relativismul politic

Relativismul politic


Relativismul este un concept cu multe semnificații. Din perspectiva

filozofică relativismul este acea atitudine intelectivă care declară că nicio

percepție, nicio reprezentare, nicio descriere lingvistică de realitate, nicio

interpretare de descriere, nicio măsurătoare, de stare, nicio modelare fenomenală,

nicio evaluare de caracteristică structurală sau procesuală a realității, nu este unică

și absolută, că există o infinitate de sisteme referențiale care pot prelua și

caracteriza într-un fel determinat realitatea sau individul.

Odată cu modernitatea și, mai ales în secolul al XIX-lea, se impune

ideea conform căreia cunoașterea înseamnă putere. Această maximă are o

importanță deosebită pentru că în ea este inglobată gândirea noii epoci. Dacă

cunoașterea înseamnă putere, ne punem întrebarea cine deține această putere și

asupra cărei realități se exercită ea1.

Relativismul în concepție științifică afirmă că putem

introduce nenumărate sisteme referențiale în care putem măsura coordonatele,

vitezele și alți parametrii de stare ai obiectelor și proceselor naturale, iar

măsurătorile dau valori diferite funcție de particularitatea sistemului referențial în

care se fac măsurătorile. Relativismul fizic mai afirmă că se pot stabili anume

corelații între parametrii de stare măsurabili în diferite sisteme, corelații

funcționale care explicitează cantitativ felul în care se schimbă valorile

parametrilor, când se trece de la un sistem referențial la altul.

Relativismul raportat la persoana umană extinde

relativismul fizic, introducând sisteme referențiale individualizante, distinct

primitoare și interpretante de mesaj, adică subiecți. Există atâtea perspective 1 Gh. Dănișor, Filosofia drepturilor omului, editura Universul Juridic, București, 2011, p. 98.

1


constructive, descriptive și evaluante de realitate câți indivizi sunt, acționează și

atribuie valori. Fiecare individ este un sistem referențial activ, intelectiv și afectiv

cu propriile coordonate ale implicării, realizării și valorizării faptelor2.

Relativismul raportat la persoana umană extinde relativismul

fizic, introducând sisteme referențiale individualizante, distinct primitoare și

interpretante de mesaj, adică subiecți. Există atâtea perspective constructive,

descriptive și evaluante de realitate câți indivizi sunt, acționează și atribuie valori.

Fiecare individ este un sistem referențial activ, intelectiv și afectiv cu propriile

coordonate ale implicării, realizării și valorizării faptelor.

Pentru referențialii umani, pentru subiecți, nu există o unică caracterizare

modală, o unică descriere sau unică interpretare de descriere la indiferent ce

observație, acțiune sau situație, nu există o unică valoare atribuită la ceva. Fiecare

subiect, fiecare om tratat ca sistem operant și evaluant distinct, își construiește

propria perspectivă fenomenalizantă, explicantă cauzal, valorizantă și utilizantă a

realității sau societății, necesar diferită de lumea și valorile atribuite lumii,

obiectelor și evenimentelor, ale restului subiecților.

Relativismul referențialului uman poate fi descris ca relativism cultural, ca

multitudine de puncte de vedere asupra realității și societății. De-a-lungul timpului

oamenii au realizat și dezvoltat sisteme religioase, științifice, tehnologice, politice

și artistice diferite, fiecare cuprinzând având o anume caracteristică constructivă,

utilizantă și valorică distinctă.

În orice interval istoric de timp societatea posedă o diversitate de nevoi și

moduri de satisfacere, de credințe, de teorii științifice sau filozofice, de sisteme

morale, curente artistice și de metode creative în artă.

Fiecare ansamblu închegat și individualizant de acțiuni creative, de teorii

asupra realității sau societății și moduri de viață distincte, definește o macrocultură,

2 Gianni Vattimo-Pier Aldo Rovatti, Gandirea slabă, Pontica, Constanța, 1998, p. 6.

2


un ansamblu unitar de criterii observante, interactive, intelective, metafizice, etice

și valorizante.

