republica ceh munca în folosul comunit ii - penalreform.ro · programul de tratament privind...

60
Probaiunea i Serviciul de Probaiune: O perspectiv european, editat de Anton M. van Kalmthout & Jack T.M. Derks. Publicat de Wolf Legal Publishers (WLP) în strâns colaborare cu Global Law Association, noiembrie 2000, ISBN: 90-5850-008-X REPUBLICA CEH! Munca în folosul comunitii Un inculpat este eligibil pentru o condamnare la munc în folosul comunit6ii dac infrac6iunea comis presupune o pedeadps de pân la cinci ani de închisoare 7i dac judectorul este convins c natura infrac6iunii 7i poten6ialul de îmbunt6ire în comportamentul inculpatului garanteaz succesul unei astfel de pedepse. Pentru a impune o sanc6iune cu munc în folosul comunit6ii, judectorul trebuie s aib convingerea c munca în folosul comunit6ii î7i va atinge scopul punitiv, ca alternativ a inculpatului la pedeapsa cu închisoare. Munca în folosul comunit6ii poate cuprinde de la 50 la 400 ore iar judectorul poate impune restric6iile potrivite pentru ca inculpatul s duc o via6 adecvat. Munca în folosul comunit6ii trebuie realizat de condamnat în 12 luni de la pronun6area hotrârii judectore7ti. Dac inculpatul nu se comport corespunztor în perioada cuprins de la implementarea hotrârii pân la sfâr7itul perioadei de munc în folosul comunit6ii, sau dac în mod inten6ionat nu realizeaz munca în folosul comunit6ii în perioada stabilit, judectorul va înlocui perioada de munc în folosul comnuit6ii care a mai rmas cu închisoarea. Dou ore de munc irepro7abil în folosul comunit6ii va echivala cu o zi de închisoare. DANEMARCA Condamnri i msuri privind munca în folosul comunitii implementate de Serviciul de Probaiune În Danemarca exist prevederi legale privind proba6iunea în legtur cu tipurile de condamnri prezentate mai jos. În ceea ce prive7te supravegherea, întotdeauna se pot ata7a condi6ii speciale la condi6ia principal, de exemplu condi6ii privind locuin6a, locul de munc, educa6ia 7i tratamentul pentru abuz. Instan6a este cea care decide dac executarea sentin6ei nu este necesar. Condamnare cu suspendare (“Betinget Dom”) (CC §57.1) Atât închisoarea cu regim tolerant cât 7i cea obi7nuit pot fi condi6ionate (“betinget”). O sentin6 poate fi suspendat cu condi6ia ca inculpatul în cauz s nu mai comit o alt infrac6iune, în mod normal pe o periad de doi ani. Instan6a poate alege de asemenea s amâne pronun6area sentin6ei pentru o perioad de prob, de obicei de doi ani. Durata unei sentin6e condi6ionate este de obicei mai pu6in de 12 luni. Pe lâng aceast condi6ie general, instan6a poate aduga la sentin6a amânat o serie de condi6ii speciale. Una dintre aceste condi6ii este s îndepline7ti instruc6iunile Serviciului de Proba6iune. Proba6iunea poate fi legat de amânarea pronun6rii sentin6ei dar 7i de amânarea aplicrii sentin6ei. Combinarea între condamnarea cu închisoare i cu suspendarea pedepsei (“Kombinationsdom”) (CC §58.1) Formele de condamnare cu suspendare prezentate mai sus pot fi de asemenea combinate cu deten6ia. Acest lucru înseamn c judectorul poate impune o condamnare la închisoare, hotrând în

Upload: others

Post on 16-Sep-2019

12 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Probaţiunea şi Serviciul de Probaţiune: O perspectivă europeană, editată de Anton M. van Kalmthout & Jack T.M. Derks. Publicată de Wolf Legal Publishers (WLP) în strânsă colaborare cu Global Law Association, noiembrie 2000, ISBN: 90-5850-008-X

REPUBLICA CEHĂ

Munca în folosul comunităţii Un inculpat este eligibil pentru o condamnare la muncă în folosul comunităţii dacă

infracţiunea comisă presupune o pedeadpsă de până la cinci ani de închisoare şi dacă judecătorul este convins că natura infracţiunii şi potenţialul de îmbunătăţire în comportamentul inculpatului garantează succesul unei astfel de pedepse. Pentru a impune o sancţiune cu muncă în folosul comunităţii, judecătorul trebuie să aibă convingerea că munca în folosul comunităţii îşi va atinge scopul punitiv, ca alternativă a inculpatului la pedeapsa cu închisoare. Munca în folosul comunităţii poate cuprinde de la 50 la 400 ore iar judecătorul poate impune restricţiile potrivite pentru ca inculpatul să ducă o viaţă adecvată. Munca în folosul comunităţii trebuie realizată de condamnat în 12 luni de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Dacă inculpatul nu se comportă corespunzător în perioada cuprinsă de la implementarea hotărârii până la sfârşitul perioadei de muncă în folosul comunităţii, sau dacă în mod intenţionat nu realizează munca în folosul comunităţii în perioada stabilită, judecătorul va înlocui perioada de muncă în folosul comnuităţii care a mai rămas cu închisoarea. Două ore de muncă ireproşabilă în folosul comunităţii va echivala cu o zi de închisoare.

DANEMARCA Condamnări şi măsuri privind munca în folosul comunităţii implementate de

Serviciul de Probaţiune În Danemarca există prevederi legale privind probaţiunea în legătură cu tipurile de

condamnări prezentate mai jos. În ceea ce priveşte supravegherea, întotdeauna se pot ataşa condiţii speciale la condiţia principală, de exemplu condiţii privind locuinţa, locul de muncă, educaţia şitratamentul pentru abuz. Instanţa este cea care decide dacă executarea sentinţei nu este necesară.

Condamnare cu suspendare (“Betinget Dom”) (CC §57.1) Atât închisoarea cu regim tolerant cât şi cea obişnuită pot fi condiţionate (“betinget”). O

sentinţă poate fi suspendată cu condiţia ca inculpatul în cauză să nu mai comită o altă infracţiune, în mod normal pe o periadă de doi ani. Instanţa poate alege de asemenea să amâne pronunţarea sentinţei pentru o perioadă de probă, de obicei de doi ani. Durata unei sentinţe condiţionate este de obicei mai puţin de 12 luni. Pe lângă această condiţie generală, instanţa poate adăuga la sentinţaamânată o serie de condiţii speciale. Una dintre aceste condiţii este să îndeplineşti instrucţiunile Serviciului de Probaţiune. Probaţiunea poate fi legată de amânarea pronunţării sentinţei dar şi deamânarea aplicării sentinţei.

Combinarea între condamnarea cu închisoare şi cu suspendarea pedepsei

(“Kombinationsdom”) (CC §58.1) Formele de condamnare cu suspendare prezentate mai sus pot fi de asemenea combinate cu

detenţia. Acest lucru înseamnă că judecătorul poate impune o condamnare la închisoare, hotărând în

acelaşi timp că o parte din sentinţă trebuie executată, restul fiind amânat. Cealaltă combinaţie este ca judecătorul să stabilească o parte din condamnarea la închisoare, lăsând deschisă restul sentinţei. Ceea ce a rămas va deveni o condamnare fixă la închisoare dacă persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile care i s-au impus.

Graţierea condiţionată (“Betinget benådning”) (CC §61.1) Un condamnat poate fi graţiat parţial sau integral pentru sentinţa pronunţată. Şi această

graţiere poate fi acordată condiţionat. Condiţiile care pot fi ataşate la această graţiere condiţionatăsunt aceleaşi ca în cazul eliberării condiţionate sau al condamnării cu suspendare.

Retragerea condiţionată a acuzaţiilor (“Betinget tiltalefrafald”) (Legea administrării

justiţiei §723a.2) În anumite condiţii procurorul poate renunţa la acuzarea unui caz penal din motive de

eficienţă. Judecătorul trebuie să fie de acord cu această procedură precum şi cu condiţiile care îi pot fi adăugate. Pe lângă condiţiile financiare prezentate în Codul de Procedură Penală, pot fi impuse aceleaşi condiţii ca cele din cazul condamnării cu suspendare.

Inculpaţi cu probleme psihice (“Psykisk syge klienter”) (CC §16) Nu sunt pedepsiţi inculpaţii care se consideră că nu erau responsabili în momentul

comiterii infracţiunii din cauza unei afecţiuni psihice sau al unei tulburări mentale. Conform §§ 68-69 din acelaşi Cod, instanţa poate decide supravegherea unor astfel de infractori, perioada de supraveghere fiind în principiu nelimitată.

Condamnări la muncă înfolosul comunităţii (“Samfundstjeneste”) (CC §62 ff) Pe 3 ianuarie 1992, a apărut un amendament la Codul Penal astfel încât munca în folosul

comunităţii a devenit o condamnare propriu-zisă. Una dintre diferenţele dintre munca în folosul comunităţii şi condamnarea cu suspendare obişnuită este faptul că supravegherea este o parte fixă acondamnării la muncă în folosul comunităţii. Trebuie realizate între 40-240 ore de muncă în folosul comunităţii. Întotdeauna înaintea pronunţării unei sentinţe de muncă în folosul comunităţii se realizează un raport preliminar pentru a evalua dacă acuzatul este eligibil pentru o astfel de condamnare. Se vor desfăşura activităţi pentru organizaţii caritabile, sportive, pentru biserici, muzee etc. De obicei există o legătură strânsă între aceste organizaţii şi Serviciul de Probaţiune, în sensul că orice abatere din partea condamnatului este raportată Serviciului de Probaţiune. În orice caz, Serviciul de Probaţiune este cel care decide dacă persoana trebuie chemată din nou în instanţă. Dacăpersoana condamnată neglijează condiţiile impuse în aşa fel încât nu mai este nici o îndoială cu privire la dorinţa şi capacitatea sa de a îndeplini pedeapsa, cazul trebuie referit instanţei. Anual, aproximativ 10% sunt raportaţi, în timp ce ceilalţi condamnaţi la muncă în folosul comunităţii îndeplinesc condiţiile.

Programul de tratament pentru conducătorii auto sub influenţa alcoolului

(“Spritbenådningssager”)

Începând cu 1 iulie 1990, cei condamnaţi la închisoare pentru cel mult 40 zile – perioadămodificată în 1992 la cel mult 60 zile – pot cere o condamnare cu suspendare, dacă au nevoie în mod evident de tratament pentru abuzul de alcool. Dacă îndeplinesc cerinţele (de obicei un an de tratament şi supraveghere) ei pot cere graţierea. Li se poate acorda graţierea, dacă plătesc o amendăîn locul sentinţei iniţiale (circulara Departamentului de Detenţie şi Probaţiune din 6 iulie 1990).

Condamnaţi care au nevoie specială de tratament (“Behandlingsbestemt afsoning”)(CC §49.2)

Condamnaţi care au nevoie specială de tratament pot avea ocazia să-şi îndeplinească

sentinţa într-un spital sau într-o instituţie potrivită, inclusiv în căminele care aprţin închisorii sau Serviciului de Probaţiune. Aceşti inculpaţi pot fi tineri (între 15 şi 18 ani) sau inculpaţi care, din cauza unor probleme de sănătate sau de abuz, au nevoie specială de tratament. Dacă pleacă din centrul de tratament fără a avea o autorizaţie, ei vor fi întorşi în închisoare pentru a-şi executa sentinţa. Biroul local de probaţiune are un rol important în planificarea acestor metode alternative de executare a sentinţei.

Programul de tratament pentru dependenţii de droguri (“Narkobehandlingsdomme”)

(CC §56)

Acesta este un proiect pilot care a început în august 1995 în două regiuni din Danemarca. Este un fel de tratament prin contract, în cadrul căruia condamnatul este de acord să urmeze un tratament aranjat în prealabil, fiind în acest caz şi supravegheat. Organizarea este diferită în cele două regiuni – într-una dintre ele durata tratamentului este de un an iar în cealaltă este de doi ani. Şcolile de tratament de asemenea diferă. În locul unei condamnări la închisoare de 6-12 luni, judecătorul poate da o sentinţă cu suspendare cu tratament pentru dependenţa de droguri. Un comitet, constând din personalul biroului local de probaţiune, instituţia de tratament şi serviciile sociale, decide dacă inculpatul este potrivit pentru acest program.

Programul de tratament privind inculpaţii pentru abuz sexual

(“Sexbehandlingsdomme”)

Acest program a început pe 1 octombrie 1997 având la bază un proces. În timpul primelor 3-6 luni condamnatul trebuie să stea într-o instituţie (cămin de tranziţie) şi să primească tratament. În perioada care urmează ei pot locui acasă, urmând totuşi tratamentul pentru cel puţin încă 12 luni, continuându-se supravegherea. Baza legală este o sentinţă cu suspendare condiţionată de tratament. În locul condamnării inculpatului la 4-18 luni de închisoare, judecătorul poate suspenda sentinţa, bazându-se pe evaluarea unui comitet. Programul de tratament durează doi ani.

Graţierea (“Benådning”)

Un condamnat poate fi graţiat dacă suferă de o boală incurabilă sau dacă există alte circumstanţe deosebite. Condamnaţii pe viaţă nu pot fi graţiaţi decât printr-o hotărâre regală. În ultimii ani închisorile daneze au avut aproximativ zece condamnaţi pe viaţă.

Eliberare pentru bună purtare (“Prøveløsladelse”) (CC §38.1)

Supravegherea poate reprezenta o parte din eliberarea condiţionată pentru bună purtare. La supraveghere pot fi adăugate şi alte condiţii speciale. În general închisoarea este cea care decide condiţiile unei astfel de eliberări, după ce a consultat agentul de probaţiune implicat. Una dintre condiţiile eliberării pentru bună purtare este ca deţinutul să aibă o locuinţă adecvată şi acces la sprijinul legal necesar, de exemplu din partea serviciului de asigurări sociale. Se poate face recurs la refuzul eliberării pentru bună purtare a unui deţinut către Serviciul de detenţie şi probaţiune.

III

FINLANDA

Organizarea Serviciului de Probaţiune

Asociaţia de Probaţiune este o organizaţie statutară sub administrarea şi supravegherea Ministerului de Justiţie. Poziţia sa relativă este indicată în diagrama de la sfârşitul acestui capitol. Instituţiile operaţionale cuprind un sediu central la Helsinki şi 21 de birouri regionale; acestea supraveghează activitatea a 11 birouri locale şi a unei instituţii separate, Centrul de Activitate din Tampere (“Tampereen toimintakeskus”). În 1998 Asociaţia avea 271 angajaţi cu normă întreagă şi9 cu junătate de normă, incluzând personalul din cadrul sediului central. Excluzând Centrul de Activitate din Tampere şi sediul central, personalul este format dintr-un număr de 230 angajaţi (a se vedea Anexa, tabelul 9). Pe lângă aceştia, există 13 funcţionari cu jumătate de normă însărcinaţi cu sondarea opiniei publice, o iniţiativă lansată ca urmare a muncii în folosul comunităţii; acestea sunt persoane care au lucrat în cadrul Serviciului de Probaţiune sau în organizaţii cu care acesta se aflăîn parteneriat, cum ar fi activişii sociali. Instituţiile regionale sunt de dimensiuni diferite, de la centrele cele mai mici, având trei angajaţi, până la cel mai mare centru cu 30 angajaţi. Cele mai mici centre sunt birouri locale deschise în anii 1990 pentru răspândirea muncii în folosul comunităţii în zone puţin populate. Acei funcţionari ai Serviciului de Probaţiune însărcinaţi cu sondarea opiniei publice vin în ajutor în zonele unde distanţele sunt atât de mari încât este nevoie de un angajat cu jumătate de normă care să se ocupe de implementarea condamnărilor la muncă în folosul comunităţii. Toate birourile regionale se află sub supravegherea şi conducerea biroului central. Directorii birourilor regionale, în unele cazuri împreună cu asistenţii lor, sunt responsabili pentru acţiunile întreprinse. Diviziunea muncii şi a responsabilităţilor în cadrul birourilor regionale s-a schimbat şi a progresat permanent în ultimii ani. Prin urmare, atât asistenţii directorilor cât şiasistenţii sociali superiori pot conduce echipele de lucru, acţionând ca directori adjuncţi. În funcţie de mărimea şi organizarea centrului. Alte grupuri de angajaţi includ asistenţi sociali, angajaţi cu studii superioare în asistenţă socială şi personal bisericesc. Politica mai recentă a Asociaţiei a fost săreducă varietatea de titluri şi funcţii şi să angajeze asistenţi sociali calificaţi care să umple golurile în relaţiile cu clienţii. Vârsta medie a angajaţilor este de 42 ani. Procentul personalului de sex feminin este de 69%. Asociaţia angajează de asemenea voluntari care să-i supravegheze pe infractorii minori cu sentinţe condiţionate şi pe deţinuţii care au fost eliberaţi condiţionat. În 1998, numărul total de voluntari a fost de 609. Mulţi dintre ei lucrează ca supraveghetori în particular pe lângă activitatea lor obişnuită în cadrul serviciului social local sau orice alt serviciu municipal, dar există de asemenea voluntari particulari care lucrează în timpul lor liber. În 1998, dinamica personalului a fost de 4,2% din cauza demisiilor înaintate şi de 5,4% prin pierderi naturale. Destul de des angajaţii cer concediu pentru a lucra prin transfer, acoperind golurile din sectorul social. Mulţi angajaţiprofită de un concediu special. În Finlanda, sistemul concediilor de “înlocuire” permite unui îngajat să-şi ia un concediu de 3-12 luni cu plată, echivalentul a 70% din ajutorul de şomaj, numai dacă unşomer este angajat de către Asociaţie pentru a înlocui angajatul respectiv. Pentru a deveni membrul al Asociaţiei, asistenţii sociali şi asistenţii directorilor trebuie să fie absolvenţi de studii superioare obişnuite sau postuniversitare iar directorilor li se cere să fie absolvenţi de studii postuniversitare (master) în ştiinţe sociale sau de comportament. În 1998, un total de 86% din personal aveau studii superioare sau erau absolvenţi de facultate. În plus 26% aveau studii postuniversitare. Instructorii trebuie să aibă o diplomă în pregătire socială sau un echivalent al acesteia. Sediul central al Asociaţiei şi birourile regionale oferă angajaţilor pregătire la

locul de muncă iar în plus ei participă la programe de pregătire şi educare din exterior. În 1998, personalul avea în total 2.649 zile de pregătire, adică o medie de 9 zile pentru fiecare angajat.

Directorul centrului este responsabil ci monitorizarea calităţii. Dacă există un acord separat privind distribuirea sarcinilor de muncă, este posibil ca asistentul directorului sau un asistent social superior să răspundă de serviciile asigurate clientului. Conducerea personalului certifică rapoarte privind evoluţia personală şi gradul de potrivire, documente pe care Asociaţia le oferă autorităţilor externe. Pentru a asigura calitatea operaţiunilor efectuate, Asociaţia oferă pregătire pe plan intern, aplicând întregii activităţi o abordare de echipă. Anual au loc discuţii între un angajat şi director pentru a evalua felul în care au fost atinse obiectivele personale şi pentru a stabili noi obiective pentru perioada care urmează. Centrele regionale au anumite norme anuale bazate pe obiectivele generale negociate între sediul central al Asociaţiei şi Departamentul de Detenţie al Ministerului de Justiţie. Atingerea acestor obiective este de asemenea evaluată la sfârşitul perioadei.

OrganigramăConsiliul de Stat Adunarea membrilor Asociaţiei:

Autorităţi municipale, organizaţia

Consiliul de Direcţie Preşedintele

8 membri

Biroul Central Directorul Executiv

Grupul executiv

21 Birouri regionale 11 Birouri locale

Centrul de Activitate de la Tampere

IV

Activitatea de probaţiune în diferite etape ale procesului penal

Date generale În Finlanda, Asociaţia de Probaţiune răspunde de aplicarea sentinţelor în folosul comunităţii.

În cele ce urmează, sentinţele şi activităţile Asociaţiei în diferite etape ale procesului penal sunt împărţite în trei categorii: lucrul cu infractorii minori, munca în folosul comunităţii şi lucrul cu deţinuţii eliberaţi condiţionat.

Lucrul cu infractorii minori Conform legislaţiei existente se va realiza un raport al evoluţiei personale pentru o persoană

tânără cu vârsta cuprinsă între 15-20 în cazul în care infracţiunea presupune o pedeapsă mai mare decât o amendă sau 6 luni de închisoare, sau dacă judecătorul cere acest raport (Legea privind infractorii minori 262/1940; Decretul privind infractorii minori 1001/1942; şi Ordinul Ministerului de Justiţie 310/1943). Asociaţia de Probaţiune realizează rapoarte despre evoluţia personală pentru majoritatea infractorilor cu vârsta cuprinsă între 18-20 ani, în timp ce centrele locale de asistenţă socială oferă astfel de rapoarte pentru cei cu vârsta cuprinsă între 15-17 ani. Dacă un tânăr este trimis sub supraveghere pentru o condamnare condiţionată (“ehdollinen rangaistus”) (Legea pentru tinerii infractori 262/1940), Asociaţia de Probaţiune se ocupă cu selectarea şi numirea supraveghetorului (“valvoja”). Supraveghetorul poate fi membru al personalului Asociaţiei sau un supraveghetor particular voluntar. Potrivit legii finlandeze, o persoană cu vârsta sub 18 ani poate fi condamnată la închisoare necondiţionată (“ehdoton vankeus”) numai pentru motive deosebit de grave.

Legea experimentală privind pedepsele pentru tineri 1058/1996 a intrat în vigoare pe 1 februarie 1997. Experimentul implică şapte districte judiciare. Asociaţia de Probaţiune se ocupă cu executarea sentinţelor de pedeapsă pentru tineri (“nuorisorangaistustokeilu”), însă procesul are loc într-o colaborare strânsă cu serviciile sociale locale. Trebuie subliniat faptul că în Finalnda pedeapsa pentru tineret se află încă într-o etapă experimentală, disponibilă numai într-o mică parte a ţării.

Munca în folosul comunităţii Munca în folosul comunităţii (“yhdyskuntapalvelu”) a fost lansată ca experiment în unele

zone în 1991. Experimentul a fost extins pentru a cuprinde toată ţara pe 1 aprilie 1994 iar Legea privind munca în folosul comunităţii 1055/1996 a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1997. Munca în folosul comunităţii este o alternativă la închisoarea necondiţionată. Un inculpat poate fi condamnat la 20-200 ore de muncă fără plată în folosul comunităţii, numai dacă inculpatul este de acord, dacădurata de detenţie necondiţionată nu depăşeşte 8 luni şi dacă nu există alte circumstanţe care săîmpiedice condamnarea la muncă în folosul comunităţii. Astfel de circumstanţe includ un raport negativ privind gradul de potrivire pentru o astfel de sentinţă, alte sentinţe la închisoare necondiţionată, sentinţe anterioare la muncă în folosul comunităţii sau alte motive relevante.

Lucrul cu deţinuţii eliberaţi condiţionat Asociaţia de Probaţiune răspunde de supravegherea deţinuţilor eliberaţi condiţionat

(“ehdonalaisesti vankilasta vapautuneet”) care sunt trimişi sub supraveghere printr-o decizie luatăde conducerea închisorii (Legea executării pedepsei 203/1966). În 1998, un total de 24% din deţinuţii eliberaţi condiţionat au fost trimişi sub supraveghere. Asociaţia de Probaţiune se ocupă dearanjarea supravegherii. În majoritatea cazurilor un membru al personalului este numit ca supraveghetor, dar sunt folosiţi şi supraveghetori particulari.

ETAPA PRELIMINARĂ

Când o persoană tânără (cu vârsta cuprinsă între 15-20 ani) este suspectată pentru o infracţiune care presupune o pedeapsă mai severă decât o amendă sau 6 luni de închisoare, procurorul cere biroului local de servicii sociale sau biroului regional al Asociaţiei de Probaţiune sărealizeze un raport al evoluţiei personale. Acest raport al evoluţiei personale urmăreşte să ofere procurorului şi instanţei informaţii privind viaţa socială a tânărului infractor precum şi posibilele motive care au dus la comiterea infracţiunii. Raportul include de asemenea opinia privind necesitatea supravegherii într-o sentinţă condiţionată. În timp ce realizează raportul evoluţiei personale, agentul poate stabili o relaţie cu tânărul infractor şi deseori acelaşi agent este numit ca supraveghetor dacă tânărul va fi pus sub supraveghere. Raportul evoluţiei personale se bazează de obicei pe interviuri cu tânărul infractor şi uneori cu unul sau ambii părinţi. Dacă tânărul este de acord pot fi contactate şi alte autorităţi pentru a obţine informaţii cu privire la situaţia respectivă.Dacă ancheta preliminară sugerează că medierea (“sovittelu”) poate fi aplicată acestei infracţiuni, raportul anchetei preliminare este înaintat organizaţiei locale de mediere.

Atunci când un tânăr care a primit condamnare condiţionată, aflat sub supravegherea Asociaţiei, este suspectat de o altă infracţiune, fiind arestat sau reţinut, agentul de probaţiune îl poate vizita pe suspect, evaluând situaţia. În funcţie de circumstanţele şi negocierile ulterioare cu procurorul, poate fi realizat şi un raport privind evoluţia personală sau gradul de potrivire pentru o astfel de sentinţă. Atunci când asistentul social local care se ocupă de raportul evoluţiei personale al unui tânăr descoperă că acesta avea sub 18 ani în momentul comiterii infracţiunii şi că este nevoie de o pedeapsă mai severă ţinând cont de comportamentul său, asistentul social ia legătura cu Asociaţia de Probaţiune. Agentul de probaţiune pregăteşte un plan preliminar de aplicare a pedepsei pentru tânărul în cauză, menţionând de ce o pedeapsă pentru tineri ar fi sentinţa corectă. Planul poate sugera şi posibile forme de pedeapsă. Ideea este să se dea o sentinţă care să se potriveascănevoilor personale ale tânărului.

Procurorul are obligaţia să ceară Asociaţiei de Probaţiune să-i ofere un raport privind gradul de potrivire a suspectului pentru o atsfel de pedeapsă atunci când sentinţa cuvenită pentru infracţiunea respectivă este de până la 8 luni de închisoare necondiţionată. Raportul de eligibilitate reprezintă opinia unui experţi şi poate fi realizat de asemenea la cererea clientului sau a reprezentantului acestuia. Raportul exprimă opinia Asociaţiei de Probaţiune privind felul în care inculpatul este potrivit pentru munca în folosul comunităţii. Pentru raport, agentul de probaţiune îl anchetează pe inculpat de două ori şi, cu acordul inculpatului, se pot obţine informaţii relevante şide la alte autorităţi, cum ar fi poliţia, personalul medical, clinici de dezintoxicare. Raportul acordă oatenţie specială modului în care inculpatul foloseşte alcool şi droguri, precum şi modului în care acesta se descurcă în viaţa de zi cu zi, păstrându-şi perseverenţa. Raportul este înaintat procurorului. O condamnare la muncă în folosul comunităţii presupune o aprobare în scris din partea inculpatului.

