagini,

Ion Ianoşi. Cărtureşti. Foto: Adrian Preda

Janina Ianoşi şi Alexandru Ştefănescu. Cărtureşti. Aprilie 2007Foto: Adrian Preda

Cassian Maria Spiridon, Sorin Alexandrescu, N.Breban. Iaşi. Aprilie 2007. Foto: Aura Christi

Ion Ianoşi, N. Breban, Aura Christi, Bogdan Mihai Dascălu. Cărtureşti Foto: Adrian Preda

12

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

proiecţii ale acestui mare fiu iubit al secolului al XX-lea, atât jurnalul, câtşi – nu mai puţin – Romanul epistolar, având calitatea de a ni-l apropiape acest slujitor de excepţie al îngerilor lirici. Roman epistolar a fosttradus, de altfel, în mai multe limbi de largă circulaţie, având un succesieşit din comun în Franţa, Germania, Italia, precum şi în alte mariimperii cultu-rale ale lumii. Romanul… este atipic şi, în chip cert,neobişnuit, tensio-nat, dens; nu numai fiindcă include corespondenţa (genliterar considerat major în secolele XVIII, XIX; şi Puşkin şi Goethe, şiGogol şi Ţvetaieva scriau răvaşe cu aceeaşi concentrare cu care îşi scriaucărţile; de aici, densitatea, tensiunea dominante în acest gen literar pecale de dispariţie o dată cu explozia informaticii, a internetului) dintretrei uriaşi scriitori ai lumii. Scrisorile incluse în acest volum-evenimentsunt, în marea lor majoritate, concepute în ultimul an al vieţii lui Rilke,1926. Şi de aici, evident, densitatea, respiraţia clasică, metaforeleabstracte, de o concreteţe tuşantă, menite să imprime un suflu majorschimbului de impresii, gesticulaţiei ideatice a celor trei monştri de litere.Rainer e clasic, expresia sa fiind de o limpezime calmă, de vârf. Marina enăvalnică, impetuoasă, autoarea rusă fiind, de altfel, liantul, elementul delegătură, impulsul corespondenţei. Pe când Pasternak se află mereu înpenumbră; e pânditor, suspicios până la manie. Scrisorile sunt extrem dediferite ca stil, temperament, construcţie. Janina Ianoşi reuşeşte perfor-manţa de a transmite diferenţa, păstrând astfel parfumul abstract şi viual fiecăruia dintre protagonişti. Acest volum poate fi numit o rară povestede iubire, chiar dacă Marina nu l-a văzut niciodată pe Rilke, aidoma luiPasternak de altfel (cu excepţia întâlnirii cu autorul Ceaslovului, pe cândviitorul autor al volumului de versuri Sora mea – viaţa avea doar zeceani, dacă nu greşim, întâlnire devenită posibilă graţie tatălui viitoruluinobelist, pictorul Leonid Pasternak), iar întrevederile, puţine, foartepuţine, dintre Ţvetaieva şi Pasternak au fost, în bună parte, ratate. E unvolum de iubire acesta. Un volum de vârf construit din mers de trei scri-itori, care vorbesc, gesticulează, visează aidoma unor zei stângaci, inspi-raţi, rătăciţi aici, pe pământ, dintr-un fast accident.Roman epistolar se citeşte dintr-o respiraţie şi graţie „legăturilor” dintrepasajele epistolare, făcute riguros şi inspirat de către marele cărturar IonIanoşi.

• LA MUZEUL DE ARTĂ DIN PLOIEşTI, diriguit de prozatorul FlorinSicoie, directorul acestuia, eram aşteptaţi de o sală arhiplină. Ne-a aştep-tat Primarul, domnul Emil Calotă, deşi, din cauza traficului imposibil,întârziasem cu mai bine de o jumătate de oră. Nicolae Breban a ţinut oConferinţă, intitulată sugestiv, Nietzsche şi amoralitatea; sugestiv,spuneam, întrucât Nietzsche, alături de Dostoievski, Fiodor Mihailovici,se ştie, este unul dintre maeştrii declaraţi ai autorului Buneivestiri.Scriitorul Florin Sicoie – un amfitrion ireproşabil – a vorbit despreSensul vieţii · Memorii IV, iar domnul profesor Nicolae Boaru, directorulBibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” – un ferment viu şi tenace – despreVinovaţi fără vină. Printre cei care au urmărit cu luare aminte specta-colul desfăşurat pe întinderea a circa două ore s-a aflat VladimirZamfirescu, unul dintre cei mai mari pictori români în viaţă, a căruisplendidă expoziţie fusese vernisată în acelaşi locaş de cultură. Fiecaredintre noi s-a întrebat, iar şi iar, ce este, ce reprezintă, la ora actuală,Breban în contextul literaturii române? Am menţionat şi alte dăţi, cuprilejuri diferite, atipicitatea acestui prolific autor. Breban are – ca şiiubiţii de domnia sa ruşi – voinţa temelor majore, numite de Dosto„imposibile”. În cazul autorului Buneivestiri, acestea se numesc relaţiamaestru-ucenic şi obsesia creată din magma încinsă a acesteia: călău-vic-timă (ambele de sorginte biblică), tensiunea bărbat-femeie, ca să ne refe-rim exclusiv la aceste motive constante, fiecare roman constituind o abor-dare dintr-un unghi diferit a acestor motive obsesive. Aidoma marilor scri-itori ai lumii, Breban a recurs şi la alte genuri literare în afara celuideclarat dominant în creaţia sa: romanul, şi anume: eseul (vezi volumulde sertar Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, apoi Vinovaţi fără vină,

Domnul Emil Calotă, Primarul Ploieştilor, înmânând diploma de Cetăţean deOnoare al oraşului autorului Buneivestiri. Foto: Aura Christi

Florin Sicoie, Nicolae Boaru, Ria Zamfirescu, Vladimir Zamfirescu, Nicolae Breban. Muzeul de Artă. Ploieşti. Foto: Aura Christi

Florin SicoieFoto: Aura Christi

Bogdan Mihai DascăluFoto: Aura Christi

Silviu LupescuFoto: Aura Christi. Iaşi. Librex 2007

13

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Riscul în cultură, Fr. Nietzsche · Maxime comentate), teatrul (câteva dintrepiesele scriitorului au fost puse în scenă la Ploieşti, Iaşi), poezia (volumulElegii parisiene, numit de autor „alcoolul unei veri”, este scris în siajulgoetheenelor Elegii romane), traducerea (Elegii duineze de Rainer MariaRilke, publicate de Editura Ideea Europeană, precum şi terminatele relativde curând Elegii romane ale lui J.W. Goethe, care vor vedea lumina tiparu-lui la aceeaşi instituţie editorială), publicistica (Confesiuni violente, realizatede Constantin Iftime şi editate de DU style, la acelaşi capitol putând fiinserate articolele publicate în perioada post-decemrbistă în paginile unorziare sau reviste, ca, bunăoară, Curentul, Cotidianul, România literară etc.)şi, în cele din urmă, memorialistica, aici înscriindu-se cele patru volumemasive despre „uimire”, intitulate sugestiv Sensul vieţii, tema respectivănefiind tratată, nici pe departe, din punct de vedere filosofic, ci, maidegrabă, la modul subiectiv, superior subiectiv. Avem, prin urmare, în faţanoastră, un autor total, care, având norocul unei existenţe lungi şi un altnoroc, la fel de important probabil: cel al fecundităţii scriptice, şi-a exersatpana în câteva genuri literare; indiferent însă de genul ales, Brebanpăstrează, de fiecare dată, în fiece carte publicată, fidelitatea faţă detemele alese în prima tinereţe – un detaliu important imprimând o unitateindestructibilă Operei sale şi transformând fiecare scriere într-un exerciţiusuperior, de o densitate stilistică şi ideatică singulară, pe marginea relaţieimaestru-ucenic. E un autor care realizează proiecte majore (trilogiaAmfitrion, tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensulvieţii) într-o ţară unde se agreează – la modul suicidar, în esenţă inexplica-bil – băşcălia, sarcasmul, în detrimentul ironiei, în pofida patetismului(care se simte, scriam odinioară, ca rechinul în apele culturilor mari); într-o ţară unde, pe spaţii din ce în ce mai alarmant întinse, se optează pentrucatastroficul principiu „merge şi aşa”, iar fraza abia începută, e tăiată iute– din mediocritate, of course! (ah, mediocritatea grăbită să se apere deexcepţionalul crispant, sagace!) – la jumătate. Prin urmare, faptul căBreban e respins, câteodată, în mediile scriitoriceşti în care sunt agreatesterilitatea, sarcasmul, lenea suficientă sieşi, proiectele ridiculizate chiar înclipa când sunt lansate, dintr-un anume punct de vedere, e firesc, iarBreban, în mediile vizate, este şi va fi tratat, uneori, ca „un exemplar

uman” venit de pe oaltă planetă, întrucâtautorul În absenţastăpânilor rămâne, înadevăr, un fenomenal naturii înregistratpe o altă planetă.Rainer Maria Rilkescria undeva că sesucced mereu treigeneraţii: 1) cea carel-a găsit peDumnezeu; 2) ceacare construieştetemple; 3) cea caresmulge pietre dintemplele construitede alţii, pentru aînălţa case sau co-libe. Suntem sigurică Breban n-a smulsniciodată pietre dintemplele altora, pen-tru a face case oricolibe. Nu ştim dacăNicolae Breban l-agăsit pe Dumnezeu;în unele pagini devârf, îl caută,dialoghează cu El,convins probabil căpe Dumnezeu îl potgăsi unii poeţi, flu-turii şi unii dintre

sfinţi.(Apropo,Bizoniu,sfântul acela ciudat şi stângaci din Pueterea nevăzută, bib-liotecar de provincie, l-a găsit oare?) Ceea ce ştim însă – seprefac, da, că nu observă unii critici, unii scriitori (pe vre-muri, de prima mână!), înnămoliţi în oportunismele zilei, nurareori, mărunte şi penibile – e că Breban, pe întindereaîntregii sale existenţe, a muncit de zor la înălţarea templuluisău de litere: e un templu înalt, zvelt, definitivat aproape, încare autorul Drumului la zid s-a în-zidit de viu, rămânându-isă finiseze zece la sută din spaţiul imensei cupole, precum şipliurile câtorva statui, înălţate pe suprafaţa acesteia, într-ostranie asimetrie incitantă. Cu vorbele lui Tudor Vianu, care îl viza pe marele, de neîn-trecutul Goethe, Nicolae Breban ni se înfăţişează, iată, ca „opersonalitate completă”; una dintre puţinele, de care areparte istoria culturii române.

AURA CHRISTI

Aprilie 2007Parteneri media: APLER, Poezia, Convorbiri literare, Grupuleditorial LIBREX, Cărtureşti, Biblioteca Judeţeană „Nicolae

Iorga”, Muzeul de Artă (Ploieşti), Muzeul Naţional alLiteraturii (Iaşi), Dacia literară, Cros media,

Net Vision Sistem

Liviu Antonesei (stânga), N. Breban, Silviu Lupescu, Alexandru CălinescuFoto: Aura Christi. Iaşi. Librex 2007

N.Breban

Vladimir Zamfirescu

Ioan Holban (stânga), Petre Radu, Lucian Vasiliu Iaşi. Librex 2007.

14

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

CĂTĂLIN ENACHE (n. 1976) a studiat filosofie şi filologie clasică la Universitatea din Bucureşti,absolvind în 1999 Facultatea de Filosofie (cu o lucrare despre dialogul lui Platon Kratylos) şi în2000 Facultatea de Filologie Clasică (cu o lucrare despre tripartiţii indo-europene în textele lui Pla-ton). În prezent este doctorand în filosofie greacă la Institutul de Filosofie al Universităţii dinViena cu o teză despre dialogul platonic Kratylos, beneficiind de o bursă doctorală din parteaguvernului austriac. Traduceri din greacă veche: Platon, Cratylos, traducere de S. Noica, revizuită de Cătălin Enacheşi Cătălin Partenie, în: Platon, Opere complete II, ediţie îngrijită de C. Noica, P. Creţia şi C.Partenie, Humanitas, 2002, pp. 246-330.În curs de apariţie la Editura Humanitas: U. von Wilamowitz-Moellendorff, Introducere în trage-dia greacă. Cu o Anexă conţinînd articolele lui Wilamowitz, E. Rohde şi R. Wagner despreNaşterea tragediei de Fr. Nietzsche precum şi fragmente din corespondenţa lui Fr. Nietzsche, tra-ducere şi cuvînt prevenitor de Cătălin Enache.

Nota autorului:Textul alăturat a fost scris în ianuarie 2006 şi a aşteptat un an şi jumătate în anticamera mai mul-tor reviste culturale care, teoretic, promovează dialogul de idei. Autorul mulţumeşte revisteiContemporanul pentru disponibilitatea de a-l face public.

1. Poate părea de prisos, din cel puţin două motive, să mai comenteziacum o carte precum Când Socrate nu are dreptate de Andrei Cornea. Mai întîifiindcă ea a fost consacrată printr-un premiu prestigios şi declarată cartea anu-lui 2005 de un juriu ale cărui competenţe platonice sînt mai presus de oriceîndoialăi. Apoi fiindcă în presa culturală a fost deja remarcată şi elogiată una-nim de condeie dintre cele mai încercateii. Vom încerca totuşi să formulămcîteva observaţii pe marginea volumului de eseuri despre Platon a probabil ce-lui mai cunoscut traducător şi comentator de filosofie greacă de la noi cu con-vingerea că subiectul cărţii merită oricîte reveniri, aprofundări şi dezvoltări.

Să spunem de la bun început că cititorul român nu are ocazia înfiecare zi să se întîlnească cu lucrări speciale de istoria filo-sofiei scrise de autori români. Stăruinţa d-lui Andrei Cornea,dovedită de-a lungul anilor, de a menţine în atenţia publicului

un domeniu pe cît de dificil pe atît de fundamental precum filosofia greacă secuvine de aceea salutată fără rezerve. Cum în carte este vorba tocmai desprePlaton, a cărui soartă în româneşte este asociată cu numele lui ConstantinNoica şi cu o bună parte din istoria culturală a anilor ´70-´80, iar autorul în-suşi descinde direct din acel proiect de traducere integrală a dialogurilor, apa-riţia poartă cu sine o anumită semnificaţie contextuală de care nu se poateface abstracţie. Într-un fel această carte continuă şi suplineşte acel proiectneterminat, iar autorul ei scriind-o va fi fost cel dintîi care să regrete că tre-buie să se adreseze unui public ce nu are încă la dispoziţie într-o formulă uni-tară textele pe care el le comentează.

Când Socrate nu are dreptate este o culegere de eseuri asupra cîtorvadialoguri platonice şi dl Andrei Cornea are într-adevăr toate motivele să sub-linieze că în ciuda aspectului discontinuu ele oferă o imagine destul de coe-rentă despre Platon. Discutate sînt, cu excepţia lui Philebos, doar dialoguri detinereţe ale lui Platon pînă la, inclusiv, Politeia. Miza cărţii este redusă aşadardin principiu la acele texte ale lui Platon în care Sokrates apare ca personajprincipal şi conduce discuţia. Referinţele la dialogurile platonice de bătrîneţelipsesc practic cu totul şi nu ne putem da seama în ce fel acestea ar putea afec-ta imaginea construită pe baza dialogurilor sokratice. Bunăoară orice aluzie laconcepţia politică a lui Platon are în vedere doar Politeia, în care Sokratesjoacă într-adevăr rolul principal, şi face abstracţie de Legi. Rezultatul obţinutimpune ca o necesitate metodologică distincţia dintre Platon – autorul dia-logurilor şi Sokrates – personajul lor. Această distincţie, aparent uşor de făcut,se complică prin apariţia unei a treia necunoscute: individul istoric Sokrates,care s-a aflat la originea personajului de dialog platonic şi, mai mult, a avut oinfluenţă covîrşitoare asupra autorului dialogurilor. Între aceste trei instanţeexistă o continuitate fluidă de tipul curcubeului: ştim unde e roşu, ştim undee galben, dar nimeni n-ar putea spune unde se termină o culoare şi undeîncepe cealaltă. Problema de a distinge ce anume este sokratic în opera lui Pla-ton este una dintre cele mai venerabile întrebări din întreaga tradiţie cultu-rală europeană, întrecută în energia consumată poate doar de problema home-rică. Platon nu spune tot ce are de spus exclusiv prin intermediul personaju-lui Sokrates – nici măcar în dialogurile de tinereţe. Pe de altă parte el nu aîmpărtăşit chiar toate opiniile maestrului său istoric. În plus, personajul dedialog Sokrates începe destul de devreme să facă afirmaţii care, în lumina dia-logurilor de mai tîrziu, nu-i puteau aparţine decît lui Platon. Noianul de ipotezepe care le-a produs această chirurgie hermeneutică nu poate fi nici măcar su-gerat aici. Să spunem doar că aceste probleme nu-şi găsesc nici un ecou încartea de faţă. Pînă la sfîrşit cititorul nu se dumireşte dacă este vorba deSokrates, de Platon sau de personajul platonic Sokrates. Mai exact, nu ştiecînd e vorba de unul şi cînd e vorba de celălalt, cum pot fi şi dacă e cazul săfie deosebiţi. Se poate spune, fireşte, că orice autor are libertatea de a-şidelimita singur tema de care se ocupă, că dezbaterile ce orientează astăzi şiau orientat dintotdeauna exegeza platonică sînt fie neinteresante, fie cunos-cute cititorului român şi în orice caz irelevante pentru chestiunile în discuţie.Să vedem dacă sînt într-adevăr irelevante.

2. Dl Andrei Cornea afirmă că în Protagoras 351-8 Sokrates susţineidentitatea dintre bine şi plăcere (p.128; cf. şi p.117). Constată apoi că „iden-tificarea binelui cu plăcerea este profund antiplatonică“ (p.128) şi de aseme-nea că „hedonismul acesta metodologic contrazice teza lui Socrate istoric căîn orice situaţie este preferabil să înduri răul decît să-l faci“ (p.129, subl. aut.).Cu alte cuvinte, personajul Sokrates din Protagoras susţine la un moment dato opinie care nu este nici a lui Platon şi nici a adevăratului Sokrates. Noutateaacestei descoperiri se cuvine subliniată cu toată tăria. Pentru întîia dată înexegeza platonică, după ştiinţa noastră, o afirmaţie răspicată, cu statut deprincipiu, a personajului Sokrates este dovedită ca incompatibilă atît cu filo-sofia lui Platon cît şi cu concepţiile despre viaţă ale individului real Sokrates.Cititorul familiarizat cu literatura secundară despre Platon nu poate decît săregrete că autorul nu-şi revendică explicit această întîietate şi că îndeobşte estemai mult decît cumpătat cu trimiterile bibliograficeiii – chiar şi atunci cîndacestea, iată, i-ar fi pus în valoare contribuţia. Cu siguranţă nu este puţin lucrusă scrii astăzi despre Platon făcînd abstracţie cu desăvîrşire de exegeza la zisau clasicizată, ba chiar este un lux pe care limbile de circulaţie în general nuşi-l permitiv. Ce-i drept, o trecere prin comentariile la Protagoras l-ar fi făcutpe exegetul român să-şi schimbe părerea, fiindcă nici un cititor al dialogului

nu şi-a închipuit vreodată că Sokrates afirmă în nume propriu identitatea din-tre bun şi plăcut acolo unde el analizează de fapt opinia celor mulţi şi fărăminte (353-7). Tot ce susţine Sokrates (de ex. 351c-e) este că lucrurile plăcute(plăcerile) sînt bunev. Restul este un dialog fictiv pe care Sokrates şi Prota-goras îl poartă cu mulţimea în scopul de a scoate la iveală presupunerile pecare aceasta, inconştient, se bazează. Ce concluzie trage însă dl Andrei Corneadupă ce îşi face publică descoperirea? „Socrate din Protagoras utilizează argu-mente hedoniste şi utilitariste mai mult din ambiţia de a-l înfrînge pe Prota-goras decît din convingere intimă“ (p.129). Dar despre ce convingere e vorbaaici? Convingeri nu aveau decît autorul Platon şi maestrul său Sokrates, per-sonajul Sokrates este o făptură de hîrtie, un nume despre care nu ştim altce-va decît ne spun dialogurile. Scandalos nu este că personajul Sokrates este îndezacord cu autorul Platon sau cu individul istoric Sokrates, ci că este incom-patibil cu amîndoi deodată. Fraza citată mai sus nu are sens – cel puţin de laVlastos încoace – decît dacă în locul lui „Socrate din Protagoras“ citim „Platon,autorul lui Protagoras“. Doar că identificarea bunului cu plăcutul este în ochiilui Platon un argument propriu sofiştilor (susţinut de Kallikles în Gorgias 495aşi combătut de Sokrates tot acolo), el nu este invocat în economia dialoguluicîtuşi de puţin pentru a-l înfrînge pe Protagoras. Cînd vrea să-l înfrîngă peProtagoras Platon procedează altfel, de aceea a şi scris Theaitetos.

Nonşalanţa cu care autorul glisează între cele trei instanţe sok-ratic-platonice face cartea pe spaţii largi greu de citit şi afec-tează în mod decisiv argumentaţia. În acelaşi eseu despreProtagoras dl Andrei Cornea citeşte în cheie ironică o inter-

venţie a lui Sokrates bazîndu-se pe „opiniile defavorabile ale lui Socrate şi alelui Platon la adresa democraţiei ateniene“ (p.123). Iar în eseul despre Kritonscrie: „În ceea ce privea legile şi organizarea politică a cetăţii, Socrate eradestul de critic, chiar dacă, poate, nu în măsura în care lui Platon îi convinesă ne facă să credem că ar fi fost maestrul său. Că el aprecia, de exemplu,mult constituţia Spartei sau a Cretei era bine cunoscut“ (p.152). Antichitateanu ne-a transmis însă nici o mărturie (extra-platonică, evident) care să atestepreferinţa individului istoric Sokrates pentru organizarea politică a Sparteisau a Kretei. Mai mult, dacă lăsăm la o parte Xenophon, Memorabilia 1,2,9 –care reproduce zvonistica defăimătoare a epocii şi nu poate furniza decît infor-maţii indirecte despre Sokrates –, nu avem nici un motiv să credem că Sok-rates ar fi fost în mod principial nemulţumit de organizarea politică a Athenei.Prin urmare situaţia arată astfel: Platon, care avea într-adevăr convingeripolitice puternice, îl pune pe personajul Sokrates să facă afirmaţii filo-dorice,iar dl Andrei Cornea conchide că Sokrates era adeptul sistemului politic spar-tan sau kretan. Cum Sokrates era o persoană publică, aceste preferinţe ale saletrebuie să fi fost cunoscute tuturor contemporanilor, prin urmare interpretulare tot dreptul să presupună că textul lui Platon face, într-un loc sau altul,aluzie la ele. Circularitatea este vicioasă, confuzia însă este pernicioasă, căcide aici rezultă alte concluzii. Antipatia astfel dovedită a lui Sokrates cel istoricpentru statul şi sistemul politic athenian îi este amintită apoi personajului pla-tonic Sokrates (acelaşi de la care am pornit mai sus!), care în Kriton refuză săîncalce legile ţării motivînd că aceasta ar fi o nedreptate. N-are decît să repetede cîte ori vrea personajul Sokrates că este devotat ţării şi concetăţenilor, cănumai din dragoste pentru ei li s-a dedicat toată viaţa, noi ştim foarte bine căadevăratul Sokrates era de altă părere. Că simpatiile sau antipatiile individu-lui real Sokrates nu îl obligă în nici un fel pe personajul omonim din dia-logurile platonice este în acest punct al demonstraţiei (sit uenia uerbo) ulti-mullucru care mai contează. Important este să clamăm cu toată hotărîrea că per-sonajul Sokrates îşi motivează în Kriton decizia ultimă prin raţionamente

CĂTĂLIN ENACHE

O carte despre Platon premiată

15

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

deficitare şi să extindem apoi judecata pe nesimţite asupra individului real So-krates, catalogîndu-i sfîrşitul, în chip stupefiant, drept „sacrificiu injust“(p.161). Chiar să nu fi avut parte Platon de cititori perspicace în ultimii 2400de ani?

Pe lîngă aceste inferenţe ameţitoare, obişnuitele formulări scă-pate de sub control par de-a dreptul hazlii: „Platon, deoarecenu poate oferi o demonstraţie riguroasă, validă a tezei saleetice – fericirea dreptului şi nefericirea nedreptului – încearcă

să-şi demonetizeze pe rînd, moral şi intelectual, adversarii de dialog – peGorgias, pe Polos şi pe Callicles“ (p.101)vi. Personajele de dialog platonic sîntaşadar adversari de dialog ai autorului Platon! Numai că autorul Platon în-cearcă şi în alte dialoguri decît Gorgias să-şi demonstreze teza etică, de ex. înPoliteia. Cititorul s-ar putea întreba dacă şi acea demonstraţie este la fel depuţin validă şi, eventual, dacă demonetizarea adversarului vine şi acolo să as-cundă neputinţa.

Într-adevăr, omisiunea dezinvoltă pare a fi procedeul favorit al autoru-lui. Printre puţinele lucruri pe care chiar şi un om care n-a răsfoit niciodatăun dialog platonic le ştie despre Sokrates este obiceiul acestuia de a-şi iscodiinterlocutorul în scopul terapeutic de a scoate la lumină convingerile, bune saurele, pe care acesta le poartă în sine fără să o ştie. Ei bine, dl Andrei Corneascrie 15 pagini despre mecanismul dialogului sokratic, i.e. despre cum îşi păcă-leşte Sokrates interlocutorii (cap. 2, Inocentul responsabil), fără să sufle ovorbă despre tehnica şi miza maieutică. Cititorul rămîne cu întrebarea dacă oimagine necaricaturală a lui Sokrates, care să conţină deopotrivă referinţe laaporie ca condiţie fondatoare a dialogului sau la originea dialogală a dialecticiiplatonice, ar mai îndreptăţi concluziile la care ajunge autorul.

3. Ca să fim drepţi, lejeritatea cu care tratează dl Andrei Cornea bib-liografia platonică şi temele de referinţă ale platonismului îşi găseşte în bunămăsură o compensaţie în ingeniozitatea sa interpretativă. Aceasta iese la ivea-lă mai ales în asocierile frecvente pe care le face cu dezbateri sau conceptedin zilele noastre. Autorul aplică retroactiv la lumea şi filosofia lui Platon uni-tăţi de măsură actuale şi constată triumfător că bătrînul filosof antic nu rezis-tă comparaţiei. Dacă Platon spune că există o lume sensibilă şi una suprasen-sibilă – construind apoi orice argument pornind de la această premiză de tipmetafizic – nu poţi să-l combaţi spunînd că nu avem nici o dovadă referitoarela existenţa unei lumi suprasensibile sau invocînd un filosof empirist care afost de altă părere. Nu e onest, nu e uzual şi nu e productiv. Fireşte, lumeade astăzi este rareori dispusă să accepte premizele fundamentale ale platonis-mului, dar pentru a susţine că argumentaţia lui Platon are fisuri interioareeste nevoie de mai mult decît atît. Şi totuşi aşa face d. Andrei Cornea denenumărate ori în carte. Afirmă Platon (şi Grecia antică o dată cu el) că bunşi frumos sînt totuna, noi ştim foarte bine că lucrurile stau altfel: „Că Socratea adus aici din nou sofistica într-ajutor e limpede, tocmai fiindcă frumosul şibinele au, în acest caz, referinţe diferite şi, prin urmare, semnificaţii diferite,pe care el nu le distinge, fără îndoială intenţionat“ (p.104). Afirmă Platon cătoate lucrurile care poartă un anumit nume, bunăoară toate acţiunile cura-joase, au ceva în comun, noi ştim foarte bine că Wittgenstein a fost de altăpărere: „numele comun pe care îl dăm pluralităţii nu se referă la o esenţăcomună... el exprimă unicitatea «lanţului», ori a «familiei», adică pe aceea aunei continuităţi între mai multe elemente care seamănă local, dar nu şi glo-bal“ (p.33). Nu i se cere nimănui să opteze pentru Platon în defavoarea luiWittgensteinvii. Dar în cazul unei opţiuni contrare titlul corect al cărţii tre-

buia să fie De ce Platon nu are dreptate. Căci neaderenţa sau ignorarea pre-mizelor fundamentale ale platonismului nu este un motiv pentru a-i reproşalui Sokrates lipsa de coerenţă internă. „Nu se poate admite că a şti pur şi sim-plu ce este dreptatea, te transformă într-un om drept. Altminteri, oricare marejurist ar fi un sfînt!“ scrie dl Andrei Cornea (p. 94, sublinierea şi virgula din-tre subiect şi predicat îi aparţin autorului). Dar nu ne cere nimeni să admitemaşa ceva. Nu putem însă să trecem cu vederea că pentru Sokrates a deosebibinele de rău şi dreptatea de nedreptate este suficient pentru a alege şi a înfă-ptui binele şi dreptatea. Este o ipoteză metafizică: pentru Sokrates aşa sîntprogramaţi toţi oamenii. Nu e nevoie de nici o deliberare prealabilă acţiuniidin momentul în care recunoaştem sau ne-a fost arătat binele. Este o reacţiespontană, instantanee, înscrisă în firea umană („nimeni nu face o nedreptatecu bună ştiinţă”). La ce bun să inferăm atunci în gol că a deosebi dreptateade nedreptate înseamnă a şti deopotrivă ce este nedreptatea, iar a şti ce estenedreptatea înseamnă a fi un bun practician al ei, aşa cum face dl AndreiCornea la p. 95?

Avîntul de a-i impune lui Platon grila noastră mentală, corobo-rat cu trunchierea făţişă a datelor în care este pusă de Sok-rates o problemă sau alta frapează tocmai prin rezultatele con-sternante pe care le produce. Sokrates, a cărui încredere în

natura umană nu are egal în istoria filosofiei europene – ce înseamnă oare afi gata să scuzi orice nedreptate prin neştiinţa făptaşului sau a spune că ade-vărul zace în chip latent în fiecare dintre noi, chiar şi în cel mai umil sclav –este demascat de dl Andrei Cornea pentru că „vrea să cenzureze, să blochezeo acţiune care nu poate da seama de sine în termenii analizei conceptuale“ (p.62) sau pentru că „transformarea aceasta ilicită [sc. pe care o operează Sok-rates între două tipuri de reguli] poate hrăni fanatismul, poate impune sufe-rinţe pentru mii şi milioane de oameni şi poate contribui la a pune în acţiuneghilotinele sau camerele de gazare“ (p. 184). În schimb un personaj oarecarede dialog platonic, prototipul fanaticului care deduce consecinţe aberante dinprincipii adoptate orbeşte, devine la dl Andrei Cornea un campion al drep-turilor omului (p. 57 sqq.). Căci Euthyphron nu este cîtuşi de puţin „un clovnnătîng şi guraliv, pus pe exhibat o falsă originalitate“ (p.59), aşa cum, neve-rosimil, crede dl Andrei Cornea că şi-a închipuit toată lumea pînă la el.Euthyphron este individul limitat care are putere de decizie şi o foloseşte fărăsă stea mult pe gînduri, executantul care se simte dator să intervină pentrubinele public, turnătorul din oficiu. La limită, asasinul lui Sokrates. Fireşte cătoate aceste lucruri se află în textul lui Platon, dar pe acesta nu îi stă oricuila îndemînă să-l citească corect. După părerea d-lui Andrei Cornea, tatăl luiEuthyphron, pe care acesta îl acuza de crimă, a ucis cu bună ştiinţăviii. Poatesă spună Platon de cîte ori vrea că fusese vorba de un accident (i.e. de o ches-tiune problematică), dl Andrei Cornea scrie liniştit: „tatăl lui Euthyphron cre-dea «că nu este nici o dramă dacă ar muri» [sc. zilierul]“ (p. 54, citatul dinPlaton nu are trimitere la sursă, v. nota 4 de mai sus). Lăsînd la o parte căacest citat nu dovedeşte premeditare, să vedem ce spune textul propriu-zis.Euthyphron povesteşte păţania cu pricina la 4b-d. El spune că tatăl său, dupăce l-a legat pe zilier, „şi-a luat gîndul de la el, considerîndu-l un ucigaş, ca şicum n-ar fi nici o problemă chiar dacă ar muri“ (4d). Prin urmare relatareatendenţioasă a lui Euthyphron, care nu descrie strict faptele ci sugerează toto-dată cum trebuie înţelese intenţiile tatălui său („considerîndu-l“ix, „ca şicum...“), este citită de dl Andrei Cornea, împotriva textului platonic, nu camărturie a unei părţi implicate (despre intenţiile celeilalte părţi), ci ca faptobiectiv. N-am putea vorbi deci de un derapaj interpretativ acolo unde nu estedecît o simplă lectură greşită a textului.

Culmea ingeniozităţii o atinge însă autorul în eseul despre Kri-ton. Acolo se poate citi: „Omului i se poate cere să respecte olege numai pentru motivul că ea este dreaptă în sine. Or, o le-ge nu este dreaptă decît dacă reduce la minimum suferinţa per-

soanelor“ (p. 148). Observaţia este fără îndoială interesantă, doar că ea n-arenimic de-a face cu Platon. Dl Andrei Cornea ştie deja ce este dreptatea şi vreasă îl verifice pe Platon dacă corespunde noţiunii pe care i-o aplică. Ei bine, nucorespunde, fiindcă Platon înţelege altceva prin dreptate, după cum îşi amin-teşte oricine a citit vreodată Politeia. Apoi dl Andrei Cornea îi recomandă luiPlaton principii de conduită preferabile celor profesate de acesta: „e ceea ceaş numi principiul «răului minimal», aplicat de majoritatea legislaţiilor mo-derne liberale... acesta afirmă că trebuie în aşa fel acţionat, încît, în orice situ-aţie, răul previzibil în mod raţional să fie cel mai mic cu putinţă“ (p.159). Oareprimeşte Platon notă de trecere la examenul de liberalism modern? Răspunsuleste previzibil, întrucît este conţinut deja în premiza de lucru: „în virtuteaprincipiului «răului minimal», Criton era cel care avea dreptate şi Socrate aveatot dreptul să evadeze din închisoare“ (p. 159). Aceste concluzii sînt însă făcu-te posibile şi de o necunoaştere pe măsură a textelor lui Platon. Nu trebuiedecît să deschizi o istorie a filosofiei ca să afli că Sokrates era de părere cănimeni nu comite cu bună ştiinţă o nedreptate (udeis hekon adikei). Principiul,care face parte din puţinul atribuit fără nici o ezitare individului istoric Sok-rates, este menţionat şi discutat în textele lui Platon de nenumărate ori (Gor-gias 467c, 509e, Menon 77b, Symposion 205a). Nu este un precept, ci o con-statare: aceasta este convingerea lui Sokrates. Un precept înrudit, care nu esteînsă specific doar lui Sokrates, este: să nu faci nedreptăţi. Analiza acestui pre-cept din perspectiva convingerii lui Sokrates constituie obiectul pasajului Kri-ton 49a-e. Sokrates susţine acolo că nu există nici o scuză care să determinepe cineva să comită o nedreptate, nici măcar o nedreptate suferită (49b). Sprelămurire, el reformulează sinonimic more suo această teză (49c): nu trebuie săfaci rău sau să faci nelegiuiri, indiferent de context şi indiferent ce ţi s-ar fiîntîmplat. Rău, nedreptate şi nelegiuire fiind aici nu doar sinonime, aşa cummenţionează explicit Sokrates, ci trebuind înţelese în context platonic. Ce înţe-lege de aici dl Andrei Cornea? Dumnealui susţine că, după Sokrates, nu tre-buie să răspunzi cu rău la rău. Adică: dacă m-a ciupit cineva n-am voie să-l ciu-pesc înapoi ca să mă răzbun; dacă m-a călcat cineva pe picior în troleibuz n-am voie să-l calc înapoi ci trebuie să înghit. El numeşte această lipsă de răs-puns „principiul non-rezistenţei la rău“ şi i-o pune în seamă lui Sokrates fărănici o reţinere. Ce afirmă însă Sokrates? Că dacă a ciupi pe cineva este onedreptate, atunci nu am voie să ciupesc pe nimeni, indiferent dacă am fostciupit. Dar este ciupitul o nedreptate pentru Sokrates? Din cîte ştim dinPoliteia, nu. Prin urmare Sokrates nu doar că nu interzice să răspunzi la ociupitură cu altă ciupitură, dar îmi dă voie chiar să am eu iniţiativa: pot săciupesc pe oricine în orice situaţie fără a încălca principiile morale ale luiSokrates. La fel despre călcatul pe picior: dacă este o nedreptate, atunci n- !

