Relaţia asistent medical - pacient Coord.: prof. Iosefina ILICA Autor: Claudia Predica anul: III A.M.G. I Medicina este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază corpul omenesc şi funcţionarea lui în scopul conservării şi restabilirii sănătăţii. Medicina modernă furnizează servicii de sănătate integrate; Personalului medical îi revine sarcina de a decela interacţiunea între diverse probleme şi de a realiza o conlucrare bună cu pacientul; Responsabilitatea nu revine exclusiv personalului medical, ci şi pacientului; Personalul medical trebuie să găsească un mod de abordare diferenţiat pentru fiecare pacient. Rezultatele actului medical sunt influenţate de modelul pe care îl utilizează în comunicare şi comportament personalul medical şi pacientul. experienţe, valori, preferinţe, dreptul la informaţie medicală: actului medical, investigaţiilor, a consecinţelor fiecărei decizii medicale, de a opta pentru o investigaţie sau alta, tratament, riscuri, a şanselor de reuşită a unei intervenţii sau a unui tratament, a impactului asupra calităţii vieţii. claritate mesaj relaţia de informare este bidirecţională situaţie particulară - îngrijirea paliativă: aspecte psihologice, spirituale şi emoţionale Pentru o abordare adecvată a pacientului în context bio-psiho-social trebuie avute în vedere următoarele criterii: • Considerarea pacientului ca un întreg-abordare holistică • Cunoaşterea pacientului dincolo de antecedentele sale patologice • Abordarea empatică a pacientului – formă a inteligenţei emoţionale • Stabilirea unei relaţii de încredere între personalul medical şi pacient ( schimb permanent de informaţii) •Adaptarea tratamentului în funcţie de starea pacientului, menajând convingerile, valorile şi circumstanţele de viaţă ale acestuia Prin actul medical are loc producerea unei realităţi noi: condiţia umană ameliorată; are loc naşterea efectivă a valorii, pregătită prin cunoaştere şi făurită prin acţiune. „Actul medical, dacă este cu siguranţă în majoritatea cazurilor un act ştiinţific, dacă el este în grade diferite un act social, este întotdeauna un fapt psihologic. Acesta este caracterul său – dacă nu cel esenţial, cel puţin mai constant, cel care asigură medicinei de-a lungul timpului şi în toate locurile, extraordinara sa unitate... Este o dramă cu două personaje.” (Portes) Considerând omul ca o unitate corp-minte-spirit, actul medical va trebui să se adreseze întregului şi atunci toate valorile umane coroborate cu altruismul, compasiunea, respectul pentru viaţă în completare cu ştiinţa vor putea asigura starea de bine a pacientului. „Demnitatea medicinei şi greutatea responsabilităţii este înălţimea morală a problemelor ce ne sunt câteodată propuse şi a căror soluţie cere multă conştiinţă, mai multă conştiinţă decât ştiinţă. Medicina nu este o ştiinţă abstractă, ci una practică – dar ea nu se aplică materiei. Supunerea ei specială şi exclusivă la om este ceea ce o face incomparabilă.” Forgue Astfel, îngrijirea medicală apare ca o împletire a cunoştinţelor despre boala în sine cu arta stabilirii relaţiilor interumane – arta comunicării. Actul medical are şi o funcţie socială adresându-se individului, dar şi comunităţii din care el face parte, pe toate faţetele ei. Asistenta medicală participă la actul medical, în primul rând, dintr-un impuls ce ţine de morală, acela de a ajuta omul – ca apoi să-şi utilizeze cunoştinţele în vederea tămăduirii bolii. Apare astfel aşa-zisa „conştiinţă morală nativă sau cultivată”, fără legi scrise, care poate fi la un moment dat subiectivă şi diferită de la o persoană la alta. Considerând actul medical ca un contract cu pacientul, Portes spunea: „Dintre toate contractele, actul medical este fără îndoială cel al cărui conţinut moral şi psihologic este cel mai bogat şi cel mai greu de sesizat prin concepte pur juridice.” În procesul de îngrijire se fundamentează relaţia pacient – asistent medical, o relaţie foarte complexă, ale cărei probleme nu au fost întotdeauna clar formulate, dar mai ales nu au fost clar rezolvate. Este de remarcat şi faptul că încrederea pacientului în ştiinţa medicală este mijlocită de încrederea în cei care îl tratează şi îngrijesc. În actul terapeutic se face balansarea aproape imperceptibilă între subiectiv şi obiectiv, ajutând omul de lângă tine, dar vazând în el un capitol de patologie, iar relaţia asistent medical – pacient