Atunci când un deţinut eliberat condiţionat cu supraveghere este arestat sau reţinut pentru o altă infracţiune, agentul de probaţiune îl va vizita. Se stabileşte situaţia clientului, avându-se în vedere posibilitatea condamnării la muncă în folosul comunităţii. Dacă se pare că o condamnare la muncă în folosul comunităţii este o pedeapsă potrivită, Asociaţia de Probaţiune negociază cu procurorul privind pregătirea unui raport de eligibilitate.

ETAPA PROCESULUI Agentul de probaţiune care a realizat raportul evoluţiei personale îl poate însoţi pe tânărul

infractor în instanţă, dacă acest lucru este practic posibil pentru agentul de probaţiune, dacă este un lucru potrivit ţinând cont de situaţia tânărului şi dacă nu există alte circumstanţe relevante. Astfel, agentul de probaţiune îl poate sprijini pe tânărul infractor pe parcursul procesului, punând bazele unei eventuale supravegheri. Dacă tânărul este condamnat la închisoare condiţionată, înstanţa îl poate trimite sub supraveghere. Decizia instanţei privind supravegherea are la bază, printre alte lucruri, raportul evoluţiei persoanle. Dacă acest raport oferit de către Asociaţia de Probaţiune, sau de centrul local de asistenţă socială pentru cei cu vârsta cuprinsă între 15-17 ani, recomandăsupravegherea, tânărul infractor este aproape fără excepţie trimis sub supraveghere. Sentinţe depână la 2 ani pot fi condiţionate iar perioada de supraveghere variază de la 3 luni la 3 ani. O persoană tânără cu vârsta sub 18 ani poate fi condamnată la închisoare necondiţionată numai din motive deosebit de grave.

Când este vorba de condamnări pentru tineri, instanţa ţine cont de planul preliminar pregătit înainte de proces. Pedepsirea tinerilor este o condamnare echivalentă cu închisoarea condiţionată şise aplică tinerilor infractori a căror infracţiuni nu mai pot fi incluse în categoria celor din culpă sau din comportament recreativ. Închisoarea condiţionată va fi totuşi aplicată acelor infractori tineri ale căror antecedente infracţionale nu presupun încă o intervenţie intensivă. Pedeapsa pentru tineri constă în 10-60 ore de muncă pentru tineri (“nuorisopalvelu”) şi în 4-12 luni de supraveghere. Munca pentru tineri este reprezentată de activităţi obişnuite, fără plată, sub supraveghere şi deprograme de acţiune proiectate pentru prevenirea marginalizării şi a comportamentului infracţional.

Instanţa hotărăşte dacă inculpatul poate fi condamnat la muncă în folosul comunităţii în locul închisorii necondiţionate pe o perioadă de până la 8 luni. Această hotărâre depinde, printre alte lucruri, de raportul de potrivire realizat de Asociaţia de Probaţiune, dar este influenţat şi de alţifactori. De exemplu, condamnările anterioare la muncă în folosul comunităţii pot avea un impact negativ. Decizia aprţine instanţei şi uneori inculpatul poate fi condamnat la muncă în folosul comunităţii în ciuda unui raport de potrivire negativ. Condamnarea la muncă în folosul comunităţii întotdeauna presupune aprobarea inculpatului.

Asociaţia de Probaţiune nu are nici un rol statutar dacă o persoană eliberată condiţionat care se află sub supraveghere comite o nouă infracţiune, fiind condamnată la închisoare necondiţionată.Mai precis, dacă perioada noii condamnări la închisoare necondiţionată este de lungă durată,instanţa declară de obicei revocarea libertăţii condiţionate, ceea ce automat duce la supraveghere. Dacă sentinţa este pe o perioadă scurtă, se poate ca libertatea condiţionată să nu fie revocată iar supravegherea reîncepe atunci când condamnatul este eliberat după executarea sentinţei. Conducerea închisorii hotărăşte cu privire la programul de supraveghere trei luni înainte de eliberarea deţinutului. Cei care au peste 21 ani nu sunt trimişi sub supraveghere în legătură cu o condamnare la închisoare condiţionată.

ETAPA DE DUPĂ PROCES Tinerii infractori care primesc condamnări condiţionate trec deseori sub supraveghere,

decizie pentru care răspunde Asociaţia de probaţiune. Pedeapsa pentru tineri este o altă sentinţă fărădetenţie aplicată de către Asociaţia de Probaţiune. Munca în folosul comunităţii este o sentinţă fărădetenţie folosită în special pentru adulţi.

Dacă un tânăr este trecut sub supraveghere, Asociaţia de Probaţiune se ocupă de găsirea unui supraveghetor. Supraveghetorul poate fi un membru al personalului sau un supraveghetor voluntar (particular), în funcţie de dorinţa tânărului, de exemplu, sau de distanţa geografică implicată. DacăAsociaţia de Probaţiune nu are un birou local, este numit de obicei un supraveghtor particular. Supraveghetorul poate fi un asistent social local sau un alt angajat municipal, care să desfăşoare activitatea de supraveghetor pe lângă activitatea sa zilnică. Alternativ, poate fi o persoană care îndeplineşte criteriile stabilite de Asociaţia de Probaţiune sau de Serviciul de detenţie şi care

acţionează absolut voluntar. Supraveghetorii particulari primesc remuneraţie nominală din partea Asociaţiei.

Detaliile privind supravegherea sunt definite într-un acord între supraveghetor şi persoana supravegheată. Nu există o structură fixă de supraveghere impusă într-o sentinţă condiţionată.Tânărul trebuie să păstreze mereu legătura cu supraveghetorul. Frecvenţa acestei legături depinde deseori de situaţia personală a condamnatului. În funcţie de obiectivele Asociaţiei, supraveghetorul ar trebui să aibă cel puţin două întrevederi pe lună cu tânărul condamnat aflat sub supraveghere în timpul primelor trei luni iar apoi cel puţin o dată pe lună. Scopul supravegherii este încurajarea tânărului condamnat să trăiască fără să mai comită infracţiuni, fără droguri şi fără alcool şi să-l ajute să găsească o alternativă la stilul de viaţă infracţional. Acest lucru presupune ca tânărul să fie cooperant şi de asemenea o colaborare cu alte organizaţii. Dacă nu mai este nevoie de supraveghere, adică dacă situaţia condamnatului s-a îmbunătăţit considerabil, nu a mai comis noi infracţiuni şi nuexistă acuzaţii deosebite, Asociaţia de Probaţiune poate înainta un caz de suspendare a supravegherii. Serviciul de detenţie este cel care decide dacă supravegherea ia sfârşit sau nu. Dacătânărul este găsit vinovat de noi infracţiuni în timpul perioadei de probă, este posibil ca, în legăturăcu o sentinţă necondiţionată, instanţa poate decide aplicarea sentinţei anterioare condiţionate. Nu există nici o pedeapsă pentru nerespectarea programului de supraveghere.

Pedeapsa pentru tineri vizează ruperea ciclului infracţional al tinerei persoane accentuându-i simţul răspunderii şi oferindu-i sprijin şi informaţii privind “regulile jocului” în societate. Succesul unei astfel de pedepse presupune colaborarea cu autorităţile şi alţi factori implicaţi în viaţa tânărului respectiv. Pedeapsa pentru tineri este o sancţiune mai solicitantă decât condamnarea la închisoare condiţionată cu supraveghere. Este structurată şi sistematică şi presupune o o legătură frecventă şiregulată între tânărul respectiv şi supraveghetor. Suprevegherea se bazează pe o relaţie confidenţialăcu tânărul. Sarcina supraveghetorului este de a sprijini şi de a călăuzi pe cel condamnat la pedeapsa pentru tineri, asigurându-se de asemenea că pedeapsa este aplicată aşa cum s-a stabilit. O parte integrantă din programul de supraveghere o reprezintă discuţiile sistematice despre infracţiunile comise de tânărul respectiv şi despre efectele unui astfel de comportament infracţional. Celor care lucrează în cadrul programelor de supraveghere a tinerilor condamnaţi la o astfel de pedeapsă le sunt disponibile diferite programe.

Dacă infractorul condamnat încalcă într-un mod grav regulile stabilite în planul de aplicare, Asociaţia de Probaţiune îi va averiza în scris. Dacă tânărul continuă să încalce regulile, se va înainta un raport scris procurorului care va decide dacă să trimită sau nu cazul în instanţă. Instanţa poate prelungi perioada de supraveghere sau îi poate da tânărului o nouă sentinţă, în loc să-i permităcontinuarea pedepsei pentru tineri care i-a fost acordată iniţial. Experimentul pedepsei pentru tineri continuă.

Asociaţia de Probaţiune este responsabilă cu aplicarea condamnărilor la muncă în folosul comunităţii. Munca în folosul comunităţii este o condamnare solicitantă şi limitată de timp. Condamnatul se prezintă la biroul regional responsabil cu aplicarea sentinţei la muncă în folosul comunităţii fără întârziere după ce a primit o cerere scrisă în această privinţă şi respectă regulile stabilite. Munca în folosul comunităţii constă în 20-200 ore de muncă fără plată în folosul comunităţii, de exemplu, pentru autorităţile municipale, pentru asociaţie, parohie, guvern sau pentru alte organizaţii non-profit. Activităţile sunt desfăşurate în timpul liber al condamnatului conform unui program stabilit astfel încât fiecare şedinţă de lucru durează între 3 şi 4 ore. O oră de muncă în folosul comunităţii corespunde unei zile de închisoare. Perioada desfăşurării muncii în folosul comunităţii echivalează cel puţin cu perioada condamnării iniţiale la închisoare. Prin urmare, o condamnare la închisoare de 3 luni se transformă în 90 ore de muncă în folosul comunităţii care este realizată pe o perioadă de 3 luni, 3-4 ore odată, de obicei de două ori pe săptămână, Asociaţia de Probaţiune monitorizează fiecare şedinţă de lucru prin telefon sau vizite. În timpul desfăşurării muncii în folosul comunităţii, condamnatul trăieşte de obicei acasă şi îşi poate continua studiile sau lucrul sau, dacă este şomer, el nu îşi pierde dreptul la ajutorul de şomaj. Cheltuielile de transport ale condamnatului legate de munca în folosul comunităţii sunt acoperite din fondurile Asociaţiei. Datoria Asociaţiei este de a sprijini persoana condamnată la muncă în folosul comunităţii pentru ca

aceasta să îşi ipoată executa sentinţa în mod corespunzător. Dacă este necesar, condamnatul poate fi referit altor servicii. Folosirea serviciilor oferite pentru dependenţii de droguri şi alcool, servicii aprobate de către Asociaţia de Probaţiune, poate compensa maximum 5 ore din sentinţă. În cazuri mai puţin grave, dacă infractorul încalcă regulile privind munca în folosul comunităţii, Asociaţia trimite un avertisment scris. O încălcare mai gravă duce la suspendarea muncii în folosul comunităţii, condamnatul fiind raportat procurorului. Ca răspuns la acuzaţia procurorului, instanţapoate transforma perioada rămasă din sentinţa la muncă în folosul comunităţii într-o perioadăcorespunzătoare de condamnare la închisoare. Munca în folosul comunităţii poate fi de asemenea suspendată dacă inculpatul comite noi infracţiuni.

Personalul social şi educaţional al închisorii precum şi serviciile sociale municipale sunt cele care se ocupă în primul rând de lucrul cu condamnaţii din închisoare şi de pregătirea lor pentru momentul eliberării. Activitatea Asociaţiei de Probaţiune cu infractorii aflaţi în custodie constă mai ales într-o colaborare cu autorităţile menţionate mai sus. Administraţia închisorilor a făcut în ultimii ani eforturi considerabile de reducere a problemelor cauzate de droguri şi alcool în închisoare. Prin urmare, deţinuţilor le sunt disponibile diferite centre de dezintoxicare şi programe împotriva dependenţei de droguri şi alcool. În închisori au fost lansate şi alte programe comportamentale care tratează diferite tipuri de probleme.

Dacă o persoană aflată sub supraveghere este arestată pe perioada de supraveghere, Asociaţia o poate vizita şi îi poate evalua situaţia. De asemenea sunt vizitaţi infractorii aflaţi în custodie în vederea realizării rapoartelor de potrivire la munca în folosul comunităţii şi a rapoartelor de evoluţie personală dacă este vorba de tineri infractori. În unele închisori, Asociaţia de Probaţiune desfăşoară cursuri pentru a-l pregăti pe deţinut pentru momentul eliberării şi pentru recucerirea libertăţii. Aceste cursuri sunt realizate în colaborare cu personalul închisorii.

Instanţa închisorii4 îl poate condamna pe infractor la detenţie preventivă (“pakkolaitos”);acesta este un sistem de a feri societatea de infractori deosebit de agresivi, care execută în general mai mult de 2 ani de închisoare. În aceste cazuri, condamnarea la închisoare este executată integral în custodie şi nu există o eliberare timpurie. La sfârşitul anului 1998 erau 16 deţinuţi aflaţi în detenţie preventivă. În Finlanda, un deţinut este potrivit pentru o eliberare condiţionată după ce a executat două treimi din sentinţă. Un condamnat fără antecedente penale îşi va executa numai jumătate din sentinţă în custodie. Un tânăr infractor (cu vârsta sub 24 ani) execută o treime din pedeapsă. în 1998, un total de 24% de deţinuţi eliberaţi condiţionat au fost trecuţi sub supravegherea Asociaţiei de Probaţiune de către conducerea închisorilor. Scopul supravegherii este de a-l sprijini pe deţinutul eliberat în încercarea sa de a trăi fără droguri şi alcool şi fără să mai comită noi infracţiuni. Supraveghetorul şi persoana supravegheată ajung la un acord privind detaliile de frecvenţă a supravegherii, însă trebuie să existe cel puţin două întâlniri pe lună în primele 3 luni după eliberare. După aceea, întrevederile trebuie să aibă loc cel puţin o dată pe lună.Dacă supraveghetorul consideră că persoana respectivă nu mai are nevoie de supraveghere, este posibilă cererea încheierii programului de supraveghere 6 luni după eliberare. Serviciul de detenţie din cadrul Ministerului de Justiţie decide dacă supravegherea va înceta sau nu.

Este posibilă executarea integrală sau parţială într-o închisoare deschisă (“avolaitos”) pentru care deţinuţii pot face o cerere dacă îndeplinesc anumite condiţii. Un deţinut care îşi executăsentinţa într-o închisoare deschisă poate lucra sau studia în afara închisorii sau poate lucra în incinta închisorii. Pentru munca într-o închisoare deschisă se plăteşte un salariu normal; deţinutul plăteşte pentru întreţinerea sa. Asociaţia de Probaţiune nu are nici un rol în luarea deciziilor privind trimiterea într-o închisoare deschisă sau condamnarea la închisoare necondiţionată. În unele zone, Asociaţia a participat la organizarea unor programe şi ieşiri în afara închisorii. În orice caz, închisoarea este cea care ia toate deciziile pe perioada detenţiei. Autorităţile municipale se ocupă deîngrijirea deţinuţilor după eliberarea acestora (“vankilasta vapautuneiden jälkihuolto”). Totuşi se pare că autorităţile municipale nu dispun de resursele necesare pentru a satisface nevoile speciale ale deţinuţilor eliberaţi. 4 Instanţa închisorii este formată din cinci membri, incluzând Directorul închisorii şi de obicei doi judecători şi un medic. Această instanţă ia decizia finală în toate cazurile de detenţie preventivă.

III

Organizarea Serviciului de Probaţiune

În Irlanda, sistemul de probaţiune constă numai dintr-o agenţie naţională, Serviciul de Probaţiune şi Asistenţă Socială. Aşa cum reiese din organigramă, sunt legate echipe din personal pentru a curpinde regiuni întregi, de obicei existând şase astfel de echipe. Toate operaţiunile acestui Serviciu dintr-o zonă geografică mare sunt realizate prin structura regională, cu excepţia zonei mai mari a oraşului Dublin unde un număr mai mare de personal face posibilă diferenţierea între regiuni atât din punct de vedere geografic cât şi funcţional, de exemplu, de o regiune se ocupă personalul trimis în închisori şi diferite locuri de detenţie. Pe lângă două echipe de personal de sprijin – de pregătire şi de cercetare/statistică – se pune accent pe lucrul cu inculpaţii, supravegherea în cadrul comunităţii şi colaborarea locală cu alte agenţii.

Intervenţia directă în cazurile referite este aproape integral responsabilitatea agenţilor de probaţiune cu normă întreagă, salariaţi şi calificaţi profesional, cu anumiţi asociaţi voluntari care îşioferă ajutorul în anumite proiecte sau zone. Dinamica personalului variază între 5%-8% pe an. Unii îşi depun demisia pentru a merge la o altă organizaţie, de exemplu, asistenţă socială într-un domeniu apropiat, alţii încep sau se întorc la locul de muncă într-o jurisdicţie apropiată. Concediul fără plată pentru o anumită perioadă, “pauză în carieră”, este folosit şi pentru diferite motive personale/familiale. Funcţiile ca supraveghetor în cadrul Serviciului combină conducerea cu responsabilitate ierarhică cu anumite funcţii de conducere a personalului, fiind recipientele iniţiale pentru cererile de transfer etc. Recrutarea de personal se face prin intermediul Comisiei Serviciului Civil, în timp ce Departamentul de Personal din cadrul Ministerului organizează competiţii interne de promovare, oferind sfaturi privind toate resursele umane.

Personalul profesionist trebuie să aibă studii de gradul trei sau o diplomă în Asistenţă Socială sau o calificare echivalentă pentru a intra în cadrul Serviciului. Din cauza competiţiei pentru locuri puţine, mulţi candidaţi au calificări aprofundate, cum ar fi o diplomă de master sau de studii postuniversitare profesioniste. În plus, trebuie să aibă cel puţin un an de experienţă relevantă.

Toţi angajaţii noi urmează un curs introductiv de patru săptămâni, împrăştiat în primele 18 luni de activitate în cadrul Serviciului. Anual se realizează un program de pregătire a personalului iar personalul poate cere să participe la seminarii sau la cursuri parţiale sau integrale. Unora li se recompensează o parte din taxe pentru că au dobândit calificări suplimentare recunoscute.

Norma de lucru se ridică de obicei la 35-40 cazuri în orice moment, plus 10-15 rapoarte pentru instanţă care trebuie realizate în fiecare lună. În ţară pot apărea variaţii considerabile, atât în ce priveşte volumul cât şi tipul de muncă. Personalul numit pentru cartiere mai vechi din zonele urbane care au fost devastate de droguri şi sărăcie de-a lungul generaţiilor, tinde să întâlneascăinfractori foarte gravi, pentru care este nevoie de o colaborare serioasă cu alte agenţii care oferăexpertize specializate. Pe de altă parte, personalul din zona rurală trebuie să călătorească pe distanţemari şi să lucreze cu infractori deseori vulnerabili şi izolaţi într-o comunitate care tolerează mai greu încălcarea legii. Un număr de proiecte de probaţiune vizează anumite principii de supraveghere intensivă, în cadrul cărora un număr mai mic de infractori sunt vizitaţi mai des. Unii agenţi se ocupănumai de cazuri pentru munca în folosul comunităţii iar experienţa arată că numărul acestora poate creşte sau poate scădea rapid.

Organigramă

Calibrul şi eficienţa lucrului cu infractorii sunt monitorizate de către agenţii superiori de probaţiune şi asistenţă socială, adăugându-se uneori studi speciale realizate de către Departamentul de cercetări şi statistici din cadrul Serviciului. Activitatea agenţilor trebuie să crească pentru creşterile anuale de salariu şi atât agenţii superiori cât şi agenţii principali adjuncţi răspund de standardele serviciilor oferite, urmărind instrucţiunile şi protocolul la nivelul legăturilor interne şiexterne. Cele două categorii de agenţi trebuie să se asigure că personalul primeşte instrucţiunile şisprijinul necesar în probleme care apar din îndatoririle lor, ca de exemplu atunci când întâlnesc dificultăţi deosebite sau când au de a face cu infractori deosebit de gravi. Agentul superior este administratorul zonal, el fiind responsabil cu atingerea obiectivelor pe care la are Serviciul şi cu legăturile cu instanţa, poliţia şi alte agenţii. Agenţii principali adjuncţi operează ca directori regionali cu responsabilităţi asemănătoare dar la un nivel mai ridicat.

O serie de organizaţii locale lucrează în tandem cu Serviciul de Probaţiune pentru a oferi facilităţi în sprijinul infractorului, cum ar fi diferite cămine şi seminarii. Unele dintre aceste organizaţii au fost instituite special în acest scop; unele sunt filiale locale ale unor organizaţii naţionale sau din întreaga ţară care se hotărăsc să sprijine/opereze un program special cum ar fi contribuţia la binele comunităţii. În cel de-al doilea caz mediul lor de lucru şi scopul misiunii lor ar fi atât generale cât şi diferite de cele ale Serviciului de Probaţiune, deşi s-ar stabili de comun acord sarcinile de lucru şi grupurile vizate. Acolo unde se formează o organizaţie pentru a institui şidezvolta un proiect sub egida Serviciului de Probaţiune, o serie întreagă de persoane şi grupuri sunt reunite în acest scop. Sunt disponibile subvenţii pentru modificările stabilite iar Serviciul asigură95% din finanţare. Un Comitet managerial, care de obicei include Agentul superior local, supraveghează de obicei operaţiunile interne. Infractorii care participă la programul oferit în cadrul acestor facilităţi sunt de obicei sub supraveghere în comunitate, astfel încât agentul de probaţiune

Agent principal de probaţiune şi asistenţă socială(1)

Agent principal adjunct de probaţiune şi asistenţă socială(7)

Un agent principal adjunct are dreptul să acţioneze ca supleant şisupraveghează personalul administrativ: ceilalţi 6 conduc

regiunile operaţionale

Agent superior de probaţiune şi asistenţă socială(38)

Fiecare agent superior conduce echipe de personal; există 6/7 echipe pentru fiecare regiune

Agent de probaţiune şi asistenţă socială(160)

Maxim 6 în fiecare echipă

respectiv să poată observa progresul înregistrat, să ia legătura cu conducerea şi să raporteze instanţei.

IV

Activitatea de probaţiune în diferite etape ale procesului penal

Date generale

Iată care sunt principalele condamnări în folosul comunităţii operate de Servciul de Probaţiune şi bazele legislative pentru astfel de sentinţe:

Ordine de probaţiune (§ 2, Legea probaţiunii infractorilor 1907) Pot fi date pentru inculpaţii care au fost găsiţi vinovaţi de infracţiunile pentru care au fost

acuzaţi, în cazul în care instanţa consideră că o pedeapsă custodială nu este potrivită din cauza caracterului, vârstei, antecedentelor sau stării mentale a inculpatului sau din cauza naturii neînsemnate a infracţiunii sau din alte circumstanţe atenuante. Infractorii îşi iau angajamentul în faţa instanţei că vor avea un comportament corect, că vor evita comiterea unor noi infracţiuni şi căvor îndeplini toate cerinţele instanţei aşa cum sunt stabilite în angajament (un fel de promisiune), pentru o perioadă specificată care poate fi de până la 3 ani dar de obicei este de 12/18 luni. Dacăacest lucru este adecvat, se pot adăuga o serie de condiţii suplimentare sau se pot modifica sau anula condiţiile iniţiale, pentru a susţine implementarea programului de supraveghere, de exemplu instanţa poate să ceară participarea la un curs de pregătire, locuirea într-un cămin, frecventarea unor clinici de tratament pentru abuzul de substanţe etc. Agenţii de supraveghere asigură respectarea cerinţelor, fiind posibil să li se ceară să raporteze instanţei reacţia inculpatui. Hotărârea poate fi anulată timpuriu sau poate fi extinsă din motive serioase. Prin intermediul programelor de supraveghere, infractorii sunt determinaţi să identifice şi să rezolve originile comportamentului infracţional, în timp ce este accentuată motivaţia pentru a-şi schimba stilul de viaţă. Orice eşec în respectarea cerinţelor instanţei trebuie discutat cu agentul de probaţiune care este conştient că noiinfracţiuni sau încălacări grave ale condiţiilor impuse pot rezulta dintr-o revenire în instanţă şi oposibilă condamnare pentru infracţiunea iniţială. Atâta timp cât ordinul are efect, supravegherea este o parte integrantă iar aceasta este suspendată atunci când se încearcă încălcarea procedurilor, în aşteptarea hotărârii instanţei privind cazul respectiv. Odată ce se încheie sentinţa, încetează şisupravegherea.

Prevederile legale din 1909 sunt acum învechite, însă etapele standard şi procedurile penale sunt prezentate în Procedurile penale districtuale din 1997. Legea iniţială a fost modificată şi uşorextinsă în ordonanţe de mai târziu (ultima în 1935), fiind aplicată noilor situaţii într-o legislaţie mai recentă, ca de exemplu Legea Penală din 1984. Aplicarea Legii este preîntâmpinată într-o serie de proceduri sumare, cum ar fi licenţa de alcool şi infracţiunile de transport, ca de exemplu conducerea sub influenţa alcoolului, precum şi unele infracţiuni conform legii muncii şi a asistenţei sociale. În orice caz Legea se aplică începând cu vârsta răspunderii penale, în prezent de la vârsta de 7 ani, dar urmând să fie restabilită la 10, fără nici o altă limită de vârstă mai mare.

Condamnări la muncă în folosul comunităţii (Legea privind munca în folosul

comunităţii din 1983, Prevederile regulamentare din 1984, Procedurile penale din 1997) Infractorii cu vârsta peste 16 ani pot primi condamnări la muncă în folosul comunităţii în

locul unde au fost condamnaţi pentru o infracţiune pentru care ar putea primi o sentinţă custodială,

instanţa considerând că pentru infracţiunea respectivă este potrivită o astfel de pedeapsă.Tribunalele districtuale (prima treaptă în ierarhia instanţelor Irlandeze) poate impune o detenţie de până la 12 luni sau, în unele cazuri, două condamnări de 12 luni consecutive, adică 2 ani în total. Instanţele superioare pot impune sentinţe de mai lungă durată, însă condamnarea la muncă în folosul comunităţii nu înlocuieşte de obicei condamnări la închisore de peste 2 ani. Legislaţia nu se aplică infracţiunilor judecate în faţa Instanţei penale speciale (subversivă) sau în cazurile în care pedeapsa este stabilită prin lege, ca de exemplu închisoarea pe viaţă obligatorie pentru crimă.