Turnul Vânturilor

16

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

am voie să îl practic (iar dacă conştientizez că este o nedreptate atunci nicinu-l voi putea practica, potrivit firii umane); nu este o nedreptate, atunci

nu e interzis. Prin urmare pentru Sokrates orice faptă trebuie judecată dupănorma dreptăţii şi a nedreptăţii (i.e. a binelui şi a răului), nu după calitatea sti-mulului care o provoacă. După dl Andrei Cornea decisivă este instanţa care aprovocat răul (ciupitura iniţială): dacă este o persoană, atunci se poate înţelegelipsa de reacţie, dar dacă este o entitate abstractă precum statul, atunci am totdreptul să ripostez (p.145-6). Opinia este întru totul respectabilă, doar că ea n-are nimic de-a face cu Sokrates şi Platon, pentru care fapta se judecă în sine,potrivit caracterului ei drept sau nedrept, nu ca reacţie la un pretext anteriorx.La această neînţelegere fundamentală nu mai trebuie adăugată decît o noţiuneproprie despre bine şi rău ca să iasă un talmeş-balmeş complet. Nu-i aşa că adistruge o viaţă e un rău (p.157)? Nu-i aşa că moartea e un rău? Atunci Sokrates,care este responsabil de propria moarte, comite un rău (p.157). Fireşte, doar căSokrates şi Platon aveau altă părere despre moarte. Iar Platon a scris un dialogîntreg, pe nume Phaidon, ca să arate că desprinderea sufletului de trup nu esteun rău. Dar de ce să ne mai batem capul cu astfel de detalii cînd noi ştim maibine cum stau lucrurile?xi

4. În fine, aceste observaţii ar putea continua încă pe multe pagini, căciîntr-o carte întreagă e loc de multă ingeniozitate, dar... quousque tandem abu-tere...?

Să mai menţionăm aici că pentru traducătorul lui Platon AndreiCornea „Socrate (şi Platon, desigur) colaborează implicit cu ceicare au limitat şi limitează solidaritatea la un cadru tribal, potri-vit cu care demnitatea omenească se cuvine acordată discrimina-

tor“ (p.66), argumentaţia de tip sokratic-platonic reprezintă „moralizarea rigu-roasă, cînd nu rigidă, înţeleaptă, cînd nu acră“ (p.83), „este greu de imaginat caPlaton să ne ceară să luăm drept bun tot ceea ce spune Socrate“ (p.126), „Soc-rate împinge exagerarea prea departe şi mi se pare ridicol să dorim să-l exo-nerăm cu orice preţ“ (p.130). Nu poţi, ca cititor, să nu fii sufleteşte alături desemnatarul acestor aprecieri cînd te gîndeşti că a fost nevoit ani în şir să facătraduceri din Platon.

Şi încă un citat: „(Din perspectivă sokratică) ştii exact ce anume înveţi,cînd înveţi şi de la cine înveţi. Învăţarea este un proces conştient, raţional, obiec-tivabil, stabil şi repetabil ad libitum. El poate fi redus la un algoritm raţional şipoate fi împărtăşit oricui şi ori de câte ori“ (p.131-2, subl. aut.). ConstantinNoica, pe cît se povesteşte, nutrea convingerea că adevărata pedagogie este ceaîn care, după model sokratic, nu se ştie cine dă şi cine primeşte, visînd să întru-peze el însuşi o astfel de şcoală. Fireşte, nu ştim nici pînă astăzi dacă şi-a rea-lizat visul.

Nu putem încheia fără a consemna o serie de scăpări din categoriacelor care, în număr mic, sînt de obicei trecute cu vederea, dar înnumăr mare încep să sară în ochi:

-„În 401 (doi ani după moartea lui Socrate)“ (p.27). Sokrates a murit în399.

- „deiknumi“ (p.48), „huper“ (p.54), „brachylogia“ (p.116), „sophrosyne“(p.127). Una şi aceeaşi literă grecească este transliterată inconsecvent şi ine-

xplicabil în două maniere diferite. De altfel cuvintele greceşti, deşi scrise siste-matic cu caractere latine, nu au beneficiat întotdeauna de atenţia cuvenită: titlultragediei Oedip la Colonos este scris la p.65 Oedip la Colonnos iar la p.50 în locde ekklesia apare enklesia. În aceeaşi situaţie se află sintagma latină ceterisparibus, pe care filologul Andrei Cornea o scrie la p.159 caeteris paribus (precumatît de îndrăgitul magna cum laudae).

-„obsesia de a afla adevărul poate conduce, ca în cazul lui Oedip, la celemai oribile crime“ (p.88). Obsesia de a afla adevărul nu conduce în cazul luiOedip la nici o crimă.

-„nu se mulţumeşte cu anumite speculaţii privitoare la compensaţii şipedepse în viaţa de după moarte, chiar dacă le invocă şi aici, în Gorgias, şi, deasemenea, în Phaidros, [sic! virgulă nepermisă] şi în Republica, sub forma unormituri eshatologice“ (p.92). În Phaidros nu există nici un mit eschatologic defelul celor din Gorgias şi Politeia. Cititorul are însă libertatea să-şi închipuie căautorul s-a gîndit de fapt la Phaidon, unde există aşa ceva.

-„Platon [sic! virgulă lipsă] care, în Republica, ne-a dat o mare operă filo-zofică cu valenţe literare majore unde se critică aspru valoarea literaturii,Platon, care în general a avut o mare operă scrisă, deşi a condamnat, în Phaidrosşi Scrisoarea a VII-a, utilizarea scrisului filozofic, iată-l acum, în Gorgias, recidi-vând“ (p.108). De fapt Gorgias este anterior atît dialogurilor Phaidros şi Politeiacît şi Scrisorii a VII-a (în plus fraza frizează anacolutul).

-„ajuns înaintea lui Protagoras care afirmă că virtutea se poate învăţa,Socrate se arată sceptic şi oferă exemplul atenienilor: el personal nu afirmă căvirtutea nu se poate învăţa deloc, ci îi ia ca martori pe atenieni“ (p.123, subl.aut.). Pasajul rezumat aici este Protagoras 319a sqq (v. mai sus nota 4). În acelloc Sokrates afirmă de trei ori în nume propriu că virtutea (politică) despre carevorbeşte Protagoras nu se poate învăţa (319a, 319b şi 320b).

-„Dacă considerăm că Protagoras a fost scris fie imediat înainte, fie ime-diat după moartea lui Socrate“ (p.125). Ipoteza ca Protagoras să fi fost scris îna-inte de moartea lui Sokrates nu există în exegeza platonică a ultimelor două sutede ani.

-„Protagoras susţine că părţile virtuţii, [sic! virgulă între subiect şi pre-dicat] precum dreptatea, înţelepciunea, sfinţenia, cuminţenia şi curajul sunt, înraport cu virtutea în ansamblu, precum «părţile unui obraz»“ (p.126). Pasajulavut în vedere aici este Protagoras 329de (v. mai sus nota 4). Citatul „părţileunui obraz” traduce sintagma grecească moria tu prosopu. Prosopon nu înseam-nă însă „obraz” nici în greceşte şi nici în acest pasaj platonic. În realitate estevorba de părţile feţei, numite ca atare de Sokrates în pasajul cu pricina – gură,nas, ochi, urechi. La drept vorbind ce sens poate avea, în limba română actuală,expresia „părţile unui obraz”?

-„Analiza noastră porneşte de la distingerea sensurilor cuvântului didak-ton («care poate fi învăţat»)... Nici Socrate, nici Protagoras nu încearcă să cla-rifice ce înseamnă didakton – cu alte cuvinte, ce înseamnă «a învăţa» (atît înaccepţia de «a învăţa de la un altul», cât şi în aceea de «a învăţa pe un altul»)“(p.131). Didasko înseamnă în greceşte exclusiv „a preda”, „a învăţa pe cineva”;didakton se referă în sens propriu la posibilitatea ca un lucru să fie predat.Alunecarea semantică spre sensul „ceva care poate fi învăţat” (de altfel

„Un diavol travestit sub cele mai umanitare măşti s-a opus din răsputeri publicării

antologieiromâno-italiene a poetului”

Fiindcă de câteva luni se tot vehiculeazăla USR şi chiar în unele cotidiane fraza Să necunoaştem scriitorii, cred că e cazul să intru şi eu,în fine, în respectivul rol, furnizând date prelimi-narii celor interesaţi: un scurt curriculum biobib-liografic al faptelor pe adresa unei lumi care,dependentă de imaginea catodică, crede că suntreale doar lucrurile mediatizate. Licenţiat alUniversităţii Bucureşti, facultatea de filologie ita-liană şi română, cu o lucrare de diplomă desprepoezia şi proza lui Cesare Pavese, am fost profesorde ţară (1967-1971), bibliotecar (1971-1990), redac-tor de pagină culturală la cotidianul Dimineaţa şiapoi la săptămânalul Baricada (1991-1996).

Din 1994 sunt membru al USR şicolaborator al câtorva reviste lite-rare, între care amintesc Lucea-

fărul, România literară (sporadic), Contemporanul.M-am întors din 2007 la Contemporanul dându-miseama că atât revista cât şi Editura întrupează pedeplin idealul propus, şi anume idea europeană.Este o oază de democraţie veritabilă şi civilitate,cu atât mai relevante în climatul asfixiant de into-leranţă, pizmă şi cenzură castratoare, tot mai vi-rulente pe zi ce trece, căci, aşa cum se va vedeaatavicele reflexe comunistoide nu mor cu una cudouă, şi ceea ce e mai grav, se transmit ereditar.

Din bibliografia mea de italienist şi criticliterar n-am să citez decât Pluralul românesc.Cartea cu preţul vieţii, Poezia română între milenii,Proza românească între milenii, lumea în 80 de

cărţi, Epica analitica, romanul sau viaţa. Prozatorieuropeni (volume care abordează cărţile a pestetrei sute de scriitori români şi străini), cele câte-va traduceri în limba română din autori italieniprecum Calvino, Buzzati, Umberto Eco, Monaldi &Sorti, Giuseppe Bonaviri, tipăriţi la edituri pre-cum Univers, Polirom, Humanitas, MLR etc. Înaceeaşi calitate de italienist (ignorat, de vreme cen-am făcut şi nu fac parte din nicio facţiunepolitică, club universitar sau civic, cenaclu, soci-etate secretă sau academică ş.c.l.) am alcătuit, pre-faţat şi tradus în italiană antologii ale unor poeţica Eminescu, Bacovia, Ion Vinea, Gellu Naum.

Cartea celor mai frumoase 100 de poeziiale lui Gellu Naum, apărută în Italia (Treviso,Editing Edizioni, 312 p., preţ 15 euro, a se vedeacatalogul online) în 2006 sub titlul A cinceaesenţă/La quinta essenza, este o premieră absolutăîn ceea ce priveşte contactul publicului italofon cucel mai important exponent al suprarealismuluiromânesc, apreciere exprimată într-un mesaj şi dedirectorul Institutului Italian de Cultură, AlbertoCastaldini. Numele meu figurează în această masi-vă şi somptuoasă antologie româno-italiană GelluNaum nu doar în calitate de traducător, ci şi caautor al unui eseu introductiv („Pelerin întrelumi”, 15 p., citit şi preţuit atât de marele poet,cât şi de legendara sa soţie, Lyggia) şi al uneicuprinzătoare biobibliografii.

Antologia italiană Gellu Naum îşi are pove-stea ei, cuprinzând în palimpsest şi patimile princare a trecut traducătorul, chiar cu primejduireavieţii. Un diavol al intoleranţei, travestit sub celemai umanitare măşti, s-a opus din răsputeri pub-licării ei, mai întâi în ţară la fosta Editură FCRunde mi-au fost pierdute dischetele şi printul, pecare a trebuit să le reconstitui; apoi, odată cu

schimbarea preşedinţilor la Palatul Malaxa, ampreferat să retrag lucrarea, deşi contractul erasemnat de fosta conducere. A urmat aventura ita-liană a cărţii. Editura căreia i-am încredinţatprintul, de bună credinţă, conformându-se progra-mului de asistenţă financiară (TPS, Translationand Publication Support Programme) lansat deInstitutul Cultural Român, a depus în termenulprevăzut dosarul ediţiei bilingve Gellu Naum. Fapte că respectiva comisie de „experţi independenţi”a găsit de cuviinţă că singura lucrare susceptibilăde a fi ignorată şi deci respinsă era chiar antolo-gia autorului Melancoliei dezvoltării. Dintre celeşapte lucrări luate în discuţie în sesiunea I-2006,şase au fost finanţate (între care două cărţi alemaestrului Cărtărescu) şi una refuzată („aplicaţienefinanţată”). Să zicem că traducătorul n-avea unnume în lumea bună (universitară, civică, politico-diplomatică) şi nici măcar nu se numea AlexandruBalaci, să zicem, de vreme ce ne aflăm în plin ab-surd; dar dacă onor comisia ar fi renunţat la clişeeşi la idei primite de-a gata, şi ar fi catadicsit să iaseama la cine era redactorul italian al cărţii (şitotodată directorul editorial al Editurii italiene),ar fi aflat că el se numea Paolo Ruffilli, poet şiprozator de primă mărime (a se vedea site-ul săuoficial, sau a se cere „referinţe” de la deja citatuldirector al Institutului Italian de Cultură, aflatvizavi de ICR).

Acelaşi Paolo Ruffilli este (cfr. colo-phonului) redactorul antologiei bi-lingve A Cincea esenta/La quinta

essenza, tipărite în 1000 de exemplare (adresa di-rectorului Editurii Editing Edizioni, Mario Trica-rico, pe spezele căruia a fost posibilă apariţia căr-ţii, este disponibilă pe site-ul respectiv). Mi se va

··· Să ne cunoaştem scriitorii

GEO VASILECui îi e frică

de Gellu Naum?

!

!

17

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

reproşa, probabil, că de respectiva editură italianăn-a auzit nimeni în România, în timp ce edituraBruno Mondadori la care a apărut Gli occhi diBeatrice de HRP este foarte cunoscută. Numai cădeosebirea între mine şi HRP este că eu nu amagenţi literari privaţi în mai toate marile oraşeeuropene, deghizaţi în funcţionari ai ICR. Înreplică, voi da exemplul Editurii Maşina de scris,de care n-a auzit nimeni, şi totuşi o anume carteapărută acolo recent a produs multă adrenalină,fiere şi zâzanie în lumea literară.

Am preferat să primesc drepturile deautor-traducător în cărţi, pentru a ledărui prietenilor (începând cu buge-

tarul HRP, şi terminând cu omul recent Călin Vla-sie, care nu au catadicsit să mulţumească, nici mă-car prin portar, fochist, pompier, gardă de corp) şiredacţiilor din ţară şi din Bucureşti, lucru care afost posibil abia în cursul lunii aprilie. Zis şi făcut.La România literară antologia Gellu Naum a avutparte de o mirare rutinieră, de fapt de o indife-renţă bine temperată, ca şi cum asemenea cărţi arapărea zilnic; A.B. uitase (sau a mimat?) pur şisimplu că i-a fost pasată în vederea unei eventualerecenzii de către G.D., nu altul decât celebrul cri-tic septuagenar, reputat ca cel mai echilibrat omdin echipă. Şi totuşi, acest domn democratic,bizuindu-se pe faptul că nu-mi stă în fire săprotestez, să fac scandal, cum se spune, n-a prege-tat să-mi cenzureze o recenzie (exces de zel?) la ocarte de I.L., eliminându-mi fraza prin care îmiexprimam dezacordul faţă de apologia aproapeindecentă a cărţilor lui HRP (RL nr. 7/2007). Aldoilea lucru care m-a marcat a avut loc recent:întrebându-l, în virtutea „proastei” mele educaţiide om din afara reţelei, dacă o carte a lui GelluNaum merită o ştire pe coperta R.L, de vreme ceprozatorului I.G., prezent cu un vechi fragment dero-man, i se reproduce portretul a la une, G.D. s-afăcut foc, ca şi cum i-aş fi cerut să-mi deconspirenumele Anonimului (vai, câtă lipsă de umor!) şimi-a închis telefonul. Numind aceste persoane, fieşi prin iniţiale, sunt conştient că mi-am dat foc lavaliză, cum se spune, aruncând în aer colaborareacu RL, USR, ASB. ICR. & C. Da, e-adevărat, eisunt peste tot, acum sau niciodată, oriunde te-aiduce, tot de ei dai, dacă nu de ei, de soţii, denepoţi, de clonele lor, peste tot, în periodice, la edi-turi, televiziuni, jurii, comisii, consilii de adminis-traţie, instituţii private sau bugetare. Ei îşi acordăreciproc sinecure, burse, turnee în Occident, semediatizează şi se premiază reciproc. Este o reţeaorganizată după regulamente militare, blindatăîntru propria prosperitate cumulardă, gata săîngroape de vii faptele de cultură săvârşite de indi-vizi din afara clientelei. Reţeaua nu concepe caaceşti indivizi răzleţi „să existe”, să deranjeze, săîncarce memoria board-ului cu tot felul de oferte şiproiecte, mai ales dacă sunt inedite, valoroase,probând investiţie de talent şi muncă. În cel maibun caz li se va spune acestor naivi ofertanţi,nepoftiţi şi desigur expiraţi: dacă nu v-aţi adresatîncă celor 18 comisii de specialitate şi nu aţi com-pletat cele 27 de formulare, lăsaţi un număr detelefon şi va sunăm noi. Ceea ce, evident, nu vaavea loc în era noastră.

În cazul lui Gellu Naum, un poet din man-

taua căruia au ieşit cel puţin trei gene-raţii de poeţi, mă întreb cine anume din-tre reprezentanţii mult reclamizatei eli-te superpuse, s-ar fi încumetat să-l tra-ducă în limba italiană? Cine ar fi avut or-gan pentru aşa ceva, cine ar fi avut răb-darea să refacă şi să corecteze tradu-cerea de câteva ori, să scrie zeci de e-mailuri în Italia, să se zbată pentru ob-ţinerea de către editura italiană a copy-right-ului de la cei doi deţinători din Bel-gia şi Franţa (chestiune în care am sim-ţit permanent umărul cordial al lui DanMatei, preşedintele Fundaţiei GelluNaum)? De ce n-a făcut-o polemistul curubrică pe viaţă M.M? De ce n-a făcut-oG.D., care a refuzat să ia în seamă car-tea lui Gellu Naum pentru recentele pre-mii ale USR, spunându-mi că nomina-lizările juriului s-au dat deja la presă. Oinstanţă divină, nu-i aşa, această presăcare dă la pagina unu evenimentul cănumita Bahmuţeanu a trecut pe roşu,dar întoarce spatele unei performanţeintelectuale de anvergură internaţională.Nominalizări inderogabile în privinţacâtorva „produse” de pus „în coş” cumsunt numite cărţile pe Internet, darcând vine vorba de demisia dlui Răzgân-deanu, da spus azi poate deveni mâinenu, şi negrul devine alb, de la o zi la alta,spre euforia presei şi batjocorirea a mil-ioane de români.

Aceasta fiind lumea în carene-a fost dat să (mai) tră-im, nu ne miră faptul că

cei la care ne-am referit şi pe care nu-i dă talentulafară din casă, ne vor imbecili politicoşi sausenilizaţi prematur, abulici, beţivi pitoreşti şieventual psihotici. Cei care nu le fac jocul sau nuse conformează imaginii lor prefabricate, se punrău cu întreaga reţea, recurgând uneori la acte dis-perate (doriţi câteva exemple recente de scriitoricare şi-au luat viaţa?). Nimeni în această lume (cenu cultivă paşii de menuet şi evlavia creştină) nuva consemna faptul că Geo Vasile a fost până laultimele sale apariţii publice acelaşi individ im-pecabil, deferent şi chiar timid (adică idiot!) în faţaaroganţei egolatre a ierarhilor, zişi şi „factori deci-denţi”. Şi în fond, deşi par incisive, lucrurile pecare le-am spus sunt de-a dreptul benigne în com-paraţie cu schimbul de insulte şi atacuri la per-soană în direct dintre şeful statului şi premier, săzicem. Încât, penalizându-mă, USR nu va puteatotuşi să-mi refuze un loc la Străuleşti II, ICR, învirtutea minţii de urmă a românului, s-ar puteachiar să premieze antologia Gellu Naum, semn cămagia albă a poetului a alungat resentimentele,G.D. îmi va da mai mult spaţiu şi cărţi cu adevăratimportante (iar nu din cele despre care nu vrea săscrie nimeni) ca să nu mai zică Alex Ştefănescu căscriu bine despre autori mediocri. Era să uit;antologia Gellu Naum a avut un nesperat ecou înrevista Cultura (nr. 69) drept care aş vrea să mul-ţumesc pe această cale doamnei Angela Martin,căreia i-am dăruit (prin poştă) cartea. Mesajul careurmează mi-a fost returnat de computerele redac-

ţiei, programate pe regurgitarea oricărui text carenu poartă grifa genialilor din respectivul staff: „Cuinenarabilă surpriză aflu despre amplul comentar-iu dedicat de echipa dvs. unei cărţi care a făcutvaluri în Italia. Este vorba de antologia bilingvăGellu Naum, A Cincea esenţă/La quinta essenza.Aiuritoarea analiză critică dedicată marelui poetromân, renumit prin percepţia limpede a unorlucruri invizibile (halucinaţie lucidă), vine să con-firme succesul internaţional al unui reper poeticromânesc de talia revoluţionarului Brâncuşi. Suntînsă convins că numele traducătorului nu a influ-enţat nici cât negrul subt unghie atitudinearedacţiei de culturnici faţă de poezia şi cartea luiGellu Naum, dovadă strivitoare stând cele cincirânduri prizărite şi echivoce, pline de lehamiteaanonimului condeier. Şi culmea coincidenţei,respectivul număr se deschide cu un articol al dluiAlfred Bulai despre cinism!”.

Ţelul acestei lungi depoziţii se poate rezu-ma totuşi prin următoarea frază: „Doamnelor şidomnilor, veţi şti că prima antologie italiană a po-eziilor lui Gellu Naum există, şi a fost publicată înpatria lui Dante şi Montale”.

Cu cele mai alese sentimente.

P.S. Antologia Gellu Naum a fost prezentată încadrul unei Conferinţe de Presă în prima zi (10 mai a.c.)a Târgului Internaţional de Carte de la Torino de poetulşi prozatorul Paolo Ruffilli, director editorial la EditingEdizioni.

numai aparentă şi uşor de înţeles) nu are loc niciodată în Protagoras (cf. deex. 319c matheta kai didakta „lucrurile care pot fi învăţate şi predate”), unde

este analizată pretenţia sofistului de a preda virtutea. Datorită acestei confuziipaginile 132-135 („analiza noastră“) sînt practic ininteligibile pentru oricine arenoţiuni elementare de limbă greacă.

-„Socrate, aflat în închisoare, unde urmează să moară a doua zi, pri-meşte, dis-de-dimineaţă, vizita lui Criton“ (p.142). Nu există în textul lui Platonnici un indiciu care să arate că vizita lui Kriton a avut loc în preziua morţii luiSokrates. Dimpotrivă, cei doi prieteni chiar discută despre iminenţa execuţiei,Kriton temîndu-se că aceasta va avea loc a doua zi (43d) iar Sokrates susţinîndcă va muri a treia zi (44ab). După cum ştim însă, „în dialogurile platonicieneSocrate are dreptate“ (p.7, subl. aut.).

-„în cuprinsul Apologiei, Socrate se plînge, la un moment dat, de o difi-cultate obiectivă [...]: «Dacă ar fi existat şi la voi o lege...» – le spune el juraţilor(27b)“ (p.148). Pasajul din Apologie citat aici se află de fapt la 37b.

Se-nţelege însă că aceste inexactităţi (şi altele asemenea) nu afec-tează în mod substanţial calitatea cărţii, care merită fără doar şipoate toată atenţia noastră.

i După relatările presei, juriul a fost alcătuit din Ioana Pârvulescu, Gabriel Dimisianu,Adriana Bittel, Marina Constantinescu, Alex. Ştefănescu şi Nicolae Manolescu.

ii V. de ex. recenziile din România literară, 22, Cultura, Idei în Dialog, Dilema veche sauObservator cultural.

iii În toată cartea am putut număra 17 trimiteri la autori moderni; dintre acestea, 5menţionează cărţi de Andrei Cornea.

iv În zilele noastre este o practică răspîndită să semnalezi de fiecare dată sursa unei idei,

aprecieri sau afirmaţii. Cîţi dintre cititorii cărţii pot judeca în cunoştinţă de cauză ce anume îiaparţine dlui Andrei Cornea, ce este loc comun sau chestiune controversată în exegeza platonicăşi ce se poate spune că reiese strict din textul lui Platon? Mai mult, ca regulă generală autorul nufoloseşte nici măcar trimiterea la paginaţia standard a dialogurilor (o excepţie este eseul despreKriton), ci indică doar vag dialogul cu formule precum „În Republica Platon spune...».

v Cum în text este vorba de o întrebare şi nu de o afirmaţie, comentatorii au ezitat dese-ori în a-i atribui lui Sokrates chiar şi opinia că plăcerile ca atare (i.e. toate) sînt bune. Despre impli-caţia în sens invers nici nu se pune problema. De altfel singurul pasaj platonic menţionat de dlAndrei Cornea în sprijinul interpretării sale este Protagoras 358c (citat la p.128), care spunelimpede: „Dacă plăcutul este bun, etc“. Pentru lămuriri, comentariul lui B. Manuwald la Protagoraseste neîntrecut.

vi La p.96 o frază asemănătoare îl are ca subiect pe Sokrates.vii Din două una: ori replica lui Menon de la 71e (citată la p.28) are vreo legătură cu

Wittgenstein, ori nu are nici o legătură. Dacă are vreo legătură atunci meritul este al lui Platoncă a anticipat teze moderne, dacă n-are nici o legătură atunci dl Andrei Cornea nu-i dă dreptateunui interlocutor al lui Sokrates în disputa cu Sokrates, ci lui Wittgenstein în raport cu Platon.Nu poţi să scrii negru pe alb „ceea ce am numit aici «calea lui Menon» (ori mai bine, metoda luiWittgenstein)“ (p.38) făcîndu-te că nu observi atîta lucru.

viii „Zilierul fusese lăsat să moară cu premeditare“ (p.55), „acceptarea ca omul să moarăîn chip subuman“ (p.58).

ix Dacă pe acest „considerîndu-l“ îl citim în sens tare („privindu-l ca pe un ucigaş, ceeace de fapt el nu era“) – lectură îndreptăţită de potenţialul care urmează – atunci Euthyphron erade părere că omorîrea unui sclav (înfăptuită de zilier) nu era o crimă. Oare a avut în vedere dlAndrei Cornea acest lucru cînd şi-a propus să elogieze philanthropia lui Euthyphron?

x Acesta este menţionat doar ca situaţie limită, el nefăcînd parte din nici un principiusokratic, în ciuda dlui Andrei Cornea, care pomeneşte de vreo douăzeci de ori „principiul non-rezis-tenţei la rău“.

xi După cum şi dl Andrei Cornea aminteşte, Sokrates a luptat în armata atheniană înafara zidurilor Cetăţii. Cum n-a făcut parte din personalul medical sau auxiliar, avem toate mo-tivele să presupunem că va fi zgîriat ceva duşmani. Cum trebuie judecată această faptă reproba-bilă, transmisă tale quale de Antichitate (neavînd aşadar nevoie de nici o ingeniozitate pentru a fiscoasă la iveală)? A comis Sokrates un rău? Dar o nedreptate? Este Sokrates un criminal? Dar unmincinos?

!

Gellu Naum

18

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Prin acest scurt demers îmi propun să răs-pund, oarecum parţial, la problema obse-sivă a cunoaşterii din punctul de vedere al

lui Cioran şi Nietzsche. Nu este astăzi o noutate fap-tul că filosoful român a urmărit în scrierile sale, pâ-nă la un punct, un demers asemănător celui al luiNietzsche. Ambii şi-au ales cumva ca ax central inca-pacitatea omului de a cuprinde, înţelege totul, im-posibila sa adaptare, revolta, nebunia în faţa li-mi-telor insurmontabile. Pentru crearea unui discurs eiau pornit de la certitudinea existenţei lor unice înunivers, de la adevărul sintagmei: doar eu exist, doareu gândesc, doar eu pot incontestabil stabili o con-strucţie utilitară, negând şi chiar demolând tot ceeace a fost produs anterior.

Cioran, ca şi Nietzsche, era un ateu de neclătinat, dar ambii erau avizicititori de cărţi mistice, amândoi fii de preoţi, convinşi anticreştini. E oare-cum imposibil să construieşti într-o lume deja construită, dar într-o lume carenu există pentru că nu o recunoşti totul devine posibil; primele coordonatesunt aparent sumbre, ele pornesc de la tot ceea ce poate fi mai paradoxal încreat, în om, de la datele sale prima-re: grija supravieţuirii într-o lume fra-gilă, incertă, precară, în ciuda volup-tăţii plăcerilor temporare. Piatra detemelie a sistemelor celor doi este oaparentă atitudine pesimistă, care setransformă în violenţă: a limbajului, acomportamentului şi merge până laun nihilism total. Avea dreptate Cio-ran atunci când spunea: „nu sunt pe-simist, ci violent... Asta e ceea ce-miface negaţia vivifiantă”1. E violentcând neagă mila, compasiunea şi pasi-unea, la fel ca şi Nietzsche, care vedeîn aceste valori „marele obstacol alomenirii... vedeam în asta începutulsfârşitului, oprirea din drum, plicti-seala care priveşte înurmă, voinţa care se în-toarce împotriva vieţii,ultima boală care seanunţă prin simptomede tandreţe şi melanco-lie: înţelegeam că aceas-tă morală a compasiuniicare se extindea tot maimult, care afectase chi-ar pe filosofi îmbolnă-vindu-i, era simptomulcel mai neliniştitor dincultura noastră euro-peană, ea însăşi neli-niştitoare, întoarcereasa către un nou budism,„către un budism euro-pean” către - nihi-lism!”2.

O întreagă filosofieanterioară lui Nietzschea încercat să imprimeconştiinţei umane aspe-ctele constructive şi ge-neroase ale sufletuluiîncarcerat în maniile co-ruptive, maladive, înpasiunile trupului. S-avrut alături de religie săse dovedească cum o-mul poate fi bun şi utilsocietăţii, în măsura încare societatea pe de-antregul nu putea fi nici bună şi nici utilă. Trebuiaaşadar creat un sistem care să-i permită omului să se bucure de tot ceea ceeste omenesc, dar nu şi reprobabil în acelaşi timp, un sistem care să-i acordeomului cea mai mare libertate şi care să distrugă acest binom bine-rău înconştiinţa lumească. Deşi Nietzsche spune „profunzimea şi răutatea... repre-zintă cele două atribute capitale care i-au asigurat... omului supremaţia asup-ra restului regnului animal!”3. Şi atunci cum se poate rezolva problema cu-noaşterii, fără a introduce plăcerea, ura, durerea, morala? Din acest joc alelementelor contradictorii se naşte violenţa care desfigurează, care falsificăimaginea perfectă, nefisurabilă a unui om până la a o transforma într-o ca-ricatură onorabilă. Secretul supravieţuirii îl arată Cioran în „ceea ce e cu ade-vărat minunat în viaţă este să nu mai ai nici o iluzie şi să faci totuşi un gestvital... să fii în totală contradicţie cu tot ce ştii”4. Să eliberezi tot ceea cepoate fi mai primar în tine, să fii om, să-ţi asculţi instinctele, fără să te încar-ci cu norme şi să-ţi asumi morala secolului în care trăieşti, pentru că eaoricum e schimbătoare. Dacă urmăreşti cu tot dinadisnul cunoaşterea, rea-lizezi că ea devine imposibilă datorită prăpastiei imense pe care religia şi cu-tumele o impun între trup şi suflet, dar va veni ziua „când capul şi inimavor fi pe atât de apropiate pe cât de îndepărtate sunt astăzi”5. Mai existăapoi conflictul celor doi filosofi cu lumea, cu lumea în manifestarea ei zil-nică, contemporană lor, nemulţumirea faţă de fiinţa umană şi mila imensăfaţă de neputinţa acesteia. Un conflict provenit din lipsa de credinţă, lipsade încredere într-un scop precis, chiar lipsa unui scop clar. Cioran scria în

acest sens: „nu am crezut niciodată cum trebuie înceva... Nu am luat nimic în serios. Singurul lucrupe care l-am luat în serios a fost conflictul meu culumea. Tot restul este pentru mine un pretext”6.Trebuie reţinut faptul că Nietzsche, deşi îi acordănihilismului un rol major în re-crearea lumii şi aunui sistem filosofic, prin voinţa de putere şi prinîntregul arsenal explicativ şi demonstrativ al deme-rsurilor sale, nu urmăreşte precum Cioran să anu-leze totul, nu emite judecăţi care nu lasă loc la nicio reacţie, afirmaţii care contrazic total realitateaşocând-o. Cioran recunoaşte acest lucru: „Nietz-sche, care a vrut să zdruncine atâtea lucruri, nu eîn fond decât un naiv. Târa după el prea multe can-

dori”7. E greu de descoperit dacă Cioran a dispreţuitcunoaşterea în formele ei clasice, dacă a cunoscut ceva cu adevărat în celedin urmă sau doar a presupus în zone variate, glosând critic pe margineaunor supoziţii, pe care din când în când şi le însuşea.

Nietzsche vorbea despre o rasă a resentimentului, iar scopul fiecărei cul-turi trebuie să fie tocmai domesticirea „fiarei umane” pentru a obţine în cele

din urmă omul perfect faţă în faţă cuo cultură perfectă.

Pentru Cioran problema cunoaş-terii are un singur punct de reper:propria sa persoană, prin intermedi-ul căreia filtrează realul, şi imposibi-litatea de a găsi un punct de contactdintre exterior şi sine: „nu ştiu cecaut pe lumea asta, pe care nimeni n-o poate izbăvi, nici pentru sine, nicipentru ceilalţi. „Ignoranţa” aceastase transformă în obsesie la mine, înindispoziţie: mă gândesc la ea fărăîncetare”8. Cazul lui Nietzsche esteoarecum diferit, el îşi construieşteun sistem din aversiunea faţă de om,mai bine zis faţă de pasiunile mola-

tice ale omului, inca-pacitatea lui de a voipeste măsura norme-lor unei societăţi, îşidezvoltă un fel de an-tipatie faţă de om, i-dee preluată ulteriorde extremişti şi inter-pretată în scopuri „ju-stiţiare”: „la om nimicnu ne mai inspiră tea-mă; viermele josnic„omul” s-a făcut voitremarcat, a început săse-nmulţească; „omuldomesticit”, iremedia-bil meschin şi debil, aînceput să se consi-dere deja termen şiexpresie definitivă,sens al istoriei, „omsuperior”... se crede ofiinţă relativ robustă,cel puţin aptă de atrăi şi de a afirma via-ţa”9. În acelaşi timpNietzsche afirmă „amobosit din cauza omu-lui”10, este vorba deomul plat, omul carenu mai iese din mediecu nimic. Fiinţa tota-lă, puternică şi feri-

cită până la capăt nu există pentru că nu poate avea atributele lui Dumnezeu,nu poate concura cu divinitatea. Omul trebuie să sufere, şi împotriva sufe-rinţei nici un individ nu poate avea nimic de obiectat.

