NEMTEANU OANA-ELENA DOBRE ALINA-FLORENTINA

ACTIUNILE POSESORII

Acţiunea posesorie reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia posesorul (iar

în unele cazuri şi detentorul precar) poate solicita instanţei de judecată să-l oblige pe pârât să

inceteze orice act de tulburare ori să restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit .

Acţiunile posesorii îşi au justificare datorită interesului de a menţine o stare de fapt existentă

şi de a reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de deposedare.

Alaturi de actiunile petitorii,actiunile posesorii reprezinta o subdiviziune a actiunilor reale imobiliare,care ocrotesc drepturi reale imobiliare. Spre deosebire de actiunile petitorii:

-Actiunile posesorii nu pun in discutie dreptul de proprietate sau un alt drept real; -Actiunea poesorie este intotdeauna imobiliara pe cand cea petitorie poate fi si mobilara; -Actiunea posesorie nu poate fi exercitata concomitent si nici ulterior unei actiuni petitorii ci numai inainte (daca intr-un litigiu posesoriu se pune in discutie dreptul de proprietate litigiul posesoriu se transforma in petitoriu). -Termenele de exercitare sunt diferite (cea in revendicare este chiar imprescriptibila); -Difera si sub aspectul calitatii procesuale.

Actiunile posesorii sunt:- actiuni reale (adica se refera la un bun, iar nu la drepturi de creanta, si pot fi introduse impotriva oricarei persoane), - actiuni imobiliare (pot fi exercitate numai pentru apararea posesiei asupra imobilelor), - actiuni ce nu au caracter petitoriu (se deosebesc de actiunile petitorii deoarece prin ele se apara o stare de fapt, posesia). Sub aspectul posibilitatilor de dovada, actiunile posesorii prezinta avantaje indiscutabile fata de actiunile petitorii. Astfel, posesia fiind o stare de fapt, este foarte usor de dovedit prin orice mijloc de proba. Dimpotriva, in cazul actiunilor petitorii, trebuie sa fie dovedita o stare de drept, proba care este foarte dificila iar, uneori, aproape imposibila. Prin actiunile posesorii se ocroteste numai posesia bunurilor imobiliare si a drepturilor reale imobiliare susceptibile de a fi dobandite prin uzucapiune,ratiunea fiind acea ca in cazul bunurilor

mobile,posesia de buna-credinta valoreaza titlu de proprietate,ele putand fii ocrotite numai prin actiunea in revendicare.

Prin intermediul acţiunilor posesorii poate fi apărat, în principiu, orice drept real imobiliar, cum este dreptul de proprietate, uzul, uzfructul, abitaţiaşi servitutea. Acţiunea posesorie poate fi folosită de uzufructur chiar şi împotriva nudului proprietar, întrucît el este cel dintâi îndatorat să respecte posesia uzufructuarului. Posesia produce efecte indiferent daca posesorul poseda cu drept sau fara drept,si chiar daca este de rea-credinta.Posesia de buna-credinta produce efecte specifice,cum ar fi posibiliatea uzucapiunii prescurtate,dobandirea fructelor lucrului posedat,etc. Codul de procedură civilă impune condiţii diferite de exercitare a acţiunilor posesorii, după cum tulburarea sau deposedarea s-a făcut ori nu prin violenţă. Datorită acestui fapt s-a apreciat că în dreptul nostru trebuie să fie recunoscute doar două categorii de acţiuni posesorii: o acţiune posesorie în complîngerea şi o acţiune posesorie în reintegrare. Actiunea in complangere este actiunea posesorie generala de drept comun,prin intermediul careia se apara posesia in caz de tulburare obisnuita,reclamantul solicitand inlaturarea unei tulburari a posesie pasnice.

Tulburarea provine de la parat si poate consta in incalcarea posesiei,in impiedicarea exercitiului liber al acesteia ,deci implica o pretentie contrara posesiei altuia. Actiunea in complangere poate fi folosita atat in caz de simpla tulburare ,cat si in caz de deposedare.