Înainte ca sentinţa să poată fi pronunţată, instanţa trebuie convinsă, după primirea raportului agentului de probaţiune, atât de faptul că inculpatul este o persoană potrivită pentru muncă, cât şi defaptul că este disponibil tipul potrivit de activitate. Posibilele consecinţe ale unei sentinţe şialternativele pe care la are instanţa sunt discutate cu inculpatul pentru ca acesta să-şi poată daacordul atunci când instanţa i-l cere. Dacă acest consimţământ apare, instanţa îi poate cere inculpatului să desfăşoare între 40 şi 240 ore de muncă fără plată în folosul comunităţii. Agentul de probaţiune şi asistenţă socială se ocupă de plasarea la locul de muncă adecvat, îi indică inculpatului unde şi când să se prezinte la lucru şi supraveghează în general executarea sentinţei.

Sentinţa poate fi revizuită din perspectiva modificărilor care apar sau poate fi prelungitădacă nu este executată în mai puţin de 12 luni. Pot fi trimise până la două avertismente scrise condamnaţilor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile, după care se eliberează un mandat de aducere înapoi în instanţă. Nerespectarea oricărei obligaţii este în sine o infracţiune care se pedepseşte cu o amendă de cel mult 381 Euro (IR£300), care poate fi dată, lăsând sentinţa să continuie.ca alternativă, instanţa poate hotărî aplicarea sentinţei custodiale stabilită iniţial pentru infracţiunea respectivă. Condamnările pentru noile infracţiuni nu determină în mod automat suspendarea condamnării la muncă în folosul comunităţii; numai atunci când se impune o sentinţă custodialăcare face ca inculpatul să nu fie disponibil pentru muncă, este nevoie ca instanţa să revizuiascăsentinţa. Fiind o inovaţie majoră atunci când se aplică astfel de sentinţe, condamnările la muncă în folosul comunităţii sunt privite ca o alternativă de succes pentru reţinerea în custodie de către sistemul judecătoresc, de oamenii politici şi de populaţie.

Angajamentul în cadrul Legii privind abuzul de droguri, 1977 & 1984 Se poate cere efectuarea unor rapoarte generale medicale şi sociale în cazul în care

inculpatul a fost condamnat pentru anumite infracţiuni cu droguri, mai ales posesie de droguri pentru uz personal, pentru vânzare, furnizare sau cultivare. În funcţie de aceste rapoarte, inculpatului i se poate permite să îşi ia angajamentul (promisiunea) că va respecta condiţiile prevăzute inclusiv cea privind supravegherea de către un agent de probaţiune şi asistenţă socialăpentru o perioadă specificată. Aceste prevederi au fost rar folosite în ultimii ani. După o serie de studii de dezvoltare efectuate în această jurisdicţie precum şi în altele, există planuri de introducere a unei noi “Instanţe a drogurilor” care ar favoriza tratamentul pentru a elimina noi infracţiuni pentru a finanţa/alimenta viciul.

Supravegherea în timpul suspendării pedepsei O practică judiciară care nu are un suport legislativ, pronunţarea sentinţei este amânată până

la o nouă audiere, hotărându-se supravegherea provizorie de către Serviciul de Probaţiune şiAsistenţă socială în cazurile în care instanţa nu este convinsă de capacitatea inculpatului de a participa la programele în sprijinul comunităţii care le sunt propuse. La următoarea audiere instanţei i se prezintă un raport, moment în care cazul poate fi din nou amânat sau se poate pronunţa sentinţafinală. Această practică a fost folosită pentru infractori de orice vârstă pentru o serie largă deinfracţiuni.

Eliberarea temporară din custodie (Legea penală 1960)

Condamnaţii care execută pedepse custodiale (având vârste de peste 16 ani) pot fi eliberaţipentru o anumită perioadă dacă sunt respectate anumite condiţii. Una dintre aceste condiţii poate fi supravegherea de către Serviciul de Probaţiune şi Asistenţă socială care să călăuzească şi să vină în sprijinul reintegrării în societate în timp ce este asigurată îndeplinirea condiţiilor şi evitarea unor noi infracţiuni. Regulamentel din diferite locuri de detenţie prevăd o serie de proceduri similare. Atunci când condamnatul eliberat locuieşte în comunitatea respectivă, eliberarea poate fi reactivată(prelungită) chiar până la terminarea sentinţei. Nerevenirea la locul detenţiei la data specificată sau încălcarea oricăreia dintre condiţiile stabilite reprezintă o infracţiune. Cei care execută o pedeapsăpe viaţă sau care sunt în închisoare de 7 ani pot cere o revizuire a sentinţei de către Grupul de Revizuire a Sentinţei în care este reprezentată conducerea Serviciului de Probaţiune şi Asistenţă Socială. Grupul recomandă Ministrului condiţiile şi programul care ar fi urmat dacă este permisăeliberarea. Aceşti condamnaţi primesc o atenţie deosebită în timpul supravegherii din cauza gradului mare de risc şi expunere.

În Irlanda, Instanţele Superioare pot considera constituţionalitatea oricărei legi, însă nici o prevedere legală care sprijină activităţile de probaţiune nu a fost anulată din astfel de motive. O serie de ordonanţe au clarificat anumite aspecte şi au oferit interpretări obligatorii ale legislaţiei, de exemplu prevederile pentru acordarea unui ordin de probaţiune (Gilroy v. Brennan), un raport general nou trebuie prezentat atunci când apar modificări considerabile de situaţie între proces şirecurs (Slattery v. Roe). Reanaliza judiciară de către Instanţele superioare pot lăsa deoparte procedurile instanţelor inferioare sau deciziile făcute de autorităţile publice dacă au fost încălcate prevederile constituţionale ale unui proces corect.

Practica de probaţiune trebuie de asemenea să respecte principiile prevăzute în aceste regulamente, în special dacă ar putea rezulta privarea de libertate. Procesele semnificative includ Statul (Donoghue v. Kennedy 1979) care a descris evaluarea şi rapoartele prezentate ca fiind “deosebit de valoroase” pentru un judecător, însă cere ca ele să fie disponibile atât acuzării cât şiapărării, astfel încât fiecare dintre acestea să aibă posibilitatea unui interogatoriu contradictoriu, contestând concluziile. Astfel ar trebui înaintate rapoarte către instanţă şi părţilor implicate cu destul de mult timp înainte de audiere (D v. D şi alţii, 1991). În orice caz atunci când legislaţia nu cere şinu autorizează astfel de rapoarte, trebuie să se obţină în primul rând aprobarea inculpatului (D.P.P. V Connel, 1996). Corectitudinea procedurilor se aplică şi în cazul unui infractor care se reîntoarce în detenţie din cauza încălcării condiţiilor pentru eliberarea temporară (Murphy v. Kielt 1983).

Conducerea Serviciului, în colaborare cu personalul, dezvoltă o practică internă precum şi oserie de manuale de procedură pentru zonele cheie de activitate. Au fost relizate patru astfel de manuale pentru ordine de probaţiune, condamnări la muncă în folosul comunităţii, relaţiile de lucru cu tinerii infractori şi pentru declaraţiile de abuz al minorilor. Alte două manuale sunt pregătite în prezent, vizându-se rolul şi îndatoririle agenţilor de probaţiune când sunt trimişi în locuri de detenţie, precum şi rapoartele preliminare (cel de-al doilea fiind în etapa finală în momentul scrierii acestui studiu). Toate au un rol important de instruire cu privire la modul în care sunt realizate activităţile şi perspectiva Serviciului care ar trebui abordată.

Exemplare ale acestor manuale vor fi disponibile judecătorilor şi altor factori de decizie din cadrul sistemului judiciar, vizându-se ajungerea la un consens mai informat asupra adevăratului rol al agentului de probaţiune într-o anumită situaţie.

ETAPA PRELIMINARĂ

Sistemul penal din Irlanda nu cuprinde sancţiuni sau măsuri care pot fi aplicate infracţiunilor care nu au fost judecate în instanţă şi care nu au primit verdictul de vinovăţie, cu singura excepţie de diversiune din cadrul programului instanţei pentru minori sub 18 ani, implicând supravegherea de către poliţie (“Garda”). Nu există procurori publici cu puteri cvasi-juridice care să se ocupe de infracţiuni în afara audierii în instanţă. Astfel Serviciul de Probaţiune şi Asistenţă Socială este

implicat nu mai atunci când un inculpat pledează în instanţă sau a fost găsit ca fiind vinovat de comiterea unei infracţiuni.

Dacă infractorul este reţinut în detenţie în aşteptarea sau în timpul procesului, personalul Serviciului de Probaţiune şi Asistenţă Socială trimis să lucreze în respectivul loc de detenţie poate ajuta la rezolvarea unor probleme personale imediate sau să ia legătura cu centrele de asistenţă socială din comunitatea respectivă care se ocupă cu intervenţii permanente. În cazul în care inculpatul este deja cunoscut Serviciului, orice detalii privind starea psihică a acestuia sau dacăfoloseşte droguri trebuie comunicate conducerii închisorii. Adulţii reţinuţi în detenţie nu sunt intervievaţi de obicei de agenţi de probaţiune şi asistenţă socială, dar astfel de întrevederi au loc atunci când sunt cerute fie de inculpat fie de un alt membru al personalului din locul de detenţie sau ca urmare a unei legături cu o agenţie în folosul comunităţii. În orice caz, tinerii infractori reţinuţi în detenţie sunt văzuţi în mod normal de personalul Serviciului de Probaţiune şi Asistenţă Socială,acestora fiindu-le acordate servicii la acelaşi nivel cu deţinuţii condamnaţi. Agenţii sunt impresionaţi mai ales de vulnerabilitatea tinerilor reţinuţi în custodie şi de neliniştea pe care o pot experimenta tinerii deţinuţi şi familiile lor în astfel de circumstanţe.

ETAPA PROCESULUI Odată stabilită problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, instanţa începe stabilirea pedepsei. De

obicei se vor aduce probe cu privire la eventualele antecedente penale după care instanţa poate săceară prezentarea unui raport preliminar din partea Serviciului de Probaţiune şi Asistenţă Socială.Aceste rapoarte sunt menite să ajute la stabilirea celei mai corecte pedepse în orice situaţie.

Astfel rapoartele evaluează modul în care a fost comisă infracţiunea, efectele sale asupra victimei, atitudinea individului şi tipul de infracţiune, cum pot fi evitate noi infracţiuni şi cum ar putea fi realizat programul în folosul comunităţii în acest scop. Uneori, instanţa poate să cearăServiciului să realizeze un raport separat privind vătămările suferite de victime şi prognoza lor privind procesul de refacere, însă această sarcină este dată unui alt agent care lucrează separat de evaluarea inculpatului.

În majoritatea cazurilor, atunci când evaluarea este completă, instanţa hotărăşte una dintre sentinţele în folosul comunităţii enumerate mai sus, care implică procesul de supraveghere realizat de către Serviciul de Probaţiune şi Asistenţă Socială. Ca alternativă, se poate da o sentinţă fărădetenţie care nu implică în mod normal supravegherea cum ar fi:

• condamnare cu suspendare • angajamentul de păstrare a liniştei • plata despăgubirii • amendă• retragerea necondiţionată a acuzaţiilor • amânare, de obicei în funcţie de respectarea unor condiţii

Uneori instanţa poate să ceară ca Servicul de Probaţiune să intervină în legătură cu una din

primele trei pedepse de mai sus având scopuri precise, cum ar fi asigurarea că inculpatul este încurajat să păstreze un program fix pentru plata despăgubirii. Serviciul face tot posibilul ca aceste cerinţe să fie respectate, oferind sprijin şi intervenţii eficiente, în cadrul parametrilor stabiliţi deinstanţă.

Pe lângă faptul că ajută la stabilirea pedepsei prin realizarea unor rapoarte scrise, personalul Serviciului de Probaţiune şi Asistenţă Socială va înainta, la cererea instanţei, un raport oral (stand-down) după o scurtă amânare pentru întrevederea cu inculpatul personal. Agenţii îi vor sugera instanţei anumite facilităţi din cadrul comunităţii care ar putea fi utile inculpaţilor, precum şicerinţele şi procedurile pentru plasament/referire. Personalul Serviciului acţionează ca funcţionari ai tribunalului, fiind deci imparţiali faţă de acuzare şi apărare, dar vor prezenta avocaţilor progresul înregistrat ca o favoare, aşteptând în schimb colaborarea acestora.

Întrevederile cu victimile pe parcursul procesului sunt direcţionate spre pregătirea raportului. În timpul supravegherii se poate iniţia mai mult lucrul cu inculpatul şi victima, dacă se dă o condamnare în folosul comunităţii. Membrii personalului din Garda (poliţia) care au anchetat infracţiunea sunt invitaţi să prezinte detaliile cunoscute cu privire la circumstanţele în care s-a întâmplat infracţiunea precum şi antecedentele penale ale inculpatului.

O serie întreagă de centre de asistenţă socială, atât statutare cât şi voluntare, sunt cunoscute ca având relaţii bune de lucru cu Serviciul de Probaţiune. Ele pot fi contactate, cerându-li-se contribuţia dacă au informaţii relevante privind pregătirea unui program care să poată satisface nevoile inculpatului şi care să-l menţină în cadrul comunităţii fără a mai comite noi infracţiuni. Odată pronunţată sentinţa, o bună administrare presupune o legătură permanentă cu centrele care oferă facilităţile sau expertiza particulară a unui specialist, asigurându-se că inculpatul va continua să participe aşa cum este cerut.

Înainte de a pronunţa o condamnare la muncă în folosul comunităţii, instanţa este obligatăsă obţină aprobarea inculpatului. Pentru alte pedepse în folosul comunităţii, aprobarea nu este cerutălegal înainte de pronunţare dar este necesară pentru implementare, în sensul că inculpaţii trebuie săsemneze documentele care prezintă condiţiile hotărârii. Agenţii de supraveghere explică aceste condiţii cu atenţie la începutul executării pedepsei, iar atunci când sunt cerute rapoarte preliminare de către instanţă, cel care realizează raportul analizează atât aprobarea faţă de eventualele implicaţii cât şi dorinţa de colaborare, doar pentru a exersa înainte de a propune instanţei anumite programe de intervenţie.

ETAPA DE DUPĂ PROCES Implementarea pedepselor în folosul comunităţii Ordinele de probaţiune pot fi emise fără un raport preliminar. Totuşi, din ce în ce mai mult,

instanţele cer astfel de rapoarte înainte de a pronunţa sentinţa. Aşa că de obicei se va propune instanţei un anumit program pe care inculpatul va trebui să îl urmeze după pronunţarea sentinţei. Acolo unde nu există un raport preliminar, prima sarcină este de a evalua problemele care trebuie rezolvate şi de a stabili strategiile/obiectivele pentru perioada de supraveghere. Este posibil să fie nevoie de trimiterea la centrele de specialitate şi de prezentarea inculpaţilor în cadrul acestor centre. Monitorizarea unei participări permanente şi a încurajării lucrului pentru atingerea obiectivelor stabilite se realizează printr-o legătură la intervale regulate cu condamnatul, cu familia sa, cu agenţiile care pot oferi ajutor, poliţia locală, de obicei stabilindu-se totul dinainte.

Trebuie respectate de asemenea formalităţile legale, astfel încât, acolo unde s-a dat o condamnare la muncă în folosul comunităţii, se va primi o copie a hotărârii din partea instanţei, aceasta va fi prezentată condamnatului, primirea sa fiind dovedită prin semnătura sa. Orele de muncă efectuate în mod satisfăcător trebuie de asemenea înregistrate, la fel cum executarea cu succes a sentinţei va fi anunţată în faţa instanţei.

Din când în când apar dificultăţi/perioade de criză iar programul trebuie revizuit. Răspunsurile agenţiilor implicate pot indica o participare indiferentă sau neadecvată, fiind deci necesară modificarea datelor iniţiale. Acolo unde condamnaţii, neavând un motiv întemeiat, nu respectă cerinţele hotărârii, cazurile sunt prezentate din nou instanţei conform procedurilor legale. Acolo programul poate continua probabil cu alte cerinţe sau revizuirea sentinţei poate duce la o pedeapsă mai grea. Deoarece condamnările la muncă în folosul comunităţii reprezintă o alternativădirectă pentru condamnările imediate la închisoare, nerespectarea condiţiilor duce de obicei la aplicarea sentinţei specificate iniţial.

2. Măsuri în cadrul comunităţii Următoarele măsuri pot fi luate ca alternative la detenţie:

(a) Trimiterea inculpaţilor la Serviciul de Probaţiune (art. 47, Legea sistemului de detenţie)

Inculpaţii pot fi trimişi sau plasaţi sub supravegherea Serviciului de Probaţiune în cazul în

care condamnarea lor la închisoare sau partea din sentinţă pe care o mai au de executat nu depăşeşte 3 ani. Perioada de supraveghere va dura pe parcursul sentinţei lor sau pe perioada rămasă din condamnare.

Trimiterea la Serviciul de Probaţiune înlocuieşte condamnarea la închisoare şi presupune un program de reabilitare realizat în cadrul comunităţii sub supravegherea asistenţilor sociali aparţinând de Direcţia Penitenciarelor.

Această măsură este luată de obicei după cel puţin o lună de observare a personalităţii condamnatului în închisoare de către o echipă specială. Ea se aplică în cazuri în care măsura urmează să contribuie la reabilitarea condamnatului, prevenindu-se comiterea unor noi infracţiuni, şi ca urmare a condiţiilor impuse. De aceea trimiterea la Serviciul de Probaţiune trebuie să se bazeze mai mult pe convingerea că se poate trata gradul de “periculozitate” al condamnatului prin lucru cu acesta, acţiune inerentă implementării unei astfel de măsuri, decât pe ideea că acest condamnat nu este periculos. Acum este posibil să se ia o astfel de măsură înainte ca inculpatul săfie trimis în detenţie, preîntâmpinându-se astfel închisoarea.

Hotărârile unor astfel de trimiteri prezintă toate condiţiile pe care condamnatul trebuie să le respecte, în ceea ce priveşte relaţia lor cu Serviciul de Probaţiune, angajarea lor, domiciliul, folosirea mijloacelor de transport şi dreptul de veto în locurile pe care le frecventează. Hotărârea poate să interzică inculpatului aflat în probaţiune să trăiască într-un anumit oraş sau chiar în mai multe oraşe, obligându-l să trăiască într-un oraş stabilit; mai precis, hotărârea prezintă condiţiile prin care inculpatului aflat în probaţiune i se interzice desfăşurarea unor activităţi sau păstrarea unor relaţii care ar putea duce la comiterea unor noi infracţiuni. Hotărârea va include orice despăgubire pe care inculpatul aflat în probaţiune trebuie să o achite victimei pentru infracţiunea comisă, precum şi îndeplinirea oricăror îndatoriri familiale. Un magistrat de supraveghere poate schimba condiţiile stabilite în hotărâre pe parcursul executării pedepsei. Serviciul de Probaţiune supravegheazăcomportamenul inculpaţilor aflaţi în probaţiune, ajutându-i să depăşească dificultăţile întâlnite în reintegrarea în societate; acest lucru presupune stabilirea unor contacte cu familiile lor şi cu persoanele cu care intră în contact în viaţa de zi cu zi.

Servicul de Probaţiune raportează în mod regulat judecătorului de supraveghere cu privire la comportamentul fiecărui inculpat aflat în probaţiune. Trmiterea către Serviciul de Probaţiune poate fi revocată dacă inculpatul aflat în probaţiune nu are un comportament care să respecte legea sau condiţiile care le-au fost impuse, fiind deci incompatibil cu continuarea unei astfel de măsuri. Măsura nu va fi revocată dacă inculpatul comite o singură încălcare a condiţiilor impuse, chiar dacăeste vorba despre ceva grav. Abaterea respectivă ar fi considerată mai degrabă expresia unei atitudini generale negative, demonstrând lipsa unui răspuns pozitiv faţă de programul de reabilitare a condamnatului, fiecare episod fiind evaluat ca parte a comportamentului general al inculpatului aflat în probaţiune. Conform unei hotărâri a Curţii Constituţionale Italiene (sentinţa nr. 343/87), în cazul în care este revocată trimiterea unui inculpat la Serviciul de Probaţiune, instanţa de supraveghere va decide perioada de timp pe care inculpatul aflat în probaţiune trebuie să o execute în închisoare. Decizia se va face în funcţie de perioada pentru care inculpatul a fost trimis Serviciului de Probaţiune şi în funcţie de comportamentul acestuia în această perioadă. O executare cu succes a perioadei stabilite completează sentinţa precum şi toate consecinţele penale.

(b) Repartizarea unor categorii speciale de infractori către Serviciul de Probaţiune (art. 94 al Decretului Prezidenţial nr. 309/1990)

Dependenţii de droguri şi alcool care sunt condamnaţi la închisoare, cu condiţia ca sentinţa

lor sau partea care a mai rămas de executat să nu depăşeşască 4 ani, pot cere oricând să fie trimişiServiciului de Probaţiune. Repartizarea lor aici se face pentru a continua sau a începe o terapie pe baza unui program de tratament aprobat de autorităţile medicale publice. Acestea pot adeveri dependenţa inculpatului de droguri sau alcool, precum şi dacă programul stabilit este potrivit pentru reabilitarea lor. Pentru a se lua o decizie cu privire la repartizarea lor, instanţa de supraveghere poate lua o copie a antecedentelor inculpatului şi poate să ceară desfăşurarea unei anchete dacă unastfel de program este potrivit. De asemenea trebuie să se asigure că dependenţa de droguri sau alcool şi programul de reabilitare nu reprezintă un pretext pentru obţinerea unei repartizări la Serviciul de Probaţiune. La sfârşitul tuturor acestor proceduri, instanţa de supraveghere elibereazăun ordin de repartizare, informându-l imediat pe procurorul care este responsabil de executarea ordinului. Dacă instanţa nu acordă trmiterea, procurorul eliberează un ordin de arestare.

Dacă instanţa de supraveghere acordă repartizarea, condiţiile impuse inculpatului în acest ordin trebuie să includă condiţiile de implementare a programului de tratament. Ordinul trebuie săspecifice de asemenea formele de monitorizare care vor fi adoptate pentru a stabili dacădependentul de droguri sau alcool urmează programul. Acest fel special de repartizare nu se poate acorda inculpaţilor decât de două ori. Dacă nu se stabileşte altfel, regulamentele care guvernează orepartizare obişnuită a inculpaţilor în cadrul Serviciului de Probaţiune sunt aplicabile acestei măsuri.

(c) Arest la domiciliu (art. 47c, Legea sistemului de detenţie) Dacă sentinţa lor sau partea care a mai rămas de executat nu depăşeşte 4 ani sau dacă este

vorba de o condamnare la închisoare de până la 6 luni pentru o infracţiune minoră (“arresto”),condamnatului i se poate permite să execute pedeapsa în propria casă sau într-o instituţie de stat care oferă îngrijire sau tratament medical. Arestul la domiciliu este disponibil inculpaţilor numai în anumite circumstanţe. Aceste situaţii include femeile însărcinate, mame cu copii sub 10 ani care locuiesc cu ele, taţi care îşi exercită autoritatea paternală faţă de copii sub 10 ani care locuiesc cu ei, dacă mama este decedată sau nu poate avea grijă de copii, oameni cu probleme grave de sănătate care presupun îngrijire constantă într-un spital, bătrâni sau invalizi cu vârsta peste 60 ani, tineri sub 21 ani cu obligaţii faţă de locul de muncă, studii şi familie. Această măsură poate fi luată şi în general, adică nu numai pentru categoriile speciale menţionate mai sus, pentru toate condamnările sau perioadele care au mai rămas de efectuat pe o durată de până la 2 ani cu condiţia ca aceastămăsură să fie considerată potrivită pentru evitarea comiterii unor noi infracţiuni de către inculpat – atunci când nu există condiţiile pentru Repartizarea către Serviciul de Probaţiune. Atunci când este aplicată în general, o astfel de măsură nu poate fi luată pentru infracţiuni care au legătură cu crima organizată.

Atunci când hotărăşte arestul la domiciliu, instanţa de supraveghere stabileste condiţiile ataşate acestei măsuri şi oferă instrucţiuni privind supravegherea Serviciului de Probaţiune. Judecătorul de supraveghere a cărui jurisdicţie include zona în care este implementată sentinţa poate modifica aceste condiţii sau instrucţiuni. Un condamnat la arest la domiciliu nu are un regim de penitenciar; de aceea Direcţia Penitenciarelor nu suportă nici o cheltuială. Arestul la domiciliu este revocat dacă inculpatul are un comportament care nu respectă legea sau condiţiile care i-au fost impuse, devenind astfel incompatibil cu continuarea măsurii, sau dacă nu mai există circumstaneţele care au dus la luarea unei astfel de măsuri. Ordinul este de asemenea revocat în cazul în care condamnatul părăseşte locuinţa fără a i se acorda permisiunea, acest lucru fiind privit ca o evadare din închisoare. Simpla raportare a unei astfel de “evadări” ducea la anularea ordinului, dar în 1997 acest lucru a fost declarat ilegal de către Curtea Constituţională (sentinţa nr. 173/97).

(d) Libertate parţială (art. 48, Legea sistemului de detenţie) Condamnatul poate petrece o parte din zi în afara închisorii din motive legate de locul de

muncă, educaţie sau alte activităţi care contribuie la reintegrarea lor în societate. Ca o regulăgenerală, condamnaţilor li se poate acorda libertatea parţială numai după ce au executat jumătate din sentinţă sau două treimi dacă au fost condamnaţi pentru infracţiuni grave şi 20 ani dacă primit o condamnare pe viaţă.

3. Alte permisiuni Deşi aceste permisiuni nu pot fi considerate ca măsuri în folosul comunităţii, ele sunt

incluse aici deoarece apar în etapa de după proces. Sentinţe cu suspendare pentru dependenţii de droguri şi alcool (art. 90-93 al

Decretului Prezidenţial 309/1990, Legea de consolidare privind Legislaţia drogurilor) Instanţa de supraveghere poate amâna pentru 5 ani implementarea unei condamnări la

închisoare (sau cea mai rămas dintr-o condamnare mai lungă) care nu depăşeşte 4 ani în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni legate de dependenţa de droguri sau alcool, cu condiţia ca ei săurmeze deja o terapie sau un program social de reabilitare. Suspendarea este revocată dacărespectivul condamnat abandonează programul fără justificare sau în cazul în care comite o infracţiune care nu poate fi pedepsită decât cu închisoarea.