Fragment

Bibliografie:Cioran, E., Caiete I, Editura Humanitas, 2005Cioran, E., Caiete II, Editura Humanitas, 2005Cioran, E., Caiete III, Editura Humanitas, 2005Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004Nietzsche, Fr., Genealogia moralei, Editura MediarexNietzsche, Fr., Călătorul şi umbra sa, Editura Antet, 2000 Necula, I., Căderea după Cioran, Editura Ideea Europeană, 2005

Note:

1 Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 172 Fr. Nietzsche, Genealogia moralei, Editura Mediarex, p. 223 Ibidem, p. 374 Convorbiri cu Cioran, p. 805 Fr. Nietzsche, Călătorul şi umbra sa, Editura Antet, 2000, p. 936 Convorbiri cu Cioran, p. 1797 E. Cioran, Caiete II, Editura Humanitas, 2005, p. 1478 E. Cioran, Caiete I, Editura Humanitas, p. 3039 Fr. Nietzsche, Genealogia moralei, p. 5010 Ibidem, p. 51

MARA MAGDA MAFTEI

Nietzsche-Cioran

Cioran Nietzsche

BORIS MARIAN

Babi Iar,Evtuşenko şiDimitriŞostakovici

La 19 septembrie 1961 a apărut în Lite-raturnaia Gazeta poemul lui EvgheniEvtuşenko, Babi Iar (locul masacrului a

peste 60.000 de evrei în zilele ocupării Kievului decătre armata germană). Un oarecare poet A. Markovse adresa, insolent, lui Evtuşenko, în altă publicaţie,Literatură şi viaţă: „Ce fel de rus eşti atunci, cândpropriul tău popor îl uiţi?” Un critic literar, D. Sta-rikov l-a învinuit pe Evtuşenko de „trădare a politiciinaţionale, leniniste” (n.n. – un nou termen, „naţio-nal-leninism”?) Dmitri Şostakovici era, pe atunci, pre-şedintele Uniunii Compozitorilor, iar atacurile xeno-fobe din presă l-au scos din sărite. Deşi era grav bol-nav de poliomielită (boala lui Roosevelt) Şostakovicis-a întâlnit cu Evtuşenko şi s-a convins cine esteacest poet. După aceea a compus poemul simfonic(cor şi orchestră), Babi Iar, ulterior numită Simfonia

XIII. Conducerea de partid din Ucraina a refuzat pro-punerea executării şi în public dar în decembrie1962, la Conservatorul din Moscova a avut loc pre-miera. Reacţia presei a fost negativă; Evtuşenko afost silit să facă schimbări în text, iar piesa nu s-amai reluat. Singurii susţinători ai compoziţiei au fostdirijorul Kiril Kondraşin (mama era evreică) şi solis-ta Galina Vişnevskaia, soţia lui Mstislav Rostropovicişi prietenă cu Soljeniţân. Amintim aici că Şostakovi-ci este o glorie a muzicii ruse, deşi a fost în conflictcu oficialităţile încă din 1936, când a compus operaLady Macbeth din Mţensk (după N. Leskov). În 1941a compus Simfonia VII „a Leningradului”, în onoareaapărătorilor oraşului care tocmai era sub asediu.„Tiranii găsesc mereu partizani şi admiratori, pentrucă sunt perverşi”, spunea compozitorul.

Născut în 1906, la Sankt-Petersburg, înfamilia unui muzician polonez, el astudiat la Conservator cu Maximilian

Steinberg. A compus 15 simfonii, alte piese. S-a stinsdin viaţă la 9 august 1975.

19

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Condiţia unui scriitor poate fi pe cât deingrată pe atât de instabilă mai ales în zona aceas-ta a Europei în care se pare că Rusia mai are uncuvânt de spus, cel puţin la ea în ţară.

În 2003, la Târgul Internaţional de Cartede la Frankfurt, Victor Erofeev se afla în posturastranie de a fi reprezentantul Rusiei, aceeaşi Rusiecare aproape că îl izgonise şi în care a reuşit cuani în urma să se impună ca unul dintre cei maiapreciaţi scriitori ai Moscovei, mai ales prin publi-carea almanahului Metropola. Ce m-a atras la acestscriitor nu este romanul pe care l-am lăsat dinmână, Stalin cel bun (Ed. Paralele 45, 2006), ci ati-tudinea lui lipsita de orice urmă de frică în faţaunui regim ca cel al Rusiei, fie el al răposatuluiElţân sau al lui Putin. Cum frica în zona noastrăa fost instituţionalizată şi adusă la rang de religieoficială de stat este important de menţionat că oastfel de voce ca cea a lui V. Erofeev nu a putut firedusă la tăcere, tocmai pentru că se făcuse preabine auzită, dar şi pentru că tatăl sau a fost diplo-mat, lucru care l-a ajutat şi pe care nu-l neagă.

El este mai mult decât un critic acid alregimului sovietic şi post-sovietic, es-te un critic care-şi înmoaie pana nu

în noroiul conştiinţei Rusiei, aşa cum poate o făcu-se un Tolstoi, ci în neuronii moralei degradante şidezumanizante a spiritului rusesc. Stalin cel buneste un roman al descoperirii de sine către o băt-râneţe în care unica speranţă de salvare a proprieiconştiinţe o aduc copiii. Romanul este o autobi-ografie romanţată, cu un umor frivol prin unelealuzii sexuale, dar din care totuşi nu desprindemun epic solid. Este un roman care nu trăieşte prinacţiune, personaje sau locuri, ci prin ideea spre ca-re în final este condus cititorul. Gustul poate fi pu-ţin cam puternic prin simplitatea lui şi mai alesprin atitudinea scriitorului de a recurge la artificiipentru a contura un echilibru al scriiturii. Frazade început: În sfârşit, l-am omorât pe tata. sunămai mult a uşurare a fiinţei de povara indestruc-tibilă a unei faceri, a propriei faceri. Întreaga carte

se doreşte o frescă a Rusiei staliniste şi post-sta-liniste în care Vladimir Erofeev, un apropiat al luiStalin, tatăl lui Victor, nu este el însuşi Stalin celBun, ci o reprezentare pozitivă a dictatorului peretina acestuia. Romanul duce, din nefericire, aşspune, spre o psihanaliză de tip freudian îndrep-tată înspre relaţia dintre tată şi fiu. Cea imagis-tică, de tip bachelardian lipseşte. Relaţia aceastaeste drama naratorului, dramă care se aude lafiecare pagină pe fundalul culoarelor din Kremlinsau a saloanelor din Paris, pe unde diplomaţia apurtat familia Erofeev. Acest conflict este miezulromanului, dar totuşi ce atrage este altceva, oimagine a unui Stalin bun reflectat in conştiinţacelor care-i serveau credincioşi şi care aproape îldivinizau. Da, el, Vladimir, chiar a crezut în Stalin,cum cred că o mai fac unii şi astăzi şi cum chiarunii români storc sincer o lacrimă pe 26 Ianuarie.Este constituţia lor care nu le permite să vadă dinperspectiva vârfului de munte, dar care îşi dauseama că şi-au refuzat realitatea fie din comodi-tate, fie din ignoranţă auto-impusă. Asta se întâm-plă cu bătrânul Erofeev care se lasă salvat fizic decătre fiul care-l ucisese politic, crima politică fiindegală în Rusia cu crima fizică. Conştient de poten-ţialul fiului, nu îi permite să devină ceea ce esteel: - În familia noastră există deja un cadavru. Eu....Dacă scrii scrisoarea aceea (a compromiterii vi-itorului) în familie vor fi două cadavre, adăugă ta-ta. (p. 369) Participarea lui Victor la acea porno-grafie a spiritului care fusese almanahul Metropolaîi ucisese politic tatăl, dar făcuse parte dintr-unplan neintenţionat de salvare a fiinţei acestuia.

Stalin cel bun este un roman al relaţiei din-tre părinţi şi copilul lor răsfăţat şi care se împo-triveşte acestuia, dar profită în acelaşi timp de el.E un roman oximoronic, al contrastelor puternicedintre generaţii şi concepţii, e un roman al pătrun-derii libertăţii în fiinţă pe calea constrângerii, africii ce face parte din fiinţa politică. Este însă şiun roman al revoltei faţă de contextul politic încare a fost aruncat protagonistul şi faţă de propria

conştiinţă pervertită de spiritul rus. În acelaşi timpnaratorul este conştient de faptul că tocmai acestspirit îi oferă existenţei sale un motiv de a fi şi dea lupta cu logica totalitarismului din jurul său, darşi cu propria-i libertate. E o metamorfoză la nive-lul generaţiilor a fricii în putere. E romanul păt-runderii politicului până la cel mai de jos nivel alfiinţei. E romanul stalinizării Rusiei: „Stalin astăzie cultul puterii, dorul de Imperiu şi ordine, respec-tul pentru cruzime şi perfidie. Stalin e o nouă fricăcare ne cuprinde. Fiecare nacealnic din Rusia e unmic Stalin. Şi în mine există un Stalin”. (p. 386)Credinţa declarată a naratorului este aceea că Sta-lin e o sursă încă neexploatată la întreaga ei capa-citate, o putere, o imagine căreia literatura rusănu-i face încă faţă.

Un regim care pătrunde până în abi-salul fiinţei nu poate fi ignorat, dartrebuie tratat cu atenţia cu care un

profet îşi mânuieşte concepţiile. Trebuie măiestrieşi vocaţie. O astfel de îndrăzneală fie te doboară,fie te întăreşte. Această idee rusă care şi-a făcutloc spre spiritul rus de pe vremea primilor ţari apătruns mai adânc în miezul fiecărui individ odatăcu Stalin. Putin a reluat-o la venirea sa la putere,iar scriitori ca Erofeev, Pelevin şi Sorokin sunt ceiresponsabili de pervertirea acestui spirit rus, aacestei idei ruse prin cărţile lor care instigă, spunautorităţile de la Kremlin, la stricarea tineretului.„Cei care citesc aceste cărţi, se spunea în declaraţiarespectivă (a regimului de la Moscova), îşi pierdautomat orice credinţă în viitorul ţării şi în «ideearusă»”, declara V. Erofeev într-un interviu acordatDeutche Welle. (Contrafort, 2003, nr. 7-8, Iulie-Au-gust) Măcar acum că am citit şi eu din aceste cărţişi că am fost pervertit, îmi dau seama ce îi lipseşteRusiei pentru a merge mai bine.

MIHAI DASCĂLUVinovaţii situaţiei din Rusia

Turnul Vânturilor

Pictură murală

20

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Valoarea cărţii lui Cassian Maria Spi-ridon stă în puterea de a se erija într-un ghid iniţiatic pentru cei sătui de

rătăcire. A parcurge Aventurile terţului (Junimea,Iaşi, 2006) este provocarea care merită acceptată,pentru că rezultatele – chiar dacă nu imediate – sevor revela. Descoperim profundul compendiu defilosofii şi dogme, articulat de-a lungul a opt eseuriorientate asupra psihicului şi spiritului. Studiind înprincipal lucrările lui Mihai Eminescu, Basarab Ni-colescu şi Ştefan Lupaşcu, autorul escaladează prob-lematica pasionantă a cunoaşterii realităţii prin abo-rdarea sistemică a acesteia. Pătrunderea în metafi-zică prin intermediul transdisciplinarităţii este ofe-rită minţilor frământate de întrebăriclasice şi esenţiale ale omenirii.Opinia lui Basarab Nicolescu – „totuleste fals, pentru gândirea separată desentimente şi corp” – contrazice legeaterţului exclus a lui Aristotel, pentrucă terţul sacru, alături de Obiect şiSubiect, formează cele trei forme aleRealităţi. Triada corp-suflet-spirit esteindestructibilă şi permanent relaţio-nantă în cadrul omului evoluat.

„În transdisciplinaritate esteprezent un al treilea element al cu-noaşterii: Interacţiunea între Obiectşi Subiect, care nu poate fi redus nicila Obiect, nici la Subiect.” Asta estevictoria asupra metafizicii moderne,în care Subiectul şi Obiectul erau to-tal separate. Transdisciplinaritatea şisfârşitul istoriei la Basarab Nicolescu, vârstelepsihismului şi dinamismul contradictoriu sublupa lui Ştefan Lupaşcu (filosof francez de ori-gine română), „Eonul dogmatic” al lui Blaga,poziţia filosofiei şi a ereziilor creştine faţă dedogmă, Eminescu şi ecuaţiunea universală,cuadratura cercului şi raportul dintre finit şiinfinit la Eminescu sunt subiecte care merităcunoscute şi dezbătute, pentru a nu rămânesub stăpânirea ignoranţei sau numai la nivel demit.

Obiectul şi subiectul transdisciplinarsunt explicate, făcând apel la eforturile lui Ba-sarab Nicolescu, care propune călătoria înlumea cuantică, spre finalul Aventurilor terţu-lui”. Putem căpăta un răspuns parţial la între-barea „Cum funcţionează universul?” Putemînţelege că lupta dintre ştiinţă şi religie con-duce spre un rezultat grotesc. De ce să nu ofacem? Cassian Maria Spiridon umflă colaculde salvare pentru omul care îşi refuză pieirea.Cartea nu trebuie abandonată după prima lec-tură, ci reluată şi fructificată mai mult, prin bib-liografia la care face trimiteri. Este un îndru-mar de prima mână al omului, „veriga celipseşte diferitelor nivele de Realitate.”

Convorbiri încumpănă

Excelentele condiţii grafice şi copertasemnificativă îndeamnă la lectura vo-lumului Convorbiri în cumpănă (Editu-

ra Pallas, Focşani, 2006) de Alexandru Deşliu, lec-torul fiind asigurat din prima clipă că va petrececeasuri faste în compania unor personalităţi ale cul-turii române, cum sunt Dan Berindei, ConstantinCiopraga, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Radu Câr-neci, pentru a enumera o parte din cărturarii abor-

daţi de acest amfitrion. Ca să îi cu-noaştem mai bine, autorul ne pune ladispoziţie biobibliografia şi fotografiafiecărui cărturar.

Invitaţii lui Alexandru Deşliune vorbesc despre copilărie, familieşi dascăli, despre studiile superioareca trambulină purtând amprenta ex-celenţei, despre idealurile şi eşecurilesuferite uneori. Sunt patru sute depagini în marginea miniuniversuluicotidian. Sunt veritabile exemple pe-ntru cei aflaţi la început de drumaceste monumente de tenacitate,consecvenţă, devotament şi încredereîn forţele proprii. Un îndemn explic-it şi concis, în această ordine de idei,

este adresat de academicia-nul Valeriu D. Cotea: „Dacăvreţi să reuşiţi în viaţă, tre-buie să aveţi doi aliaţi: Dum-nezeu şi munca.” Plus cura-jul, îndrăznesc să adaug, cuajutorul cărora se vor atingecei trei S disciplinanţi: spi-ritualitate, sobrietate (cu ac-cent pe demnitate), succes.

Viaţa unui atrist pla-stic devenit muzeu, conser-varea creştinătăţii în sânulregimului comunist ateu, cu-rajul de a crede în poeziecând aceasta trece printr-operioadă de abandon în se-colul pragmatismului-religie,omul dincolo de nivelul ofe-rit de plângăcioasa şi inefi-cienta „Mioriţei”... Da. Totmai multe personalităţi seîntreabă dacă este anacron-ică balada; ei bine, asta daîndrăzneală!

Lucruri simple pen-tru complexitatea persona-lităţilor care sfidează simpli-citarea, dar şi complexe: cri-tica literară actuală „paresă se adreseze aproape exc-lusiv creatorilor – nu şi alto-ra.” Alexandru Deşliu se re-marcă o dată în plus, prinuna dintre cele mai intere-

sante întrebări: „Mai pot cuvintele vindeca disperarea?” Dan Berindei ne aminteşte că uitarea istoriei este o

crimă având ca obiect înaintaşii. De ce să nu-i uităm? Pentrucă istoria se repetă. A scrie înseamnă supravieţuire şi depen-denţă. A citi – înţelegere şi pricepere. Aşadar, să ne ancorămîn realităţile superioare propuse de aceşti maeştri, căci ei auavut parte de experienţe lămuritoare. O primă întâlnire cuistoria? O primă amintire a lui Gheorghe Buzatu din timpulluptelor pentru supravieţuire.

Fapte, întâmplări, destine, oameni... Credem că acestvolum este o re-scriere în marginea realităţii a perioadei post-decembriste – extrem de tulbure, controversată, pestriţă,inegală –, un indirect manual de istorie, un îndreptar pentrutinerii de azi, care, e ştiut, sunt debusolaţi, pierduţi, ceea cenu înseamnă, nici pe departe, că nu continuă uneori, adeseorisă caute modele adevărate, şi nu dintre cele propagate pe toatecanalele TV şi posturile radio: maneliştii, fotbaliştii, oameniipolitici. Meritul lui Alexandru Deşliu este de a şti să vadă. Dea şti să provoace, autorului nefiindu-i străină arta de a ascul-ta, o artă tot mai străină şi tot mai rară într-o lume în caremarea majoritate vorbeşte, tăind replicile celorlalţi la jumătate.Spirit viu, avid de cunoaştere, Alexandru Deşliu ne oferă, iată,o lecţie de înalt nivel: o lecţie de umanitate, toleranţă, demni-tate, profesionalism. O lecţie de fidelitate faţă de valorile euro-pene.

BOGDAN CRISTIAN TÂRZIU

Aventurile terţului

Turnul Vânturilor

Turnul Vânturilor

21

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

În Emmenthalul Superior (Elveţia), la12 aprilie 1806, s-a născut, la Eggiwil,într-o familie nevoiaşă, Peter Rindisba-

cher. Ai săi (bineînţeles el nelipsind) au emigratîn Red River Colony, în partea apuseană a Cana-dei, în 1821, când băiatul avea 15 ani. În 1826, ne-maiputând înfrunta vicisitudinile vieţii, în urmaunor inundaţii necruţătoare, familia îşi schimbăreşedinţa în Statele Unite, la St. Louis, Missouri.Aici, la vârsta de 28 ani, zilele lui Peter Rindis-bacher se curmară, după ce apucase a contribui lasusţinerea alor săi cu propriul său talent, timp decâţiva ani buni. Moartea l-a surprins atunci cândchemarea de portretist începuse a-l impune şi înacest gen.

Talentul său nativ fusesese încurajat depărintele lui – un agricultor mai puţin norocos –şi, timp de un an, începând cu vârsta de dois-prezece ani, a primit în dar nişte acuarele şi aînceput să lucreze sub supravegherea unui artistplastic elveţian. Schiţele sale în cărbune şi culoride apă rămân documente privitoare laexistenţa indienilor şi metişilor din par-tea nordic-centrală a Canadei (Winnipegşi Pembina) – unde a creat timp de şapteani – şi din aceea central-apuseană a Sta-telor Unite. Nu pierde nici un prilej de aconsemna şi relaţiile dintre aceştia şi albi,ori dintre oameni şi animale. Aşezat înSt. Louis, Rindisbacher deschide un stu-dio, ceea ce-i înlesneşte şi realizarea deilustraţii pentru reviste, ca şi de graficăde carte. Se consemnează 124 lucrărirealizate de el.

Să ne apropiem de acestea. Nici opoetizare a subiectelor, nici o participareafectivă îngroşată, nici personală, dacă nuar fi trăsătura respectării adevărului celorvăzute. Din acuarelele sale se desprindeun aer de demnitate. Desenul este rig-uros, aproape rece. Nu trebuie să nelăsăm înşelaţi de această aparentă nepar-ticipare. Peter Rindisbacher e prezent cu sufletulîn toate imaginile sale, dar respiră discret, aproa-pe nesimţit. Singura trăsătură a prezenţei sale, ceeste în mod sigur discernabilă, e plăcerea lui de aprivi şi a recrea un fragment al realităţii încon-jurătoare sau altul, cu mare bucurie, cu nesaţiu şi,încă o dată, cu adânc respect.

Că desenează o sanie trasă de un bidi-viu elegant şi puternic, al căruigalop este aproape dans, condus de

un vizitiu ce e înarmat cu bici, dar preferă să nu-l folosească, şi gonind cu o cucoană înfofolită,îndărătul acestuia, pe când lacheul ei scrutează,de-a-n picioarelea, din spatele doamnei, nesfâr-şitul drumului dinainte; că, într-o cameră a unuimare consiliu tribal, la Fort Douglas, surprindepatru oficialităţi locale ascultând căpetenia de laRed Lake, pe când se adresează Guvernatorului;şaptesprezece membrii ai tribului şed pe jos, înposturi comode, cei mai mulţi cu genunchii ridi-caţi către bărbie, pe tălpile sprijinite de sol, dea-supră-le fluturând un steag canadian (1823); cădescoperă un canoe (gondola locală) plimbându-lpe acelaşi Guvernator de la Red River prinHudson Bay, în 1824, opt indieni fiind folosiţipentru deplasarea ambarcaţiunii cu două capeteîn formă de coarne de berbec şi drapată la parteadindărăt cu un steag; că se mută lângă LaculWinnipeg, iarna, pentru a urmări familia unuiindian Souteaux deplasându-se cu sania alături,trasă de doi câini; ori că umple spaţiul grafic cuîntreg tribul, partea bărbătească, sosit la RedRiver, în vizită la Guvernator; că se amuzăprivind (ce termen frumos!) o cariolă – sanie deo persoană, trasă de trei câini înşeuaţi cuzurgălăi, vehicol extrem de comod, în care staioarecum lungit pe spate, cu spinarea înălţată – sănu cumva să pierzi frumuseţile drumului. Condu-cătorul saniei umblă pe lângă ea, iar drumul eieste deschis de o călăuză indiană; orice subiect araborda, Peter Rindisbacher se simte acasă, nuforţează nota niciodată, prezintă o documentarecompletă asupra obiceiurilor, vestmintelor, inte-rioarelor şi vehicolelor epocii, ne lasă moştenireun adevărat film ale cărui imagini nu aşteaptădecât animarea pentru a ne hrăni visele istorice.

„Capcană pentru curcani sălbatici” repre-zintă gravura cea mai elaborată din câte am pu-tut cunoaşte din opera sa. Desenul se complică.Patru arbori deosebiţi în prim plan şi alţii, difer-iţi de precedenţii, în planul doi. Arbuşti, buruieni.Buşteni de construcţie susţinând o cotineaţă ridi-

cată cu pricepere. Şi un curcan, într-o beţie aorgoliului ce-l determină să-şi rotească solaracoadă, pe când patru curci (trei înainte-i şi unaascunsă după el, cu o curbare a gâtului lung sfi-oasă şi netemătoare) ciugulesc sub vegherea mas-culului iubitor dar şi infatuat.

Printre scenele cele mai memorabile, atâtde pregnante încât te întrebi dacă este vorbadespre aceeaşi mână de creator, se află treireprezentând vânătoarea de bizoni. Stilul liniar,

extrem de precis şi de direct, din acuarelele prece-dente, este înlocuit de unul încărcat, al reprezen-tării din goana calului, aşa cum este înfăţişat şiindianul care a ajuns din urmă, în galop, bizonulurmărit. Arcul său este întins într-o crispareaducătoare de moarte. Sălbăticiunea a coborât ca-pul în piept, înghiţind distanţele, de spaima urmă-ritorului. Pare că-i auzi duduitul copitelor cu careară glodul. Pielea roşie îşi poartă capul ornat cupenele războinicului. Se apropie vertiginos de cru-pa fiarei. Calul său este atât de bine pictat încâtai sentimentul că vezi aerul lunecând de-a lungulpielei sale, spre înapoi, într-o viteză fără limită.Restul turmei s-a risipit în tropot în valea largă cese deschide, pe stânga scenei abia văzute. Dinvalea aceasta se ridică din nimic un munte tocit,undeva în depărtare.

A doua scenă surprinde vânătorul indian

venind într-o elegantă lunecare a unui soi de schi-uri de lungime mult mai mică decât suntemobişnuiţi pe culmile europene. Şi el a luat, dinfugă, poziţia arcaşului pregătit să-şi sângereze vic-tima. Spre deosebire de precedenta imagine, aiciavem reprezentarea unei vânători cu câini cu botascuţit, precum ciobănescul german. Unul dintrecei patru soţi ai omului îl atacă lateral pe vrăj-maş. S-a înălţat pe picioarele dinapoi, însă nu esteîncă la distanţa potrivită pentru a-şi înfige colţiiîn el. Îl urmăreşte din aproape un tovarăş care arvrea să-şi săvârşească atacul din faţă, tot lateral,dar mai are cale bună până la acesta. Un al treileapatruped se apropie dindărătul picioarelor vân-joase posterioare ale bizonului, dotate cu copiteameninţătoare. Dar cele din urmă îl înfricoşează.A pus frână goanei cu labele din faţă înfipte peneaşteptate în stratul gros de nea. Pe stânga celuicare vine în plină viteză pe ciudatele sale schiurişi în urma sa, goneşte al patrulea aliat. Cerul bol-nav, încărcat de puroi, veghează ţărâna acoperită

neuniform cu zăpada pătată în zare de alţibizoni şi de alţi indieni, până aproape decapătul vederii.

Într-o a treia imagine intitulată„Vânătoare de Bizoni”, oamenii au fugitdeparte de primul plan, ocupat de unbizon ce la calcă în picioare cele trei sănii,înconjurat de o haită de câini sălbăticiţi,iritaţi cât încape, însă incapabili de a-şiduce la îndeplinire menirea să-l doboare.Nu departe de el, un grup de alţi treibizoni. „Casa Sfinţiei Sale John West, dinaşezarea Red River” (1823) constituie olucrare peisagistică cu valoarea unei arteconsumate. Tânărul acuarelist se desfatăcu jocul de umbră şi lumini, cu acela alperspectivei, pe care o stăpâneşte fărăprobleme, cu diferenţierea materialelor,fie vegetale, fie de construcţie, ori dintrecer şi nori, pe de o parte, iar pe de altaapa.

Opera lui Peter Rindisbacher, proiec-tată asupra vârstei fragede când s-asăvârşit din viaţă, îţi înfioară imag-

inaţia, la gândul că acest acuarelist, de fapt, nu aapucat decât să-şi arate măsura, dar că ade-văratele sale capodopere au rămas tăinuite înmormânt. El face parte dintr-o serie umană a tal-entelor curmate din faşă. Să-l numim pe căpete-nia acestor tineri pierduţi înainte de timp: ArthurRimbaud, născut în 1854 şi stins în 1891; să-iadăugăm pe Raymond Radiguet: 1903 - 1923;Isidore Lucien Ducasse, Contele de Lautréamont:1846 - 1870; sau René Daumal: 1908 - 1944. Iatăcă nici artele plastice canadiene nu duc lipsa unuierou al creaţiei timpurii şi de timpuriu dispărută:Peter Rindisbacher.

MIHAI RĂDULESCUPeter Rindisbacher

Teatrul lui Dionysos.Acropole. Aripa de Sud dedicatăArtelor Dramatice

22

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Există în muzică un element comun cu literatura, rezultat proba-bil din faptul că toate artele sunt legate de timp, dar mai alesde procedeul fundamental prin care conştiinţa psihologică con-struieşte timpul. Nu vom fi, însă, niciodată îndreptăţiţi să postu-

lăm una dintre aceste două arte ca eflorescenţă a celeilalte. Izvorul poate fiunul comun atâta timp cât fiecare îl captează, îi dirijează altfel cursul. Pentrua-l construi, fiecare artă îşi pune în joc originalitatea, resursele şi elementeleproprii. Putem vorbi, în acest sens, despre arta muzicală ca punct de conflu-enţă a două entităţi: una care vine din zonele cele mai spirituale şi mai inefa-bile ale sufletului, cealaltă urcând din învelişurile materiale ale sensibilităţii,din timp, din cantitate, din variaţia calitativă. Printr-un dublu efort de abs-tragere, cele două ajung să se detaşeze şi să se întâlnească în zona intelec-tuală a ordinii, unde suportă, şi una, şi cealaltă, travaliul unui act mintal fărăde care nu ar putea exista1. Literatura se construieşte pe un teritoriu maimult noţional, ideal, de cele mai multe ori în afara oricărui contact explicitcu realitatea, cu obiectualul, în timp ce muzica, echilibrând absolut cele douăcategorii, se desfăşoară într-un sentiment al sublimului, în extazul nelimita-tului. Frumuseţea, contemplaţia plastică – apropiată la rândul ei, mai multdimensiunii obiectualului – nu înseamnă decât un prim moment şi începutulemoţiei muzicale. „Omenescul în chip pur” trebuie regăsit dincolo de îngus-timea formelor. Rigiditatea formei este cea care se opune mereu sentimentu-lui creator, dar orice artă creează şi distruge alternativ formele. În muzică,nu poate fi vorba de exprimarea, traducerea unui sentiment preexistent, cide însuşi construirea lui. Sentimentul muzical nu este o realitate pură a sen-timentului, este în schimb, acea libertate care evadează din necesitate şicucereşte Universul. Sentimentul exprimat este unul rafinat. Artistul se de-taşează de emoţie devenind stăpânul ei. Emoţia, aşadar, nu trebuie decât sătreacă prin faţa raţiunii. Potrivit acestui demers, muzica n-ar fi decât ordineasubstituită haosului vieţii afective: Dionysos contemplat de Apollo2. Nietzscheva postula naşterea tragediei din spiritul muzicii, visul apolinic ca simbol alextazului dionisiac, iar Wagner caută arta supremă ca sinteză între gest, me-lodie, poezie şi cuvânt. Opera de artă supremă, drama integrală, fiind punc-tul ideal de confluenţă al poeziei şi muzicii. Prin urmare, fiecare artă le exc-lude dar le şi reclamă pe celelalte, fiecare artă se constituie într-un aspect şiun moment al Artei înţeleasă ca mousiké3 (artă a muzelor), poate fi luată însine, individual şi ca un ansamblu autosuficient. În realitate, arta supremă,indiferent care ar fi ea, reclamă la rândul ei toate celelalte arte4.

Funcţia esenţială a muzicii este, în viziunea Gilbert Durand, aceea de aîmpăca contrariile, stăpânind în acelaşi timp fuga existenţială a timpului.Imaginaţia muzicală, una dintre primele manifestări ale imaginaţiei sintetice,dă tonul structurii armonice5. Există în muzică o atare armonie ritmică,adică în acelaşi timp acordul moderat al unor tempo-uri forte şi slabe, a unortempo-uri lungi şi scurte, şi totodată, într-un mod mai cuprinzător, organi-zarea generală a contrastelor unui sistem sonor.6 „Puterea armoniilor – zicePierre d’Ailly – atrage sufletul omenesc atât de tare, încât nu numai că-l sus-trage oricăror alte patimi şi griji, dar şi sieşi7. Prin apartenenţa ei la regimulimaginaţiei, gândirea muzicală tinde spre o dominare a timpului stabilindu-se într-un spaţiu zero pe care-l numeşte Timp8. Armonizarea nu acţioneazădoar în planul contrariilor biologice, ci şi într-o transformare constantă şireciprocă de la macrocosmos la microcosmosul uman. Astrobiologia, teoriilemedicale şi microcosmice, astronomia, sunt manifestări ale acestei structuriarmonizate ce guvernează organizarea oricărui sistem9. Nimic altceva decâtexpresie a luptei permanente a omului cu timpul şi cu moartea pe care noţi-unea de timp o închistează latent, în structura sa. În acest mod, muzica –văzută în primul rând ca armonie – nu e mai puţin contrast dramatic, va-lorificare egală şi reciprocă a antitezelor în timp”10, prin urmare, ea nu seva lepăda niciodată de drama religioasă a liturghiei sau a cantatei, dramaprofană a operei11. Există o forţă plină de dramatism în staccato-urile şi piz-zicato-urile groteşti din Dansul macabru „ce iau în derâdere notele din Diesirae”, în ceardaşurile şi scherzo-urile macabre ale lui Liszt, în „sublimeleCânturi şi dansuri ale morţii de Musorgski [n.n.] ne fac să auzim succesivTrepak-ul morţii, cântecul de leagăn ce asociază tragic leagănul şi mormân-tul, naşterea şi moartea. Serenada unde moartea ia chipul primăverii şi al

dragostei, marşul războinic prin care moartea îşi celebrează triumful”12. Undramatism care, după ce i-a obsedat pe Glück şi pe Mozart, înainte de a izbu-cni în opera lui Wagner, domină minunata uvertură Coriolan, în formă desonată13. Întreaga operă a lui Beethoven poate fi comentată în termeni dedramă. O constatare imediată ce rezultă de aici este aceea că, dramatismulmuzical depăşeşte microcosmosul sentimentelor umane, contrastul sono-rităţilor întegrând întreaga dramă cosmică. Osatura dramei teatrale propriu-zise – tragedia clasică, comedia, drama shakespeariană sau romantică, poateîntreaga artă a romanului sau filmului – s-ar putea construi, după cum obser-va Durand, tocmai pe acest contrast, un „contrast care nu e deloc dihotomie,dar care se vrea unitate temporală şi, prin imaginile care se înlănţuie, muz-ica vrea să domine timpul, [n.n. şi care] nu e altceva decât peripeţie teatralăsau romanescă”14. Este un joc pe care activitatea muzicală îl poartă în ea:desfăşurarea înlăuntrul unei zone delimitate, propensiunea pentru repetare,ordine, ritm, alternanţa, sustragerea auditorilor şi executanţilor de subimperiul faptului obişnuit15, joc pe care îl transferă şi celorlalte arte sau îlpreia de la acestea. Precum Nietzsche anticipa că drama wagneriană seinspiră din tragedia gracă, similar, se poate constata ca principală sursă deinspiraţie a literaturii dramatice, înfruntarea speranţei umane cu timpulmuritor, însoţită de evocările, mai mult sau mai puţin pronunţate, ale prim-itivei liturghii şi ale imaginarului mitologic16. Orfeu înfruntând Infernul pen-tru a o aduce pe Euridice, Romeo şi Julieta împiedicaţi de ura dintre Capuleţişi Montague, Faust faţă-n faţă cu Mefisto, Don Quijote luptând cu morile devânt pentru o oarecare Dulcineea – îndeplinesc cu toţii rolul de jucătorideghizaţi în straiele literare ale ţării şi epocii lor într-o atare dramă liturgică.Drama reală a morţii şi a timpului e învăluită şi mascată de către peripeţi-ile figurate şi speranţele imaginarului dramatic. Liturghia dramatică părânda fi, într-adevăr, motivarea atât a muzicii dansate primitive, cât şi a tragedieiantice „am putea aplica [...] dacă am voi să explicăm acest exorcism al tim-pului însuşi prin procedee temporale, vechea teorie cathartică a lui Aristotel.Drama temporală reprezentată – devenită imagini muzicale, teatrale sauromaneşti – e dezamorsată de puterile-i malefice, întrucât prin conştiinţă şireprezentare omul trăieşte cu adevărat dominarea timpului17”.

La fel ca Midias, frigianul căruia Dionysos i-a îndeplinit dorinţa de a pref-ace tot ce atinge în aur, artistul preface totul în alegorie a morţii. Nu estegreu să ne închipuim de ce, începând din secolul al XV-lea până astăzi, imag-inarul artistic manifestă o propensiune crescândă pentru arta sunetelortransfigurând-o într-una dintre modalităţile de luptă împotriva timpului, înaceastă lume în care „ajunge o singură repetare pentru a demonstra că tim-pul este o înşelăciune18”.

