reforma tratatului de la nisa

5/6/2018 Reforma Tratatului de La NISA - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/reforma-tratatului-de-la-nisa 1/102

REFORMA TRATATULUI

DE LA NISAPRIVIRE SPECIALA ASUPRA SISTEMULUIINSTITUTIONAL COMUNITAR EUROPEAN



Cuprins

ListaLista

Abrevieri .......................................................................................................Abrevieri .......................................................................................................................... 3................... 3

Introducere ...................................................................................................Introducere ...................................................................................................

............................. 5............................. 5

Capitolul I. ISTORICUL CONSTRUCTIEI EUROPENE

}I ORGANIZAREA INSTITUTIILOR SALE – ATRIBUTII SI

FUNCTIONAREI.1. Istoricul construc\iei

comunitare................................................................................ 6

I.1.1 Comunităţile europene în zilelenoastre....................................................... 8

I.1.2 Europa la sfârşitul primului războimondial................................................. 9

I.1.3 Europa la sfârşitul celui de-al doilea război

mondial................................. 10

I.1.4 Începuturile integrării în EuropaOccidentală..............................................11

I.2. Consiliul Uniunii

Europene........................................................................................ 12

I.3. Comisia Uniunii

Europene......................................................................................... 19

I.4. Parlamentul UniuniiEuropene................................................................................... 27

I.5. Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene................................................................…… 37

Capitolul II. ALTE ORGANE ALE INSTITU|IILOR EUROPENECapitolul II. ALTE ORGANE ALE INSTITU|IILOR EUROPENE

II.1. Organe prev`zute de

tratate....................................................................................... 41

II.2. Organe

tehnice..........................................................................................................

42

2



II.3. Organe înfiin\ate de Institu\iile Comunit`\ilor

Europene.......................................... 43

II.4. Organe

paracomunitare ............................................................................................

43Capitolul III. REFORMA TRATATULUI DE LA NISACapitolul III. REFORMA TRATATULUI DE LA NISA

III.1. Tratatul de la

Nisa.................................................................................................... 45

III.2. Reforma

institu\ional`..............................................................................................

52

III.3. Modific`ri generaleinstitu\ionale............................................................................ 53

III.4. Modific`ri ale tipurilor de instrumente

utilizate...................................................... 58

III.5. Reforma procedurilor de

decizie.............................................................................. 59

III.6. Modific`ri ale c@mpului material de

ac\iune........................................................... 61Concluzii........................................................................................................

................... 67

Bibliografie....................................................................................................

................... 72

Lista

Anexe............................................................................................................

........... 75

3



ABREVIERI

A.C.L. - Asocia\ia comer\ului liber

A.E.L.S. - Asocia\ia european` a liberului schimb

Art. -Articolul

A.U.E. - Actul unic european

B.E.I. - Banca european` de investi\ii

C.E. - Comunit`\ile europene

C.E.C.A. - La Communaute europeenne du charbon et de l'acier

(Comunitatea european` a c`rbunelui ]i o\elului)

C.E.E. - Comunitatea economic` european`

C.E.E.A.

sau EURATOM - Comunitatea european` a energiei atomice

C.E.S. - Comitetul economic ]i social

C.D.E. - Culegere de decizii europene

CJ. - Curtea de justi\ie

COREPER - Comitetul reprezentan\ilor permanen\i

C.P.E. - Cooperarea politic` european`

C.S.C.E. - Conferin\a pentru securitate ]i cooperare în Europa

E.C.U. -Unitatea monetar` european` (U.M.E.) a c`rei valoare

este determinat` dintr-un ansamblu de unit`\i monetare

F.E.D. - Fondul european de dezvoltare

F.E.D.R. - Fondul european de dezvoltare regional`

F.E.O.G.A. - Fondul european de organizare ]i garantare a

agriculturii

F.M.I. - Fondul monetar interna\ional

I.M.E. - Institutul monetar european

J.O.C.E. - Jurnalul oficial al Comunit`\ilor europene

O.C.E.D. - Organiza\ia pentru cooperare economic` ]i dezvoltare

P.E.S.C. - Politica extern` ]i de securitate comun`

P.N.B. - Produs na\ional brut

S.E. - Societate european`

S.E.B.C. - Sistemul european al b`ncilor centrale

4



S.E.E. / E.E.E. - Spa\iul economic european (cuprinde cele 15 state

membre ale U.E. ]i Norvergia, Islanda; Elve\ia a respins

printr-un referendum na\ional aderarea la S.E.E.;

Liechtenstein a aderat la mijlocul anului 1995 - iulie - la

S.E.E.) S.M.E. - Sistemul monetar european T.C.E. - Tratatul instituind Comunitatea European` TEMPUS -

Trans-European Mobility Programme for University

Studies (Program de Mobilitate Transeuropean` pentru

Studii Universitare)

T.P.I. - Tribunalul de prim` instan\`

T.U.E. - Tratatul asupra Uniunii Europene

T.V.C. / T.D.C. - Tariful vamal comun / Tarif "douanier" comun T.V.A. - Taxa pe valoarea ad`ugat`

U.E. - Uniunea european`

U.E.M. - Uniunea economic` monetar`

U.E.O. - Uniunea Europei Occidentale

Z.E.E. - Zon` economic` european`

5



INTRODUCERE

Extinderea Uniunii Europene implic` necesitatea unei structuri

institu\ionale eficiente care s` permit` afirmarea organiza\iei pe planmondial. Structura urmeaz` s` fie adaptat` pentru o Uniune cu 27 de state.

Conferinţa interguvernamentală şi-a încheiat lucrările pe 11

septembrie 2000 la Nisa printr-un acord asupra chestiunilor instituţionale

care nu fuseseră reglate la Amsterdam în perspectiva proiectatei extinderi

a Uniunii Europene. După semnare a urmat lungul proces de ratificare de

către statele membre, încheiat cu acceptul Irlandei în decembrie 2002 şi

intrarea în vigoare a tratatului la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa cuprinde doar principiile şi metodele de

repartizare a locurilor în Parlament, Consiliu şi Comisie, pe măsură ce ţările

noi vor adera, repartiţia exactă a locurilor urmând a fi determinate în

tratatele de adeziune. Principiul respectat în împărţirea locurilor este

egalitatea de tratament pentru \`ri cu talie comparabilă.

Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de co-legislator al

Parlamentului European, procedura de co-decizie urmând sa fie aplicata si în domeniile: lupta împotriva discriminarilor, coeziune economica si

sociala, vize, azil, imigra\ie.

Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justi\ie a

Comunit`\ilor Europene au fost, de asemenea, extinse.

Tratatul de la Nisa asigur` o baz` juridic` partidelor politice din

statele membre prin definirea unui statut care s` permit` mai ales

stabilirea unor reguli asupra modalit`\ilor de finan\are a acestora.A fost stabilit un num`r maxim de 732 de mandate în Parlamentul

European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam). La data

intr`rii în vigoare a Tratatului de la Nisa, unele state membre vor avea mai

pu\ini reprezentan\i în Parlament, de exemplu, Fran\a, care are momentan

87 de mandate, va avea numai 72. Num`rul de mandate prev`zut pentru

statele candidate va ramâne subiect al negocierilor de aderare.

În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate dou` proceduri

de vot: unanimitatea si majoritatea calificat`. În perspectiva viitoarei

extinderi, men\inerea unanimit`\ii, procedura care asigur` fiec`rui stat

6



drept de veto, ar putea face s` apar` obstacole în luarea deciziilor.

Majoritatea calificat` are la baz` un sistem de ponderare a voturilor în

cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din mini]trii statelor membre,

fiec`rui stat fiindu-i atribuit un anumit num`r de voturi, func\ie de

popula\ia sa.

7



Capitolul I.Capitolul I.

ISTORICUL CONSTRUCTIEI EUROPENE SI ORGANIZAREAISTORICUL CONSTRUCTIEI EUROPENE SI ORGANIZAREA

INSTITUTIILOR SALE – ATRIBUTII SI FUNCTIONAREINSTITUTIILOR SALE – ATRIBUTII SI FUNCTIONARE

"Actul unic european, prima revedere generală a tratatelor

comunitare, confirmă că, indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele 3

Comunităţi, ea nu se limitează la ele".

Cu toate că reflecţiile cu relevanţă comunitară aparţin, după unii autori,

"perioadei Antichităţii, când cucerirle romane au fost considerate ca

manifestări ale unei astfel de tendiţe", aceeaşi sorginte având şi încercările

de refacere a graniţelor fostului imperiu roman, menţionate în perioada luiCarol cel Mare, prezenta lucrare se va ocupa, îndeosebi, de studiul şi

analiza fenomenului comunitar de după anii 1900, mai exact de la sfârşitul

primului război mondial şi până în zilele noastre1.

I.1. Istoricul construc\iei comunitare

Comunităţile europene sunt organizaţii care, pornind de la necesităţileintegrării economice, au pregătit condiţiile pentru integrarea politică.

Procesul evolutiv a dus la adâncirea structurilor democratice şi

consolidarea puterilor acestora.

Paralel cu procesul evolutiv a avut loc şi extinderea numărului statelor

membre, de la cele 6, care au fost la început, până la cele 27 existente în

prezent.

Crearea Comunităţilor europene are ca temei planul lui RobertSchuman fost ministru de externe francez) care, în'anul 1950, a lansat

ideea "unei unităţi a Europei Occidentale".

Pornind de la această propunere, 6 ţări europene (Belgia, Franţa, Italia,

Germania, Luxemburg şi Olanda) au semnat, în 1951, la Paris, Tratatul

care a intrat în vigoare în 1952, instituind prima Comunitate europeană,

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A.).Această

Comunitate avea ca instituţii: Înalta Autoritate (instituţie suprastatală),Consiliul Special de Miniştri, Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună.După ce

1 Dick Leonard - Ghidul Uniunii Europene, Editura, Teora, Bucureşti, 2001, p. 65

8



a intervenit Tratatul de la Bruxelles, din 1965, intrat în vigoare în 1967

(numit şi Tratatul de unificare a Executivului), Comunitatea europeană a

cărbunelui şi oţelului dispune de aceleaşi instituţii ca şi celelalte două

Comunităţi, ulterior înfiinţate2.

Parlamentul european (una dintre instituţiile comune) decide folosireaexpresiei "Comunitatea europeană", în scopul de a desemna entitatea

politică suprastatală realizată prin tratatele de constituire. De menţionat

este faptul că, deşi această terminologie se foloseşte tot mai mult în

documentele comunitare, uneori aceasta vine în conflict cu prevederile

tratatelor de înfiinţare, fiecare dintre acestea având ca obiectiv stabilirea

unei "Comunităţi separate", precum şi cu referirile concrete la instituţiile

Comunităţii.De exemplu, denumirea iniţială a Comisiei, potrivit tratatului, este

"Comisia Comunităţilor europene", însemnând autoritatea executivă unică

pentru cele 3 tratate care stau la baza Comunităţilor.Comunitatea

economică europeană (C.E.E.), precum şi Comunitatea europeană a

energiei atomice (C.E.E.A.) au fost înfiinţate prin "Tratatele de la Roma",

încheiate în 1957, între aceleaşi 6 state membre ale Comunităţii europene

a cărbunelui şi oţelului.Comunitatea economică europeană este, de fapt,cea mai importantă dintre comunităţi cuprizând o sferă largă şi variată de

activităţi cu caracter economic şi are relaţii de asociere cu numeroase state

de pe diferite continente.

Aceasta şi-a sporit treptat numărul de membri (până a ajuns la cei 27

existenţi în prezent). O preocupare importantă a C.E.E. a fost şi aceea de a

încheia Acorduri de asociere cu ţări europene, precum: Islanda, Polonia,

Ungaria, Elveţia, Malta, Cipru, România şi forme colective de asociere custate din Africa, prin convenţiile succesive de la Yaounde (Yaounde I, 1964-

1969 şi Yaounde II, 1969-1975).

Acestea au fost înlocuite prin Convenţiile de la Lome (1975, 1991),

care au inclus şi state din Caraibe şi Pacific, sporind considerabil numărul

statelor asociate. Din perspectiva scopurilor urmărite, observăm că atât

C.E.C.A., cât şi C.E.E.A. (EURATOM) au în atenţie crearea unei Pieţe comune

2Augustin Fuerea - Institu ţ iile Uniunii Europene Editura Universul Juridic 2002, p. 58

9



a cărbunelui şi oţelului şi, respectiv, a materialelor şi echipamentelor

nucleare.C.E.E. intenţionează, potrivit Tratatului de la Roma3:

• realizarea unei uniuni vamale, economice şi monetare, prin

desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre

statele membre;• stabilirea unui tarif vamal comun (T.V.C./T.D.C.) şi a unei politici

comerciale comune faţă de terţi;

• promovarea liberei circulaţii a capitalurilor, serviciilor şi a forţei de

muncă şi realizarea unei politici economice comune în domeniul

agriculturii, trasporturilor, energeticii şi, în perspectivă, o politică bugetară

comună.

3 Diaconu Nicoleta - Sistemul Institu ţ ional al Uniunii Europene, Editura, Lumina Lex,Bucureşti, 2001, p87

10



I.1.1 Comunităţile europene în zilele noastre

Comunităţile europene (C.E.) numără în prezent 27 state membre, cu o

populaţie de peste 370 de milioane locuitori, şi reprezintă cel mai mareteritoriu comercial din lume.La l ianuarie 1993, C.E. au stabilit mersul

ireversibil către integrarea economică, monetară, socială şi politică.

A luat fiinţă Piaţa Unică şi au fost înlăturate o serie de bariere din calea

mişcării nestingherite a persoanelor, bunurilor, capitalului şi serviciilor pe

tot cuprinsul comunităţilor.

Tratatul asupra Uniunii europene creează o uniune economică şi

monetară, precum şi o uniune politică, acordând un statut aparte

cetăţenilor europeni, în acelaşi sens vine şi Acordul care stabileşte Spaţiul

Economic European între cele 27 state membre ale Comunităţilor şi statele

membre ale Asociaţiei europene al liberului schimb.De-a lungul istoriei

sale, construcţia europeană a fost marcată de 2 trăsături caracteristice care

o deosebesc de încercările anterioare de a uni naţiunile europene4:

a) Toate cele 3 Comunităţi (C.E.C.A., C.E.E. şi EURATOM) au fost

întemeiate pe baze economice solide. Acest lucru explică modul în care,

de-a lungul anilor, interesul reciproc şi interdependenţa crescândă au dat

naştere unei adevărate solidarităţi. Astăzi, integrarea economică sporită şi

prosperitatea celor 6 state fondatoare, şi o perioadă relativ mai scurtă

pentru celelalte state care au aderat la Comunităţi între anii 1973 şi 1995,

determină ca nici unul dintre statele membre să nu aibă intenţia de a părăsi

scena Comunităţilor europene (ar avea prea mult de pierdut). Dimpotrivă,

fenomenul este invers, de aderare şi asociere şi a altor state la

Comunităţile europene.

b) Comunităţile europene se bazează pe tratate legale, pe care statele

membre trebuie să le respecte. Litigiile sau conflictele dintre statele

membre şi Comisie sau celelalte instituţii comunitare sunt rezolvate de

către Curtea de Justiţie (Tribunalul european), legile sunt bine cunoscute

de oricine şi legea prevalează între membrii Comunităţilor şi instituţiile

acestora.În prezent, atingerea scopurilor prevăzute în tratate (îndeplinirea

celor 4 libertăţi - libertatea de mişcare a persoanelor, bunurilor, capitalului

4 Manolache Octavian - Tratatul de la Nisa, Editura, All Beck, Bucureşti, 2002, p.14

11



şi serviciilor - şi îndeplinirea politicilor comune în cât mai multe zone) a

determinat, şi încă mai determină, un transfer progresiv de suveranitate de

la. statele membre către instituţiile europene (mai ales către Comisie),

astfel încât ele să poată îndeplini hotărârile adoptate de Consiliul de Miniştri

(în special sub formă de regulamente, directive şi recomandări, careformează împreună legislaţia europeană).

Scopurile propuse de Comunităţile europene sunt duse la îndeplinire

prin intermediul politicilor comune (în domeniul agriculturii, al pescuitului,

al transporturilor, al mediului înconjurător, al comerţului exterior, al

concurenţei, al dezvoltării, al politicii regionale, al energiei, al uniunii

vamale ş.a.) şi al acţiunilor comune (cercetare, dezvoltare, telecomunicaţii,

coordonarea politicilor economice ale statelor membre în scopul asigurăriicoeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale, uniunii economice şi

monetare).

Succesul Comunităţilor europene şi capacitatea lor de a atrage din ce

în ce mai mulţi membri se datorează, îndeosebi, următoarelor trăsături

esenţiale5:

- o bază economică solidă care generează independenţă şi

solidaritate;- respectarea legii, caracterizată prin tratate obligatorii care definesc

clar îndatoririle şi competenţa instituţiilor comunitare şi prin

existenţa Curţii de Justiţie;

- un proces democratic de luare a hotărârilor, caracterizat prin

compromis şi consens.

Această combinaţie originală de pragmatism şi principii teoretice a

f ăcut ca, întotdeauna, Comunităţile europene să iasă din marile perioade decrize şi să treacă peste multe şi mari obstacole, păstrându-şi identitatea şi

coeziunea, f ără a pierde din vedere obiectivele propuse.

Realizările cele mai mari ale Comunităţilor europene le putem

sintetiza, după cum urmează:

• asigurarea unei păci durabile între ţările membre, după secole de

conflicte armate;

• întotdeauna Comunităţile europene î şi ating scopurile prin acorduridemocratice, f ără a deveni creuzetul în care identităţile naţionale şi locale5 L’Europe de la A a Z - Guide de l’integration Europeenne

12



dispar. Diversitatea şi respectul pentru varietatea culturală joacă un rol de

seamă în viaţa Comunităţilor. Traducerea fiecărui document oficial în cele

11 limbi oficiale încurajează totodată dezvoltarea limbilor şi culturilor

minoritare.

I.1.2 Europa la sfârşitul primului război mondial

La data de 11 noiembrie6 1918, când s-a sfârşit primul război mondial,

aproape întreaga Europă zăcea în ruine. Bilanţul a fost tragic şi neiertător.

Numărul persoanelor ucise se ridica la peste 10 milioane, în timpul

conflictului a avut loc "Revoluţia din Octombrie" din Rusia, în scopul

menţinerii păcii, popoarele au fost împărţite. Harta geopolitică europeană

arăta altfel la acest început de veac. Tratatul de la Versailles a pus capăt luptelor, iar Statele Unite au

jucat, pentru prima oară, un rol important în afacerile .europene. «Liga

Naţiunilor» a fost înfiinţată în scopul rezolvării pe cale paşnică a

eventualelor viitoare dispute. O mare parte a vechii Europe a fost

reorganizată. Aceasta a fost împărţită în 38 de state, iar graniţele au fost

mărite cu 8000 de kilometri. Atât acest lucru, cât şi faptul că Statele Unite

şi Uniunea Sovietică nu au avut un rol important în cadrul «Ligii Na ţiunilor» însemna că pacea rămânea, totuşi, caracterizată de fragilitate şi

sensibilitate deosebite.

I.1.3 Europa la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial o mare parte din

economia europeană era distrusă, în aceeaşi situaţie se găseau şi foarte

multe aşezări umane, milioane de oameni rămânând f ără un adăpost sau locde muncă. Alianţa din timpul războiului, încheiată în Occident, nu mai era

valabilă, iar, în Estul Europei, Uniunea Sovietică î şi mărea sferele de

influenţă.Eşuarea Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul

pactului de război dintre Occident şi Uniunea Sovietică. Evenimentele de la

Praga, din februarie 1948, precum şi cele de la Berlin, din primăvara lui

1949, au mărit tensiunea şi au confirmat de fapt că, Europa s-a aflat sub

dominaţia celor două mari puteri, Rusia şi America, deşi în două moduri6 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept Institu ţ ional Comunitar European, ediţia a-V a,Editura. Actami, Bucureşti, 2000, p,9.

13



diferite. Europa Occidentală a acelui timp se temea de puterea Uniunii

Sovietice şi f ăcea eforturi considerabile pentru a găsi soluţia potrivită

combaterii puterii ei militare.La numai 7 săptămâni de la capitularea

Germaniei naziste şi cu numai 6 săptămâni înainte de lansarea bombei de

la Hiroşima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat «Carta NaţiunilorUnite» (în 1945), la Sân Francisco, în Statele Unite7.

În anul 1946, în cadrul unui discurs istoric ţinut la Zurich, în Elveţia,

primul-ministru de război al Marii Britanii, Winston Churchill, vorbea despre

necesitatea existenţei unor aşa-zise «State Unite ale Europei». Vara anului

1947 a fost marcată de Planul american Marshall, care era lansat în scopul

reconstruirii economiei europene. Astfel, s-a oferit ajutor tuturor ţărilor din

regiune, ajutor care nu a fost acceptat decât de cele care urmau săconstituie Europa Occidentală.În anul1949, 6 ţări din Estul Europei (Uniunea

Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia) şi fosta

Germanie democrată au semnat acorduri de ajutor economic reciproc

(COMECON). Cu timpul aceste acorduri s-au extins şi în afara graniţelor

Europei, ajungând până în Cuba. Tot în anul 1949 a fost semnat "Pactul

Atlanticului de Nord" punând astfel bazele NATO. în anul 1945 fusese

semnat "Pactul de la Varşovia".Referitor la Iugoslavia, reţine atenţia faptulcă nu a devenit niciodată membră a Comeconului sau a Pactului de la

Varşovia.

7 Valentin Constantin - Documente de baz ă ale Comunit ăţ ii şi Uniunii europene, Ediţia a-II-a, Editura, Polirom, Iaşi, 2002, p. 61

14



I.1.4 Începuturile integr`rii în Europa Occidentală.

