ROMANUL „ŞI TU EŞTI SINGUR?”

de AURELIAN SILVESTRU

în Campania Naţională „Copiii Moldovei citesc o carte” - 2015

Reflecţii ale profesorilor şi elevilor

Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din Cimişlia

Singură în preajma cărţii lui Aurelian Silvestru

Trecând prin mine opere de-ale scriitorului Aurelian Silvestru, pe care le-am

citit, iar altele - recitit cu sufletul la gură: Fărâme de suflet, Cel rătăcit, Pragul,

Aforismele, mă gândeam la templul suferinţei, construit de autor în numele

sensibilităţii.

Romanul lui Aurelian Silvestru „Şi tu eşti singur?” este o operă pe care am

numi-o, metaforic, o epopee a spiritului uman, ce se iniţiază prin vărsare de sânge,

ce pune la încercare conştiinţa, prin a-i desluşi pornirile, a-i clădi valorile şi a o

face să planeze deasupra fărădelegilor.

Este un roman despre dragoste, despre vocaţie, despre martiri şi indiferenţă

omenească.

Şi dacă actul de creaţie al autorului penetrează actul suferinţei,atunci actul

iniţierii ar penetra sentimentul singurătăţii între oameni. Suferinţa şi singurătatea,

dragostea şi aşteptarea, decepţia şi teama şi-au găsit, prin actul cunoaşterii, o cale

spre fericire şi împăcare, speranţă, armonie cu sine şi eliberare.

S-au scris multe despre semnificaţia titlului: era vorba despre sentimentul

singurătăţii, despre corelaţia cu intimitatea şi confesiunea sinelui prin singurătate,

dar eu nu am putut să nu dau atenţie semnului de întrebare din titlu, sugestia căruia

şterge limitele singurătăţii, creându-i ipostaze nenumărate.

Consider, autorul pune la îndoială însăşi existenţa acestui fenomen numit

singurătate. Singurătatea o creăm noi, în imaginaţia noastră, cu adevărat însă ea

este rodul indiferenţei, neîmpăcării cu propriul suflet, cu propria soartă şi cu

propria conştiinţă, dar poate – este o parte din intimitatea pe carte o căutăm, pentru

a măcina în noi înşine nişte răspunsuri?, dar poate uneori să apară ca înstrăinare,

uneori chiar anihilare....

Dar, de fapt, autorul ne impune, cred eu, conceptul său de a schimba lumea,

de data aceasta, înălţându-şi eroii prin dragoste: „Mulţi îşi imaginează că Sufletul

este un dar divin pe care, la naştere, îl primim de-a gata, ca pe o favoare. Nimic

mai fals decât această presupunere! Fără curajul de a da în fiecare zi cu dalta în noi

înşine, ajungem împietriţi...”, scrie Autorul în cartea Fărâme de suflet.

Protagonista trăieşte renaşterea într-un travaliu dureros. Mitul despre creaţie

intensifică nota evocatoare a jertfei întru trezire naţională, a jertfei întru recrearea

destinului, atât al omenirii, cât şi al propriului eu, iar Manole devine o întruchipare

a chinului, zbuciumului întru recreare a lumii. Renaşterea protagonistei trece prin

cunoaşterea adevărului dureros al realităţii timpului, al decepţiilor în dragoste, al

trădării etc., descoperind în biserica spiritului ei o întreagă lume de bine şi frumos.

Manole însă creează capodopere, dragostea fiind o însufleţire întru creare. Cum se

întâmplă în mitul despre creaţie, Manole ţine la fiinţa iubită, dar nu uită că are de

construit o mănăstire, o mănăstire a spiritului, unde se va înfăptui, pe de o parte,

menirea sa ca om, iar pe de altă parte, menirea sa ca un creator. Autorul însă nu-şi

zideşte eroina între zidurile indiferenţei omeneşti, ci îi dă prilej să se înfăptuiască

continuitatea, prin dragoste; copilul – Bine se va naşte, iar Dragostea va trăi veşnic

prin el. Astfel dimensiunile mitologice sunt readuse aici într-o formă nouă,

inversată, căci Manole se dezice de actul creator în numele dragostei, protagoniştii

căpătând rolul de martiri întru bine, însufleţiţi de dragostea reciprocă, care îi

înnobilează.

Romanul, construit într-o structură spiralică, ne aduce în prim plan o analiză

psihologică a protagonistei, care, fiind roasă din interior de îndoieli şi chinuită de o

mulţime de întrebări, trăieşte drama cunoaşterii, existenţei şi realităţii.