Actiunea in reintegrare este actiunea posesorie speciala,prin care se apara posesia in caz de deposedare sau tulburare prin violenta,solicitandu-se repunerea in situatia anterioara.

Referitor la conditiile de exercitare ,trebuie intr-un prim rand indeplinite conditiile generale necesare exercitarii oricarei actiuni civile, respectiv-capacitatea,calitatea procesuala,interesul.Totodata ca o conditie comuna celor doua actiuni,trebuie sa existe un act de tulburare sau deposedare.

Tulburarea poate fi de fapt,atunci cand rezulta din fapte material vizibile,cum ar fi executarea unor lucrari pe terenul reclamanutlui posesor,strangerea recoltei de pe teren,mutarea gardului etc. Tulburarea este de drept atunci cand se manifesta prin acte juridice care neaga sau incalca posesia,fiind necesar ca si in cazul tulburarii de fapt sa existe intentia de a se impotrivii starii de fapt,care este posesia,cu scopul de a modifica sau anihila posesia altuia,in lipsa acesteia neputand fi promovata actiunea posesorie.

Alaturi de tulburare,in aliniatele precedente intalnim si deposedarea care presupune o serie de acte care duc la pierderea posesiei fiind la randul ei:-de fapt si de drept.

Pentru introducerea actiunii posesorii in complangere se cer intrunite cumulativ urmatoarele conditii:

1-sa nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare. 2-reclamantul sa dovedeasca faptul ca a posedat cel putin un an inainte de tulburare sau deposedare. 3-posesia sa fie utila ,putand duce astfel la dobandirea proprietatii prin uzucapiune.

1.Referitor la prima conditie,actiunea posesorie trebuie introdusa in termen de un an de la data cand tulburarea sau deposedarea au avut loc,in caz contrar ea va fii respinsa ca tardiva,acesta fiind un termen de prescriptie.Termenul de un an se calculeaza de la data tulburarii sau deposedarii,aceasta din urma fiind stabilita de instanta pe baza probelor administrate,iar in cazul in care tulburarea este repetata,termenul se calculeaza de la data primului act de tulburare.

2.Cea de-a doua conditie presupune ca posesiunea reclamantului sa aiba o durata de cel putin un an,conditie esentiala justificata prin faptul ca numai o posesie bine caracterizata trebuie sa se bucure de o

atare protectie Termenul de un an se calculează din ziua tulburării sau deposedării în urmă , adică în sens invers calculării termenului de prescripţie. În toate cazurile reclamantul va trebui să producă dovezi pertinente spre a stabili durata posesiei,fiind adimis orice mijloc de proba inclusiv proba cu martori.

Dovada posesiei anuale nu trebuie să fie făcută pentru întreg intervalul ei, adică zi de zi. Este suficient să se determine originea posesiei şi existenţa catorva fapte caracteristice pentru a se creea o prezumtie de contiunuitate,care insa va putea fi rasturnata prin proba contrara de catre parat.

Reclamantul are însă posibilitatea de a uza şi de jonctiunea posesiilor,spre a uni posesiunea

sa cu posesiunea autorului sau. Pentru a opera joncţiunea posesiilor este necesar să fie

întrunite în mod, cumulativ , trei condiţii. :

O primă condiţie, implicită, este acceea ca joncţiunea posesiilor să vizeze unul şi acelaşi

imobil.

În al doilea rînd, este necesar ca cele două posesii să fie una în continuarea celeilalte:orice

cauză de întrerupere face inadmisibilă joncţiunea posesiilor.

In fine , ultima condiţiie pretinde ca cel ce invocă joncţiunea,poseorul actual să fie continuator

al primului posesor, pe baza unui raport juridic,adica succesor in drepturi.

Condiţia posesiei anuale este cerută de lege numai în cazul acţiunii posesorii în

complîngere, nu şi în cei al acţiunii în reintegrare. Aceasta nu înseamnă însă că în cazul

reintegrării nu se cere ca posesorul să fi fost în posesie o anumită perioadă de timp, oricît de

scurtă ar fi ea.