Istoria evidenţiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru

ca europenii să se gândească mai profund la necesitatea şi posibilitatea

realizării unităţii lor pe cale paşnică. Guvernele democratice din Occident,hotărâte să nu repete greşelile trecutului, au căutat calea ieşirii din impas şi

au ales soluţia integrării lor în plan economic şi politic. Astfel, în anul 1948

a fost înfiinţată Organizaţia de cooperare economică europeană în scopul

administrării Ajutorului Marshall din America (care a devenit mai târziu

Organizaţia de cooperare economică şi dezvoltare, OCED), iar în anul 1949

a luat fiinţă Consiliul Europei. Uniunea vamală dintre ţările Beneluxului

(Belgia, Olanda şi Luxemburg) a intrat în vigoare încă din anul 1948, cavariantă de cooperare economică între diverse ţări. Un rol important îi este

atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au f ăcut primele demersuri în

scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinând funcţia de şef

al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de

cărbune şi de oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către un

organism supranaţional. Planul pentru Comunitatea europeană a cărbunelui

şi oţelului (CECA), anunţat la 9 mai 1950 de către ministrul de externe alFranţei, Robert Schuman, a constituit un nou început pentru Europa (De

atunci ziua de "9 mai" a devenit ZIUA EUROPEANĂ, fiind sărbătorită în

fiecare an, inclusiv de România din anul 1995). «Planul Schuman», menit

să evite o nouă conflagraţie mondială, punând ramurile de bază ale

industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui

tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii Europei8.

Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18aprilie 1951 a fost semnat «Tratatul de la Paris», între Belgia, Franţa,

Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de jos. CECA şi Adunarea sa

parlamentară au fost înfiinţate la 10 august 1952 intrând în vigoare

Tratatul de la Paris, iar Jean Monnet a devenit primul Preşedinte al înaltei

Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului. Cele 6 ţări «din prima linie» a construcţiei

comunitare au aprobat, la 26 mai 1956, raportul politicianului belgian, Paul

Henry Spaak, pe tema unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în

8 Dick Leonard - Ghidul Uniunii Europene, Editura, Teora, Bucureşti, 2001, p. 52

15



domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare. Acest fapt a condus la

semnarea «Tratatelor de la Roma», pe data de 25 martie 1957, de către

cele 6 ţări. «Tratatele de la Roma» au pus bazele Comunităţii economice

europene (CEE) şi ale Comunităţii europene a energiei atomice (CEEA sau

EURATOM). în acest fel au luat fiinţă cele 3 Comunităţi europene. Tratatele europene şi-au propus ca obiective9: promovarea dezvoltării

economice şi ridicarea nivelului de trai al oamenilor, urmărind în acelaşi

timp evitarea războiului şi consolidarea păcii şi a libertăţii. Scopul declarat al

tratatelor europene a fost şi este acela de a crea o «legătură cât mai

strânsă între popoarele Europei».

I.2. Consiliul Uniunii Europene

Organizarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul10 reprezintă toate statele membre.

Ca organ interguvernamental, exprimă legitimitatea statală a

Comunităţilor. Fiind un colegiu de reprezentanţi guvernamentali, articolul l

din Tratatul de la Bruxelles prevede: "fiecare guvern delegă pe unul dintre

membrii săi", chiar dacă, uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt

reprezentate printr-un înalt funcţionar.Dacă ministrul Afacerilor Externe

este considerat, uneori, ca principalul reprezentant al ţării sale în Consiliu,

practica a consacrat participarea la reuniuni, de acest fel, şi a altor miniştri,

cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanţelor, al

industriei ş.a., în funcţie de ordinea de zi.

Aceştia din urmă participă fie alături de miniştrii Afacerilor Externe,

fie, de cele mai multe ori, singuri.

Generalizarea Consiliilor Sectoriale -denumite "Consilii Specializate" -

care au, natural, tendinţa de a elabora o politică proprie, se străduieşte să-şi

păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate şi coerenţă cu

9 Augustin Fuerea - Drept Comunitar european Caiet de seminar Ed. Pro Universalis 2005,p. 3410 Guy Isaac, Droit communautaire général, 4-e edition, Masson, Droit Scič ncesEconomiques, p.p 52-58, 85-87 şi Jean Boulois, Droit institutionnel de communautéseuropéenns, 4-e edition, avec reférences au Traité sur l’union Européenne,Montchrestien, 1994, p.p.72-74.

16



grave prejudicii (contradicţiile se manifestă între politica agrară comună şi

politica afacerilor externe sau politica bugetară, în special).Discuţii se

impun, de asemenea, şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al

"Consiliului general" (Afaceri externe).Consiliul Comunităţilor europene

(consiliul de Miniştri) nu se confundă, deci, cu Consiliul european format dinşefi de stat şi guvern (organism politic), creat prin Actul unic european şi,

cu atât mai mult, nu se confundă cu Consiliul Europei.

Func ţ ionarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul î şi desf ăşoară activitatea pe baza unei reglementări date de

tratatele încheiate şi, mai ales, de Regulamentul interior elaborat, în baza

art.5 al Tratatului de la Bruxelles. Actualul regulament a fost publicat în

J.O.C.E. nr.1.268 din 25.10.1979, modificat de J.O.C.E. nr.1.291/97 din

15.10.1987.

Consecinţele de natură juridică ce decurg din prevederea conform

căreia "Consiliul se constituie din reprezentanţii statelor membre şi fiecare

guvern delegă în Consiliu pe unul dintre membrii săi", sunt următoarele11:

-numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor

membre pot face parte din Consiliu;

-nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din

Consiliu;

-fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.

Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a

modului de deliberare şi a existenţei organelor auxiliare.

a) Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare stat

membru, pentru o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată prin ultimul act de

adeziune, în anul 1995 au deţinut preşedinţia Franţa (din ianuarie până în

iunie) şi Spania (din iulie până în decembrie), în anul 1996 asigură

preşedinţia Italia şi Irlanda, pentru ca în anul 2000 preşedinţia să aparţină

Portugaliei şi Franţei, în plus faţă de tratate, care nu-i conferă decât

responsabilităţi secundare şi procedurale, găsim dezvoltările practice care

au dat un statut veritabil preşedinţiei, (cf. M.Agral, Preşedinţia Consiliului

R.M.C. 1975, 163 şi J.Loos Dewast, Preşedinţia în cadrul instituţional al

11 Augustin Fuerea - Manualul Uniunii Europene, Editutra, Actami, Bucureşti, 2001, p. 147

17



Comunităţilor europene R.M.C., 1984, 31): "Rolul său intern" s-a întărit

treptat, pe măsura înmulţirii "Consiliilor specializate" şi, de asemenea, prin

relaţiile din cadrul Comisiei ca "autor de compromis". "Rolul extern" se

dezvoltă în raporturile cu Adunarea, ca şi în domeniul relaţiilor externe.

b) Organele auxiliare:- Secretariul general al Consiliului este un organism cu suport logistic

care reuneşte mai mulţi funcţionari şi, în general, constituie un cabinet

colectiv de conducere asigurând permanenţa şi garantând stabilitatea.

- Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Existenţa sa ca

organism este relativ recentă, fiind fondat numai prin Regulamentul

interior al Consiliului, înainte de a fi menţionat într-o manieră lapidară, prin

articolul 4 al Tratatului de la Bruxelles ("un comitet compus dinreprezentanţi permanenţi ai statelor membre, care are ca sarcină pe aceea

de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt

conferite de acesta") a ocupat un loc important în sistemul deciziei

comunitare, (cf. J.Salmon, Reprezentanţii permanenţi pe lângă C.E. şi

EURATOM în misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale,

Bruxelles, 1971, 561; Von Rijin, la COREPER în Comunităţile lărgite, C.D.E.,

1972, 637; A.Maugas Martin, Participarea COREPER-ului la procesul dedecizie comunitară C.D.E., 1980, 25).

Este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor

permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde

provin.Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său,

însărcinat să-şi convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o

apără şi de cea a Consiliului pe lângă propria sa capitală. COREPER este, în

acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul în care o anumită opiniecomunitară a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv depăşirea

opiniilor statelor membre şi ale Consiliului.

Instanţă de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările

multiplelor grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu

pe temele cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse când din

colaboratori ai ambasadorilor, rezidenţi la Bruxelles, când din experţi veniţi

din capitale. COREPER se străduieşte să uşureze activitatea miniştrilor

18



rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care experţii nu le-au tranşat;

în plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.

c) Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special

pentru agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul regiunilor; Comitetul

monetar şi Comitetul economic şi local.Consiliul se reuneşte la convocarea Preşedintelui, din iniţiativa

acestuia, ori a unuia dintre membrii săi sau chiar la solicitarea f ăcută de

Comisie. Sesiunile Consiliului sunt foarte frecvente (până acum s-au ţinut

peste 140) şi de multe ori lungi (în 1986, de exemplu, Consiliul a ţinut 79

de sesiuni, într-un total de mai mult de 107 zile reunite; unele sesiuni

"maraton" pot să se prelungească mai multe zile)12.

Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise. Numai membrii Comisieiau acces şi dreptul la cuvânt. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de

miniştrii înşişi. Totodată, atunci când este vorba de chestiuni mai puţin

importante şi când intervine un acord unanim între reprezentanţii

permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu f ără a

mai avea loc discuţii (partea A a ordinii de zi).

d) Reguli şi metode de votare.

Renunţând la regula clasică de drept internaţional, conform căreiaegalitatea suverană a statelor nu concordă decât cu unanimitatea şi dreptul

de veto, autorii tratatelor consacră 3 modalităţi de a vota.

- Votul majorităţii simple. Ca şi în dreptul comun nu este solicitat decât

în cazurile limită.

-Votul în unanimitate. Prezintă acea particularitate de a fi

incontestabil, chiar dacă unul sau mai multe state se abţin. Veto-ul

pretinde un act pozitiv. Câmpul său de aplicare nu este de neglijat. Chiardupă terminarea perioadei de tranziţie, subzistau, de exemplu, în Tratatul

C.E.E., 27 de dispoziţii care prescriau recursul unanimităţii. A.U.E. a

menţionat aceste clauze de unanimitate în domeniile constituţional şi

quasiconstituţional (art.138, 201, 235, 237 ş.a,), dar le-a redus în

domeniile politicilor comune şi, mai ales, ale armonizării legislaţiilor

naţionale unde ele sunt, de acum, excepţionale (art.51, 57(2), 99, 100,

100A(2), 103(2), 130D, 130I, 130J, 130Q, 130S; cf, de asemenea, art.712 Diaconu Nicoleta - Sistemul Institu ţ ional al Uniunii Europene, Editura, Lumina Lex,Bucureşti, 2001, p. 128

19



C.E.E.A. pentru programele de cercetare şi investiţie ale EURATOM), f ără a

presupune că în toate domeniile, Consiliul nu se poate limita la o

propunere a Comisiei ca la cea a unanimităţii (149 C.E.E.).

Votul majorităţii calificate face obiectul unei organizări elaborate

special, având grijă să evite a da statelor membre "mici" un roldisproporţionat, care să ducă la rupturi importante.

În Tratatele de la Roma, voturile statelor sunt ponderate, în func ţie de

un criteriu general, demografic, politic şi economic (Germania, Franţa,

Italia şi Regatul Unit al Marii Britanii - 10 voturi; Spania - 8 voturi; Belgia,

Grecia, Olanda şi Portugalia - 5 voturi; Austria şi Suedia - 4 voturi;

Danemarca, Islanda şi Filanda - 3 voturi şi Luxemburg - 2 voturi),

majoritatea (2/3) fiind 58 de voturi din 87. Aceasta semnifică faptul că niciun stat membru nu dispune de o minoritate de blocare (nici măcar unul din

cele 2 "mari")- La fel, cei 5 "mari", singuri, nu pot minoriza pe cei 10

"mici", în sfârşit, când Consiliul statuează afară de propunerea Comisiei, că

cele 58 de voturi necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puţin 10

state membre, înseamnă că reprezintă pentru minoritate o protecţie

suplimentară, în Tratatul C.E.C.A., ponderea ţine cont de importanţa fiecărui

stat în materie de producţie de cărbune-oţel. Art.28 are ca efect interdicţiaca două puteri siderurgice (adică asigurând fiecare cel puţin 1/9 din

producţia totală), să se opună unei decizii, acestea putând fi minorizate.

Votul majoritar, astfel organizat, înlocuind treptat unanimitatea,

pentru a deveni principal la sfârşitul perioadei de tranziţie, este marea

inovaţie a tratatelor comunitare prin care s-a dorit să se vadă principalul

simbol al "supra-naţionalităţii". Dar, punerea sa în aplicare a fost contestată

de către Franţa, chiar când urma să se generalizeze (către finalul perioadeide tranziţie, la sfârşitul celei de-a doua etape).

Importanţa votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează

statele mici de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât

membrii mai puternici pot, de regulă, să fie aduşi la opţiunea dorită prin

procedee care ţin de presiunea politică13.

Acest principiu contribuie la egalitatea statelor membre şi se

constituie într-un fundament solid al Constituţiei Comunităţilor.13 Filipescu Ion - Drept institu ţ ional comunitar european, ediţia a IVa (1999), Editura, Actami, Bucureşti, p. 58

20



În ciuda acestei originale şi bine orientate abordări conceptuale,

importanţa majorităţi i a rămas în practică foarte mică. Motivul î şi are

sorgintea tn anul 1965, când Franţa, temându-se că interesele vitale în

finanţarea politicii generale agricole erau ameninţate, a blocat luarea

deciziilor în Consiliu pentru mai mult de 6 luni, prin practicarea "politiciiscaunului gol (liber)".

Problema a fost rezolvată în 29 ianuarie 1966 prin "Pactul Luxemburg"

(Compromisul de la Luxemburg), care prevede că, în situaţia deciziilor care

se referă la interesele importante ale unui număr mare de state membre,

Consiliul se va strădui, într-un interval de timp rezonabil, să găsească soluţii

care să poată fi adoptate de către toţi membrii, respectând atât interesele

lor, cât şi cele ale Comunităţilor.Delegaţia franceză a accentuat că ea consideră normal ca, în aceste

situaţii, discuţiile să continue până când se ajunge la o "înţelegere

unanimă".

"Pactul Luxemburg" nu prevede soluţii pentru cazurile în care

unanimitatea se dovedeşte a fi imposibilă, dar se limitează la recunoaşterea

faptului că între statele membre există încă divergenţe de opinii referitoare

la acest subiect.Înţelegerea a reuşit, totuşi, să pună capăt impasului. A fost pur şi simplu

lăsat la latitudinea statelor membre (să decidă acestea), astfel încât oricare

dintre ele poate cere unanimitatea pentru orice decizie considerată a fi

majoră şi luată în Consiliu.

În acest fel, fiecare stat membru are practic dreptul de veto.

Situaţia care a degenerat din capacitatea de decizie a Consiliului a

fost considerabil îmbunătăţită prin Actul unic european14

.Deşi nu era posibil să se abroge în unanimitate toate regulile, s-a căzut

de acord, pentru a accepta votul majoritar, de exemplu, pentru

armonizarea prevederilor legislative şi administrative privind înfiinţarea şi

funcţionarea pieţei interne, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi

dezvoltarea tehnologică şi de mediu.

14 Popescu Andrei; Jinga Ion - Organiza ţ ii europene şi euroatlantice, Editura, Lumina Lex,Bucureşti, 2001, p. 69

21



Oricum, excepţiile de la regula generală a votului majoritar erau f ăcute

în cazul taxelor, al libertăţii de mişcare a muncitorilor şi al drepturilor şi

intereselor salariaţilor, zone în care unanimitatea este, încă, cerută.

Cele 6 delegaţii constată dacă există divergenţe care ar conduce la

concilieri ce ar duce la rezolvarea completă a problemei.Întoarcerea lapracticarea votului în cadrul Consiliului ar fi trebuit sa fie favorizată de

modificarea regulamentului său interior din 20.07.1987 în termenii căruia:

"Consiliul procedează la vot la iniţiativa Preşedintelui său. Preşedintele

poate, de altfel, să deschidă procedura de votare la iniţiativa unui membru

al Consiliului sau Comisiei atunci când majoritatea membrilor ce compun

Consiliul se pronunţă în acest sens".

Repunerea în discuţie a votului majoritar a fost elementul determinantal "derivei interguvernamentale" a Consiliului, membrii săi uitând că ei

constituie o instituţie comunitară şi se comportă, în exercitarea atribuţiilor

lor, ca o conferinţă diplomatică.

Deliberarea - Preşedintele stabileşte o ordine de zi provizorie, ordine

de zi care se aprobă prin adoptarea de către Consiliu. In continuare, se fac

precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se cere votul,

deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părţi (capitole):- partea A: Este dată de punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer

dezbateri, nefiind necesar nici votul participanţilor. Pentru punctele

înscrise în această parte s-a obţinut acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul

organismelor Consiliului. Sunt, totuşi, înscrise în ordinea de zi pentru că,

formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;

- partea B: Cuprinde problemele (punctele existente pe ordinea de zi)

care impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prinvotul participanţilor. Ca procedură, reţinem faptul că, după desf ăşurarea

deliberărilor, dezbaterilor, de regulă, se ajunge la un punct de vedere

comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptându-se sau,

problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre

rediscutare în organismele Consiliului. Organele auxiliare (unele dintre ele

le-am prezentat deja) sunt: Secretariatul general, Direcţiile, Serviciile şi

Comitetele. Cel mai important Comitet este Comitetul ReprezentanţilorPermanenţi (COREPER), format din înalţi funcţionari (la nivel de

22



ambasadori), câte un adjunct (ministru plenipotenţiar) şi experţi

guvernamentali, în cadrul acestui comitet se desf ăşoară întreaga dezbatere

a problemelor comunitare, după aceea se introduc la punctul A al ordinii de

zi (numai dacă s-a realizat acordul) ori la punctul B (în situaţia în care nu s-

a obţinut acordul).

Atribu ţ iile Consiliului Uniunii Europene

Este dificil de realizat o prezentare sintetică a atribuţiilor Consiliului,

atât pentru faptul că ele rezultă dintr-o multitudine de dispoziţii dispersate

în 3 tratate (articolele: 26 C.E.C.A., 145 C.E.E. şi 115 C.E.E.A.), toate

acestea fiind, în esenţă, dispoziţii de trimitere, cât mai ales pentru că

evoluţia fundamentală a modelului instituţional între Tratatul de la Paris şi

Tratatele de la Roma a constat în deplasarea centrului de greutate al

sistemului în favoarea Consiliului al cărui rol auxiliar, a devenit dominant.

Încercând, totuşi, o sistematizare a acestora, le reţinem pe

următoarele15:

se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu

coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile

statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice

naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;

în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să

îmbrace şi un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai

insistent, despre realizarea Uniunii europene, uniune care

întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;

al doilea mare grup de atribuţii ale Consiliului vizează aspectulcompetenţei normative de principiu, şi anume:

Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu

Parlamentul, aşa cum ar fi posibil să se înţeleagă la prima

vedere), cel puţin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând

regulamente şi directive;

unele atribuţii, în materie

normativă, au fost delegate de către Consiliu, Comisiei, prin procedura15 Valentin Constantin - Documente de baz ă ale Comunit ăţ ii şi Uniunii europene, Ediţia a-II-a , Editura, Polirom, Iaşi, 2002, p. 162

23



delegării de putere, procedură acceptată prin Actul unic european (acest

lucru se întâmplă şi pentru că organismul Consiliului este supus unor

permanente fluctuaţii politice existente în statele membre, Comisia

demonstrând o mare stabilitate);

În cadrul Tratatului C.E.C.A., Consiliul î şi păstrează un rol neobişnuitpentru el ca organ consultativ şi de tutelă a Comisiei (înalta Autoritate).

Astfel, în anumite cazuri, el este doar consultat, alteori, însă, el este

chemat să-şi expună părerea conformă (de exemplu, pentru a constata

"stadiul crizei manifeste", art.58) uneori pentru unanimitate. El este cel ce

poate autoriza Comisia să fixeze dobânda împrumutului plecând de la l %

(art.50). în afara iniţiativei Comisiei, el poate prescrie punerea în aplicare a

unui regim de cote de producţie (art.58) sau de preţuri maxime sauminime (art.61).

Alte prerogarive.Consiliul elaborează proiectul de buget şi are ultimul

cuvânt cu privire la cheltuielile obligatorii. În cadrul UEM, el fixează

orientările generale şi face recomandări statelor Uniunii (articolele123-4CE

şi 122CE, fostele articole 109-L4 şi respectiv 109K). În contul Comunităţii

sunt, de asemenea, încheiate acorduri internaţionale, Comisia putând fi

instruită în timpul negocierilor.În sfârşit Consiliul poate interveni în revizuirea tratatelor şi se poate

constituii în garant al respectării idealurilor democratice (drepturile omului,

libertăţile...).

24



I.3. Comisia Uniunii Europene

Organizarea Comisiei Uniunii Europene

Comisia europeană reprezintă elementul executiv al Comunităţilor

(Uniunii europene).

Este compusă din 20 de membri care au un statut de independenţă

faţă de guvernele naţionale, cu toate că sunt numiţi de acestea.Repartiţia

celor 20 de locuri, din cadrul Comisiei, pentru cele 15 state membre ale

Uniuni Europene, este următoarea:

a) cele cinci state "mari" - Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit al

Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Spania - dispun de câte două locuri.b) celelalte zece state, "mai mici", ca întindere - Belgia, Danemarca,

Grecia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda şi Suedia

- au desemnat câte un singur reprezentant.Numărul membrilor Comisiei

europene, la fel ca şi în cazul celorlalte organe instituţionale, este variabil,

modifîcându-se în funcţie de numărul statelor membre.

Tratatul de la Bruxelles, f ăcând referire la condiţiile de fond pe care

trebuie să le îndeplinească membrii Comisiei, la art.ll, arătă că ele nutrebuie căutate decât printre naţiunile statelor membre, în sensul că aceştia

(comisarii) trebuie să aibă cetăţenia statelor care îi desemnează.

Art.10, al aceluiaşi Tratat de la Bruxelles, cu privire la natura şi locul

Comisiei între celelalte instituţii, arată că "î şi exercită funcţiile, în deplină

idependenţă în interesul general al Comunităţilor". Această independenţă se

manifestă, îndeosebi, în raporturile delegaţilor cu statele membre, în

îndeplinirea sarcinilor lor, delegaţii - reprezentanţi nu solicită şi nu acceptăinstrucţiunile nici unui guvern sau ale altui organism. Pentru aceasta,

inclusiv funcţionarii comunitari, dispun de o serie de privilegii şi imunităţi,

înscrise în Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor

europene din 8 aprilie 1965.

Cu ajutorul acestora se urmăreşte şi realizarea unor garanţii efective în

sensul asigurării independenţei reale faţă de statele membre, a

reprezentanţilor şi a funcţionarilor comunitari în relaţiile cu stateletrimiţătoare.Între privilegiile şi imunităţile comunitare reţin atenţia,

25



îndeosebi, cele ce urmează:-imunitatea de jurisdicţie pentru actele

săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, ca oficiali ai Comunităţilor

europene, imunitate care î şi menţine efectele şi după încetarea activităţii în

cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în

continuare;-scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitatea atribuţiilor lor, de către organele comunitare.