Sensibilitatea sa, inteligenţa şi rezistenţa fortificate de experienţele din copilărie, se

descoperă prin vocea sa interioară şi prin confesiunile aduse sieşi prin prezenţa

unui personaj enigmatic – Cel rătăcit cât şi ale iubitului său, Manole, taina

existenţei căruia o frământă pe tot parcursul şi prin intermediul căruia se regăseşte

ca o creatură dumnezeiască, menită să-l însufleţească în trecerea acestuia prin

experienţele dure. Dar pe măsură ce avansează în căutările sale, taina se amplifică,

oferindu-i noi întrebări. „...fiecare dintre noi constituie o taină... Vii din trecut cu o

mulţime de speranţe dărâmate, iar cioburile lor te afectează, te rănesc, te fac să

suferi din cauza cicatricelor pe care le doseşti de ochii lumii... Ba uneori, dacă nu

eşti atent, îi răneşti cu ele şi pe cei apropiaţi...”, îşi verbalizează Manole suferinţele.

Realitatea istorică – jertfa eroilor, criza de valori şi manipularea maselor este

problema ce, integrată în experienţele interioare trăite de protagonistă, îi intensifică

şi mai mult îndoielile, însă puterea spiritului său ştie să ia atitudine şi să facă

abstracţie de mediocritate, dar şi să aprecieze adevărata valoare a omului. Acest

aspect o face să se autodefinească, dar şi să constate cu înfiorare că moartea este

mai puţin înfiorătoare decât singurătatea.

S-ar părea că aici apar mai multe ipostaze ale autorului, care, în discuţii ce

uneori s-ar părea că traversează limitele realului, nasc adevăruri gnomice uluitoare

prin forţa sugestiei: „Ştii unde există infinitul pe pămînt?/ Habar nu am./ În arşiţa

pustiului... Nisipul, ca şi timpul, nu are nici început şi nici sfîrşit./ Aţi cunoscut

pustiul? /Îl port în suflet.” Prin aceste dialoguri cu fraze scurte, dar durabile prin

faptul discernerii unor valori ascunse în adâncul eului cititorului, autorul sugerează

întrebări născute parcă din inconştient, adresate de însuşi Dumnezeu nouă, lumii,

despre rostul nostru pe acest pământ, despre soarta pe care ne-o creăm noi înşine,

dacă avem curaj, despre faptul împlinirii într-o lume aparent străină.

Astfel asimilăm din carte noi lecţii de viaţă.

Reiterez, ca de fiecare dată: marele psiholog, marele pedagog şi marele

propovăduitor al valorilor creştine, Aurelian Silvestru, tămăduieşte, carte cu carte,

spiritul rănit al omenirii.

Nina Nenescu, profesor de limbă şi literatură română

***

Din perspectiva mea, pur subiectivă, personajul principal al romanului ,,Şi tu

eşti singur?” este Vocea Interioară care valorifică partea spirituală a eroinei.

M-a impresionat Egoul Anei care tinde echilibrat spre un Super Egou în

pofida unei sorţi dificile şi care, comparativ cu predecesoarea sa din cunoscuta

baladă, ajunge în final fericită.

Tragedia Anei de a fi mereu în goană după Manole şi voinţa celui din urmă

de a-şi atinge scopul bine definit sunt atît de fin transpuse în trecutul apropiat de

parcă succesiunea destinului este inevitabilă.

Cine se va naşte pentru sufletul Anei şi-a lui Manole?...ne va spune viitorul?

ori aceştia se vor transforma în flori de nufăr, întruchipînd expresivitatea

spiritualităţii.

O vedem pe Ana - o personalitate puternică, cu principii bine determinate,

curajoasă, în aceeaşi măsură inocentă, gingaşă, romantică şi toate aceste calităţi

sunt cioplite în personalitatea ei prin experienţa dură: copilăria petrecută la

orfelinat, războiul, dragostea ce o ţine mereu în suspans; se observă paradoxul

experienţă distructivă - dezvoltare constructivă.

Aici identificăm mesajul sacru transmis de scriitor: Nimic nu este imposibil,

totul e în mîinile noastre…

Liudmila Untilov, profesor de limbă şi literatură română

***

„Două lucruri ne trebuie pentru fericire: o dragoste şi o vocaţie, ambele -

adevărate!”

Ar exista oare fericirea dacă la baza ei nu s-ar afla dragostea?, mă întreb. Pe

eroina principală din roman - Ana, care îşi scufundă inima într-o dragoste

adevărată pentru Manole, viaţa a aruncat-o în braţele unei dure singurătăţi şi, fără a

o mai lăsa să evadeze din templul ei, o supune la grele suferinţe.