Eliberarea condiţionată (art. 176, Codul Penal) Unui condamnat care execută o pedeapsă custodială al cărui comportament indică o

îmbunătăţire evidentă i se poate acorda o eliberare condiţionată după ce a executat cel puţin o jumătate din sentinţă, cel puţin trei sferturi dacă este vorba de un recidivist sau cel puţin 26 ani dacăeste condamnat pe viaţă. Condamnaţii eliberaţi condiţionat sunt lăsaţi în libertate sub supraveghere, o măsură care presupune o serie de condiţii vizând evitarea comiterii unor noi infracţiuni. Monitorizarea condamnaţilor eliberaţi condiţionat este realizată de către poliţie; Serviciul de Probaţiune oferă sprijin şi asistenţă în vederea reintegrării condamnaţilor în societate.

Ordinul de eliberarea condiţionată este revocat dacă se comite o infracţiune gravă sau mai puţin gravă sau dacă nu sunt respectate condiţiile stabilite pentru această măsură din momentul eliberării până la expirarea sentinţei. Potrivit unei decizii a Curţii Constituţionale (sentinţa nr. 282/1989), în cazul în care ordinul de eliberare condiţionată este revocat, instanţa de supraveghere este cea care decide perioada de detenţie pe care trebuie să o execute, ţinându-se cont de intervalul de timp petrecut în libertate condiţionată, de condiţiile impuse pe perioada eliberării condiţionate şicomportamentul avut în această perioadă. Înaintea acestei decizii a Curţii Constituţionale, nu se ţinea cont de timpul petrecut în libertate condiţionată în cazul revocării ordinului; condamnatul executa întreaga sentinţă, reducându-se numai partea executată în custodie. La sfârşitul sentinţei sau, în cazul unei condamnări pe viaţă, după 5 ani de la acordarea eliberării condiţionate, dacă nus-a revocat nici un ordin, pedeapsa este achitată.

Eliberare condiţionată prin muncă

Conducerea unei instituţii penale le poate acorda infractorilor din arest sau deţinuţilor permisiunea de a lucra în afara instituţiei. În astfel de cazuri, Directorul instituţiei poate ruga Serviciul de Probaţiune să verifice dacă inculpatul îndeplineşte condiţiile impuse pentru eliberarea prin muncă, asigurându-se dacă sunt respectate pe deplin drepturile şi demnitatea condamnatului la locul de muncă.

Învoiri ca “recompensă”

O astfel de învoire le permite condamnaţilor care îndeplinesc anumite condiţii să îşidezvolte relaţiile interumane şi interesele culturale şi profesionale. Este acordată pentru cel mult 45 zile pe an şi nu mai mult de 15 zile odată. Vizându-se valoarea de reabilitare a acestei măsuri, pare potrivit ca această experienţă să fie urmărită de personalul educativ din cadrul instituţiei penale de care aparţine condamnatul şi de asistenţii sociali din cadrul Serviciului de Probaţiune. Totuşi acest lucru este rareori posibil din cauza volumului de muncă pe care îl au aceşti anagajaţi.

Învoiri pentru infractori în libertate parţială şi pentru deţinuţi

În timpul învoirilor petrecute în afara închisorii, infractorii în libertate parţială şi deţinuţii se află într-o libertate sub supraveghere, o măsură de securitate fără detenţie. În aceste perioade, ei sunt supravegheaţi de poliţie, în timp ce Serviciul de Probaţiune le oferă sprijin şi ajutor.

Eliberarea timpurie Această măsură se acordă condamnaţilor care au demonstrat că participă în mod activ în

procesul de reabilitare şi presupune scurtarea sentinţei cu 45 zile pentru fiecare perioadă de 6 luni evaluată în mod favorabil de către instanţa de supraveghere. Rezultatul constă în faptul că sentinţele devin mai scurte şi deci nu mai este nevoie de intervenţia Serviciului de Probaţiune.

Achitarea de datorii Condamnaţii care execută o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură în folosul comunităţii

sau care au fost eliberaţi pentru ispăşirea pedepsei pot face o cerere pentru achitarea de datorii. Acest lucru se referă la cheltuielile legale şi cheltuielile de întreţinere în închisoare. Magistratul de supraveghere poate să ceară Serviciului de Probaţiune să efectueze o anchetă privind mediul social şi familial al condamnatului pentru a oferi informaţii care îl vor ajuta pe magistrat să se decidăasupra aprobării cererii făcute.

4. Îngrijirea ulterioară

Conform Legii sistemului de detenţie, îndatoririle asistenţilor sociali includ acordarea de ajutor condamnaţilor care şi-au ispăşit pedeapsa, însă lipsa de personal a reprezentat întotdeauna o piedică în îndeplinirea acestei datorii, aproape peste tot în Italia. Totuşi, acest lucru nu îi împiedicăpe condamnaţii care au petrecut o perioadă în cadrul Serviciului de Probaţiune sau o perioadă delibertate parţială să apeleze la CSSA sau la asistentul social implicat. De exemplu, condamnaţii caută consiliere cu privire la viitoare cereri pentru măsuri în folosul comunităţii sau cer ajutor pentru problemele cu care s-au confruntat în procesul de reintegrare în societate.

5. Graţierea sau amnisitierea Atunci când un judecător de supraveghere trebuie să-şi prezinte opinia cu privire la o

propunere sau cerere de graţiere individuală pentru un deţinut, el poate să-i ceară unui CSSA săprezinte informaţii cu privire la situaţia familială şi socială actuală a condamnatului. Serviciul de Probaţiune nu este implicat în cazurile de graţieri şi amnestieri colective care, pe lângă graţierea individuală, sunt incluse în Codul Penal. Amnistierea şi graţierea colectivă au fost acordate de 4 ori

de la aprobarea reformei sistemului de detenţie din 1975, în 1978, 1981, 1986 şi 1990. În 1998 au existat 41 cazuri de graţiere individuală dintre care 7 au fost pentru condamnaţi la închisoare.

III

Organizarea Serviciului de Probaţiune

Luxemburg

Odată cu crearea Serviciului Central pentru Asistenţă Socială (SCAS) în 1977, au fost grupate serviciile pentru cei care se află sub urmărire penală. Organigrama (de mai jos) arată că în activitatea de probaţiune sunt implicate două compartimente diferite a SCAS.

• Serviciul de Probaţiune (denumit înainte Institutul de Apărare Socială) care lucrează în primul rând cu deţinuţii din închisoare şi cu cei eliberaţi condiţionat.

• Un compartiment care se ocupă cu munca în folosul comunităţii pentru adulţi şi tineri, cu amânarea aplicării sentinţei şi amânarea pronunţării sentinţei – ambele combinate cu eliberarea condiţionată.

Organigrama Management Anchete privind cerile

de graţiere Biroul de Ajutor Financiar

(Comitetul Financiar) Ajutor Legal Gratuit

Protecţia copilului Probaţiune Pază pentru adulţi şi minori

(tutelles)

Sprijin şi ajutor faţă de victimă

Asistenţă socialăeducaţională(Assistances Educatives)

Munca în folosul comunităţii pentru

adulţi (TIG)

Anchete sociale în ajutorul

judecătorilor şiprocurorilor

Munca în folosul comunităţii pentru

minori (Ouvres philanthropiques)

Serviciul de ProbaţiuneLucrul cu inculpaţii (din închisoare sau

eliberaţi condiţionat)

Suspendarea în combinaţie cu

eliberarea condiţionată

(Sursis et suspension probatoire)

Personalul În cadrul Serviciului de Probaţiune din Luxemburg nu este permisă nici o ierarhie internă

între membrii personalului. Regulamentele serviciului civil stabileşte numai o diferenţă de carierăîntre cea a psihologului şi cea a asistentului social. Avansările profesionale apar automat conform acelui statut care se aplică tuturor funcţionarilor publici din Luxemburg. Toţi membrii Serviciului de Probaţiune au studii complete. Au normă întreagă, 40 ore pe săptămână, sau jumătate de normă,20 ore pe săptămână. Deşi acest aspect este prevăzut în lege, nu există în prezent voluntari care sălucreze pentru Serviciul de Probaţiune.

Serviciul de Probaţiune (ca cel de pe 30 aprilie 1999) cuprinde:

1 psiholog, şeful Serviciului de Probaţiune 6 agenţi de probaţiune cu normă întreagă2 agenţi de probaţiune cu jumătate de normă1 secretar cu jumătate de normă (20 ore pe săptămână)1 lucrător DAT cu normă întreagă5

Compartimentul care se ocupă cu munca în folosul comunităţii şi suspendarea cuprinde: 1 agent de probaţiune cu normă întreagă2 agenţi de probaţiune cu jumătate de normă

Sunt prevăzute de asemenea 2 posturi pentru lucrători calificaţi care să ajute acele organizaţii care acceptă un condamnat pentru munca în folosul comunităţii şi să supravegheze acele seminarii speciale (memorandumul explicativ al Legii din 13 iunie 1994 privind sistemul de penalizare). Aceste două posturi nu au fost create niciodată din cauza lipsei de fonduri.

În ultimii 10 ani, dinamica personalului în cadrul SCAS a fost de 2%. În SCAS numărul de locuri de muncă este limitat la transferuri interne către un alt compartiment, de exemplu protecţia copilului, sprijin faţă de victimă, muncă în folosul comunităţii sau supraveghere. Este posibil transferul, în cadrul structurii carierelor în serviciu civil, la un alt Minister, totuşi în realitate este vorba de un proces birocratic şi complicat. Agenţii de probaţiune care îşi părăsesc locul de muncăpentru a lucra în cadrul unor organizaţii nestatutare îşi pierd de multe ori statutul de lucrător civil. Toţi agenţii de probaţiune raportează direct delegatului procurorului general şi/sau Comitetului Penitenciarelor care se bazează pe informaţiile oferite de către agenţii de probaţiune deoarece ei nu îi cunosc personal pe inculpaţi. Prin urmare, rapoartele venite din partea Serviciului de Probaţiune au un impact important asupra procesului de luare a deciziilor.

În 1999, volumul de muncă mediu zilnic al unui lucrător al Serviciului de Probaţiune era de 56 cazuri. Media de inculpaţi de care se ocupa un agent de probaţiune pe an era de 169 (cf. Anexa statistică). Aceste numere îi includ pe condamnaţii la închisoare şi pe cei care au primit eliberare timpurie. Însă nu sunt incluse cifrele pentru munca în folosul comunităţii şi cazurile de amânare a sentinţei.

Pe lângă volumul de muncă obişnuit, agenţilor de probaţiune li se cere din ce în ce mai mult să ofere rapoarte Comitetului Consultativ pentru măsurile luate de poliţie privind persoanele 5 Lucrătorii DAT (“Division auxiliaire temporaire”) reprezintă personal calificat sau necalificat, angajat de biroul local de angajare (“Administration de l’emploi”) în cadrul unor instituţii şi organizaţii de stat. Contractul lor de 6 luni poate fi prelungit până la maximum 18 luni. Pentru 2 mandate succesive acest lucrător temporar a fost un crminologist care s-a ocupat cu acelaşi tip de cazuri ca orice agent de probaţiune, în timp ce câştigă salariul minim legal.

străine (“commission consultative en matière de police des étrangers”), aparţinând de Ministerul de Justiţie. Apoi Ministrul ia decizia finală privind deportarea infractorilor străini6.

Cât priveşte condiţiile şi ocaziile de educaţie şi pregătire, nu există cursuri de asistent social în Luxemburg. Studenţii urmează de obicei cursurile unei instituţii de învăţământ superior din Belgia sau Franţa, care este recunoscută de către autorităţile din Luxemburg. După 3 ani de studiu studenţii trebuie să urmeze un curs de 1 lună despre legislaţia din Luxemburg. Dacă studentul trece toate examenele, el primeşte Diploma de Stat în Asistenţă Socială (“Diplôme d’Etat d’Assistant Social”). După perioada de 3 ani petrecută în afara ţării, majoritatea asistenţilor sociali petrec 12 luni pregătindu-se în cadrul unei instituţii sau al unui centru de asistenţă socială din Luxemburg. Pentru a lucra ca agent de probaţiune, este nevoie de o Diplomă în Asistenţă Socială recunoscută decătre autorităţile locale şi de Diploma de Stat în Asistenţă Socială. Pe viitor, va trebui agenţii de probaţiune să promoveze un examen la începutul şi la sfârşitul unui mandat de 12 luni, aşa cum este prevăzut în statutul serviciului civil. Candidaţii sunt trimişi la un singur compartiment al SCAS iar atunci când promovează toate examenele finale ei devin agenţi de probaţiune complet autorizaţi. Membrii personalului se pot înscrie să participe la seminarii şi ateliere privind domeniul lor de activitate. De obicei taxele le sunt rambursate. În ultimii ani, câţiva membri ai SCAS au urmat – pe propria cheltuială – un program redus de pregătire pentru a deveni psihoterapeuţi calificaţi.

Toţi agenţii de probaţiune şi psihologul, ca şef al Serviciului de Probaţiune, oferă acelaşitip de servicii clienţilor lor. Acest lucru se datorează în mare parte repartizării întâmplătoare a condamnaţilor pentru membrii personalului atunci când intră în închisoare. Totuşi, agenţii de probaţiune cu experienţă tind să lucreze cu condamnaţii pe viaţă. Doi agenţi de probaţiune care au aptitudini speciale pentru limbi străine se vor ocupa de condamnaţii care vorbesc numai spaniola şiportugheza. Serviciul de Probaţiune nu realizează sesiuni de pregătire în grup, mai ales din lipsă depersonal şi resursele necesare.

În ceea ce priveşte conducerea şi monitorizarea personalului, nu există un control oficial al activităţii personalului. Membrii Serviciului de Probaţiune au o mare autonomie în munca lor şi nu sunt urmăriţi în mod oficial. Ei răspund individual pentru rapoartele lor şi organizarea programului săptămânal pe care îl urmează, adică îndatoririle la închisoare şi la birou, vizite la domiciliu şişedinţele săptămânale de personal. Există un control ierarhic general foarte redus. Nu existăîndrumări pentru o activitate sau un comportament bun. Ani de zile angajaţii Serviciului de Probaţiune au cerut numirea unui superviser din exterior care să le evalueze activitatea, care să le ofere sprijin şi sfaturi, mai ales în cazurile dificile. Problemele dificile sunt discutate în cadrul şedinţelor de personal săptămânale. Legăturile şi discuţiile neoficiale între membrii personalului privind anumite cazuri contribuie cu siguranţă la conducerea eficientă a Serviciului de Probaţiune.

Implicarea altor organizaţii locale din afara Serviciului de Probaţiune Serviciul de Probaţiune lucrează într-o strânsă colaborare cu DEFI, înfiinţat în 1995 şi ale

cărui baze au fost puse la închisoarea deschisă de la Givenich. DEFI oferă angajare temporară şiservicii complementare pentru deţinuţii de la Givenich pe perioada detenţiei. Lucrătorii din Serviciul de Probaţiune au de asemenea legături cu alte organizaţii pentru specializarea în domeniul locurilor de muncă şi al pregătirii; aceştia lucrează cu un grup mai mare de clienţi, însă sunt familiarizaţi cu modelele comportamentale ale foştilor condamnaţi.

Simplul fapt că Serviciul de Probaţiune din Luxemburg face parte din Serviciul de urmărire judiciară determină în mare măsură natura activităţii sale. Aspectele de “control” al 6 Creat prin decret în 1972 şi modificat în 1996, acest Comitet este format dintr-un magistrat, un vaocat având cel puţin 5 ani de practică şi un al treilea membru ales de către Ministrul Justiţiei dintr-o listă propusă de Consiliul Naţional al Persoanelor Străine (“Conseil National pour Etrangers”). Una dintre sarcinile acestui comitet este să afere consiliere Ministrului de Justiţie dacă personale străine (din închisoare, eliberate condiţionat sau care nu au comis infracţiuni) ar trebui să plece din Luxemburg. Rapoartele agentului de probaţiune par să aibă o influenţă din ce în ce mai mare asupra măsurilor luate de acest Comitet.

activităţii de probaţiune cu condamnaţii sunt puţin cunoscute de către internate, agenţii şiorganizaţii. Unele internate refuză să primească clienţi care se află încă sub supraveghere. Multe agenţii ezită atunci când li se cere să implementeze anumite măsuri de control sau dacă sunt rugaţisă raporteze Serviciului de Probaţiune în cazul în care un condamnat nu respectă condiţiile eliberării condiţionate. Lucrătorii Serviciului de Probaţiune păstrează legături cu instituţii de îngrijire pentru abuzuri de substanţe nocive, droguri şi alcool, şi cu singurul spital psihiatric din ţară. Unora dintre deţinuţi li se permite să execute o parte din sentinţa primită într-o astfel de instituţie, cazuri în care au loc întâlniri personalul de probaţiune şi cel de specialitate.

Angajaţii Serviciului de Probaţiune care se ocupă de ordine privind munca în folosul comunităţii colaborează cu multe organizaţii care acceptă condamnaţi la o astfel de pedeapsă.Majoritatea acestor instituţii sunt organizaţii caritabile, instituţii pentru invalizi, internate pentru tineret şi centre pentru animale. Într-un cadru mai larg, dacă situaţia presupune contactarea altor organizaţii, personalul Serviciului de Probaţiune colaborează cu Serviciul de Protecţie a Copilului din cadrul SCAS şi cu Serviciul de Ajutorare a Victimei7.

7 Un Serviciu de Ajutorare a Victimei a fost integrat în SCAS prin Legea din 13 iunie 1994 privind sistemul de penalizări. Deşi a fost creat în 1994, abia acum Serviciul devine operaţional. Este condus de către un sociolog şi a avut un buget annual de 74.368 Euro (3,000,000 Flux) din iulie 1998. Pe lângă lipsa de personal (Legea prevede un psiholog şi un asistent social, însă aceste posturi au fost vacante de la crearea lor din cauza lipsei de fonduri), localizarea încăperilor este total inadecvată. Biroul se află în aceeaşi clădire şi pe acelaşi coridor cu Serviciul de Probaţiune. Astfel este posibilă întâlnirea dintre un infractor şi victima sa.

IV

Activitatea de probaţiune în diferite etape ale procesului penal

Baza legislativă a activităţii de probaţiune în Luxemburg Activităţile de probaţiune din Luxemburg au baza legislativă în următoarele surse: a) Articolul 100 din Codul Penal care defineşte eliberarea condiţionată (“Libération

conditionnelle”)b) Legea din 13 iulie 1994 privind sistemul de penalizare, articolele de amendament 1-99

din volumul 1 al Codului Penal c) Legea din 26 iulie 1986 privind amânarea pronunţării sentinţei, amânarea aplicării

sentinţei, probaţiunea şi reabilitarea, modificând parţial Codul de Procedură Penalăd) Legea din 26 iulie 1986 privind metode de aplicare a anumitor sentinţe

În cadrul sistemului penal din Luxemburg, multe sentinţe şi măsuri sunt de responsbilitatea Serviciului de Probaţiune.

Eliberarea condiţionată (§ 100 din Codul Penal)

Toţi condamnaţii pot fi eliberaţi condiţionat. În primul rând condamnaţii trebuie să fi executat cel puţin jumătate din sentinţă. Dacă sentinţa totală este mai puţin de 6 luni, se poate acorda eliberare condiţionată după 3 luni. Recidiviştii pot fi eliberaţi condiţionat dacă au executat cel puţin două treimi din sentinţă. Dacă sentinţa totală este mai puţin de 9 luni, se poate acorda eliberare condiţionată după 6 luni. Condamnaţii la închisoare pe viaţă pot fi eliberaţi condiţionat dacă au executat cel puţin 15 ani. (cf. § 1, 2 & 3 din articolul 100). Pentru a li se acorda eliberarea condiţionată, condamnaţii trebuie să prezinte “dovezi suficiente de comportament corect şi motive serioase pentru a putea fi consideraţi capabili de reintegrare socială” (§ 4). Eliberarea condiţionatăpoate fi combinată cu anumite măsuri de sprijin şi control, menite să ajute şi să supravegheze reabilitarea deţinutului eliberat (§ 6).

În cazul unei pedepse de minimum 8 zile şi maximum 5 ani (“peine correctionnelle”), perioada de probaţiune trebuie să acopere cel puţin perioada care a rămas din sentinţa dată sau cel mult să fie prelungită timp de 12 luni după terminarea sentinţei. În cazul unei pedepse de minimum 5 ani şi maximum o condamnare pe viaţă (“peine criminelle”) perioada de probaţiune este între 5 şi10 ani (§ 7 & 8). Când sunt încălcate condiţiile eliberării condiţionate, procurorul general sau delegatul acestuia decide dacă măsura luată trebuie sau nu să fie revocată (§ 10).

Munca în folosul comunităţii (Legea din 13 iulie 1994 privind sistemul judiciar) Munca în folosul comunităţii poate fi folosită ca o sentinţă principală dacă instanţa

consideră că infracţiunea comisă nu va duce la o condamnare la închisoare pentru mai mult de 6

luni (§ 22 din Codul Penal). Condamnatul trebuie să efectueze muncă neplătită în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 40 şi 240 ore în cadrul unei organizaţii sau societăţi publice sau filantropice, al unei asociaţii comunitare sau în cadrul unui spital. Este necesar acordul inculpatului şi prezentarea sa în instanţă; el poate refuza să efectueze munca în folosul comunităţii. Dacă acceptă, această activitate trebuie realizată în mai puţin de 18 luni din momentul în care sentinţa devine irevocabilă. Aplicarea condamnării la muncă în folosul comunităţii este hotărâtă decătre procurorul general care poate amâna temporar participarea din motive serioase de ordin medical, familial, profesional sau social. Dacă infractorul are un loc de muncă plătit, munca în folosul comunităţii poate fi realizată în afara orelor de lucru. Instrucţiunile şi regulamentele legale cu privire la schimburile de noapte, igienă, securitate, angajarea femeilor şi a tinerilor, pot fi de asemenea aplicate condamnărilor la muncă în folosul comunităţii. Atunci când sunt încălcate condiţiile pentru munca în folosul comunităţii, se poate substitui o condamnare la închisoare între 2 luni şi 2 ani (§ 23).

Munca în folosul comunităţii trebuie să fie manuală sau intelectuală şi trebuie adaptată la abilităţile şi aptitudinile naturale ale condamnatului. Trebuie să se ţină cont de utilitatea socială acondamnării la muncă în folosul comunităţii şi de perspectivele reintegrării sociale şi profesionale pe care o astfel de condamnare o oferă infractorului. Procurorul general în colabaorare cu SCAS hotărăşte pentru fiecare caz în parte natura muncii în folosul comunităţii (Decretul din 20 septembrie 1994).

Amânarea pronunţării sentinţei, amânarea aplicării sentinţei, probaţiunea şireabilitarea (Legea din 26 iulie 1986)

Articolele 619-634 din Codul de Procedură Penală (CPP) prezintă amânarea pronunţării

sentinţei (“suspension du prononcé de la peine”) şi amânarea aplicării sentinţei (“sursis à l’exécution de la peine”) ca două posibilităţi de probaţiune pentru condamnat (“mise à l’épreuve”).

Amânarea pronunţării sentinţei şi amânarea aplicării sentinţei pot fi sau nu combinate cu un ordin de probaţiune. Cele patru posibilităţi prevăzute de lege sunt următoarele:

• Amânarea pronunţării sentinţei (“suspension simple”)• Amânarea pronunţării sentinţei combinată cu probaţiunea (“suspension probatoire”)• Amânarea aplicării sentinţei (“sursis simple”)• Amânarea aplicării sentinţei combinată cu probaţiunea (“sursis probatoire”)“Pentru a aplica măsurile menţionate mai sus Serviciul de Probaţiune, judecătorul care

examinează cazul (“juge d’instruction”), autoritatea examinatoare (“jurisdictions d’instruction”) şiautoritatea de pronunţare a sentinţei (“jurisdictions de jugement”) pot cere SCAS ca, în mod firesc sau la cererea condamnatului, să desfăşoare o anchetă socială cu privire la comportamentul acestuia, situaţia sa socială” (§ 620 al CPP).

Articolul 633-1 afirmă că “acuzaţii care sunt condamnaţi la o condamnare cu suspendare combinată cu un ordin de probaţiune şi cei care sunt condamnaţi la o amânare a aplicării sentinţei combinată cu un ordin de probaţiune trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de control şiasistenţă pentru a le putea monitoriza comportamentul şi reabilitarea socială”. Pe lângă aceste măsuri, se pot impune condiţii suplimentare. Articolul 633-2 afirmă că celor care sunt supuşimăsurilor şi condiţiilor menţionate mai sus nu trebuie să le fie încălcată libertatea de gândire, religia sau convingerile politice. Măsurile de control sunt următoarele (Articolul 633-5 CPP):

1. Să răspundă la instrucţiunile procurorului general şi ale agentului de probaţiune 2. Să primească vizitele agentului de probaţiune, să ofere toate informaţiile necesare sau

documentaţia relevantă pentru ca autorităţile să le poată monitoriza stilul de viaţă 3. Să justifice orice schimbare a locului de muncă sau de domiciliu 4. Să informeze SCAS cu privire la fiecare schimbare de domiciliu

Scopul unei astfel de asistenţe este să se vină în sprijinul eforturilor acuzatului şiinfractorului în procesul de reabilitare socială, familială şi profesională (§ 633-6 CPP). SCAS sau orice alt serviciu sau organizaţie socială care îi este în subordine, realizează aceste măsuri sub formăunei îndrumări şi, atunci când este nevoie, sub forma unui ajutor propriu-zis.

Obligaţiile suplimentare (§ 633-7 CPP) care pot fi impuse acuzaţilor şi infractorilor sunt următoarele:

• Să realizeze activităţi profesionale, să studieze sau să urmeze un program de pregătire profesională

• Să îşi stabilească domiciliul într-un loc specificat • Să se supună măsurilor de monitorizare şi control şi îngrijirilor spitaliceşti specifice în

cazuri de dezintoxicare • Să contribuie la cheltuielile de familie şi să plătească pensie de întreţinere în mod

regulat • Să plătească daunele provocate de infracţiunea comisă• Să desfăşoare muncă în folosul comunităţii conform celor stabilite de către procurorul

general În acest context, Legea din 1986 consideră munca în folosul comunităţii ca o pedeapsă

auxiliară: este una dintre condiţiile speciale pentru un ordin de probaţiune.