Moştenirea wagneriană„Admiraţia este lucrul cel mai de preţ de care dispunem – da, dacă aş

fi întrebat ce afect, ce raport sentimental fată de fenomenele lumii, ale arteişi ale vieţii îl consider eu a fi cel mai frumos, cel mai fericit, mai favorabil,mai indispensabil, aş răspunde fără nici o reţinere: admiraţia. Şi cum arputea fi altfel? Ce ar mai fi omul, chiar artistul, fără admiraţie, fără entuzi-asm, fără împlinire, fără dăruire pentru un lucru care nu este el însuşi, careeste mult prea mare pentru a fi el însuşi, dar pe care el îl receptează castrâns înrudit şi prielnic [...]? Admiraţia este izvorul iubirii, ea este dejaiubire [...]. Acolo unde ea nu mai este, acolo unde moare, nu se mai încheagănimic, ci e sărăcie si pustietate”19, sublinia Thomas Mann în Conferinta dela Zürich despre Richard Wagner si Inelul Nibelungilor, din 16 noiembrie1937. Într-adevăr, pe urmele lui Friedrich Schlegel20 şi ale lui Schopen-hauer21, susţinând: „am ceva de virtuoz şi de actor în mine”, romancierulgerman îşi construieşte întreaga operă sub forma unei călătorii muzicale dela: Monteverdi, Mozart, Schubert, Wolf, Brahms, Malher, Pfitzner, Wagner,Beethoven sau Schöenberg. „Muzica am iubit-o întotdeauna cu pasiune şi oconsider întrucâtva o paradigmă a tot ce e artă. Mi-am privit talentul întot-deauna ca pe un fel de vocaţie muzicală transpusă, iar forma de artă a

Iulia MicuIstoria uneipartituri literare

23

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

romanului găsesc că e un fel de simfonie, o ţesătură de idei şi o construcţiemuzicală [...] În muzică, elementul german-romantic mi-a fost întotdeauna celmai apropiat, am avut însă o dragoste timpurie îi mereu confirmată pentruChopin şi păstrez de asemenea o veche şi hotărâtă simpatie pentru slavulCeaikovski, de la care porneşte în ochii mei o linie clară spre un fenomenatât de modern ca Stravinski, a cărui artă mă interesează intens. În ceea cepriveşte cultura naţională cehă, trebuie să mărturisesc că am venit în con-tact cu ea doar printr-un singur muzician, Smetana [...]”22. Cu toate acestea,admiraţia sa, continuă să se îndrepte, necondiţionat, îndeosebi către operawagneriană, astfel încât seara reprezentaţiei operei Lohengrin constituie unmoment crucial pentru destinul protagonistului din nuvela Micul domnFriedemann (1897), Casa Buddenbrook (1901) uzează de laitmotivele împru-mutate în special din Der Ring des Nibelungen – o poveste despre renunţareala dragoste în slujba puterii şi a bogăţiei – ce îndeplinesc o funcţie majorăîn construcţia ritmului decadent al sonorităţii burgheze; Tristan (1903) şiFlămânzii (1903) aduc laitmotivul frăţiei în suferinţă din Tristan und Isolde;Stirpea Wälsungilor (1906) rescrie actul întâi din Walkyria, iar Moartea laVeneţia (1912) şi Muntele vrăjit (1924)23 amintesc de insularizarea eroilordin Tannhaüser.

Romantica îndrăgostire de moarte şi morbid: „Kreutz, Tod undGruft” pe care opera lui Thomas Mann o moşteneşte încă de tim-puriu pe filiera lecturilor din Nietzsche, propensiunea pentru psi-

hologizarea mitului concretizată în imaginea complexului medieval: Eros -Melos -Thanatos ( „Wagner ca mitic, ca descoperitor al mitului pentru operă,ca mântuitor al operei prin mit, iată cel de-al doilea aspect al lui. Când îlascultăm am putea crede că n-a fost creată pentru nimic altceva şi că nu şi-ar putea asuma vreodată o altă menire decât să slujească mitul”)24, obsesia

detaliului semnificativ (reproş adus de Nietzsche lui Wagner) „trimiţând într-o savantă ţesătură la alte detalii egal de semnificative, într-un fanatism alrelaţionării”25, obiectele care vorbesc despre ceva ce trece dincolo de ele,tendinţa permanentă de a apropia foarte mult operele separate prin trimiterireciproce, de a introduce laitmotive menite să creeze o unitate astfel încâtopera de o viaţă să se organizeze ca un întreg, iar întregul să fie prezent înfiecare operă în parte (pars pro toto- impresionist), se concretizează toateîntr-o importantă retorică a moştenirii wagneriene. „Creaţia lui ThomasMann– subliniază Ion Ianoşi – este nu numai unitară, dar şi perfect simet-rică, geometric ordonată. Convenţional segmentatele patru etape ale ei suntmarcate, fiecare, de câte două romane, unul «mare» şi altul «mic», care secompletează reciproc şi comunica între ele şi pe verticală: epoca antebelică– Buddenbrooks (Casa Buddendbrook) şi Königliche Hoheit, (Alteţa regală);primul război mondial şi anii ce i-au urmat – Der Zauberberg (Muntele vrăjit)şi Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull (Mărturisirile escrocului FelixKrull) [...]; deceniul dictaturii hitleriste – Joseph und seine Brüder (Iosif şifraţii săi) şi Lotte in Weimar; al doilea război mondial şi perioada postbelică– Doktor Faustus şi Der Erwählte (Alesul) [...]. Romanele «mari» stau aseme-nea unor pietre de hotar în viaţa scriitorului: la apariţia primului avea 25 deani, a următorului – 50, a celui de-al patrulea – 75. Mai mult decât atât,fiecare din aceste romane constituie un fel de centru gravitaţional al pove-stirilor, eseurilor, cuvântărilor, scrisorilor din respectiva etapă; prin inter-mediul lor se pot de fapt cunoaşte integral preocupările scriitorului.“26

Decadenţa burgheză e condiţionată la Thomas Mann de fatalitateafemeii. Amintind de eroinele lui Wagner pe care le definea ca fiind caracter-izate „printr-o nobilă isterie, având ceva somnambulic, extatic şi vizionar,îmbinând romantismul lor eroic cu un modernism ciudat şi neliniştitor”27 fi-gurile feminine construite de Mann mai păstrează încă umbra serafică moş-tenită din romantism, involuntar, însă, ele par a fi toate mai mult sau maipuţin fatale, efectiv nişte walkyrii-zeităţi purtătoare, vestitoare ale morţii.

„Wagner n’a pas seulement voulu écrire des drames, mais des dramesmusicaux, c’est a dire des drames qui non seulement nous présentent les

actions et les pensées des personages, mais experiment encore leur émotions,et nous offrent ainsi le fond męme de leurs âmes. Tout le reste, choix desujets mythiques ou légendaires coupes de scčnes, procédés de compositionet déclamation, tout cela est accesoire, ou plutôt tout cela est subordonné acette ideé fondamentale.”28 observa încă de la începutul secolului Theodor deWyzewa. Thomas Mann definea într-un mod cvasi-asemănător introspecţia –innerlichkeit – şi iraţionalitatea ca puncte definitorii al creaţiei sale.

1 Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activităţii artistice, traducere deVictor Ivanovici şi Virgil Mazilescu, prefaţă de Octavian Barbossa, Editura Meridiane,Bucureşti, 1983, p. 204 şi passim;

2 Ibid., p. 270-274;3 în sensul antic, ce întrunea sincretic viitoarele arte ale muzicii dansului şi

poeziei, în Ştefan Angi, Lucrări de muzicologie, vol. 12-13, Cluj, 1979, p. 125-1264 Henri Delacroix, op. cit., p. 334;5Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipolo-

gia generală, Traducere de Marcel Aderca, Postfaţă de Cornel Mihai Ionescu, EdituraUnivers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 336;

6B de Schloezer, Introduction ŕ J. S. Bach, p. 124, apud Gilbert Durand, op. cit., p.337;

7Petri Alliaci, De falsis prophetis, în Gerson, Opera, I, p. 538; citat de JohanHuizinga, Amurgul Evului Mediu, Traducere de H. R. Radian, Editura Meridiane,Bucureşti, 1993, p. 444;

8 Gilbert Durand, op. cit., p. 337;9 ibid., p. 338;10 ibid., p. 338;11 ibid., p. 339;12 Vladimir Jankélévitch, Tratat despre Moarte, Traducere de Ilie Gyurcsik,

Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 62-63;13 W. R. Spalding, Manuel d’Analyse musicale, p. 179, citat de Gilbert Durand, op.

cit., p. 339;14 Gilbert Durand, op. cit., p. 339;15 Johan Huizinga, Homo ludens, Încercare de determinare a elementului ludic al

culturii, Traducere din limba olandeză de H. R. Radian, Prefaţa de Gabriel Liiceanu,Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 90;

16 Gilbert Durand, op. cit., p. 339;17 ibid., p. 340;18 J. Luis Borges, Miracolul secret.19 Thomas Mann, Germania si germanii, Editura Humanitas, Bucureşti, 199820 Criticul romantic a văzut muzica drept o paradigmă a artei şi a dorit să aducă

toate calităţile muzicii în literatură21 considera muzica o directă manifestare a voinţei şi, prin urmare, suprema formă

de artă22 Thomas Mann, Scrisori, Traducere, prefaţă şi note de Mariana Şora, Editura

Univers, 1974, p. 105.23 cântecul de dragoste şi pace al lui Castorp „became a cacophony of music and

strife, reestablishing the ancient Teutonic myth in wich Wotan is at once God of warand music. The ambiguity of this union becomes deeper and more tragic in ThomasMann’s last major work, Doctor Faustus.” În Harry Slochower, Mythopoesis, MythicPatterns in The Literary Classics, Wayne State University Press, Detroit, 1970, p. 321.

24 Thomas Mann, Pătimirile şi măreţia maeştrilor, Traducere din limba germană deIosefina şi Camil Baltazar, Prefaţă de Valeriu Râpeanu, Editura Muzicală a UniuniiCompozitorilor, Bucureşti, 1972, p. 42

25 Thomas Kleininger în Thomas Mann, Povestiri 3 (1919-1953), Traducere IonRoman, Postfaţă, note şi comentarii de Thomas Kleininger, Editura Univers, Bucureşti,1994, p. 417

26 Ion Ianoşi, Thomas Mann: tema cu variatiuni, Editura Trei, Colecţia „Filosofie“,Bucureşti, 2002, p. 41

27 Thomas Mann, Pătimirile şi măreţia maeştrilor, Ed. Cit. , p.1228 Theodor de Wyzewa, Beethoven et Wagner. Essais d’histoire et de critique musi-

cales, Nouvelle édition,entičrement refondue, avec des portraits et d’autres illustrationsinédites, Paris, librarie académique Perrin et Co. , LIBRARIES-ÉDITEURS, 35, Quai desgrands – augustins, 35, 1914, p.187Turnul Vânturilor

Templul lui Zeus

24

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Pentru mulţi, doctorul Romeo Dumitrescu esteun anonim. Nu este unul dintre doctorii-vedetă. Nuapare pe sticla televizorului decât foarte rar şi în niciun caz la ştiri sau în prime-time. Deşi poate ar meritaceva mai multă atenţie având în vedere că, în acestmoment, este singurul care susţine financiar cercetareacivilizaţiei Cucuteni. Romeo Dumitrescu s-a născut înMoineştiul lui Tristan Tzara, nu departe de Tescaniiunde George Enescu a creat Oedipe. A făcut medicina laIaşi, în 1985 a plecat din ţară cu paşaport (asta după ceavusese două încercări nereuşite de a fugi cu un delta-plan construit de el), a revenit în România după 10 anişi s-a implicat în afaceri cu aparatură medicală. Adescoperit Cucuteniul, care pentru el a devenit un ade-vărat „microb”. Poate că la Romeo Dumitrescu sintagma„întoarcerea la rădăcini” are mult mai multă consis-tenţă, după cum veţi vedea în cele ce urmează. În faţaunei ceşti de cafea, Romeo Dumitrescu, cu vocea sadomoală şi caldă, mi-a explicat cine este şi ce vrea.Înainte de a-i da cuvântul acestui Mecena al arheologieisă spunem câteva cuvinte despre fascinanta culturăCucuteni, cultura veche de mai bine de 5000 de ani.Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa,găsindu-se unele asemănari, destul de pregnante, întreceramica Cucuteni şi o ceramica dintr-o cultura neoliticădin China. Între cele două culturi este o distanţă detimp foarte mare, cea din China apărând după aproapeun mileniu faţă de cea de la Cucuteni. Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cunumeroase variante şi combinaţii. S-au găsit şi figurifeminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice.Populaţia aparţinând culturii Cucuteni avea o organizareprotourbană, cu locuinţe mari, cu vetre interioareÎn locuinţele ce fac parte din cultura Cucuteni au fostîntâlnite câteva cazuri unde, în podeaua locuinţelor, aufost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptu-lui că oamenii se ingropau la temelia caselor, în mod ri-tualic. Acest lucru pare să fie susţinut şi de lipsanecropolelor.Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roşul,albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatu-ra la care a fost ars vasul respectiv.

În Canada aveai o situaţie bună, nu te pu-teai plânge. De ce ai revenit în România?

Mi-a fost pur şi simplu dor de... acasă. ÎnCanada aveam trei clinici. Făceam 200 de km zil-nic. Într-o zi, am fost de gardă. Era o zloată cevaîngrozitor. Obosit, în maşină am dat drumul laradio pe un post de muzică clasică. Au dat Enescu.Chestia asta m-a doborât. Am ajuns acasă şi i-amspus soţiei mele: „gata, plecăm acasă”. Nu mai re-zistam acolo. Poate ţi se pare patetică povestea,dar aşa a fost. În trei luni am vândut tot. Mă gân-deam să vin să stau aici câteva luni pe an şi restul

în Canada. Dar am venit de tot.Cum a fost întoarcerea? Cum ai găsit Româ-

nia?

Când am ajuns pe aeroport, am cre-zut că am aterizat în iad. Trebuiesă-ţi spun că nu am mai înţelesRomânia deloc. O idealizasem într-

atât încât am fost de-a dreptul şocat când m-amlovit de realitate. Spitalele arătau ca după un răz-boi. Era dezolant. M-am hotărât să fac ceva. Aşacă am cheltuit peste 1 milion de dolari pentru rea-bilitarea dializei. Am făcut o fundaţie care să aibăacest obiect de activitate, dar am întâmpinat o re-zistenţă îngrozitoare din partea unor oameni im-portanţi în lumea medicală.

Cu toate piedicile puse ai continuat sădefrişezi, pe cât posibil, domeniul medical din Ro-mânia...

Am fost prima companie care a adus în Ro-mânia ficatul artificial, am făcut prima donaţie, de

25.000 de dolari, pentru bolnavii de SIDA, amadus primul test de sarcină, am adus substanţa încare să fie ţinuţi rinichii pentru transplant. Am fă-cut ceva totuşi.

Cum ai ajuns de la dializă la Cucuteni?Am terminat cu toate acestea când mi-am

dat seama că situaţia devenea mai mult decât pe-nibilă. Eu încercam să ajut, dar ai noştri refuzausă fie ajutaţi. Învăţaseră foarte repede cum se facafacerile în domeniul medical. M-am scârbit detoate astea şi m-am retras. Am rămas doar cu acti-vitatea pe aparatură medicală. Ei bine, de Cucu-teni ştiam din cărţile de istorie. Eu sunt un co-lecţionar de artă. La vremea aceea, îmi plăceaufoarte mult grecii. De fapt, în virtutea acestei pasi-uni am susţinut financiar, neoficial, situl de la His-

GABRIELA SIMON în dialog cu ROMEO DUMITRESCU:

„Nu avem grijă de trecut”

Ei bine, de Cucuteni ştiamdin cărţile de istorie. Eu suntun colecţionar de artă. La vre-mea aceea, îmi plăceau foarte

mult grecii. De fapt, în virtuteaacestei pasiuni am susţinut

financiar, neoficial, situl de laHistria. La un moment dat, unstudent a venit şi mi-a arătatnişte cioburi. Am fost şocat

când le-am văzut pentru că numi-am putut imagina niciodatăcă arta cucuteniană poate fi

atât de rafinată şi de elegantă.L-am întrebat pe student de

unde le are. Mi-a spus că de la Poduri,

în judeţul Bacău.Cariatidele

Parthenonul

25

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

tria. La un moment dat, un student a venit şi mi-a arătat nişte cioburi. Am fost şocat când le-amvăzut pentru că nu mi-am putut imagina niciodatăcă arta cucuteniană poate fi atât de rafinată şi deelegantă. L-am întrebat pe student de unde le are.Mi-a spus că de la Poduri, în judeţul Bacău. Nu mi-a venit să cred. Poduri era la doar câţiva km delocul în care mă născusem. M-am dus acolo. Vacilepăşteau liniştite pe miriştea plină de cioburi. Eraufantastic de multe. Am intrat în legătură atunci cuprofesorul Dan Monah, cu profesorul Ursulescu şicu Gheorghe Dumitroaia de la muzeul din PiatraNeamţ. Ne-am strâns cu toţii la situl de la Podurişi am hotărât reînceperea săpăturilor acolo. Nu semai cercetase nimic din 1992 pentru că nu se maialocaseră fonduri de la minister. Toate acestea seîntâmplau în 1999. În 2000 a început prima cam-panie arheologică după opt ani de pauză.

Tot atunci ţi-a venit ideea ca fundaţia pe ca-re o făcusei pentru dializă să îşi schimbe obiectul deactivitate?

Oricum nu funcţiona. Aşa că s-a trans-format în Fundaţia Cucuteni pentruMileniul III.

Te-ai hotărât atunci să cumperi situl de laPoduri. Cum e să fii porprietar de sit arheologic?

Am intrat în legătură cu proprietarii. Măinteresa o bucată de 1,8 ha de la poduri. Exactacolo unde este situl. L-am cumpărat, după multediscuţii, cu 10.000 dolari. Ştii cum m-am simţit?De parcă aş fi proprietarul platoului Piramidei dinGizeh. Eram proprietarul celui mai important sitde Cucuteni din lume. Era firesc să am un astfelde sentiment. Am cumpărat apoi Isaiia şi Creţeşti.Am încercat să iau şi situl de la Ruginoasa însă aucerut nişte preţuri exorbitante.

Ai intrat în lumea arheologilor. Cumte-au privit? Ca pe un Mecena sau ca pe un in-trus?

Aş spune că m-au privit ca pe un Me-cena. Nu e puţin lucru să vină cineva săinvestească bani în siturile arheologice.

Ce te-a făcut de fapt să îţi investeştibanii în Cucuteni şi nu într-o echipă de fotbal?

Sincer? Jalea. Siturile arheologiceerau devalizate. Aceste locuri care ar puteada răspunsuri la multe dintre întrebările isto-riei româneşti, a istoriei omenirii erau pur şisimplu vandalizate. Din păcate nu avem grijăde un trecut care, pe noi, românii ne-ar puteapropulsa printre celelalte naţiuni ale lumii.Acesta e motivul pentru care, atât cât pot, amcumpărat situri, le-am protejat, le-am redatcircuitului de cercetare.

Este Cucuteniul un brand pentru Ro-mânia?

Este un brand pentru fiecare ţară încare s-a dezvoltat această civilizaţie miste-rioasă încă. Numai că noi, cu greu facem cevapentru asta. Ucraina, spre exemplu, este oţară care-şi caută rădăcinile, este o ţară caredoreşte să aducă în faţa lumii originea ei. Noine mulţumim că ştim de Ştefan cel Mare,Mihai Viteazul şi alţii. Restul... Cred că noiromânii suferim de elitismul latin. SuntemCaligula, Tiberiu şi Septimius Sever la un loc.Revenind, ucrainenii au promovat cu multmai mult civilizaţia Tripolie (echivalentul Cu-cuteniului nostru), au scos o enciclopedie Tripolie.S-au preocupat mai mult decât noi de promovareaacestei civilizaţii.

Eşti iniţiatorul a ceea ce s-ar putea numiPacea de la Bucureşti. Despre ce este vorba maiexact?

În urmă cu câţiva ani am fost la Kiev la uncongres internaţional Tripolie. Acolo am discutatcu cei doi care, asemeni mie, finanţau cercetărilearheologice neolitice: Platonov şi Taruta. Am vor-bit îndelung cu Platonov şi am încercat să stabi-lim un protocol de colaborare. Platonov a muritîntre timp şi lucrurile au fost preluate de Taruta.Ne-am întâlnit la Piatra Neamţ în 2006 şi am pusbazele a ceea ce numeşti tu Pacea de la Bucureşti.S-a convenit ca, de acum încolo, numele acesteicivilizaţii să fie „Cucuteni-Tripolie”, s-a convenit catoate lucrările să fie făcute în comun. Şi multe al-tele. A fost de faţă şi un reprezentant al UNESCO.Acum trebuie oficializată întreaga înţelegere.

Iniţial, ai fost doar un simplu Mecena. Nuai stat mult la mantinelă. Ai lansat, în filmul „Ne-poţii lui Adam”, o teorie interesantă cu privire ladispariţia acestei civilizaţii.

Cultura Cucuteni se întindea pe o supra-faţă de 300.000 km. Cum putea să dispară în

acelaşi timp? Întrebarea asta m-a făcut să-mi pierdmulte nopţi încercând să găsesc un răspuns. Mi-avenit ideea să pun faţă în faţă cronologia istoricăşi cea biblică. Cu o mică bătaie la cântarul istoriei

am constatat, conform datelor istorice, Cucuteniula apărut când Adam şi Eva aveau 200 de ani. Ammers mai departe şi am spus că e posibil caaceastă civilizaţie să fi dispărut odată cu Potopul.Sigur, există probe şi pro şi contra. După dispari-ţia Cucuteniului, temperatura a scăzut cinci grade,flora montană a migrat către câmpie.

Nu ai intrigat cu această teorie?Oo, ba da. Şi este explicabil. După o perioa-

dă în care religia a fost pusă la index e firesc săexiste o astfel de reacţie. Regimul comunist, exclu-siv darwinist, şi-a pus serios amprenta în cei 50 deani. Toţi privesc Biblia ca pe o carte religioasă.Eroare! Biblia este o istorie. Părerea mea e că estenecesar să se facă o punte între arheologie şi re-ligie. Trebuie înţeles că istoria nu a fost niciodatăobiectivă.

A mai trecut ceva vreme şi, în legătură cugrupul celor 21 de statuete feminine, ai lansat o no-uă teorie. De data aceasta, nimic religios ci pur me-dical.

Ştii, când ai în jurul tău astfel de comorieste imposibil să nu începi să le cercetezi cu aten-ţie. M-am tot uitat la cele 21 de statuete feminine.Alte nopţi nedormite. Nu înţelegeam de ce suntdiferite, de ce unele au incizii, altele nu. De ce une-

le au scaunele şi altele nu? De ce unele sunt maimici, altele mai mari? Specialiştii spuneau că suntidoli. Am întrebat şi eu: la care se închinau? Lacea mai mică sau la cea mai mare? Am încercat să

pun statuetele în relaţie cu falusurile, găsiteîn aceeaşi cutie cu cele 21 de statuete. Amprivit totul ca un medic şi am ajuns la con-cluzia că de fapt este o trusă pentru tinerelefete. Era un mod de a le educa sexual. Amlansat această teorie la Congresul Internaţi-onal Cucuteni de la Piatra Neamţ. Iarăşi amintrigat, fireşte. Pentru teoria asta am fostajutat de un doctor ginecolog. Este o posibilăexplicaţie. Nu spun că nu poate fi dărâmatăteoria mea dar deocamdată este singura lo-gică.

Am să te întreb direct: câţi bani aicheltuit pentru civilizaţia Cucuteni?

Peste 400.000 euro. Dar nu cred căasta e important. Imaginează-ţi că acum ampeste 6000 de piese, de la silex pâna la vasede tot felul. Aproape că nu mai am loc undesă le pun. Am preluat campanii din anii ´56-´60 şi le-am restaurat. Dar mai sunt 104 sacidepozitaţi în Palatul Culturii de la Iaşi. Con-diţiile în care sunt păstrate sunt dezastru-oase. Se va pierde identitatea şi, în timp, vordeveni doar nişte cioburi şi atât. Aproape50% din ceea ce se află în Muzeul Cucuteniaparţine colecţiei Fundaţiei pe care o con-duc. În Moldova, unde nu vrei nu găseştiCucuteni. Am dat bani, e adevărat. Dar ammulţumirea că prin fundaţie am reuşit săpregătesc noul val de arheologi. I-am trimisla congres în străinătate, la burse. Ei suntcei care vor continua să lucreze în acestdomeniu fascinant. Reproşezi ceva arheologiei române?Cred că şi arheologii români trebuie să în-

ţeleagă că pentru ca rezultatele să fie maxime tre-buie să colaborezi cu specialişti din alte domenii:fizică, chimie, biologie etc. Nu se mai poate facearheologie doar cu târnăcopul şi atât. Nu mai tre-buie să fie atât de individualişti. Iar în ce priveştearheologii care au cercetat Cucuteniul pot să spuncă, din păcate, nu au pus această civilizaţie în con-text mondial. Găsim asemănări la ceramică şi înChina, în Israel etc.

Care e cel mai important eveniment pe careîl pregăteşti în acest an?

Va fi organizată o expoziţie la Vatican înseptembrie. Trebuie să ne apucăm serios de orga-nizarea acestei acţiuni. Detalii am să-ţi dau cu altăocazie, poate mai aproape de eveniment.

O proiecţie de viitor?Dacă statul nu se va implica de-adevărate-

lea, şi mă gândesc la înfiinţarea unui muzeu, dacănu se va ocupa de educaţia tinerilor, situaţia va fidramatică. Nu sunt patetic, dar aşa văd eu luc-rurile. Oare degeaba o fi spus Mircea Eliade în1931 „Civilizaţia Cucuteni este cea mai persona-lizată parte din istoria României”?

Octombrie 2006

Atena văzută de pe Acropole

Romeo Dumitrescu

26

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Sunt întipărite pentru totdeauna în min-tea, inima şi literatura absolvenţilor sec-ţiei de italiană de la Universitate cele-

brele incipit-uri montaliene, tip: „Esterina, i vent’an-ni ti minacciano,/grigiorosea nube…”Non chiederci laparola che squadri da ogni lato/ l’animo nostroinforme…” Spesso il male di vivere ho incontrato…„Gloria del disteso mezzogiorno…”Avrei voluto sentir-mi scabro ed essenziale…” Se la ruota s’impiglia nelgroviglio/ delle stelle filanti…”Come la scaglia d’oroche si spicca/ dal fondo oscuro e liquefatta cola…Citatele sunt din masiva antologie bilingvă apărută laEditura Humanitas Poesie. Poezii, 2006, 376 p. Estevorba de o ediţie îngrijită de Şerban Stati ce fi-gurează şi în calitate de traducător, alături de FlorinChiriţescu, Ilie Constantin, Marian Papahagi şiDragoş Vrânceanu.

Prefaţa lui Pietro Cataldi are darul obiecti-vităţii calme, oferind o interpretare critică ce nu faceabstracţie de contextul istoric, de biografia, locurileşi „muzele” predilecte ale poetului italian. Departe dea relua ştiutele calificări apologetice minate de didac-ticism, criticul reface itinerarul elaborării şi pub-licării culegerilor ce l-au consacrat pe Montale, nudoar ca poet, ci ţi ca un maître a penser, oricum caun reper estetic ţi civic în vremuri de restriţte.Debutând în deceniul doi al veacului XX, clasicizan-tul Montale, înrâurit de rezoluţiile ermetice ale unuiParronchi sau Luzi, interferează cu neorealismulunui Pasolini sau cu neoavangarda generaţieibotezate i nuovissimi (Giuliani, Pagliarini, Sanguinetietc.). Cel din urmă avatar al poetului este identificatde Cataldi în dicţiunea profetică, epigrafico-aforistică a cărţilor în chip de jurnal, mar-cate de biografism şi sarcasm, comporta-mente tipice pentru cultura postmodernă.

Aşadar, Eugenio Montale (Genova1896 - Milano 1981) slujeşte poezia veaculuisău vreme de 65 de ani ca martor, actor şisenzor al unei crize istorice şi existenţiale(războaie, dictaturi, coşmarul atomic) care amarcat ireversibil Ocidentul. Confruntându-se în primul rând cu lipsa semnificaţiei şi asensului vieţii, poetul aruncă în joc marilesale metafore revelatorii, un intens, subver-siv contrapunct între consternare, perplexi-tate, disidenţă, opoziţie. Fapt e că arsenalulimaginarului său a intrat în istoria poezieişi în conştiinţa publică încă în timpul vieţiipoetului, fie că era vorba de peisajul medit-eranean al Liguriei din „Ossi di seppia”(1928), un corespondent în linie simbolică alGinestrei leopardiene, de valorile cardinale aleFlorenţei umaniste din „Le occasioni” (1939), fie depoezia din „La bufera e altro” (1956) datorată etapeimilaneze a unui Montale confruntat cu efectele noiisocietăţi de masă şi ale consumismului frenetic.Opţiuni tematice personalizate de inconfundabila gri-fă stilistică montaliană.

O revizitare mai puţin abstractă a stadiiloroperei montaliene face Cataldi evocând principalelefiguri feminine care au însoţit rând pe rând cărţilepoetului. Spre deosebire de adolescentina Arletta ceduce cu gândul la leopardiana Silvia aflată sub sem-nul fatalităţii, Clizia (nimfă iubită de Apollo), inspira-toarea „Prilejurilor”, este o emblemă a intelighenţiei,culturii şi civilizaţiei occidentale, mai precis atemelor iudeo-creştine. Irma Brandeis, de origineebraică mitteleuropeană, îl va cunoaşte pe poet laFlorenţa în calitate de cercetătoare americană aoperei lui Dante. Sub semnul erosului şi vitalităţiicarnale va fi în schimb coliziunea lui Montale (la 53de ani) cu tânăra poetă Maria Luisa Spaziani, zisăVolpe; cumpătatul autor de motete şi madrigale dăfrâu liber avatarului pătimaş, convertindu-se la idol-atria formelor feminine, de care până şi Sf. Anton afost ispitit. După mai bine de zece ani de tăcere,Montale revine în peisajul poetic cu volumul „Satura”(1962) aflat sub auspiciile unei noi muze, zisă Mosca,nu alta decât Drusilla Tanzi, soţia sa vreme de câte-va luni şi de curând moartă, dar cu care mai avuseseo rundă de iubire cu mulţi ani în urmă ( perioada ’27– ’39). Departe de avea puterea de seducţie a Vulpiisau farmecul intelectual al Cliziei, Mosca este totuşiun partener tutelar de dialog, obstinat şi critic, gatasă-l apere pe poet de obscenitatea masificării invaziveşi de ipocrizia falselor elite. Mitologia psiho-exis-tenţială din cărţile de tinereţe anticipă şi includeaventura metafizică din cărţile de maturitate. Poetulce realizează condiţia de proscris a subiectului sensi-bil aflat în dizarmonie cu realitatea social-istorică,nu-şi refuză totuşi o cât de firavă speranţă derenaştere: „Am atâta credinţă încât mă arde; sigur /cine mă va vedea va spune e-un om de cenuşă / fărăsă înţeleagă că era o renaştere.” (p.36o, traducere deM.P.).

Revoluţionând limbajul poetic al vremii încăimpus de stilemele dannunziene, cât şi de cele pascol-iene, fructificând din mers experienţa simbolistă şiexpresionistă europeană, Montale revizitează mod-elul dantesc, inclusiv procedurile alegorice, lexicale şiprozodice ale divinului florentin. Dacă vom adăuga şi

empatica admiraţie pentru poetica lui T.S.Eliot, neexplicăm gradul sporit de dificultate al poeziei luiMontale în comparaţie cu poezia unui Saba sau Un-garetti, mai „umană”, mai respirabilă, parcă. După cei s-a decernat premiul Nobel (1975), Montale renunţăla structurile articulate tematic, oferind culegeri înformă de note de jurnal, fragmente şi diverse,titlurile acestora fiind pe măsură: „Jurnal din ‘71 şidin ‘72” (1973), „Caiet pe patru ani” (1977), „Alteversuri şi poezii risipite” (1981). Aceste cărţi aunuanţat şi desăvârşit” vocea oficială a Italiei”, cum îlnumeşte Cataldi pe Montale.

Selecţia poeziilor oferite cititorului deopot-rivă român şi italian este, ni se spune în nota sem-nată Ş.S., opţiunea îngrijitorului ediţiei care a avutîn vedere atât reprezentativitatea textelor pentrufiecare etapă, cât şi (mai ales) „calitatea versiunilorromâneşti, apărute anterior în volume şi la care amavut acces”. Aşadar, sunt reeditate culegerile montal-

iene a patru italienişti. Dragoş Vrânceanu, FlorinChiriţescu, Marian Papahagi şi Ilie Constantin. Întreaceştia, doar primul şi ultimul erau şi poeţi, şi doarultimul mai este în viaţă. I.C. este primul traducătorîn limba română al lui Montale, cronologic vorbind(1967), urmat de D.V. („Poezii”, 1968, ediţie bilingvă),de F.C. („Quaderno di quattro anni/ Caiet pe patruani”, 1981) şi de volumul antologic de „Poezii” (1988)semnat de M.P. Nu este departe clipa, suntem con-vinşi, când va apărea traducătorul unic, apt să asig-ure omogeneitatea stilistică pe măsura operei poet-ice montaliene; până atunci, mulţumindu-ne cu ace-astă ofertă fatalmente mozaicată, vom face câtevaobservaţii, îndreptări şi sugestii pe adresa soluţiilorşi interpretărilor fiecărui traducător mai suspomenit.

Aşadar, regretatul Marian Papahagi care

semnează mai mult de jumătate din textele antolo-gate, se dovedeşte a fi un bun cunoscător al limbaju-lui poetic montalian, versiunea sa româneascăprobând o stăruitoare voinţă de perfecţiune. Şi to-tuşi… Dorind să instaureze prozodia specială a luiMontale (melodie amplă plus sincope plus epică aton-ală plus madrigale şi motete plus…) M.P. sfârşeşteprin a poetiza pe filiera unui melos reminiscent dinpoezia română, menit parcă să menajeze clişeelemnemonice ale cititorului, inclusiv prin preluareaunor lexeme specifice. Ce poate însemna „mişcareapoalei din vecie” (p.39) decât subevaluarea vocabulei„grembo” în detrimentul sensului ei figurat de inimă,matcă, profunzime; „să treci miezul zilei pal şi făr-aminte” (p.57) este lung şi inexpresiv pentru incisivul„meriggiare pallido e assorto”. Nu ne miră uneleechivalări stridente, inexacte sau simpliste, unelecazuri de diluare a frumuseţii solemne a originaluluide dragul unor rime irelevante (p.73) cât traducerileliterale ale unor cuvinte, tip „frige un reflector”(frigge înseamnă de fapt sfârâie), „zahărul în cub” (înloc de zahăr cubic), „apa serală”, „conflagrante”, „arfi de dus la rug”, „larg nevândute” (ultimele trei într-o singură poezie din 9 versuri, p.297). Brevitatea inci-sivă din „sui superstiti” este inexplicabil trădatăprintr-un număr dublu de silabe, cele două cuvintefiind traduse prin patru: „peste cei care supravieţui-esc” (191). Nedumeriţi inclusiv de eroarea gramati-cală „vor apare” (p.215), vom observa că este de-adreptul prozaică folosirea în poezie a unor termeni ca„modalitatea de a evita capcanele” (p.273), „colabo-rarea”, „scopurile”. Uneori mirarea noastră în faţa

unor echivalări pripite în deserviciul originalului,devine perplexitate, căci a traduce „i nostri com-merci con l’Altro” prin „comerţul nostru cuCelălalt” poate ului pe oricine, chiar şi pe neştiu-torul de limbi romanice care intuieşte că Montalea folosit termenul în sens de legături, treburi,relaţii, negocieri, dar în nici un caz de comerţ.Inutil complicată ni se pare traducerea prin „atâtde ancorată în nisipuri” (p.291) a expresiei „cosěinsabbiata” (adânc îngropată, dată uitării).

Ne vom referi, desigur, şi la ceilalţi tra-ducători, proporţional însă cu numărul de textesemnate. D.V., poet fiind, îşi îngăduie uneori lib-ertatea de a modifica expresii din original, încâtte întrebi dacă nu este vorba de o perpetuare aunei greşeli de lecţiune sau de tipar: în poezia„Falsetto” versul „salgono i venti autunnni” esteechivalat prin „urcă vânturi de toamnă” (p.45),deşi este vorba de cele douăzeci de toamne aleEsterinei. Tot astfel, „ricordi la lucertola” este

tradus cu „ţi-e mintea la şopârla” când de fapt Mon-tale vrea să sugereze asemănarea eroinei cu şopârla,traducerea corectă fiind „aminteşti de şopârla…”.Iluminant şi totodată exact traduce poetul şi eseistulI.C. poeme dificile precum „Arsenio” (în ciuda fran-ţuzismului „antrenează” din primul vers), „DoraMarkus”, „Motete”, „Mamei” (am fi preferat pentruadjectivul „sgombra” adjectivul pustie, iar nu sum-bră), „Grădina” (neologismul „predilectă” din aldoilea vers, p.209, nu este foarte inspirat).Traducând volumul „Caiet pe patru ani”, Florin Chi-riţescu se dovedeşte a fi fost un filolog şi un om decarte cu experienţa a sute de traduceri menite săapară la Editura Univers unde era redactor. Foarteîngrijit şi cu o intuiţie fără greş a expresiei poeticeromâneşti, F.C. greşeşte doar atunci când nu verificăîn dicţionar, bazându-se doar pe memorie. Este cazultraducerii sintagmei „le larve di un premondo”(p.304) cu „larvele unei lumi dinainte”, corect fiindfantasmele…; „dio dimidiato” (p.310) înseamnă zeunumai pe jumătate, iar nu „zeu lipsit de orice dum-nezeire”. Ne-a pus pe gânduri totuşi traducerea unorverbe la perfect simplu (provvidero, divenni, p.326)prin forme verbale de viitor. Impecabil traduce tan-demul F. şi Ş.S. (în ciuda unor extensii sau contracţiiale versului montalian , vezi „Rebeca, p.279). Câtevasugestii pentru textele „Arno la Rovezzano” şi„Ţiparul”: poate mărturisi, în loc de „poate spune”(p.271), încovoiată peste Arno, în loc de „Curba de peArno”, săgeata lui Amor, în loc de „săgeată a iubirii”(p.223).