Romanul „Şi tu eşti singur?” este o adevărată operă de artă, care îţi insuflă

totuşi, într-un sfârşit, speranţe, îţi oferă răspunsuri la o mulţime de întrebări sau

poate te face să fii şi mai nedumerit... De fapt, dezvăluie adevărata faţă a

timpurilor. Am lăcrimat de la prima până la ultima pagină, iar sfârşitul m-a lăsat

fără cuvinte - un final fericit, plin de pasiune ... ce dragoste frumoasă! Lacrimile de

durere s-au transformat în lacrimi de fericire...

M-a fascinat autorul, Aurelian Silvestru, prin ideea de a intra în pielea unei

femei: într-o lume dureroasă, cu trăiri pasionale pentru un bărbat şi care a trăit

experienţe dure. Cu toate că scrie cu mână de bărbat, autorul simte ca o adevărată

fiinţă feminină, sensibilă şi zbuciumată de pasiuni... Acest personaj, ca prin

minune, a devenit pentru mine un etalon de demnitate şi sensibilitate feminină. O

viaţă captivantă, plină de trăiri intense, simt, a fost scrisă cu pana înmuiată în

sângele prelins din rana spirituală a unui adevărat artist, propovăduitor de dragoste

şi bunătate. Aş reciti romanul la nesfârşit, cu sufletul la gură şi dorinţă de-a mă

regăsi din nou printre rânduri.

„Viaţa e un dar divin”, spune autorul, „viaţa e dar Dumnezeiesc, destinul e

cea mai importantă operă a vieţii pe care n-o scriem, ci doar o corectăm...” -

cuvinte cu adevărat înţelepte şi memorabile. „Şi tu eşti singur?” este romanul unde

din copil devii matur, iar singurătatea te sufocă, dar te împinge să zbori... să zbori

spre ceea ce-şi doreşte inima. Filă cu filă, m-am simţit atrasă de singurătate,

intrând în lumea sa incredibil de... plăcută, ca un copil care l-a pictat pe Dumnezeu

stând cu el la sfat... am învăţat să desenez lumea prin intermediul autorului, dar, ca

să poţi deveni un adevărat pictor al destinului, nu ai nevoie de pînză şi pensulă!

„Iubirea e singura cetate în care merită să mori”, cuvinte care mi-au

schimbat viziunea despre singurătate ca vis groaznic, doar iubirea e ceea ce a

transformat-o într-o stare de bine...

Nu eşti singur, ne spune autorul, iar dacă ai un destin ca al eroinei din

roman, luptă pentru fericire şi nu lăsa să mori intr-un labirint întunecos al

însingurării, aprinde în el lumina dragostei – asta te va înălţa spre fericire.

Snejana Jerep, clasa a XI-a

***

„Viața, chiar şi pe front este frumoasă, dacă o trăieşti în dragoste.”

„Şi tu eşti singur?” de Aurelian Silvestru este romanul ce m-a impresionat

prin faptul că în el am putut regăsi toate temele ce au o importanţă majoră pentru

dezvoltarea mea personală: dragostea, pasiunea, corupţia şi războiul. Toate acestea,

atât de diferite, fiind combinate armonios şi descrise extrem de simplu, concis şi la

maximum de captivant.

„Două lucruri ne trebuie pentru fericire: o dragoste şi o vocaţie, ambele –

adevărate”, spune autorul, sensibilizînd marile scopuri a vieţii. Povestea de

dragoste dintre Ana şi Manole ne serveşte drept exemplu prin faptul de a

transforma viaţa într-o luptă - lupta pentru succes, fericire şi mare dragoste,

savurînd din plin fiecare moment perfect ce ne este dat. Citind filă cu filă,

involuntar te simţi dependent de acţiunea din roman, absorbi cu pasiune toate

evenimentele, trăirile… înţelepciunea unor citate te minunează.

Pasiunea şi Singurătatea, Focul şi Gheaţa – antiteze ce creează o armonie

ideală. Singurătatea din noi şi importanţa ei în dezvoltarea noastră ca personalitate,

pasiunea ce ne atinge fiecare coardă a sufletului, sensibilizând emoţiile ce trăiesc în

noi, a dus spre un sfârşit optimist, dar, în acelaşi timp, dur, căci ni se deschid

privirile către nişte încercări grele ale istoriei.

Alina Caraiman, clasa a XI-a

***

„Omul are nevoie de un vis, ca să suporte realitatea.”