Prevederile pentru aplicarea anumitor sentinţe (Legea din 26 iulie 1986) Articolul 13 al Legii afirmă că se va ţine cont de personalitatea inculpatului, dezvoltarea sa

şi orice risc de recidivă pentru aplicarea următoarelor prevederi. Implementarea condamnărilor la închisoare prevăzute în Legea din 1986 include executarea periodică (“exécution fractionnée”), libertatea parţială (“semi-liberté”), învoirile din închisoare (“congé pénal”), amânarea sentinţei (“suspension de la peine”), eliberarea anticipată pentru deţinuţii străini (“libération anticipée”). Toate acestea sunt des folosite şi sunt parte integrantă din tratamentul penal aplicat infractorilor.

Executarea periodică se aplică acelor sentinţe sub custodie de până la 12 luni, fiind deci o pedeapsă pentru infracţiuni mai puţin grave. Sentinţa poate fi executată eşalonat dacă o astfel de implementare garantează reabilitarea socială a condamnatului şi mai ales dacă în acest mod el îşipoate păstra locul de muncă şi relaţiile familiale. O sentinţă de până la 3 luni poate fi executatăchiar pe zile la sfârşit de săptămână, de sărbători sau în concediul annual.

Liberatea parţială îi permite condamnatului posibilitatea să continue lucrul în afara închisorii. Închisoarea este limitată pe timpul nopţii şi în timpul liber. Poate folosită de asemenea pentru a încuraja educaţia în afara închisorii, pregătirea profesională sau pentru tratament medical. Dacă sentinţa presupune mai puţin de 12 luni, libertatea parţială poate fi aplicată încă de la început. Dacă sentinţa presupune mai mult de 12 luni, libertatea parţială poate fi aplicată după ce au fost executate 6 luni din sentinţă.

Învoirile din închisoare permite deţinuţilor să părăsească închisoarea pentru mai puţin de o zi sau pe perioade de 24 ore. Este o măsură des folosită pentru deţinuţii care sunt rezidenţi ai Luxemburg-ului. Timpul petrecut în afara închisorii este considerat ca timp executat din sentinţă.Învoirea poate fi acordată din motive familiale, pentru pregătirea procesului de reabilitare şireîntoarcerea la locul de muncă sau ca o formă de probaţiune (“mise à l’épreuve”) vizând o viitoare eliberare condiţionată. În primul rând deţinuţii pot primi învoiri după ce au executat o treime din sentinţă, recidiviştii după o jumătate din sentinţă iar condamnaţii la închisoare pe viaţă după 10 ani. În cazuri excepţionale Comitetul Penitenciarului poate face excepţii privind aceste perioade stabilite datorită personalităţii condamnatului sau a situaţiei sale familiale.

Amânarea sentinţei se acordă de obicei spre sfârşitul condamnării la închisoare, dacăînvoirile anterioare au decurs bine şi dacă a fost realizat un plan de sprijin social (“plan de guidance sociale”) de către agentul de probaţiune, raportul fiind aprobat de procurorul general sau de delegatul acestuia. Perioada amânată este considerată ca făcând parte din sentinţă.

Eliberarea anticipată înseamnă că un condamnat străin care nu este rezident al ţării poate primi o eliberare timpurie fără a fi aplicată eliberarea condiţionată dacă el a executat deja perioada cerută pentru eliberarea condiţionată. Este inclusă şi o interdicţie teritorială. Dacă infractorul intrăîn Luxemburg după eliberarea anticipată, se va aplica sentinţa rămasă fără alte audieri sau formalităţi.

ETAPELE PREMERGĂTOARE ŞI DIN TIMPUL PROCESULUI O persoană aflată în arest preventiv este repartizată unui agent de probaţiune încă din

momentul intrării lor în închisoare. Acest lucru îi permite agentului de probaţiune să creeze o relaţie personală cu condamnatul pe parcursul diferitelor etape ale procesului penal (înainte de proces, în timpul procesului şi după proces). Legea nu stabileşte în mod clar momentul în care începe în mod oficial perioada de probaţiune. În general practica aplicată demonstrează că în cazul unei condamnări la închisoare încheierea perioadei de apel este considerată ca fiind momentul de început pentru activitatea de probaţiune. Datoria agentului de probaţiune pe perioada arestului preventiv este să ofere acuzatului sprijin şi asistenţă, să îi ofere ajutor legal gratuit şi, dacă este necesar, să ia legătura cu membrii familiei sale.

Articolul 620 al CPP îi permite Serviciului de Probaţiune să se implice în etapele dinaintea şi din timpul procesului. Lucrătorilor Serviciului de Probaţiune li se poate cere să ofere rapoarte de anchetă socială pentru judecătorul care examinează cazul, pentru autorităţile examinatoare, pentru instanţă sau pentru Serviciul de urmărire penală. Din păcate, din cauza lipsei de personal al Serviciului de Probaţiune, în ultimii ani acest lucru s-a întâmplat extrem de rar.

Probaţiunea ca pedeapsă poate fi folosită ca făcând parte din amânarea aplicării sentinţei (“sursis probatoire”). Practic, durează în jur de 6 luni până ce un infractor care a primit o astfel de pedeapsă este văzut de agentul de probaţiune care se ocupă de el. Din cauza volumui de muncăfoarte mare, agenţii de probaţiune nu pot decât să înainteze în medie un raport pe an către delegatul procurorului general privind evoluţia condamnatului. Serviciul de Probaţiune nu este niciodatăimplicat în procedurile de detenţie ale poliţiei iar agenţii de probaţiune nu intervin deloc în timpul procedurilor de instanţă.

ETAPA DE DUPĂ PROCES Procurorul general sau delegatul acestuia decide modul în care sunt implementate

hotărârile instanţei. Este responsabilitatea Serviciului de Probaţiune să ofere un plan de sprijin social care să conţină propuneri în scris, plan realizat împreună cu condamnatul şi înaintat procurorului general. Acest lucru vine în sprijinul procesului de luare a deciziei cu privire la modul de tratare a inculpatului. Aplicarea condamnărilor la închisoare care depăşesc 12 luni trebuie săînceapă în mai puţin de 6 luni de la verdictul final. Condamnările la închisoare mai scurte trebuie săfie aplicate în mai puţin de 1 an; astfel condamnatul aşteaptă să meargă la închisoare. Deoarece delegatul procurorului general organizează procedura de aplicare a sentinţei, Serviciul de Probaţiune nu a fost niciodată implicat în acest proces.

Implementarea muncii în folosul comunităţii Darorită faptului că instanţa aproape niciodată nu cere Serviciului de Probaţiune să

realizeze o anchetă socială, agenţii de probaţiune trebuie deseori să asiste şi să supravegheze condamnaţii care nu sunt întotdeauna potriviţi pentru o astfel de măsură. Practic, sunt câteva opţiuni de muncă în folosul comunităţii care sunt disponibile autorităţilor judiciare:

• Munca în folosul comunităţii este implementată aproape sistematic în cazul unei cereri de graţiere venită din partea condamnatului la închisoare

• Delegatul procurorului general foloseşte din ce în ce mai mult munca în folosul comunităţii pentru a evita aplicarea unei condamnări la închisoare pentru mai puţin de 6 luni

• Instanţele folosesc munca în folosul comunităţii ca o pedeapsă auxiliară sai ca pedeapsă principală.

După cum s-a subliniat mai sus, munca în folosul comunităţii este una dintre opţiunile posibile în cazul în care amânarea pronunţării sentinţei este combinată cu un ordin de probaţiune precum şi în cazurile în care amânarea aplicării sentinţei este combinată cu un ordin de probaţiune.

O scrisoare circulară din 15 iulie 1994 din partea Ministrului de Justiţie din Luxemburg a fost trimisă departamentelor ministeriale, serviciilor publice şi administrative pentru a promova munca în folosul comunităţii (din moment ce devenise o pedeapsă principală) în rândul autorităţilor din Luxemburg şi al posibililor angajaţi. În scrisoarea sa, Ministrul de Justiţie defineşte condamnatul la muncă în folosul comunităţii ca fiind “o forţă de muncă temporar disponibilăangajatorului”:

… “Din moment ce este necesar acordul inculpatului pentru condamnarea la muncă în folosul comunităţii, orice încălcare a condiţiilor stabilite supunându-l pe condamnat la o nouă sentinţă, serviciile publice sau organizaţia filantropică nu trebuie să se aştepte la dificultăţi în ceea ce priveşte lucrul cu un astfel de condamnat. Acest lucru este adevărat mai ales dacă toate condiţiile de muncă au fost clar stabilite înainte împreună cu agenţii de probaţiune din cadrul SCAS… Introducând acest nou sistem de sentinţă alternativă,legislatorul a vrut să creeze o pedeapsă mai raţională pentru infracţiunile mai puţin grave, ceea ce ar putea schimba atitudinea condamnatului , introducându-se o sentinţă mai “utilă”decât închisoarea. Se speră ca un recidivist în infracţiuni de trafic, de exemplu, îşi vaschimba mai uşor atitudinea dacă trebuie să lucreze ca infirmier decât dacă plăteşte o serie de amenzi sau dacă stă câteva luni în închisoare. Pe de altă parte, administarţia închisorilor se aşteaptă ca acest sistem nou să descrească numărul celor condamnaţi la închisoare pe termen scurt, ajutând astfel la rezolvarea problemei supraaglomerării din instituţiile penale”. Condamnaţii cărora le este revocat ordinul de muncă în folosul comunităţii (în general cei

care folosesc droguri) din cauza încălcării condiţiilor stabilite sunt de obicei condamnaţi la 4-6 luni de închisoare.

Statisticile (cf. Anexa statisticilor) arată că până acum implementarea ordinelor de muncăîn folosul comunităţii din cadrul Serviciului de Probaţiune din Luxemburg nu a avut succesul aşteptat. Problemele menţionate în capitolul 2 sunt cu siguranţă de mare relevanţă aici.

Munca în folosul comunităţii – Olanda Condamnarea la muncă în folosul comunităţii înlocuieşte cel mult 6 luni de închisoare

necondiţionată. Pedeapsa a fost introdusă pentru prima dată în 1971, dar la început nu a avut mult succes. În 1977 a fost numit un comitet pentru a studia potenţialul pentru o astfel de pedeaspă în Olanda. Raportul acestuia privind, printre alte lucruri, folosirea muncii în folosul activităţii în alte ţări a determinat introducerea unei perioade de probă în 1982. În această perioadă numărul condamnărilor la muncă în folosul comunităţii a crescut rapid. Evaluarea a arătat că trebuia introdusă în Codul Penal ca pedeapsă principală. Din nou, argumentele erau atât de natură practicăcât şi ideologică. Din punct de vedere practic, se puteau elibera celule pentru introducerea infractorilor mai periculoşi iar munca în folosul comunităţii este mult mai ieftină faţă de condamnarea la închisoare. Conform argumentului ideologic, condamnaţii la muncă în folosul comunităţii îşi execută pedeapsa în cadrul societăţii, fiindu-le permis astfel să păstreze legătura cu mediul lor social. Aceste legături s-ar rupe dacă ei ar trebui să meargă la închisoare iar cercetările au arătat că reducerea numărului sau intensităţii acestor legături cu societatea accentuezăcomportamentul infracţional. În plus, faptul că este obligat să lucreze ar putea să structureze existenţa condamnatului, oferindu-i experienţa necesară pentru a obţine un loc de muncă obişnuit, cu plată după executarea sentinţei, reducându-se astfel şansele de recidivă. Acolo unde acest lucru este posibil, se stabileşte o legătură între infracţiunea comisă şi natura muncii, pentru ca inculpatul să poată experimenta o parte din consecinţele faptelor sale. Din mai multe puncte de vedere condamnarea la muncă în folosul comunităţii a fost considerată o prelungire valoroasă a soluţiilor penale şi a fost introdusă în Codul Penal ca o pedeapsă principală de sine stătătoare în 1989.

Există o serie de condiţii legale care reduc aplicabilitatea condamnării la muncă în folosul comunităţii. Independenţa sa este numai relativă deoarece s-a stabilit ca judecătorul să-l condamne întotdeauna pe inculpat la o perioadă de închisoare înainte de a-i oferi acestuia posibilitatea unei condamnări la muncă în folosul comunităţii care să înlocuiască detenţia. Condamnarea la închisoare va fi cerută dacă inculpatul nu respectă condiţiile impuse, cum ar fi să nu execute întreaga sentinţă,să nu apară la timp, să nu lucreze cu elanul necesar, să nu se comporte în mod corespunzător la locul de muncă unde au fost repartizaţi etc. Judecătorul va ţine întotdeauna cont cât din condamnarea la muncă în folosul comunităţii a fost executată înainte de nerespectarea condiţiilor, deşi legea nu îl obligă să reducă nici o perioadă de timp din condamnarea la închisoare iniţială.Inculpatului i se mai poate acorda o a doua şansă de executare a sentinţei, fiind trimis din nou la Serviciul de Probaţiune.

Munca în folosul comunităţii are legătură cu condamnarea la închisoare în sensul că se poate da o astfel de sentinţă în locul unei condamnări la închisoare de cel mult 6 luni. Durata maximă este de 240 ore. Deşi nu există o durată minimă prevăzută de lege, o astfel de sentinţă este rareori acordată pentru mai puţin de 20 ore. Nu există nici o legătură fixă prevăzută de lege între numărul de ore de muncă în folosul comunităţii şi durata de condamnare la închisoare pe care o înlocuieşte. Totuşi, în practică, există aproape o rată liniară de 40 ore pentru o lună. Muncă trebuie să fie fără plată şi în folosul societăţii în general. Acest lucru implică faptul că munca în folosul comunităţii nu poate fi realizată decât în cadrul unei organizaţii non-profit, munca fiind suplimentară, adică în alte circumstanţe ea nu ar fi făcută. O condamnare la muncă în folosul comunităţii de până la 120 ore trebuie realizată în mai puţin de 6 luni de la pronunţarea sentinţei, o condamnare între 120 şi 240 ore timp de 12 luni. Acordul inculpatului privind condamnarea la

munca în folosul comunităţii este o condiţie necesară pronunţării unei astfel de sentinţe. În principiu, suspectul trebui să fie prezent în faţa instanţei, afirmându-şi personal dorinţa de a realiza munca în folosul comunităţii. În marea majoritate a cazurilor chiar se întâmplă acest lucru., dar în practică este posibil ca inculpatul să îşi prezinte acordul în scris sau verbal prin intermediul avocatului său. Consimţământul nu este neaparat unul informat, deşi rareori se întâmplă ca un suspect să nu fie informat cu privire la natura şi consecinţele muncii în folosul comunităţii dacă au mai avut legături cu Serviciul de Probaţiune. După pronunţarea sentinţei, condamnatul are o întâlnire de primire cu Serviciul de Probaţiune în cadrul căreia sunt discutate detaliile şi unde semnează un contract în care sunt prezentate condiţiile. În plus, condamnatul semnează un document care conţine 20 reguli standard privind probleme ca asigurarea, responsabilităţile, prevederile sociale şi comportamentul general la locul de muncă.

Serviciul de Probaţiune olandez coordonează şi administrează condamnări la muncă în folosul comunităţii, sub responsabilitatea supremă a procurorului. Serviciul de Probaţiune alege un proiect de muncă pentru condamnat şi raportează procurorului evoluţia şi rezultatul muncii în folosul comunităţii. Dacă respectivul condamnat nu respectă contractul, se anulează condamnarea la muncă în folosul comunităţii iar procurorul va cere implementarea părţii care a mai rămas din condamnarea la închisoare. Totuşi, judecătorul poate decide să îi mai acorde o şansă inculpatului. De când a fost introdusă în 1981, numărul de condamnări la muncă în folosul comunităţii a crescut în mod considerabil, confruntând uneori Serviciul de Probaţiune cu o serie de probleme privind plasarea condamnaţilor şi personalul necesar. În 1998, Serviciul de Probaţiune a supravegheat puţin peste 16,000 de condamnări la muncă în folosul comunităţii. Acest număr a rămas relativ constant din 1996, după o creştere substanţială în anii precedenţi. În 1989, de exemplu, numărul total de condamnări la muncă în folosul comunităţii a fost puţin sub 600 şi a crescut până la aproape 10,000 în 1993. Munca în folosul comunităţii pare să aibă mai mult succes în cadrul sistemului judiciar, parţial din cauza modului satisfăcător în care a fost realizată sub îndrumarea Serviciului de Probaţiune, dar şi din cauza influenţei pozitive asupra reducerii recidivei. Pe lângă aceşti factori, reducerea capacităţii celulelor de detenţie din anii 1990 a fost de asemenea un factor relevant, precum şi costul relativ redus al unei condamnări la muncă în folosul comunităţii. Se aşteaptă în continuare o creştere din cauza modificării de lege propuse privind condamnările la muncă în folosul comunităţii, care vor fi descrise mai detaliat în capitolul 7.

Activităţile Serviciului de Probaţiune în etapa de după proces Deşi Serviciul de Probaţiune nu este implicat în supravegherea propriu-zisă a plăţii

amenzilor, mulţi dintre clienţii săi primesc sau au primit amenzi care depăşesc posibilităţile lor financiare immediate. În astfel de cazuri Serviciul de Probaţiune propune un aranjament de plată asumei datorate de către client şi, dacă este posibil, negociază o scutire (parţială) de datorie. Dacă se indică acest lucru, clientului i se oferă un curs de elaborare şi executare a bugetului. Recent, Serviciul de Probaţiune a intrat într-un acord cu Procuratura privind clienţii dependenţi de droguri care sunt chemaţi în arest pentru neplata unor taxe. Dacă aceşti clenţi participă activ în acest moment la un program de reabilitare care ar fi întrerupt prin arestarea lor, aceasta poate fi amânatăpentru cel mult 6 luni. Această perioadă va fi de asemenea folosită pentru clarificarea situaţiei financiare a clienţilor.

Angajaţii Serviciului de Probaţiune se implică în mod activ în închisori, oferind asistenţă şisprijin deţinuţilor care se pregătesc pentru reîntoarecerea în cadrul societăţii. Aceasta poate include oferirea unor activităţi care să le asigure aptitudinile sociale necesare, ajutorul necesar pentru a-şigăsi un loc de muncă sau ocazii de instruire, pentru a-şi găsi o locuinţă sau o situaţie financiară mai stabilă. Scopul este restabilirea legăturilor sociale şi în general crearea unei situaţii în care clientul nu va fi tentat să încalce legea din nou. Agenţii de probaţiune realizează planuri de condamnare în colaborare cu inculpaţii şi autorităţile relevante, şi oferă cursurile şi consilierea necesară deţinuţilor acolo unde este posibil. Ei pot sugera de asemenea conducerii închisorii anumite politici de acţiune.

Agenţii de acţiune sunt mai ales – dacă nu numai – activi în etapa mai târzie a sentinţei propriu-zise, începând cu 6 luni înainte de eliberare sau de transferul într-un alt cadru ca parte a planului de eliberare. În cazul eliberărilor condiţionate, agenţii de probaţiune sunt activi în situaţiile de supraveghere, ajutându-şi clienţii să respecte condiţiile impuse.

Serviciul de Probaţiune este implicat în mod activ în realizarea muncii în folosul comunităţii sau a altor sentinţe în folosul comunităţii, după cum a reieşit în mod clar din prezentarea de mai sus. Serviciul de Probaţiune recrutează organizaţii (numite proiecte CSO) în cadrul cărora condamnaţii îşi pot executa sentinţa iar ele sunt prezentate procurorului spre aprobare. Se încearcăcea mai bună potrivire între condamnat şi proiect, astfel încât să fie avantajat atât proiectul cât şiprocesul de reintegrare a condamnatului. Serviciul lucrează pentru a integra condamnarea la muncăîn folosul comunităţii în planul general de reintegrare, supraveghind condamnatul atunci când este nevoie. De fapt, supravegherea zilnică din timpul condamnării la muncă în folosul comunităţii încetează odată cu proiectul CSO însuşi. Serviciul de probaţiune raportează procurorului cu privire la modul în care condamnatul a realizat munca în folosul comunităţii, atât în cazuri de încălcare a condiţiilor stabilite cât şi în cazuri de îndeplinire cu succes a sarcinilor de muncă. În 1998, rata eşecului în Olanda era de aproximativ 10%.

În 1995 Serviciul de Probaţiune, Comitetul de Protecţie a Copilului şi Procuratura au semnat un acord privind împărţirea responsabilităţilor şi modul în care trebuie executate condamnările la muncă în folosul comunităţii. Faţă de alte progrese înregistrate în cadrul Serviciului de Probaţiune oalndez, munca în folosul comunităţii a fost descrisă ca un program, în timp ce procedurile şi standardele aşteptate din partea personalului Serviciului de Probaţiune privind munca în folosul comunităţii au fost stabilite într-un protocol, pentru a obţine mai multă importanţă în ţară.Regulile europene cu privire la condamnările şi măsurile în folosul comunităţii au avut un rol crucial în stabilirea unor astfel de regulamente. Protocolul de probaţiune îşi are rădăcinile în recomandările sale.

Procedurile pentru graţiere sunt relativ accesibile în Olanda iar cererile de graţiere au fost din ce în ce mai numeroase în ultimii doi ani. Acest lucru afectează activitatea Serviciului de Probaţiune în sensul că majoritatea graţierilor presupun înlocuirea detenţiei cu o condamnare la muncă în folosul comunităţii. Aceasta se datorează faptului că necesitatea aprobării de către inculpat duce la pronunţarea unor condamnări la închisoare în lipsa lor. După aceea, condamnatul respectiv cere o graţiere şi, în majoritatea cazurilor, cererea este aprobată. În 1998, peste 1600 de condamnări la muncă în folosul comunităţii au ajuns la Serviciul de Probaţiune prin acordarea de graţieri, ceea ce reprezintă 75% din graţierile acordate în acel an.

În ceea ce priveşte asistenţa ulterioară, legătura dintre Serviciul de Probaţiune şi clienţii săise încheie, în principiu, cu contactul judiciar. Cu alte cuvinte, atunci când pedeapsa a fost executatăiar condamnatul poate începe o nouă viaţă, activitatea Serviciului de Probaţiune ia sfârşit din punct de vedere tehnic. Dacă este nevoie, Serviciul de Probaţiune a pregătit transferul clientului la alte organizaţii care nu se află într-o legătură atât de strânsă cu sistemul penal, ca de exemplu serviciile sociale, agenţii imobiliare, instituţii de îngrijire medicală (mentală) etc. Totuşi, deoarece astfel de organizaţii nu pot sau nu vor întotdeauna să accepte clienţi cu antecedente penale, Serviciul de Probaţiune îşi poate prelungi legătura cu aceştia pentru încă 6 luni dacă se consideră că acest lucru este în interesul procesului de reintegrare.

Într-un efort de îmbunătăţire a acordării aistenţei ulterioare şi de stabilire a unei legături mai strânse cu societatea la nivel mai larg, Serviciul de Probaţiune a început să crească numărul de iniţiative privind lucrul cu voluntarii. Într-o serie de proiecte pilot, se testează o abordare mai sistematică de includere a voluntarilor şi a organizaţiilor de voluntariat. Scopul este acela ca fiecare centru să aibă un număr de voluntari care să poată fi folosiţi în cazurile de asistenţă ulterioară sau în alte cazuri în care angajaţii Serviciului nu mai au timp suficient. Dacă se reuşeşte acest lucru, Serviciul care a început în 1823 ca un Serviciu de Probaţiune voluntar va fi închis un cerc perfect.

II

NORVEGIA

Baza legislativă şi afirmarea misiunii

Baza legislativă

Departamentul administrativ pregăteşte o nouă lege care, în cadrul aceleiaşi legislaţii, se va referi atât la sistemul de detenţie cât şi la munca în folosul comunităţii. Activitatea Serviciului de Probaţiune este coordonat de Legea Procedurii Penale, scrisori circulare, instrucţiuni de condamnare, Codul Penal general, precum şi de Legea sistemului de detenţie, regulamentele închisorilor, instrucţiuni şi un Decret Regal.

Norvegia are un “sistem cu două nivele” în care actele ilegale pot fi categorisite ca infracţiuni sau delicte mai puţin grave.

Sancţiuni şi măsuri în favoarea comunităţii care implică Serviciul de Probaţiune Probaţiune/supraveghere Nu există o sentinţă independentă care să impună probaţiunea/supravegherea (“tilsyn”)

inculpaţilor. Supravegherea de către Serviciul de Probaţiune este o condiţie a unei sentinţe sau a unei măsuri administrative. Supravegherea poate fi aplicată ca o condiţie pentru diferite tipuri de condamnare cu suspendare. Aceste prevederi sunt: amânarea condiţionată a sentinţei, neaplicarea condiţionată a unei părţi din condamnarea la închisoare sau din amendă şi neaplicarea condiţionatăa unei părţi din condamnarea la închisoare când condamnarea este cu suspendare (“betinget”).Perioada de supraveghere este de 12 luni dacă instanţa nu pretinde altceva.

Condamnare cu suspendare (Codul Penal, 22 mai 1902, §§ 52-54) Când condamnarea la închisoare este cu suspendare (betinget), instanţa poate da de

asemenea un ordin de supraveghere ca o condiţie la condamnarea cu suspendare pentru toatăperioada sau numai parţial. Perioada de supraveghere va fi de 12 luni dacă instanţa nu pretinde altceva.

Abandonarea urmăririi penale (“Påtaleunnlatelse”) (Codul de Procedură Penală, 22

mai 1981 §§ 69-71)

Când vina este recunoscută, decizia de a opri urmărirea judiciară poate fi cuplată cu una sau mai multe condiţii – inclusiv cu un ordin de supraveghere. Acesta este rar folosit. Oprirea urmăririi judiciare depinde de lipsa comiterii unor noi infracţiuni pe parcursul unei perioade de probă, de obicei de doi ani.

Ordin de supraveghere pentru o sentinţă de securitate (“Tilsyn ved frisikring”) (Codul Penal general, 22 mai 1902 nr.10 §39.1.b)

O sentinţă de securitate nu este o pedeapsă penală, ci o reacţie a instanţei în cazul când

inculpatul nu este considerat responsabil pentru faptele sale şi unde există un pericol real de comitere a unor noi infracţiuni. Se poate aplica tuturor infracţiunilor, dar practic este vorba numai de infracţiunile deosebit de grave, ca de exemplu crimă, viol, incendiere premeditată, vătămare deosebit de gravă etc. Atunci când cel care a primit o sentinţă de securitate nu este reţinut într-o închisoare sau în altă instituţie, Serviciul de Probaţiune îl va supraveghea aproape sigur. Acest ordin de supraveghere, spre deosebire de alte ordine, va dura pe parcursul întregii sentinţe. Dintre toate îndatoririle Serviciului de Probaţiune, aceasta primeşte cea mai mare prioritate. Norma o reprezintăo supraveghere intensivă cu un foarte mare element de control.

