Istoria Religiilor

RELIGIA ÎN EPOCA PIETREI ŞI A FIERULUI

În paleoliticul inferior (perioada peste anul 1.000.000-100.000), pe la mijlocul acestuia şi în legătură cu anumite categorii de oameni, s-au putut emite unele ipoteze cu privire la viaţa intelectuală şi religioasă a a lor. Astfel, s’a concluzionat că ar fi existat acum un cult al craniilor.

În paleoliticul mijlociu (100.000-35.000) înt_lnim indicii despre existenţa unor reprezentări de ordin religios. Grămezile de oase de urşi descoperite în diferite peşteri şi aşezate într’o anumită ordine nu pot fi altfel explicate dec_t ca ofrande în cadrul unor practici rituale. Se constată cu certitudine înmorm_ntări intenţionate şi practicarea unor rituri funerare, ca înmorm_ntarea separată a craniului ori punerea în morm_nt a unor unelte de piatră, coarne de animale etc.

În paleoliticul superior (35.000-10.000), indiciile pentru existenţa unor reprezentări religioase şi magice devin numeroase. Există acum un intens cult al morţilor: s’a constatat că morţii nu erau părăsiţi sau aruncaţi la înt_mplare, ci aşezaţi în gropi artificiale, de anumite forme şi mărimi; cel mai adesea, mormintele erau individuale, dar şi duble şi triple (tata, mama, copilul) sau chiar colective. Uneori se puneau pietre sub cap ori în jurul capului, ba înconjurau chiar întregul corp, asemeni unui sicriu. Cadavrele, mai ales ale bărbaţilor, erau împodobite cu tot felul de ornamente. Există teorii formulate asupra elementelor religioase, stabilite pe baza orientării cadavrelor, a poziţiei scheletelor, a înmorm_ntării în ocru roşu, cea din urmă sigur legată de ideea de nemurire, plec_ndu-se de la ideea acordării mortului a puterilor de viaţă ale s_ngelui. Un alt element specific este reprezentat de desenele de pe pereţii numeroaselor caverne, în cazul cărora s’a acreditat ideea că sunt legate de diferite sensuri magice: ele ar reprezenta o formă naturală a magiei, bazată pe credinţa că o imagine i se poate substitui obiectului pe care îl reprezintă. Este procedeul de magie imitativă, la temelia căruia stă principiul asemănării sau al imitaţiei.

În mezolitic (10.000-6000) se constată în mod sigur un cult al craniilor, căci s’au descoperit în mai multe locuri depozite de cranii omeneşti orientate uniform şi acoperite de un strat de ocru roşu. Acum se dezvoltă mult cultul morţilor; înt_lnim: înmorm_ntări în ocru roşu, în poziţie chircită, podoabe şi unlte aşezate în morm_nt, plăci de piatră sau coarne de cerb aşezate deasupra gropii, vatra funerară pe care sunt aduse ofrande; se înt_lneşte şi ritul funerar al ciop_rţirii cadavrului, probabil pentru a face inofensiv spiritul celui decedat.

În neolitic (6.000-2.700/2.500), omul nu mai este culegător ci agricultor, nu mai este v_nător ci crescător de animale; nu locuieşte în grote, ci în case şi în sate. Se constată o viaţă religioasă. Prima şi poate cea mai importantă urmare a descoperirii agriculturii provoacă o criză în valorile v_nătorilor paleolitici: relaţiile de ordin religios cu lumea animală sunt înlocuite cu ceea ce se poate numi solidaritatea mistică dintre om şi vegetaţie. În plus, femeia şi sacralitatea feminină sunt ridicate la rangul de primă putere: femeile devin responsabile de belşugul recoltelor, căci ele ‘cunosc’ misterul creaţiei. Glia îi este asimilată femeii. Vom înt_lni idei religioase, mitologii şi scenariii rituale solidare cu misterul vieţii vegetale. Căci creativitatea religioasă a fost suscitată nu de fenomenul empiric al agriculturii, ci de misterul naşterii, al morţii şi al renaşterii,