De fapt, la învestirea în calitatea de reprezentant al statului, fiecare

comisar se angajează, printr-o procedură solemnă, să respecte pe întreaga

perioadă a învestiturii, precum şi după aceea, obligaţiile ce îi revin. Ei

prestează, astfel, un jurământ în faţa Curţii de justiţie.

Totodată, este obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini, de

independenţă, şi din partea statelor membre care, încă de la început, s-auangajat să o respecte, excluzând orice încercare de a influenţa, într-un

sens sau altul, pe oricare dintre membrii Comisiei.

Din aceste considerente, delegaţilor le sunt interzise toate activităţile

care sunt incompatibile cu demnitatea primită. Le este interzis, spre

exemplu, să fie membri ai Parlamentelor naţionale sau ai Parlamentului

european.

Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar aduce avantaje la încetareamandatului, încălcarea acestor obligaţii se sancţionează de către Curtea de

justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei. Un alt aspect este şi cel

potrivit căruia independenţa acestei instituţii se manifestă şi în

responsabilitatea sa politică în faţa Parlamentului european.

Mandatul comisarilor poate înceta în următoarele situaţii16:

- deces;

- moţiune de cenzură a Parlamentului;- demisie voluntară;

- demitere din oficiu.

În cazul decesului, al demisiei voluntare şi al demiterii din oficiu,

statele membre în cauză î şi pot desemna noii reprezentanţi în Comisia

europeană.Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi

propusă de statele membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii.

16 Cătălina Drăghiciu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu ,Viorel Marcu - Instrumentele juridiceale Uniunii europene, Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 57

26



Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblul ei ori de către

Consiliu, în oricare dintre cele două situaţii pronunţarea revine în

competenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.

La început, comisarii erau numiţi pentru un mandat de 4 ani. De la 23

ianuarie 1995 acest mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitateareînnoirii) pentru a face să coincidă activitatea fiecărei Comisii cu cea a

Parlamentului european, care, sub aspectul mandatului parlamentarilor

durează tot 5 ani. Acest fapt permite Parlamentului european să acorde un

vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi începe activitatea, consolidându-

i, astfel, legitimitatea democratică17.Cei 20 de comisari au responsabilităţi

asemănătoare celor pe care le au miniştrii care fac parte dintr-un guvern

naţional. Deosebirea constă în aceea că "ministerele" Comisiei poartădenumirea de Directorate Generale (D.G.), care, la rândul lor, sunt formate

din mai multe directorate, aşa cum un minister este compus din mai multe

departamente18.

Funcţionarii publici din cadrul Comisiei europene reprezintă o

categorie distinctă de personal şi numără peste 17.000 de persoane din

cele peste 27.000 câte se află angrenate în activităţile tuturor organelor

comunitare.Urmează, ca pondere, în ordine descrescătoare: Parlamentul, Consiliul,

Curtea de conturi şi Curtea de justiţie.

Naţionalitatea funcţionarilor publici, la fel ca şi în cazul delegaţilor

statelor membre, este dată de statele membre ale Comunităţilor europene

reprezentate. Funcţiile comunitare nu pot fi ocupate decât de cetăţenii

statelor membre.

De regulă, aceste funcţii sunt scoase la concurs, concurs anunţat prinintermediul Jurnalului Oficial al Comunităţilor europene.Spunem "de

regulă", deoarece funcţiile de directori generali (numiţi şi funcţionari de

rangul Al) şi cele de directori (cunoscuţi şi sub denumirea de funcţionari de

rangul A2) nu se ocupă prin concurs, ci ei sunt numiţi de instituţiile cărora

aparţin (şefii acestor instituţii), urmarindu-se realizarea unei repartiţii

echilibrate între toate statele membre a demnităţiilor respective.

17 Comisia europeană, Documentaţie europeană, Uniunea Europeană : vecinul t ă u,Luxembourg 1995, p.13.18 Delegaţia Comisiei europene în România, Euro-info, nr.2, februarie 1995, p.7.

27



Atribuţiile funcţionarilor publici, răspunderea acestora, privilegiile şi

imunităţile respective, modul de rezolvare a conflictelor de muncă ş.a., sunt

tot atâtea probleme înscrise în documentul ce poarta denumirea de

"statutul funcţionarilor publici" (valabil pentru toţi funcţionarii Consiliului,

Comisiei, Parlamentului, Curţii de justiţie şi Curţii de Conturi).Unele organe, cum este cazul Băncii europene de investiţii, au realizat

statute proprii, care prezintă unele particularităţi. Personalul Băncii nu are

statut de funcţionari comunitari, fiind angajaţi pentru perioade

nedeterminate.Conflictele de muncă ce apar între funcţionari şi

Comunităţile europene sunt în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă

pentru soluţionare.Comisia mai are în compunere şi agenţi care pot fi:

angajaţi temporar (numai pentru prestarea anumitor activităţi) ori angajaţipentru perioade nedeterminate având un statut asemănător cu cel al

celorlalţi funcţionari publici, mai sus menţionaţi.Personalul din

compartimentul translatori şi traduceri, ce numără peste 3000 de angajaţi,

completează paleta compoziţiei Comisiei europene.Comisia este un

organism de tip guvernamental cu activitate permanentă.

Are o structură colegială şi se compune din: membrii Comisiei,

serviciile şi organele auxiliare.Ca organism colegial, Comisia este condusăde Preşedintele şi Vice-Preşedinţii acesteia, desemnaţi prin acordul comun

al statelor membre, pentru o perioadă de 2 ani, cu posibilitatea reînoirii

mandatului.

Procedura este aceeaşi ca şi pentru numirea membrilor

Comisiei.Practica tinde să consacre o rotaţie a conducerii între delegaţii

reprezentanţi ai statelor membre. Mai multe propuneri au fost f ăcute în

sensul angajării Parlamentului european la alegerea PreşedinteluiComisiei» sub forma unui vot de învestitură, precum şi asocierea

Preşedintelui la alegerea membrilor Comisiei fapt care consolidează poziţia

politică a Preşedintelui, favorizând în acest fel formarea unei veritabile

echipe şi, deci, accentuează, în bună măsură, autoritatea şi coeziunea

Comisiei.

Rolul Preşedintelui rămâne, în esenţă, de ordin administrativ,

convocând şi prezidând reuniunile Comisiei, şi protocolar, reprezentândComisia în exterior.

28



Aspectul politic al atributelor Preşedintelui rămâne, încă, în stadiul de

deziderat.Comisia dispune şi de un Secretariat General, care are sarcina

de a-l asista pe Preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor privitoare la

coordonarea activităţilor interne şi asigurarea relaţiilor curente cu celelalte

instituţii.Chiar dacă are un caracter, prin excelenţă, colegial, Comisiaprocedează la o repartiţie foarte precisă a răspunderilor, între membru ce o

compun, pe domenii proprii de activitate, domenii pe care, de altfel, le şi

coordonează.Sub aspect strict structural, organizatoric, Comisia europeană

are în compunere, în prezent, 26 de Directorate Generale (similare

ministerelor din sistemele naţionale), directorate generale care la rândul

lor sunt constituite din mai multe directorate, aşa cum ministerele au în

compunere mai multe departamente.Toate sunt distribuite, potrivitrepartiţiei portofoliilor, între cei 20 de comisari.

Fiecare comisar este asistat în activitatea pe care o desf ăşoară de un

"cabinet", care este format dintr-o echipă de consilieri.

Directoratele Generale, care există în prezent în număr de 26, aşa cum

am arătat, sunt următoarele19:

D.G.I: Relaţii externe: politică comercială, relaţii cu America de Nord,

Extremul Orient, Australia şi Noua Zeelandă;D.G.IA:Relaţii externe: Europa şi noile state independente, PESC,

serviciu extern;

D.G.IB:Relaţii externe: Mediterana de Sud, Orientul Mijlociu şi

Apropiat, America Latină, Asia de Sud şi Sud-Est şi cooperarea Nord-Sud;

D.G. II:Afaceri economice şi financiare;

D.G. III:Industrie;

D.G. IV:Concurenţă;D.G. V:Mijloace, Relaţii industriale şi Afaceri sociale;

D.G. VI:Agricultură;

D.G. VII:Transporturi;

D.G. VIII:Dezvoltare;

D.G. IX:Personal şi Administraţie;

D.G. X:Informaţie, Comunicare, Cultură, Audiovizual;

D.G. XI:Mediu înconjurător, Securitate nucleară şi Protecţie civilă;19 Joel Rideanu, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés europeennés, 3eedition, LG.DJ, 1999,,p365.

29



D.G. XII:Ştiinţă, Cercetare şi Dezvoltare;

D.G. XIII:Telecomunicaţii, Transmiterea informaţiei şi

valorificareacercetării;

D.G. XIV:Pescuit;

D.G. XV:Piaţa internă şi Servicii financiare;D.G. XVI:Politică regională şi coeziune;

D.G. XVII:Energie;

D.G. XVIII:Credit şi investiţii;

D.G.XIX:Bugete;

D.G. XX:Control financiar;

D.G. XXI:Vamă şi Fiscalitate indirectă;

D.G. XXII:Educaţie, Formare şi Tineret;D.G. XXIII:Politica întreprinderii, Comerţ, Turism şi Economie socială;

D.G, XXIV:Politica consumatorilor.

Numărul Directoratelor Generale, precum şi împărţirea lor pe domenii

de activitate nu sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.

Pe lângă cele 26 de Directoare Generale, în structura Comisiei mai

intră20:

- Biroul statistic;- Biroul juridic;

- Biroul de traduceri;

- Biroul pentru ajutorul umanitar al Comunităţilor;

- Servicii ş.a.

Func ţ ionarea Comisiei Europene

Regula generală în materie este cea potrivit căreia Comisia europeană

funcţionează reunindu-se o dată pe săptămână şi ori de câte ori este

necesar.

Întrunirile, care au loc miercurea, sunt precedate şi pregătite prin

reuniuni ale şefilor de cabinet. După desf ăşurarea şedinţelor Comisiei, joia la

prânz, au loc întâlniri cu reprezentanţii mass-media (conferinţe de presă),

20 Mazilu Dumitru - Integrarea europeană . Drept comunitar şi institu ţ ii europene, Editura,Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 136

30



urmărindu-se, în acest fel, o informare promptă a opiniei publice

comunitare şi internaţionale.Şedinţele Comisiei nu sunt publice.

Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de

comisari, numite "colegii", chiar dacă fiecare dintre comisari are

răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate,după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în func ţie de

materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează

principiul "răspunderii colective" pentru deciziile adoptate.

Şedinţele desf ăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor

mai importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante

reuniunea şefilor de cabinet este suficientă.

Preşedintele Comisiei este cel care îi convoacă pe comisari în şedinţe,şi tot acesta stabileşte ordinea de zi.

Pentru desf ăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri

speciale, şi anume21:

a) procedura scrisă;

b) procedura delegării.

Procedura scrisă. Constă în faptul că fiecare comisar face

propunerile pe care le consideră necesare domeniului pe care îlcoordonează şi le comunică în scris, celorlalţi comisari. Aceştia, la

rândul lor, pot formula observaţii şi pot să propună amendamente.

Dacă nu formulează observaţii ori amendamente, propunerile se

consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, f ără a mai urma şi o

altă procedură. Dacă, însă, se formulează amendamente, propunerile

urmează să fie discutate în plenul Comisiei şi numai după aceea devin

decizii.Procedura delegării. Este cea în cadrul căreia un comisar poate

acţiona în numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare,

precis definite, folosindu-se sistemul mandatarii.

Atribu ţ iile Comisiei Uniunii Europene

Tratatele comunitare atribuie Comisiei, ca rol principal, pe acela de a

exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestui interes. De

21 Ferreol Gilles - Dic ţ ionarul Uniunii europene, Editura, Polinom, Iaşi, 2001, p. 147

31



asemenea, Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare,

din acest punct de vedere, în faţa Parlamentului european. Acest rol,

foarte generic exprimat, se traduce prin existenţa a două categorii de

instrumente pe care Comisia le are la dispoziţie, şi anume:

norme de drept comunitar elaborate de Comisie, în domeniiproprii ori în altele stabilite şi transmise de Comisie;

directivele, recomandările şi avizele formulate de Comisie

pentru statele membre, care nu sunt norme direct aplicabile, ci

sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se

conformeze în timp.

Un atribut esenţial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării

tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât şi de către statele membre. în virtutea acestui atribut, Comisia poate să declanşeze anumite proceduri

juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre

îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate. Pentru aceste considerente,

Comisia este cunoscută în doctrină şi sub denumirea de "păzitor (paznic) al

tratatelor". Comisia dispune, de asemenea, de o procedură cu ajutorul

căreia poate să "urmărească" un stat comunitar care nu-şi îndeplineşte

obligaţiile ce-i revin din tratate. Există şi posibilitatea abilitării Comisiei învederea aplicării amenzilor pentru operatorii economici. Aceasta, deoarece

sunt situaţii în care operatorii economici trebuie să se conformeze

dispoziţiilor Comisiei. Dacă nu o fac, atunci Comisia le aplică amenzi.

Concluzia care se impune, este aceea conform căreia Comisia elaborează

norme de drept comunitar, dar dispune şi de mijloace juridice care o

transformă într-un adevărat paznic al tratatelor comunitare.

Ca organism executiv, Comisia se ocupă de implementarea bugetuluicomunitar şi de administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în

legislaţia secundară.

Mai extinse decât puterile executive primare sunt puterile derivate,

transferate Comisiei de către Consiliu. Comisia este motivul puterii în fa ţa

politicii comunitare. Este punctul de plecare pentru fiecare acţiune

comunitară. Având dreptul de iniţiativă, este cea care trebuie să prezinte

Consiliului propunerile şi proiectele pentru legislaţia comunitară. Subaspectul activităţilor pe care le desf ăşoară, Comisia nu dispune de libertate

32



deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze

numai dacă interesele Comunităţilor o cer.

La nevoie, Consiliul poate să ceară Comisiei, în temeiul prerogativelor

sale, să redacteze propuneri. Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt:

1- engleza;2- franceza;

3- germana.

Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite, însă, în

toate cele 11 limbi oficiale (în mod practic, toate limbile statelor membre

ale Comunităţilor europene sunt limbi oficiale), şi anume:

1- daneza 5-germana 9-portugheza2- engleza 6-greaca 10-spaniola3- finlandeza 7-italiana 11-suedeza.4- franceza 8-olandeza

Reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele statelor membre,

precum şi şedinţele desf ăşurate împreună cu Parlamentul european

beneficiază de traduceri în şi din toate cele 11 limbi.

Comisia administrează diversele fonduri şi programe ale Comunităţilor,

incluzându-le şi pe cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara

Comunităţilor.

Dacă este cazul, Comisia dă posibilitatea de a urmări infracţiunile.

Infracţiunile particulare sunt rezolvate, în principiu, de autorităţile

naţionale, dar Comisia poate aplica chiar ea sancţiuni de o formă generală

-prevăzute în Tratatul C.E.C.A., în materie de concurenţă - prevăzute în

Tratatul C.E.E. şi în materie de control al securităţii - privind EURATOM

(constituite prin Tratatul EURATOM).

În legătură cu statele, numai un control comunitar este conform cu

natura Comunităţilor.În afară de anumite proceduri speciale (prevăzute de

art.: 80; 90; 93; 97; C.E.E.), Comisia dispune în numele a 3 tratate (88-

C.E.C.A.; 169-C.E.E.; 14-CE.E.A.) de procedura generală la infracţiune, ce îi

permite, în termenii unei instanţe prestigioase, să sesizeze Curtea de

justiţie care să constate "lipsurile" reproşate. Comisia poate chema la

respectarea tratatelor fie pe cale de recurs în contencios, fie pe calea

competenţei consultative a Curţii (228-C.E.E.).

Referitor la rolul Comisiei, în sensul iniţiativei, reţine atenţia faptul că,

încă din anii 1970, s-a putut constata erodarea acestei laturi a acţiunii ei şi

33



modificarea puterii de negocieri. Comisia, în intenţia-i lăudabilă de a le

vedea acceptate, a introdus în elaborarea propunerilor sale un element de

"prenegociere" (utilizarea instrumentului de comunicare, care serveşte la

efectuarea unui sondaj politic al Consiliului sau a documentului de lucru al,

serviciilor care sunt discutate pe grupuri sau în COREPER) care, pe de oparte, a întârziat punerea la punct a anumitor texte (la sfârşitul lui 1982,

cartea verde

"Perspective ale finanţelor bugetului comunitar", din noiembrie 1979,

nu fusese urmată de nici o propunere formală de creare de noi resurse

proprii), pe de altă parte, a condus la neacceptarea textelor decât pe baza

celui mai mic numitor comun. A rezultat că viziunea şi perspectiva

comunitară, căreia Comisia ar trebui să-i fie garanta, sunt foarte desreconsiderate. în plus, din diverse raţiuni ce ţin, înainte de toate, să

generalizeze recursul în unanimitate, chiar pentru chestiuni mai puţin

"importante", capacitatea sa de a face să se accepte compromisuri s-a

diminuat, "puterea de negociere" a Comisiei fiind în căutarea punctelor de

sprijin în special în Parlamentul ales.

Ca instituţie executivă a tratatelor şi actelor Consiliului, Comisia este

cea mai îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune.Este chemată, în primul rând, să adopte măsuri de execuţie cu

deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii cu

caracter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este gestionara

ansamblului de Fonduri Comunitare (Fondurile social-europene, F.E.O.G.A.;

F.E.D.R.), chiar şi a celor ce nu sunt încă bugetare.

În domeniul extern Comisia îndrumă negocierea (228 C.E.E.)

acordurilor cu ţările terţe, iar în executarea mandatelor Consiliului,reprezintă Comunităţile.În sinteză, rolul Comisiei se rezumă, după cum

urmează, la22:

• asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare;

• iniţiativă legislativă, sub forma propunerilor de regulamente şi

directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;

• chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor

comunitare.22 Cătălina Drăghiciu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu ,Viorel Marcu - Instrumentele juridiceale Uniunii europene, Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 178

34



Pe scurt, acestea pot fi prezentate astfel:

- iniţiere;

- supraveghere;

- îndeplinire.

I.4. Parlamentul Uniunii Europene

Organizarea Parlamentului Uniunii Europene.

Sub aspectul compoziţiei şi recrutării, remarcăm că, încă din anul 1951,

autorii tratatelor (art.21 al Tratatului C.E.C.A. şi art. 138 al Tratatului

C.E.E.) au susţinut clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie

aleşi cu "sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate

statele membre" şi, de asemenea, să se reglementeze punerea sa în

aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să fie formată din

delegaţi desemnaţi de Parlamentele naţionale, după procedura stabilită de

fiecare stat membru. Primele alegeri directe au avut loc abia la 7 iunie

1979, după traversarea mai multor obstacole politice şi tehnice.

La 20 septembrie 1976, Consiliul a fost în măsură să adopte "Actul

pentru alegerea reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu universal direct".

Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanţi ce compun

Adunarea şi repartizarea între diferitele state membre a fost destul de

dificilă. De la ultima lărgire (1.01.1995), Parlamentul european cuprinde

626 membri.Statele membre nu au putut să se pună de acord asupra unei

"proceduri electorale uniforme", totul confirmând că, oricât de bune ar fi

obiectivele şi rezumarea regulilor de competenţă prevăzute în articolul

138.3 al Tratatului C.E.E, la acest efect, "Actul" nu răspunde ridicându-se la

acelaşi nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat

membru prin dispoziţii naţionale. Fiecare stat era liber să adopte un anume

tip de scrutin, conform tradiţiilor electorale naţionale. Toate statele au

procedat astfel, mai puţin Franţa, care a încălcat tradiţia celei de-a V-a

Republici alegând scrutinul proporţional, adică împărţirea restului la cea

mai puternică jumătate, în liste blocate şi pragul de 5% voturi. Franţa a

35



invocat istoria elactorală pe care o are folosind cadrul naţional, adică o

circumscripţie electorală unică23.

Proiectul procedurii electorale uniforme", adoptat de Adunare la 10

martie 1982 prevedea ca în fiecare stat membru dreptul de vot să fie

recunoscut şi cetăţenilor altor state care au timp de 5 ani o reşedinţă în acelstat. Este reţinută şi reprezentarea proporţională în cadrul regional

(circumscripţiile nu puteau alege nici mai puţin de 3, nici mai mult de 15

reprezentanţi), ceea ce implica o profundă organizare a regulilor în vigoare

în Franţa şi Regatul Unit.

În ce priveşte statutul membrilor, dispoziţiile aplicabile la alegerile

europene, care sunt înscrise în "Act", sunt foarte sumare. Ele trimit, în

special, fie la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel maides, la legislaţiile naţionale, legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi

parlamentarilor europeni. Reprezentanţii statelor membre se aleg pentru o

perioadă de 5 ani. "Actul" pune capăt unei lungi controverse, autorizând,

f ără a impune, cumulul mandatului european cu cel parlamentar naţional

(art.5). Uniunea personală, care stabilea sistemul vechi, este astăzi o

excepţie (cam 9/10 dintre aleşi au un mic mandat european, aspect care

are relevanţă asupra "frecvenţei" şi "stilului" participări lor), în schimb,alesului european i se interzic, constant, o serie de funcţii la nivel

comunitar (membru al Comisiei, al Curţii de justiţie; funcţionar sau

reprezentant al instituţiilor). Apartenenţa la guvernul unuia dintre statele

membre are în vedere să nu prejudicieze libertatea fiecărui stat de a fixa,

la nivel naţional, o serie de incompatibilităţi pe care le va considera fireşti24.

În materie de imunitate, dispoziţiile Protocolului asupra privilegiilor şi

imunităţ îlor Comunităţii, din 1965, (art.9 şi 10) sunt expres menţinute învigoare. Alesul european beneficiază, în timpul mandatului său, de

imunitate, fapt ce îl pune la adăpost de toate urmările opiniilor sau

voturilor date în exerciţiul funcţiunii. Beneficiază, de asemenea, şi de

inviolabilitatea recunoscută membrilor parlamentului din ţara sa.

