REGULI PENTRU ALCĂTUIREA UNEI

LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Prima etapă a unei lucrări ştiinţifice, de orice fel ar fi ea, o constituie alegerea temei, a

subiectului care trebuie cercetat. După ce s-a ales tema urmează formularea exactă a subiectului care

trebuie făcută cu mare atenţie în funcţie de posibilităţile studentului de a se informa, în funcţie de ce

s-a scris până la acea dată. Conţinutul lucrării trebuie să fie în concordanţă cu titlul ei.

După parcurgerea acestei etape, se trece la lectura lucrărilor referitoare la subiectul ales,

pentru a se descifra contextul istoric în care se formează imaginea analizată. Urmează depistarea şi

lectura critică a izvoarelor utilizate la elaborarea analizei de imagine, stabilireas sistemului

indicatorilor de imagine şi construirea profilelor de imagine.

În principiu, structura unei lucrări de teologie cuprinde introducerea, contextul istoric, critica

izvoarelor, tratare, concluziile şi anexele.

Introducerea se realizează în general la sfârşitul muncii de redactare. În cadrul ei se va

scoate în evidenţă motivaţia alegerii temei, elementele noi pe care le aduce lucrarea, elementele care

caracterizează lucrarea, metodologia folosită. Se mai pot menţiona dificultăţile întâmpinate.

Contextul istoric vizează conturarea cadrului în care se construieşte imaginea analizată.

Aici se menţionează principalele evenimente care caracterizează perioada analizată şi se identifică

sistemul de referinţă al emiţătorului şi destinatarului mesajelor pe baza cărora se construieşte

imaginea analizată. Toate afirmaţiile trebuie argumentate pe baza izvoarelor sau pe lucrările

istoriografice consultate. Toate acestea trebuie indicate în aparatul critic al lucrării. Orice reproduceri

integrale din lucrări sau izvoare se fac folosind ghilimelele.

Stilul trebuie să fie ales, ştiinţific, sobru, clar şi concis, eliminându-se pe cât posibil

expresiile bombastice şi frazele exagerat de lungi care dăunează clarităţii şi calităţii lucrării.

Critica izvoarelor vizează strict sursele utilizate la realizarea analizei de imagine. Vor fi

avute în vedere toate elementele care pot influenţa mesajul conţinut de respectiva sursă, pentru a

putea permite o interpretare cât mai corectă a imaginii analizate.

Interpretarea profilurilor de imagine constituie partea principală a lucrării. În scopul

înţelegerii corecte a demersului său ştiinţific, autorul trebuie să prezinte – fie inserat în text, fie în

anexă - toate profilurile de imagine utilizate pentru redactarea lucrării. Interpretarea acestora trebuie

să fie sobră, logică, pe principiile analizei combinatorii.

Concluziile constituie partea finală a lucrării. Aici trebuie să se rezume rezultatele la care a

ajuns cercetătorul, importanţa lor, precum şi perspectivele pe care le deschide cercetarea sa.

După redactarea „la prima mână” cum se spune, după un timp, necesar pentru detaşarea

autorului de problemă, lucrarea se va finisa, dându-i-se forma definitivă.

1

Aparatul ştiinţific sau critic constituie o parte integrantă din lucrare. Acesta poate fi ataşat

la sfârşitul fiecărui capitol, la sfârşitul lucrării sau în subsolurile fiecărei pagini. El cuprinde trimiterea

exactă la lucrările şi la izvoarele folosite şi o garanţie ştiinţifică a lucrării. Tot în note se mai pot da o

serie de indicaţii bibliografice, se pot reproduce fragmente din diferite documente, se pot face diferite

completări care în text ar strica fluenţa expunerii. Pentru trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare

de la 1 la n, pe fiecare pagină, capitol sau lucrare în întregime.

Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului, titlul lucrării (cules în

italice, sau subliniat), volumul, ediţia, locul de apariţie, editura, anul apariţiei, pagina:

Iolanda Tighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova. Secolele XV-XVII,

Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 5.

La periodice se adaugă numele periodicului (cules între ghilimele), locul de apariţie (pentru

cele mai puţin cunoscute), anul calendaristic (cu cifre arabe), anul de apariţie (cu cifre romane),

numărul, ziua şi luna (dacă este cazul), pagina:

Pr. Drd. Corniţescu Emilian, Concepţia despre prietenie în cărţile didactice ale Vechiului Testament,

în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr. 9-10, p. 600.

Dacă sunt documente se va specifica arhiva unde se află, fondul, pachetul, fila; dacă e

manuscris se va specifica autorul dacă e cunoscut, titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărul

manuscrisului, fila. În cazul în are avem obiecte de muzeu trebuie să se menţioneze instituţia care

păstrează obiectul, colecţia, numărul de inventar.

Pentru simplificarea trimiterilor, în practică se foloseşte un întreg sistem de prescurtări. Le

indicăm mai jos pe cele mai folosite.