identificat în ritmul vegetaţiei. În cazul riturilor de înmorm_ntare, se menţine înhumarea, dar se constată şi incinerarea, rit care va deveni general în epoa următoare, a bronzului. Incinerarea nu infirmă teoria existenţei credinţei în nemurirea sufletului ci, dimpotrivă, un progres în posibilităile de abstractizare: omul îşi reprezenta sufletul ca fiind independent de trupul celui mort. Pe teritoriul ţării noastre s’au descoperit morminte între locuinţele din aşezări; în cazul copiilor, unele morminte erau săpate sub locuinţe. Unele cadavre de adulţi aveau m_ninile şi picioarele legate, semn al temerii ca morţii să nu vină printre cei vii. În legătură cu riturile de înmorm_ntare neoltice, sunt extrem de interesante monumentele megalitice. Civilizaţiile agricole elaborează ceea ce se poate numi o religie cosmică, pentru că activitatea religioasă este concentrat împrejurul misterului central: înnoirea periodică a lumii. La fel ca şi existenţa umană, ritmurile cosmice sunt exprimate în termeni împrumutaţi din viaţa vegetală. Misterul sacralităţii cosmice e simbolizat de Copacul Lumii. Întruc_t lumea trebuie reînnoită periodic, cosmogonia va fi reiterată prin ritualuri, cu ocazia fiecărui an nou. Experienţa timpului cosmic, mai ales în cadrul muncilor agricole, sf_rşeşte prin a impune ideea timpului circular şi a ciclului cosmic. La fel de importante au fost valorizările religioase ale spaţiului adică, în primul r_nd, ale locuinţei şi satului. O existenţă sedentară organizează altfel lumea dec_t una nomadă. Pentru agricultor, spaţiul în care trăieşte: casa, satul, ogorul, constituie adevărata lume. Simbolismul cosmogonic al locuinţei este atestat la un mare număr de societăţi primitive. Mai mult sau mai puţin manifest, locuinţa era considerată o imago mundi.

Rezultă că de la credinţa în nemurirea sufletului şi probabil cu ajutorul unor noţiuni religioase pe care le poseda deja, omul a trecut la o adevărată adorare a morţilor, la investirea lor cu puteri supraomeneşti.

Exista şi ideea de idol, descoperindu-se numeroase sculpturi reprezent_nd urşi, elani, păsări şi mai ales peşti, cei din urmă av_nd sigur un scop religios.

Se poate afirma că, odată cu primele urme ale existenţei omului pe păm_nt, avem şi primele urme ale religiei sale. Despre aceasta ştim însă prea puţin, din cauza lipsei de documente sigure; sunt însă evidente o serie de practici magico-religioase şi un intens cult al morţilor. Nu se poate trage concluzia că magia sau cultul morţilor ar fi primele forme de religie; nu ne-au rămas dec_t urmele cultului exterior ale acelei religii, ceea ce nu înseamnă că oamenii nu au avut şi noţiuni religioase propriu-zise, unele norme de morală familială şi socială, pe care nu putem dec_t să le bănuim. Pe baza cercetărilor vestigiilor arheologice, dar mai ales a desenelor, gravurilor şi picturilor rupestre, se poate afirma că oamenii au crezut în divinităţi, poate chiar într’o divinitate supremă, credinţă îmbinată cu diferite idei şi practici magice, fetişiste, totemiste etc.

Din neolitic p_nă în epoca fierului, istoria ideilor şi a credinţelor religioase se confundă cu istoria civilizaţiei; fiecare descoperire tehnologică, fiecare invenţie economică şi socială este, se pare, dublată de o semnificaţie şi o valoare religioasă.

În epoca fierului descoperim chiar o mitologie a metalelor. Alături de sacralitatea celestă, imanentă meteoriţilor, ne aflăm acum în prezenţa sacralităţi telurice, la care particpă minele şi minereurile: metalele cresc în s_nul păm_ntului; peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamei-Pământ. Minereurile extrase din pământ sunt într’o anumită măsură “embrioni”: ele cresc lent, ca şi cum s’ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale şi se coc în întuneciimile pământeşti. Peste tot în lume minerii practică rituri ce comportă o

stare de puritate, post,meditaţie, rugăciuni şi acte de cult. Exista sentimentul aventurării într’un domeniu ce nu-i mai aparţine de drept omului: lumea subterană cu misterele sale şi cu lenta gestaţie mineralogică ce are lor în măruntaiele Mamei-Pământ. Toate mitologiile minelor şi munţilor, nenumăratele zâne, genii, elfi, fantome şi spirite sunt epifaniile multiple ale prezenţei sacre pe care omul o înfruntă pătrunzând în nivelurile geologice ale Vieţii.