Indivizii din interiorul fiecărei culturi au tendința să își considere propria

cultură ca prioritară creativ, etic și valoric, ca superioară celorlalte, ca o cultură

exemplară, capabilă să dea lecții și să încerce să schimbe alte culturi3.

Relativismul neagă legitimitatea acestui punct de vedere, anume că propria

cultură este mai bună ca altele, iar de aici convingerea că persoana ta este

superioară altor persoane pentru că participă la o cultură ipotetic superioară.

Din diferențierea valorică absolută a culturilor decurge că membrii acelei

culturi care a realizat mai multe descoperiri științifice, tehnologice sau artistice,

sunt posesorii unor adevăruri superioare, unor cunoștințe fenomenale și tehnice

mai evoluate, unor credințe mai complicate sau mai coerente, unor strategii

culturale și opere de artă mai rafinate.

Consecințele diferențierii valorice absolute între culturi, din care rezultă și

ipotetice diferențe valorice absolute între subiecți, pot duce la conflicte majore și

îndelungate între mari grupuri de indivizi, fiind bine cunoscute numeroasele

războaie sau confruntări locale permanente, care marchează traseul istoric al

umanității și care se prelungesc și în prezent, mai ales determinate de diferite

credințe religioase și sisteme valorizante, uneori antagonice.

Apartenenții culturii științifice și tehnologice își supraevaluează propriile

moduri de viață, obiceiuri, posibilități de satisfacere a nevoilor, informații

disponibile, credințe și valori, depreciindu-le pe ale semenilor de altă credință sau

altă caracteristică socio-culturală.

Apartenenții unor culturi mai puțin tehnologizate, dar cu o îndelungată

istorie culturală disprețuiesc și ei pe indivizii numitei 'societăți de consum',

afirmând că modul de viață și valorile vechi, tradiționale sunt cele mai bune și

3 Idem.

3


trebuiesc păstrate.

Relativismul referențialului uman și alternativelor personalității, încearcă să

înlăture convingerile considerate false, că ar exista valori absolute, realizări

culturale superioare și inferioare, că ar exista variante de individ de calitate bună

sau rea, din care rezultă atitudini rasiste, conflictuale, depreciante ale creațiilor și

valorilor celorlalți.

Răsturnarea de valori produsă de modernitate prin ruperea relației cu

orice modalitate de întemeiere pe principii, așa cum le-a conceput Aristotel în

Metfizica sa, a constatat în scoaterea în prim plan a subiectului uman care, odată cu

acel cogito, ergo sum cartezian4 și cu monodalogia lui Leibinz, devine întemeietor.

Nu mai este acum vorba de un subiect care contemplă dezintersat, ci de unul care-

și impune propria voință: el realizează ceea ce dorește, fără limite. Subiectul este

putere, o putere în măsură să-și subordoneze totul, inclusiv natura. Ca expresie a

”voinței de putere”, subiectul va dovedi, în raport cu natura, agresivitate trădată de

termeni ce s-au impus în modernitate și sunt echivalenții unei atitudini infatuante.

Se folosesc termenii ca: am cucerit natura, am învins natura, am supus natura, am

smuls naturii secrete etc. O astfel de atitudine s-a manifestat și în plan politic,

acesta fiind dominat de violență. În acest sens, Foucault are dreptate să afirme că

’politica este războiul continuat cu alte mijloace’. Politica este, cu alte cuvinte

putere și, cum și cunoașterea este tot putere, în modernitate se pune tot mai mult

semnul egalității între cunoaștere și politic sau, altfel spus cunoașterea este pusă în

slujba politicului care o folosește ca forță de a supune5.