Eliberarea condiţionată sau eliberarea timpurie cu condiţii (“Prøveløslatelse”) (Legea

sistemului de detenţie nr.7, 12 decembrie 1958 §§ 35-41) Aproape toţi deţinuţii sunt eliberaţi după ce au executat două treimi din sentinţă sau, foarte

rar, jumătate din sentinţă. Aproximativ 40% dintre aceştia vor fi supuşi unei perioade de eliberare condiţionată, de obicei între 6 luni şi 2 ani. Condiţii asemănătoare pot fi adăugate eliberării condiţionate în cazul unei condamnări cu suspendare, inclusiv supravegherea. Decizia impunerii unor astfel de condiţii aparţine directorului închisorii. Însă deţinutul are dreptul să îşi exprime opinia cu privire la aceste condiţii iar probaţiunea nu este adăugată deseori împotriva voinţei sale. Acest lucru face ca supravegherea în timpul unei eliberări condiţionate să devină, în multe cazuri, o formă de îngrijire ulterioară voluntară. Totuşi, deoarece există pedepse care pot fi impuse pentru nerespectarea condiţiilor impuse, există puţine motive de a fi de acord cu o astfel de condiţie. De fapt, se apelează foarte rar la pedepse. În cazul nerespectării condiţiilor impuse, Serviciul de Probaţiune raportează aceste încălcări procurorului care poate readuce cazul în instanţă. Atunci instanţa poate condamna inculpatul la executarea părţii rămase din sentinţă. Dacă încălcarea constăîntr-o nouă infracţiune, atunci noua sentinţă, dacă se pronunţă în mai puţin de 3 luni de la încheierea sentinţei anterioare, poate include partea din acea sentinţă care nu a fost executată. Din nou, este extrem de rar ca procuratura să aducă în instanţă astfel de cazuri.

Munca în folosul comunităţii (“Samfunnstjeneste”) (Straffeloven §§ 28a-28c) Munca în folosul comunităţii a început sub forma unui proiect pilot în 1984, fără nici un

amendament la Codul Penal. Iniţial un astfel de ordin era aplicat ca o condiţie la condamnarea cu suspendare, dar, începând cu 1 septembrie 1991, munca în folosul comunităţii a devenit o pedeapsăindependentă la dispoziţia instanţei. O condamnare la muncă în folosul comunităţii de până la 360 ore poate fi dată pentru o infracţiune care altfel ar fi presupus o condamnare la închisoare de până la 12 luni. Această limită de 12 luni poate fi depăşită numai în cazuri excepţionale. O condamnare la muncă în folosul comunităţii poate fi dată numai cu acordul inculpatului şi numai atunci când se consideră că o astfel de condamnare este potrivită, de obicei prin intermediul unei anchete sociale. Serviciul de Probaţiune administrează munca în folosul comunităţii, fiind responsabilitatea sa sădecidă când, unde şi ce formă de muncă va efectua condamnatul. Majoritatea activităţilor găsite pentru condamnaţi vor fi pentru o serie de organizaţii oficiale, municipale sau de voluntariat. Pe lângă rolul lor de “angajatori”, aceste organizaţii nu joacă nici un rol în administrarea pedepselor. Nu se realiza nici o îndatorire care să aducă profit sau câştig unei persoane fizice sau unei organizaţii. Sarcinile îndeplinite vor consta în mare parte din muncă fizică necalificată, punându-se accent pe reconstrucţii: reparaţii, zugrăvire, curăţenie etc. În cazul în care condamnatul comite o nouă infracţiune sau nu respectă condiţiile impuse, procurorul va recomanda ca instanţa săînlocuiască acest ordin cu o condamnare la închisoare corespunzătoare, integral sau parţial.

Norvegia nu mai dispune de alte pedepse în folosul comunităţii în afara condamnării la muncă în folosul comunităţii şi a probaţiunii. Legea sistemului de detenţie (§12) menţionată în introducere are câteva elemente privind munca în folosul comunităţii dar nu sunt privite ca atare în mod oficial.

Afirmarea misiunii Potrivit Cartei Albe a Parlamentului nr.27 (1997-98) “Despre sistemul de detenţie şi

serviciul de probaţiune”, motto-ul serviciilor de corecţie este: “Un serviciu de corecţie activ – o societate mai sigură”Acesta este definit în continuare în felul următor: • Sistemul de detenţie şi Serviciul de Probaţiune răspund cu executarea ordinelor impuse

de către instanţă sau de serviciul administrativ. Pedeapsa va fi executată în aşa fel încât să fie protejată populaţia, condamnatul să fie ajutat să îşi dea seama că pot trăi fără acomite infracţiuni, asigurându-se că sunt respectate toate drepturile legale. Întotdeauna activitatea acestor servicii se va caracteriza prin standarde profesionale înalte.

• Serviciul de Probaţiune este încurajat să ofere programe de supraveghere speciale pentru infractorii violenţi sau condamnaţi pentru abuz sexual.

• Colegiul8 de Pregătire a Personalului din Închisori şi Serviciul de Probaţiune va oferi cursuri pentru a asigura personalului aptitudini de lucru în zone de prioritate şi metode noi.

Prevenirea infracţionalităţii Una dintre îndatoririle Serviciului de Probaţiune este prevenirea infracţionalităţii.

Activitatea de prevenire a infracţionalităţii se realizează individual sau în grupuri. Acest lucru poate să presupună vizite în şcoli, instituţii sau alte organizaţii pentru a oferi informaţii despre Serviciul de Probaţiune. Personalul angajat este încurajat să participe la dezbateri prin mijloacele mass-media şi să scrie articole despre Serviciul de Probaţiune.

8 Oferă cursuri de pregătire de bază pentru personalul închisorii şi de calificare suplimentară etc. pentru personalul de probaţiune.

III

Organizarea Serviciului de Probaţiune

Serviciul de Probaţiune este o organizaţie naţională condusă în mod direct de către Ministerul de Justiţie şi Poliţie. În afara oraşului Oslo, fiecare unitate administrativă are un birou central condus de un Agent Principal de Probaţiune, (“Kontorsjef”) iar în majoritatea cazurilor există şi un anumit număr de birouri districtuale. Capitala, Oslo, are trei birouri principale cu acelaşistatut, însă nu are birouri regionale. Fiecare birou principal are puterea să numească un Agent Principal adjunct, însă nu toate birourile au ales să procedeze astfel. Trebuie subliniat faptul căaceste posturi au rolul unui adjunct nu al unui asistent. Liderul unui birou districtual nu are un titlu oficial, răspunzând direct Agentului Principal, dar poate avea un salariu mai mare decât alţi agenţisuperiori.

Agentul Principal de Probaţiune, care răspunde direct şi exclusiv în faţa Ministerului, are o responsabilitate generală pentru întregul personal, sarcini administrative şi profesioanle care aparţin de Serviciul de Probaţiune din unitatea respectivă. Tuturor agenţilor principali li se oferă cursuri de management, ei participând în mod regulat la conferinţe. Subiectul acestor conferinţe constă deobicei în prezentarea unor instrucţiuni/informaţii din partea Ministerului; feedback-ul participanţilor privind problemele locale; schimbul de experienţe în rândul agenţilor principali; discuţii şi scurte prezentări realizate de experţi veniţi din afara Serviciului etc. Deşi este posibil să nu se punăprobleme de ordin managerial, aceste conferinţe au un rol important în cadrul sistemului de conducere. De patru ori pe an au loc întâlniri (“Kontaktmøtene”) între reprezentanţii agenţilor principali şi Minister. Scopul acestor întâlniri este să funcţioneze ca un forum de discuţie şi sărăspândească informaţii.

Responsabilitate şi administrare Ministerul de Justiţie şi Poliţie are o autoritate generală asupra Serviciului de Probaţiune. În

cadrul Ministerului, Departamentul sistemului de detenţie şi probaţiune are această responsabilitate. Ministerul are autoritate directă asupra Serviciului de Probaţiune, dar de obicei nu se implică în cazuri de probaţiuni individuale. Excepţie fac acele infracţiuni rare, deosebit de grave unde se observă un mare risc de recidivă şi în cazuri de o importanţă deosebită.

Organizarea Serviciului de Probaţiune Serviciul de Probaţiune din Norvegia este administrat în mod direct de Departament şi apoi

de Agenţii Principali de Probaţiune. Nu există un nivel intermediar de management. La nivel local, Agentul Principal de Probaţiune răspunde atât de conducere şi de păstrarea standardelor profesionale cât şi repartizarea unui număr limitat de cazuri în birourile mai mici. Centrele variazăca mărime între 4.5 şi 19 angjaţi. Un birou de probaţiune obişnuit (Telemark) are 1 Agent Principal,

7 agenţi de probaţiune şi 2 secretare. Se anagajează personal nou la început pentru o perioadă deprobă; dinamica personalului este foarte redusă.

Un volum de muncă tipic pentru un agent de probaţiune este de 25 ordine de supraveghere (10 dacă sunt sentinţe de securitate), sau 20 condamnări la muncă în folosul comunităţii, sau 70 rapoarte de anchetă socială annual, sau 40 locuri de detenţie, sau o combinaţie proporţională între aceste zone de activitate. Desigur aceste cifre sunt numai orientative şi nu reprezintă în nici un caz date exacte. Un Agent Principal care are în subordine mai mult de 8 angajaţi nu va mai avea cazuri proprii, deşi uneori el va fi implicat în cazuri de un interes special. În mod normal agentul de probaţiune nu se specializează, ci va lucra cu orice fel de cazuri.

Organigramă

Personalul administrativ şi resursele În mod normal, în cadrul unei unităţi există cel puţin o secretară la 5 agenţi de probaţiune,

inclusiv Agentul Principal. Funcţia de “secretară” este folosit aici pentru a descrie orice tip de personal. Nu se cere nici o calificare oficială pentru această categorie, deşi sunt preferaţi cei cu studii de secretariat. Secretarele răspund în mod direct Agentului principal. Cu excepţia celor care răspund de munca în folosul comunităţii, nu este încurajată specializarea pe termen lung, însăanumite sarcini tind să devine exclusive pentru anumiţi angajaţi. De exemplu, asistenţa socială din închisori poate fi specialitatea unei persoane pe o anumită perioadă, dar în general rotirea sarcinilor de servici face în aşa fel încât şi alţii să obţină experienţă în acest domeniu. Demarcarea, deşi clar stabilită în unităţile mai mari, este mai flexibilă în centrele mai mici şi în districtele din zonele rurale. Personalul din secretariat nu lucrează cu clientul, însă deseori au un contact direct cu clientul în absenţa agentului de probaţiune.

Recent s-a dezvoltat pentru Serviciul de Probaţiune o bază de înregistrare a cazurilor şi adatelor pe computer. Acest sistem, cunoscut sub acronimul KOMPIS, este folosit acum în toate

Ministerul de Justiţie şiPoliţie

Departamentul Sistemului de Detenţie şi

Probaţiune

KITT IT servicii pentru serviciul

de probaţiune şi sistemul de detenţie

KRUS Centrul de Pregătire pentru serviciul de probaţiune şi

sistemul de detenţie

21 birouri subordonate 4 case de semidetenţie

Sistemul de detenţie Serviciul de Probaţiune 21 birouri centrale

Există un birou central în fiecare unitate

administrativă, excepţie făcând Oslo unde sunt trei.

birourile Serviciului de Probaţiune. KOMPIS oferă un sistem de abordare a cazului într-un mod eficient şi de încredere care vine în ajutorul în aceeaşi măsură funcţionarilor, supraveghetorilor şidirectorilor locali. Informaţiile sunt înregistrate pe plan local dar o copie a bazei de date va fi instalată la Minister, formând baza pentru majoritatea cerinţelor de statistică de management central pentru a măsura eficienţa şi un control de calitate.

Cerinţe şi ocazii de educare şi instruire Majoritatea Agenţilor Principali şi ai agenţilor de bază sunt aistenţi sociali calificaţi dar

câţiva dintre ei au şi alte calificări de referinţă. Printre profesiile reprezentate se numără cele ca avocaţi, psihologi şi profesori. Asistenţii sociali calificaţi au studiat în general 3 ani la una dintre cele 6 Şcoli de Asistenţă Socială din Norvegia, obţinând o diplomă în asistenţă socială. Sau au absolvit Academia pentru Binele Copilului. Pot fi acceptate şi calificări obţinute în alte ţări. Toate studiile de sistenţă socială sunt responsabilitatea acestor Şcoli. Este posibil de asemenea să urmezi un curs pentru cunoştinţe suplimentare în domeniul asistenţei sociale, în cadrul unor universităţidiferite, ceea ce duce la obţinerea unei diplome postuniversitară în asitenţă socilală(“Embetseksamen”). Centrul de Pregătire pentru serviciul de probaţiune şi sistemul de detenţie, KRUS, este un centru de pregătire a personalului din cadrul Serviciul de Probaţiune şi al Sistemului de detenţie, răspunzând şi de pregătirea profesională a personalului din închisori. KRUS oferăcursuri introductive, pregătiri în domeniul legislativ şi cursuri de perfecţionare pentru personal. Pregătirea organelor de conducere se realizează la un nivel diferit, sunt proiectate programe speciale şi sunt organizate cursuri, seminare şi conferinţe. Cheltuielile pentru majoritatea cursurilor sunt acoperite de KRUS. Personalul Serviciului de Probaţiune apreciază pozitiv posibilitatea de a putea participa la astfel de cursuri. Centrul de Cercetare şi Dezvoltare al KRUS este împuternicit de către Ministrul de Justiţie să realizeze o serie de proiecte şi programe de cercetare în cadrul Serviciului de Probaţiune şi al Sistemului de detenţie.

Realizarea monitorizării Există un Inspectorat (“Inspekjonstjenesten”), care în prezent numără 4 inspectori, special

creat pentru a inspecta închisorile şi birourile Serviciului de Probaţiune. Inspectoratul nu are nici un mandat de instruire asupra Serviciilor, dar răspunde şi are datoria să raporteze Departamentului. Totuşi, inspectorii informează centrele cu privire la neajunsurile observate în timpul inspecţiei. Un raport este considerat ca document intern şi nu este făcut public şi nici nu este disponibil centrului respectiv.

Inspecţiile sunt făcute pe diferite baze: • Inspecţie totală, în cadrul căreia sunt analizate toate aspectele de probaţiune, lucrul cu

clienţii, administraţie, contabilitate, politica de personal etc. • Inspecţii cu anumite teme, în care anumite aspecte sunt analizate în detaliu. • Inspecţii de ocazie, făcute în cazuri speciale care cer anchete imediate, de exemplu după

o aparentă încălcare gravă a procedurilor. Secţia vizată din cadrul Departamentului va decide dacă trebuie să se ia măsuri după analizarea conţinutului raportului scris.

Îndrumarea şi sprijinul acordat personalului Agentul principal are responsabilitatea oficială de a supraveghea personalul. Acest lucrul

nu înseamnă că el este şi cel care realizează această supraveghere, mai ales dacă nu are o pregătire în asistenţa socială. În bugetul fiecărei unităţi este inclusă o sumă fixă pentru o supraveghere cu

plată. Supravegherea sau consultarea unui psihiatru sau a unui psiholog în cazurile în care condamnatul a primit o sentinţă de securitate este un lucru destul de obişnuit iar în cazurile deosebit de grave este chiar ceea ce se aşteaptă.

IV

Activitatea de probaţiune în diferite etape ale procesului penal

Baza legislativă pentru activitatea de probaţiune în Norvegia este descrisă în capitolul 2.

Reguli profesionale de comportament şi etica profesională

Autorităţile profesionale relevante sau sindicatele elaborează un cod de îndrumări etice, însăacestea nu sunt numai pentru agenţii de probaţiune. Există totuşi legi privind relaţia dintre populaţie şi angajaţii oficiali, legi menite să ofere populaţiei, respectiv celor repartizaţi Serviciului de Probaţiune, un tratament corect, eficient şi previzibil în faţa oficialităţilor. Legea Administraţiei Oficiale (“Forvaltningsloven”) prezintă directive explicite şi detaliate privind confidenţialitatea. În plus, această lege oferă clientului dreptul să vadă majoritatea documentelor relevante. Legea Libertăţii de Informare (“Offentlighetsloven”) asigură populaţiei dreptul de acces la documentel privind acele aspecte de administraţie oficială care nu sunt protejate prin regulile de confidenţialitate.

ETAPA PREMERGĂTOARE PROCESULUI Alternative la urmărirea penală

Renunţarea la urmărirea penală (“Påtaleunnlatelse”) (Legea de Procedură Penală §69)

Chiar dacă există o presupunere de vinovăţie, procurorul poate să decidă să nu continue

urmărirea penală. În astfel de cazuri, poate fi impusă o condiţie de bază şi anume să nu mai fie comise noi infracţiuni pe o perioadă de 2 ani. Pot fi adăugate şi alte condiţii secundare, cum ar fi supravegherea; condiţii privind locul de muncă, educaţia, domiciliul, relaţiile cu ceilalţi; sau condiţii privind administrarea venitului, interzicerea consumului de alcool sau alte substanţe nocive; sau tratamentul pentru abuzul de droguri şi alcool; sau urmarea unui tratament psihiatric.

Aceste condiţii alături de altele sunt specificate în Statut, însă legea este de aşa natură încât acestea apar ca exemple. Pot fi impuse alte condiţii. În cazul renunţării la urmărirea judiciară este nevoie de consimţământul inculpatului, acordul acestuia la astfel de condiţii fiind implicit. Când una dintre condiţii este supravegherea atunci, în majoritatea cazurilor Serviciul de Probaţiune se va ocupa de aceasta. Altfel, acuzarea îşi va exercita un control pasiv, fără nici o supraveghere activă.

Referirea către Autoritatea de Îngrijire a Copilului Această măsură se aplică în cazul în care condamnatul este sub vârsta răspunderii penale,

adică 15 ani. Poliţia poate informa de asemenea Autoritatea de Îngrijire a Copilului atunci când anchetează o infracţiune în care suspectul este sub 18 ani sau peste această vârstă în anumite situaţii.

Consiliul Municipal de Mediere (“Konfliktråd”) (Legea Consiliilor de mediere din 15 martie 1991)

Aceasta este o alternativă pentru urmărirea judiciară şi este administrată în afara sistemului

judiciar. În cazuri de infracţiuni mai puţin grave, acuzarea poate referi cazul către un Consiliu de Mediere administrat de Autoritatea Locală. Mediatorul va asista părţile până ce ajung la o înţelegere privind despăgubirea sau alte aspecte similare. În cazul în care condamnatul îndeplineşte condiţiile stabilite, Consiliul de Mediere va raporta acuzării că medierea a avut succes. Dacă medierea are succes, nu va mai avea loc nici o urmărire penală iar delictul nu va fi trecut în cazierul infractorului. O condiţie preliminară pentru referirea cazului este ca atât infractorul cât şi victima să fie de acord cu o astfel de reglementare. Nu există nici o limită de vârstă, minimă sau maximă, însă aceastăiniţiativă îi vizează în primul rând pe tineri, majoritatea aprţinând grupului de vârstă între 15 şi 18ani. Autorităţile locale, ale cărui personal îşi poate asuma rolul unui mediator, conduc Consiliile sau pot angaja persoanele potrivite pentru a media cazuri individuale.

Reţinerea în custodie Potrivit instrucţiunilor de acuzare, poliţia va informa imediat Serviciul de Probaţiune dacă

începe ancheta împotriva unuia dintre clienţii săi. Dacă respectivul infractor se află în custodia poliţiei, agentul de probaţiune îl poate vizita şi ajuta în colaborare cu poliţia.

Ancheta socială

Ancheta socială poate fi realizată înainte de proces sau înainte de pronunţarea sentinţei. Acest raport face parte din procesul de stabilire a celei mai potrivite sentinţe în situaţia respectivă,ţinând cont de situaţia socială şi personală a acuzatului. Instanţa va ţine cont, la diferite nivele, de elemente de prevenire a infracţiunii generală şi individuală: folosind informaţiile din ancheta socială, instanţa va stabili sentinţa care va avea cel mai puternic efect de prevenire.

În etapa preliminară, procurorul sau instanţa poate decide dacă este nevoie de o anchetăsocială. Agentul de Probaţiune Principal hotărăşte cine va realiza raportul. În majoritatea cazurilor, raportul va fi scris de către un agent de probaţiune dar un Agent Principal poate repartiza aceastăsarcină de lucru unor persoane din afara Serviciului de Probaţiune pe care să le plătească. Agentul de Probaţiune Principal rămâne responsabil de realizarea raportului.

În timpul realizării unei anchete sociale, inculpatul va fi intervievat în mod normal la domiciliu şi la biroul de probaţiune. Părinţii acestuia, partenerul, conducerea şcolii, angajatorul sau alte persoane pot fi contactate pentru noi informaţii. Va fi nevoie de consimţământul inculpatului, mai ales în cazul în care se apelează la angajator.

Atunci când agentul de probaţiune lucrează la raport, el poate referi clientul către diferite organizaţii pentru a obţine ajutor în rezolvarea problemelor, de exemplu la oficiul forţelor de muncă, biroul de servicii sociale sau la echipe de lucru cu persoane dependente de alcool şi droguri. Agentul de probaţiune va sublinia în raportul său dacă inculpatul este capabil să realizez munca în

folosul comunităţii sau dacă este potrivită impunerea unui program de supraveghere ca o condiţie a ordinului de probaţiune. Agentul Principal va propune o serie de condiţii, inclusiv un program de supraveghere în cazul acordării unui ordin de probaţiune.

Procurorul poate decide ca probaţiunea să fie o condiţie a arestului preventiv cu suspendare. Inculpatul se va întâlni în mod regulat cu agentul de probaţiune atunci când aceste întâlniri sunt stabilite de către Serviciul de Probaţiune şi de procuror. Serviciul de Probaţiune raportează orice încălcare a condiţiilor impuse după care procurorul ia măsuri pentru deţinerea infractorului în detenţie. Procurorul poate hotărî realizarea unei anchete juridice în etapa preliminară. În aceastăetapă probaţiunea poate fi de asemenea implicată într-o colaborare cu un psihiatru.

Primul moment în care Serviciul de Probaţiune poate intra în contact cu suspectul este atunci când acesta ia legătura cu Serviciul de Probaţiune pentru consiliere. Serviciul de Probaţiune referi suspectul avocatului său care îi poate cere procurorului un raport anchetă socială sau inculpatul poate să ceară procurorului realizarea unui astfel de raport. Serviciul de Probaţiune are nevoie de cererea din partea instanţei sau a procurorului pentru realizarea unei anchete sociale şi ar face acest lucru numai la cererea clientului sau a avocatului acestuia.

În etapa preliminară, Serviciul de Probaţiune poate contacta poliţia pentru a obţine informaţii despre suspect. Acestea pot include, de exemplu, informaţii despre prietenii săi, despre un eventual abuz de droguri, despre domiciliul suspectului. Dacă inculpatul nu se prezintă la o întâlnire la sediul Serviciului de Probaţiune, agentul de probaţiune poate să ceară poliţiei să-l aducăpe client la birou. Serviciul de Probaţiune urmăreşte de asemenea un dialog cu procurorul în timpul realizării raportului de anchetă socială. Este important să se ştie dacă procurorul va cere o condamnare la închisoare, o condamnare la muncă în folosul comunităţii, o condamnare cu suspendare cu sau fără un ordin de probaţiune sau un program de supraveghere.

Procurorul sau judecătorul poate cere sfatului Serviciului de Probaţiune în cazurile mai dificile, pentru ca sentinţa dată să fie cea mai potrivită pentru prevenirea unor noi infracţiuni şipentru a ajuta suspectul să înceapă procesul de reabilitare. Serviciul de Probaţiune va colabora cu alte agenţii de servicii sociale pentru a oferi instanţei un program de o calitate superioară.

ETAPA PROCESULUI Dacă procurorul nu a cerut deja realizarea unui raport de anchetă socială, judecătorul îl poate

cere direct de la Serviciul de Probaţiune sau îi poate comanda procurorului să ceară un astfel de raport. La cererea procurorului sau a avocatului apărării, agentul de probaţiune se va prezenta în instanţă ca “martor”.

Sentinţele non-custodiale care nu implică în mod normal Serviciul de Probaţiune sunt următoarele:

• Plata despăgubirii • Amendă• Renunţarea la urmărirea judiciară• Condamnare cu suspendare

Serviciul de Probaţiune nu are nici o obligaţie să supravegheze îndeplinirea acestor condiţii

dacă nu a fost emis un ordin de probaţiune. Sentinţele care implică Serviciul de Probaţiune include: • Condamnare cu suspendare cu un ordin de probaţiune, de obicei cu o supraveghere de

12 luni. • Condamnare condiţionată de participarea la un program stabilit de instanţă. Programul

poate fi, de exemplu, un tratament într-o instituţie de dezintoxicare pentru dependenţii de droguri sau alcool, tratament al pacientului internat sau tratament ambulatoriu, sau programe de combatere a consumului de alcool la volan organizate ca alternative la condamnarea la închisoare. Serviciul de Probaţiune are proiecte pilot de combatere a

consumului de alcool la volan în 5 unităţi administrative. Alte programe pot include metode alternative la programele de combatere a violenţei pentru bărbaţii acuzaţi de violenţă domestică, programe de combatere a abuzului sexual şi un program cognitiv-comportamental “Un nou început”.

• Scoaterea de sub urmărirea penală, incluzând condiţia de supraveghere din partea Serviciul de Probaţiune.

• Condamnarea la munca în folosul comunităţii

Instanţa poate emite un ordin de probaţiune sau o condamnare la muncă în folosul comunităţii, implicând Serviciul de Probaţiune fără realizarea unei anchete sociale.

Pentru programele care sunt alternative pentru condamnarea la închisoare se pregăteşte în mod normal o anchetă socială. Programul va descrie condiţiile impuse subiectului, responsabilităţile Serviciului de Probaţiune, implicarea altor organizaţii şi măsurile luate în cazul ignorării condiţiilor stabilite. În majoritatea cazurilor de condamnare la muncă în folosul comunităţii, aceasta este o alternativă la condamnarea la închisoare.