Parlamentul european, renunţând (sub presiunea guvernelor, în

special a celui francez si a celui britanic) la exercitarea suveranităţii în

23 Legea din 07.07.1977; Decretul din 28.02.1979;J.O.R.F.din 01.03.1979.24 În Franţa, legea din 07.07.1978 cu privire la asigurarea egalităţii de tratare adaugădispoziţiile codului electoral aplicabil deputaţilor.

36



materie legislativă, arată că dispoziţiile naţionale sunt cele care guvernează

problema indemnizaţiilor parlamentare şi regimul impunerii lor,

suprapunându-1, în general, celui al indemnizaţiilor naţionale. Acest fapt

generează inegalităţi materiale, dificil de admis între aleşii europeni

provenind din ţări diferite, în detrimentul, considerabil, al britanicilor şi alitalienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un regim

generos de avantaje şi indemnizaţii pentru persoana mandatată la acest

nivel.

Func ţ ionarea Parlamentului Uniunii Europene

Adunarea Comună a C.E.C.A. adoptase imediat o funcţionare de tipparlamentar, consacrată prin Tratatele de la Roma şi accentuată apoi de

Parlamentul ales.

Adunarea î şi stabileşte singură regulamentul interior25, capacitatea

folosită este nu numai pentru a organiza funcţionarea internă, ci şi pentru a

optimiza condiţiile de exercitare a puterilor sale şi a relaţiilor sale cu alte

instituţii.

Preşedintele, vice-preşedinţii şi chestorii, aleşi pentru 2 ani şi jumătate,formează biroul. Biroul lărgit are în compunere, în plus, şi pe preşedinţii

grupurilor politice, în cadrul lucrărilor Adunării, ca şi în domeniul relaţiilor

externe, Preşedintele joacă un rol determinant.

Parlamentul are în compunerea sa comisii permanente şi temporare

(sau speciale), care urmăresc problemele în detaliu şi pregătesc avizele pe

care le cere Consiliul, ca şi rezoluţiile de iniţiativă ale Parlamentului. Fiecare

membru al Parlamentului este, în principiu, membru plin (cu drepturidepline) al unei comisii şi membru supleant al alteia. După alegerea

directă, anumite comisii î şi ţin public unele şedinţe.

În termenii articolului 139 al Tratatului C.E.E., "Adunarea se întruneşte

într-o sesiune anuală în fiecare a doua zi de marţi din luna martie", aceasta

fiind sesiunea rdinară. Se poate reuni, însă, şi în sesiuni extraordinare, în

practică, sesiunea anuală nu este niciodată închisă. Perioadele de lucru

pentru Adunare se înscriu în cadrul unei săptămâni din fiecare lună, mai

25 Parlamentul a adoptat un nou regulament la 26.03.1989,J.O.C.E., nr.C90 din 24.01.1981

37



puţin luna august. Acest fapt nu exclude posibilitatea întâlnirilor în sesiuni

suplimentare, mai scurte, datorate, în principal, problemelor de buget.

Între perioadele de sesiune, două săptămâni sunt rezervate lucrului în

cadrul comisiilor.Ordinea de zi pentru sesiunile Parlamentului este stabilită

de către Biroul lărgit, în colaborare cu Consiliu şi Comisia. Voturile datepentru punctele înscrise în ordinea de zi sunt grupate, pentru o mai bună

evidenţă, către sfârşitul fiecărei perioade a sesiunii. Şedinţele Parlamentului

sunt publice.

38



Atribu ţ iile Parlamentului Uniunii Europene.

Parlamentul este singura instituţie căreia i-au sporit considerabil

puterile (competenţele) atât prin modificarea formală a tratatelor

institutive (tratatele din 1970 şi 1975 cu privire la buget), cât, mai ales,prin acordurile interinstituţionale. Redactorii Tratatelor de la Roma îî

stabiliseră, în special, "competenţe de control şi deliberare" (Tratatul

C.E.C.A., art.137). în prezent, Parlamentul european a reuşit să obţină, pe

lângă competenţele bugetare, şi un rol important în materie legislativă şi în

materie de relaţii externe.

a) Control politicReprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe care o are

Parlamentul european, se materializează, în primul rând, în dezbaterile

organizate, ocazie cu care diferitele organe de acţiune sunt chemate să-şi

susţină activităţile şi orientarea în plan politic. Maniera de lucru este

profundă. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluţii prin

care se face cunoscută poziţia faţă de o anumită problemă.

În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activităţii

desf ăşurate de cele 3 Comunităţi. Comisia î şi întocmeşte chiar un program

de lucru anual, care este avut în vedere la elaborarea discursului-program

al Preşedintelui Comisiei, prezentat în sesiunea din luna februarie a fiecărui

an, Discursul este urmat de o dezbatere generală asupra politicii trecute şi

viitoare, încheiată printr-o rezoluţie asupra politicii generale a

Comunităţilor, în ce priveşte "primul program de acţiune" prezentat de

Comisie după intrarea în funcţie, la fiecare 4 ani, acesta tinde să devină un

program de legislatură, iar dezbaterile care urmează îmbracă forma unor

dezbateri de învestitură, Parlamentul având posibilitatea să le limiteze

printr-un vot formal al unei moţiuni de învestitură (formă a controlului

politic).

Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către

conducerea Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la

preşedinţie, reprezintă încă un element forte al controlului politic.

După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul

cooperării politice şi au loc transformări asemănătoare şi pentru

39



perfecţionarea mecanismelor controlului politic prin: dezbateri, declaraţii

ale Preşedintelui în exerciţiu al conferinţei miniştrilor Afacerilor Externe,

rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului european, întocmite de către

consilierul pentru Afacerile Externe de pe lângă preşedinţie şi altele.

Parlamentul european, instituţie deliberativă, poate sesiza oriceproblemă care consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile

Comunităţilor, inclusiv cooperarea politică. Problemele se examinează în

cadrul comisiilor, se dezbat în şedinţe plenare (atunci când este cazul),

Parlamentul f ăcându-şi publică poziţia, adoptând o rezoluţie.

Întrebările, pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei, în virtutea

dreptului conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E., constituie tot un

instrument de control. După ce sunt formulate, atât întrebările, cât şirăspunsurile sunt date publicităţii.

Instituţia Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea

unei moţiuni de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze (conform

art, 144 al Tratatului C.E.E.). fotre anii 1970 şi 1977 au fost depuse 4

moţiuni, dintre care 2 au fost supuse la vot, f ără a obţine majoritatea

necesară26, împotriva Consiliului, ca organ interguvernamental, această

formă de sancţionare este practic inexistentă.

b) Competenţă Bugetată.Ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului european şi îi

permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu

Consiliul.

În etapa actuală a competenţelor, puterea bugetară este instrumentul

privilegiat prin care se poate exprima voinţa politică a Parlamentului.

Articolul 203 din Tratatul C.E.E., în redactarea sa din anul 1957, nu

acorda Adunării (actualului Parlament) decât o competenţă consultativă. Ca

şi alte instituţii, într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii.

Anteproiectul de buget era pregătit de către Comisie. Proiectul de buget,

hotărât de Consiliu, era transmis Adunării, care avea dreptul să-1 dezbată şi

să propună modificări. După aceea, Consiliul era cel care hotăra definitiv

bugetul.

26 În anul 1999, a fost formulată şi depusă o astfel de moţiune generând drept efectedemiterea întregii Comisii.

40



Făcând să triumfe teza pe care a elaborai-o, conform căreia

contribuţiile financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resurse

proprii ale Comunităţilor, Parlamentul a reuşit să impună o creştere a

competenţei în materie de buget. Adunarea a devenit, în acest fel, gra ţie a

două modificări succesive ale dispoziţiilor financiare originare (Tratatele: dela Luxemburg din 22.04.1970 şi de la Bruxelles din 22.07.1975),

codeţinătoare a autorităţii (competenţei) bugetare. De acum, ea împarte cu

Consiliul competenţele bugetare după un sistem inedit, bazat pe

prevederile articolului 203 al Tratatului C.E.E., care, din anumite

perspective, este ambiguu şi care, în practică, favorizează înclinarea

balanţei către Parlament.

Declaraţia comună a Parlamentului, a Consiliului şi a Comisiei, din 30iunie 1982, vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele

dispoziţii litigioase ale articolului 203 din tratatul deja menţionat, că este

necesar să se evite reînnoirea conflictelor pe teme bugetare, conflicte care

se repetă începând cu 1975 în fiecare an şi se manifestă între cele 2

autorităţi bugetare.

Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi şi 2/3 din

sufragii exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară caun nou proiect să-i fie supus aprobării de către Consiliu.

Folosirea unei astfel de arme, de natură a perturba grav funcţionarea

Comunităţilor, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord

politic important al Parlamentului cu Consiliul. Experienţa Parlamentului de

a respinge, la 15 ianuarie 1979, bugetul pentru anul 1980 i-a lăsat un gust

amar.

Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxellesdin 1975, a transferat Parlamentului competenţa de a descărca Comisia

asupra executării bugetului. De atunci, Consiliul nu mai intervine decât pe

calea unei simple recomandări, în acelaşi timp, articolul 206.4 al Tratatului

C.E.E., cu privire la Curtea de Conturi, confirmă expres competenţa pe linia

controlului permanent al executării bugetului pe care Parlamentul o

exercită prin intermediul comisiei sale de control bugetar.

41



c) Atribuţiile Parlamentului Uniunii Europene în materielegislativă

Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionale în

materie legislativă. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei,

nici competenţa de decizie rezervată Consiliului.

Competenţa codecizională a Parlamentului, revendicată la rang de

principiu (conform art.36 al proiectului de tratat al Uniunii europene),

există numai în domeniul "micilor revizuiri" (Tratatul C.E.C. A. art.95). în

rest, Parlamentul are numai statut de asociat la legislaţia de grade diferite,

după Oare actul intră în câmpul de aplicare al uneia sau alteia dintre cele 3

proceduri:

- procedura consult ă rilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se

Consiliului să decidă f ără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra

propunerii Comisiei; este prevăzută prin texte într-un număr oarecare de

circumstanţe (19 articole în Tratatul C.E.E., 12 în Tratatul C.E.E.A. şi 8 în

A.U.E.), uneori foarte generale;

- procedura în ţ elegerii: rezultă din "Declaraţia comună a Adunării,

Consiliului şi Comisiei", adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea

angajamentelor "vârfului" de la Paris, din decembrie 1974; în virtutea

acestui acord, s-a instituit o procedură de înţelegere între Adunare şi

Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide atunci când

Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de Adunare; Comisia de

înţelegere, compusă din membrii Consiliului şi dintr-o delegaţie a

Parlamentului, condusă de Preşedintele său, la lucrările căreia participă şi

Comisia, are ca scop ajungerea la un acord între cele 2 instituţii, în

principiu, cu o amânare de 3 luni; când punctele de vedere ale celor 2

instituţii sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie să dea o nouă

propunere şi Consiliul să decidă; acest mecanism se aseamănă cu

procedura Comisiei mixte paritare (Adunare Naţională - Senat) din sistemul

francez; procedura se aplică decât unei părţi restrânse a domeniului

legislativ şi, în practică, se deschide numai dacă fiecare dintre cele 2 părţi a

recunoscut că este aplicabilă.

- procedura cooper ă rii: a fost introdusă de Actul unic european (A.U.E.)

şi, de acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul

C.E.E.; câmpul de aplicare vizează deciziile luate cu majoritate calificată de

42



către Consiliu în domeniile pieţei interne, politicii sociale, coeziunii

economice şi sociale şi cercetării; este reglementată exhaustiv în articolul 6

al Actului unic european şi permite Parlamentului să influenţeze direct

modalităţile de luare a deciziilor prin Consiliu, f ără a repune în cauză dreptul

ultimului cuvânt al acestuia şi nici rolul de motor al Comisiei.

d) Atribuţiile Parlamentului Uniunii Europene în materie de relaţiiexterne

În situaţia în care tratatele se limitează să prevadă intervenţia

Parlamentului numai pentru acordurile de asociere (articolele 238 al

Tratatului C.E.E. şi 206 din Tratatul C.E.E.A.), sub forma unei consultări

ulterioare, deci înainte prin concluzia Consiliului, acesta a obţinut să fie

informat în cursul întregului proces diplomatic, atât cu acordurile deasociere, cât şi cu acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe, în

termenii procedurii numite "Luns-Westerterp" (după numele preşedintelui

Consiliului care a acceptat aceasta), Parlamentul primeşte din timp şi cu

titlu oficial (în comisii) o informaţie asupra acordurilor internaţionale şi

poate, astfel, să procedeze la o primă dezbatere de orientare în şedinţă

plenară, înainte chiar de deschiderea negocierilor. Permanent sunt

informate apoi Comisiile parlamentare, înaintea semnării acordului, unreprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor27.

După semnare, dar înainte de concluzie, Parlamentul este informat, în

adunare plenară, asupra esenţialului acordurilor comerciale. Este consultat

formal asupra concluziei acordurilor economice, dispunând de o adevărată

competenţă codecizională pentru acordurile de asociere. Conform

articolului 238 aliniatul 2 al Tratatului C.E.E., modificat de A.U.E., Consiliul

nu poate conchide decât după ce are "părerea conformă" a Parlamentului.Membrii Parlamentului european se aleg pentru o perioadă de 5 ani.

Ultimele alegeri au avut loc în iulie 1999. Viitoarele alegeri se vor ţine în

iulie 2004.

Parlamentarii dispun de săli de şedinţe şi birouri permanente în

Bruxelles (Belgia), dar se reunesc o săptămână pe lună în şedinţa plenară la

Strasbourg (Franţa). Secretariatul Parlamentului european se găseşte la

Luxemburg.27 Cătălina Drăghiciu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu ,Viorel Marcu - Instrumentele juridiceale Uniunii europene, Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 87

43



Cu toate că mulţi dintre membrii Parlamentului ar dori ca acesta să se

găsească în permanenţă în vecinătatea Comisiei şi Consiliului, în Bruxelles,

Franţa şi Germania consideră faptul că Parlamentul se reuneşte în capitala

Alsaciei destul de des, este un simbol al unităţii lor postbelice şi al

respingerii războiului.Privită din perspectiva compoziţiei Parlamentului european, problema

este foarte delicată, deoarece este necesar să se găsească un număr optim

de membri, care să-i asigure funcţionarea, trebuind să fie reprezentate

proporţional toate statele membre. De asemenea, se impune a fi avută în

vedere şi situaţia primirii de noi state membre. Aşa fiind, până la întrunirea

Consiliului european de la Edinburgh, în anul 1992, compoziţia

Parlamentului european era de 518 membri. Cu acest prilej, datorităreunificării Germaniei, s-a decis trecerea la mărirea numărului de membri,

ajungând la 562. De la l ianuarie 1995 Parlamentul european numără 626

membri. Cele mai multe locuri le deţin acum Germania (99), Franţa,

Regatul Unit al Marii Britanii şi Italia (fiecare 87). Cele mai puţine locuri

fiind repartizate astfel: Danemarca - 16, Irlanda - 15 şi Luxemburg - 6.

În ce priveşte modalităţile concrete de alegere, tratatele prevăd o

procedură uniformă pentru toate statele, dar, în practică, o asemeneaprocedură nu a fost adoptată, fiecare stat membru aplicând în acest sens

legile naţionale pentru desf ăşurarea alegerilor.

Există, însă, unele norme în Actul din 1976 privind alegerea

Parlamentului european, în sinteză prezentate, acestea sunt28:

nimeni nu poate vota decât o singură dată;

se votează între joia şi duminica săptămânii prevăzută ca dată a

alegerii; toţi cetăţenii în vârstă de peste 18 ani au drept de vot (este

singurul punct comun cu dispoziţiile naţionale);

unele state acordă drept de voi numai naţionalilor, altele şi

resortisanţilor străini din statele membre ale Comunităţilor;

eligibilitatea: în unele state candidaturile se depun

independent, iar în altele numai pe liste ale partidelor.

28 Leicu Corina - Drept comunitar , Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 64

44



Parlamentul european, deşi reprezintă vocea democratică a popoarelor

statelor membre, îndeosebi până la intrarea în vigoare a Actului unic

european din 1987, nu a avut puteri deosebit de mari. S-a bucurat, mai

ales, de dreptul de a fi consultat, de multe ori neluându-i-se în consideraţie

poziţia exprimată, deşi avea chiar posibilitatea blocării bugetului Consiliuluişi modificarea unor puncte ale acestuia.

Actul din 1976 şi Regulamentul interior al Parlamentului stabilesc

statutul parlamentarilor, care cuprinde următoarele aspecte:

- alegerea lor se face pentru un mandat cu o durată de 5 ani;

- parlamentarii votează individual, personal, neputând fi legaţi prin

mandate ori instrucţiuni ale statelor;

- se bucură de privilegii şi imunităţi specifice parlamentarilor;

- există şi anumite incompatibilităţii, de asemenea, specifice calităţii

de parlamentar (ex.: persoanele care au dobândit un astfel de

statut nu pot fi membre ale guvernelor naţionale din statele

comunitare, membre ori funcţionari ai vreunei instituţii sau organ

comunitar).

În structura organizatorică a Parlamentului un Ioc important îl ocupă

organele directoare care sunt date de birou şi biroul lărgit.

-Biroul - este format dintr-un preşedinte, mai mulţi vicepreşedinţi, aleşi

pentru 2 ani şi jumătate şi chestori, membrii ai biroului cu drept de vot

consultativ;

-Biroul l ă rgit - este formal din biroul propriu-zis şi preşedinţii grupărilor

politice din Parlament.

Parlamentul mai cuprinde şi diverse formaţiuni cum ar fi: grupările

politice; comisiile şi delegaţiile.-Grupă rile politice - reunesc deputaţii de aceeaşi orientare politică,

indiferent de statul în care au fost aleşi.

Pentru a forma o grupare politică este nevoie de un număr minim de

deputaţi. Nu este obligatoriu ca toţi deputaţii să fie înscrişi într-o anumită

grupare politică. Pot exista şi deputaţi neinscrişi;

-Comisiile - pot fi: permanente, temporare şi de anchetă;

-Delega ţ iile - parlamentare au o componenţă hotărâtă de grupărilepolitice,iar competenţa le este stabilită de către Parlament. Funcţionarea şi

45



deliberarea - sunt conforme regulilor proprii oricărei adunări legislative

naţionale.

Astfel, Parlamentul (prin membrii săi) se reuneşte în sesiuni care sunt

prevăzute prin regulamentul interior.

Pentru fiecare sesiune se stabileşte ordinea de zi, se poartă discuţii cuprivire la problemele înscrise pe ordinea de zi, au loc intervenţii, se

formulează amendamente ş.a. Cu privire la dezbateri, regula generală este

că acestea sunt publice, mai puţin atunci când Parlamentul decide altfel,

cu două treimi din numărul total al deputaţilor prezenţi29.

Atribuţiile Parlamentului european se regăsesc în tratatele originare

care fac vorbire despre funcţia de control a acestui organism democratic.

La început, însă, nimic nu s-a f ăcut în această materie. Ulterior i s-auconferit atribuţii în materie bugetară, iar prin Actul unic din 1987 s-a

stabilit o procedură de cooperare în adoptarea unor acte instituţionale.

Deci, atribuţiile Parlamentului european sunt30:

de asigurare a controlului politic general;

de participare la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare

(legislativă);

de decizie, propriu-zise, în materiere bugetară (adoptă bugetulComunităţii);

de participare la relaţiile externe.

Prima denumire a Parlamentului european a fost aceea de Adunare

europeană, adoptată în 1958 şi înscrisă în toate tratatele (de aceea se şi

folosesc alternativ denumirile de Parlament sau Adunare).

Funcţiile exercitate de Parlament sunt numai simbolice, comparativ cu

cele exercitate de un Parlament veritabil, naţional, aşa cum există ele într-odemocraţie parlamentară. Caracterul simbolic al acestuia rezidă, în primul

rând, din faptul că Parlamentul nu are dreptul să desemneze un Guvern.

Parlamentul are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu şi

asupra Consiliului.

29 Ferreol Gilles - Dic ţ ionarul Uniunii europene, Editura, Polinom, Iaşi, 2001, p. 3830 Diaconu Nicoleta - Sistemul Institu ţ ional al Uniunii Europene, Editura, Lumina Lex,Bucureşti, 2001, p. 45

46



Consiliul este subiectul controlului parlamentar numai în măsura în

care fiecare membru este, ca un ministru dintr-un guvern naţional, subiect

al controlului Parlamentului naţional.

Comisia este supervizată în sensul justificării activităţii desf ăşurate în

Parlament, prin prezentarea anuală a unor rapoarte. Conducerea ei trebuieapărată în sesiuni deschise, dar poate să fie forţată, atunci când este cazul,

să demisioneze, urmând procedura votului de neîncredere. Parlamentul nu

are nici o influenţă asupra compoziţiei noii Comisii. Guvernele statelor

membre pot, teoretic, să repună în drepturi (în sarcini) chiar vechea

Comisie, stabilind aceiaşi membri.

Parlamentului european i s-a recunoascut un rol important în luarea

deciziilor numai pentru cele care privesc accesul noilor state, ca statemembre, în Comunităţi, precum şi asocierea cu unele ţări nemembre.

Istoria sistemului parlamentar evidenţiază faptul că parlamentele au

fost învestite, la început, cu puteri bugetare depline şi după aceea au

devenit organe legislative.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra

Uniunii europene, la l noiembrie 1993, Parlamentului european i-au fost

conferite puteri suplimentare, şi anume:- în materie co-decizională, împreună cu Consiliul de Miniştri în

anumite domenii ale legislaţiei referitoare la piaţa unică, având

posibilitatea (Parlamentul) să respingă definitiv unele propuneri;

dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru

anumite domeni ale politici comunitare;

dreptul de a înfiinţa Comisii de anchetă temporare;

dreptul la petiţie.Parlamentul european numeşte un avocat al poporului care este

împuternicit să primească reclamaţiile formulate împotriva instituţiilor sau

organelor Uniunii şi să raporteze Parlamentului.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât, de asemenea, ca mandatul

Parlamentului să coincidă cu cel al Comisiei.