Relativismul este, o perspectivă filosofică ce s-a impus în politică,

morală sau administraţie, dar, în egală măsură, a avut impact asupra teoriei

cunoaşterii sau a artei. Această concepţie pretinde că valorile, normele sociale,

4 Gh. Dănișor, op. cit.5 Idem.

4


ideile „sunt plurale, incomensurabile şi, prin urmare, incomparabile; nu există o

cale raţională de a compara şi de a alege între valori diferite; nu se poate decide

între valori rivale“1. Teoria relativistă susţine că, bunăoară, cunoaşterea nu ar

descoperi, ci ar crea doar adevăruri parţiale şi contextuale. Este cert faptul că

relativismul justifică toleranţa şi pluralismul, dar, în egală măsură, legitimează şi

negarea acestor principii. Sunt identificate, cu multe acuitate, şase

tipuri fundamentale de relativism: -relativismul istoric (teoretizat pentru prima

dată de Herder), - cultural (aşa cum apare în opera lui

Dilthey), - relativismul social (la Karl Mannheim),

- relativismul cognitiv (de care sunt

exaltaţi gânditorii postmoderni), - cel moral (exprimat între alţii

de Wittgenstein) şi - filosofic (al cărui mare apărător a

fost Richard Rorty)6. Prin acest demers metodologic

sistematic, se surprind domeniile cele mai relevante în care s-a articulat concepţia

relativistă, devenind o viziune ubicuă în ştiinţele socio-umane. Însă ceea ce este

mai important de remarcat este faptul că relativismul s-a dispersat la nivelul vieţii

cotidiene, fiind mai mult decât „o modă intelectuală ce rămâne în limita saloanelor

sau a seminariilor academice. Între timp, el s-a infiltrat în mentalităţi şi a devenit

baza pentru abordarea de probleme practice în modernitatea târzie“2. Aceasta nu

înseamnă că, la origine, demersurile întreprinse de Herder, Wilhelm von

Humboldt, Dilthey, Wittgenstein et al. au fost factori inhibatori ai societăţii; din

contră, aceşti gînditori au ajutat la proliferarea gândirii critice şi la recunoaşterea

diversităţii umane. Ideologizarea relativismului – sub forma unei politically

corectness sau a revizionismului – poate însă conduce la izolarea comunităţilor şi

la o absenţă a comunicării argumentative la nivel comunitar.

6 Michael Stocker, Plural and Conflicting Values, Oxford: Clarendon Press, 1990, p. 1, apud Andrei Marga, Relativismul și consecințele sale. Relativism and Its Consequences, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 31.

5


În general, relativismul

poate fi criticat în două maniere distincte: printr-o metodă „tare“, care face apel la

ideea de Dumnezeu, şi o metoda „slabă“, de ordin procedural, propusă, printre alţii,

de Jürgen Habermas. Relativismul şi consecinţele sale face apel la cea de-a doua

metodă. Teza generală pe care o apără filosoful Andrei Marga este aceea că

relativismul este un adevăr, dar un adevăr înjumătăţit, iar în ceea ce priveşte

impactul său, el este ambiguu, eminamente ambiguu. Precizez că examinarea

relativismului este întreprinsă aici nu ca un exerciţiu de retorică a ideilor generale,

ci luând ca punct de plecare consecinţele sale în trei experienţe fundamentale ale

timpului prezent: tranziţia răsăriteană şi generarea societăţii deschise în Europa

Răsăriteană; integrarea şi apoi unificarea europeană; globalizarea. Aceste

experienţe sunt teste decisive pentru teoreme filosofice şi filosofii întregi.