„Şi tu eşti singur?” de Aurelian Silvestru este o carte care mi-a atins cea mai

fragilă coardă a sufletului, m-a ţinut cu inima în dinţi de la prima pînă la ultima

pagină, pentru că nu mă poate lăsa indiferentă realitatea istorică ce a depus o pată

de sînge pe palma aceasta minusculă de pămînt, pentru că am descoperit adevăruri

pe care nu le ştiam, pentru că e despre singurătatea pe care o simt şi eu zilnic, pe

pielea mea proprie, pentru că e scris atît de sensibil despre frumuseţea spiritului

omenesc, pentru că e scris adevărul despre lucruri de care ne temem să vorbim,

despre nedreptatea în instanţele ce au misiunea, de fapt, de a face dreptate

oamenilor. Este pentru prima dată cînd o carte, care are pînă la urmă un final

fericit, mă lasă cu ochii în lacrimi. Singurătatea Anei scoate în evidenţă toată

fragilitatea ei, transformînd-o într-o copilă care rîvneşte spre infinitul cunoaşterii

asemeni multor fete de la noi... e întruchiparea spiritului feminin în dezvoltare. Iar

dezvoltarea personală este un examen, care poate avea sau nu succes, depinde de

cît de mult ţinem la viaţa noastră, ca să ştim s-o clădim din cărămizi durabile,

temelia fiind demnitatea umană.

Cred că e bine, reieşind din îndemnul cărţii, să ne clădim viitorul pe vise ce

depind de noi înşine, nu de alţii, astfel vom putea atinge cu sufletul măcar un strop

din acel colţişor de rai al iubirii eterne.

Gabriela Tomag, clasa a XII-a

***

În cele mai multe momente din viaţa lui, omul e singur. Cu o mie de oameni

lîngă el, cu cel mai bun prieten sau cu cea mai apropiată fiinţă de sufletul lui, omul

are momente când se simte şi chiar este singur.

Cred că mereu depindem de cineva. Din teama de singurătate sau pentru că

ne gândim că nu suntem suficient de puternici să înfruntam totul de unii singuri

căutam umeri care să ne sprijine şi inimi care să ne asculte.

Lecturînd acest roman, am rămas cu nişte impresii deosebite şi totodată am

învăţat cîte ceva.

Am învăţat că oamenii fug adesea de singurătate de teamă, dar că de cele

mai multe ori sfârşesc tot în braţele ei reci.

Am învăţat că singurătatea nu e aşa de cruntă atunci când simţi tu nevoia să

stai în preajma ei, să-ţi strigi durerile şi să te vindeci de ele. Dar atunci când nu o

vrei, e insuportabilă.

Am învăţat că oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a zâmbi, pentru a

simţi că trăiesc, pentru a iubi, dar mi-am dat seama şi că trebuie să aibă o tonă de

încredere în ei înşişi. Să aibă încredere că dacă vor, pot şi singuri.

O carte cu un final fericit totuşi, în care, în cele din urmă, eroina depăşeşte

toate obstacolele care i le oferă viaţa şi învinge singurătatea, ne mărturiseşte că

„iubirea e singura cetate în care merită să mori”, ceea ce lasă o continuare

luminoasă în numele dragostei ce îi uneşte.

Mihaela Bivol, clasa a XII-a

***

Viaţa e cel mai frumos lucru ce ni l-ar putea dărui Dumnezeu. Poate fi

construită din iluzii pierdute sau clipe de succes, alteori trece nepăsătoare pe

alăturea, dar în final e aşa cum o clădim noi.

Romanul „Şi tu eşti singur?” m-a făcut să sesizez că viaţa e ca un front de

luptă, cîştigi victorios sau pierzi dureros. Iar Ana, personajul principal al

romanului, mi-a sugerat ideea că unicul lucru, pentru care merită să-ţi trăieşti viaţa,

e dragostea, văzînd-o ca pe o „unică cetate în care merită sa mori”. Într-un final,

am înţeles că, dacă n-ar fi iubirea, viaţa s-ar transforma într-un chin continuu, o

pedeapsă şi romanul m-a însufleţit spre căutarea adevăratei fericiri, pe care, cred, o

poţi găsi numai păstrându-ţi încrederea într-un viitor frumos.

Adriana Spivacenco, clasa a XII-a

***

Un roman diferit cu un sfîrşit diferit.

Singurătatea este o stare de veghe ce îl distruge pe om din interior… Ana a

luptat: pentru ea, pentru bucata de pămînt dată de la Domnul să fie protejată şi

apărată de venetici, pentru iubirea rătăcitului ei iubit. Fata aceasta firavă ne-a

demonstrat că singur nu e nimeni. Omul iubeşte, înseamnă că trăieşte, nu e singur!

Mă aşteptam că va fi o simplă poveste de iubire, însă am avut parte de ceva

uimitor.