Dacă tot am citit „cu lupa” această ediţie, secuvine să consemnăm inclusiv greşelile de tipar:Sanguinetti (p.5), corect Sanguineti; piů vioento(p.302), corect piů violento; stereo (p.240), corectsterco, expresie de amintire dantescă; hamuri (p.93),corect hanuri. Între „trâmbiţele de aur ale solarităţii”Mediteranei şi poezia ultimilor ani în formă de epitaf,sentenţe, stoice mesaje exorciste, s-a scurs o viaţă deom. Concluzia: de vreme ce limbajul este doar pejumătate zeu şi nu aduce mântuirea fiindcă nu ştienimic despre noi şi nici despre sine, fireşte, „contin-uăm să gândim cu capete omeneşti şi când intrăm/în neomenesc” (p. 337, traducere de M.P.).

GEO VASILE

Eugenio Montale,o ediţie bilingvămozaicată

Acropole

27

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Unul dintre primele contacte ale lui Blaga cumanifestările artei de factură expresionistăare loc în mediul vienez, în atmosfera sfâr-

şitului imperial.Etapa vieneză blagiană, un exil autoimpus de

necesitatea studiului doctoral, dar şi forţat prin natu-ra împrejurărilor războiului, poate fi învestită cu odublă semnificaţie. În primul rând, la Viena o vacunoaşte pe Cornelia Brediceanu, factor catalizator aldebutului său liric după mărturiile sale, cea care îideschide drumul spre poezia şi dramaturgia nouă1 şi,în al doilea rând, în mediul vienez va experimenta sen-timentul tragic al sfârşitului configurat artistic în man-ifestările expresioniste.

Frecventând boema vieneză, în urma unei întâl-niri cu un „student-arhitect”, Blaga intră în contact cuarta nouă prin intermediul unor „broşuri-manifeste deartă modernă”. Mărturisirile din Hronicul şi cânteculvârstelor sunt de natură să redea atitudinea imediată,aprecierea frenetică a primei receptări, dar şi evoluţiaopţiunii sale estetice şi rezervele de mai târziu asupravalidităţii programelor expresioniste. „Textul, măr-turiseşte Blaga, era însoţit şi de ilustraţii din domeni-ul picturii revoluţionare ce se încerca. Astfel luai întâi-ul contact cu inovaţiile artei «expresioniste». Pledoari-ile nu mi se păreau de loc ezoterice.Dimpotrivă, le găseam foarte clare, iartextele enunţate aveau pentru mine evi-denţa străvezie a unor axiome. Prea pu-ţin convingătoare şi catastrofal aleseerau însă, după opinia mea, exempleledestinate să ilustreze tezele: «Asteasunt noile 95 de teze ale lui Luther»,glumeam eu. Aveam în faţă desene deKokoschka, Feininger etc. (Numai înce-tul cu încetul am reuşit în cursul anilorsă-mi revizuiesc gustul faţă de noua pic-tură.).”2 Valabilitatea manifestărilor ex-presioniste este variabilă în funcţie degustul artistic blagian. „Eu continuamsă le arăt că teoria înduplecă, spuneBlaga, dar că nu mă împac cu realizărileartistice ale expresioniştilor, pe care lesocoteam lamentabile dibuiri, iar nuizbânzi.”3

Expresionismul are pentru Blaga o valabilitatedoar teoretică, în timp ce practica artistică i se paresterilă, lipsită de capacitatea de a instaura o schim-bare majoră de atitudine artistică pe care o resimţeaca necesitate imediată. Din reacţiile sale putem deducecă expresionismul, în manifestările sale vieneze, îipare insuficient alimentat de conştiinţa transcenderiispre absolut şi adoptă un individualism atât de acutîncât ar bloca accesul la „marea existenţă anonimă”.În acest context, „boema artistică vieneză” îi dă posi-bilitatea unui exerciţiu estetic din care îşi va dezvoltaun program artistic individual, original, incapabil de afi urmat, dar care va păstra inalterat spiritul cataliticce va acţiona asupra generaţiilor lirice următoare.

Motoul Secesiunii vieneze: „Epocii arta ei, arteilibertatea ei”, născut odată cu fondarea mişcării subconducerea lui Gustav Klimt în 1897, trebuie să fi fostcunoscut de Blaga care îşi descrie cu acurateţe mediulde observaţie al acestei boeme surprinzătoare pentruîntreaga modernitate europeană. El mărturiseşte căîntr-un asemenea mediu scruta „fizionomiile, mimica,gesturile acestor oameni, care prin modul lor căutausă sară din normă.”4 Dacă Blaga portretizează imag-inea artistului vienez, redat parcă după modelul deca-dentistului francez5, manifestările artistice îi apar cafiind improprii normelor sale estetice prin formele deexces isteric, întoarcerea spre un „primitivism” căzutîn „infantilism”. Aceste expresii artistice nu maireprezintă ca la început „cele 95 de teze ale luiLuther”, ci devin formele unor modalităţi de protest cepar fără un fond capabil să-l convingă. „Voiam să măfamiliarizez cu noile tendinţe ale artei. Strădaniileşovăiau între dibuiri spre un stil al «isteriei» şiîntoarceri spre un primitivism sau spre un infantilism,faţă de care nici Mântuitorul, cu al său «lăsaţi copiiisă vină la mine» n-ar fi avut îndurare.”6

Critica directă a procedeelor noii arte are o impor-tanţă deosebită pentru conturarea unei programeartistice inedite care o depăşeşte şi o completează pecea expresionistă. Teoretizările blagiene şi practicapoetică au menirea de a fixa la noi o nouă direcţie„expresionistă” care depăşeşte rigorile formative alecanonului german sau vienez şi care impune, într-omanieră originală, un expresionism „îmblânzit”, uman-izat, sincron cu toate timpurile, obiectiv major alcreaţiei blagiene.

„Lumea lui Hugo von Hofmannsthal”, adică „deca-denţa austriacă suferind de-o dulce anemie grea deamintiri”7, după cum îi mărturisea poetul Corneliei,trebuie să fi avut o influenţă importantă asupra luiBlaga, el creând totuşi în atmosfera începutului de

secol. Ca şi la Hofmannsthal, la Blaga putem recu-noaşte în poezie o formă sublimă de cunoaştere, moda-litate de accedere la misterul fiinţei. De altfel, R.-M.Albérčs admitea că „a atribui poeziei un rol metafizicînseamnă, în momentul în care omul începe să seîndoiască de alte mijloace de cunoaştere, să facă dinaceasta un instrument de cunoaştere.”8

„Kakania” lui Musil îi induce şi lui Blaga senza-ţia sfârşitului, sentimentul angoasant al unei lumiparadoxale care intră în secolul al XX-lea cu moş-tenirea afectivă, asumată tragic, a unui timp trecut,

considerat de cele mai multe ori desuet. „Cel ce studi-ază istoria habsburgică a secolului al XIX-lea poate cugreu nega farmecul dialecticii hegeliene ca modalitatede explicare a istoriei; căci în istoria habsburgică potfi întâlnite tot timpul situaţii ce generează propriul lorcontrar.”9 Astfel de stări contradictorii, paradoxuricare agresează memoria individului, sunt experimen-tate şi exprimate şi de generaţiile vieneze precum„Secession” sau „Jung-Wien”, stări cu care şi Blagaintră în contact. El experimentează atât la Viena, darşi în Ardealul austroungar sentimentul angoasant alagresiunii modernităţii asupra „permanenţei matri-ciale”, înţelegând necesitatea protestului tinerilorîmpotriva unei generaţii şi „mode” în declin.

Pentru artiştii vienezi spaţiul acestei modernităţieste unul atât de diversificat încât au tendinţa con-stantă de a se plasa în centrul lumii noi10. Este cert

că Viena „este locul convergenţelor surprinzătoareîntre empirismul logic, Freud, pictură. Viena, pentruunii este locul de naştere al modernităţii.”11

Polul modernităţii estetice europene se mută, într-un asemenea context socio-istoric, în Viena începutu-lui de secol XX, iar necesitatea răsturnărilor sociale,turnura istorică generează şi din punct de vedere artis-tic o mişcare conexă. Paradoxul vienez este generat deconflictul celor două lumi: pe de-o parte o Vienă atradiţiei burgheze, tributară unui timp trecut, o lumeanacronică şi, pe de altă parte, noua mişcare rev-oluţionară şi reformatoare a tinerilor artişti grupaţi înmişcarea „Jung-Wien”.

Vechea gardă artistică încerca să resurecţionezetrecutul printr-un act de mimetism specific sau chiarsupralicitându-l, spre exemplu, prin supradozarea dec-orativă, căci „Neavând un stil propriu burghezii nuputeau decât să imite trecutul.”12 În schimb, mişcarea„Jung-Wien” pornea de la dezideratul modern al nevoiiunei arte noi, fără constrângeri, aşa cum o proclamasegruparea Secesion, prin programele contestatare aletrecutului, refuzând cu orice preţ „conspiraţiatăcerii”.13 Artişti din noua gardă, precum Hugo vonHofmannsthal, Leopold von Andrian, Karl Kraus, darşi critici dintr-o generaţie anterioară, precum Her-

mann Bahr, Theodor Herzl, Arthur Schni-tzler, încearcă să impună estetismul careacţie şi alternativă la stereotipia şi con-strângerile lumii burgheze. Fraza luiKierkegaard: „Un individ nu-şi poateajuta epoca şi nici să o salveze; el poatedoar să exprime faptul că ea apune” estefundamentală în contextul unei generaţiicare constată că, de cele mai multe ori,reacţia pe care o prevăzuse împotriva„gerontocraţiei şi diletantismului” estesortită eşecului.

1 În Hronicul şi cântecul vârstelor (EdituraEminescu, Bucureşti, 1973, p. 164-165), Blagaafirmă elocvent, referitor la întâlnirea cuCornelia Brediceanu: „Adusese cu ea, dinElveţia, gustul pentru poezia franceză cea mai

nouă. De la ea auzeam întâia oară unele nume prestigioase, într-o vreme, când eu ignoram într-adins creaţia poetică a prezentu-lui, […]. Cornelia îmi vorbea despre Francis Jammes, Claudel,Maeterlinck. Ea se uita prin geamuri neaburite de istorie de-adreptul în vitrina actualităţii […]. Eu mă oprisem la Ibsen. Eacitea pe Strinberg şi pe Knut Hamsun.”

2 Ibidem, p. 153.3 Ibidem.4 Ibidem, p. 160.5 Imaginea artistului « decadent » vienez este surprinsă de

Blaga ca o supralicitare a artificialului şi prin exacerbări voiteale eului, prin mimică, gestică, tot ceea ce ţine de limbajul non-verbal.

6 Ibidem, p. 160.7 Ibidem, p. 171.8 R. -M. Albérčs, L’aventure intellectuelle du XX -čme sič-

cle. Panorama des Littératures européennes (1900-1970),Quatričme édition, revue et augmentée, Édition Albin Michel,Paris, s. a., p. 85.

9 Allan Janik, Stephen Toulmin, Viena lui Wittgenstein,Traducere şi note de Mircea Flonta, Editura Humanitas,Bucureşti, 1998, p. 38.

10 Încă în debutul studiului său intitulat Modernitateavieneză şi crizele identităţii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,Iaşi, Jacques Le Rider explică potenţialele cauze ale crizei iden-titare ale acestor generaţii, situaţie care ar putea fi justificată şide „situaţia socio-culturală a Monarhiei austro-ungare, în interi-orul căreia efectul de întârziere se conjugă cu un efect de recu-perare.” (p. 17). Din acest punct de vedere, după cum remarcăşi Jacques Le Rider, prin comparaţie cu celelalte mari capitaleeuropene moderne (Paris, Londra, Berlin), Viena ar avea „rolulultimului venit”. De asemenea, pentru reliefarea elementelorconstitutive care au determinat acel „fin de sičcle” vienez ţi pen-tru completarea imaginii vieneze la începutul secolului al XX-leaeste relevant studiul lui William M. Johnston, Spiritul Vienei. Oistorie intelectuală şi socială (1848-1938), Traducere de MagdaTeodorescu, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

11 Henri Meschonnic, Modernité, modernité, Gallimard,Paris, s. a., p. 171. Criticul francez realizează în amplul săustudiu asupra modernităţii o interesantă analiză a mişcării mod-erne vieneze într-un capitol intitulat „La modernité ŕ la mode deVienne” (p. 171-199).

12 Allan Janik, Stephen Toulmin, op. cit., p. 41.13 Ibidem, p. 44.a

FLORIN OPRESCU

Sensul blagianal modernităţii

Lucian Blaga

28

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

„Îngrădirile noologice” din substratulfiinţei, dimpreună cu învăţăturile decurse din înţe-lesurile sădite de Dumnezeu în lume, alcătuiesceuxiniile (euxinos însemnând ospitalier), episte-mologiile ospitaliere ale existenţei; astfel, cafiecare lucru să fie o invitaţie la bucuria vieţii, atrăirii şi împărtăşirii în lumina învierii (cum binespune profesorul sociolog Ilie Bădescu). Dar nueste ceva mai nepotrivit acestora decât gnoseolo-gia agresivă, cunoaşterea care desfiinţează lucrul,firea, spre a se săvârşi pe ea (orgoliul paranoid aldemiurgismului).

Fiind întemeiată pe iubire şi întâmpinare,pe ospitalitate, „puntea euxiniană” dă nădejdeaînvierii de obşte.

Fără fiorul primordial din făptură esteimposibilă şi oglindirea sinelui, întoarcerea oglin-ditoare asupra noastră, asupra faptelor şi trăirilornoastre, asupra conştiinţei de sine, rădăciniisinelui. O anumită „distanţă”, o nepotrivire poateapare între actul săvârşit, fapta omului, şi aceastăconştiinţă. Chiar acestă „nepotrivire” ne asigurăcă bazele vieţii sunt duhovniceşti, că binele estechiar permanent şi în tot locul. Ea dă şi măsuraîntre ceea ce fac, sau am făcut, şi ce sunt euchemat să fac, fiind permanent chemat să urccătre asemănarea cu Dumnezeu, să dau plenitu-dine chipului Său din mine.

Demiurgul arhitect nu este tulburatde nici o „nepotrivire”. El face doar ceea ceeste obsedat-încântat să facă ( „întâmplător”ceea ce i se ordonă de către mincinosulstăpân al sufletului său). Conştiinţa sa ,nestrăbătută de acel fior primordial, caredoar ricoşeaza pe fiinţa sa, rămâne o uscatămembrană bidimensională, o coajă cu totulopacă în care nu se poate oglindi nimic înţe-legător (el este convins că „păcatele” sunt şiele tot handicapurile oamenilor religioşi ).Iar faptele sale îi vor pare doar semnelebiruinţei raţiunii, puterii sale autonome,„ştiinţei” sale despre moarte.

Pentru omul religios, pentru orto-doxul trăitor, acea „nepotrivire” explică şi „liber-tatea” omului de a aluneca, de a se împuţina onto-logic (uneori până la îndobitocire sau demonizare).El ştie că, cu cât nepotrivirea este mai mare, cuatât realitatea sa noologică, duhovnicească, estemai redusă. În acest fel oamenii se nepotrivescîntre ei, şi între ei şi Dumnezeu. Ba chiar seîmpotrivesc. Dar nepotrivirea nu izvorăşte dindiferenţele lumii, căci ele sunt foarte bine potriv-ite prin mila şi răbdarea lui Dumnezeu. Doar că,unii îşi compun „imaginea despre sine” şi desprelume, în oglinda arheală a fiorului divin, primor-dial; iar alţii, din contră, o neagă, fiind înclinaţitot timpul să o piardă. Unii chiar cred că o pottransforma, că o pot reconfigura, că o pot treceîntr-o altă oglindă ( cât mai înşelătoare, mai plinăde aparenţe, de amăgiri, adică în sediul închipuirii). Unii dintre aceştia vor naşte parareligii, înte-meiate pe sincretisme religioase, ca nişte demiur-gi recenţi, ce şi sunt: idologi şi sofişti, filistinii luiNietszche. Pentru că ei sunt oameni fără dimensi-une morală şi religioasă, filistinul opus creatoruluiautentic ( vasul însetat de harul divin). În schimbvor fabrica cu febrilitate cele mai noi şi iarăşi mainoi artefacte, făcând din ritmul schimbării însuşiun simptom paranoic mondial. Căci vedem că, înoraşul bancar mondial, arhitecţii demiurgi seridică continuu unii peste alţii, călcându-se pe cap,pe artefacte, pe planşele cu planuri, pe orice senimereşte. Prestigiu peste prestigiu, faimă pestefaimă, unii căzuţi deodată la baza piramidei, alţiiridicaţi deodată în vârful piramidei, într-o devă-lmăşie fără limită, într-o accelerată descreierare. Omişcare simetrică cu dinamica „magnificilor loredificii-artefacte”. Nu mai este, desigur, timp şiconştiinţe pentru aşezări valorice, pentru întoar-cerea oglinditoare şi ordonarea prin oglindaarheală. După o posibilă vreme de „nepotrivire”,conştiinţele lor sunt acum doar „potrivite”; potriv-ite desigur doar destrămării (dezagregării) dezlim-itate; pentru că ei sunt chiar oameni aritmetici,interşanjabili, virtualităţi, închipuire fumegândădar plină de orgoliu, plină de dispreţ pentru tot ceeste umil. Urăsc la fel de mult creaţia autentică,precum urăsc Frumuseţea Raiului, Binele şiAdevărul. Creaţia bazală a „marelui povestariu”popular, fiorul primordial de acolo, lor li se parerezultat al obscurantismului (religios), un fel debarbarie. Realizările lor însă, artefactele lor,maldăre în creştere, doar „excelenţa”. Tocmai„potrivitul podiş” nonontologic pe care se poate

aşterne biruitor ecumenismul, însă niciodată ecu-menicitatea.

Vedem deci că realitatea noologică, duhov-nicească, este foarte diferită şi variabilă în lume.Pe firul acestui fior omul se poate înălţa, reunin-du-se cu Dumnezeu, întorcându-se până la „imag-inea primordială” a Raiului, în care sălăşluieşte caputere arheală Dumnezeu cel necuprins, cel Atot-proniator. Prin înălţare acest om, va descoperitreaptă cu treaptă, fericirea „grădinilor”, a tuturorgrădinilor duhovniceşti în care se poate manifestaîmplinit fiorul divin, cu aproapele, cu familia, cu

tot poporul lui Hristos din Biserica Sa drept mări-toare. Acesta poate descoperi acolo şi marea eux-inie, dar şi răscumpărarea deplină, cea prin mar-tiriu (acolo unde cultura vede doar tragedie; dar laDumnezeu nu este tragedie).

Între acest fel de împlinire, de trăire în ple-nitudine, şi cea a filistinului nietszchenian, estechiar un zid peste care nu pot zbura nici păsările.Cei ce preferă orice alt adevăr decât Hristos, dom-inaţi de „raţionala” lor rătăcire pe suprafaţa exis-tenţei, căutând mereu alte „raţiuni de viaţă”, darevitând întotdeauna sensul ei luminos, nu pot niciînţelege, nici trăi Sărbătorea ca „existenţă de peculme”; căci oarba lor mişcare pe valea plângerii(pe care o văd ca pe un liman strălucitor), închi-puită ca pe o iscusinţă demiurgică, nu este decâtagonisirea eternei tristeţi. Sărbătoarea nu mai arenevoie să caute raţiuni de viaţă, deoarece în eaexistenţa, prin ea însăşi, oferă o supremă raţiuneduhovnicească.

Dar cât de degradate sunt formele „exis-tenţei raţionalizate”, viaţa filistinului nietszchen-ian. De pildă raţionalizarea pe care o procurăbanii, ori pe cea pe care o oferă organizareamuncii în jurul profitului, sau a pieţii. Căci acesteinfraraţionalizări nu ating fiinţa, sunt indiferentefaţă de suflet, de finalităţile sale; şi nu pot eliberaomul de dezunirea cu Dumnezeu, cu sine, cusemenul şi cu natura.

Omul demiurgic recent, arhitectul noilorturnuri babilonice, ale încadrărilor de faţadă,exclusiv corporeistice şi externale, destrămătoarede fiinţă, prin mecanica oarbă a propriei sale exis-tenţe, neputând să se afle niciodată în sărbătoare,determină chiar regresul Sărbătorii. Iar arhitec-turile-artefacte cu care imundă lumea, chiar o valea plângerii fac din lume, eternă şi întunecatăîntristare.

Neputând ajunge în Sărbătoare, el, filistin-ul recent, urâtorul creaţiei adevărate, nu poate finici în fapte de credinţă, nici în actul de creaţie.Şi cum să nu fie străin de acestea când el urăşteSărbătoarea tocmai pentru că ea este o „antici-pare pământeană a raiului”. Obsesia raţionalizăriiîl poate feri de „zguduiri mai mari în ordineacăilor către pâine”, dar nu-i oferă nici o poartăcătre pacea sufletului, către trăirea luminoasă(pregustare a raiului), ca întregire a omului, sădităde Dumnezeu în lume. Mai mult, el va concura cudiavolul în ura pentru CREAŢIA divină şi pentrucreaţia autentică a semenilor. Va încerca, în

shimb, să înlocuiască tot ce a creat Dumnezeu,toată zidirea, cu produsele fabricaţiilor sale demi-urgice, cu nimicnicia artefactelor şi a închipuirilorsale (al căror conţinut este un amestec magic desofisme şi ideologii). Niciodată însă nu va puteaurca pe „podişul ontologic” al Sărbătorii (acolounde lumina vine din lumina cea neapropiată).

Modernitatea a creat trei mari rupturi:Comunicarea cu Dumnezeu a slăbit sau a dispărutcu totul, sentimentul religios a fost înlocuit.Substitutele pseudoreligioase, la care îndeamnăNew-Age-ul, ni-l arată pe omul recent în cea maipenibilă închipuire a demiurgismului. Căci el cre-de că acestă pseudoreligie este o „raţiune ultimă”,ecumenismul în plenitudine, în timp ce el trăieşteo mare absenţă. În schimb, el acuză viaţa de pepoziţia victimei lui Dumnezeu; el vorbeşte tot maivehement despre tragismul vieţii la care ne obligăDumnezeu. Dar niciodată nu vorbeşte despre sin-gurul tragism real şi posibil după învierea luiHristos, Mântuitorul: adică despre tragismul păca-telor sale, pe care el le consideră biruinţe asupralumii imperfecte în care a fost obligat de Dum-nezeu să trăiască şi să se şi prezerve în istorie,prin propriile lui puteri (obligat deci să-i întoarcăspatele lui Dumnezeu).

Comunicarea cu realitatea cosmică, cu na-tura, ne arată că demiurgul postmodern, pos-teuropean, a pierdut ideea de cosmos. Şi asta,cu cât mai mult se crede el centrul universu-lui, închipuindu-şi că totul se petrece în lim-itele corporeismului său, din care s-a extirpatpneuma (aceasta putând să însemne şi înro-birea necondiţionată a sufletului). El concepenatura mecanicist, ca sediu al legilor ştiinţi-fice. Varianta cealaltă este abordarea ei lirică;cosmosul, obiectul unui lirism plin de preţioz-ităţi. Nepricepuţi cu duhul, ei nu înţelegnimic din tainica zidire a lui Dumnezeu. Înschimb literatorii şi fabricanţii „land-scape-ului” o speculează ca pe o amantă, fără niciun sentiment autentic. Supraelita savantă şivânzătoare nu mai pridideşte (cu planuri şi

fapte) să o înlocuiască cu una experimentală, delaborator, clonată ( deci opera lor indubitabilă ).Opera lor împotriva operei lui Dumnezu; cosmosullor (zidirea lui Dumnezeu adusă de ei la desăvâr-şire).

Comunicarea cu ceilalţi, cu semenul, a su-ferit rupturi grave şi s-a obiectivat în „arit-metismul social”. Căci produsul de bază al„democraţiilor moderne” este individul aritmetic.El se adună şi se scade din masa generală, dinmedia socială, ca în calculaţiile electorale.Sufletul, cu puterile sale, nu se ia în seamă; decâtîn măsura înrobirii acestuia prin supremaţia so-mei, prin extirparea pneumei sau înrobirea ei. Petoate căile se blochează înduhovnicirea omului (pentru a lubrefia eschatonul mecanic). Arhitectulpost-european, postmodern, concepe sub imperiulglobalului dintr-un instinct ateotic; căci el propuneo „ordine” continuu divergentă, el proiectează (organizează) o lume asociată dinamicii haotice,nicidecum ordinii divine. El opune organizaţion-alul ordinii. Urăndu-l pe Dumnezeu, arhitectul de-miurg implicit îl urăşte pe om; căci urând Creaţia(dar şi creaţia autentică a omului, ca pe un faptliturghisitor ce este) el urăşte şi creatura deseamă a lui Dumnezeu. El contează pe mase, pemasa oamenilor aritmetici, pe masa profitului, pemasa plăcerilor, pe masa premierilor (artefac-telor), pe supraponderalul confortului de acumdeja dizgraţios. Adică pe globalizare, pe imperson-al; căci el se manifestă ca un activist al ecumenis-mului.

F. BUCUR CRÃCIUN

Eterna tristeţe

29

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Câtă vreme Dracul dobândeşte atri-butele lui Nefărtate, intenţia obiec-tivă a onomaturgului este aceea dea respinge orice determinaţie teo-

logică a denumirii. E drept că însuşi onomaturgulcrede că Dracul este „un termen căruia îi trebuie ni-ţel rău şi nu-i strică oricât de mult bine pe lângăacest rău”. Numai că un Dracul menit să întru-chipeze un principiu al răului este de neconceput.De fapt, o asemenea situaţie evocă deopotrivă otrăsătură distinctă a gândirii poporane, care respin-ge de facto valorizarea cosmică a răului. Un Draculîn ipostaza creatorului este, într-adevăr, o teză fun-damentală a spiritului poporan. Faptul de a resp-inge existenţa răului cosmic s-ar putea explicaprintr-o aşa-numită logică a devenirii, potrivit căreiadesăvârşirea creaţiei nu îngăduie prezenţa unui con-trariu care acţionează concomitent şi pe de-a-ntreg-ul distructiv. Lumea nu poate fi creată şi distrusăîn acelaşi timp. „Niţel rău” în cazul lui Dracul nuexprimă un atribut esenţial, ci doar unul accidental,în sensul că nimic din ceea ce întreprinde nudevine cu adevărat rău. El nu primejduieştelumea: orientează totul către „un plus defiinţă, de împlinire întru bine”. Or, de vremece actualizează binele, Dracul este un agent alîmplinirii, nicidecum o forţă care desfiinţează.Înzestrat cu virtuţi creatoare, el nu poatedesfăşura activităţi contrare fiinţei sale. Înfăp-tuieşte binele deoarece acesta este atributulfundamental al creatorului. Or, nici un creatornu poate avea concomitent şi vocaţia contrari-ului. Putem deduce, desigur, că, odată ce Dra-cul ar dori cu obstinaţie răul, produsul activ-ităţii lui ar contrazice vizibil ideea de creaţie,întrucât, ca principiu distructiv, el nu ar clădi,ci ar nărui.

Uneori, sintagma „ni-ţel rău” pare că trimite la re-laţia lui Dracul cu Dumnezeu.Căci, cel puţin pe parcursuldevenirii, Dracul nu-şi poateexercita temperamentul decâtfaţă de Dumnezeu. O anumeiscusinţă în vederea practică-rii „răului” ţine seama însă dedimensiunea relaţiei, care nue câtuşi de puţin întâmplătoa-re, ci e fixată de la început pecriteriul frăţietăţii. Aşa fiind,nu putem vorbi despre un„rău propriu-zis”, ci mai deg-rabă de o replică cosmogoni-că, al cărei scop este totuşiactualizarea binelui. Năzuinţacătre bine ia uneori şi astfelde forme, care nu sunt altce-va decât trăsăturile necesi-tăţii.

Din cele săvârşite deDracul reiese totodată că ace-laşi „niţel rău” zămislit acci-dental are, deopotrivă, conota-ţia unei neîmpliniri. Se spuneuneori că o bună parte dintrecele făptuite de el sunt, cudeosebire, imagini ale imper-fecţiunii. Ele vădesc întrucât-va neorânduiala, dar mai cuseamă acele lucruri care aunevoie de intervenţia luiDumnezeu pentru a fi cu ade-vărat funcţionale. E totuşilimpede că o asemenea situ-aţie nu dovedeşte întotdeaunaimperfecţiunea creatorului sau a celor săvârşite deel. Îndeobşte ea pare să sugereze că mai toatelucrurile se nasc în chip necesar pe formula cola-borării, întrucât e peste putinţă ca vreunul dintrecontrarii să realizeze perfecţiunea doar prin propriasa contribuţie. Or, de vreme ce lumea se alcătuieşteprin lucrarea unor contrarii, se cheamă că acţiunilelor sunt complementare şi pe de-a-ntregul necesare.Tot ceea ce începe unul dintre contrarii este desă-vârşit de celălalt. Dacă Dracul plămădeşte omul,Dumnezeu îl însufleţeşte. Dacă Dumnezeu stârneştefacerea, Dracul o desăvârşeşte. E cu neputinţă ca,odată ce totul pare alcătuit pe criteriul complemen-tarităţii, ceva să rămână la discreţia unuia dintrecontrarii. Cu atât mai mult, revendicarea unuiasemenea lucru este neîndoielnic o absurditate.

O anume familiaritate pare că impune de laînceput natura relaţiei dintre Dumnezeu şi Dracul.Faptul că cei doi sunt fraţi şi chiar gemeni face cadestinul unuia să fie legat de prezenţa celuilalt.Oricare dintre acţiunile săvârşite de Dumnezeuprilejuieşte replica lui Dracul, dar gestul nu este

propriu-zis o formă de înrudire cu răul, ci mai deg-rabă expresia unor manifestări contradictorii, pe ca-re se întemeiază, în cele din urmă, orice împlinire.Pe mai toate treptele devenirii întâlnim de obşte si-tuaţii asemănătoare. Dracul este, prin definiţie,provocator, dar în genere nu urmăreşte decât o maimare libertate de exprimare, menită să converteas-că gândul într-un destin cosmic.

O prielnică angajare în faptă favorizează în-totdeauna creaţia. Ea nu înseamnă însă doar o nes-

tăvilită atracţie către desăvârşire, aşa cum tinde săne lămurească orice ispravă cosmică. Oarecum maicu folos poate fi însăşi cunoaşterea raţiunii caredetermină o replică cosmogonică, întrucât de aiciprovine, până la urmă, orice tendinţă cătredesăvârşire. De obicei, Dracul oferă o replică cosmo-gonică doar formelor care se înverşunează să tolere-ze nedeterminarea. Orice lucru alcătuit în chip nefi-resc necesită, în principiu, o replică cosmogonică.Or, potrivit raţiunii cosmice, nefiresc este acel lucrucare vădeşte organic imperfecţiunea sau se iveştefără acordul necesităţii. Ca atare, tot ceea ce poatefi resimţit ca imperfect trebuie stârnit spreîmplinire.

Ispita determinării este îndeobşte atributullui Dracul. Ca agent al împlinirii, el nu poate îndră-gi vreo dispoziţie contrară. I se pare absurd caDumnezeu să vădească înţelegere pentru ceva im-perfect, un lucru care are o funcţionalitate îndoiel-nică şi nu corespunde defel raţiunii cosmice. Une-ori, pare de-a dreptul îngrijorat văzând câte lucrurise petrec fără noimă. E limpede că încăpăţânarea

lui Dumnezeu de a da un sens „turtiţei” nu reflec-tă câtuşi de puţin o dreaptă chibzuinţă. PentruDracul, întreaga filosofie a „turtiţei” nu este decâto formulă de sorginte euthydemică, câtă vremeDumnezeu confundă un anumit nivel de dezvoltarecu însăşi paradigma desăvârşirii. În definitiv, „tur-tiţa” nu-i decât o intenţie. Doar verbul „a îndrăzni”marchează cu consecvenţă depăşirea precarităţii.Iar când Dracul împleteşte puterea verbului cu efi-cienţa rostirii, se cheamă că activitatea lui estedeterminată de necesitate.

Am arătat îndeajuns că mai tot ceea ce cti-toreşte Dumnezeu necesită grabnic o „replică cos-mogonică”, menită să împlinească întreaga lucrareproiectată. Cel ce ticluieşte o asemenea „replică”este întotdeauna Dracul. Convins că doar astfellumea poate căpăta o dimensiune cosmică, elpetrece înspre hotarul împlinirii tot ceea ceDumnezeu lasă neisprăvit. Se întâmplă însă ca şicele săvârşite de Dracul să primească uneori o ver-itabilă „replică cosmogonică”, destinată însufleţirii

unor proiecte mai puţin izbutite. Pe scurt, ori-care dintre contrarii poate da celuilalt o„replică cosmogonică”, ori de câte ori lucrareaînfăptuită nu pare străbătută de ispita desă-vârşirii. Căci e cu putinţă ca unele lucruri săprimească treptat chipul deplinătăţii, solic-itând de fiecare dată un dram de inventivitateîn aproximarea limitelor perfecţiunii. Or, solu-ţia se iveşte întotdeauna din strădania celui-lalt. Noi am încercat, desigur, ca prin sintag-ma „replică cosmogonică” să surprindem însă-şi firea unei asemenea soluţii, căci ea tinde săbiruie tocmai nedeterminarea. S-ar putea însăca tocmai nuanţa de multe ori negativă a ter-menului „replică” să fi fost pricina unei inso-lite asocieri între sensul acţiunii şi iscusirile

unui spirit malefic. Căci există,într-adevăr, o anume ostenealăîn a face din orice „replică cos-mogonică” o expresie a răului,scăpând din vedere faptul căînsuşi Dumnezeu practică unasemenea exerciţiu.

Trebuie să observăm, to-todată, că aceeaşi ispravă cos-mogonică dobândeşte în timp oneaşteptată amprentă teologică,în urma căreia sensul acţiuniisuferă o sensibilă contaminarecu răul. De aici se poate deducecă, cel puţin în aparenţă, orice„replică cosmogonică” este unrău, astfel că Dumnezeu, carerecurge el însuşi la un asemeneaprocedeu, făptuieşte în egalămăsură răul. Or, din punct devedere teologic, un astfel deexerciţiu este un non-sens. Defapt, trebuie că încercarea de aconsidera orice „replică cos-mogonică” drept o manifestare arăului nu reflectă câtuşi depuţin realitatea, din care pricinăo altă interpretare se cuvine a-ilua locul. E mai potrivit în acestcaz să ţinem seama de faptul căfiecare „replică cosmogonică”înseamnă, înainte de toate, unpas spre desăvârşire. Aproapetot ceea ce se petrece în zilelefacerii îşi află împlinirea într-osuccesiune de „replici” cosmogo-nice. Ele sunt, aşadar, expresiaunor contribuţii alternative, pe

principiul cărora este desăvârşit întregul Univers.Altfel spus, principiul creaţiei rezidă într-un soi dehârjoană cosmogonică, prin care Dumnezeu şiDracul se întrec în desăvârşirea oricărui lucru.Dintr-o asemenea perspectivă e limpede că lumeanu poate fi decât consecinţa firească a unui joc cos-mic, în care singura ispită este „replica cosmogo-nică”. Regula jocului devine principiul organizăriiuniversale.