3. Cea de-a treia conditie impune ca posesia sa fie utila,deorece numai o posesie

utile,neviciata isi produce efectele pe deplin, inclusiv cele cu privire la materia abordata.

Putem spune astfel ca posesia trebuie sa fie continua,netulburata,publica si sub nume de

proprietar.

Posesia este continua,atunci cand posesorul o exercita in mod regulat.

Opusul acestei calităţi este discontinuitatea. Ea este definită ca fiind situaţia în care

posesia se exercită „in mod neregulat” , adică cu intermitenţe anormale. Continuitatea nu

presupune un contact permanent al posesorului cu lucrul; exercitarea intermitenta a unor acte

de folosirea a lucrului ţine uneori de însăşi natura bunului respectiv. De aceea, discontinuitea

este o chestiune de fapt pe care instanţa trebuie să o stabilească ţinînd seama mai ales de

natura bunului posedat (plantaţii, teren cultivat etc.) .

A doua calitate a posesiei, se referă la existenţa unei posesii neîntrerupte. În realitate însă,

întreruperea nu viciază posesia, ci determină chiar pierderea ei.

Cele două vicii ale posesiei- discontinuitatea şi întreruperea-nu se pot totuşi confunda,

căci prima constă în intermitenţa cu care chiar posesorul foloseşte un lucru, în timp ce

întreruperea este determinată de faptul unui terţ.

Posesia trebuie sa fie netulburata sau pasnica,adica sa nu fie intemeiata sau pastrata prin acte

de violenta fata de adevar sau din partea acestuia.

Posesia este clandestina atunci cand actele de stapanire materiale sunt exercitate pe

ascuns,astfel incat adversarul nu le poate cunoaste,avand caracter de exceptie in cazul

bunurilor imobile.

Echivocul vizeaza situatia in care exista indoiala,actele de stapanire materiale exercitate de

posesor putand fi interpretate si altfel decat in sensul ca ar stapanii pentru sine in nume de

proprietar.

O altă condiţie se referă la existenţa ueni posesii sub nume de proprietar. Opusul posesiei sub nume

de proprietar este reprezentat de viciul precarităţi. În cazul precarităţii, stăpînirea lucrului este lipsită

de animus sibi habendi, adică de elementul subiectiv al posesiei. De aceea, se consideră, pe bună

dreptate, că precaritatea nu se analizează ca un simplu viciu, ci ea echivalează cu lipsa posesiei.

In cazul actiunii in reintegrare,care presupune o tulburare sau o deposedare facuta prin

violenta,se cere o singura conditie si anume ca actiunea sa fie introdusa in termen de un an de

la data tulburarii sau deposedarii,fara ca aceasta sa presupuna lipsa dovezii din partea

reclamantului,care este tinut sa demonstreze posesia efectiva a lucrului,indiferent de durata

acesteia.

Violenta poate consta in acte materiale sau morale indreptate impotriva posesorului sau chiar

a lucrului posedat,acte de natura a produce o temere asupra acestuia.

Ca si procedura de solutionare,competenta materiala de a judeca actiunile posesorii apartine

judecatoriei.Fiind o actiune reala imobiliara,din punct de vedere teritorial competenta apartine

instantei in raza careia se afla imobilul.

Legitimitatea procesuală activă aparţine, în mod evident, posesorului care invocă o

posesie utilă în favoarea sa. Legea nu distinge între posesia exercitantă pe bază de titlu şi cea

exercitată spre a dobîndi proprietatea (fără titlu) prin efectul uzucapiunii. Aşa fiind, în primul

rînd, calitatea procesuală activă aparţine titularului dreptului de proprietate sau al altui drept

real. Dar, acţiunea posesorie poate fi exercitată şi de posesorul fără titlu.

Calitatea procesuală activă îi este recunoscută de lege şi detentorului... „care deţine lucrul

în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul , afară numai dacă

tulburătorul este cel pentru care deţine”.

Dreptul la exercitarea acţiunilor posesorii trebuie să fie recunosct si titularilor celorlalte

drepturi reale, cum sunt uzul, uzufructul, abitaţia şi servitutea.

