RESPIRÂND NECUVINTE….

PROIECT REALIZAT DE ELEVII:HORINCAR ADELINAIAKAB ALEXANDRAMARCHIŞ RALUCA

CU OCAZIA ZILELOR “NICHITA STĂNESCU”PROFESOR

COORDONATOR – DRAGHIŞ ADRIANA ANAMARIALICEUL TEORETIC “EMIL RACOVIŢĂ” – BAIA MARE

Interesantã afirmaţie din cel puţin trei puncte de vedere. În primul rând, sensurile celor două verbe sunt sinonime parţiale, deoarece A FI înseamnă existenţă, la fel cum A IUBI presupune tot existenţă. În al doilea rând, trebuie menţionat faptul că verbele cu pricina sunt conjugate la prezent, şi nu orice fel de prezent, ci la unul continuu, etern, acest lucru conferindu-i veşnicie omului. În al treilea rând, prin contragerea subordonatei se obţine un predicat nominal, un cine, ce sau cum este subiectul: răspunsul evident- IUBIRE!!! În concluzie, A FI înseamnă A IUBI, iar A IUBI înseamnă A FI!!

SUNTEM CEEA CE IUBIM

Acţiunea de ” a te spăla” presupune o atenţie faţă de tine însuţi; pentru a nu întina cuvântul izvorât din rostirea interioară, e necesară o curăţire a întregii

fiinţe: faţă, genunchi, ochi, acesta fiind gestul suprem ce permite îmbrăcarea în lumină.

MI-AM SPĂLAT MAI ÎNTÂI MÂINILE, CA SĂ FIE CURATE PE STILOU ŞI PE HÂRTIE; MI-AM SPĂLAT FAŢA ŞI MAI ALES OCHII, DINADINS, CA SĂ VADĂ FIECE LITERĂ SCRISĂ ÎN PARTE, VEGHIND ÎMPOTRIVA ÎNTÂMPLĂRII ŞI INSPIRAŢIEI (NEDIVINE); MI-AM SPĂLAT INIMA.

INVENŢIA TIMPULUI ESTE O INVENŢIE TIPIC UMANĂ; OAMENII

COLABOREAZĂ CU UNIVERSUL ADAUGÂNDU-I TIMP.

Într-adevăr, oamenii au inventat, din imprudenţă sau nu! ,Timpul ... sau poate nu reuşiseră să descopere o infimă punte de legătură cu universul ... aşa că i l-au adăugat pentru a le “ măsura destrămarea” ....

Lăsând verbul la infinitiv, fiinţa umană nu există. Ea trebuie să se constitue într-o continuă devenire întru fiinţă. Doar atunci când A FI

se metamorfozează în ESTE, celelalte capătă adevăratul sens: de cadran ..... de rostogolire ......

A FI CONTINUU ÎNSEAMNĂ DE FAPT A NU FI .... A FI CEEA CE EŞTI E UN CADRAN PE CARE A FI CEEA CE ESTE SE ROSTOGOLEŞTE

MIRAREA OPREŞTE

TIMPUL, IAR FIRESCUL,

DIMPOTRIVĂ, ÎL DECLANŞEAZĂ. TIMPUL ESTE DE

FAPT LUMINA

Omul este un fericit “accident al luminii”. El ştie că pentru a opri timpul trebuie, neapărat, “să poţi să te fii” întrucât aceasta este singura cale de a spulbera firescul şi de a naşte mirarea.

NIMIC NU ESTE MAI FIRESC DECÂT ABSURDUL

Conform DEX, ABSURD = ceva ce contrazice gândirea logică, ce nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii, ilogic.

Conform DEX, FIRESC = ceva care este conform legilor naturii, normal, obişnuit, natural.

Conform DEX, NIMIC = nici măcar un singur lucru, cuvânt, sunet, zgomot, lucru bun sau rău.

Jocul necuvintelor stănesciene face posibil orice, până şi coabitarea absurdului şi firescului într-un spaţiu al nimicului!

Astfel, orice lucru, oricât de absurd ar părea este cât se poate de firesc la vremea lui, după cum firescul poate să îmbrace

nestingherit, în orice clipă, haina absurdului! Şi, dacă raţionăm asemenea “arborelui secular”, vom constata că nici măcar un

lucru nu este la întâmplare, că totul este coordonat de undeva de sus cu un anumit rost. Este un adevărat lanţ al vieţii şi al morţii

unde fiecare verigă are rolul de a menţine echilibrul.... FIRESC?! ....... ABSURD?! ......

IATĂ-MĂ, SUNT, CA ŞI MUZICA, “UN RĂSPUNS CĂRUIA NU I S-A PUS NICI O ÎNTREBARE”

Câtă siguranţă în definirea propriei fiinţe! Ce izbăvitoare certitudine să te ştii un răspuns clar fără să mai simţi nevoia acută a unei întrebări! Să fii TU dezlegarea tainei!

Rugăciunea sinceră a unui veşnic îndrăgostit de tot ce există!

Trupul devenit nume se purifică; trunchiul devenit nume se

transformă într-un copac pe ale cărui ramuri cresc numele

membrelor devenite frunze.....Astfel, Fiinţa devine

veşnicie!