ADRIAN ªUºTEA

Lucrarea contrariilor

Cariatidele

30

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

În Bucureşti şi în alte oraşe româneşti(Craiova, Timişoara, Sibiu, Iaşi), ca deobicei, în luna mai, în preajma Zilei

Europei, s-a desfăşurat cea de a 11-a ediţie a Festi-valului consacrat Filmului European. Din capul locu-lui s-o spunem, prin multitudinea şi diversitateamanifestărilor sale, ediţia din acest an a Festivalului– organizată de Reprezentanţa Comisiei Europene înRomânia şi Institutul Cultural Român, în colaborarecu Uniunea Cineaştilor din România şiAmbasadele şi Institutele Culturale alestatelor membre şi candidate – a depăşit,ca amploare şi ca substanţă, toate ediţiilede până acum, devenind una dintre prin-cipalele evenimente ale anului cultural.Găzduite, în Capitală, de Cinematograful„Studio”, de Muzeul Ţăranului Român, cuun spectacol de gală la Sala Palatului şicu un intermezzo final într-un alt spaţiuinedit de exprimare artistică, „E-Uranus”,manifestările festivalului au captat aten-ţia şi interesul unui număr mare de par-ticipanţi, atraşi, deopotrivă, de filmeleincluse în programe, dar şi de secţiunile-anexă ale vizionărilor, cum ar fi „diversi-tatea gastronomică internaţională”, pusăsub semnul unei „mişcări” cu amplăsusţinere internaţională cum ar fi „SlowFood”, un program gastronomic dedicatunor „mese tihnite şi sănătoase”. La Mu-zeul Ţăranului Român, într-o ambianţăinsolită pentru Festivalul internaţional de filme orga-nizat la Bucureşti, au fost prezentate numeroase„argumente” cinematografice şi gastronomice înfavoarea mişcării „Slow Food”, despre care se spune,într-unul din „manifestele” programului: „Antrenândpeste 80 de mii de susţinători din 104 ţări, mişcareaSlow Food îmbină plăcerea gastronomiei tradiţionalecu etica şi responsabilitatea faţă de mediul încon-jurător şi pledează pentru educaţia gustului. Altfelspus promovează ecogastronomia ca şi componentăesenţială a identităţii individuale şi comunitare, inte-grându-se astfel natural într-o Uniune Europeană alcărei motto este «Uniţi în diversitate». Slow Foodsusţine industria alimentară tradiţională naţională,micii producători, concomitent cu educarea şi sensi-bilizarea publicului larg faţă de beneficiile unei ali-mentaţii sănătoase”.

Desigur, însă, cinematograful de calitate adeterminat, în primul rând, succesul festivaluluieuropean găzduit de Bucureşti, al cărui „meniu” –după cum o spun şi realizatorii, în programele desală, a oferit „patru feluri principale”: – o selecţie acelor mai bune filme despre mâncare şi gastronomierealizate în Europa în ultimii 40 de ani. – o ofertăgeneroasă a celor mai recente şi reprezentative pro-ducţii cinematografice europene, nedifuzate pânăacum în cinematografele din România şi proveninddin peste 25 de state membre şi ţări candidate laUniunea Europeană. – cele mai valoroase filmescurte, realizate de elevii de liceu în cadrul progra-mului „Europa la liceu” - secţiunea de film scurt aFestivalului. Tema competiţiei din 2007 a fost„România. Filmat în Europa”. Autorii au încercat săsurprindă contribuţia României, ca stat membru, laproiectul comun European. – o degustare şi ungalantar al produselor şi mâncărurilor tradiţi-onale din diferite regiuni ale României şiEuropei, puse la dispoziţia iubitorilor de cinema,după proiecţiile de filme. Un punct culminant alFestivalului a fost constituit de spectacolul degală din Ziua Europei, cu filmul L-am servit peRegele Angliei de Jiři Menzel, desfăşurat, înprezenţa regizorului, la Sala Palatului din Bucu-reşti. Am văzut cu acest prilej o nouă bijuteriecinematografică a regizorului ceh – în suita„micilor perle” pe care le-am văzut de-a lungulanilor, Trenuri bine păzite, Vară capricioasă, Cio-cârlii pe sârmă, Acei oameni minunaţi cuaparatele lor de filmat, Amintiri, Sătucul meu –inspirată, ca multe alte creaţii ale cineastului, deproze ale scriitorului Bohumil Hrabal, copro-ducţia ceho-slovacă L-am servit pe Regele Angliei,povestea aventuroasă a unui mărunt ospătarpraghez de-a lungul primei jumătăţi a veaculuitrecut istorisită cu un umor cald, cuceritor, prinflash-back-uri captivante, plasate în momenteleistorice ale ascensiunii şi prăbuşirii hitleriste. Peregizorul Jiři Menzel l-am ascultat cu interes şiîn cadrul unei conferinţe de presă organizate cuprilejul recentei sale vizite în România.

Pentru orice spectator (cât de „conştiin-cios”) al Festivalului ar fi fost imposibil să par-ticipe la toate filmele din program, suprapunereaunor proiecţii, în diferite „locaţii”, făcând imposi-

bilă prezenţa cinefililor la marte parte a manifes-tărilor. În aceeaşi situaţie s-a aflat, prin forţalucrurilor, şi autorul acestui comentariu. Un primfilm care mi-a reţinut, în mod special, atenţia, a fostpelicula germană Viaţa celorlalţi de Florian Henckelvon Donnersmarck, un film grav, cu deznodămintetragice, petrecut în Berlinul din perioada republiciiest-germane, când un ofiţer de securitate primeamisiunea să spioneze un dramaturg bănuit de pla-nuri subversive la adresa regimului communist.Filmul refuză schemele simpliste în catalogareaoamenilor (în „buni” şi „răi”), reuşind – cu sprijinul

unor actori înzestraţi precum Ulrich Mühe,Sebastian Koch, Martina Gedeck – portrete comple-xe şi recurgând la elemente-surpriză în rezolvareaconflictelor. Un alt valoros film german al selecţiei afost A noua zi, o creaţie a reputatului regizor VolkerSchlöndorff (unul dintre promotorii noului film ger-man, cu un film celebru la activ, precum Toba detinichea), deasemenea un film grav, din anii celui deal doilea război mondial, povestea unui preot catolic,

deţinut în lagărul de concentrare de laDachau, care primeşte o „permisie” de no-uă zile pentru a-şi vizita familia, în Luxem-burg, unde murise mama sa, dar unde con-tinuă să fie urmărit şi şantajat de un ofiţerS.S. până în clipa întoarcerii în infernul dela Dachau. Un valoros film german a fostales şi pentru seara de închidere aFestivalului (de fapt, o coproducţie ger-mano-română), filmul Offset de Didi Danq-uart – cu un scenariu de Cristi Puiu, Răz-van Rădulescu şi Didi Danquart –,povestea unui tânăr german îndrăgostit deo româncă, un „story” agrementat cumulte dileme existenţiale, în interpretareaunor actori germani şi români, printrecare vedeta internaţională AlexandraMaria Lara (care joacă pentru prima oarăîn film alături de tatăl ei, actorul ValentinPlătăreanu), Răzvan Vasilescu, Felix Klare,Ioana Abur.

Amintesc doar câteva alte fil-me valoroase pe care amavut posibilitatea şi plăcerea

să le văd în Festival. Aş menţiona, în primul rand,filmul polonez Încasatorul de Felix Falk, care mi-areadus în memorie mari succese ale vestitei şcolipoloneze de film: sunt 48 de ore din viaţa unuiscrupulos executor judecătoresc în care întâmplărilecelor două zile îl vor trezi la realitate pe omul legiicu sentimentul „puterii absolute”. O surpriză foarteplăcută a fost filmul turcesc Tatăl meu şi fiul meu deCagan Irmak, cu subtilităţi psihologice în tratareaunor tensionate relaţii familiale. Am apreciat şicoproducţia europeană Sarajevo, dragostea mea(Grbavica), o coproducţie Bosnia Herţegovina, Ger-mania, Austria, Croaţia, cu o femeie din Sarajevo înprim-planul acţiunii, victimă a unui viol al soldaţilorsârbi în anii războiului fratricid, un secret teribil pecare încearcă să-l ascundă fiicei sale de 12 ani pânăla „momentul adevărului”. Multipremiat, acest film arepurtat şi unul dintre cele trei „premii ale publicu-lui” la acest festival, alături de pelicula maghiarăAdevăratul Moş Nicolae de Péter Gárdos şi de alego-ria Bal-Can-can, o coproducţie Macedonia, Italia, Ma-rea Britanie în regia lui Darko Mitrevski. Pe bunădreptate, în programul acestei prime ediţii festiva-liere de după aderarea ţării noastre la UniuneaEuropeană, au fost incluse şi filme româneşti, chiarpatru în secţiunea principală, filmele unor tineriregizori care au constituit adevărate revelaţii cine-matografice anul trecut: Cum mi-am petrecut sfârşitullumii de Cătălin Mitulescu, Hârtia va fi albastră deRadu Muntean, A fost sau n-a fost? de CorneliuPorumboiu şi Ryna de Ruxandra Zenide. O seară„specială” a Festivalului a fost aceea de la „E Ura-nus” (o grădină de vară inaugurată acum, care ur-

mează să fie dedicată filmelor europene):acolo au fost premiate cele mai valoroasefilme ale elevilor – participante în numărmare, de peste 700, la acest concurs, intitu-lat, cum am spus, „România. Filmat înEuropa” – pe care spectatorii le-au şi pututvedea, cu bucurie şi interes. Seara respectivăa conţinut şi un plăcut film spaniol despreemigranţi ai anilor’60, Un franc elveţian la14 pesete spaniole, de Carlos Iglesias (prezentla Bucureşti cu prilejul acestei premiere,împreună cu actriţa protagonistă, IsabelBlanco).

Filmele mai vechi sau mai noi pro-gramate – uneori cam arbitrar – în cadrulsecţiunii „Diversitatea gastronomică euro-peană” şi prezentate la Muzeul ŢăranuluiRomân (în condiţii cinematografice, totuşi,discutabile) au fost Mondovino de JonathanNossifer, Viaţa ca un restaurant de irlandezulAnthony Byrne, Festinul Babettei de danezulGabriel Axel, Vatel de Roland Joffé, docu-mentarul englez Cu dragoste: specialitateacasei de Nilesh Patel, Senatorul melcilor deMircea Daneliuc, precum şi celebrele Mareacrăpelniţă de Marco Ferreri şi Fanny şiAlexander de Ingmar Bergman.

CÃLIN CÃLIMANPentru a 11-a oară,

festivalul filmului european

Desigur, însă, cinematograful de calitate a

determinat, în primul rând,

succesul festivalului european găzduit de Bucureşti,

al cărui „meniu” – după cum o spun şi realizatorii,

în programele de sală, a oferit

„patru feluri principale”

31

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Sub prescurtata denumire B-FIT, noulFestival Internaţional de Teatru Bu-cureşti organizat de Primăria Muni-cipiului Bucureşti prin ARCUB a

adus pe scenele capitalei un surprinzător număr despectacole de succes realizate în mari teatre alelumii sau de companii independente. Cunoscătorii n-au putut rezista tentaţiei de a vedea montări recenteale Teatrului Nou din Riga, Teatrului Cameri din TelAviv, Companiei Open Secret din Londra, TeatruluiNaţional din Sibiu,Teatrului Naţional din Craiovasau ale celor zece trupe independente venite dinAnglia, Italia, Franţa, Statele Unite. „O sărbătoare ateatrului tânăr” şi-a propus să fie acest festival, dupăcum declara Romeo Pop, selecţionerul său. Rezul-tatul a fost la înălţimea intenţiilor pentru că bucu-reştenii au avut acces la o selecţie de calitate, uneşantion de spectacole semnificativ pentru tend-inţele marcante şi înnoitoare ale teatrului de azi.

Secţiunea principală a oferit şapte titluri detot interesul, majoritatea fiind lecturi scenice, dintr-o accentuată perspectivă contemporană, ale unortexte clasice. Celebrul regizor lituanian OskarasKorsunovas a adus pe scenă întrebările torturanteale eroilor lui August Strindberg în rafinatul specta-col Drumul spre Damasc, regizorul grec Yianis Paras-kevopoulos actualizează contextul şi ideile Medeii luiEuripide în montarea sa de la Teatrul din Craiova încare impresionează interpretarea Ceraselei Iosifescuşi a lui Sorin Leoveanu, în timp ce Andrei Şerbandescoperă sensuri noi celebrului text cehovianPescăruşul, pus în scenă la Teatrul din Sibiu,momentul cel mai strălucitor al festivalului. În cate-goria noii perspective asupra clasicilor se pot înscrieşi cele două spectacole ale Teatrului Sfumato dinSofia, Valea umbrei morţii: Alioşa şi Ivan, adaptăridupă romanul Fraţii Karamazov în care eroii dos-toievskieni capătă o remarcabilă consistenţă teat-rală, exprimându-şi suferinţa şi patimile prin gesturişi o rostire admirabil stilizate şi elaborate. Trupacondusă de Margarita Mladenova şi Ivan Debtcevdovedeşte că cercetările lor de reîmprospătare a lim-bajului teatral sunt fertile, că experimentul veritabilnu trebuie să caute forme şocante pentru a-şi probacreativitatea.

Încercarea de a configura teatral, din per-spectivă contemporană, textul Hedda Gabler deHenrik Ibsen este mai puţin reuşită în spectacolulCompaniei londoneze Open Secret, regia luiChristian Winkler fiind lipsită de imaginaţie. Actoriijoacă mai mult cu faţa la public, gesticulează banalşi comunică numai prin vorbe dilemele şi disperărileeroilor. Ceea ce a interesat, totuşi, în acest specta-col, este a doua parte a sa, Omul viitorului a murit,text datorat reputatului critic englez John Elsom, alecărui subtilităţi n-au fost puse în valoare de regiadestul de ternă.

Festivalul a fost şi o bună ocazie de a consta-ta vitalitatea teatrului israelian de azi. Acesta a fostfoarte bine reprezentat de Nodul, complexa abordareteatrală a conflictului israeliano-palestinian, piesăscrisă şi apoi montată la Teatrul Cmeri din Tel Avivde Yael Ronen şi de spectacolele cu un puternictonus emoţional Război (regia Ilan Ronen) şi Oskarşi mătuşa Rose(regia Itzik Weingarten).

Pentru cei mai mulţi spectatori ai Festiva-lului Internaţional de Teatru Bucureşti, Pescăruşulregizat de Andrei Şerban va rămâne spectacolul celmai adânc impregnat în memorie. Deşi controverse-le legate de conflictul regizorului cu Ion Caramitru,preşedintele UNITER şi de neplăcuta lui experienţăca fost director al Teatului Naţional din Bucureşti aufăcut să curgă multă cerneală cu puţin timp în urmă,

toate acestea au apărut lip-site de importanţă dupăcele patru reprezentaţii cuPescăruşul. Pentru AndreiŞerban a fost o revenire întriumf pe scena Naţionalui ,unde a dovedit că are cevanou de spus şi că nu semulţumeşte să rămână înzona formulelor verificatede succes.

El şi-a încercat put-erea de reînnoire cu unuldintre textele definitorii nunumai pentru universal ce-hovian dar şi pentru capaci-tatea de autoreflecţie ateatrului, montat acum deel pentru a treia oară. Regi-zorul porneşte de la urmă-toarele premise:”Acum, laSibiu, îmi dau o ultimă şa-nsă să înţeleg de ce a nu-mit Cehov piesa Pescăruşulo comedie, în ciuda faptuluică se sfârşeşte cu o sinucidere. Recitind iar piesa,sunt şocat să descopăr cât de mult ştia autoruldespre noi. Cehov, doctor fiind, trebuia să-şiprivească pacienţii, (adică pe noi) cu precizie şi cu oanumită distanţă. …Ce ne intrigă şi ne atrage mereula Cehov e corespondenţa cu propria noastră viaţă,în cazul meu şi al actorilor dilema artistului( unadintre temele Pescăruşului). Ce e talentul, ce înseam-nă să nu ai talent, care e raportul dintre talent şisucces, de ce unii profită de talent, alţii nu?”.

Captivantă recitire a textului cehovian,montarea este- deşi regizorul declară că „cei care vorveni să vadă semnătura mea, vor fi dezamăgiţi”- unspectacol de autor în care simţim că regizorul îşipună în scenă propriile întrebări .”Se poate să aisucces în carieră şi în viaţă în acelaşi timp,sau unulîl distruge în mod inevitabil pe celălalt”? este unadintre acestea, întrebare la care au vibrat sincerşi membrii distribuţiei. Relaţiile de seducţie-resp-ingere dintre Nina Zarecinaia şi Treplev sau din-tre Zarecinaia şi Trigorin sunt, până la urmă,marcate devastator de mirajul succesului. Ceicare câştigă în viaţă sunt şi cei mai bine cotaţiîn artă( Arkadina,Trigorin), cei din jur devenindvictime ale încercării de a se situa la acelaşi nivelcu ei.

Ce-am văzut „nou” în spectacolul luiAndrei Şerban? În primul rând, o nouă tratare aconvenţiei teatru în teatru, extinsă asupra întreg-ului spaţiu de joc, în care sunt integraţi şi spec-tatorii, plasaţi pe scenă. Teatrul apare înPescăruşul său ca „magie cu trucurile la vedere”,vorba lui Peter Brook. Dreptunghiul carecuprinde scena şi „sala” are pereţi când trans-parenţi, când opaci, devenind uneori ecranulunor proiecţii cu „lanterna magică” sugerândpoate, efemeritatea iluziei teatrale. Relaţia pub-lic-interpreţi este plasată sub semnul reciproc-ităţii: privim actorii dar suntem, la rândul nos-tru, priviţi , ei cer ajutorul unora dintre noi pen-tru a-şi duce la bun sfârşit acţiunile scenice.

Poate că unii au resimţit ca pe o loviturăfelul cum spectacolul o dimensionează pe Zareci-naia, purtătoarea „mesajului despre nobleţeateatrului” şi sacrificiile pe care le cere. În inter-pretarea incandescentă a Andreei Bibiri fragili-tatea Ninei se estompează, lăsând loc deter-minării cu accente autodistructive, ceea ce altă-dataă părea „chemare”, acum apare mai degrabă

ca o damnare. Ea devine aici mai „femeie fatală”decât Arkadina, amestec de cabotinism, vanitate,feminitate fermecătoare şi imensă poftă de viaţă,personaj portretizat cu fantezie şi cu energie diabol-ică de Maia Morgenstern. Jocurile seducţiei în carefemeile domină pun în lumină crudă slăbiciunea băr-baţilor, de la cochetul Trigorin (Adrian Matioc) lahedonistul doctor Dorn (Cornel Răileanu), de la frag-ilul Treplev (Tudor Aaron Istodor) la bonomul Sorin(Marian Râlea). Cu momente antologice de recitalactoricesc, cu o atmosferă densă dar tonică, departede clişeele obişnuite ale „nostalgiei cehoviene”, prop-unând noi interogaţii despre rosturile teatrului,Pescăruşul este unul dintre cele mai reuşite specta-cole semnate Andrei Şerban şi un vârf al repertoru-lui teatral românesc din ultimul an.

··· eveniment

Festivalul Internaţional de Teatru Bucureşti

DANA DUMAInterogaţii şi magie teatrală

Maia Morgenstern

32

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Justificarea dificultăţilor filosofice pecare le întâmpină ontologia lui Lei-bniz, se cuvine, mai degrabă, racor-dată unei metodologii esenţialmente

disjuncte, decurgând, în mod natural, dintr-o ten-siune metafizică a adversităţii, a coextensivităţiiindividualului la universalul determinant, ca ex-presie a unei cooperări originare, sincretice şitotalizatoare. Perspectivismul leibnizian, anumeteza care face din individualitate oglinda univer-salului, ca mecanism reflexiv, atestând universal-ismul drept „legea de a fi a individului leibnizian”(aşa cum o sintetizează Michel Fichant în Leibnizşi individualul), generează un set de implicaţiiproblematice şi problematizatoare încastrate înlogica pluralismului ontologic substanţialist.Aşadar, cum este posibil ca individualul monadicsă reflecte, în teorie, un univers compus atâtavreme cât, necunoscând logica dinamicii compoz-iţionale, nu o poate deosebi de individualitatea sade principiu? Una din problemele majore ale logi-cii mecanismului reflexiei universa-le (pretins ca subiectiv-obiectiv – însensul în care redă aceeaşi imaginedin perspective diferite) e că obligăindividualul monadic la conştienti-zarea propriului statut, inclusiv afenomenului de sintetizare a com-posabilităţii în reflexia monadică.Ce anume întemeiază, determină şiconfigurează exprimarea unei abi-lităţi speciale, a unei capabilităţime-tafizice de sinteză a cărei funcţi-onalitate reflexivă se opune, prin-cipial, condiţiei ontologice sine quanon a unităţii fundamentale a mon-adei? Cum se justifică atribuirea, caproces simultan şi destinat acelu-iaşi, unic şi irepetabil, subiect, a do-uă predicate aflate în relaţie de excluziune reci-procă, de anulare, de exclusivitate? Dat fiind fap-tul că logica oricărei însumări presupune părţiînsumate, dar şi posibilitatea de a discerne întreelementele compoziţiei tocmai spre a conştientizaînsumarea, calitatea simplităţii monadice pare ase întoarce împotriva propriului univers, gene-rând contradicţii severe, a căror eventuală soluţi-onare reclamă un efort mentaldeosebit. Pe ce se bazează, aşadar,deosebirea dintre monade sau ato-mi (şi spun „atomi” deoarece, puşifaţă-n faţă, Leibniz şi atomismulpar a fi crescut din principii celpuţin congruente), atata vreme câtstatutul de substanţe simple lesuprimă caracteristicile de mărime(cantitate) şi formă (calitate)? Cumpot fi aceste unităţi indivizibile,lipsite de particularităţi definitoriişi, totuşi, atotcuprinzătoare, purtă-tori exemplari ai unicităţii, individ-ualismului şi, totodată, simplepiese indistincte in angrenajul infi-nităţii universale? Auto-generatedin nevoia diversităţii fizice şi aîntemeierii unei baze meta-fizicede respiraţie cât mai largă, ele para reproduce esenţa unui universguvernat de principii duale, imp-regnate din teză şi antiteză, parti-cular şi universal, individual şi ge-neral.

Întâi de toate, structura simplă şi lipsităde părţi a monadei îngreunează înţelegerea uni-versului leibnizian ca o consecinţă universală aînsumării unor principii individuale, unice şi ire-petabile. Caracterul revoluţionar al interpretăriilumii în cheie monadologică adaugă dificultăţiexplicative vizibil reflectate într-un sir de intero-gaţii metafizice precum cele de mai sus. Dubla cal-itate insinuată a monadei, de element atât simpli-ficator cât şi de extensie metafizică, tră-dează otipologie mai largă, sintetizatoare a opoziţiilor şia tensiunilor deconcertante, a unei am-bivalenţesau dualităţii specifice stilului leibnizian de a facefilosofie. De asemenea, este oarecum paradoxalfaptul că structura simplă, lipsită de părţi a mon-adei este deopotrivă, o condiţie sine qua non a aut-enticităţii statutului individual mo-nadic, dar şi oaparentă piedică în justificarea exprimării holis-tice a universului leibnizian.

Putem afirma cu certitudine sau, cel pu-ţin, fără riscul de a ne înşela prea tare, că întrea-

ga logică a universului filosofului din Hanovraeste în mod fatal şi inextricabil dependentă deprincipiul reflexiei în monadă. Această relaţieunivocă este urmarea simplicităţii statutareabsolute a monadei dar şi consecinţa lipsurilorimplicite care decurg dintr-un asemenea statutontologic (anume imposibilitatea comunicării in-ter-monadice, a conexiunii monadei cu alteleasemenea ei, precum şi cu universul ca întreg).Prin urmare, chiar esenţa ontică a universului lei-

bnizian (inclusiv în perspectiva întemeierii con-cluziei harmonia universalis, harmonia rerum)ţine de reflexivitate – singura legătură cu lumeaa unei monade principial izolate. Mai explicit,putem spune că rigiditatea conceptelor leib-niziene şi faptul că acestea sunt ordonate într-omaniera exlusivă, care nu permite, sub nicio

formă, transferurile între noţiuni, sunt ele-men-tele centrale care condiţionează comu-nicarea intersistemică, de principiul tran-scenderii comunicaţiei directe. Aşadar, Lei-bniz alege un drum ocolitor, evitând astfelcompromiterea metafizică a sistemuluisău. Cele două mari inconsistenţe pe carele are de soluţionat, în baza principiuluienunţat mai sus, sunt uniunea dintresuflet si corp (prima motivaţie) şi relaţiadintre monade, inclusiv în perspectivarelaţiei acestora cu universul (cea de-adoua motivaţie).

De asemenea, intuim necesitateaexistenţei unei supape prin care să seelibereze presiunea relaţiei dintre unitateşi multiplicitate iar aceasta supapă meta-fizică este chiar principiul reflexiei (într-oipostaziere esenţială, constituind cea de-atreia motivaţie). Întoarse către ele însele,

monadele sunt călăuzite de un principiu interncare oferă inclusiv distincţia între singularitatealor principială şi pluralitatea lumii reflectate. Deaici şi problema! Relativizând în mod deliberat,putem spune că, de vreme ce separaţia absolutăa individualiilor refuză orice demers comparativ,înţelegerea lumii reflectate ca întreg, nu poateveni ex nihilo, după cum nici confirmarea singu-larităţii de principiu a monadei nu poate avea locîn lipsa unei confruntări cu principiul opus ei.Prin urmare, absenţa principiului reflexiei ar faceimposibilă discernerea unităţii monadice de multi-plicitatea reflexiei universale şi absorbţia metafiz-ică a complexităţii imaginii universale în simplic-itatea absolută a individualului monadic. În ontol-ogia leibniziană, această întoarcere explicativă aprincipiului întruchipează o formă de compromisîntre izolaţionismul principial al monadei şi nece-sitatea comunicării metafizice într-un univers alsolitudinii si autosuficienţei. În absenţa unei re-laţii directe, nemijlocite, între individualism siuniversalitate (ca imagine a însumării individuali-

ilor), capacitatea de reflexie metafiz-ică (ca principiu hotărâtor, ordonatoral întregii ontologii leibniziene, înmăsura în care lipsa lui ar compro-mite inteligibilitatea construcţiei sis-temice a filosofului de la Hanovra),generează conştientizarea opoziţieiparticular/individual – universal, darşi delimitarea propriului statut onto-logic în relaţie cu elementul advers(particular/individual versus universalsau viceversa), punând bazele uneirelaţii indirecte a cărei abordare ocol-ită soluţionează câteva probleme me-tafizice majore, practic scutind proi-ectul filosofic leibnizian de apăsareacontraproductivă a câtorva inconsis-tenţe structurale.

Modul în care funcţionează ontologia luiLeibniz se apropie, mai degrabă, de ideea dedinamică, de influenţă indirectă, progresiv însu-mată, în opoziţie cu, să zicem forţa (care ar rep-rezenta relaţionarea directă, imediată şi nemijloc-ită a unui raport). Putem, aşadar, întrevedea aiciun posibil transfer al problematicii conţinute încritica fizicii carteziene, referitoare la definirea

unor termeni centrali, grupaţi in jurulnoţiunii de dinamică şi la redimen-sionarea consecinţelor acelor principiicare însoţesc explicaţia proprietăţilorcorpurilor. Putem, aşadar, desluşi îndecizia lui Leibniz de a remodela onto-logia printr-o abordare sistemică cen-trată în jurul ideii de monadă (tin-zând, prin aceasta, spre recalibrareadinamică a relaţiilor lumii), o corelareextensivă, multidisciplinară, o perspe-ctivă care îi contaminează fibra inti-mă a gândirii, până în cel mai înde-părtat resort al ei. Probabil că aceastăipoteză psihologică ar justifica frec-venţa cu care explicaţiile care însoţescfilosofia lui Leibniz, favorizează expri-marea unor analogii. Dar despre acea-sta se cuvine discutat pe îndelete,altcândva.

ALEXANDRU ªTEFÃNESCU

Principiul reflexiei monadice

Fragment de templuAcropole

Acropole

33

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Manualul autorului (1989), Poemul cu latura de un metru,Arta consumului (1997), Arhipelogos (1997), Pantaloni şicămaşă (2000), Manualul autorului (2004, ediţie definitivă)sunt cărţile de poeme ale lui Bogdan Ghiu. În afară de aces-

tea, Bogdan Ghiu mai publicase poeme în două cunoscute volume colective,înainte de 1989: Cinci (1982) şi Nouă poeţi (1984). Tema fundamentală a po-eziei lui Bogdan Ghiu e aceea textualistă. Sugestia scrisului, toposul ficţion-alităţii, motivul relaţiei dintre scris şi trăit, obsesia hârtiei şi a poemului seînscriu, desigur, între trăsăturile distinctive ale întregii generaţii, ajungând,până la urmă, o practică oarecum alienantă, cum sublinia N. Manolescu:„Convenţia textuală, ignorată înainte până şi de către poeţii care scriau la ideiori la atitudini lirice, la poezie ca expresie a realului, cel mult, dar nu la textşi la scriitură în corporalitatea lor specifică, a devenit terorizantă, la unmoment dat, spre a-şi căuta tot mai des în vremea din urmă justa măsură. Şidacă e greu de crezut că poetul (de altfel şi prozatorul) o va putea din noutrece cu vederea de aici înainte, locul ei nu va mai fi în nici un caz acela dom-inant pe care l-a deţinut de pe la 1980 încoace printre celelalte convenţii poet-ice”. La Bogdan Ghiu, referinţele textualiste, sugestiile livreşti, notaţiile inter-textuale sunt mai mult decât o formulă artistică, fac parte din chiar carnaţiapropriului scris, din personalitatea intimă a autorului. Textualismul, ca marcăstringentă a poeziei lui Bogdan Ghiu, e concurat şi de o aspiraţie irepresibilăspre lucruri, spre realităţile concrete, lipiite de aura ficţionalităţii, fapt remar-cat N. Manolescu: „Textualismul e prezent difuz peste tot, în forma referinţeiobsedante la pagina albă, la cuvânt, la literă, la actul scrisului, la poem. Însăeste evident că interesul poetului însuşi s-a deplasat de la poem ca unic obiectal poeziei spre alte obiecte, între care poemul ocupă şi el un loc, poate privi-legiat, dar nu mai e singurul. Aşa încât putem vedea ce fel de poezie scrie (şiva scrie) Ghiu, îl putem clasifica între colegii de generaţie. Ca şi la RomulusBucur (…), se precizează la Bogdan Ghiu formula unui intimism caligrafic şireflexiv. Nu însă ironic, mai curând sentimental (deşi de inimă se fereşte poe-tul cel mai tare – ştie el ce ştie!), autorul Manualului îşi evocă şi el ado-lescenţa (pe tema veche a lui ubi sunt), face cu umor delicat, pentru fetiţa lui,inventarul realităţii imediate sau reţine, cu întreg haloul lor afectv, micile ges-turi cotidiene (aprinsul ţigării, bunăoară). În interstiţiile textualismului săude ieri, mijeşte o poezie de impresii de moment, de observaţii şi de reflecţiifoarte vii”.

Se produce aşadar chiar o obiectualizare a fiinţei inefabile a poemu-lui, o reificare a făpturii lui metafizice, supusă unui regim în care forţa degravitaţie a lumii apasă asupra conformaţiei sale textuale. Versurile luiBogdan Ghiu, cu ţinuta lor calofilă, cu expresia lor stringentă şi minimală, auîncrustate în relieful lor mătăsos forţa de a recupera o dimensiune ascunsă alucrurilor celor mai banale. Gestul diurn, lipsit de amplitudine, are irizaţii cer-emoniale, iar în pliurile lucrurilor se adăposteşte, fără încetare, un miracolneştiut, o transcendenţă anonimă. Chiar poezia îşi părăseşte turnul său defildeş, se dezbracă de aerul său esoteric, împrumutând ticurile şi trucurilerealului : „Nu e poezie. E altceva. O străină/ de care nu ţi-a fost dor/ şi decare ţi-e frica./ Poezia a/ fugit în lume. Cât mai departe/ şi e fericită acolo./Poemele sunt sparte şi pustii./ Te adăposteşti în ele şi cânţi/ ce ştii./ Şi elese-nchid, se deschid,/ încep să vorbească./ Redevin obiecte de nepătruns”.Autor al unei poezii oarecum impersonale, în care mecanismul textului parea funcţiona în virtutea unor impulsuri aotomate şi autoreferenţiale, BogdanGhiu e şi un poet al referentului, al cotidianului, al realităţii diurne; e drept,e un cotidian cu inervaţii onirice, cu încrustaţii ale unui fabulos abia ghicit,în care fantasmele imaginarului se plimbă în voie. De altfel, poetul subliniazăcât se poate de apăsat antinomiile ce tutelează existenţa, între care cea maiacută îi apare a fi cea dintre viaţă şi nefiinţă, sau cea dintre spirit şi materie,

antinomii pe care gândul poetic le transcrie într-o expresie aproape „albă”, otonalitate de o neutralitate fermă, elaborată, îndârjită, chiar. „Restul” lucru-rilor şi al afectelor e tocmai ceea ce nu poate fi „scris”, ceea ce rămâne necon-semnat, cu neputinţă de surprins în vers, în spaţiul friabil şi delicat al cuvân-tului. Între azi şi ieri, între trecut şi prezent se stabilesc corespondenţe mul-tiple, relaţii şi corelaţii pe care expresia lirică încearcă să le determine şi săle expună pe scena poemului: „Nu totul există pentru a fi scris./ Nu tot ce escris e pentru a fi citit./ Lectura nu epuizează tot ce e scris./ Există rest, şine scăldăm în el./ Bănuiai? Căci nu te pot/ întreba dacă/ «ştiai». Astfel delucruri (şi altele , mult/ mai teribile) cel mult se pot bănui,/ presimţi, ca şicum ar ţine de domeniul/ viitorului/ personal/ şi planetar./ Planeta nu-i tottimpul universală./ Universul nu-i neapărat cosmic./ Presimţi şi scrii,/ ai înspinare (sau la şold)/ hrană pentru o zi./ Presimţi ceea ce nu vei putea nicio-dată/ să simţi. Chiar / de-asta presimţi: să te scuteşti/ de-a simţi, de-a scrie,/de-a ţine cont de/ ce-ai scris,/ tu şi ai tăi./ Scrisul e o descărcare de povară./Glume pe seama/ morţilor: / ce-or face ei acolo, de ce s-au/ ascuns, ce atin-geri (fără trup, sau cu/ cine/ ştie ce ditamai trupul!), ce/ suprapuneri,împerecheri, întrepătrunderi, înlocuiri de/ fiinţă se ţin lanţ în jurul nostru,/ţinîndu-ne-n lanţ, / epuizînd posibilul căruia-i ştim/ (uneori nici măcar)numele?/ Fac ei acolo cumva ce nu putem face noi/ aici, aşa?/ Azi/ m-am năs-cut, dar mi-amintesc/ viaţa mea de ieri./ Dispare, fuge, se lasă ilegal trecută/«graniţa» carnea, a fost o metonimie/ de carne pe cînd nouă nu ne stătea/gîndul decît la suflet şi spirit (ca/ derivat al acestuia, ca «subprodus»):/ acumspiritul rămîne, tot,/ aici, în/ grija noastră, povară. Carnea a/ fugit, s-a făcutcarne universală,/ trup cosmic – spiritul a rămas,/ tot, de la origini şi pînăacum,/ aici, în grija noastră”.