I.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

47



Organizarea Cur ţ ii de Justi ţ ie a Uniunii Europene

În mod obişnuit, Curtea lucrează în şedinţe plenare. Cu toate acestea,

datorită volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut

posibilitatea creări unor Camere în cadrul Curţii, formate din 3 la 5

membri.Competenţa materială a Camerelor este decisă în plenul Curţii

odată cu alegerea preşedinţilor acestora, în mod normal, Camerele au

sarcina să se ocupe de instrumentarea problemelor, dar pot judeca şi

anumite categorii de cauze, excepţie f ăcând cele pentru care a fost

sesizată de către un stat sau o instituţie, în condiţiile prevăzute în

regulament. Curtea poate delibera valabil numai în prezen ţa unui număr

impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu

vechime mai mică se va abţine să participe la deliberări. Curtea poate

trimite anumite cauze spre judecare Camerelor, aşa cum a rezultat mai

sus, dar nu se va întâmpla acest lucru cu cele care au leg ătură cu recursul

în interpretare, în funcţie de importanţa cauzelor, Camerele pot

întotdeauna să le retrimită spre rezolvare Curţii, care va delibera în şedinţă

plenara.Camerele acţionează ca organe de jurisdicţie şi pentru recursurile

intentate de funcţionari sau de ceilalţi agenţi împotriva organismelor

comunitare pe lângă care funcţionează. Repartizarea între Camere se face

anual prin hotărârea Curţii, în anul 1988 din 208 hotărâri ale Curţii 115 au

fost ale Camerelor.

Structura şi statutul membrilor

Curtea este formată astăzi din 15 judecători, asistaţi de 9 avocaţi

generali. Şi unii şi ceilalţi sunt numiţi de comun acord de către guvernele

statelor member31.

O primă trăsătură specifică structurii Curţii este prezenţa, alături de

judecători, a avocaţilor generali, care nu au corespondent în jurisdic ţiile

naţionale sau în alte jurisdicţii internaţionale, chiar dacă rolul lor poate fi

apropiat celui al Comisiei europene a drepturilor omului de la Strasbourg.

Avocaţii generali "prezintă public, imparţial şi independent, concluzii

motivate asupra chestiunilor supuse Curţii de justiţie pentru a o sprijini în

31 Art. 167 al Tratatului CEE.

48



vederea îndeplinirii misiunii pe care o are"32. Ei reprezintă o transpunere

manifestă a comisarului guvernamental în faţa Consiliului de Stat francez,

transpunere justificată, încă de la început, prin importanţa contenciosului în

anulare din Tratatul C.E.C.A.

a) Judecătorii.Interesant este faptul că nici o dispoziţie a tratatelor nu prevede ca

judecătorii să aibă naţionalitatea statelor membre, în practică însă, s-a

urmărit ca, întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din

fiecare dintre statele membre. Acest lucru a fost şi este de dorit deoarece

atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător

familiarizat, îndeosebi, cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare pentru unechilibru global pe naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul

judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor generali. După aderarea Greciei

respectarea echilibrului a devenit ceva mai dificilă deoarece Curtea nu

poate delibera valabil decât cu un număr impar.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi

îndeplinească rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Ei

sunt numiţi de «comun acord de guvernele statelor membre dintre"personalităţile oferind toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc

condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai înalte funcţii

jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii"33. Aceste

condiţii sunt ceva mai severe decât cele cuprinse în textul iniţial al

Tratatului C.E.C.A., care cerea doar ca personalităţile în cauză să ofere

toate garanţiile de independenţă şi competenţă, dar rămân totuşi suple,

permiţând, astfel, să fie numiţi ca judecători (sau avocaţi generali)teoreticieni de renume, practicieni ai dreptului şi ai vieţii politice şi

economice, profesori universitari, magistraţi ori avocaţi celebri.La cererea

Curţii, Consiliul de Miniştri, statuând în unanimitate, poate mări numărul de

judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de

drept din ţările membre.

Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, fiind reînnoiţi f ără

limitări. Practica arată că ei rămân în funcţie, în medie, timp de două32 Art. 166 al Tratatului CEE.33 Art. 167 din Tratatul CEE, art. 32 din Tratatul CECA şi art. 139 din Tratatul CEEA.

49



mandate. Pentru a se asigura o anumită permanenţă şi continuitate în

structura Curţii, reînnoirile se fac în proporţie de 50% o dată la 3 ani. Nu

este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada

negocierilor, discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere din carerezultă că magistraţii Curţii, nefiind numiţi pe viaţă, ar aduce atingere

principiului inamovibilităţii, garanţie fundamentală a independenţei

judecătorilor în accepţiunea doctrinei juridice occidentale34. În opinia

majorităţii specialiştilor de drept comunitar, criticile aduse nu sunt

concludente.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în

timpul exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigurecontrolul asupra activităţii şi disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care

poate revoca un judecător, cu unanimitate, decizând în absenţa lui şi numai

atunci când acesta a încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru

exercitarea funcţiilor sale.

Independenţa judecătorilor Curţii este garantată, mai ales, de

caracterul strict secret al deliberărilor în camera de consiliu. Procedura

"opiniei separate", întâlnită la Curtea internaţională de justiţie, nu esteadmisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează instanţa în

întregul ei. De asemenea, independenţa judecătorilor mai este garantată şi

de statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le prevăd

tratatele în acest scop.

b) Preşedintele.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele

Curţii de justiţie, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a exercitat, astfel, 3 mandate

succesive din 1967 până în 1976. Preşedintele conduce lucrările Curţii,

prezidează audierile acesteia, precum şi deliberările în cameră ale

Consiliului. Competenţele sale jurisdicţionale proprii, pe care le şi exercită

prin ordonanţe, sunt limitate.

34 Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés europeennés, Paris 1962, p.p. 56-57.

50



c) Avocaţii generali

Sunt menţionaţi numai cu caracter incidental în Tratatul C.E.C.A.,

care lasă pe seama

protocolului adiţional precizarea rolului şi a statutului lor. Acestora li

se rezervă articole speciale în textul actual al tratatelor celor 3Comunităţi35.

Sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o

perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condi ţiile

pe care trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor.

O înlocuire parţială a avocaţilor are loc la fiecare 3 ani.

În concordanţă cu prevederile tratatelor, avocaţii generali "au sarcina

de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă,concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curţii de justiţie spre a o sprijini

în îndeplinirea misiunii sale", în fiecare cauză contencioasă sunt ascultaţi,

în principiu, avocaţii generali afectaţi Camerei căreia îi aparţine şi

judecătorul raportor.

Avocaţii generali sunt toţi ascultaţi în ipoteza în care Curtea este

chemată să dea un aviz în cazul aşa numitei "mici revizuiri", prevăzute în

Tratatul C.E.C.A. ca şi în situaţia reglementată de art.228 alin.2 al TratatuluiC.E.E. în aceste situaţii, procedura se desf ăşoară în Camera de consiliu, iar

concluzile avocaţilor generali nu sunt publicate.

d) Grefierul

Este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru 6 ani.

Curtea este cea care îi stabileşte statutul. Dacă nu mai corespunde

condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, poate fi

revocat.Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui lanevoie.

Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună

jurământul în faţa Curţii, în sensul că î şi va exercita atribuţiile cu toată

imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol,

îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de altă

parte, atribuţii administrative. Sub controlul preşedintelui, grefierul are

misiunea de a primi, transmite şi conserva toate documentele şi, de35 Art. 166 şi 167 din Tratatul CEE; art. 138 şi 139 din Tratatul CEEA; art .32 bis şi 32 terdin Tratatul CECA.

51



asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe

care le comportă aplicarea regulamentului de procedură36. Asistă la

şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor. Are în grija sa arhivele şi se

ocupă de publicaţiile Curţii.

Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şicontabilizare a Curţii cu ajutorul unui administrator. Grefierul are în

subordinea sa, sub controlul generat al preşedintelui37, funcţionarii şi

agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice

modificare de organizare a serviciilor Curţii38.

e) Raportorii adjuncţi

Protocoalele adiţionale mai reglementează o instituţie asemănătoare

auditoriatului din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţiaraportorilor adjuncţi, care, în practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei

au sarcina să ajute preşedintele în procedura de urgenţă şi pe judecătorii

raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar

pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

f) Referenţii.

Fiecare dintre judecători şi avocaţi generali primesc, pe lângă altele,

asistenţa personală a doi referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori îndrept, având aceeaşi naţionalitate ca şi judecătorul sau avocatul. Referentul

ataşat persoanei fiecărui membru al Curţii şi depinzând numai de el,

constituie cabinetul acestuia şi joacă un rol cheie în funcţionarea Curţii, mai

ales în cazul avocaţilor generali.

36 Joseph Gand, La composition, l'organisation, le fonctionement et le rol de la Cour , în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles, p.300.37Articolul 11 al protocolului CEE.38 Printre serviciile Curţii o mare importanţă o are cel lingvistic, al traducătorilor.

52



Capitolul II.Capitolul II.

ALTE ORGANE ALE INSTITU|IILOR EUROPENEALTE ORGANE ALE INSTITU|IILOR EUROPENE

II.1. Organe prev`zute de tratate

Comitetul consultativ al C.E.C.A.

Este format din 72-96 membri. Ace]tia sunt reprezentan\i ai

produc`torilor, muncitorilor ]i negociatorilor (comercian\ilor). Sunt numi\i

pentru 2 ani de c`tre Consiliu, cu titlu personal, pe baza listelor propuse de

organiza\iile reprezentative ale produc`torilor, muncitorilor ]i

negociatorilor, nu de statele membre.

Comisia (înalta Autoritate) supune aten\iei Comitetului obiectivele

generale ]i programele stabilite prin art.46 al Tratatului C.E.C.A., \inând s`

fie informat` asupra domeniilor de ac\iune cuprinse în articolele 54

(investi\ii), 65 (acorduri) ]i 66 (acumul`ri, concentr`ri). Comisia poale

consulta Comitetul ori de câte ori consider` c` este oportun. Fiecare

consulta\ie cap`t` valoarea unei dispozi\ii de tratat. Func\ioneaz` pe baza

unui regulament interior propriu. Membrii ale]i ac\ioneaz` în calitate de

persoane independente. Ei î]i aleg Pre]edintele ]i Biroul, pentru o perioad`

de un an.

Comitetul economic ]i social (C.E.S.)

Sistemul institu\ional de adoptare a unei reglement`ri comunitare

cuprinde: Comisia, care propune ]i pune în aplicaere legisla\ia Comunitar`;Consiliul, care ia decizii dup` consultarea Parlamentului European, pe de-o

parte ]i a Comitetului Economic ]i Social, pe de alt` parte; Curtea de

Justi\ie, care asigur` respectarea drepturilor comunitare; Curtea de

Conturi, o alt` institu\ie comunitar`, care asigur` controlul bugetului

comunitar, f`r` a fii îns` direct implicat` în mecanismul decisional.

Ca organ comun al C.E.E. ]i EURATOM este compus din reprezentan\i

ai diferitelor categorii de membrii ai structurilor economice ]i sociale, îndeosebi: agricultori, transportatori, muncitori, comercian\i, me]te]ugari,

53



liber profesioni]ti ]i al\ii. Asigur` consultan\` Consiliului ]i Comisiei,

implicându-se activ în procesul decizional.

Reglementarea face obiectul art.193-198 al Tratatului C.E.E. ]i al

art.165-170 din Tratatul de la Maastricht.

Num`rul membrilor se ridic` la 189, repartiza\i între statele membre,cu inten\ia de a acoperi adecvat diversele categorii socio-profesionale.

Ace]tia sunt numi\i pentni o perioad` de 4 ani de c`tre Consiliu, pe baza

unei liste care cuprinde un num`r dublu de propuneri, fa\` de cel necesar.

Comisia este consultat` de Consiliu în stabilirea op\iunilor pentru membrii

Comitetului. Comitetul are în structura sa organizatoric` un pre]edinte,

sec\ii specializate cu caracter permanent ]i mai multe subcomitete care

studiaz` problematica ]i preg`tesc textele cerute de Comitet.

Comitetul regiunilor.

Este un organ nou instituit prin art.G.76 al Tratatului de la

Maastricht.Are un caracter consultativ ]i este format din 189 de

reprezentan\i ai colectivit`\ilor regionale ]i locale, ca ]i C.E.S. Cuprinde ]i

un num`r egal de membri suplean\i. To\i sunt numi\i de Conciliu, cu

unanimitate de voturi, la propunerea statelor membre, pentru un mandat

de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Ca organ de conducere, membrii Comitetului î]i aleg un Pre]edinte ]i

un Birou, pentru o perioad` de 2 ani.La fel ca în cazul C.E.S., persoanele ce

compun Comitetul regional ac\ioneaz` independent de statele c`rora

apar\in, în interesul Comunit`\ilor.

Este consultat de c`tre Consiliu sau de c`tre Comisie potrivit

prevederilor tratatelor ori în alte situa\ii în care cele 2 institu\ii consider` c`

este necesar.

II.2. Organe tehnice

Banca european` de investi\ii (B.E.I.)

Este principala institu\ie de împrumut a Comunit`\ilor. Finan\eaz`

dezvoltarea sigur` ]i echilibrat` a Pie\ei interne (Comune), având în vedere

54



împrumuturi ]i garan\ii în toate sectoarele economice, menite a asigura

modernizarea ]i dezvoltarea în domeniile importante, creând locuri de

munc` noi, ]i favorizând (prin acordarea de asisten\`) proiectele de interes

comun pentru mai multe state membre ale Comunit`\ilor, Este

reglementat` de art.129 al Tratatului C.E.E.Alte organe tehnice:

- Sistemul european al b`ncilor centrale;

- Agen\ia de aprovizionare EURATOM (art.54 al Tratatului C.E.E.A.);

- Comitetul consultativ al transporturilor (art.83 al Tratatului C.E.E.);

- Comitetul monetar (art.105 al Tratatului C.E.E.);

- Comitetul special (art.113 al Tratatului C.E.E.);

- Comitetul fondului social european (art.l24 al Tratatului C.E.E.);- Comitetul ]tiin\ific ]i tehnic (art.134 al Tratatului C.E.E.A.);

- Institutul monetar european.

II.3. Organe înfiin\ate de Institu\iile Comunit`\ilor

Europene

Pe m`sura dezvolt`rii construc\iei comunitare, Consiliul ]i Comisia au

sim\it nevoia cre`rii altor organe pe care s` se sprijine pentru a pune în

aplicare sau chiar s` le implice în administrarea politicilor comune

prev`zute în tratate. Astfel de organe sunt:

- Grupurile ]i comitetele consultative;

- Comitetele de gestiune ]i reglementare;

- Organele personalizate.

Se mai înfiin\eaz` ]i Banca central` european`, la Frankfurt pe Main.

II.4. Organe paracomunitare

Consiliul European

A fost înfiin\at prin voin\a ]efilor de stat ]i de guvern, în 1974, când

ace]tia au hot`rât s` se întâlneasc` cu regularitate împreun` cu mini]trii lorde externe ]i cu pre]edintele ]i un vice-pre]edinte al Comisiei europene.

55



Sediul materiei, cu privire la Consiliul european, se g`se]te în art.2 al

Actului unic european ]i în art.D al Tratatului de la Maastricht.

Cu toate c` nu a fost prev`zut în tratatele institutîve ale

Comunit`\ilor europene, Consiliul european a cunoscut o evolu\ie, din

perspectiv` istoric`, destul de consistent` (începând din anul 1975, când s-a semnat pentru prima oar` în aceast` formul`, la Dublin25, ]i pân` în

zilele noastre, ajungând s` fie cea mai important` institu\ie a Uniunii

europene).

Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, "Consiliul european

va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvolt`rii sale ]i va defini liniile

politice generale ale acesteia".

În acest sens, importan\a întâlnirilor ]efilor de stat ]i de guvern încadrul Consiliului european a sporit în amploare, în a]a fel încât ele dau

esen\a evolu\iei de ansamblu a Comunit`\ilor europene.

Are competen\e, îndeosebi, în domeniul cooper`rii politice, la nivel

comunitar, ]i nu numai, dar ]i în domeniul construc\iei comunitare.

56



Institutu\iile Cooper`rii Politice

Cei 15 mini]tri ai Afacerilor externe constituie organul principal al

cooper`rii politice. Conferin\a lor se reune]te, formal, de 4 ori pe an, cel

pu\in, în general, în \ara care prezideaz`. Lor li se adaug`, conform

hot`rârii Consiliului ]i Comisiei europene, din 12 martie 1994, ]i întâlnirea

semestrial` a mini]trilor Afacerilor externe din cele 15 state membre cu

mini]tri ai Afacerilor externe din statele cu statut de stat asociat.

Rolul pre]edintelui în exerci\iu (alt organ al cooper`rii politice), ca

purt`tor de cuvânt al celor "15" în contactele cu statele ter\e, a fost, de

asemenea, consolidat.

Mai re\in aten\ia ]i alte organe:

directorii afacerilor politice ai celor 15 mini]tri ai Afacerilor

externe, care se reunesc o dat` pe lun` în cadrul Comitetului

politic;

-ambasadorii celor "15" în capitalele statelor membre,

ambasadele în \`rile ter\e ]i reprezentan\ele permanente pe

lâng` marile organiza\ii interna\ionale.

57



Capitolul III.Capitolul III.

REFORMA TRATATULUI DE LA NISAREFORMA TRATATULUI DE LA NISA

III.1. Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modific` Tratatul privind

Uniunea European`, tratatele de instituire a Comunit`\ilor Europene

precum ]i anumite acte conexe.

A fost semnat de ]efii de stat ]i de guvern ai statelor membre UE la

11 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franta) si aintrat în vigoare dupa încheierea procesului de ratificare.

Cele mai importante modific`ri:

Deciziile se iau prin întrunirea majorit`\ii calificate (se

renun\` la unanimitate)

Se introduce majoritatea dubl̀ , care cere, pe lâng`

majoritatea calificat`, majoritatea statelor membre (pe

principiul c` fiecare stat ar avea un vot).Aceasta formul` trebuia s` intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, îns`

data a fost modificat` prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie

2004.

Compozi\ia ]i func\ionarea organelor europene a fost modificat`

foarte pu\in din anii 1950, de]i num`rul de state membre a crescut de la 6

la început pâna la 15 ]i Uniunea European` are astazi mai multe atribu\ii

decât la începuturile integr`rii europene.O extindere a Uniunii Europene cu pâna la 12 state f`r` adaptarea

institu\iilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de pân` atunci, Comisia European` ar

fi avut 33 de membri, num`rul membrilor Parlamentului European ar fi

dep`]it cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel

puternic încetinit.

Dup` încheierea procesului de ratificare pentru noua constitutieeuropeana, aceasta din urm` va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de

58



ratificare a fost însa blocat datorit` rezultatelor negative ale

referendumurilor din Fran\a ]i Olanda39.

Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei

extinderi, este s` con\in` prevederi pentru a asigura o bun` activitate

institu\ional` în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme institu\ionale ale c`rei 3 axe

principale sunt: componen\a ]i modul de func\ionare al institu\iilor

europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Mini]tri ]i

consolidarea cooper`rii între institu\ii. Tratatul de la Nisa a fost semnat de

c`tre Mini]trii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la

26 februarie 2001 ]i a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, dup` ce a fost

ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul na\ional, fieprin referendum. Extinderea Uniunii Europene implic` necesitatea unei

structuri institu\ionale eficiente care s` permit` afirmarea organiza\iei pe

plan mondial. Structura urmeaz` s` fie adaptat` pentru o Uniune cu 27 de

state.

Conferinţa interguvernamentală şi-a încheiat lucrările pe 11

septembrie 2000 la Nisa printr-un acord asupra chestiunilor instituţionale

care nu fuseseră reglate la Amsterdam în perspectiva proiectatei extinderia Uniunii Europene. După semnare a urmat lungul proces de ratificare de

către statele membre, încheiat cu acceptul Irlandei în decembrie 2002 şi

intrarea în vigoare a tratatului la 1 februarie 2003.

Tratatul de la Nisa cuprinde doar principiile şi metodele de

repartizare a locurilor în Parlament, Consiliu şi Comisie, pe măsură ce ţările

noi vor adera, repartiţia exactă a locurilor urmând a fi determinate în

tratatele de adeziune. Principiul respectat în împărţirea locurilor esteegalitatea de tratament pentru ţări cu talie comparabilă.

Parlamentul european

Potrivit noului articol 189 al.2 din tratat numărul maxim al deputaţilor

europeni va ajunge la 732, cu toate că Tratatul de la Amsterdam a stabilit

acest număr la 700.40 O nouă repartiţie a locurilor în Parlament a intrat în

39 Cătălina Drăghiciu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu ,Viorel Marcu - Instrumentele juridiceale Uniunii europene, Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 2003

40 Augustin Fuerea Drept Comunitar european.Partea Generală , Editura All Beck2003 p.93

59



vigoare la 1 ianuarie 2004, cu diminuarea numărului de locuri ai membrilor

actuali de la 626 la 535, astfel încât numărul total al deputaţilor europeni

să nu depăşească 732 de membri. Problema va fi reluată când vor avea loc

conferinţele de aderare.41

Astfel cu excepţia Luxemburgului, Germania este singurul stat care-şiva menţine numărul de deputaţi, Franţa , Regatul Unit şi Italia vor pierde

fiecare câte 15 deputaţi. Belgia şi Portugalia vor primi câte 22 de locuri iar

Ungaria şi Republica Cehă vor fi reprezentate doar de 20 de deputaţi.

Repartizarea numărului de deputaţi s-a f ăcut după ce fiecărui stat a

fost acordat câte un procent şi apoi s+a stabilit un anumit procent

confirmând astfel ipoteza doctrinarilor şi a cercetătorilor potrivit căreia

repartizarea locurilor a servit ca mijloc de schimb pentru a echilibra nouaconfiguraţie a Consiliului, f ără ca ponderea demografică să fie un factor

determinant.42

41 Ibidem p. 9442 Augustin Fuerea Drept Comunitar european.Partea Generală , Editura All Beck2003 p.94

60



Consiliul Uniunii Europene

Din 1 ianuarie 2005, s-a adoptat sistemul de luare a deciziei cu

majoritatea calificată dacă sunt reunite două condiţii: decizia reuneşte un

număr de voturi minime (pragul majorităţii calificate care acum, reprezintă

cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii, dar care pentru 27 de state vafi de 73,91%) şi totodată, trebuie să fie reprezentată majoritatea statelor

membre. În cadrul Consiliului vor exista un număr total de 345 de voturi,

deliberările fiind valabile dacă vor fi obţinute cel puţin 169 de voturi

favorabile. În celelalte cazuri, deliberările sunt valabile numai dacă

întrunesc cel puţin 169 de voturi care să exprime voturi favorabil a cel

puţin 2/3 din numărul membrilor.43

Conform Tratatului, în legătură cu 30 de articole din Tratat se vor luadecizii cu majoritate calificată44 pentru a nu exista pericolul blocării

deciziilor prin regula unanimităţii.