Op. cit. se foloseşte când trebuie să cităm o singură lucrare a unui autor. Prima oară

trimiterea se face în întregime aşa cum am arătat mai sus. A doua oară folosind acest opus citatus

(opera citată) prescurtat în op. cit., cules în italic sau cu subliniere.

1 Mircea Eliade, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, Editura Humanitas,

Bucureşti,1994, p. 25.2 Lucien Sfez, Dictionaire critique de la comunications, I, Paris, PUF, 1986, p. 11-14.3 Mircea Eliade, op. cit., p. 28.

2

Ibidem – cules în italic sau cu subliniere - se întrebuinţează când avem trimitere succesivă la

acelaşi autor şi aceeaşi lucrare. Poate fi şi aceeaşi pagină dar dacă este alta se indică exact pagina.

Dacă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă, menţiunea ibidem nu mai este

valabilă.

1 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 1998, p. 22.2 Ibidem.3 Ibidem, p.24.

Idem – cules în italic sau cu subliniere - se foloseşte în cazul autorului care are mai multe

lucrări şi pentru a evita repetarea numelui se foloseşte acest termen, urmând a scrie doar titlurile

lucrărilor sau articolelor.

1. Chihaia, Pavel, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara românească,

Bucureşti, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1993.

2. Idem, Ţara Românească între Bizanţ şi Occident, Institutul European, Iaşi, 1995.

Cf. (confero) se foloseşte pentru a indica o comparaţie între paragrafe diferite de izvoare,

între puncte de vedere diferite sau asemănătoare.

Apud (la) se întrebuinţează când se citează un text sau o lucrare la care autorul nu a avut

acces direct, ci a preluat informaţiile din o altă lucrare.

G.Bruno, Theses de magia, XLIII, vol III, p.485, apud. I.P.Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484,

Bucureşti, Editura Nemira, 1994, p. 138.

În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii, a unor periodice precum şi a unor

lucrări a unor colecţii de documente, repertorii etc. În acest caz în lucrare trebuie să existe o listă a

acestor abrevieri care să constituie cheia descifrării trimiterilor.

Lista abrevierilor se aşează înaintea listei bibliografice sau înaintea introducerii. Lucrarea

trebuie să aibă în final o bibliografie în care să fie incluse toate izvoarele şi lucrările folosite de autor.

Bibliografia se aşezată la sfârşitul lucrării şi trebuie să respecte o anumită ordine: izvoare

(Sfânta Scriptură, ediţia 2008), Sfinţi Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, lucrări generale, lucrări speciale,

3

periodice. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau alfabetică. Criteriul

alfabetic – după autori - este cel mai folosit. Astfel, lucrările citate în bibliografie vor fi menţionate

indicând, pentru fiecare din ele numele şi prenumele autorului, titlul (cules în italice, sau subliniat),

volumul, ediţia, editura, locul de apariţie, anul apariţie:

Stăvăruş, Ion, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş Draculea. Studiu critic şi antologie, ediţia a II-a

revăzută, Editura Univers, Bucureşti,1993.

La periodice se adaugă numele periodicului (cules între ghilimele), locul de apariţie (mai

ales pentru cele mai puţin cunoscute), anul de apariţie (cu cifre romane), anul calendaristic în

paranteze (cu cifre arabe), numărul şi paginile la care se găseşte respectiva lucrare:

Corniţescu, Pr. Drd. Emilian, Concepţia despre prietenie în cărţile didactice ale Vechiului Testament,

în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr. 9-10, p. 600-612.

Acelaşi procedeu se utilizează pentru studiile publicate în volume, cu precizarea că în acest

caz se precizează şi titlul volumului (cules în italice sau subliniat), numele şi prenumele persoanei

care a îngrijit (coordonat) apariţia volumului, ediţia, editura, locul de apariţie, anul apariţiei şi

paginile la care se găseşte respectiva lucrare:

Chiciudean, Ion, Imaginile sociale despre naţiune; de la imaginile constituite spontan la posibilitatea

manipulării lor. Oportunitatea gestionării imaginilor sociale despre naţiune, în Investigarea

naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna,

Bucureşti,1998, p.209-246.

Anexele lucrării pot cuprinde: izvoare inedite reproduse integral sau parţial, profiluri de

imagine, hărţi, grafice, liste cronologice, ilustraţii, desene. Dacă lucrarea are mai multe ilustraţii este

necesar să se alcătuiască o listă a acestora.

Cuprinsul trebuie să conţină titlul fiecărui capitol cu paginile între care se află, anexele sunt

şi ele cuprinse aici. Cuprinsul poate fi plasat fie la începutul, fie la sfârşitul lucrării.

Times New Roman 12 la 1,5 rând, paginaţie: stânga 2,5 cm, dreapta, sus, jos 2 cm şi 30-

33 de rânduri cu text la o pagină.

4