ETAPA DE DUPĂ PROCES Implementarea pedepselor în folosul comunităţii Ordinele de probaţiune pot fi emise legal fără o anchetă socială preliminară. De obicei

instanţa va cere o astfel de anchetă înainte de a stabili sentinţa. În mod normal se va propune instanţei aplicarea unui program, aşteptându-se ca inculpatul să îl urmeze odată cu pronunţarea sentinţei. Sentinţa va fi implementată imediat după pronunţare. Când hotărârea este emisă, Biroul Procuraturii Locale va trimite dosarul Serviciului de Probaţiune pentru implementare. Sentinţatrebuie implementată în mai puţin de 2 luni de la pronunţare, potrivit dispoziţiilor Ministerului. Când nu există un raport preliminar, prima sarcină este evaluarea problemelor care trebuie rezolvate prin supravegherea Serviciul de Probaţiune şi stabilirea unor strategii şi obiective pentru perioada de probaţiune. Poate fi inerentă necesitatea trimiterii cazurilor către agenţii de specialitate unde este prezentat condamnatul

Monitorizarea participării continue şi încurajarea eforturilor spre obiectivele stabilite se

realizează printr-o legătură permanentă cu condamnatul, familia acestuia (cu aprobarea condamnatului dacă acesta are peste 18 ani), prestatorii de servicii şi poliţia. Dacă ordinul este pentru muncă în folosul comunităţii, Serviciul de Probaţiune va oferi un loc de muncă şi va supraveghea activitatea subiectului. Orice nerespectare a condiţiilor va fi raportată procurorului: dacă i se va dovedi veridicitatea, instanţa va dispune înlocuirea condamnării la muncă în folosul comunităţii sau a oricărei sentinţe alternativă la condamnarea la închisoare, cum ar fi un program de combatere a conducerii sub influenţa alcoolului cu o condamnare la închisoare. Nerespectarea dispoziţiilor unei condamnări cu suspendare cu supraveghere poate duce la pedepsirea subiectului cu închisoarea.

Implicarea şi participarea comunităţii: rolul voluntarului Este important de clarificat rolul voluntarului în cadrul Serviciului de Probaţiune

norvegian. Majoritatea voluntarilor sunt persoane fizice, angajate de către Serviciul de Probaţiune, care beneficiază de o mică gratificaţie şi de o sumă de bază pentru cheltuielile care apar. Aceastăgratificaţie este fixată ca un procent pe oră echivalent cu salariul minim plătit de Serviciul Civil şide aceea nu este considerată ca fiind un stimulent financiar. Când condamnatul este subiectul unei hotărâri de securitate, voluntarul poate primi o sumă mai mare de bani, în funcţie de gravitatea

sarcinii acordate. Supraveghetorii muncii în folosul comunităţii sunt de asemenea plătiţi mai mult. Câţiva sunt adevăraţi voluntari şi nu acceptă nici o sumă de bani şi nici restituirea banilor cheltuiţidin propriul buzunar. Rolul voluntarului poate varia, cuprinzând cele două extreme de ajutor prietenesc şi control, dar cu toţii au datoria să raporteze agentului de probaţiune. Niciodată Serviciul de Probaţiune nu este scutit de datoria sa supremă de a supraveghea condamnatul.

Folosirea voluntarilor indică implicarea comunităţii în implementarea pedepselor măsurilor în folosul comunităţii. Folosirea voluntarilor are la bază două necesităţi de bază; una de naturăpractică şi una ideologică. Se consideră că este de dorit ca populaţia să fie implicată, pe cât este posibil, în domeniul practicii judiciare. Acest lucru are avantaje duale; demistificarea şidestigmatizarea infractorului pentru societate în general; şi relaţia specială pe care o poate avea omul de rând cu subiectul în mediul lor local. În această situaţie, rolul voluntarului este cel al unui îndrumător sau al unui mentor, conducând subiectul spre activităţi şi cercuri sociale care nu au legătură cu lumea infracţională.

După cum s-a menţionat deja, Norvegia are zone mai cu puţină populaţie, ceea ce face ca legăturile permanente cu anumiţi clienţi să presupună mult timp şi cheltuieli mari. Resursele locale sunt folosite pentru a completa ceea ce altfel ar fi o formă săracă de supraveghere în zona rurală. Se caută persoane cu responsabilitate din zona subiectului care doresc să preia acest rol suplimentzar de supraveghetor. Recrutarea voluntarilor se face, în cea mai mare parte, pe o bază individuală.Subiectul însuşi poate sugera un candidat; se pot da anunţuri în ziarele locale. Serviciul de Probaţiune organizează deseori întâlniri informative pentru persoanele din comunitate care sunt interesate.

Integritatea şi credibilitatea voluntarului trebuie să fie în afară de orice îndoială. Pot fi abordaţi administratori, personal civil, demnitari locali, profesori, asistenţi sociali etc. Acolo unde reintegrarea în societate este scopul principal, iar controlul este mai păuţin important, vor fi preferate acele calităţi ale voluntarului care vor fi pe placul subiectului însuşi. Antrenorul de fotbal; instructorul de gimnastică; mecanicul de motociclete; amatorul de ski, cu toţii pot fi candidaţii ideali pentru o astfel de sarcină.

De regulă, se realizează un acord scris în care sunt specificate responsabilităţile voluntarului şi cele ale Serviciului de Probaţiune. Un acord obişnuit va defini legătura dintre subiect şi voluntar şi dintre voluntar şi agentul de supraveghere. În mod normal, unui voluntar i se va oferi consultă periodic din partea Serviciului de Probaţiune iar uneori chiar cursuri introductive de pregătire. Se va sublinia pentru ambele părţi că voluntarul are datoria să raporteze periodic Serviciului de Probaţiune, mai ales dacă subiectul nu păstrează legătura; atunci când devine cunoscut comportamentul infracţional; sau acolo unde există o altă cauză de consternare. Nu vor fi raportate probleme de natură personală care nu au relevanţă. O regulă de aur este că voluntarul trebuie să se simtă întotdeauna liber să ia legătura cu agentul de supraveghere sau, în cazuri ectreme, cu poliţia, dacă nu pot face faţă unei situaţii sau în cazuri în care trebuie luate anumite măsuri.

Un voluntar va fi implicat în mod normal pe parcursul perioadei de supraveghere şi nu i se va repartiza imediat un nou caz. Unii voluntari iau legătura cu mai mulţi voluntari în aceeaşiperioadă. Totuşi acest lucru nu este încurajat, deoarece conceptul de voluntar profesionist este contrar ideologiei accpetate. Voluntarul, deşi este plătit pentru munca sa, nu are dreptul la concedii medicale sau la orice alte avantaje din parte anagajatorului său. Totuşi, în ceea ce priveşte asigurarea/indemnizaţia, voluntarul este privit ca un angajat al Serviciului de Probaţiune.

Alte organizaţii Nici o organizaţie particulară nu este implicată în activitatea de probaţiune. La nivel local,

centrele de probaţiune pot lua legătura cu astfel de organizaţii cum ar fi Crucea Roşie, Lions, Rotary, Armata de Salvare etc dar numai în scopul recrutării de voluntari din rândurile lor. Încercările de organizare a acestei colaborări la nivel naţional nu s-au dovedit a avea succes.

IV

Activitatea de probaţiune în diferite etape ale procesului penal

PORTUGALIA

Prezentare generală a sistemul pedepselor penale

În termeni generali, sistemul pedepselor penale, definit în Codul Penal, este compus dintr-o serie de pedepse, pedepse auxiliare9 şi măsuri pentru siguranţa publică, care pot fi aplicate condamnaţilor sau celor care nu sunt găsiţi responsabili pentru faptele lor, cu vârsta peste 16 ani. Printre aceştia, următoarele măsuri pot fi aplicate înainte şi după proces:

Pedepse cu reţinere în custodie • Condamnarea la închisoare

Durata minimă este de 1 lună iar cea maximă de 20 ani, care în cazuri speciale poate fi

prelungită la 25 ani. Nici o pedeapsă cu închisoarea nu poate fi prelungită mai mult de limita de 25 ani. Se poate aplica o sentinţă relativ nedetermintă, stipulându-se durata minimă şi durata maximă asentinţei. Condamnările la închisoare de până la 3 luni pot fi executate sub formă de detenţie la sfârşit de săptămână sau sub forma unei semi-detenţii10.

Pedepse fără reţinerea în custodie

• Amenda O pedepasă financiară este aplicată folosind un sistem de amendă pe zi, care cuprinde cel

puţin 10 şi cel mult 360 zile (care poate fi prelungită la 900 zile în cazuri excepţionale). Fiecare amendă pe zi este echivalentul unei sume stabilite între 1 Euro (200 PTE) şi 500 Euro (100.000 PTE). Amenda poate fi înlocuită integral sau parţial prin zile de muncă; această iniţiativă are un regim legal similar cu cel pentru munca în folosul comunităţii. Ca o înlocuire a pedepsei cu

9 Codul Penal portughez prevede următoarele pedepse auxiliare: negarea sau suspendarea dreptului de a mai deţine un birou, funcţie sau o ocupaţie în cadrul Serviciului public; negarea dreptului de a mai conduce automobile. 10 Potrivit doctrinei penale portugheze, detenţia la sfârşit de săptămână şi semi-detenţia nu sunt considerate ca fiind pedepse principale şi înlocuiri custodiale pentru condamnările la închisoare de scurtă durată.

închisoarea, aceasta se aplică pentru condamnări la cel mult 6 luni de închisoare; sistemul este asemănător celui descris pentru amendă ca pedeapsă principală.

• Condamnare cu suspendare • Munca în folosul comunităţii (care poate fi o alternativă numai pentru amendă)• Mustrarea Aceasta constă dintr-o mustrare oficială verbală făcută acuzatului de către judecător, în

cadrul unui proces public.

Măsuri cu reţinere în custodie pentru siguranţa publică

• Tratament obligatoriu pentru infractorii care nu pot răspunde pentru faptele lor. Detenţia ca măsură ce include plasarea într-o instituţie pentru terapie, tratament sau

protecţie, pentru o perioadă de timp care în principiu nu va depăşi durata sentinţei maxime pentru infracţiunea comisă.

Măsuri fără reţinere în custodie pentru siguranţa publică

• Probaţiune psihiatrică• Eliberare condiţionată psihiatrică

Eliberarea condiţionată

Neimpunerea unei pedepse Dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, instanţa poate renunţa la stabilirea unei pedepse, în

cazul în care inculpatul trebuie să primească o sondamnare la închisoare de cel mult 6 luni.

Alte măsuri Există şi alte măsuri percepute ca pedepse juridice, având puteri legale deoarece sunt

prevăzute în Codul de Procedură Penală:

• Înaintarea unui caz în situaţii când se renunţă la pedeapsă

• Amânarea provizorie a urmăririi judiciare

Pedepse aplicabile tinerilor Există o legislaţie penală specială pentru tineri între 16-21 ani care include unele măsuri de

supraveghere a celor care nu pot fi răspunzători pentru faptele lor (-16 ani) şi o serie de măsuri de corecţie (Decretul- Lege nr.401/82 din 23 septembrie).

Pedepse pentru infracţiuni cu droguri Pedeapsa pentru traficul ilegal şi folosirea de narcotice şi a altor substanţe nocive, pe lângă

anumite ordine judecătoreşti specifice etapei preliminare, combină sistemul de pedepse prezentat anterior cu o componentă terapeuttică puternică (Decretul- Lege nr.15/93 din 22 ianuarie).

Pedepse în folosul comunităţii Următorul capitol descrie o serie de pedepse fără reţinere în custodie vizând doi factori

obişnuiţi: impunerea unor anumite condiţii pentru supecţi sau condamnaţi şi intervenirea Serviciului de Probaţiune, în sensul sprijinului psiho-social, al supravegherii şi al controlului privind respectarea acetor condiţii. Aceste pedepse care cuprind condamnarea cu suspendare, eliberarea condiţionată, probaţiunea psihiatrică, eliberarea condiţionată psihiatrică şi amânarea provizorie a urmăririi penale, sunt numite în mod legitim ca fiind pedpese şi măsuri de probaţiune. Există deasemenea şi o a doua categorie de pedepse, caracterizate de idealul de muncă în numele comunităţii sau al Statului: munca în folosul comunităţii şi condamnarea la muncă sunt pedepse în cazul cărora Serviciul de Probaţiune joacă un rol important.

Condamnarea cu suspendare (Articolele 50-57, Codul Penal) Odată stabilită vinovăţia, precum şi durata pedepsei cu închisoare (până la sau inclusiv 3

ani), judecătorul poate amâna implementarea sentineţi, în cazurile în care se consideră că o simplăacuzare a infracţiunii şi ameninţarea cu pedeapsa sunt suficiente pentru a satisface condamnarea publică şi împiedicarea unei recidive. În Cod sunt stipulate 3 tipuri de condamnări cu suspendare:

• Suspendare simplă• Suspendare cu condiţia comportamentului aplicată condamnatului • Suspendare cu probaţiune Serviciul de Probaţiune intervine în ultimele două categorii. În aceste cazuri,

supravegherea şi sprijinul din partea Serviciului de Probaţiune este stabilit într-un plan individual de reabilitare disponibil condamnatului şi care implică aprobarea acestuia, acolo unde acest lucru este posibil.

Serviciul de Probaţiune (Articolele 58 şi 59, Codul Penal) Aceasta este o alternativă la pedepasa cu închisoarea de până la 1 an, stabilită independent

de cazierul inculpatului şi care se poate aplica numai cu aprobarea acestuia. Munca în folosul comunităţii constă în realizarea unor activităţi fără plată pentru instituţii de stat sau private, pe care instanţa le consideră ca operând în folosul comunităţii. Volumul de muncă este stabilitîntre cel puţin 36 ore şi cel mult 380 ore. munca trebuie efectuată în timpul zilelor lucrătoare, sâmbăta, duminca şiîn zilele de sărbătoare, şi nu trebuie să împiedice programul de muncă a personalului angajat sau sădepăşească numărul permis de ore suplimentare prevăzut în regulament (de obicei 2 ore).

Există o legislaţie complementară (Decretul-Lege nr. 375/97 din 24 decembrie) care stabileşte proceduri şi reguli de natură tehnică pentru implementarea practică a ordinelor de muncăîn folosul comunităţii, clarificând funcţiile şi îndatoririle pentru diferite roluri din cadrul Serviciului de Probaţiune, pentru beneficiarii muncii în folosul comunităţii şi pentru condamnat. Instanţa poate anula un ordin de muncă în folosul comunităţii mai mare de 72 ore înainte de terminarea acestuia cu două condiţii: munca desfăşurată a fost considerată satisfăcătoare şi au fost executate două treimi din sentinţă.

Probaţiunea psihiatrică (Articolul 98, Codul Penal) Această măsură implică amânarea plasării într-o instituţie terapeutică pentru inculpaţii care

nu pot fi responsabili pentru faptele lor. Această măsură poate fi aplicată înainte de repartizare sau după o perioadă de cel puţin 3 ani, în funcţie de gravitatea şi natura infracţiunii comise. Astfel această măsură implică o înlocuire parţială sau totală a privării de libertate cu tratamentul implementat în cadrul comunităţii, implicat fiind Serviciul de Probaţiune. Condamnatul este trimis sub supravegherea Serviciului de Probaţiune. Regimul este asemănător celui condamnării cu

suspendare. Măsura va fi anulată când s-a trecut limita, dacă nu există motive pozitive pentru revocare.

Eliberarea condiţioantă psihiatrică (Articolele 94 şi 95, Codul Penal) Această măsură este echivalentul eliberării condiţionate, ca o măsură de protecţie publică,

şi presupune devotamentul condamnatului. Ea se aplică acelor condamnaţi care nu pot fi acuzaţipentru faptele lor. În cazul în care condamnatul nu mai reprezintă un pericol pentru el însuşi sau pentru ceilalţi şi nu se poate ajunge la o decizie privind prognoza finală, instanţa poate acorda condamnatului un ordin de probaţiune. Limita de timp este între 2 şi 5 ani dar nu poate sădepăşească perioada rămasă din sentinţa iniţială. Această măsură vizează ca, pentru condamnaţii care nu pot răspunde pentru faptele comise, eliberarea lor finală să fie precedată de o perioadă dereacomodare, cu un program de supraveghere şi fără detenţie. Implementarea sa este asemănătoare celei pentru condamnarea cu suspendare.

Eliberarea condiţionată (Articolele 61 şi 64, Codul Penal) Aceasta implică eliberarea anticipată a persoanei care execută o condamnare la închisoare

pentru o perioadă ce nu depăşeşte 5 ani, după ce a executat perioada minimă de detenţie prevăzutăde lege. Aplicarea pedepsei este condiţionată de aprobarea inculpatului. Deşi nu este considerată osentinţă, eliberarea condiţionată implică înlocuirea parţială a perioadei de detenţie pentru eliberare în cadrul comunităţii. O parte importantă din doctrina penală portugheză consideră eliberarea condiţionată ca o variantă a condamnării la închisoare. Această măsură este aplicată conform unor proceduri legale specifice de către o instanţă de judecată.

Ca şi în cazul condamnării cu suspendare (vezi mai sus), eliberarea condiţionată poate fi aplicată sub următoarele forme:

• Eliberarea condiţionată simplă• Eliberarea condiţionată cu reguli de comportament impuse • Eliberarea condiţionată sub supravegherea Serviciului de Probaţiune O persoană condamnată la închisoare pentru mai mult de 6 luni poate fi eliberată

condiţionat în trei etape ale sentineţi: când s-a executat jumătate din sentinţă; când s-a executat 2/3 din sentinţă sau când s-a executat 5/6 din sentinţă. Depinde de anumiţi factori, cum ar fi personalitatea condamnatului, natura şi gravitatea infracţiunii comise şi comportamentul condamnatului în timpul detenţiei.

Amânarea provizorie a urmăririi penale (Articolele 281 şi 282, Codul de Procedură

Penală)

Această măsură luată înainte de pronunţarea sentinţei, la iniţiativa procurorului şi cu aprobarea judecătorului examinator (“Juiz de Instrução Criminal”) vizează evitarea ajungerii în faţa instanţei pentru anumite cazuri de infracţionalitate. Ea se aplică atunci când:

• infracţiunea presupune o pedeapsă de cel mult 5 ani de închisoare sau o pedepasă fărădetenţie

• acuzatul şi victima îşi exprimă acordul • acuzatul nu are cazier • există numai o mică parte de vinăAutoritatea judiciară poate să ceară Serviciului de Probaţiune să supravegheze inculpatul în

cadrul comunităţii. Odată ce perioada de suspendare (cel mult 2 ani) a fost încheiată şi dacă nu au existat nerespectări ale condiţiilor impuse, procedurile penale vor rămâne la dosar.

Rolul Serviciului de Probaţiune înainte şi după proces Rolul Serviciului de Probaţiune înainte de proces constă în pregătirea unor rapoarte,

ajutarea instanţei în pronunţarea unor pedepse sau a unei măsuri juridice de control şi în intervenirea în procesul de implementare al acestor măsuri şi pedepse.

Pregătirea rapoartelor Agentul de probaţiune adună informaţiile verificate privind condiţiile de viaţă şi

personalitatea inculpatului, prezentându-le apoi instanţei într-unul dintre cele trei căi posibile şianume informarea socială (“informação social”), ancheta socială (“relatório social”) şiinformaţiile expertului privind personalitatea (“perícia sobre a personalidade”). Informarea socialăşi ancheta socială cuprind mai ales indicatori care ajută instanţa să înţeleagă situaţia inculpatului în cadrul familial, profesional şi social. Informaţiile expertului privind personalitatea prezintă situaţia inculpatului analizată dintr-o perspectivă psihologică. În termeni de procedură penală, fiecare tip de raport are valoare diferită ca probă în instanţă, ele fiind de obicei prezentate înainte de stabilirea vinovăţiei.

Obiectivele legale ale rapoartelor sunt următoarele: • să se revizuiască hotărârea de arest preventiv al inculpatului • să se stabilească răspunderea penală a inculpatului • să vină în ajutorul stabilirii sentinţei sau măsurii de securitate care trebuie aplicată.

Odată stabilită vinovăţia, instanţa poate să aleagă, din pedepsele şi măsurile disponibile, o intervenţie fără reţinerea în custodie, oricând o astfel de măsură atinge în mod adecvat şi suficient scopul pedepsei. Raportul preliminar este deci important în stabilirea celei mai bune sentinţe pentru fiecare inculpat. Înaintea stabilirii oricărei condamnări la muncă în folosul comunităţii, agentul de probaţiune trebuie să prezinte instanţei un raport în care sunt evaluate circumstanţele personale ale inculpatului, aptitudinile sociale şi profesionale şi alte informaţii relevante privind posibile locuri de muncă şi programe de lucru. Agentul de probaţiune poate de asemenea să intervină în timpul audierii în instanţă pentru a vorbi despre personalitatea şi condiţiile de viaţă ale inculpatului, atunci când este necesară oferirea de informaţii suplimentare pentru stabilirea sentinţei corecte.

Impactul Serviciului de Probaţiune asupra politicilor de acordare a sentinţelor, privind folosirea pedepselor fără detenţie în folosul comunităţii, este privit ca un subiect cheie în practica de probaţiune portugheză.

Deţinuţii necondamnaţi

Lucrul cu deţinuţii necondamnaţi presupune o iniţiere; primul contact ar trebui să aibă loc după 48 ore de detenţie iar astfel de legături vizează adunarea de informaţii pentru a veni în ajutorul instanţei. Este disponibil de asemenea ajutorul psihosocial şi consilierea, în funcţie de resursele existente şi nevoile personale ale deţinuţilor.

Amânarea provizorie a urmăririi penale Intervenirea şi rolul Serviciului de Probaţiune în aplicare şi implementarea amânării

provizorii a urmăririi penale depinde de cererea procurorului şi de condiţiile şi obligaţiile stabilite în decizie. Sarcina este asemănătoare celei din condamnarea cu suspendare cu condiţii.

Tratamentul obligatoriu În etapa preliminară, judecătorul poate să ceară intervenţia Serviciului de Probaţiune în

supravegherea suspecţilor dependenţi de droguri care devin subiecţii unui tratament obligatoriu. Acest lucru este în acord cu prevederile legale privind traficul şi folosirea narcoticelor (Articolul 55 din Decretul-Lege nr.15/93 din 22 ianuarie). Ca o regulă generală, agenţii de probaţiune nu sunt implicaţi în mod special în tratamentul dependenţilor de droguri, ei se ocupă cu îndrumarea socialăa inculpaţilor şi cu realizarea rapoartelor pentru instanţă. În astfel de cazuri se caută colaborarea din partea instituţiilor şi serviciilor de specialitate, pentru a se asigura îngrijirea psihoterapeuticănecesară.

Parlamentul portughez a aprobat recent o lege care autorizează Serviciul de Probaţiune săproiecteze şi să implementez un proiect pilot pentru o perioadă de 3 ani care implică folosirea unei monitorizări electronice în supravegherea inculpaţilor subiecţi ai unei măsuri judiciare de control. Arestul la domiciliu (“obrigação de permanência do arguido na habitação”) reprezintă oalternativă la pedeapsa cu închisoarea în timpul amânării sedinţei de judecată.

Alte agenţii Deşi agenţii de probaţiune operează în cadrul sistemului penal, ei nu sunt nici în slujba

apărarii nici în cea a acuzării. Ei menţin o relaţie privilegiată cu sistemul judiciar şi procuratura, jucând un rol de mediator între maşinăria legilor şi inculpat. În unele cazuri, ei stabilesc de asemenea legături cu poliţia şi avocaţii pentru a obţine informaţii relevante despre inculpaţi.

Serviciul de Probaţiune colaborează cu Asociaţia Portugheză pentru Ajutarea Victimelor (“Associação Portuguesa de Apoio à Vitima”), o organizaţie particulară care lucrează cu victimele infracţiunilor, oferindu-le sprijin psiho-social.

ETAPA DE DUPĂ PROCES Cadrul legal general pentru implementarea după proces a pedepselor şi măsurilor stabilite

este prevăzut în Codul de Procedură Penală, Legea sistemului de detenţie şi Legea pronunţării sentinţei.

Procurorii trebuie să promoveze implementarea pedepselor şi măsurilor stabilite. În orice caz, judecătorul este cel care decide autoritatea de implementare a pedepselor şi măsurilor stabilite. În funcţie de tipul pedepselor şi măsurilor respective, aceste decizii cad în jurisdicţia unui proces penal sau a unei instanţe de condamnare specializată. Executarea pedepselor fără detenţie se desfăşoară într-un proces penal, în timp ce excutarea unei condamnări la închisoare, a unui tratament obligatoriu, a ordinelor de eliberare condiţionată au loc în faţa instanţei de condamnare cu jurisdicţie.

Colaborarea inculpatului şi înţelegerea sa privind condiţiile şi obligaţiile specificate sunt de dorit acolo unde este de vorba de pedepse în folosul comunităţii. Oricum, în cazul ordinelor de muncă în folosul comunităţii, legea cere aprobarea explicită a inculpatului. Agenţii de probaţiune vor să lucreze cu subiecţii folosind un planuri individuale de reabilitare (“planos individuais de readaptação, PIR”). Planul este la dispoziţia inculpatului iar colaborarea acestuia este obţinutăoricând este posibil. Agentul de probaţiune ar trebui să încurajeze participarea inculpatului la pregătirea acestui plan care trebuie să identifice nevoi şi probleme, precum şi resursele care pot fi alocate. Planul ar trebui să stabilească natura şi frecvenţa legăturilor dintre inculpat şi agentul de probaţiune, precum şi participarea altor părţi implicate în implementarea sa.

Pedepse şi măsuri în folosul comunităţii Implicarea Serviciului de Probaţiune în implementarea acestor pedepse are la bază

supravegherea inculpatului (ajutor şi control) în cadrul comunităţii. Acest lucru este realizat fie de către agenţii de probaţiune, fie în strânsă colaborare cu alte organizaţii guvernamentale şi instituţii de stat sau particulare, care pot oferi ajutor în problemele şi nevoile inculpatului. În general acestea presupun găsirea unui loc de muncă şi pregătirea profesională, securitatea socială, spnptatea, locuinţa, educaţia şi moduri de petrecere a timopului liber.

În interviul iniţial, se încearcă minimizarea oricăror sentimente de nelinişte şi teamămanifestate de inculpat şi dezvoltarea motivaţiei acestuia de a respecta condiţiile prevăzute în ordin. Inculpatul este ajutat să înţeleagă natura şi scopul măsurii luate; urmează apoi o discuţie despre planul de reabilitare, care pune probleme cum ar fi:

• rolul agentului de probaţiune în implementarea pedepsei şi îndatoririle sale faţă de instanţă

• tipul şi frecvenţa legăturilor care ajută agentul de probaţiune să dispună de informaţii periodice privind comportamentul inculpatului

• condiţia ca inculpatul să se abţină de la comiterea unor noi indracţiuni sau de la orice comportament care nu poate fi acceptat conform prevederilor stabiliet

Inculpaţii sunt ajutaţi să îşi schimbe comportamentul infracţional, să accepte responsabilitatea pentru infracţiunile comise şi să facă faţă deficienţelor personale în modul cel mai potrivit.