Ca urmare a negocierile de aderare pragul majorităţii calificate într-o

Uniune cu 27 de membrii va fi de 258 de voturi din 345. Totodată pragul

majorităţii calificate şi numărul voturilor minorităţii de blocaj va creşte de la

88 la 91 de voturi.

Pe scurt, într-o Uniune cu 27 de membrii situaţia va fi următoarea: va fi menţinută egalitatea între statele mari la 29 de voturi,

Spania împreună cu Polonia vor deţine statutul intermediar de

27 de voturi ;

3 state mari nu vor mai putea bloca procesul decizional ;

dubla majoritate poate fi completată, la cererea unui stat

membru, cu o majoritate consolidată (62%) din populaţia totală

a Uniunii.45

Astfel un acord nu poate fi încheiat f ără acceptul a 14 state din cele

27 preconizate a fi membre ale Uniunii, iar o decizie va putea fi luată doar

dacă 14 state au votat în favoarea ei sau reprezintă cel puţin 62% din

populaţia Uniunii46.

43 Ibidem p. 9544 Augustin Fuerea Institu ţ iile Uniunii Europene Editura Universul Juridic 2002 p.19945 Augustin Fuerea Drept Comunitar european.Partea Generală Editura All Beck2003 p. 9646 Augustin Fuerea Institu ţ iile Uniunii Europene Editura Universul Juridic 2002 p. 200

61



Comisia europeană

Prin tratat au fost aduse modificări importante atât sub aspectul

desemnării şi componenţa Comisiei cât şi sub aspectul funcţionării sale.

Astfel, noile aderări implică o sporire a numărului comisarilor pe

deoparte iar pe de altă parte buna funcţionare a acesteia presupunemenţinerea unui număr redus de comisari. Prin Tratatul de la Nisa numărul

comisarilor a fost limitat la 27, iar cetăţenia acestora va fi determinată

potrivit principiului rotaţiei.

Procedura de numire s-a modificat astfel: după aprobarea

Parlamentului, Consiliu desemnează, cu majoritate calificată, Preşedintele

şi, de comun acord cu acesta, pe ceilalţi membri propuşi de fiecare stat

membru. Se remarcă astfel o creştere a puterilor preşedintelui, caredistribuie portofoliile şi poate remania responsabilităţile în timpul

mandatului. Deasemenea, Preşedintele numeşte, după aprobarea

colegiului, pe vicepreşedinţii Comisiei şi, tot cu aprobarea colegiului, va

putea cere demisia unui membru.

Sistemul jurisdic ţ ional al Uniunii

Reforma adusă Curţii de Justiţie a UE (CJUE) este esenţială.Conferinţainterguvernamentală a introdus schimbări importante care au adus o mai

mare supleţe în adaptarea sistemului jurisdicţional în repartizarea

competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă (TPI).

S-au stabilit :

înfiinţarea Camerelor Jurisdicţionale ajutătoare pe lăngă TPI.

repartizarea competenţelor între Curte şi TPI

componenţa şi funcţionarea celor două instanţe.Înfiinţarea Camerelor Jurisdicţionale ajutătoare pe lăngă TPI.

Potrivit noului articol 220 al 2 dinTratat, rolul acestor camere este de

a exercita competenţele jurisdicţionale prevăzute de Tratat cu scopul de a

degreva TPI de anumite cauze fapt ce va contribui la celeritatea

procedurilor judiciare. Deciziile camerelor pot fi atacate în faţa TPI fie cu

appel care vizează probleme de fapt şi de drept fie cu recurs limitat la

problemele de drept. Potrivit art 225 par.2 în mod excepţional deciziile TPIpot face obiectul unei reexaminări din partea CJUE în cazul în care există

62



un risc serios de a se aduce atingerii unităţii sau coerenţei dreptului

comunitar. Articolul 62 din noul statut al CJUE prevede că avocatul general

propune Curţii reexaminarea deciziei TPI. CJUE va decide în termen de o

lună asupra reexaminării deciziei.

Repartizarea competen ţ elor între Curte şi TPI.

Tribunalul are competenţă ordinară pentru recursurile directe [în

anulare (art.230 CE), în carenţă (art.232 CE), în răspundere] şi alte categorii

desemnate de statut. CJCE rămâne să asigure respectarea chestiunilor

esenţiale pentru ordinea comunitară şi uniformitatea jurisprudenţei prin

răspunsuri la întrebări prejudiciale din partea jurisdicţiilor naţionale.

Recursul în anulare reprezintă posibilitatea oferită statelor,instituţiilor comunitare, persoanelor fizice şi juridice de a ataca în faţa CJCE

un act obligatoriu emis de Consiliu şi Comisie şi a obţine anularea acestuia.

Recursul în carenţă constituie tot o posibilitate oferită statelor,

instituţiilor comunitare, persoanelor fizice sau juridice de a ataca în

anumite condiţii, refuzul Comisiei sau Consiliului de a decide în materii în

care aceste instituţii comunitare au, prin tratate, obligaţia de a lua o

anumită măsură.În sfârşit, recursul în răspundere este deschis persoanelor interesate

în repararea pagubelor intervenite dintr-o culpă delictuală sau contractuală

a comunităţilor.

Consiliul, statuând în unanimitate, va putea atribui CJCE competen ţa

de a crea camere jurisdicţionale pentru a judeca recursuri în materie

specifică (art.229 bis CE - proprietate intelectuală, în privinţa noului brevet

comunitar sau există un proiect pentru litigii în materie de personal art.236 CE). Deciziile date vor putea fi sancţionate prin recursuri ”în casa ţ ie”

în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Componenţa şi funcţionarea celor două instanţe

Pentru a se garanta reprezentativitatea tuturor statelor membre s-a

stabilit ca oricare ar fi numărul statelor membre, Cutrea să fie formată

dintr-un judecător din fiecare statiar numărul avocaţilor generali să rămână

neschimbat.

63



Tribunalul va număra tot cel puţin un judecător din fiecare stat

membru. Articolul 48 din Statut menţine numărul la 15.47

Curtea de conturi

Se prevede explicit prezenţa unui naţional din fiecare stat membrucare va îndeplini un mandat de 6 ani. Membrii sunt numi ţi de către Consiliu

care va decide cu majoritate calificată. Există posibilitatea de a crea alte

camere pentru a da avize, rapoarte. Deasemenea Tratatul prevede

îmbunătăţirea colaborării cu instituţiile naţionale similare prin constituirea

de către preşedintele Curţii de conturi a unui comitet de legătură cu cei care

sunt conducători ai instituţiilor naţionale corespunzătoare.48

Banca central ă europeană (BCE) şi Banca europeană de

Investi ţ ii (BEI)

Tratatul de la Nisa nu modifică compunerea Consiliului de

guvernatori a BCE (compus din membrii Directoratului şi guvernatorii

băncilor centrale naţionale), dar creează posibilitatea de a modifica reguli

relative la luarea deciziilor, printr-o decizie cu unanimitate a Consiliului, în

timp ce pentru BEI, Tratatul de la Nisa prevede şi posibilitatea de amodifica compunerea consiliului de administraţie. Se prevede trecerea la

majoritate calificată în cadrul procedurii de codecizie pentru reprezentarea

Comunităţii europene la nivel internaţional în domeniul UEMi (art. 111,

paragraf 4 CE) şi pentru adoptarea măsurilor necesare pentru introducerea

Euro (art. 123, paragraf 4 CE).

Comitetul Economic şi Social Consacrat prin noul art.144TUE, a fost creat de Consiliu în aplicarea

concluziilor Consiliului European de la Lisabona pentru a servi ca for de

cercetare a intereselor partenerilor economici şi sociali la nivelul Uniunii.

Numărul membrilor acestui for este de 344.

Comitetul Regiunilor

47 Augustin Fuerea Drept Comunitar european. Partea Generală Editura All Beck2003 p. 9848Augustin Fuerea Institu ţ iile Uniunii Europene Editura Universul Juridic 2002 p. 202

64



Numărul membrilor Comitetului Regiunilor este tot de 344. Membrii

acestui comitet trebuie fie să aibă un mandat electoral de la autorităţiile

reprezentate fie să îndeplinească condiţia responsabilităţii din punct de

vedere politic.

Extinderea la votul cu majoritate calificat ă

În domeniile de acţiune exclusiv comunitare ale pilonului I, în spe ţă

politica comercială comună, Comunitatea va putea încheia după Nisa,

acorduri internaţionale în domeniul serviciilor şi aspectelor comerciale ale

proprietăţii intelectuale (art.133CE) ce părea că pune capăt dezbaterilor

jurisprudenţiale asupra repartizării de competenţe cu statele membre. Dar,

excepţiile reduc mult aria de acţiune a Comunităţii, majoritare fiindacordurile mixte-ratificate şi de statele membre- atunci când dispoziţiile

necesită unanimitate pentru adoptarea regulilor interne sau când în acel

domeniu Comunitatea nu şi-a exercitat până atunci competenţele, alături

de „excep ţ iile” clasice culturale din domeniul audiovizualului, educaţiei,

servicii sociale şi sănătate umană.

Se introduce un nou titlu XXI, în domeniul cooperării pentru

dezvoltare a ţărilor terţe - art. 181 bis CE, cu consultarea Parlamentuluicooperarea economică, financiară şi tehnică care menţionează şi ţările

candidate, preluând dispoziţiile fondate până acum pe art. 388CE.

Nominalizările membrilor anumitor instituţii sau organe se vor face

cu majoritate calificată (Comisia, Curtea de Conturi - ca şi regulamentul

interior, Comitetul economic şi social şi Comitetul Regiunilor, Secretarul

general al Consiliului).

Politica socială (art.42 şi 137 TUE): domeniu sensibil, în carefiecare stat membru vrea să-şi păstreze un cuvânt de spus în luarea

deciziilor. Se instituie posibilitatea de a se trece de la unanimitate, la votul

cu majoritate calificată în domenii ce nu ţin de securitate socială

Politica de coeziune (art. 161 TUE): se trece la majoritatea

calificată în domeniul fondurilor de coeziune şi structurale, urmată de avizul

conform al Parlamentului, după adoptarea perspectivelor financiare ce vor

fi aplicabile din 1 ianuarie 2007

65



Drepturile fundamentale: conform art. 7 TUE, Consiliul

european poate constata existenţa unei violări grave şi persistente a

drepturilor fundamentale, prin care se pot suspenda anumite drepturi ale

unui stat membru. In continuare, CJCE nu poate sancţiona oportunitatea

unei decizii. Tratatul de la Nisa a completat această procedură printr-undispozitiv preventiv prin care la propunerea a o treime din statele

membre, Parlamentului, Consiliului sau Comisiei, Consiliul statuând cu

majoritatea de 4/5 din membri şi după avizul conform al Parlamentului,

poate constata că există un risc clar de violare gravă a drepturilor

fundamentale de către un stat membru şi i se pot adresa recomandări

potrivite.

Tratatul de la Nisa a lărgit totodată câmpul de aplicare a codecizieipentru care se prevede trecerea la majoritate calificată în cadrul a 7

dispoziţii ale tratatului (art. 13, 62, 63, 65, 157,159 et 191 CE), cât şi

pentru măsurile de natură legislativă ale Consiliului, care nu erau deja în

domeniul majorităţii calificate (ca politica agricolă sau comercială).

Acorduri interinstituţionale

Conferinţa interguvernamentală a adoptat o declaraţie anexatătratatului în care reia principiul cooperării loiale, imposibilitatea de a

modifica, completa dispoziţiile tratatului şi necesitatea acordului unanim al

celor trei instituţii: Parlament, Comisie, Consiliu.

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justi ţ ia şi

Afacerile Interne

Creaţi şi introduşi prin titlul V TUE în 1993, PESC a înlocuit„Cooperarea Politică Europeană ”, cu un „ pilon” distinct al Uniunii Europene

de cooperare interguvernamentală, iar JAI, prin titlul VI, a cunoscut, după

modelul PESC, o evoluţie interesantă din punctul de vedere al luării

deciziilor de la metoda de cooperare interguvernamentală spre cea

comunitară. Multe domenii reglementate de JAI se regăsesc în „ pilonul”

comunitar, deoarece începând cu tratatul de la Amsterdam se trece în

pilonul întâi, suferind aşa-numitul proces de „comunitarizare” următoarele:controlul extern al frontierelor, azilul, imigraţia şi cooperarea judiciară în

66



materie civilă, statele beneficiind de o perioadă de tranziţie de cinci ani

începând cu 1997. {n cadrul pilonului JAI, rămân deci cooperările

poliţieneşti şi judiciare în materie penală, la care se adaugă prin tratatul de

la Amsterdam prevenirea şi lupta contra rasismului şi xenofobiei.

67



III.2. Reforma institu\ional`

Principalele schimb`ri aduse se refer` la limitarea m`rimii ]i

compozi\iei Comisiei, extinderea votului cu majoritate calificat`, noua

balan\` a voturilor în cadrul Consiliului ]i flexibilizarea acordurilor de

înt`rire a cooper`rii.

În plus, pe lîng` discu\ii referitoare la aceste patru teme-cheie, s-au

mai abordat ]i alte probleme instituţionale: simplificarea tratatelor,

definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale ]i rolul

parlamentelor na\ionale.

Declara\ia privind Viitorul Uniunii Europene, anexată la Tratat,

stabile]te pa]ii care trebuie f`cu\i pentru adîncirea reformei institu\ionale.

Tratatul de la Nisa este doar o etapa în acest proces.

Tratatul a fost ratificat de toate statele membre, în conformitate cu

regulile constitu\ionale specifice.

Trebuie men\ionat c` schimb`rile institu\ionale prev`zute în Tratatul

de la Nisa au început abia în anul 2004. Astfel, Parlamentul European ales

în iunie 2004 avea 732 de membri, iar noua Comisie avea 25 de membri.

Din noiembrie 2004 a avut loc ]i o nou` ponderare a voturilor în cadrul

Consiliului.

Rolul Comisiei este redus la propunerea de legislaţie şi de executare

a bugetului. Comisia Europeană partajează un drept de iniţiativă limitat cu

statele membre, prin tratatul Amsterdam lărgit la toate chestiunile ce intră

în domeniul justi\iei ]i afacerilor interne (JAI), ce conferă un plus de

legitimitate iniţiativelor, ţinând cont de faptul că dintre instituţiile

comunitare, Comisia reprezintă interesul Comunităţii.

Consiliul ia decizii cu unanimitate, ceea ce îngreunează considerabil

procesul decizional, fiind mult mai dificilă întrunirea unui consens.

De asemenea, din punctul de vedere al legitimităţii luării deciziilor, se

impune acordarea unui plus de putere Parlamentului european, care

datorită modului specific de delegare a reprezentanţilor săi prin votul direct

al cetăţenilor europeni s-a considerat îndreptăţit a-şi afirma un rol crescând

în procesul decizional şi în cadrul Comunităţii europene (în domeniul JAI, nudispune decât de o competenţă consultativă). Parlamentul European ţine o

68



dezbatere anuală asupra punerii în operă a obiectivelor Politicii Externe şi

de Securitate Comună (PESC).

{n schimb, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene n-are

competenţă (cazul PESC) sau are o arie de acţiune limitată (cazul JAI) în

ceea ce priveşte sancţionarea respectării actelor la chestiuni prejudicialepuse de instanţe naţionale de ultim resort şi asupra cărora statele i-au

conferit competenţă.

Unul din succesele incontestabile ale tratatului de la Nisa este o mai

bună asociere a instituţiilor comunitare în luarea deciziilor, ceea ce

reprezintă un pas clar a trecerii acestui „ pilon” de cooperare

interguvernamentală spre integrarea tipic comunitară. Dincolo de întărirea

legitimităţii luării deciziilor de către statele membre, din punctul de vedereal exprimării opiniei intereselor întregii Uniuni Europene prin instituţiile

sale, reculul din punct de vedere practic îl reprezintă faptul că acestea au

doar un rol de consultare şi informare.

III.3. Modific`ri generale institu\ionale

Parlamentul european

În perspectiva lărgirii Uniunii, tratatul de la Nisa limitează numărul

maxim de deputaţi europeni la 732 (Art.189, alin.2: "Numărul membrilor

Parlamentului european nu depăşeşte 732"). De asemenea, tratatul

prevede repartizarea locurilor între statele membre şi ţările candidate,

începând cu legislatura 2004-2009 (Art.2, alin.2, din Protocolul A, anexat

tratatului privind U.E. şi tratatele instituind C.E.: "Sub rezerva paragrafului

3, numărul total al reprezentanţilor Parlamentului european pentru

legislatura 2004-2009 este egal cu numărul reprezentanţilor care figurează

la art.190, paragraful 2 din tratatul instituind C. E. şi la articolul 108,

paragraful 2, din tratatul instituind CEEA, la care se adaugă numărul

reprezentanţilor noilor state membre, care rezultă numărul din tratatele

de aderare semnate mai târziu de l ianuarie 2004").

Deputaţii statelor candidate î şi vor ocupa locurile în Parlamentul

european începând cu data aderării lor la Uniunea europeană.

69



Paragraful 3 al art.2, din Protocolul A anexat tratatului privind U.E. şi

tratatelor instituind C.E., stipulează că, în cazul în care numărul total al

membrilor vizaţi la paragraful 2 (732) este mai mic, va trebui realizat ă o

corecţie aplicată numărului reprezentanţilor ce vor fi aleşi în fiecare stat

membru, astfel încât numărul total să fie cât mai aproape posibil de 732. însă, în urma acestei rectificări, numărul reprezentanţilor fiecărui stat

membru nu trebuie să fie mai mare decât cel prevăzut la art.190,

paragraful 2, din tratatul instituind C.E. şi la ari. 108, paragraful 2, din

tratatul instituind CEEA pentru legislatura 19992004. în acest scop,

Consiliul va lua o decizie.

În continuare, Protocolul prevede că, în cazul în care un acord de

aderare intră în vigoare după adoptarea deciziei Consiliului cu privire lacorectarea numărului reprezentanţilor statelor membre în Parlamentul

european, numărul membrilor Parlamentului european, poate, temporar, să

depăşească 732, în timpul aplicării acestei decizii.

Consiliul Uniunii europene

Este evident faptul că întro Uniune, care la un moment dat va număra

aproape 30 de membri, un acord cu unanimitate va fi foarte greu derealizat, în acest caz, sar ajunge la situaţia în care acţiunea Uniunii

europene să fie blocată.

Având în vedere acest aspect, redactorii Tratatului de la Nisa au redus

cazurile în care statele membre î şi pot utiliza dreptul de veto.

Ratificarea tratatului de la Nisa va permite adoptarea cu majoritate

calificată a deciziilor privind 30 din dispoziţiile tratatului, care, până acum,

erau supuse unanimităţii. în ceea ce priveşte dispoziţiile comunitare, anumite dispoziţii vor per-

mite, încă de la intrarea în vigoare a tratatului de la Nisa, luarea deciziei cu

majoritate calificată în ansamblu, sau, după caz, pentru o parte a materiei

supuse acestei dispoziţii. Astfel, este cazul deciziilor în domeniul cooperării

judiciare civile. Acordurile comerciale, ce au ca obiect serviciile sau pro-

prietatea intelectuală, vor putea, în principiu, să fie încheiate de Consiliu cu

majoritate calificată.

70



Tratatul prevede că, odată cu intrarea lui în vigoare, ponderea

voturilor în Consiliu va fi modificată începând cu l ianuarie 2005. Numărul

de voturi atribuit fiecărui stat membru a fost modificat. De asemenea, a

fost prevăzut, deja, numărul de voturi ce va fi atribuit statelor candidate, în

momentul intrării lor în Uniune: Tabloul ponderii voturilor pentru statele membre şi ţările candidate.

Având în vedere numărul de voturi atribuit fiecărui stat, în Consiliu va

exista un număr de 345 voturi, în această situaţie, deliberările sunt valabile

dacă ele au obţinut cel puţin 169 voturi, care să exprime votul favorabil al

majorităţii membrilor atunci când ele sunt luate pe baza propunerii

Consiliului, în celelalte cazuri, deliberările sunt valabile, dacă ele au obţinut

cel puţin 169 voturi care să exprime votul favorabil a acel puţin 2/3 dinmembri.

Tratatul prevede că, atunci când o decizie luată de Consiliu cu

majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita verificarea

faptului că statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă

cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii, în cazul în care se constată că

această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu va fi luată.

Deci, din momentul intrării în vigoare a tratatului de la Nisa,majoritatea calificată va fi atinsă atunci când49:

decizia întruneşte un număr fix de voturi (169);

decizia obţine votul favorabil a majorităţii statelor membre (2/3);

majoritatea calificată trebuie să cuprindă 62% din populaţia

totală a Uniunii europene, lucru ce poate fi verificat la cererea

unui membru al Consiliului.

{n momentul aderării, pragul vizat la art.205, paragraful 2, alin.2 dintratatul C.E. şi art.118, paragraful 2, alin.2 din tratatul CEEA este calculat

astfel încât pragul majorităţii calificate exprimat în voturi să nu1 depăşească

pe cel care rezultă din tabloul în care figurează Declaraţia cu privire la

lărgirea U.E., înscrisă în Actul final al Conferinţei (art.3, paragraful 2, din

Protocolul A).

Comisia europeană

49 Augustin Fuerea - Drept Comunitar european. Partea General` Editura All Beck 2003

71



Menţinerea actualului sistem de repartizare a locurilor în Comisie şi în

momentul extinderii Uniunii cu 12 state va conduce la o Comisie compus ă

din 33 de membri, aproape de 4 ori mai mult decât la origine.

Tratatul de la Nisa vine şi aduce o serie de dispoziţii cu privire Ia

viitoarea Comisie europeană.Astfel, tratatul limitează compunerea Comisiei, începând cu 2005, la

un comisar pentru fiecare stat membru, în momentul în care Uniunea va

număra 27 de state membre, numărul comisarilor va fi plafonat, îi acel

moment, Consiliul va trebui să decidă, cu unanimitate, numărul exact al

comisarilor (în orice caz, acesta va trebui să fie inferior numărului 27).