Iubirea Anei, o fată simplă dar puternică, şi a lui Manole, rătăcitul ei iubit,

îmi inspiră speranţe în ziua de mîine. Curajul ei, devotamentul, cu care îţi apără

ţara, mă face să mă simt puternică şi plină de încredere în mine, doar şi eu pot fi

astfel – liberă ţi neînfricată.

Sfîrşitul operei cred că pe mulţi i-a uimit. Mă aşteptam la un sfîrşit tragic

pînă la disperare, însă ce a urmat m-a fascinat şi în acelaşi timp m-a făcut să

reflectez îndelung asupra împlinirii rostului meu pe pămînt.

Ea a fost singură, a trecut prin şcoala suferinţei, la orfelinat, a gustat din

amarul vieţii, din calvarul războiului, dar a ajuns iubită şi împlinită alături de

iubitul ei şi de fiică… ce poate fi mai frumos?

Nicoleta Cicate, clasa a XII-a

***

Orice om are propriul strigăt, propria tendinţă de a lupta cu singurătatea, şi

fericit e cel care prin înflăcărarea eului său transformă amintirile funebre în cenuşă

stelară pentru a fi gata să atingă limitele extraordinare ale unui nou răsărit.

Ştiu că aţi încercat să scrieţi o poveste de iubire, dar vreau să spun că în

dorinţa Dvoastră supremă de a transforma neantul în absolut aţi scris nu doar un

simplu roman de dragoste, ci sunteţi creatorul unei complexităţi structurale

profunde.

Opera ,,Şi tu eşti singur?” m-a aruncat în valul diafan al unor meditaţii

interpersonale, m-a detaşat de realismul crud al zilelor mondene şi am înţeles că

oricine poate fi întruchiparea unei legende dacă vom alege să luptăm în fiece

secundă pentru acel Cineva ce ne aşteaptă smerit la capătul unui peron.

Am perceput cu o plăcere enormă nu doar cugetările ce curgeau şiroi printre

filele aurii ale cărţii, dar şi atmosfera enigmatică a creaţiei ce m-a inspirat să scriu

versuri:

Pustiul cade peste lacrimile noastre -

În visul ce demult s-a spulberat.

Noi, legănaţi de raza unor aştri,

Cădem în umbra unui mit adevărat.

Singurătatea ne îneacă-n amintire,

Iar aşteptăm la ciobul unui geam

La care, pironiţi toţi de durere,

Privim cum se usucă-n chin un ram.

- Şi tu eşti singur? strigă iarăşi toamna,

Melancolia sa se pierde printre nori.

Suntem sub ţinta ruginitei arme,

Înmărmuriţi de gînduri şi fiori.

Tatiana Untilov, clasa a XI-a

***

Lumea textului este universul cu care ne-am obişnuit toţi noi. Veşnica luptă

pentru dreptate, unitate şi supravieţuire, unde are prioritate cel mai puternic. S-ar

părea că nu există loc şi pentru dragoste, dar, totuşi, speranţa îl face pe om

dependent de ea, şi o impune ca valoare dominantă în lupta pentru fericire şi

libertate.

Cartea „Şi tu eşti singur?” relevă istoria a două războaie concomitente:

războiul pentru unitate cu stînga Nistrului şi cel interior, al protagonistei.

Ana este recrut pe două fronturi - cel al singurătăţii şi cel al comploturilor

murdare din jurul său. Ea trăieşte o fascinantă istorie de dragoste, care o zideşte în

pereţii singurătăţii, dar o şi înalţă spre eden.

Ea culege roadele iubirii ca orice muritor, dar uită că acestea pot fi otrăvite

de lumea care o înconjoară.

Setea nebună de fericire o face să creadă că singurătatea şi tăcerea sunt o

soluţie şi poate are dreptate - în singurătate uşile se deschid, iar cortina cade peste

cei care sunt puşi sub semnul întrebării.

Noi credem în destin pentru că ne este frică de inutilitate. Credem că

prietenii de singurătate sunt reali, pentru că unicul lucru ce ne-a mai rămas sunt

speranţele unui viitor lipsit de scrumul iubirii. Uităm că fiinţa noastră pe pămînt

este întru fericire.

Viaţa le-a pus unora în mînă condeiul, altora arme, celor din urmă speranţă,

i-a unit pe un singur cîmp de război şi le-a ordonat: „Luptați!” Acum învingătorilor

le trimite ovaţii şi-i este frică, ca nu cumva unul din cei căzuţi să se ridice, să

creadă în propriile forţe şi să lupte pentru dragoste, pentru doi uniţi în constelaţie

singuri.

Valeria Danilov, clasa a XI-a