„Poietician”, cum îl crede Marin Mincu, Bogdan Ghiu e în măsura încare facerea textului e subiect şi obiect al reflecţiei lirice. Apropiindu-se demisterul naşterii poemului, de taina aceasta arhetipală, poetul nu caută săepuizeze enigma genezică, nu încearcă să lumineze nepătrunsul, ci dim-potrivă, să păstreze un văl deasupra mecanismului poetic, sporindu-i acestuiaaura de transcendenţă pe care o posedă. Faptul a fost surprins şi de Al.Cistelecan, care observă că „Bogdan Ghiu e exegetul unei taine, al unui mis-ter. El ştie tot despre această taină, dar n-o poate numi, n-o poate decât provo-ca. El ştie că poemul e o prezenţă care trebuie conjurată, trezită, că scriituratrebuie să dea fiinţă, dar că ea, de fapt, mortifică, ucide”. Pentru BogdanGhiu, scrisul îsneamnă eliberare de fantasme şi de angoase, dar, în acelaşitimp, şi reprimare a unor pulsiuni şi terori ale fiinţei. Înseamnă, cum s-a maispus, trezirea la fiinţă, şi, în acelaşi timp, mortificare a elementelor concrete,epifanie şi aneantizare. Poemul manipulează şi, în egală măsură, se lasămanipulat de conştiinţa poietică a autorului: „Cineva trebuie să fie în aceastăpagină goală, peste cineva tot trebuie să dau pe undeva prin acest miezdezvelit (secţiune prin perpendiculara locului). Scrierea rezultă din aceastăcăutare disperată, obstinată, care ar trebui să fie atât de rece şi de calculatăşi de calmă… Scriu ca să nu stau în locul meu /…/ Scriu, parcă aş vrea sătrezesc pe cineva care doarme în pagină; îl caut de-a lungul şi de-a latul, nuîntâmpin nici o rezistenţă, deci scriu; e cineva lipit de pagină, una cu pagina(- Scoală, frate!), e ceva, trebuie să fie ceva, măcar o substanţă, acolo, ce nuaşteaptă decât să fie trezită, stârnită, «individualizată», e un blestem aici, cetrebuie dezlegat, nu pot nimic singur, am nevoie de cel pe care îl caut…, tre-buie să ajung în ţara lumii… (Dar dacă am trecut peste el, dacă am trecut pelângă el?)/ Foaia e dură, vârful meu se ascute pe măsură ce înaintează, scrisulmeu devine tot mai subţire. Scriu cu un punct. Scriu cu punctul şi nu mă potopri. Voi haşura pagina! O voi împărţi şi apoi o voi colora în negru. «Ucidereapruncilor». «Uciderea gândacilor de bucătărie» Renunţ la scris. Haşurez şi col-orez” (Haşurăm şi colorăm. O aventură a cunoaşterii).

Poet al lucidităţii şi revelaţiilor geometrizante ale cuvântului, BogdanGhiu cultivă, cum observa Ion Bogdan Lefter, „metapoezia”, cu accente devizionarism, dar şi cu mărturii ale unei esenţiale preocupări pentru laturaprofundă a fiinţei, pentru revelaţiile interiorităţii: „Nu am revelaţii. Amcuvinte./ Am avut şi eu 26 de ani,/ am avut 19./ cândva aveam 13 ani/ şi măuitam des în oglindă, nu am visat nicicând viitorul,/ nu m-am visat decat pemine,/ cum stau azi, în locul/ cine ştie cui/ şi privesc prin trecut/ să vădcerul./ Nu am revelaţii. Am cuvinte.// Nu am revelaţii, am cuvinte./ Privescîn urmă şi-mi văd amintirile/ crescându-mi din umeri - aripi/ în calea timpu-lui./ Singura mea revelaţie e timpul ce vine./ Viitorul ce imi aduce cuvinte./Va urma”. Captiv al propriilor cuvinte, prizonier al unei lumi ficţionale, poe-tul îşi resimte propria condiţie sub spectrul epuizării şi al dezabuzării, dinperspective unei alienări a fiinţei: „Ar fi bine să vii să vezi/ ce puţine cuvintemi-au rămas/ şi să nu mai ceri/ să repet/ descrierea Palmyrei/ sau evocareanisipului rătăcit/ în gura Sfinxului,/ ori să-ţi redau/ zborul captiv/ al stindar-dului/ ţinut zi şi noapte/ în bătaia tuturor vînturilor,/ ar trebui să/ vii şi săîţi dai seama/ singur că nu mai pot spune prea multe/ şi că mai nimerit arfi ca/ tu/ să mă întrebi cât mai amănunţit/ iar eu să îţi răspund prin/ da saunu, cît încă/ mai avem/ vreun drept asupra/ acestor cuvinte, cît încă/ aerulmai propagă sunete şi/ nu e o stivă/ oarecare de / molecule,/ cît încă maipot vorbi/ nevinovat”.

Extrem de sugestive sunt acele poeme concentrate, scrise în spiritulhaiku-ului, în care tensiunea se stabileşte între amploarea şi profunzimeatrăirii şi notaţia de o spbrietate esenţială, cu resursele expresive diminuate lamaximum, într-o încercare de a spune cât mai mult în cât mai puţine cuvinte.Resorturile formale şi semantice ale unei astfel de poezii mizează aşadar peforţa de atracţie gravitaţională a cuvintelor, pe virtuţile centripete ale viziu-nii lirice, care concentrează în sine verbul poetic, în expresie minimală, lip-sită parcă de pondere, dar atât de semnificativă, totuşi, precum în poemul demai jos: „Priveşte şi-n jos. E mai puţin departe./ De aici nu poţi cădea. /Privirea ajunge la ceea/ ce vede./ Până acolo distruge totul,/ îşi face loc, /îţi face loc şi ţie”. În acest poem, cu structura formală contrasă, cu o dinam-ică liminară, esenţializată, fiecare cuvânt are o funcţie expresivă şi semanticăfoarte clar definită, iar jocul dintre depărtare şi apropiere e bine dozat şidelimitat de instanţa privirii, cea care îşi asumă rolul de mediator între con-trarii. Bogdan Ghiu e, fără nicio îndoială, un poet autoreflexiv, preocupat cuobstinaţie de toposul scrierii, de avatarurile cuvântului şi de mecanismele del-icate ale poemului. Dinamica versului său e orientată, aşadar, spre universalficţional, chiar dacă putem bănui, în subtext, o secretă nostalgie după lumeareală, o nostalgie, nereprimată cu totul, a cotidianului.

Iulian BoldeaTextualitateacotidianului

Fragmente de coloanăAcropole

34

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Un activist de partid comunist pove-stea, la un moment dat, că, atuncicând s-a apucat de muncă, în tine-

reţe, nu avea nici o convingere. Cu timpul, a înce-put şi el să creadă ceea ce propovăduia în rândulaltora. Aşa e şi cu simbolurile religioase din sălilede clasă. La început, copilul nu le ia în seamă, dar,cu timpul, subliminal, îi intră în cap, fără să vrea.Asta e o reclamă nedorită, ca oricare alta. Spre de-osebire de reclama proastă, când poţi compara sin-gur produsul cu laudele, în cazul religiei e maicomplicat. Asta e îndoctrinare. Forţată sau nu, caşi în cazul comunismului, tot îndoctrinare se nu-meşte. În armată, lecţiile politice erau adormi-toare. Dacă aţipeai în timpul lor, erai pedepsit, luc-ru care îţi mărea rezistenţa la îndoctrinare. Finpsiholog, un colonel îi lăsa pe toţi soldaţii să doar-mă în timpul expunerii sale. Întrebat de superioride ce face asta, a răspuns că, atunci când se tre-zesc, ascultătorii ştiu mai bine lecţia decâtdacă se chinuie să nu adoarmă. E verifi-cată metoda învăţatului în somnul uşor,numit şi semitrezie. Somnul raţiunii copi-ilor naşte un mic monstru: intoleranţa.Unii sunt dispuşi să aibă un monstru însuflet, alţii nu. E absolut adevărat că tole-ranţa se învaţă în şcoli, dar şi intoleranţa.

Ca şi activiştii de partid, la început,preoţii văd religia ca o meserie oarecare,mai potrivită cu firea lor contemplativă.Chiar dacă propovăduiesc unor mase deoameni docili, chiar dacă predică în deşert,ocupându-se mai mult cu sfinţiri de bucate,automobile sau stabilimente, ei sfârşescprin a se autoîndoctrina. Până la urmă,doctrina nu e altceva decât o deformaţieprofesională, cum dragostea nu e altcevadecât obişnuinţă. Totul e reflex condiţio-nat, mai mult sau mai puţin dus către con-ştiinţă. Nu poţi lăsa un copil să se păt-rundă, subliminal, de o religie, la un moment dat,oficială. E o discriminare. Mai târziu, când se coa-ce la cap, e posibil ca elevul să vrea altceva. Să nuuităm că, până mai ieri, singura „icoană” din clase-le şcolilor era portretul unui dictator. Nu avemnevoie de nici o altă formă de dictat. Nu există dic-tatură dură sau mai catifelată; dictatura dură e unpleonasm. Dictatul către altul, de la indicaţia preţi-oasă cu arătătorul la tablă, până la aplicarea forţeigeneralizate asupra unui popor, nu e altceva decâto măsură intolerabilă. Nu există icoane bine rea-lizate sau kitsch-uri; există doar idei pe care vreisă le accepţi sau nu, materializate pe perete.

Unii se închină la ziduri, ca la nişte icoane,alţii îşi agaţă icoane pe toţi pereţii, să aibă.

Comunitatea părinţi-copii nu poate fi îndri-tuită să hotărască dacă trebuie sau nu să fie puseicoane pe pereţi. Aşa cum o mie de medici sunt deo mie de feluri şi nu poţi să-i aduni într-un sindi-cat, pentru a-şi hotărî soarta şi salariul, nici o miede comunităţi locale parinţi-copii nu pot lua o hotâ-râre privind icoanele. O mie de capete, o mie deidei. O mie de idei, o mie de interese. Ministeruleducaţiei sau învăţământului aruncă pisica în cur-tea comunităţilor locale. De ce? Pentru că suntprea multe necunoscute, amplificate şi de faptul căun minister are, la rândul lui, o mie de departa-mente, servicii şi birouri, cu o mie de feluri desalariaţi, cu mii şi mii de convingeri, credinţe sautabuuri.

E uşor să-l pui pe profesor să explice unorareligiile altora, în loc să-i lase în pace. Poate uniisunt mai înclinaţi spre latura sportivă a lucrurilor;nu trebuie să-i umfli şi pe ei cu zeii Olimpului, pemotiv de olimpiade. Ecumenismul nu e luminossau întunecat. E o imposibilitate. Nu pot fi unitereligiile, orice fuziune lăsându-se cu degajare inu-tilă de energii. Am văzut, de-a lungul secolelor,religiile s-au scindat continuu, în funcţie de condiţi-ile sociale, politice şi istorice, nu s-au unit. Pro-blema simbolurilor religioase în clase nu este decâtfaptul că se acordă unei religii, zisă oficială, preamare importanţă şi se afişează doar semneleaceleia. Nu există religii importante sau mai puţinimportante, nu există religii mari sau mici. Existădoar religii şi să afişezi toate simbolurile pe pereţiiclasei, pentru că elevii sunt de mai multe confesiu-ni, e ridicol. La un moment dat, cei de o confe-siune oarecare pleacă. Ce faci, scoţi simbolurile?La un moment dat, vin în clasă reprezentanţi aicine ştie cărei religii. Ce faci? Adaugi simboluri?

Aşa cum tâmplăria e o meserie oarecare,preoţia e o meserie oarecare. Tâmplăria nu arenimic sfânt prin faptul că a fost practicată de tatăl

lui Iisus. Nici preoţia nu are ceva sfânt; e o me-serie ca oricare alta, dobândită în cadrul strâmt alunei şcoli. Nu e şcoala de popi un simbol religios,iar şcoala de şoferi unul antireligios, să-i pui sim-boluri pe toţi pereţii. Dacă vrea simboluri, elevulpoate deschide uşa laboratorului de religie, unde

poate consuma religie câtă vrea, cum lordul poatedeschide uşa clubului, unde poate consuma câtwhisky vrea. Nu există discriminare mare saumică, sfântă sau nu, pozitivă sau negativă. Existădiscriminare doar până la nivelul înfruntării dintremâncătorii de ouă de găină, mâncătorii de ouă deraţă şi mâncătorii de ouă de struţ. Da, vor spunecârcotaşii, dar, dacă nu mai funcţionează discrim-inarea între tot felul de mâncători de ouă, înseam-nă că putem pune pe pereţii claselor de şcoală ta-blouri cu ouă de găină, că sunt mai răspândite pela noi. E o simplă speculaţie, bazată pe trecereaomului, de pe un anumit plan, pe un nonplan.

Gândirea dogmatică, indiferent dacă vor-bim de dogma comunistă, de cea religioasă sau al-ta, permite speculaţii şi treceri de pe un plan pealtul. Gândirea deschisă, la rândul ei, datoritămaterialului larg de cercetare, permite şi ea specu-laţii. Din cauza asta, şi cei care susţin prezenţasimbolurilor religioase în clase, şi cei care nususţin lucrul ăsta, se găsesc într-o groaznică dile-mă. Neputând ieşi dintr-o dilemă, oamenii discutăla infinit, cum se vede, dar o face fiecare pe tere-nul lui; nu există comunicare între dogmatici şiprogresişti. Atâta timp cât dogmaticii cred că eisunt reprezentanţii progresului pe Pământ, iar pro-gresiştii fac o dogmă din obiectul lor de gândire,nu există înţelegere. Cel ce nu se înţelege pe sine,nu-l înţelege pe celălalt, pentru simplul fapt că îilipseşte setea de înţelegere. Pare un truism, dar cenu pare un truism când se pune problema părerii?!Vorbitorii de sine au ajuns, din spirit de originali-tate forţată, de la „a fi sau a nu fi”, la „a fi sau anu fifi” sau, cine ştie, la „a fifi sau a nu fifi”.

Un subiect aşa banal, cum este cel al sim-bolurilor religioase în clasele de şcoală, consumăprea multă energie, pe la televiziunile de rating, şinu lasă ţăranii să meargă la prăşit. Predarea isto-riei religiilor în şcoli seamănă cu iniţiativa unuiministru al învăţământului de a încerca să intro-ducă disciplina „anticorupţie”. Cât timp unii elevinu-şi prea bat capul nici cu religia, istoria oricăreireligii e superfluă, cum superfluă este şi antico-rupţia, într-o mare de corupţie generalizată. Nuputem nega faptul că globalizarea vine peste noi cuinternetul şi televiziunea în dinţi, „impunând alteparadigme educative”, şi faptul că tinerii trebuie săcunoască „măcar în termeni minori datele şi axelefundamentale ale celor câteva credinţe şi religiiimportante ale lumii”, dar numai dacă vor şi, bi-neînţeles, dacă au învăţat mai întâi să vorbească şisă scrie corect româneşte. De ce e nevoie neapă-rată de ore de religie? De ce e nevoie neapărată de

ore de anticorupţie? Popii cu ale lor, hoţii cu alelor.

Toleranţa nu înseamnă să fii înţelegătorcând ţi se bagă pe gât simbolurile altei religii.Toleranţa înseamnă să-l laşi pe altul în pace, înmăsura în care te lasă şi el în pace. În momentulîn care s-a găsit un profesor care nu făcea altcevadecât să apere drepturile propriei familii, televiziu-nile au sărit în aer, comentatorii s-au inflamat şi s-a scos de la naftalină veşnicul oprobriu public. Înloc să se rezolve problema omului, în tacere, punc-tual, s-a creat o problemă de veşnice discuţii,masivizată artificial, prin încurcarea noţiunilor deşcoală laică, şcoală teologică, şcoală de corecţie,puşcărie, locuri pe unde s-ar mai putea face pro-zelitism inutil. Dacă problema ar fi doar minoră, s-ar mai putea dezamorsa, numai că ea s-a doveditfalsă. Religia e cum sunt ceaiurile de slăbit; cândle vinzi, n-o să te apuci să spui că nu au nici un

efect, ceaiurile pentru îngrăşat neavândprea multă trecere. Credinţa e altceva; emodul de a face cură de slabire, cură baza-tă pe teama ca ceaiurile de slabit să nu fiecumva ceaiuri pentru creşterea poftei demâncare.

Analiştii au pus-o cum le-a conven-it, adică pe baza veşnicei confuzii dintrecredinţă şi religie, ajungându-se acolo undeprăpastia se adânceşte, adică la ateism.Unele definiţii spun că ateismul este „nega-re a existenţei lui Dumnezeu şi a oricăreidivinităţi”, altele spun că acesta „respingereligia”, dar toate sunt de acord că e şiateismul o „concepţie”. Orice concepţie,chiar şi materialistă, se bazează pe idei.Atât de mult s-au învârtit filosofii în jurulcozii, încât, până la urmă, au împărţit şiidealismul în: obiectiv, subiectiv şi absolut.Oricât s-ar lupta materialiştii cu idealiştii,nu se pot despărţi. Cum lumina e undă-cor-

puscul, lumea e şi ea materie-idee. Vulgar, existăpopi materialişti şi macaragii cu capu-n nori.Fiecare are propria lui credinţă, dar puţini trec pela biserică şi, în ultimul timp, doar ca să etalezemaşini luxoase sau haine de firmă.

Dacă se lua, ca idee de plecare, frica, lucru-rile se simplificau. Credinţa poate fi definită cafrica ancestrală a omului în faţa necunoscutului, înfaţa a ceea ce nu pricepe, în faţa divinului. Aceastăfrică are o paletă completă de manifestare. Nuexisă om care să nu se teamă de ceva, care să nuacorde vreunui lucru caracter divin. De la zero, la100%, toţi oamenii sunt credincioşi, într-un fel saualtul. De la crocodilul din Nil, până la repre-zentarea lui Dumnezeu ca un bătrân cu barbă,fiecare se teme de ceva. Unii s-au temut de o gră-madă de zei, alţii s-au temut de ploaie, vaci, balenesau leoparzi. Unii l-au imaginat pe Dumnezeu şi l-au ratat pe Iisus Cristos, alţii văd divinitatea lorsupremă după cum le e felul. Pentru negri, Dum-nezeu e negru, pentru albi, e alb. În frica lor de anu sta pe locul doi, femeile emancipate sunt con-vinse că Dumnezeu trebuie să fie femeie.

Frica de sărăcie, divinizează banul, maiales în rândul tineretului din societăţile unde nu semai munceşte, ci se trăieşte pentru a câştiga. Fricade viaţă e, de fapt, frica de moarte. Şi celor carecred în viaţa veşnică, şi celor care cred în viaţa deapoi, şi celor care cred în veşnice plaiuri de vână-toare, şi celor care nu cred în toate astea, şi celorcare nu ştiu ce să creadă, le e frică de moarte,lucru care îi face să creadă în ceva. Şi atunci, arevreun rost să ridicăm icoane tuturor acestorangoase? Nu e mai bine să lăsăm liberă minteacopiilor, dacă vor, să le creeze ea?

E adevărat, prozelitismul nu se mai face cusabia, dar şi să-l faci pe copil să suporte, zilnic,dogmatismul tău, că e comunist, că e religios, toto formă de exercitare a forţei e. Tot ce încerci săintroduci cu forţa se întoarce împotriva ta.

VICTOR MARTIN

Icoane pe pereţi

35

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Atunci când ne referim la ezoterism,trebuie din capul locului subliniat căacesta se refuză povestirii, relatării,

popularizării – într’un cuvînt – respinge discursuldespre el. Deci, deloc gratuită, întrebarea: sepoate vorbi despre ezoterism? se pune cu acuitateîn toată gravitatea ei abruptă. Ceea ce revine laîntreba, cât de îndreptăţite şi de întemeiate suntexamenul, expunerea şi prezentarea doctrinelorsecrete, a practicilor iniţiatice aferente, a subtil-ităţii limbajului simbolic şi autenticităţii experieriispirituale (experimentării, ar fi un termen depla-sat…) Este de la sine înţeles că răspunsul diferă,dacă întrebarea va fi pusă celui care face ezoter-ismul, respectiv, ezoteristul sau dacă va fi pusăcelui care doar studiază ezoterismul, respectiv,ezoterologul.

În realitate, noţiunea de ezoterism se pre-tează la discuţie, din moment ce ideea provoacăcontroverse nu numai asupra tematicii sale, asu-pra metodicii sau istoriei sale, asupra rostuluisău.

Dar până la întrebarea: caree valoarea ezoterismului? – apareuna prealabilă: are vreo noimă ezo-terismul?

Prin urmare, iată că între-barea din titlul acestui episod con-ţine şi subîntinde, sub aspectul vali-dităţii, următoarele întrebări deri-vate:

- noţiunea de ezoterism e val-abilă sau e inacceptabilă?

- este o idee, un concept sauo nadă?

- e vorba de metafizică saude plăsmuire înşelătoare?

- ne situăm dincoace saudincolo de filosofie?

Suspiciunea radicală vizea-ză chiar realitatea conceptului. Sepune problema dacă ezoterismul este sau nueste valabil; dacă poate fi trecut sau nu înrândul halucinaţiilor sau al himerelor...

Nici un alt domeniu al cunoaşterii nustârneşte atâta agresivitate, mergând până laferocitate exterminatoare.

Nici nu se rosteşte vine cuvîntul, căreplica survine ca o ripostă necruţătoare: de-lir, şarlatanie, pseudofilosofie, falsitate etc.

Aproape că din capul locului se refuzăorice dezbatere. Din moment ce contravineflagrant universului lor închis de cunoştinţeşi de metode, adversarii reflectează, întrebân-du-se în ce măsură ideea de ezoterism le esteconvenabilă. Ei nu vor încerca să examinezecoerenţa întregului, ci vor raporta unul lacelălalt, două ansambluri de cunoştinţediferite, falsificând demersul până la perver-tire.

Atunci când se pune accentul maimult asupra validităţii ezoterismului, decâtasupra valorii sale, se trişează voit, ca într-unsofism viclean. În aceste condiţii, abuzândpervers de logică, ideea de ezoterism se vasurpa, va dispare, rămânând doar divagaţia.Se ajunge la a declara ezoterismul nu ogândire falsă, ci o falsă gândire. [Atragem ate-nţia asupra necomutativităţii termenilor ce co-mpun această expresie binară. Adică, în sintag-ma constând într’un cuplu substantiv-adjectiv(atribut), cei doi termeni nu sunt comutativi,sensul diferind în funcţie de ordinea lor. Ac-centul afirmativ cade pe primul termen: dacăacesta va fi adjectivul, atunci contează maimult calitatea semnificată de acesta; dacă vafi substantivul, atunci prevalează obiectuldesemnat de acesta. Prin urmare: când for-mulăm gândire falsă – înseamnă că gândirea nucorespunde în mod adecuat realităţii, dar, într’ooarecare măsură, ea poate totuşi, să-i corespundăparţial; când formulăm falsă gândire – înseamnăcă gândirea numai e cu adevărat gândire, eaimplicând o contradicţie şi neexprimând decât im-posibilul. O falsă gândire încetează de a mai fi ogândire, nici măcar una falsă, chiar dacă are oaparenţă de gândire pentru cei ce nu-i percep con-tradicţia. Diferenţa nu e de nuanţă, ci esenţială: ogândire falsă este susceptibilă de a fi îndreptată,corectată, pe când o falsă gândire nu poate fi decâtrespinsă, rejectată, pur şi simplu. Deosebirea trecede cele mai multe ori neobservată în fluxul curental vorbirii.]

Ezoterismului i se refuză statutul de cu-noaştere, de ştiinţă, de disciplină, rezervându-i-se

acela al reveriilor, utopiilor, rătăcirilor, delirurilor,greşelilor sofismelor, minciunilor, înşelătoriiloretc. El este plasat în galeria falselor doctrine no-torii: teoria flogisticului, a generaţiei spontanee,poligenismul, frenologia, biologia lui Lâsenko etc.

Ezoterismul, o dată declarat divagaţie,operele sale vor fi catalogate drept pure fantezii,practicile sale iniţiatice – procedee de autosug-estie, cunoştinţele secrete – autoiluzionări aleunor creduli sau mistificări menite să înşele pe

alţii... Sentinţele vor cădea apodictic şi, bineînţe-les, defăimător, reducându-se, aproape întotdeau-na, la un singur cuvînt: superstiţie... Alteori, elpoate fi: elucubraţie...

Dacă de cel mai multe ori descalificarea efără demonstraţie, se întâmplă ca astfel de jude-căţi ireductibile să fie şi îndelung argumentate: sedovedeşte logic pretinsul ilogism al ezoterismului.Foarte mulţi savanţi, prezentatori sau comenta-tori ai unui ezoterism particular, deşi îl expun,arată că nu înţeleg nimic din ezoterismul respec-tiv. Temele sale sunt taxate drept divagaţii, ritu-alurile sale – drept superstiţii, iar operele salesunt asimilate unor ciudăţenii...

Ei refuză să pună în funcţiune gândireaspecifică domeniului pe care-l studiază. Gândindlogic o gândire simbolică, ofereau un exemplu deinadecuare, rezultată din rea-credinţă. Cât despre

nespecialişti, de la ei ce s’ar mai putea aştepta?...De pildă, Melvil Dewey, merituosul autor al cele-brei clasificări zecimale a cărţilor (1876), devenităclasică în biblioteconomie, includea în aceeaşi ca-tegorie, visele şi ezoterismul...

Toate aceste atitudini adoptate de oamenitotuşi inteligenţi, sunt datorate ravagiilor raţion-alismului. Fetişul autorităţii raţiunii în ce priveştecunoaşterea este la originea acestei poziţii, princare adversarii ezoterismului îi opun „dogma” re-ducţionistă a raţionalismului.

Tocmai răsturnătorii de dogme au instau-rat tirania unor caricaturi de dogme, pe care aureuşit să le impună mentalităţii europene. Subpretextul „eliberării” gândirii, ei si-au propagat ce-le mai himerice credinţe, sub formele multiple aleidolilor societăţii moderne.

Rădăcina acestor devieri, factorul cel maiimportant care a dus la dezordinile actuale, petoate planurile, este individualismul, înţeles canegarea oricărui principiu superior individualităţii(ceea ce în fond, este acelaşi lucru cu umanismul

Renaşterii). [Individualitatea nu repre-zintă decât o unitate relativă, nu esteo fiinţă totală, ci numai o stare partic-ulară a fiinţei manifestate, supusăunor condiţii determinative speciale,specifice gradului respectiv al Exis-tenţei universale. Prezenţa formei print-re aceste condiţii este caracteristicătuturor stărilor individuale (şi stăriiindividuale, ca atare, luată în general).De aceea, individual este corelabil cuformal, până la echivalare.]

Una din consecinţele individu-alismului în gândirea filosofică esteraţionalismul, constând din negareaintuiţiei intelectuale şi tinzând să facădintr’o facultate pur umană şi rela-tivă, partea superioară a inteligenţei,ba chiar de a o reduce la ea în exclu-

sivitate. Prin această gravă anomalie, civi-lizaţia modernă s-a dezvoltat numai în sen-sul material. Regresiunea e atât deavansată, încât astăzi, nu se mai ştie ce eintelecţia, ba chiar se ignoră că aşa ceva arputea exista.

Raţionalismul rămâne expresiaunei tendinţe simplificatoare, tipic mod-erniste, de a reduce lucrurile la elementelelor inferioare.

Inteligenţa n-a mai rămas decât unmijloc de a acţiona asupra materiei şi de ao plămădi în scopuri practice. Ştiinţa s’arestrâns într’atât, încât numai conteazădecât în măsura în care e susceptibilă deaplicaţii industriale. Dacă scolasticii distin-geau net ratio de intelectus, Descartes, cucare debutează raţionalismul, este cel carea limitat inteligenţa la raţiune. Deşi curen-tele iraţionaliste au reacţionat împotrivaraţionalismului, ele nu s’au îndoit însă oclipă de reducerea inteligenţei la raţiune.

Intuiţia intelectuală – intelecţia –era o facultate de cunoaştere nemijlocită(ca şi forma de bază a cunoaşterii – intu-iţia senzorială), prin care subiectul cuno-scător devine vremelnic obiectul de cunos-cut. Este cunoaşterea prin identificare. Cu-noaşterea raţională este mijlocită, indirec-tă, deoarece cu ajutorul cuvintelor careformează corpul limbajului natural, raţi-unea stabileşte doar raporturi (de altfel, înlatină, ratio = raport şi calcul).

Raţionalismul limitează totul la ra-ţiune, negând orice principiu superior ei.Dar raţiunea reflecta lumina intelectuluiîn domeniul individual; izolată de principi-

ul ei transcendent, raţiunea e orbită. Pierzândcontactul, comunicarea cu intelectul supraindivid-ual, raţiunea va tinde numai în jos, spre polulinferior al existenţei, înfundându-se în materiali-tate. Raţionalismul rămâne expresia unei tendinţetipic moderniste de simplificare şi de unifor-mizare, înlăturarea supraindividualului reducândtotul la individual, iar apoi în cadrul acestuia,doar la modalitatea corporală şi, în sfârşit, peaceasta la un simplu agregat de determinări can-titative.

GELU VOICAN VOICULESCU

Se poate vorbidespre ezoterism?

Aripa dedicată Artelor Dramatice.Fragment. Acropole

36

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Creaţia literară de evocare a Bucureştiu-lui secolului al XIX-lea, până la UnireaPrincipatelor mai înregistrează romanul

„Din vremea lui Căpitan Costache” de Al.Antemireanu, tablou al oraşului terorizat de cele-brul zbir al Agiei din perioada prepaşoptistă, pen-tru ca, după Unire, să apară romanul „Don Juaniidin Bucureşti”, publicat fără semnătură în„Independenţa” din 1861, şi atribuit lui RaduIonescu.

Cu romanele lui Dimitrie Bolintineanu „Ma-noil” şi „Elena” peisajul se schimbă. Influenţa mo-mentelor ’48 şi ’59 este sesizabilă. Personajelemasculine, Manoil din romanul omonim şiAlexandru Elescu din „Elena” sunt tineri croiţi du-pă tiparul secolului, oameni de lume în care spiri-tul galant, de salon, se îmbină perfect cu cel alomului de acţiune. Dar în timp ce în „Manoil” per-sonajul este o jucărie a soartei, fiu de boier sărac,dar poet şi, prin urmare, destinat a fi,graţie talentului său, un răsfăţat al sa-loanelor, Elescu din romanul „Elena” esteun tânăr maturizat de experienţele politiceşi sentimentale, un liberal şi un patriotchibzuit şi angajat total în realităţile timpu-lui său.

Capitala este un Bucureşti al carnaval-ului în „Manoil”. Pe acest fundal se deru-lează drama personajului prins între pasiu-nile a două femei, virtuoasa Zoe, şi vicioasaşi răzbunătoarea Mărioara, din cauzacăreia Manoil ajunge în faţa instanţei acu-zat pe nedrept de crimă, dar absolvitdatorită mărturisirii pline de căinţă a vino-vatei: „Cele dintâi umbre ale serei copereaucapitala la vederea călătorilor întârziaţi.Bucureştii sunt voioşi în serile carnevalu-lui. Era o zi de duminică: mii de săniitrase de câte doi cai fugători şi coperiţide pânze albe, pături şi clopoţei,lunecau ca nişte umbre zgomotoase pePodul Mogoşoaei, de ici până acolo,încărcate de tot felul de oameni, detoate vârstele şi de toate condiţiile, în-văliţi în tot felul de blane bogate şi căl-duroase. Strigătul vezeteilor, amestecatcu ţipetele unor femei, ce dau, de câteori o sanie era aproape să se zdrobeascăde alta, cu râsul celor nepăsători şi cuzgomotul miilor de clopoţei, forma unzgomot mare şi confuz care semăna cuo muzică bizară ce punea în mişcaredănţuitorii aceşti fantastici.”

Duelul, o achiziţie recentă în arse-nalul moravurilor la români, căruia nui-au rezistat nici oameni politici de mar-că, este şi el prezent în paginile roma-nelor. Băneasa sau Herăstrăul, zoneperiferice, încărcate de vegetaţie şi feri-te de ochii legii, sunt terenurile prefer-ate pentru reglarea chestiunilor de o-noare între boieri. La Băneasa îi dăîntâlnire lui Manoil un general, pentrua refuza să se bată atunci când erouleste acuzat de crimă. Şi la Herăstrău vaîncrucişa spada Alexandru Elescu cu ba-ronul Honfenburg, unealta altei Zoe, o-pusă celei din „Manoil”, alt spirit malef-ic feminin, soţia logofătului Şeni şi prietena nelo-ială a Elenei.

Romanul „Elena” mult mai elaborat, mai bo-gat în tipologii şi cu o intrigă mai complexă decât„Manoil” se concentrează pe evocarea pasiunii din-tre Alexandru Elescu şi Elena, soţia postelniculuiGeorge, mult mai bătrân decât ea, dar bogat. Unmariaj de convenienţă, un adulter care sfideazăcanoanele sociale cu riscul scandalului, dar salvatde o iubire sinceră, sacrificiul femeii şi decepţiaamantului, care se grăbeşte să-şi caute consolareaîn focul armelor (în cazul lui Elescu, pe meleaguristrăine, în Războiul de Secesiune care a sfâşiatStatele Unite ale Americii), reprezintă reţetaobişnuită a romanului sentimental. Aceasta nu şti-rbeşte cu nimic frumuseţea scriiturii. Bucureştiul„Elenei” este un oraş al saloanelor (cu imaginiparcă desprinse din tablourile lui Aman), gazdeale discuţiilor pe teme politice, motiv pentruBolintineanu de a da mai mult frâu liber gândiriisale critice în înfierarea moravurilor şi a practi-cilor corupte din sânul clasei politice româneşti.În „Manoil” această atitudine critică era mai puţinsesizabilă, mai mascată, nu atât de directă ca în„Elena”. De ce? „Manoil” a apărut în 1855, subdomnia conservatorului Barbu Ştirbei, duşman alpaşoptiştilor, în timp ce „Elena” apare în 1862,

deci sub domnia paşoptistului Al. I. Cuza, iar acţi-unea cărţii începe în ziua de întâi mai a anului1859, deci la doar trei luni de la Unirea Prin-cipatelor. Nu mai trebuie să adăugăm faptul căBolintineanu a sprijinit activ alegerea lui Cuza, fă-când parte după Unire din guvernul nou formatsub preşedinţia lui Ştefan Golescu, pentru adeţine în 1863 portofoliul de ministru al Instrucţi-

unii Publice şi al Cultelor în guver-nul Kogălniceanu.

Atitudinea critică a lui Bolinti-neanu în „Elena” se manifestă cuputere mai ales în privinţa desem-nării Bucureştiului drept capitală,o alegere total neinspirată, dupăautor, a unui oraş care nu îndeplin-ea standardele de urbanism şi civi-lizaţie la scară europeană. Merităreţinute rândurile lui Bolintineanu,lipsa lui de entuziasm transmisă, înciuda unor eforturi edilitare repe-tabile şi altor generaţii. Totul submasca aceleiaşi atmosfere car-navaleşti, parcă menită să ascundăo realitate crudă, sau poate (înintenţia autorului) să ironizezeaceastă realitate: „Măştile furnicaupe strada Mogoşoaie, în cupele,sănii şi pe jos se îndreptau spresala Slătineanu. Capitala era în săr-bătoare pentru ziua de 24 genariu;partida ce era atunci la putere lu-minase pentru această sărbătoare;partida reacţionară prefera să lasecasele lor în întuneric, aşteptând săilumine când va veni timpul ei să

fie chemată la minister. Mulţi au zis că Bucureştiieste o cetate dată la dezmerdări. Se poate, darmărturim că starea ei pitorescă nu armoniazămult cu dorinţa desfătărilor. Starea stradelor,pline de pulbere vara, noroi toamna, paveul mizerce face de scrânteşte picioarele pietonilor, de ruperoatele trăsurilor, de zdruncină oasele locuitorilor,nu sunt oare nişte piedici pentru plăceri?Plăcerile, cu galoşii în picioare şi stropite de tină,sunt nişte plăceri grosolane… Capitala Românieinu are nimic pentru dânsa, fondatorul ei a trebuitsă fie orb. Acest oraş se întinde pe lunca umedă aDâmboviţei, un râu ce descreşte din zi în zi, ca şisperanţa în inima acestor locuitori; lăcomia pro-prietarilor de mori pe dânsul este cauza principalăa scăderii lui. Regulamentul Organic prevăzuselărgirea râului prin tăierea acestor mori; dar esteîn România o voinţă mai mare decât a legilor,voinţa favoarelor. Acest oraş este mai atât de

întins cât şi Parisul deşi are o populaţi-une mică din cauza grădinilor şi curţilorsale. El recheamă oraşele din timpulpatriarhilor. Capitala întinsă, veniturilemunicipale mici sunt cauza mizeriiiacestui oraş. El nu poate să fie capitalaRomâniei, căci n-are nici o cualitate nicipoziţiuni pitoreşti! Nici punt strategic;nu poate să fie nici un centru de com-erţ. Astă dată căzuse multă nea pestrade, săniile puteau să alerge fără săsimţă încovenântele pavagiului”.