Art.4, paragraful 2 din Protocolul A, prevede:

"2. Atunci când Uniunea va număra 27 de state membre, paragraful ldin art.213 din tratatul C.E. şi art.126 din tratatul instituind CEEA vor fi

înlocuite cu următoarele texte:

«1. Membrii Comisiei sunt ajpşi în funcţie de competenţele lor

generale şi dintre cei care oferă toate gafanţiile de independenţă.

Numărul membrilor Comisiei este inferior numărului statelor membre.

Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza unei rotaţii egale, ale cărei modalităţi

vor fi hotărâte de Consiliu, statuând cu unanimitate. Numărul membrilorComisiei este fixat de Consiliu, statuând cu unanimitate.»

Această modificare este aplicabilă începând cu data intrării în funcţiune

a primei Comisii posterioare datei aderării celui de al 27-lea stat membru

al Uniunii."

De asemenea, tratatul de la Nisa a decis sporirea puterilor

preşedintelui, măsură ce se dovedeşte a fi indispensabilă pentru asigurarea

coerenţei unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Astfel,preşedintele Comisiei va decide repartizarea portofoliilor şi va putea să

remanieze aceste responsabilităţi în cursul mandatului. Totodată, are

dreptul după aprobarea acestei măsuri de colegiu, să ceară unui comisar să

demisioneze.

În concluzie, Consiliul este cel care, după semnarea tratatului de

aderare a celui de al 27-lea stat membru al Uniunii, va hotărî 50:

numărul membrilor Comisiei;

50 Manolache Octavian - Tratatul de la Nisa, Editura, All Beck, Bucureşti, 2002

72



modalităţile de rotaţie, care conţin criteriile şi regulile necesare

fixării automate a compunerii colegiilor succesive, pe baza

următoarelor principii:

a) statele membre sunt tratate pe picior de egalitate

în ceea ce priveşte determinarea ordinii de trecereşi a timpului rezervat prezenţei naţiunilor lor în

sânul Comisiei; prin urmare, raportul între numărul

total al mandatelor deţinute de naţionalii din două

state membre determinate nu poate fi niciodată

superior celuilalt;

b) sub rezerva punctului a), fiecare din colegiile

succesive este constituit astfel încât să reflecte, întrun mod satisf ăcător, principiul demografic şi

geografic.

Curtea de justi ţ ie şi Tribunalul deprimă instan ţă

Pe scurt, modificările aduse instituţiei jurisdicţionale de la Luxemburg

a U.E. sunt, potrivit prevederilor Tratatului de la Nisa:

Curtea se va întruni în Camere sau în Marea cameră potrivitregulilor prevăzute în statutul Curţii de justiţie, statut anexat

tratatului;

Curtea de justiţie va fi asistată de 8 avocaţi generali; la cererea

Curţii, Consiliul, statuând cu unanimitate, poate creşte numărul

avocaţilor generali;

Marea Cameră va fi compusă din 13 judecători;

fiecare stat membru va avea un reprezentant;

se prevede posibilitatea creării de camere jurisdicţionale

specializate, în anumite domenii specifice (de exemplu, pentru

litigiile care implică funcţionari comunitari);

se prevede o repartizare mai bună a competenţelor între Curte şi

TPI.

Tratatul de la Nisa dispune în noul său articol: "Articolul 225A

Consiliul, statuând cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei şi după

consultarea Parlamentului european şi a Curţii de justiţie, sau la cererea

73



Curţii de justiţie şi după consultarea Parlamentului european şi a Comisiei,

poate crea camere jurisdicţionale însărcinate să cunoască în primă instanţă

anumite categorii de recursuri formulate în materii specifice.

Decizia prin care se creează camera jurisidicţională fixează reguli cu

privire la compunerea acestei Camere şi precizează întindereacompetenţelor cei sunt conferite.

Deciziile camerelor jurisdicţionale pot face obiectul unei competenţe

limitate la probleme de drept sau, atunci când decizia privind crearea unei

camere o impune, al unui apel care se referă, de asemenea, la problemele

de fapt, în faţa Tribunalului de primă instanţă.

Membrii Camerelor jurisdicţionale sunt aleşi dintre persoanele care

oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă capacitatea cerutăpentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale. Ei sunt numiţi de Consiliu, care

statuează în unanimitate.

Camerele jurisdicţionale î şi stabilesc regulamentul de procedură în

acord cu Curtea de justiţie. Acest regulament este supus spre aprobare

Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.

Atunci când decizia privind crearea camerei jurisdicţionale nu dispune

altfel, dispoziţiile prezentului tratat cu privire la Curtea de justiţie şidispoziţiile din statutul Curţii de justiţie se aplică în camerele

jurisdicţionale."

Curtea de Conturi

Tratatul de la Nisa stabileşte că în cadrul Curţii de Conturi, fiecare stat

membru va avea câte un reprezentant. Numirea acestora va fi fixată de

Consiliu, cu majoritate calificată şi nu prin unanimitate, pentru un mandatde 6 ani.

Curtea de Conturi î şi va putea crea camere pentru adoptarea

anumitor categorii de avize sau raporturi.

Curtea de Conturi şi instituţiile de control naţionale sunt invitate să

contribuie la îmbunătăţirea cooperării între ele. Această cooperare va fi pusă

în aplicare de preşedintele Curţii de Conturi şi de un comitet de contact cu

preşedinţii instituţiilor naţionale corespondente.

74



Comitetul economic şi social

Potrivit dispoziţiilor tratatului, Comitetul va fi compus din

reprezentanţi ai diferitelor categorii ale societăţii civile. Numărul membrilor

CES a fost limitat la maximum 350.

Comitetul regiunilor

Numărul membrilor Comitetului regiunilor a fost limitat la 350, în

perspectiva extinderii Uniunii. Repartizarea acestora pe state este identică

cu cea întâlnită la nivelul Comitetului economic şi social.

75



III.4. Modific`ri ale tipurilor de instrumente utilizate

Avantajele incontestabile ale metodei comunitare rezidă în folosirea

de instrumente juridice ”clasice”, cu forţă juridică incontestabilă:

regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul.Una din problemele nerezolvate de Tratatul de la Nisa priveşte

instrumentele juridice utilizate, pe care multe state membre nu le

consideră dotate cu o forţă juridică constrângătoare datorită neprevederii lor

în tratate: recomandările, rezoluţiile şi declaraţiile, folosite în detrimentul

celor trei instrumente clasice ale JAI:

poziţia comună care defineşte concepţia Uniunii asupra

anumitor chestiuni (termenul de „refugiat ”, de exemplu);

acţiunea comună a statelor membre tradusă prin programe

comune adoptate pentru a favoriza cooperarea între serviciile

de poliţie, justiţie şi vamă, care prin tratatul de la Amsterdam

este înlocuită cu decizia-cadru şi decizia, care este un

instrument juridic apropiat din punct de vedere al măsurilor de

aplicare de directivă.

Instrument clasic al cooperării statelor în cadrul organizaţiilor

internaţionale, convenţia nu a fost scoasă din uz, deşi şi-a dovedit de multe

ori ineficienţa prin termenele lungi necesare pentru adoptarea şi punerea

în operă de către ordinile juridice naţionale (exemplul negativ al dorinţei

creării Oficiului European de Poliţie încă de la Consiliul European de la

Luxemburg din iunie 1991, dar a cărui convenţie fondatoare a fost semnată

de-abia în iulie 1995, a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998 şi a fost

aplicată de la 1 iulie 1999, deci după 8 ani). Totuşi, tratatul de laAmsterdam permite intrarea în vigoare a convenţiei după ratificarea de

către o jumătate din statele membre semnatare (art.34 TUE), ceea ce

accelerează procesul.

Tratatul de la Amsterdam introduce alături de instrumentele clasice

ale politicii externe:

poziţie comună, care implică poziţii naţionale ale statelor

membre în acord cu poziţia definită de Uniune asupra uneichestiuni comune;

76



acţiune comună, care presupune acţiuni operaţionale ale

statelor membre sub titlul PESC;

strategia comună a obiectivelor mijloacelor şi durata Uniunii

şi statelor membre în domenii foarte importante, definită

prin consensus şi care permite Consiliului de a defini cadrulgeneral de a pune în aplicare prin instrumentele specifice

fiecărui pilon, întreaga politică externă a Uniunii.

III.5. Reforma procedurilor de decizie

Tratatul de la Nisa aduce trecerea de la votul cu unanimitate la

majoritate calificată concomitent cu procedura codeciziei (art.251 TCE), îndomeniul JAI (art. 65 CE : cooperarea judiciară civilă (f ără dreptul familiei),

în timp ce în domeniul PESC se încearcă începând cu Tratatul Amsterdam,

trecerea de la unanimitate la majoritate calificată în anumite domenii:

adoptarea de decizii de aplicare a unei strategii comune definită de

Consiliul european sau de punere în operă a unei acţiuni comune sau unei

poziţii comune adoptate în prealabil de Consiliu, la care Tratatul de la Nisa

adaugă domeniul alegerii unui reprezentant special (art.23 par.2). Printratatul de la Amsterdam, recursul la majoritatea calificată a fost instituit

sub dubla rezervă a abţinerii constructive (ceea ce înseamnă că abţinerea

unui stat membru nu împiedică adoptarea unei decizii, valabil doar în cazul

în care numărul statelor care se abţin nu depăşeşte 1/3) şi a invocării unei

clauze de protecţie din motive de politică naţională, care împiedică luarea

deciziei cu majoritate calificată. Consiliul statuând cu majoritate calificată

poate să admită recursul la Consiliul European, care va lua decizia cuunanimitate în cazul opunerii unui stat membru („emergency brake”).

Art.24 al Tratatului de la Nisa aduce o modificare formulării din tratatul

Amsterdam din punctul de vedere al opozabilităţii acordului adoptat de

statele membre faţă de statul care, nu numai că se abţine dar şi invocă

rezerva constituţională: acesta acceptă să se abţină la orice acţiune care

intră în conflict cu acţiunea Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam prevede posibilitatea de a crea în cadrultitlului VI cooperări „înt ă rite”, ceea ce trebuie apreciat ca un progres pe

77



drumul integrării în aceste domenii a statelor membre. Tratatul de la Nisa ,

prin noul articol 43, a clarificat condiţiile de punere în operă a acestui tip

de cooperare a cărui reglementare era scindată între articolele 11 TCE şi 43

TUE şi a eficientizat procedura cooperării întărite în ceea ce priveşte

numărul minimal (opt) de state membre care pot participa, înainte fiindnecesară majoritatea, a suprimat dreptul de „veto” al fiecărui stat membru

în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. Cooperarea

„înt ă rit ă ” va fi posibilă după Tratatul de la Nisa şi în domeniul Politicii

Externe şi de Securitate Comună, permiţând în lipsa unui consens şi deci, a

afirmării oricărui rol al UE pe scena internaţională, de a se pune în operă

acţiunea sau poziţia comună, conjugată a statelor care au afinităţi şi viziuni

comune. Există insuficienţe în aceşti primi paşi spre afirmarea uneicoerenţe efective între state, deoarece subzistă anumite condiţii: existenţa

unui număr minim de opt state, posibilitatea unui stat de a cere un vot cu

unanimitate în Consiliul european, excluderea de la cooperare întărită a

domeniilor militar şi de apărare.

Parlamentul European

Prin Tratatul de la Nisa51

a fost consolidat rolul de co-legislator alParlamentului European, procedura de co-decizie urmând să fie aplicată şi

în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială,

vize, azil, imigraţie.

Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene au fost, de asemenea, extinse.

Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele

membre prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unorreguli asupra modalităţilor de finanţare a acestora.

A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul

European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam). Unele

state membre vor avea mai puţini reprezentanţi în Parlament, de exemplu,

Franţa, care are momentan 87 de mandate, va avea numai 72. Numărul de

mandate prevăzut pentru statele candidate va rămâne subiect al

negocierilor de aderare (Not ă : Conform acestei împărţiri provizorii,România dispune de 33 de mandate în Parlamentul European).

51 www.infoeuropa.ro, Teme Europene,Tratatul de la Nisa, nr.15, aprilie 2003.

78



Consiliul Uniunii Europene

În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de

vot: unanimitatea şi majoritatea calificată, în perspectiva viitoarei

extinderi, menţinerea unanimităţii, procedură care asigură fiecărui statdrept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea deciziilor.

Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a voturilor,

fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de populaţia

sa.

Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de

aplicat începând din 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar,

pe lângă o majoritate de voturi (255 din 345 pentru o Uniune cu 27 destate membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27).

Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care

era necesară unanimitate: coeziunea economică şi socială, încheierea de

acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor,

cooperarea judiciară civilă.

III.6. Modific`ri ale c@mpului material de ac\iune

Rămâne de analizat eficienţa din punctul de vedere al coerenţei

acţiunilor UE a creării Spaţiului de Libertate, Securitate şi Justiţie (SLSJ). {n

materia politicii de vize, azil şi de imigrare(titlul IV CE), Tratatul de la Nisa

prevede trecerea la majoritatea calificată, urmată de procedura codeciziei,

deşi aceasta fie a fost diferenţiată în timp, până la 1 mai 2004, fie s-au

impus anumite condiţii cum ar fi: adoptarea unei legislaţii comunitare,definind reguli şi principii comune, sau nu va privi elemente esenţiale, cum

sunt acelea referitoare la condiţiile de intrare şi sejur a cetăţenilor ţărilor

terţe (art. 63 (3) pct a), măsurile facilitând libera circulaţie a cetăţenilor

Uniunii (art. 18 CE); a 63, paragraf 1 CE: (politica de azil) art. 62, para 2,

pct. a CE: (controlul la frontierele externe) art. 63, paragraf 3, pct.b CE :

(imigrarea clandestină).

79



Numai în cazul cooperării administrative în domeniile titlului IV

(art.66 CE), aplicabile de plin drept din 2004, se prevede doar consultarea

Parlamentului.

Acordurile Schengen sunt încadrate fie în titlul IV al tratatului CE

(viza, azilul, imigraţia şi alte politici legate de libera circulaţie apersoanelor), fie în titlul VI al tratatului CE, după o decizie a Consiliului. Un

pas înainte este aprobarea prin decizia Consiliului din 2000 şi 2001 a

cererii Angliei şi Irlandei de a participa la anumite dispozi ţii ale acordului

Schengen (Danemarca î şi conservă dreptul de opting-out).

În ceea ce priveşte regimul de vize aplicat cetăţenilor români în

spaţiul comunitar, România a primit cu deosebită satisfacţie adoptarea, de

către Consiliul Justiţiei şi Afacerilor Interne a unui nou Regulament539/2001 din 15 martie 2001 privind politica comună a UE în materie de

vize, în prelungirea protocolului acordului de la Schengen (în această

privinţă neparticipând nici Anglia, nici Irlanda) în care, între altele, se

prevede eliminarea obligativităţii vizelor pentru cetăţenii români care

doresc să călătorească pe o perioadă de până la 3 luni in statele membre

ale Uniunii Europene, în unele condiţii pe care partea româna va trebui să

le îndeplinească. Conform art. 8 paragraf 2, România deşi se află pe lista IIa ţărilor exonerate de obligaţia de a prezenta viză la frontierele UE, decizia

finală a Consiliului va fi ulterioară prezentării până cel târziu 30 iunie 2001 a

raportului şi recomandărilor Comisiei. Se prezintă o serie de criterii de

evaluat legate de rata imigrărilor clandestine, ordinii publice şi securităţii,

cât şi de relaţiile externe ale Uniunii cu ţările terţe în contextul coerenţei

regionale şi respectarea reciprocităţii. In acest domeniu funcţionează un

mecanism comunitar eficient- cooperarea „înt ă rit ă ”.Contrar propunerii Comisiei, nu a fost introdusă nici o referinţă în

Tratatul de la Nisa, la instituţia procurorului european.

{n schimb, acţiunea comună 96/277/JAI, din 22 aprilie 1996, adoptată

de Consiliu pe baza art. K.3 TUE stabileşte un cadru pentru trimiterea sau

schimbul de magistraţi sau funcţionari experţi în proceduri de cooperare

judiciară, numiţi „magistra ţ i de legă tur ă ” între statele membre, pe baza de

convenţii multilaterale sau bilaterale, care vizează tocmai favorizarea şi

80



accelerarea prin stabilirea de contacte directe, a tuturor formelor de

cooperare în materie penală.

În 27 septembrie 1996, Consiliul a hotărât adoptarea convenţiei

asupra extrădării simplificate, ca o aplicare şi dezvoltare a acordului

Schengen din 19 iunie 1990 (încorporat în 1999 în UE şi la care au fostasociate Norvegia şi Islanda). Aria de aplicare rămâne totuşi, restrânsă.

Statul membru căruia i se solicită extrădarea pentru o infracţiune pedepsită

cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă de un maxim ce constituie cel

puţin 6 luni şi un an în ţara care formulează cererea, nu poate invoca faptul

că în sistemul său penal nu constituie infracţiune, dacă asocierea sau

conspiraţia au drept scop comiterea uneia din infracţiunile vizate în

convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, trafic de stupefiantesau este vorba despre o infracţiune gravă, act de criminalitate îndreptate

împotriva drepturilor unei persoane sau cauzatoare de pericol colectiv. Nici

una dintre acestea nu poate fi considerată infracţiune politică (fundamentul

îl constituie respectarea aceloraşi drepturi fundamentale în statele

membre) .

{n ceea ce priveşte propunerea Comisiei în continuarea deciziei-

cadru a Consiliului relativ la lupta contra rasismului şi xenofobiei, oriceconsideraţie legată de rasă, culoare, ascendenţă, religie, convingeri, origine

naţională sau etnică care va fi considerată factor determinant al aversiunii

unui cetăţean membru al UE faţă de alţi indivizi va fi considerată

infracţiune, ce va trebui sancţionată chiar şi tentativa şi incitarea cu

pedepse efective, proporţionale şi disuasive, în ideea apropierii şi

armonizării legislaţiei naţionale cu închisoare de un maximum de 2 ani

pentru incitare publică la ură rasistă şi pentru direcţia unui grup rasială şixenofob (orice organizaţie de cel puţin 2 persoane), pentru celelalte forme

alternative cu amenzi, muncă în interesul comunităţii, participarea la

cursuri de formaţie. Sunt pasibile de pedeapsă şi persoanele morale. In

definiţia infracţiunii intră acţiuni diverse, de la insulte şi ameninţări publice,

apologia crimelor de genocid sau contra umanităţii aşa cum au fost definite

de Curte Penală Internaţională, până la difuzarea prin orice mijloace de

orice suporturi de informare cu un asemenea conţinut, ce vor fi confiscate.

81



Ca urmare a evenimentelor de la 11 septembrie 2001, în cadrul

cooperării cu Curtea Penală Internaţională, al cărei protocol l-au ratificat

toate statele membre al UE, se înscrie iniţiativa Danemarcei privind

anchetele si urmăririle penale contra crimelor de război şi contra umanităţii,

ţinând cont de faptul că jurisdicţia internaţională este complementară celeinaţionale. Aceasta vine în continuarea deciziei din iunie 2002, adoptată de

către Consiliu a unui reţele europene din 1998 de puncte de contact vizând

facilitarea urmăririi acestor tipuri de infracţiuni, prin colaborarea eficientă a

autorităţilor represive şi celor de imigrare în materia luptei contra tuturor

formelor grave de criminalitate organizată, trafic de droguri, terorism. Prin

aceste mijloace se pun în comun unităţi specializate, resurse umane şi

infrastructuri necesare, coordonatori necesari în urmărirea anchetelorcrimelor de război ce se vor reuni regulat la iniţiativa Preşedinţiei Consiliului

pentru schimb de informaţii şi practici alături de reprezentanţii tribunalelor

penale internaţionale pentru ex-Iugoslavia şi Rwanda şi Curtea Penală

Internaţională.

Consiliul european de la Nisa a adoptat raportul Preşedinţiei asupra

Politicii Europene de Securitate Comună, care prevede dezvoltarea

capacităţilor militare ale Uniunii, crearea de structuri politice şi militarepermanente, încorporarea definitivă în Uniune a funcţiilor de gestiune de

criză a UEO, prin suprimarea art.17 TUE, care definea relaţiile între Uniune

şi UEO, inclusiv organele sale auxiliare – centrul de sateliţi şi institutul de

studii de securitate care sunt operaţionale după ianuarie 2002 şi

capacitatea PESC de a integra eficient după 1999, o structură operaţională

PESA (Politică externă şi de securitate şi de apărare). PESA va reuni 30 de

state europene, va căpăta astfel o dimensiune europeanã. Noua politicãtrebuie să devină credibilă, vizibilă şi eficientă, deci este necesar ca UE să

dezvolte legături bune cu aceste ţãri, dar şi o interacţiune cu organizaţiile

internaţionale care au responsabilităţi în domeniul gestiunii conflictelor,

mai ales în contextul în care Uniunea ar putea folosi oportunitatea

prezenţei statelor nemembre UE, dar care fac parte din NATO, troika OSCE,

Consiliul de Securitate al ONU52.

52 Dick Leonard - Ghidul Uniunii Europene, Editura, Teora, Bucureşti, 2001

82



Acesta are trei componente: componenta militară şi cea civilă pentru

gestionarea crizelor militare şi civile, ce presupun integrarea misiunilor

Petersberg (care implică misiuni umanitare şi de evacuare a civililor,

menţinerea păcii, prezenţa forţelor de combatere a gestionării crizelor,

inclusiv operaţiuni de restabilirea păcii) şi prevenirea conflictelor. In acestcontext, se repune problema cooperării cu NATO şi ONU în cadrul unui

parteneriat strategic, menit să evite suprapunerile şi lacunele. La Consiliul

European de la Göteborg din iunie 2001, UE şi-a afirmat în materia apărării

rolul de organizaţie regională capabilă să rezolve crize civile prin forţe de

poliţie.

COPS care a înlocuit Comitetul politic, este plasat într-un loc central

în arhitectura Consiliului, colaborează cu experţi PESC, SecretariatulGeneral şi la nivel de funcţionari superiori, ambasadori, ministerial. Tratatul

de la Nisa i-a conferit competenţe crescute, putând fi autorizat de Consiliu,

pe timpul unei operaţii de gestiune a crizei să adopte el însuşi deciziile pe

care le consideră potrivite pentru a asigura controlul politic şi direcţia

strategică a operaţiunii de gestiune a crizei. Prin Tratatul de la Nisa are un

rol crescut în luarea deciziilor pentru a asigura controlul politic şi direcţia

strategică a unei operaţiuni de gestiune a crizei. Inaltul Reprezentent PESC,precum şi trimişii speciali ai acestuia vor fi aleşi, după Nisa, cu majoritate

calificată.