interferează cu psihologia comportamentului interpersonal. Persoana „intră în boală” cu un anumit tip de sistem nervos şi de temperament, cu un anumit caracter şi o anumită inteligenţă şi ereditate, cu complexe şi păreri preconcepute, cu un anume orizont cultural. Bolnavul ia diverse atitudini faţă de boală, dar în acelaşi timp şi faţă de echipa medicală: încredere, stimă, simpatie, dar, posibil, şi îndoială, teamă, dispreţ, ură. Or, tratamentul trebuie acordat necondiţionat. Comunicarea este cel mai important lucru în stabilirea relaţiei cu pacientul, iar „a şti să asculţi” este prima condiţie a unui dialog. O atitudine apropiată faţă de bolnav nu înseamnă umilinţă, dar ea implică păstrarea confidenţialităţii destăinuirilor. Sigur că există cazuri când apare obligativitatea divulgării unor secrete, dar trebuie ştiut când şi cui se impune a fi făcută aceasta. Relaţia de îngrijire medicală pacient – asistent medical nu se reduce la modul simplist „eu – tu”, ci se extinde în ambele părţi: familia pacientului, de o parte, echipa medicală, de cealaltă. Se creează astfel legătura ca suport de sprijin pentru bolnav pe plan psihic, dar şi ca ajutor în îngrijirea bolnavului (îngrijiri primare sau prin educaţie sanitară, până la îngrijiri mai complexe ce pot continua şi la externare). Nu trebuie pierdut din vedere că pacientul are dreptul de a primi asistenţă medicală de calitate, indiferent de educaţie, statut social, rasă, religie sau apartenenţă etnică. Se pune întrebarea când, cum şi cât din adevăr şi detalii asupra bolii trebuie comunicate pacientului. Forma sub care urmează a-i fi prezentată realitatea este în funcţie de personalitatea bolnavului şi de natura bolii. Sunt pacienţi care nu vor să ştie şi la care se poate face relatarea unor date aproximative, însă sunt cazuri unde trebuie acordat timp bolnavului pentru a-şi accepta boala sau când se pune problema protecţiei contra diagnosticului. Considerăm că familiei trebuie să i se comunice diagnosticul, dar şi aici cu anumite rezerve. Dr. doc. Andrei Athanasiu propune mai multe tipuri de atitudini în relaţia pacient – echipa medicală, care trebuie adoptate în funcţie de caz şi de pacient: • tutore autoritar: fără explicaţii, aşteptându-se o ascultare fidelă din partea pacientului; • mentor: oferă cunoştinţe de expert; • bun părinte; • avocat al adevărului, înainte de toate. „Am făcut tot ce omeneşte este posibil?” este o expresie deseori întâlnită... Atitudinea este esenţială, iar răspunderea în cadrul actului medical este mult mai mare pentru că vine în faţa legii, a eticii, dar mai ales în faţa conştiinţei. Cinstit şi corect este să se ia atitudine critică asupra unui act medical defectuos efectuat de către oricare dintre membrii echipei medicale. Pentru a exista împăcare cu eul lăuntric, trebuie să existe convingerea că profesional totul în cuprinsul actului medical şi în desfăşurarea procesului îngrijire a fost corect, prompt şi eficient. În plus, toate cunoştinţele trebuie ameliorate continuu, deoarece în această profesie nu se poate spune: „Nu am ştiut!” În altă ordine de idei, oricare ar fi tipul de relaţie: fie pacient – asistent, fie asisent – restul echipei medicale, trebuie înţeles că „autoritate” nu înseamnă lipsa politeţii, iar „amabilitate” nu semnifică slăbiciune. Bamk, eminent psihiatru francez, a subliniat legătura reciprocă dintre nivelul moral al medicinii unei epoci şi realizările sale clinice, făcând observaţia: „Decadenţa eticii şi a respectului faţă de om, utilitarismul cu vederi scurte, precede decadenţa ştiinţei înseşi.” Va mulţumesc! Medicina este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază corpul omenesc şi funcţionarea lui în scopul conservării şi restabilirii sănătăţii. Medicina modernă furnizează servicii de sănătate integrate