SCHIMBĂ-MI, DOAMNE, TRUPUL ÎN NUMELE LUI, RÂND PE RÂND, CAPUL ÎN NUMELE CAPULUI, TRUNCHIUL ÎN NUMELE TRUNCHIULUI ŞI MEMBRELE ÎN NUMELE MEMBRELOR!

AIDOMA OCHIULUI, CUVÂNTUL VEDE LUMINA, DAR, SPRE DIFERENŢĂ DE OCHI, CUVÂNTUL O REŢINE ÎN EL

Măria-Sa, Cuvântul, are în comun cu Ochiul puterea vizionară. Ceea ce-i diferenţiază este ideea de posesiune a Luminii: familiaritatea celui din urmă îi permite acesteia să-l copleşească, pe când cel dintâi o doreşte numai pentru sine!!

CRED CĂ OAMENII DORM ÎN GENERE NOAPTEA CA SĂ

VISEZE REALUL

În vis, oamenii se dezbracă de orice

constrângere şi rămân, aşa, goi cu ei înşişi ca odinioară la naştere.

Aceia sunt ei cu adevărat! Doamne,

rugămu-Temult, nu ne lua realul!!!

DISPREŢUIESC PE CEL CARE PLÂNGE NOAPTEA.. PLÂNSUL PROFUND E PE SOARE,

ÎN AMIAZĂ, LA DOUĂSPREZECE. ATUNCI.

Plânsul e darul curăţitor al Divinităţii oferit oamenilor, pe când lacrima este concreteţea fiinţei umane. Plânsul îşi are demnitatea şi propria izbăvire doar atunci când este plâns ziua în amiaza mare! Asta da demnitate!

DACĂ NU EŞTI ÎN STARE SĂ RECUNOŞTI IARBA DUPĂ VERDE ŞI APA

DUPĂ SETE, NU-I VA FI NICIODATĂ NIMĂNUI DOR

DE TINE! Dorul, ca resimţire a unei lipse, îşi găseşte finalitatea supremă în tot ceea ce implică fiinţa umană. Aşadar, pentru a ţi se duce

dorul nu trebuie depus decât un efort minim: să simţi că însetarea după apa

vieţii trebuie să fie verde!!!

Simplu: FIINŢA!!!

TIMPUL ESTE LUMINĂ. DAR LUMINA, CE ESTE LUMINA?

OAMENII SUNT PĂSĂRI CU ARIPILE CRESCUTE ÎNĂUNTRU

În momentul în care se începe conjugarea verbului A FI, se ia o pană dintr-o aripă de înger; mai apoi se cufundă în

abisul fiinţei şi se lasă un timp – relativ scurt sau lung?! – să prindă rădăcină. După aceea i se dă voie să crească, dar

i se interzice să iasă la lumina oricărei zile. Odată desăvârşită, aripa cuminte începe să se dezmorţească..... să

cunoască plăpânda fâlfâire a interiorităţii .... să exerseze fireştile mişcări ale devenirii, iar - într-un târziu - să

îmbrăţişeze zborul spre tăriile fiinţei. Într-o bună zi se observă foarte atent că pasărea aceasta

nu e una obişnuită, fiindcă are - în mod nefiresc - aripile înăuntru şi, cu toate acestea, poate să zboare! Abia atunci se ştie cu certitudine că nu-i rămâne decât un singur lucru:

să devină OM!

ÎNGERUL S-A UITAT POSOMORÂT

LA MINE: EU AŞ FI VRUT SĂ

FAC DIN TINE UN OM, IAR NU UN

ÎNGER. DE CE M-AI DEZAMĂGIT?

Se spune că în copilărie Nichita a fost frumos ca un

înger cu părul bălai. Mai apoi a învăţat limba îngerească pe care a

folosit-o toată viaţa lui. În anii maturităţii ,obişnuia

să se numească, în glumă “antrenor de îngeri”, deoarece casa lui era

înconjurată în permanenţă de tineri străini aspiranţi la

gloria scrisului. Am citit undeva că un prieten de-ai lui spunea: “Nichita a fost

mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el,

copilul atunci când se adresează îngerului, acel înger în stare să-i traducă

totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul

pietrelor”. Ce binecuvântată

dezamăgire să fii înger.

CA SĂ POŢI SĂ TE FII, STAI LOCULUI ŞI SFINŢEŞTE-L, IAR ÎN CĂLĂTORIE TRIMITE-

ŢI NUMAI OCHIUL

Acesta ar trebui să fie moto-ul tuturor oamenilor! Proverbul -“Omul sfinţeşte locul”- capătă rezonanţe mult

mai adânci dacă este re-rostit de Stănescu. Devenirea întru fiinţă s-ar putea realiza dacă ochiul înaripat al minţii s-ar

aventura în călătorie.

ÎN POEZIE PUTEM VORBI DESPRE NECUVINTE ...NECUVINTELE SUNT

FINALITATEA SCRISĂ A ACESTEI POEZII, SUPERIOARĂ IDEII DE SCRIS

Această dumnezeiască binecuvântare, numită Poezie, îşi are propria substanţă din care îşi

extrage, de atâtea veacuri, sevele: CUVÂNTUL. La

Nichita Stănescu, această materie de bază a plămadei este NECUVÂNTUL învestit

cu nebănuite puteri cuvântătoare.

Nichita Stănescu este cel mai zânatic dintre zânatici!

! NU, NU SE POATE SĂ VEZI ZÂNE, DACǍ NU EŞTI ZÂNATIC!