Eficienţa PESC se analizează în capacitatea de a face faţă crizelor

internaţionale. Principiile dialogului în format "15+15" propuse de România

în cadrul Convenţiei pentru viitorul Europei: continuitate, coerenţă,

concentrare, conjugarea acţiunilor. Toate ţările candidate au sprijinit de la

început preluarea acquis-ului UEO în dezvoltarea acestui gen de dialog, cetrebuie să completeze vechiul dialog politic şi sã interfereze cu activităţile

comune pe linia PESC. În acest sens, dialogul acestor ţãri cu UE la

reuniunile unor grupuri specializate precum COSCE sau CONUN s-ar putea

orienta câtre aspecte strategice sau conceptuale, iar chestiunile practice şi

operative ar putea fi preluate de dialogul în format "15+15". La nivel de

experţi, ar trebui găsită o formulă prin care săptămânal sã se organizeze

consultări în formatul "15+15". Pentru început, discuţiile sã se limiteze laun grup de teme de interes comun, printre care România propune în viitor

83



să se abordeze următoarele teme: rolul UE în raport cu alte organizaţii

internaţionale, cum ar fi NATO, OSCE, ONU; Doctrinele naţionale în materie

de menţinere a păcii; implementarea FERR (Forţa de Reacţie Rapidă),

aspecte militare şi civile şi legături operaţionale cu NATO (CJTF, DSACEUR,

etc.), continuarea fostelor misiuni UEO (Albania şi Croaţia) şi discuţii asuprasituaţiilor post-conflictuale relevante pentru UE (Albania, Kosovo, Sudul

Serbiei, etc.); discuţii privind situaţiile relevante pentru preocupările PESA

(regiuni instabile, apariţia unei crize, etc.).

Tratatul de la Nisa, departe de tranşa dezbaterile privind viitorul

Uniunii, porneşte pe un drum ambiţios de construire şi consolidare nu

numai a unei Europe economice, dar şi politice şi judiciare. Progresele sale

vor trebui aprofundate de Convenţia asupra viitorului Europei şi proiectataConstituţie european`.

COMPONENŢA Şl MODUL DE FUNCŢIONARE

AL CELORLALTE INSTITUŢII

Comisia Europeană

Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţaComisiei Europene va intra numai câte un comisar din fiecare stat

membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre,

numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de

rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în

unanimitate. Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui

acesteia vor fi extinse. Preşedintele va avea în atribuţiile sale organizarea

internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor.Preşedintele va fi desemnat de către Consiliu, prin vot în majoritate

calificată.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea

termenelor de judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în

ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale Tribunalului de

Primă Instanţă.

84



Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, având câte un membru de

provenienţă din fiecare stat, se poate reuni în plen sau în cameră lărgită.

Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la

Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor

anumite acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupravalidităţii unui act comunitar.

Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul

Regiunilor

Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru va avea câte un

reprezentant în Curtea de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate

calificată.

În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi ComitetulRegiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350 de membri. Conform

prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este reprezentantul

organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii

Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea

pe care o reprezintă.

VALORI DEMOCRATICE

Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a

valorilor democratice. Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate

de 4/5 şi după consultarea Parlamentului European, poate adresa o

recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului

de violare a drepturilor fundamentale.

"Declaraţia asupra viitorului Europei", anexă a Tratatului de la Nisa,cuprinde prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene, care nu este încorporată în Tratat.

85



CONCLUZII

De la crearea Comunităţilor europene până în prezent, rezultatele

obţinute la nivel comunitar au satisf ăcut exigenţele şi aşteptările statelor

membre. Instituţiile comunitare au reuşit să coordoneze acţiunile comune

ale statelor membre, astfel încât, progresul economic preconizat iniţial a

devenit realitate53. Aceasta nu înseamnă însă că instituţiile comunitare sunt

structuri perfecte, a căror activitate nu poate fi îmbunătăţită. Experienţa

comunitară acumulată a dovedit că la nivelul instituţiilor comunitare pot fi

operate modificări structurale, funcţionale şi conceptuale, care pot să

conducă la o mai mare eficienţă a activităţii instituţiilor. Astfel de modificări

au fost deja operate pe parcursul evoluţiei comunitare54, altele se află în

prezent în plin proces de concretizare.

1) Cre şterea rolului parlamentului European în cadrul func ţ iei

normative comunitare, prin extinderea procedurii codeciziei la noi

domenii ale intervenţiei comunitare.

Parlamentul European este instituţia comunitară cu cea mai largă

reprezentativitate din cadrul Uniunii Europene, reprezintă vocea

democratică a popoarelor reunite în Comunităţile Europene. Evoluţia

ascendentă a parlamentului sub aspectul competenţelor exercitate în

diferite etape ale construcţiei comunitare dovedesc recunoaşterea

importanţei sale în raport cu celelalte instituţii comunitare.

Conform art. 189B - par. 8 - Tratatul C.E., domeniul de aplicare a

procedurii codeciziei poate fi extins - având în vedere procedura prevăzută

în art. N par. 2 Tratatul de la Maastricht, pe baza unui raport pe care îl va

prezenta Comisiei.

Având în vedere faptul că art. N face parte din dispoziţiile finale ale

tratatului de la Maastricht, se poate considera că procedura codeciziei

poate fi extinsă şi în domeniile politicii externe şi de securitate comună

(P.E.S.C.) şi a cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.) -53 Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială mondial, deţinând peste 20 %din comerţul mondial (la nivelul anului 1997)Uniunea Europeană furnizează la nivelmondial cea mai mare parte a ajutorului material destinat noilor democraţii cât şi ţărilordin lumea a treia.54 De exemplu, creşterea rolului Parlamentului European, în procesul decizional comunitarajungând de la simpla consultare iniţială, la participare sa în procesul normativ, prinprocedura co-deciziei.

86



comparativ cu situaţia actuală, când procedura codeciziei se aplică numai

la nivelul primului pilon comunitar.

Tratatul de la Amsterdam extinde procedura codeciziei la noi domenii,

nu însă şi la domeniile privind: libertatea de mişcare, securitatea socială

pentru mâna de lucru imigrantă, fondurile structurale (deşi aceste domeniifuseseră iniţial avute în vedere în faza lucrărilor pregătitoare ale tratatului).

Tratatul de la Maastricht a reprezentat doar o etapă în privinţa

extinderii procedurii codeciziei şi prin acesta a extinderii rolului

Parlamentului European, Tratatul de la Amsterdam fiind o dovadă în acest

sens.

2) Reglementarea unei proceduri comunitare uniforme de

alegere a membrilor Parlamentului European.Dacă iniţial, parlamentarii europeni erau desemnaţi de fiecare

parlament naţional, după adoptarea Actului din 20 septembrie 1976 privind

alegerile membrilor Parlamentului European prin vot universal, direct,

începând din 1979, Parlamentul a devenit emanaţia democratică a

popoarelor reunite în Comunităţi. Totuşi cu ocazia alegerilor din 1979,

1984, 1989, 1994 şi 1999 nu s-a reuşit adoptarea unor norme unitare de

alegere a membrilor Parlamentului European.Alegerile parlamentare europene se desf ăşoară conform dispoziţiilor

cuprinse în Actul din 1976 completate cu reglementări interne ale statelor

membre. Aceste reglementări naţionale, fiind diferite de la o ţară la alta

determină un caracter neuniform al procedurii de alegere în Parlamentul

European. Suprapunerea celor două categorii de reglementări (comunitare

şi naţionale) au determinat apariţia unor probleme legate de validitatea

alegerilor. Tratatul de la Maastricht face un pas înainte şi în privinţa acesteiprobleme, instituind un drept de a alege şi a fi ales pentru toate

persoanele care au cetăţenia Uniunii Europene. Prin aceste dispoziţii sunt

înlăturate unele reglementări naţionale, însă problema nu este pe deplin

rezolvată, alte reglementări naţionale rămânând încă în vigoare.

3) Determinarea comunitar ă a naturii juridice a Consiliului

European.

Natura juridică a Consiliului European a fost apreciată diferit înliteratura de specialitate. Sursa aprecierii diferite a naturii juridice a

87



Consiliului European a constituit-o faptul că mult timp acest organ nu a

beneficiat de o reglementare juridică, exercitând atât competenţe

comunitare, cât şi competenţe în domeniul cooperării politice

interguvernamentale. Consacrarea juridică a Consiliului European a fost

conferită prin dispoziţiile art. 2 -Actul Unic European. Tratatul de la Maastricht evidenţiază rolul important al Consiliului

European, însă nu soluţionează problema naturii juridice a acestui organ.

Tratatul de la Maastricht consacră în capitolul „Dispoziţii comune" -

trei articole în care evidenţiază cadrul general al sistemului instituţional

comunitar (art. C, D, E).

Consiliul European este menţionat într-o reglementare distinctă (art.

D) faţă de celelalte instituţii comunitare (art. E) ceea ce presupune că acestorgan nu face parte din categoria instituţiilor comunitare.

Prin deducţie, rezultă că sistemul instituţional unic comunitar este

format din instituţiile comunitare şi Consiliul European. Deci, Consiliul

European nu este o instituţie comunitară, în accepţiunea dată de

reglementările comunitare, rolul său nefiind însă neglijat în realizarea

obiectivelor Uniunii Europene.

Conform teoriilor exprimate în literatura de specialitate55

, ConsiliulEuropean este considerat:

- organ interguvernamental de cooperare, pornind de la ideea că nu

este reglementat în legătură organică cu celelalte instituţii, rolul său fiind de

a da impulsionările necesare dezvoltării Uniunii şi de a defini orientările

politice generale;

- o formă instituţională nouă de prezentare a Consiliului Uniunii,

pornind de la faptul că acest organ poate să îndeplnească şi atribuţiilespecifice din domeniul normativ, ce revin Consiliului;

- organ de sine stătător, sui generis, structura instituţională originală şi

complexă din punct de vedere juridic.

Comunităţilor le revine sarcina de a reglementa problema naturii

juridice a Consiliului European.

Se poate aprecia că locul Consiliului european se află în vârful

structurii instituţionale comunitare, iar în perspectiva evoluţiilor viitoare, va juca rolul unui veritabil „Preşedinte" faţă de celelalte instituţii comunitare.

55 V.Marcu, p.45, P.Manin, p.153.

88



4) Extinderea domeniilor de adoptare a deciziilor Consiliului

prin votul majorit ăţ ii calificate.

Având în vedere faptul că modalitatea votului majoritar reprezintă

regula cea mai adaptată procesului de integrare comunitară, fiind expresia

eficacităţii şi a democratizării procesului decizional, Tratatul de laMaastricht a lărgit câmpul de aplicare a acestei proceduri de votare în

cadrul Consiliului.

Cu toate acestea, unanimitatea se aplică încă în numeroase domenii

comunitare, în practică şi în doctrină s-a apreciat că unanimitatea ca regulă

de votare trebuie aplicată de aşa manieră încât să nu blocheze aplicarea

dispoziţiile din tratate. De asemenea s-a apreciat că unanimitatea trebuie

să vizeze problemele cele mai importante ale Comunităţilor, f ără să fiedefinită această noţiune.

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a realizat o nouă extindere a votului

cu majoritate calificată în Consiliu, limitată însă la un număr destul de redus

de domenii.

Deşi tendinţa la nivel comunitar este de a limita aplicarea regulii

unanimităţii în Consiliu, câmpul de aplicare al acestei reguli nu este

neglijabil. Consider că democratizarea procesului decizional comunitarreclamă extinderea domeniilor aplicării regulii majorităţii absolute ca

modalitate de vot la nivelul Consiliului, limitându-se mai mult modalitatea

de vot prin regula unanimităţii.

5) Redistribuirea competen ţ elor între institu ţ iile comunitare -

în scopul înlăturării deficitului democratic care constă în reunirea puterii

executive şi legislative la nivelul aceleiaşi instituţii - Consiliul.

In literatura de specialitate s-a susţinut ideea că acest deficit esterelativ, având în vedere faptul că Consiliul reprezintă emanaţia guvernelor

statelor membre, ele însele fiind alese democratic la nivel na ţional. De

asemenea, s-a afirmat că sistemul instituţional comunitar nu se bazează pe

o separare a puterilor, ci pe un echilibru al intereselor comune, în care

consiliul reprezintă guvernele naţionale, Parlamentul reprezintă popoarele

Uniunii, Comisia reprezintă interesele globale, iar Curtea de Justiţie

reprezintă ordinea de drept a întregului edificiu comunitar.

89



Aceste interpretări sunt relative deoarece dincolo de orice interpretare

juridică speculativă Consiliul reuneşte puterea legislativă şi executivă

(având în vedere că poate exercita el însuşi şi funcţii executive).

Tocmai pentru a da expresie principiului echilibrului instituţional,

funcţiile exercitate de instituţiile comunitare trebuie individualizate, ţinândcont de acelaşi timp şi de principiul cooperării loiale între instituţii.

6) Cre şterea gradului de responsabilitate a membrilor

Comisiei, în procesul de gestionare şi administrare a intereselor

comunitare.

Pornind de la legitimitatea Comisiei la nivel comunitar, ea fiind

instituţia care reprezintă interesele comunitare în cadrul sistemului

instituţional, activitatea membrilor Comisiei trebuie pusă în slujba acestuiţel.

Comisarii europeni trebuie să dea dovadă de responsabilitate în

exercitarea mandatului cu care au fost investiţi, în scopul evitării unor

situaţii de genul celei care a dus la demisia în bloc a Comisiei conduse de

Jacques Santer (deturnarea de fonduri, satisfacerea unor interese

personale exercitând abuziv funcţia comunitară), consider că se impune

adoptarea unor reglementări care să dea expresie unor norme dedeontologie profesională a comisarilor europeni. Apreciez că, procesul de

restructurare şi de modificare a reglementărilor funcţionale aflat în plină

derulare - va conduce la desf ăşurarea unei activităţi superioare la nivelul

Comisiei Europene.

Având în vedere faptul că membrii Comisiei europene coordonează

întreaga activitate administrativă a Uniunii Europene, apreciez că s-ar

impune un cadru legislativ comunitar, prin care ar putea fi aplicate şianumite sancţiuni comisarilor care încalcă normele deontologiei

profesionale.

7. Stabilirea cadrului juridic care să permit ă institu ţ iilor

comunitare crearea de organe subsidiare prin actele pe care le

adopt ă.

Soluţiile de speţă pronunţate de Curtea de Justiţie prin care aceste

organe cu caracter subsidiar ar trebui să-şi aibă fundamentul în tratate, sănu fie dotate cu competenţe proprii de decizie şi ca existenţa lor să nu

90



modifice principiul echilibrului instituţional - ar putea constitui un punct de

plecare în vederea stabilirii cadrului juridic al înfiinţării acestor organe.

Aceste organe subsidiare, create prin actele instituţiilor comunitare,

ar trebui să fie dotate doar cu funcţii de execuţie strict controlate de

instituţia care le înfiinţează.

91



BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii:

1. Augustin Fuerea - Manualul Uniunii Europene, Editutra, Actami,Bucureşti, 2001;

2. Augustin Fuerea - Drept Comunitar european. Partea General`

Editura All Beck 2003;

3. Augustin Fuerea - Institu ţ iile Uniunii Europene Editura Universul

Juridic 2002;

4. Augustin Fuerea - Drept Comunitar european Caiet de seminar Ed.

Pro Universalis 2005;5. Cătălina Drăghiciu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu ,Viorel Marcu -

Instrumentele juridice ale Uniunii europene, Editura, Lumina Lex,

Bucureşti, 2003.

6. Dick Leonard - Ghidul Uniunii Europene, Editura, Teora, Bucureşti,

2001

7. Ferreol Gilles - Dic ţ ionarul Uniunii europene, Editura, Polinom, Iaşi,

2001.8. Filipescu Ion - Drept institu ţ ional comunitar european, ediţia a IVa

(1999), Editura, Actami, Bucureşti.

9. Leicu Corina - Drept comunitar , Editura, Lumina Lex, Bucureşti,

1998.

10. Leicu Corina; Leicu loan - Institu ţ iile comunilare, Editura, Lumina Lex,

Bucureşti, 1996.

11. L’Europe de la A a Z -Guide de l’integration Europeenne

.12. Marcu Viorel - Drept institu ţ ional comunitar , Editura, Nova, Bucureşti,

1994, 2001.

13. Mazilu Dumitru - Integrarea europeană . Drept comunitar şi institu ţ ii

europene, Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

14. Diaconu Nicoleta - Sistemul Institu ţ ional al Uniunii Europene, Editura,

Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

15. Manolache Octavian - Tratatul de la Nisa, Editura, All Beck, Bucureşti,

2002.

92



16. Popescu Andrei; Jinga Ion - Organiza ţ ii europene şi euroatlantice,

Editura, Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

17. Valentin Constantin - Documente de baz ă ale Comunit ăţ ii şi Uniunii

europene, Ediţia a-II-a , Editura, Polirom, Iaşi, 2002.

18. Vese Vasile - Tratatul de la Nisa, Editura, Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

93



II. Legislaţie.1. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică

1965 (intrat în vigoare în 1967).

2. Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea puterii buge-

tare a Parlamentului european 1970, respectiv 1975 (intrate în

vigoare, primul în 1971, al doilea în 1976).

3. Actul unic european 1986 (intrat în vigoare în 1987).

4. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană 1997 (intrat

în vigoare în 1999).

5. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

6. Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare la

Comunităţile europene.

III. Site-uri internet:-Parlamentul european-

www.europarl.eu.int/

-Consiliul Uniunii Europene-

http://ue.eu.int/

-Comisia europeană -www.europa.eu.int/en/comm.html

-Banca centrală europeană -

www.ecb.int/

-Tratatele Uniunii europene-

www.europa.eu.int/eurlex/fr/treaties/index.html

-Tratatul asupra Uniunii europene-

www.europa.eu.int/eurlex/fr/treaties/livrel_c.html-Tratatul de instituire a Comunit ăţ ii europene-

www.europa.eu.int/eurlex/fr/treaties/livre2_c.html

-Legisla ţ ie comunitar ă

www.europa.eu.int/scad/

-Legisla ţ ie comunitar ă în vigoare-

www.europa.eu.int/eurlex/fr/h'f/index.html

-Legisla ţ ie în pregă tire-www.europa.eu.int/eurlex/en/com/index l .html

-Siteul oficial al UE-

94



www.europa.eu. int

-Pagina web a Centrului de informare a Comisiei europene la

Bucure şti

www.infoeuropa.ro

-Ministerul Integr ă rii Europene

www.mie.ro

95



LISTA ANEXE

• Anexa nr. 1. Pozi\ia CES [n CE

• Anexa nr. 2. Procesul de luarea deciziilor la nivelul

comunit`\ilor europene

• Anexa nr. 3. Schema de elaborare a avizului comitetului

economic ]i social

• Anexa nr. 4. Componen\a comitetului economic ]i social

• Anexa nr. 5. Num`rul membrilor [n comitetul regiunilor

96



Anexa 1.

Poziţia CES în CE

PROPUNERE CONSULTARE DECIZIE

Sursa: Augustin Fuerea - Drept Comunitar european. Partea General` Editura All

Beck 2003

97

PARLAMENTUL EUROPEAN

COMISIA EUROPEANĂ CONSILIUL DE MINIŞTRII

CES

CURTEA DE JUSTIŢIECURTEA DE CONTURI



Anexa 2.

PROCESUL DE LUARE A DECIZIILOR LA NIVELUL

COMUNITĂŢILOR EUROPENE

ELABORAREA PROPUNERII.

CONSULTARE


Beck 2003

98

COMISIA

COMITETULECONOMIC ŞI

SOCIAL

PARLAMENTULEUROPEAN

COMISII

GRUPURI DELUCRU

COMITETULREPREZENTANŢILOR

PERMANENŢI

CONSILIU

DECIZII, INCLUSIVDIRECTIVE ŞIORDONANŢE



Anexa 3.SCHEMA DE ELABORARE A AVIZULUI COMITETULUI

ECONOMIC ŞI SOCIAL

SESIUNE PLENARĂ


Beck 2003

99

CONSILIUL DE MINIŞTRICOMISIA EUROPEANĂ

SOLICITAREA AVIZĂRII

BIROULSECRETARIATUL PREŞEDINTELE CES

SECŢIUNI

INDUSTRI, COMERŢ, ARTIZANAT ŞI SERVICII

AFACERI ECONOMICE, FINANCIARE ŞI MONETARE

AGRICULTURĂ ŞI PESCUIT

AFACERI SOCIALE FAMILIALE, EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ

TRANSPORTURI ŞI COMUNICAŢII

RELAŢII EXTERNE, POLITICE,COMERCIALE ŞI DEZVOLTARE

ENERGIE PROBLEME NUCLEARE ŞI CERCETARE

DEZVOLTAREA REGIONALĂ, AMENAJAEA TERITORIULUI, ŞI

URBANISMMEDIUL ÎNCONJURĂTOR, SĂNĂTATE PUBLICĂ

PATRONI DIVERSE ACTIVITĂŢISALARIAŢI

AVIZUL



Anexa 4.

COMPONEN|A COMITETULUI ECONOMIC }I SOCIAL


Beck 2003

State membre Membri

Germania 24Regatul Unit

Franţa

Italia

24

24

24Spania

Polonia

21

21

România 15Olanda 12Grecia 12Rep. Cehă

Belgia

Ungaria

Portugalia

Suedia

12

12

12

12

12Bulgaria

Austria

12

12Slovacia 9Danemarca 9Finlanda

Irlanda

Lituania

Letonia

Slovenia

Estonia

Cipru

Luxemburg

Malta

9

9

9

7

7

7

6

6

5

100



Anexa 5.

NUM~RUL MEMBRILOR {N COMITETUL REGIUNILOR

Statele membre MembriiGermania 24Regatul Unit

Franţa

24

24Italia 24Spania

Polonia

21

21România 15Olanda 12Grecia 12

Republica Cehă Belgia

Ungaria

Portugalia

Suedia

1212

12

12

12Bulgaria

Austria

12

12Slovacia 9

Danemarca 9Finlanda 9Irlanda 9Lituania 9Letonia 7Slovenia 7Estonia 7Cipru

Luxemburg

Malta

6

6

5

Total 350Sursa: Augustin Fuerea - Drept Comunitar european. Partea General` Editura All

Beck 2003

101



i

reforma tratatului de la nisa

Documents