Relativismul

afirmă că nu se poate distinge riguros între o realitate socială şi un principiu după

care aceasta s-ar putea ghida, mai mult, nici nu se poate decide asupra unui singur

proiect social-politic dezirabil a fi urmat. Pentru a exemplifica, una dintre cele mai

aprinse dezbateri la nivelul politicii de vârf are loc în privinţa relaţiei statului

naţional cu pluralismul cultural, pluralism ce afirmă exacerbarea principiului

diversităţii. Situaţia în care se

află astăzi statul modern în societăţile multiculturale a fost descrisă corect în

termenii relaţiei dintre politica egalei demnităţi şi politica diferenţei [...] Statul

modern nu poate interzice indivizilor, fără a-şi nega modernitatea, libertatea de a

etala identitatea lor culturală, individuală sau în asociere. La rândul lor, indivizii şi

comunităţile ce-şi revendică identitatea etnică şi culturală nu sunt legitimate atunci

când pretind punerea în paranteză a regulilor democratice imanente statului

întemeiat pe libertăţi politice pentru toţi. Dacă se accentuează unul din

cei doi poli, se ajunge fie la un naţionalism romantic, fie la fragmentare culturală.

6


Singura opţiune viabilă rămâne „politica egalei demnităţi“, ce asumă respectarea

legalităţii, a libertăţilor individuale fundamentate pe un sens al vieţii împărtăşit în

mod comun. Pe de o parte, fragmentarea comunităţilor conduce la dizolvarea

solidarităţii, deci a principiului ce garantează existenţa vieţii sociale. Pe de altă

parte, trebuie recunoscut faptul că, în acelaşi timp, pluralismul punctelor de vedere

poate fi un factor catalizator pentru structurarea unei vieţi democratice. Cele două

principii trebuie aduse sub un numitor comun, ce ia forma „pluralismului

pragmatic“. Altminteri, „umanitatea, ca totalitate a oamenilor, se scindează tot mai

mult în nenumărate comunităţi […] şi tinde, aproape fiecare, să devină opacă la

valorile alteia“7. Globalizarea nu se opune afirmării

diversităţii. Din contră, culturile se leagă sau cel puţin ar trebui să fie

interconectate în-tr-o reţea tot mai densă, fapt dovedit de politicile interculturale

atât de răspândite astăzi. În acest sens, se poate vorbi de „o ordine socială

posttradiţională“, în care tradiţiile vor trebui să se autoexpliciteze unele faţă de

altele, într-o lume în care ele se intersectează tot mai frecvent. Un alt aspect se

cuvine a fi menţionat în acest punct: într-o eră a globalizării, protecţionismul unui

grup trebuie înlocuit cu principiul high value, cu cel al performanţei şi al

competitivităţii. Unificarea

europeană are la bază ideea coeziunii unor comunităţi diverse. Uniunea Europeană

nu poate face abstracţie de multiplicitatea culturilor din care se compune. Cu toate

acestea, este necesară construirea unei identităţi comune, a unor valori îm-părtăşite

de noi toţi, pentru ca unificarea să re-prezinte mai mult decât un simplu procedeu

economic. Din punct de vedere conceptual, federalismul poate oferi un astfel de

cadru, iar din punct de vedere practic, se poate observa tendinţa de fortificare a

unor principii juridice comune, în efortul din ultimele luni ale Germaniei şi ale

Franţei. Această trecere în

7 Idem.

7


revistă a volumului Relativismul şi consecinţele sale al filosofului Andrei Marga

relevă un fapt simplu: capacitatea extraordinară a autorului ei de a surprinde

problemele imperioase ale timpului nostru, angajarea sa în construirea unei public

philosophy, cu un deziderat al pionieratului. Intelectualii critici sunt cei ce pot

spune „nu“ diverselor oportunisme ce subminează încrederea în normele sociale,

vocaţia lor etică conferind stabilitate vieţii democratice. Când această vocaţie

lipseşte, spaţiul public devine intoxicat de relativism şi cinism. Filosoful Andrei

Marga este poate singurul gânditor român contemporan care articulează un sistem

ce aşază la fundamentul său ideea modernităţii emancipatoare. În turnirul intitulat

Relativismul şi consecinţele sale, acest ideal modern îşi poartă lupta plină de

speranţă împotriva efectelor funeste ale relativismului contemporan.

8

relativismul politic

Documents