Despre „Elena” s-a spus că a fost celmai citit roman al timpurilor lui. TraianDemetrescu în 1891, într-un articol ded-icat scriitorului afirma că „pe atunci,acea carte devenise o adevărată evan-ghelie pentru inimile femeilor”, iar N.

Petraşcu în 1932 afirma că „Elena afost cel mai citit roman al literaturiinoastre. Era o furie pe toată lumeaca să-l aibă pe masă în anii apariţieilui, şi numele de Elena a dăinuit lanoi mult timp ca numele unui pro-totip de eroină romantică.” Calita-tea de best-seller a romanului nucredem că trebuie restrânsă doar lasfera publicului feminin. În Bucu-reşti se vor schimba multe (în bine)în anii care vor urma publicării ace-stuia. De aceea este posibil ca el săfi devenit o lectură preferată şi depublicul politic (masculin). Şi to-tuşi… parcurgând rândurile lui Boli-ntineanu despre Bucureşti… să-l lă-săm pe cititorul actual să judece câ-te s-au schimbat din 1862 pânăazi… şi câte ar mai trebui să se schi-mbe de acum înainte?

CORNELIU ªENCHEA

Bucureştii în literatură

Aripa dedicată Artelor Dramatice.Fragment. Acropole

Aripa dedicată Artelor Dramatice.Fragment. Acropole

37

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IUNIE ♦ 2007

Ce căutam noi plimbându-ne zi de zi, peîntinderea a circa două săptămâni, pestrăzile Atenei, pe ulicioarele din ora-

şul vechi, numit de localnici Plaka, purtând par-fumul abstract şi viu al vremilor de odinioară,urmele gânditorilor urmăriţi mental nu rareori şiconsideraţi, pe bună dreptate, unul dintre vârfu-rile de neatins ale umanităţii? Ce căutam, cu gân-dul la iubitul Zenon, care susţinuse, fiind cu alum-nii săi în bucătărie, că zeii sunt şi aici, ce anumecăutam încercând să ne facem timp, zi de zi, pen-tru a ajunge pe Acropole sau în preajma acestuiepicentru de aur al culturii antice, inimă vie aurbei disputate aprig, în negura vie a timpului, deAthena şi Poseidon? De unde răbdarea, atenţia,dorinţa crescând în intensitate de a pribegi, iar şiiar, printre coloanele Turnului Vânturilor, constru-it anume pentru a deruta inamicii, de a contemplaîndelung ruinele Templului lui Zeus sau pe cele aleTeatrului lui Dionysos, de a hălădui, numai ochi şiurechi, printre amintirile vii, foşgăind, la înălţime,în preajma locului unde se afla statuia Athenei,unde e Parthenonul intact în splendorile sale, Ca-riatidele regăsite în copie, pentru statuile origina-le ducându-se şi astăzi lupte acerbe, diplomatice?Ce căutam pe Acropolele invadate de lumina dis-cret-evazivă a apusului sau pe Acropolele atinse derazele unui soare încă timid, încă păstrând splen-dorile Aurorei celei puternice? Ce căutam, ce anu-me, ne întrebăm până la prostraţie, până la spai-mă, începând să resimţim cum ceva neobişnuit şiplin de forţă jubilează interior, prins de negrulmister de care ne lăsasem locuiţi în vreme ce fi-xam cu toţi ochii lăuntrici marea urbe, cu oamenii

şi mandarinii şi câinii şi pisicile şi bijuteriile şi bu-levardele largi, cu vegetaţia luxuriantă, în ciudasărbătorilor de iarnă, cu ulicioarele discrete, adă-postind, în afara miturilor răsştiute, repetate, alin-tate în gând, mari istorii, amintiri ghicite pe jumă-tate sau pe sfert numai? Dibuiam lumina violent-reţinută, legănată pururi între versanţii munţilor,cu certitudinea că lumina e un spectacol, lumina,ca la Rodin, trebuie învăţată, subjugată, dominată,glorificată, supusă şi cântată mereu; căutam sen-zaţia de sublim avută pentru prima dată sub geanavie, ţipătoare, calmă a soarelui apune, acolo, sus,în preajma Erechtheionului, când o mână mare şiputernică aşezase în noi o forţă fără nume la caren-am fi îndrăznit să visăm: cea de a sta locului, dea ne ţine respiraţia, de a creşte lăuntric pentru a

fi locuiţi de ceva uriaş, nevăzut, prezent până la ţi-păt – senzaţie căutată, răscăutată, visată, exorciza-tă întru a fi descrisă, pentru a fi rechemată iarăşi,în marea majoritate a cazurilor, previzibil, fărăsorţi de izbândă, deşi ne încăpăţânam – uimiţi şipierduţi în propria uimire – să dibuim, iar şi iar,cu antenele duhului lăuntric, acceeaşi stare şiatunci când păşeam atenţi să nu alunecăm print-re stâncile, pietrele muşcate de valuri ale unei pla-je sălbatice veghind de departe urbea închegată deTheseu, miticul erou, şi devenită „cetate supremăşi incontestabilă” prin Şcoala de la Atena dupăinstalarea la putere a lui Pericle, atunci când stu-diam (de fapt, cineva mai atent şi mai răbdătordin noi studia) corabia mare şi suplă – copie fidelăexecutată în timp – după vasul pe care navigaseUlise, vas purtând ochiul atent aducător de noroc,de un albastru nelumesc, legendar, când urmă-ream rapiditatea cu care se schimbă culoarea ceru-lui, a mării, a munţilor, jocul de lumini viclene şiumbre majestuoase, ce ne-arunca într-o muţenielaborioasă, contemplativă, vie, nebunesc, nemă-surat de vie, aducându-ne aminte că edenul eprezent, e pretutindeni prin culoare şi muzică…

Ce căutam, aşadar, nemaisăturându-nesă pribegim, să ne plimbăm, să visăm,să ne înspăimântăm, să jubilăm, să ne

învingem foamea, setea, să ne reducem din orelede somn, de odihnă, pentru a mai întârzia sub ra-za divinelor Cariatide, în preajma colinelor blândecare fixau versantul dinspre Sud al Acropolelor,rezervate, în special, spun legendele, artelor dra-matice, în umbra depărtată a Templului lui Zeus,sau în vecinătatea Bisericii bizantine Kapnikareasau a celei ce poartă numele mândrei şi frumoaseiArtemis, alături de alte şi alte vestigii, monu-mente, biserici, mânăstiri, străzi, uliţe, numele că-rora îl silabiseam, repetându-le aşa cum repeţi ver-surile unui poem-capodoperă, aşa cum repeţi paşiilăuntrici – învăţaţi şi pururi neştiuţi în egalămăsură – ai foamei de a fi acelaşi. Neschimbat înesenţe. Cu gândul – mereu înalt, mereu subţire şiviu, nesperat de viu – la „draga mea antichitatedintr-un secol viitor”!

februarie 2007

Ce lucru extraordinar! O nouă generaţieîşi dispută astăzi magistratura sup-remă în ţara drepturilor omului şi a re-

voluţiei care a schimbat istoria Occidentului. Fireşte,nu e vorba de o altă schimbare de sistem ci doar dedouă viziuni diferite ale economiei de piaţă. Dacăreprezentatul unui capitalism ultra-liberal, dur şi ag-resiv pare a câştiga, încântătoarea doamnă Royal areun program mai nuanţat, mai „sentimental”, caretinde către un capitalism „cu faţă umană”, ceea ce nupare pe placul candidatului unei drepte puternice şipopulare. Populare, uneori chiar populiste. Ceea ceînsă deosebeşte acest sufragiu de cele dinainte, esteîn primul rând tinereţea candidaţilor. Amândoi auadoptat o perspectivă nouă, originală, asupra viitoru-lui acestei ţări, a cincea putere mondială, care a îm-bogăţit lumea atât din punct de vedere politic cât şicultural. Cât priveşte personalitatea acelora care soli-cită încrederea poporului care a devenit al meu, estede-a dreptul uimitoare. Fiul unui imigrant maghiar,deci prima generaţie născută aici, cu un bunic vagevreu convertit, va deveni, sau chiar a devenit, căcimai sunt 24 de ore până la al doilea tur, preşedinteleFranţei! În care altă ţară din răsăritul vechiului nos-tru continent, acest eveniment ar fi posibil? Pe de al-tă parte, al patrulea copil al unei familii stricte, cato-lice, conservatoare, o familie de militari religioşi, adevenit astăzi purtătoarea de cuvânt a unei societăţilaice, mai juste, mai umane, care nu are nimic încomun cu „socialismul de cazarmă”, acela al Gulagu-lui şi al „dictaturii proletariatului”, pe care, vai, l-amprea mult cunoscut. Dar nici cea sedusă de „socialis-mul moale”, acela al promisiunilor neîndeplinite. Şi

a vorbăriilor goale. Dacă d-na Royal, probabil candi-dată nefericită a scrutinului de Duminecă, este neîn-duplecată faţă de diminuarea impozitelor şi restrân-gerea numărului de funcţionari de stat, dl Sarkozypromite lichidarea birurilor pentru dreptul la succe-siune (favorabil marii burghezii) dar şi a neimpozăriiveniturilor obţinute în urma orelor suplimentare pre-state de muncitori peste cele 35 de ore legale. Redu-cerea şomajului a făcut de asemenea obiectul unordezbateri furtunoase. Sarcozy preconizând stopareaajutorului de şomaj acelora care refuză de două oriun loc de muncă propus. Bineînţeles că un profesorde liceu, va putea accepta cu fidicultate un loc de zi-dar sau de tâmplar în domeniul construcţiilor. Ceeace este totus îmbucurător, e că domnul Sarcozy ahotărât să pună Franţa, până acuma leneşă, la mun-că. În ceea ce priveşte Europa, acesta se împotriveşteintrării Turciei în Uniune şi preconizează politizareacontinentului de la Lisabona la Bucureşti şi de laTallin la Athena. Dna Royal promite sprijin neprecu-peţit întreprinderilor mici şi mijlocii, pare partizanăa discuţiilor cu autorităţile de la Ankara, şi întrevedeun referendum privitor la constituţia europeană pecare poporul francez a respins-o în trecut. Cavaler almarelui capital, dl Sarkozy nelinişteşte o bună partedin populaţie, inclusiv, intelectualii, prin violenţa dis-cursului său dar mai ales prin temele abordate,„represiune”, „toleranţă zero”, „lichelele din mahala-le sensibile” peste care trebue trecut cu carcheruletc. Dar marea problemă a Franţei rămâne aceea adatoriei publice: mai multe zeci de miliarde de euro.Dezbaterea publică din 2 mai a fost urmărită de maibine de 20 de milioane de telespectatori – ceea ce do-vedeşte că poporul a reînceput să fie preocupat de

politică – nu a părut prea convingŕtoare. La fel deregretabilă a fost puţina atenţie acordată cercetăriiştiinţifice, conflictului din Orientul apropiat şi rolulintelectualilor şi al profesorilor de scoală primară şide liceu. În revanşă, Segolene Royal a insistat multasupra mijloacelor de a preveni dezastrele provocatede modificarea climatului planetei şi asupra respec-tului ce trebue acordat ecologiei. Cum se explicăavansul considerabil luat asupra candidatei socia-liste în sondaje al dlui Sarkozy, deşi al „treilea om”,François Bayrou, care a beneficiat de locul trei laprimul tur, cu 18% din voturi, a declarat că nu vavota pentru el? Trebue să recunoaştem că Sarkozy,deşi popular, a operat un veritabil hold up al temelorpopuliste, xenofobe, de extremă dreaptă, agreate deLe Pen. Înfrângerea zdrobitoare a acestui cripto-fas-cist a bucurat întreaga Franţă democrată şi republi-cană. Ultimele cuvinte ale dnei Royal (ce nume fru-mos pentru o republică laică şi democrată) care s-aadresat Joia trecută alegătorilor au fost: „Indrăzniţi,îndrăzniţi, îndrăzniţi!”. Cum să nu ne gândim la cu-vintele sfântului papă Ion Paul al doilea, care, s-aadresat poparelor captive din răsărit cu aceste cu-vinte de neuitat : „Nu vă fie frică”? Vineri seara.Paris. Plouă, în sfârşit, puţină răcoare. Oare jocurilesunt făcute? Milioanele de alegători ai lui Bayrou, nuştiu încă să se hotărască! Cetăţeni mai mult sau maipuţin turmentaţi, se întreabă încă: „Dar eu cu cinevotez?” O minune mai e oare încă posibilă? Dar as-tăzi, minunile se fac rar. Cu un avans considerabil –53,6% – dl Sarkozy, candidat de dreapta la preşe-denţie, a câştigat alegerile în urma unei campaniidemnă de admiraţie, fără atacuri la persoană, în ur-ma unei dezbateri articulate pe idei, înfruntare dem-nă pentru pentru un popor care, deşi rebel, rămâneprofund ataşat idealului republican şi democratic.Astăzi, noul preşedinte al Franţei, se odihneşte şireflectează la formarea unui nou guvern (de des-chidere către centru şi poate şi cu un apel pentrucompetenţele reale ale oamenilor de stânga) pe yach-tul prietenului său, Borlou, om de afaceri miliardar.Rămâne de văzut ce se va alege din partidul social-ist după această înfrângere incontestabilă.

Paris, Mai 2007

CORESPONDENŢĂ DIN FRANŢA

EDGAR REICHMANNAlegeri pentru o Franţă tânără şi nouă

CORESPONDENŢĂ DIN GRECIA

AURA CHRISTIFoamea de a fi

Fragment de coloană

38

ANUL XVIII ♦ Nr. 6 (663)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

NICOLAE BALOTÃ

Poezia tragicului şia comicului: Euripide şi Terenţiu

(urmare din pagina 7)

În realitate, teatrul euripidian e departe de a fi atât de desacralizat, demistifi-cat şi psihologizat pe cât se spune de obicei. Recitind Hecuba, Electra, Ifigenia în Tauridaşi Hipolit eşti, dimpotrivă, izbit de suflul cultic, deloc supus unei critici demitizatoare,care străbate acest teatru. Şi aceasta se remarcă tocmai într-un plan esenţial tragediei,în acela al egalei îndreptăţiri a părţilor în conflictul tragic. Hegel avea dreptate atuncicând observa că tema propriu-zisă a tragediei originale este divinul, dar nu divinul aşacum constituie el conţinutul conştiinţei religioase, ca atare, ci aşa cum se încorporeazăel în lume, în acţiunile individuale. Omul este, de fapt, în centrul tragediei, nu numai caun loc privilegiat al jocurilor divine, ca o victimă, un ţap ispăşitor ironic, ci ca un pro-tagonist. Tragicul apare în fiinţe, în situaţii, evenimente, prin mijlocirea valorilor careaderă la ele. El se întemeiază întotdeauna pe valori şi pe relaţii de valori. Ca atare, locultragicului în universul acesta axiologic este acolo unde oamenii purtători de valori ac-ţionează unii asupra altora. Într-o lume statică, într-un univers calm, stagnant al valo-rilor, poate fi seninătate, măreţie, tristeţe, nu şi tragedie. Aceasta apare doar acolo undevalorile sunt perturbate, unde se petrece o mutaţie, o ciocnire a unor valori diverse, orăsturnare a lor. Valorile în mişcare constituie sfera în care apare tragicul. În spaţiulpur (pe care Schiller îl preconiza drept propice tragicului) poate să se constituie subli-mul, nu şi tragicul.

Hipolit prefigurează oarecum conflictul tragic din Bacantele. Tânăr cast, închi-nat zeiţei Artemis, eroul este insensibil la chemarea dragostei, o dispreţuieşte deci peAfrodita. Cade pradă pasiunii devastatoare a unei posedate a Afroditei, pasiunii Fedrei,mama lui vitregă. În nucleul „sacru” al tragediei există un conflict între puteri divineegal îndreptăţite axiologic (şi insistăm – asupra lui axios din acest termen). În Bacantele,Agave îşi sfâşie fiul sub imperiul unei puteri orgiastice de esenţă socială. Frenezie bes-

tială, ca şi aceea a Fedrei ori a Hecubei, care se răzbună pentru uciderea fiului ei (şi nunumai a acestuia, ci ca într-o jertfă sângeroasă, pentru pieirea tuturor fiilor ei şi aTroiei), ucigând fiii lui Polymestor şi orbindu-l pe acesta. Frenezie a Electrei în ucidereamamei sale, a Clitemnestrei. Fanatisme ale maternităţii, ale neprihănirii, ale erosuluifără îndoială. Dar, mai mult decât atât, fanatisme „religioase”, ale sacrificiului şi sacri-ficării.

C.G. Jung remarca cu subtilitate într-un capitol despre apolinic şi dionisiac dinPsychologische Typen, că pornirile care izbucnesc în omul civilizat sunt mai teribile, maiprimejdioase în puterea lor distrugătoare decât cele ale omului primitiv obişnuit să deacurs continuu tendinţelor sale negative. Lumea tragediei eline, şi îndeosebi a lui Euripi-de, este aceea a unei umanităţi civilizate, moral şi intelectual superioare. Izbucnirile vio-lente din această lume, în care a pătruns dialectica raţională, neîncrederea în zei, suntcu atât mai oribile. Nimic din „optimismul” etic şi raţional pe care Nietzsche îl atribuia,critic, acestui teatru. Euripide este, dimpotrivă, poetul sumbrelor conflicte, al atroci-tăţilor, al unui teatru al cruzimii. Până şi argumentaţia, conflictele raţiunii, departe dea justifica ideea unei raţionalizări (pe care Nietzsche, potrivnic al raţiunii discursive, ocritica), probează o futilitate a raţiunii, incapabilă de a preveni, de a evita tragedia. Îndreptul, purul şi „simplul” Eschil vedem infinit mai multă încredere în puterile omuluidecât în Euripide.

Îmi place, în convorbirile lui Eckermann cu Goethe, ce spune marele weimari-an despre Euripide. August Wilhelm Schlegel îl atacase pe Euripide. „Ar fi trebuit să ofacă în genunchi” – spusese Goethe. Cu câteva luni înainte de moarte recita Ion de Eu-ripide şi din nou îi lua apărarea împotriva filologilor.

Nu se putea ca Goethe să nu fie sensibil la lirismul de esenţă cultică a atâtorstrofe euripidiene. Nu înţelepciune moralizatoare, ci pură cântare de slavă găseşti în ver-suri, precum acestea rostite în corul femeilor captive, slujitoarele Ifigeniei în Taurida:„Cât este de frumos/ vlăstarul născut de Leto/ în văile rodnice/ ale insulei Delos,/ zeulcu plete de aur, Apolo,/ meşter în cântul de liră,/ şi cât e de frumoasă zeiţa,/ destoini-ca săgetătoare, Artemis./ Dar mama lor părăsi cuibul slăvitelor sale naşteri/ din ostro-vul muntos/ murmurând de izvoare/ şi-şi duse odrasla în vârful Parnas/ în muntelecutremurat/ de dansul lui Dionysos,/ unde Dragonul,/ cu ochii roşii ca vinul,/ cu solziitărcaţi pe trupul de bronz,/ dihania cruntă scornită de Glie,/ sub umbra frumoasă delaur/ zăcea şi păzea htonianul oracol...”

··· MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURIIROMÂNE (M.N.L.R) şI BIBLIOTECA ASTRASIBIU a anunţat vernisajul galeriei multimediaEuroProFiles, proiect finanţat în cadrul pro-gramului „Sibiu – capitală culturală euro-peană 2007” de către Ministerul Culturii şiCultelor. Deschiderea expoziţiei a avut loc pe data de 9mai 2007, ora 16.00, la sediul Bibliotecii AstraSibiu, strada George Bariţiu nr 7.EuroProFiles prezintă o galerie multimediacuprinzând personalităţi culturale de anver-gură europeană care s-au născut sau au acti-vat în Sibiu. Abordarea este de tip enciclope-dic, fiind incluse 20 de personalităţi dindiverse domenii, într-o structură cronologică.Baza de date este disponibilă în limbileromână şi engleză, include informaţii desprefiecare dintre oamenii de cultură menţionaţi,despre contextul istoric şi cultural în careaceştia şi-au desfăşurat activitatea, fragmenteaudio-video, eşantioane de cărţi electronice,fotografii. Proiectul include şi 20 de bannere,fiecare dedicat unei personalităţi culturaleabordate, amplasate pe clădirea biblioteciiAstra din Sibiu. Intenţia principală este aceeade a reliefa dimensiunea europeană a perso-nalităţilor culturale sibiene şi contribuţia aces-tora la dezvoltarea culturală, atât la nivellocal şi naţional, cât şi la nivel european.··· ATELIER 77. LECŢIE DE MUZICĂLuni 14 mai, orele 19.00, la Institutul Francezdin Bucureşti... Codex Caioni, muzică barocă din Transilvania– Ansamblul XVIII-21, Le Baroque nomadeJean-Christophe Frisch – dirijor XVIII-21, LeBaroque nomade, cu Cyrille Gerstenhaber,soprană, Mihai Ghiga, Kovacs Laszlo, vioarăAdorjan Csaba, altoLazar Zsombior, violoncelşi dansatorii Endre şi Imola Virag.

··· O CARTE DE MUZICĂ găsită în mod miracu-

los îngropată în zidul unei mânăstiridin Transilvania, în 1988, CodexCaioni, astfel denumită după numeleunui organist franciscan care, timpde treizeci de ani, a transcris pentrusine toate muzicile sacre şi profane,savante sau populare care puteau fiauzite sau care au fost compuse însecolul XVII, în Transilvania.Această culegere, absolut inedită,mărturie unică a participăriiRomâniei la concertul muzicii baroceeuropene, va folosi drept materialpentru un spectacol muzical franco-român a cărui creaţie va fi prezen-tată în octombrie viitor la Sibiu,Cluj şi Bucureşti şi ulterior, înFranţa, în 2008.Pe parcursul acestei lecţii de muzică,Jean-Christophe Frisch, directorulAnsamblului XVIII-21, Le Baroquenomade a prezentat proiectul CodexCaioni, muzică barocă dinTransilvania la răscrucea dintreEuropa şi Asia, în compania unormuzicieni şi dansatori români. XVIII-21, Le Baroque nomadeDupă creaţia versiunii pentru mu-zică de cameră a lucrării Castor etPollux de Rameau, Ansamblul XVIII-21, Le Baroque nomade înfiinţat deJean-Christophe Frisch, s-a specia-lizat pe parcurs în confruntarea din-tre muzicile baroce occidentale şi muziciletradiţionale contemporane lor: muzicile cân-tate în China în epoca iezuiţilor, Călătoriemuzicală în Orient de Pietro della Vale, muzi-cant nomad din secolul al XVII-lea. Parteneri media : TVR Cultural, RadioRomânia Muzical, Time Out Bucureşti, RFIRomânia şi LiterNet. ···10 ANI DE ZIUA ADOLESCENŢILORFestivalul „Jos Pălăria” şi Vernisaj A oferite de George MihăiţăA X-a ediţie a Zilei Adolescenţilor a fost săr-bătorită pe 13 mai 2007, conform unei Legipro-mulgate în 1997 care afirmă că „în fiecarea doua duminică a lunii mai se instituie ZiuaAdolescenţilor”. Istoria acestei zile dedicateadolescenţilor e legată de Clubul UNESCO-

Adolescenţii şi preşedintele acestei organizaţiinon-guvernamentale, actorul George Mihăiţă,care au făcut, încă din 1991, lobby parlamen-tar pentru legiferarea unei zile speciale dedi-cate fenomenului adolescentin.Ediţia numărul 10 e un bun prilej de a continua programul Festivalul Trupelor deTeatru al Liceenilor „Jos Pălăria” într-o ediţienaţională ce are invitate trupe din 22 de liceebucureştene şi din Constanţa, Iaşi, Tg.Mureş,Cluj şi Băileşti.Ediţia a X-a a Zilei A a propus în premierăvizionarea unor lucrări de artă câştigătoare larecent încheiata Olimpiadă Naţională de ArtePlastice de la Cluj. Vernisaj A a prezentat înfoaierul Teatrului de Comedie din Bucureştilucrările realizate de 25 de liceeni olimpici.

Ediţia a X-a este spri-jinită financiarde cătreARCUB.

FestivalulNaţional deTeatru pen-tru Liceeni”JosPălăria”,ediţia a X-a, aînceput vineri,11 mai 2007,în sala despectacole aŞcoliiEconomiceSuperioare“NicolaeKretzulescu”din Bucureşti.În competiţiafestivalului aufost prezen-tate spectacolecu texte deI.L.Caragiale,Matei Vişniec,

Emil Brumaru, Theodor Mazilu, MarinSorescu, Gellu Naum, Tudor Muşatescu,Vasile Alecsandri ori Eugen Ionesco. Deasemenea, au fost prezentate publicului dra-matizări după scenarii scrise de către liceeniiconcurenţi. Juriul acestei ediţii a fost alcătuitdin jurnaliştii Gabriela Hurezean şi CorneliaMaria Savu, actorii Delia Seceleanu şiEusebiu Ştefănescu şi studentul la regieteatru – UNATC, Vlad Cristache, unul dintrelaureaţii festivalului în ediţiile 2004 şi 2005.Premiile Festivalului „Jos Pălăria” au fostacordate duminică, 13 mai 2007, ora 11.15, laTeatrul de Comedie din Bucureşti în cadrulunui eveniment multimedia care i-a avut cainvitaţi de onoare pe Maia Morgenstern şi fiulei, actorul Tudor Aaron Istodor (laureat alFestivalului „Jos Pălăria” în ediţia 2003).Expoziţia Vernisaj A a fost inauguratăduminică, 13 mai 2007, ora 11.00, în foaierulTeatrului de Comedie, de către criticul de artăOlivia Niţiş, graficianul Mihai Zgondoiu, cura-torul şi iniţiatorul acestui proiect, precum şide profesorul Octavian Tămaş, directorulLiceul de Arte Pastice „Romul Ladea” dinCluj. Vernisaj A a prezentat câteva dintrelucrările câştigătoare la Olimpiada Naţionalăde Arte Plastice · 2007 organizată la ClujNapoca, la Liceul de Arte Pastice “RomulLadea”. În expoziţie pot fi văzute lucrările a25 de elevi, clasele a XI-a şi a XII-a, câştigă-toare la următoarele secţii: pictură, grafică,design vestimentar, arhitectură, pictură monu-mentală, design, textile, patrimoniu icoane pelemn. Cei expuşi sunt câştigătorii locului I lafiecare sectie: Alexandru Nicoară (Cluj), PaulMureşan (Bistriţa), Raluca Munteanu (Cluj),Alexandru Bunescu (Sibiu), Mihai Mircea Pop(Piteşti), Orsolya Beata Laszlo (Tg. Mures),Cristina Struţ (Suceava), Răzvan Tivu(Ploieşti), Călin Mureşan (Arad), GheorgheStanciu (Piteşti), Bianca Ciubâncan (Cluj),Florin Cismaru (Bucureşti), Carmen Mureşan(Baia Mare), Roxana Ciucalău (Galaţi), DanielAfuduloai (Iaşi).

•••CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeană, trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,în plic, un cec în valoare de 70 Euro(sunt incluse taxele poştale).Fundaţia Culturală Ideea Europeanăcont: RO60RNCB0072049676950002 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Preţul abonamentului pentru Republica Moldova este de 60 Euro (sunt incluse taxele poştale). Vă invităm să trimiteţi pe adresa redacţiei adresa dvs. completă.

Adresa: FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.tel./fax: 4021 212 56 92; 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

•••CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂla sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal sumacorespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, notând adresaDvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal din ţară. În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A.revista are Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Cititorii care se abonează pe un an, vor primi revista fără majorările de preţ provocate de inflaţie.

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂcont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR Filiala Sector 1,Bucureşti

Atena văzută de pe Acropole

39CO

NTEM

PORA

NU

L. IDEEA

EURO

PEAN

Ã

IUNIE ♦ 2007

•Irina Airinei, Sortiţi să vadă, 2007•Inesa Ţiporkina, Un apstect fizic de invidiat, 2007•A.A.Nalceagian, Enigma morţii, 2007•M.Kedrova, Secretele Kleopatrei, 2007•V.G.Krâsiko, Psihologia socială, 2007•100 de mari genii, 2007•Eugen Cojocaru, Şocul viitorului, 2007•100 de enigme ale lumii, 2006•100 de proroci, 2006 •Ovidiu Morar · Scriitori evrei din România, 2006•Constantin Virgil Negoiţă · Ecouri şi dialoguri, 2006•Ion Ianoşi, eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu•Nicolae Breban · Vinovaţi fără vină, 2006•Mihai Cimpoi · Leopardi, 2006•Bogdan Mihai Dascălu · Germanitatea şi literele române, 2006•Aura Christi · Marile jocuri, 2006•Irina Petraş · Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006•Mihai Rădulescu · Manualul creştinului începător, 2006•Marin Radu Mocanu · Scriitorii şi puterea, 2006•Florentin Popescu · Dicţionar de literatură română,2006•Petru Poantă · Cercul de la Sibiu, 2006•Rainer Maria Rilke · Jurnal, trad. B.M.Dascălu, 2006•Rainer Maria Rilke · Elegii duineze, 2006•Nicolae Breban · Puterea nevăzută, 2006•Andrei Codrescu · Un bar din Brooklyn, 2006• Nicolae Breban · Elegii parisiene, 2006•Alina Beiu-Deşliu · Versuri pentru doamna regină, 2006•Aura Christi · Banchetul de litere, 2006•Problema evreiască · ed. alc. de Aura Christi, 2006•Horia George Plugaru · Creştinism şi sinucidere, 2006•Ion Necula · Ion Petrovici, 2006•Marian Victor Buciu · Zece prozatori exemplari, 2006• Daniela Petroşel · Retorica parodiei, 2006•Ovidiu Pecican · Ce istorie scriem, 2006•Gilbert Durand · Ştiinţa despre om şi tradiţia,

trad. Janina Ianoşi, 2006•Nadine de Rothschild · Codul bunelor maniere, 2006•Nicolae Breban · 70 · Ediţie alcătuită de Aura Christi, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski şi Tolstoi

Poveste cu doi necunoscuţi, 2004 •Karl Marx în 1234 fragmente alese de Ion Ianoşi, 2004•Nicolae Breban · Nietzsche. Maxime comentate, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski · Tragedia subteranei, 2004•Aura Christi · Sculptorul · roman, 2004•Aura Christi · Noaptea străinului, roman, 2004•Cristian Tiberiu Popescu, Templierii Istorie şi mistere, 2004•Ion Bălu, G. Călinescu · Spectacolul personalităţii, 2004•Mihai Cimpoi · Lumea ca o carte, 2004 •Adrian Mihalache · Verva Thaliei, 2004•Oscar Wilde · Grădina lui Eros, Trad. de M. Râpeanu, 2004•Friedrich Nietzsche · Dincolo de bine şi de rău,

Trad. de V. Scoradeţ, 2004•Ivan Ognev · Cum să câştigi la loto,

Trad. de Andreea Dunaeva, 2004 •Constantin Abăluţă · Groapa roşie, 2004 •Luiza Barcan · Angoase ale privirii, 2004•Laura Pavel · Antimemoriile lui Grobei

Eseu despre opera lui Nicolae Breban, 2004•Serghei Karatov · Cartea de vise şi destine, 2004•S. Damian · Aripile lui Icar, 2004•Dana Duma · Woody Allen · Bufon şi filosof, 2004•Cristina Maria Sârbu · Nietzsche şi muzica, 2004•Ivan Ognev · Universul magiei, 2005 •Ivan Ognev · Psihologia succesului, 2005•Natalia Baratova, Maria RipinskaiaCum să manipulezi bărbaţii, Trad. de Ana Miroiu, 2005

•Ivan Ognev · Securitatea psihologică, 2005•Mihail Arţâbaşev · Sanin, Trad. de Dumitru Balan, 2005•Gilles Deleuze · Nietzsche şi filosofia,

Traducere de Bogdan Ghiu, 2005•Cristian Tiberiu Popescu · Templierii. Istorie şi mistere, ed. II-a, 2005

• Nicolae Breban •Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 2005•Ion Ianoşi · Tolstoi · Romanul unei drame, 2005•Mihai Cimpoi · Secolul Bacovia, 2005•Ionel Necula · Căderea după Cioran, 2005•Marin Radu Mocanu · Vremuri satanice, 2005•Adrian-Paul Iliescu · Anatomia răului politic, 2005•Aura Christi · Celălalt versant, 2005•Aura Christi · Labirintul exilului, 2005•Mircea A. Diaconu · Atelierele poeziei, 2005•Florentin Popescu · Necunoscutul Macedonski, 2005•Marian Victor Buciu · E. M. Cioran.

Despărţirea continuă a autorului cel rău, 2005•Ivan Ognev · Universul magiei · manual de vindecare, 2005•Ovidiu Morar · Avangardismul românesc, 2005•Traian T. Coşovei · La formarea ideilor, 2005•Nicoleta Sălcudeanu · Pasienţe, 2005•Laurian Stănchescu · Râsu´-plânsu´lui Nichita Stănescu, 2005•Claudia Maria Radu · Pagini de istorie americană, 2005•Rodica Marian · Identitate şi alteritate, 2005•Irina Petraş · Despre locuri şi locuire, 2005•Ileana Cudalb · Fiica mea America, 2005•Bogdan Mihai Dascălu · Sânge albastru, 2005•Alina Beiu-Deşliu · Tema la insomnie, 2005•Lev Tolstoi · Jurnal, vol. I-II, trad. de Janina Ianoşi, 2005••• CD George Călinescu · Istoria Literaturii Române de la origini până înprezent – Ediţia Princeps/ pentru prima dată în versiune electronică, 2005•Rilke, Tvetaieva, Pasternak · Roman epistolar ·1926, trad. din germană şi rusă de Janina Ianoşi,adaptarea notelor şi comentarii de Ion Ianoşi, 2006 •Eugen Cojocaru · Big Bangs Back, ro-man, 2006 •Anca Pedvis · Propilog, poeme, 2006

În curs de apariţie:•Ion Murgeanu, Viaţa lui Iisus•Eldar Hasanov, Infracţionalitatea în domeniul dorgurilor şi lupta împotriva ei în Uniunea Europeană

IIDEEADEEA EEURUROPEANĂOPEANĂ

& E& EURUROOPPRESSRESS GGRROUPOUP

· CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ ·

Doriţi să Vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse deEditura Ideea Europeană · EuroPress GroupComenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: · 5 % - 5-19 ex.; ·10 % - 20-29 ex.; · 20 % peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: · 10 % - 1-9 ex.; · 15 % - 10-19 ex.; · 20 % peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15 % reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa înfiecare an la concursul cu premii pentru fidelitate şi vorprimi gratuit catalogul anual al Editurii Ideea Europeană. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22,Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92;E-mail: cideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

PARTENERI MEDIA:

¨ RADIO ROMÂNIA CULTURAL

¨ CONVORBIRI LITETARE

¨ POEZIA

¨ TIMPUL

PARTENERI:SC ERC PRESS SRL

NETVISION SISTEM

EUROPRESS MEDIA

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul

internaţional GS1, administrat în România de GS1 România.

www.gs1.ro

Apare joi 3 lei

GG ELLUELLU NN AUMAUMLa qLa quintuinta essenza ·a essenza ·

A cincea esenţăA cincea esenţă

Antologie, versiune italiană, biobibliografie şi eseu critic

GEO VASILE

în librãriile

de calitate

în librãriile

de calitate

wwwwww.ideeaeur.ideeaeuropeana.ropeana.roo

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 6 (663) · IUNIE 2007

EdituraEditing Edizioni

Treviso2006