În cazul pedepselor în comunitate (condamnare cu suspendare sau probaţiunea psihiatrică), agentul de probaţiune îşi planifică supravegherea potrivit procedurilor şi metodelor standard, identificând obiectivele care trebuie atinse şi definind strategiile de realizare a acestor obiective. În timpul implemntării planului, agentul de probaţiune evaluează nivelul la care a fost realizat acesta şiîl modifică în funcţie de succesul sau eşecul inculpatului, făcând astfel posibilă o evaluare a nivelului de realizare a planului. Se stabileşte un dosar individual de către Serviciul de Probaţiune în care sunt înregistrate toate inform,aţiile relevante, fiind reînnoit mereu şi folosit sistematic. Agenţii de probaţiune pregătesc în mod regulat rapoarte privind progresele înregistrate pentru instanţă,oferind informaţii despre evoluţia fiecărui caz. Există 3 tipuri de rapoarte:

• raport de evoluţie periodic • raport suplimentar al nerespecării condiţiilor • raportul final. Condamnarea unui inculpat la muncă în folosul comunităţii ar trebui să înceapă cu o

sentinţă de 3 luni. La începutul implementării ordinelor de muncă în folosul comunităţii agentul de probaţiune responsabil cu supravegherea condamnatului dă instrucţiuni în scris, care trebuie semnate de ambele părţi, pentru a informa condamnatul cu privire la drepturile şi obligaţiile sale. De asemenea recomandările scrise sunt disponibile organizaţiilor în care se desfăşoară activitatea, conţinând informaţii relevante despre procesul de implementare şi clarificând îndatoririle şi rolurile diferitelor părţi implicate şi anume condamnatul, instituţia unde se desfăşoară proiectul şi agentul de probaţiune.

Agentul de probaţiune are de asemenea un manual de implementare (“dossier de execução”) care cuprinde documentaţia de standardizare a procedurilor şi modului de comunicare între Serviciul de Probaţiune, instanţă şi instituţia unde se desfăşoară proiectul. Conţine, de exemplu, formularele pentru evaluarea activităţii efectate şi a eventualelor nerespectări, precum şiscrisorile pro forma pentru instanţă.

Ordinul la muncă în folosul cimunităţii (§ 238 din Legea de Procedură Penală(Scoţia), 1995)

Puterea instanţei de a impune inculpaţilor să desfăşoare muncă fără plată în folosul comunităţii îşi are originile în preocupările de la mijlocul anilor 1960; ideea a fost propusă pentru prima dată în Raportul Comitetului Consultativ de Tratare a Inculpaţilor (Raportul Wootton, 1970). Principalul scop al introducerii sale a fost că trebuia să constituie o alternativă pentru o condamnare la închisoare de scurtă durată. Ordinele de muncă în folosul comunităţii au fost introduse în mod oficial în Scoţia în 1978 deşi practic ele au existat neoficial ca o condiţie de probaţiune cu mulţi ani înainte. Un ordin de muncă în folosul comunităţii poate fi emis de orice instanţă pentru un inculpat “de cel puţin 16 ani, acuzat pentru o infracţiune care presupune pedeapsa cu închisoarea, alta decât o infracţiune pentru care pedeapsa este stabilită prin lege”. Filosofia de muncă în folosul comunităţii este asemeni unei amenzi în timp, în sensul că este o amendă tradiţională asupra venitutlui. Există de asemenea pedeapsa unei aplicări immediate a procedurilor penale disciplinare pentru nerespectarea condiţiilor impuse, ceea ce poate duce la condamnarea la închisoare. Condiţiile pentru munca fără plată pot fi de asemenea impuse ca parte dintr-un ordin de probaţiune.

Înainte de impunerea ordinului, instanţa trebuie să aibă o evaluare a asistentului social privind “potrivirea” inculpatului şi de asemenea are nevoie de consimţământul inculpatului. Ordinul trebuie să specifice numărul de ore, care nu poate fi mai mic de 80 şi mai mare de 240 într-un proces sumar (300 ore în cazuri audiate într-o procedură oficială). Orele de muncă trebuie efectuate în mai puţin de 12 luni. Ordinul rămâne valabil până ce au fost efectuate toate orele de muncă sau ordinul poate fi anulat pentru nerespectarea condiţiilor. Ordinul prevede o serie de condiţii care trebuie respectate: condiţia principală este efectuarea orelor de muncă în folosul comunităţii conform programului stabilit de instanţă. Alte condiţii derivă din aceasta şi includ prezentarea la reprezentantul autorităţii locale responsabil cu ordinele de muncă în folosul comunităţii; şianunţarea oricărui schimb de domiciliu sau orice modificare a programului de muncă. Ordinul poate fi însoţit şi de alte dispoziţii, inclusiv de plata unei despăgubiri sau de confiscarea unor bunuri. Responsabilitatea oferirii de locuri de muncă şi a supravegherii în timpul desfăşurarii activităţii îi revine autorităţii locale de asistenţă socială în caz de infracţiune.

III

SPANIA

Organizarea Serviciului de Probaţiune

Ceea ce urmează este o descriere a serviciilor specializate care acţionează în domeniul penal, implementând programele la care s-a făcut deja referire în capitolul 2. Acestea sunt proiectate de către Administraţia Cataloniei, fiind aplicate pe teritoriul Cataloniei.

Programele sunt proiectate şi organizate chiar de Administraţia publică, fiind conduse în primă instanţă de profesionalişti lucrând pentru Administraţie; ei sunt lucrători civili în cadrul Administraţiei sau au un contract permanent de muncă.

În ceea ce priveşte programul de măsuri penale alternative, aprobarea noului Cod Penal a implicat o schimbare a sistemului penal în vigoare la acea vreme; în cadrul Departamentului de Justiţie al Cataloniei a fost înfiinţat astfel un nou compartiment, DGMPAJJ, având responsabilitatea subliniată în capitolul anterior.

Organigrama 1: DGMPAJJ

Direcţia Generală de Măsuri Penale Alternative şi Justiţie Juvenilă DGMPAJJ

Subdirecţia Generală de Măsuri Penale Alternative şi Justiţie Juvenilă

Serviciul de Executare a Măsurilor

Secţia de Urmărire a Măsurilor de Securitate şi a Regimurilor deschise

Barcelona Girona Lleida Tarragona

Coordonator

5 delegaţi

Coordonator

3 delegaţi

Coordonator

6 delegaţi

II

În prezent există 7 echipe de lucru în Catalonia: 4 în Barcelona (cu diferite zone de responsabilitate), 1 în Girona, 1 în Llieda şi 1 în Tarragona. Fiecare echipă cuprinde un coordonator, un asistent administrativ şi un număr specific de lucrători (7, 5, 6 şi 7 în Barcelona; 5 în girona; 3 în Llieda şi 6 în Tarragona). Coordonatorul echipei administrează şi coordoneazăactivităţile între diferiţi membrii ai echipei, deşi el poate interveni personal atunci când este nevoie; lucrătorii au legături directe cu utilizatorii serviciului, potrivit îndatoririlor fiecăruia. Lucrătorii sunt specialişti din diferite domenii: psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori. Totuşi, în prezent, pentru a ajunge să lucreze în acest domeniu, candidaţii trebuie să aibă o Diplomă în Educaţie Socială (un domeniu universitar înfiinţat recent). Prin urmare, fără să afecteze situaţia anterioară,toţi cei care vor să intre în acest domeniu trebuie să aibă o Diplomă în Educaţie Socială. Aceşti oameni sunt ataşaţi Administraţiei publice printr-un contract de muncă, în general un contract permanent. Echipele fac parte din structura ierarhică a DGMPAJJ; ele răspund direct şefului Secţiei de urmărire a Măsurilor de Securitate şi a Regimurilor Deschise, un compartiment al Direcţiei Generale prezentată în organigrama 1 de mai sus.

Organigrama 2: DGSPR

Sarcinile de asistenţă socială în legătură cu detenţia şi îngrijirea ulterioară sunt responsabilităţi ale DGSPR, care face parte de asemenea din Departamentul de Justiţie. Ele sunt realizate prin cele 4 Comisii pentru Asistenţă Socială în Închisori, din Barcelona, Girona, Lleida şiTarragona. Oamenii care lucrează în aceste Comisii sunt aproape cu toţii oameni de carieră din

I III IV

Coordonator Coordonator Coordonator Coordonator

7 delegaţi 5 delegaţi 6 delegaţi 7 delegaţi

Direcţia Generală a Serviciilor de Detenţie şi Reabilitare DGSPR

Subdirecţia Generală a Sistemului de Detenţie

Serviciul de reabilitare

Compartimentul de Asistenţă Socială

Comisia din Barcelona

Comisia din Girona

Comisia din Lleida

Comisia din Tarragona

1 director

38 asistenţi sociali

1 director 1 director

5 coordonatori 6 asistenţi sociali 2 coordonatori 1 coordonator

1 director

13 asistenţi sociali 6 asistenţi sociali

cadrul Administraşiei publice, cu diplome în Asistenţă Socială. Comisia din Barcelona este formatădintr-un director, 5 coordonatori, 38 asistenţi sociali, 1 pedagog şi 6 asistenţi administrativi; ea îşiorganizează activitatea prin intermediul a 8 echipe de lucru. Comisia din Girona este formată dintr-un director, 6 asistenţi soaciali şi un asistent administrativ; ea îşi organizează activitatea prin intermediul a 3 echipe de lucru. Comisia de la Llieda are un director, 2 coordonatori, 13 asistenţisociali şi 2 asistenţi administrativi; activitatea este organizată printr-o singură echipă de lucru. În final, Comisia din Tarragona cuprinde 1 director, 1 coordonator, 6 asistenţi sociali şi un asistent administrativ; şi această comisie lucrează ca o singură echipă.

Asistenţii sociali sunt cei care îndeplinesc iniţial sarcinile sociale importante din acest domeniu. Coordonatorul, pe lângă faptul că este intervine direct în unele cazuri, palnifică,organizează, conduce, coordonează şi supraveghează activitatea, distribuind sarcinile de lucru între asistenţii soaciali. Directorul Comisiei este reprezentantul oficial al Comisiei şi răspunde de conducerea, coordonarea şi supravegherea implementării directivelor, programelor şi obiectivelor; el supraveghează activităţile desfăşurate şi este implicat în planificarea strategică a activităţii sociale a DGSPR. Comisiile, prin intermediul conducerii funcţionale a şefului Secţiei de Asistenţă Socialăa DGSPR, sunt integrate în structura Administraţiei publice, în acest caz DGSPR al Departamenului de Justiţie din Catalonia. (a se vedea organigrama 2).

IV

Activitatea de probaţiune în diferite etape ale procesului penal

În acest capitol se face referire la acele pedepse, măsuri şi intervenţii prevăzute în următoarel surse legale: Legea (“Ley organica”) 10/1995, 23 noiembrie, din Codul Penal; Legea 1/26 septembrie 1979 privind Direcţia generală de Detenţie; Decretul regal 190/9 februarie 1996 prin care a fost aprobat regulamentul sistemului de detenţie. Urmează o scurtă prezentare a cadrului legal pentru diferite măsuri:

Programe de mediere (articolul 21.5 din Codul Penal) Despăgubirea faţă de victimă, înaintea procedurilor verbale, va fi considerată ca o

circumstanţă atenuantă în răspunderea penală (“circunstancia atenuante de la responsabilidad criminal”). Această măsură are efectul benefic al reducerii pedepsei şi/sau al implementării alternativelor la pedeapsa cu închisoarea.

Condamnarea la închisoare cu suspendare (articolele 80-87 din Codul penal) O condamnare la închisoare de mai puţin de 2 ani poate fi suspendată, printr-o hotărâre

specială şi ţinându-se cont de înclinaţia inculpatului spre comiterea infracţiunilor, fiind adăugate următoarele condiţii (există şi excepţii specifice): inculpaţi la prima infracţiune; faptul că pedeapsa sau pedepsele impuse în sentinţă nu sunt mai mari de 2 ani de închisoare şi că sunt îndeplinite responsabilităţile civice faţă de victimă sau părţile vătmămate (“responsabilidades civiles”:responsabilitatea faţă de o a treia parte). Amânarea condamnării depinde de evitarea de către inculpat a unor noi infracţiuni pe o perioadă stabilită; articolul 83 menţionează o serie de reguli de comportament care pot fi impuse inculpatului:

• I se poate interzice să meargă în anumite locuri • Nu i se permite să părăsească domiciliul fără aprobarea din partea instanţei • Inculpatul trebuie să se prezinte personal în faţa judecătorului sau a instanţei, sau la

Serviciul administrativ responsabil cu cazul respectiv, pentru a raporta activităţile realizate şi să le justifice

• Trebuie să participe la programe de instruire pe teme profesionale sau culturale, instruirea pentru siguranţa rutieră, educaţie sexuală şi alte teme similare

• Inculpatul trebuie să respecte şi alte obligaţii pe care judecătorul sau instanţa le consideră potrivite în procesul de reabilitare, cu consimţământul inculpatului şi cu condiţia să nu reprezinte nici o ameninţare a demnităţii sale.

Legea penală a stabilit două serii de circumstanţe: chiar şi atunci când nu sunt respectate primele două condiţii prezentate mai sus, sentinţele pentru cel mult 3 ani pot fi cu suspendare pentru cei care au comis infracţiunea din cauza dependenţei de droguri sau de alte substanţe dăunătoare fizic, alcool etc. Această regulă este aplicată numai dacă inculpatul nu este recidivist şi dacăîncearcă să renunţe la viciul său sau urmează un tratament pentru a pune capăt dependenţei. Suspendarea este condiţionată, în acest caz, de continuarea tratamentului până la capăt. În al doilea rând, articolul 80.4 din Codul penal poate, în circumstanţe extraordinare, să dea o condamnare cu suspendare când subiectul suferă de o boală gravă incurabilă. În astfel de circumstanţe suspendarea sentinţei se extinde pentru orice tip de pedeapsă şi nu există condiţii specifice, deşi nu se poate aplica inculpaţilor care, în momentul comiterii infracţiunii, primiseră deja o condamnare cu suspendare din aceleaşi motive. Ar trebui clarificat faptul că în sistemul spaniol, vinovăţia este inerentă în sentinţa şi pedeapsa impusă. Concesia nu este acordată automat, ci trebuie să fie hotărâtăpentru fiecare caz, fiind condiţionată pe parcursul perioadei de suspendare. Condiţia impusă pentru suspendare, care, înainte de reformă, consta numai din evitarea comiterii unor noi infracţiuni, a fost extinsă pentru a include anumite reguli de comportament pentru condamnat. Dacă se impun condiţiile prezentate mai sus, autoritatea relevantă trebuie să raporteze judecătorului sau instanţei la intervale regulate, cel puţin trimestrial, privind capacitatea condamnatului să respecte aceste reguli.

Înlocuirea pedepsei cu închisoarea (“substitutión de las penas de libertad”) (articolul

88.1 din Codul Penal) O pedeapsă cu închisoarea care nu depăşeşte 1 an poate fi înlocuită cu detenţia la sfârşitul

săptămânii sau cu amenzi, când acest lucru este posibil datorită situaţiei personale a inculpatului, naturei faptei, datorită comportamentului său şi efortului de a repara prejudiciul cauzat. Aceastămăsură nu se aplică infractorilor obişnuiţi. Aşa cum s-a subliniat şi mai înainte, condamnările cu suspendare pot fi însoţite de o serie de condiţii. Pedeapsa cu detenţia la sfârşitul săptămânii poate fi de asemenea înlocuită, cu acordul inculpatului, cu amenzi sau muncă în folosul comunităţii.

Măsuri de securitate (articolul 20 din Codul Penal) Codul penal stabileşte circumstanţele care înlătură răspunderea penală a făptuitorului

(“eximentes de la responsabilidad criminal”). Acestea include, printre alte aspecte, o afecţiune psihică ce împiedică subiectul de la înţelegerea ilegalităţii faptei sale sau de la respectarea acestui acord; intoxicarea totală prin abuz de alcoo, droguri etc., sau faptul că infracţiunea a fost comisă cu simptome de retragere; şi, în final, tulburări de percepţie care afectează în mod grav perceprea realităţii de către subiect. În astfel de circumstanţe, se vor aplica măsurile atunci când comportamentul şi situaţia personală a subiectului pot duce la o prognoza unui comportament viitor de evitare a unor infracţiuni. Acestea sunt măsuri de securitate care îl privează pe subiect de libertate, (articolele 101 şi următoarele), prin ineternarea într-o unitate psihiatrică, într-un centru de dezintoxicare şi într-un centru special de educare. Există şi măsuri de securitate care nu presupun privarea de libertate şi care pot să implice intervenţia serviciilor specializate ale Departamentului de Justiţie: urmarea unui tratament ambulatoriu în centre medicale sau instituţii sociale/de sănătate; a unor programe de instruire, educare, culturale, de pregătire profesională, educaţie sexuală şi alte programe asemănătoare; acceptarea îndrumării din partea unei rude (“custodia familiar”) (articolele 105 şi următoarele).

Munca în folosul comunităţii (“trabajo en beneficio de la comunidad”) (articolul 49 din

Codul Penal şi Decretul Regal 690/26 aprilie 1996) Această măsura poate fi aplicată ca o pedeapsă substitutivă în cazul neachitării unei amenzi

sau ca o pedeapsă substitutivă pentru detenţia de la sfârşitul săptămânii. Este necesar acordul inculpatului. În ceea ce priveşte amenda, o zi de muncă este considerată pentru fiecare două zile de

pedeapsă (pentru amenda neplătită) şi două zile de muncă pentru fiecare sfârşit de săptămână din perioada de detenţie.

Următoarele programe şi măsuri au legătură cu sistemul de detenţie, reglementat de legea

sistemelor penitenciarelor şi regulamentele interioare: Libertate condiţionată (“libertad condicional”) (articolul 90 din Codul Penal) Cu aprobarea judecătorului, se poate acorda libertate condiţionată celor care execută

pedepse cu închisoarea când există următoarele circumstanţe atenuante: când deţinutul se află în a treia etapă de tratament; când a fost executată 2/3 din sentinţa dată; când comportamentul deţinutţilor a fost unul bun iar personalul de specialitate prevede o evoluţie favorabilă a procesului de reabilitare. În ciuda acestor condiţii, articolul 91 din Codul penal precizează că, în situaţii excepţionale, judecătorul poate acorda libertatea condiţionată celor care au executat 2/3 din pedeapsa stabilită, cu condiţia să-şi fi câştigat acest privilegiuprintr-o desfăşurare continuă a muncii, a activităţilor culturale şi profesionale, aplicându-se circumstanţele de mai sus. Articolul 92 din Codul penal permite de asemenea acordării libertăţii condiţionate pentru alte două categorii de deţinuţi care nu au de executat perioada minimă de detenţie, deşi celelalte două condiţii trebuie de asemenea îndeplinite: aceştia sunt deţinuţi cu vârsta de peste 70 ani sau care ating această vârstă în timpul sentinţei, şi cei care suferă de o boală incurabilă. Atunci când se emite un ordin de libertate condiţionată, trebuie să se impună una sau multe reguli de comportament prevăzute în articolul 105 din Codul Penal; de exemplu, urmarea unui tratament ambulatoriu în centre medicale sau instituţii sociale/de sănătate; a unor programe de instruire, educare, culturale, de pregătire profesională,educaţie sexuală şi alte programe asemănătoare; acceptarea îndrumării din partea unei rude.

Graţierea (“Indulto”) Constituţia spaniolă recunoaşte că dreptul de acordare a graţierilor este exercitat de către

Monarh, potrivit legii care nu autorizează graţieri generale. Conform acestei prevederi constituţionale, legislaţia acordă graţierea prin înlăturarea răspunderii penale; Constituţia spaniolănu permite amnestierea. Există de asemenea un tip special de graţiere (“induldo particular”),considerat de către legislaţia penitenciarelor ca un privilegiu. Graţierea specială constă din reducerea unei părţi din pedeapsă. Procesul începe cu activitatea unor profesionalişti care se ocupăde deţinuţi şi poate fi aplicat dacă deţinutul a demonstart, pe o perioadă de 2 ani, un progres extraordinar în toate domeniile: un comportament adecvat; dezvoltarea unor tipare de muncănormale, fie în cadrul instituţiei fie în exterior, ceea ce poate fi util în pregătirea pentru viaţa în cadrul comunităţii; participarea în activităţi de re-educare şi reabilitare socială.

ETAPA DINAINTEA PROCESULUI În contextul justiţiei penale pentru adulţi, intervenţia asistenţilor sociali şi a altor

profesionalişti în etapa preliminară nu face parte din legea spaniolă, în sensul că nu există pedepse sau măsuri care să poată fi aplicate ca alternative la urmărire penală. În orice caz, una dintre îndatoririle DGMPAJJ este să organizeze programe de mediere şi de despăgubire a prejudiciului adus victimei, înainte de deschiderea procedurilor verbale, cu condiţia ca această opţiune să fie acceptată de către ambele părţi. Participarea la un astfel de program va reduce pedeapsa.

ETAPA PROCESULUI Serviciile acordate de DGMPAJJ se bazează pe realizarea rapoartelor cerute de către

instanţă, înainte de stabilirea sentinţei sau a măsurii care va fi luată. Programele oficiale de evaluare tehnică pregătite pentru acuzat oferă instanţei informaţii privind situaţia socială şi/sau psihologică,precum şi o evaluare socială şi/sau psihologică a răspunderii lor penale. Programele de evaluare tehnice se referă de asemenea la perioada dinainte de cererea pentru alternativele la pedeapsa cu închisoarea sau privind acceptarea lor. În plus, acolo unde se poate aplica acest lucru, se pot prezenta rapoarte privind cea mai potrvită resursă a comunităţii pentru acceptarea lor.

ETAPA DE DUPĂ PROCES Pedepse şi măsuri în cadrul comunităţii Potrivit Codului Penal spaniol, suspendarea anumitor condamnări la închisoare este

condiţionată de evitarea comiterii unor noi infracţiuni pe o perioadă stabilită; există de asemenea reguli de comportament care pot fi impuse inculpatului. Aceste reguli pot fi impuse în cazul alternativelor la pedeapsa cu închisoarea. O parte dintre măsurile care pot fi impuse alături de condamnările cu suspendare sau alternative la închisoare pot duce la intervenţia DGMPAJJ, pentru urmărirea şi supravegherea acestor măsuri.

Munca în folosul comunităţii Munca în folosul comunităţii constă în faptul că inculpatul desfăşoară muncă fără plată în

anumite domenii în folosul comunităţii, având interes social şi o valoare educaţională, vizând în final recuperarea prejudiciului cauzat comunităţii. Serviciilu DGMPAJJ sunt implicate în implemntarea acestor pedepse. Lucrătorul evaluează viabilitatea muncii în folosul comunităţii, ţinând cont de situaţia personală, socială şi familială a condamnatului. Preluarea unei astfel de condamnări este oficializată într-un document care este semnat de condamnat, de reprezentantul organizaţiei unde se va desfăşura activitatea şi de către profesionistul care va supraveghea procesul. Instanţa de judecată aprobă acest document. Apoi, lucrătorul DGMPAJJ vizat are datoria să verifice munca în folosul comunităţii desfăşurată de condamnat, oferind sprijinul necesar organizaţiei sau instituţiei cu care se colaborează în implemntarea muncii în folosul comunităţii, intervenind atunci când este nevoie în situaţii conflictuale. În cele din urmă, lucrătorul specializat evalueazăimplemntarea programului. Există de asemenea un raport pentru autoritatea judiciară înaintat la începutul muncii în folosul comunităţii; în raport este inclusă evaluarea din partea organizaţiei sau instituţiei vizate şi din partea supraveghetorului DGMPAJJ.

Măsuri în folosul comunităţii În final, este tot o responsabilitate a serviciilor din acest domeniu să urmărească orice

probleme care pot apărea din măsurile de securitate, cu condiţia ca instanţa să nu trimită inculpatul la închisoare. Măsurile de securitate implică participarea condamnatului la un tratament de specialitate, proiectat să se ocupe de acele probleme care au influenţat comiterea infracţiunii. Tratamentul are un scop terapeutic, încurajând reintegrarea treptată în cadrul comunităţii. Programul, realizat de profesionalişti din cadrul Departamentului de Justiţia, constă din urmărirea

de către lucrătorului specialist a tratamentului urmat de condamnat, oferind sprijin social şieducaţional, în scopul integrării sociale. Pe de o parte, acest lucru presupune intervievări periodice a subiectului aflat sub tratament şi, pe de altă parte, activităţi coordonate cu profesionaliştii din cadrul resursei specializate. Profesionaliştii DGMPAJJ acţionează ca o inetrfaţă între instaţă şi resursa specializate, asigurând un schimb de informaţii între cele două părţi, canalizând cererile lor şipropunând orice modificări necesare în hătărârea sentinţei. Ei au de asemenea obligaţia să raporteze periodic judecătorului cu privire la progresul înregistrat în tratament şi circumstanţele are influenţează programul de tratament, inclusiv capacitatea subiectului de a accepta orice intervenţie necesară.

Pentru a implementa măsurile de securitate, există resurse specializate, mai ales în serviciile publice, prin care subiecţii tratamentului de securitate poate primi tratamentul potrivit, în funcţie de felul măsurii luate şi de conţinutul său. În domeniul afecţiunilor psihice, internarea se face în centre psihiatrice care aparţin de reţeaua publică de sănătate mentală; în centre de sănătate mentală se realizează tratamente ambulatorii. În domeniul dependenţei de droguri, internarea are loc într-un centru de dezintoxicare care aparţine de reţeaua publică de sănătate mentală, şi în alte centre acreditate de către autoritatea de stat competentă; tratamentul ambulatoriu este realizat în centre de dezintoxicare care reprezintă o parte a reţelei pentru dependenţii de droguri din cadrul Departamentului de Sănătate Publică din Catalonia. În anumite cazuri, internarea într-un centru special de educare poate fi preluată de către serviciile sociale publice în centrele lor de internare a subiecţilor cu handicap psihic, în instituţii recunoscute de către Administraţie şi în spitale pentru persoane cu handicap psihic. Tratamentul ambulatoriu este realizat de organizaţii regionale recunoscute şi prin iniţiative sociale recunoscute de către autorităţile din Catalonia. În cele din urmă, în ceea ce priveşte programele de pregătire, culturale, educaţionale, de pregătire profesională,educaţie sexuală sau alte programe asemănătoare, sunt folosite toate resursele comunităţii şi reţelele sociale potrivite.