In prcatica judiciara s-a decis ca in cazul proprietatii pe cote-parti sau in cazul

indiviziunii,actiunea posesorie poate fi execitata in raporturile dintre copartasi sau

coindivizari,insa numai de catre acela care stapaneste bunul separat si exclusiv,public si

pasnic.Daca posesia este exercitata de reclamantul corproprietar sau coindivizar atat pentru

sine,cat si pentru ceilalati,nu se va putea promova o actiune posesorie.

Fata de terti actiunea posesorie trebuie exercitata de toti coproprietarii sau

coindivizarii,deoarece astfel ar urma ca prin hotarare judecatoreasca sa se stabileasca o

posesie exclusiva asupra bunului numai unuia dintre coposesori.

Calitatea procesuală pasivă revine, în acţiunile posesorii, persoanei care a săvîrşit pretinsul

act de tulburare sau deposedare. Dacă autorul faptului este lipsit de capacitate de exerciţiu,

acţiunea va fi îndreptată împotriva reprezentantului legal al acestuia. În schimb, dacă autorul

tulburării sau deposedării este un minor avînd capacitate de exerciţiu restînsă, acţiunea va fi

întrodusă împotriva acestuia, dar în instanţă va fi citat şi ocrotitorul său legal.

Actele de tulburare sau deposedare pot proveni şi de la o persoană juridică, fie privată,

fie de drept public.Intr-o asemenea împrejurare acţiunea se va îndrepta împotriva persoanei

juridice, în conformitate cu regulile de drept comun privitoare la citarea acestora.

Procedura de judecata urmeaza regulile de drept comun,intampinarea nefiind obligatorie,iar o

eventuala cerere recoventionala este conditionata de legatura cu cererea reclamatunlui.

Participarea tertilor la procesul posesoriu este posibila sub forma interventiei principale,fiind

totodata admisa si cererea de chemare in judecata a altor persoane precum si introducerea unei

cereri de aratare a titularului dreptului,excuzand posibillitatea chemarii in garantie datorita

legaturii pe care aceasta o are cu fondul dreptului.

Legea nu cuprinde limitări cu privire la mijloacele de dovadă ce pot fi folosite în cadrul

acţiunilor posesorii. De aceea, se poate reţine şi în această materie principiul admisibilităţii

tuturor mijloace de dovadă reglementate de legislaţia noastră.

Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama şi de unele particularităţi ce sunt determinate de

natura acţiunilor posesorii şi de faptul că ele se soluţionează de urgenţă şi cu precădere faţă de

alte cauze. De asemenea, va trebui să se ţină seama de faptul că în cadrul acţiunilor posesorii

reclamantul nu urmăreşte stabilirea dreptului de proprietate, ci numai respectarea posesiei

sale.

Datorită particularităţilor deja menţionate în litigiul posesoriu cea mai frecventă probă

este cea testimonială. O atare dovadă poartă cel mai adesea asupra existenţei actelor de

tulburare sau deposedarea şi datei la care acestea s-au produs. Dacă însă reclamantul invocă o

tulburare de drept proba se va face, prin prezentarea actului care este de natură să constate

posesiunea acestuia. Pîrîtul are şi el posibilitatea de a combate, prin probe testimoniale,

susţinerea reclamantului.

Înscrisurile pot fi folosite, adeseori, pentru a proba calităţile posesiei şi pentru a justifica

dreptul reclamantului de a uni posesiunea sa cu posesiunea ,antecesorului. În cadrul acţiunilor

posesorii instanţa trebuie să recurgă însă la o cercetare sumară a înscrisurilor prezentate de

părţi, spre a nu ajunge la o veritabilă cercetarea a fondului dreptului, căci întru-un asemenea

cadru procesual nu se poate corecta decît aparenţa dreptului. Suntem aici în faţa unei situaţii

asemănătoare cu aceea privitoare la cercetarea aparenţei dreptului în cadrul procedurii

ordonanţelor preşedenţiale.

Asupra acţiunii posesorii instanţa se pronunţă printr-o sentinţă.Soluţiile pronunţate de instanţă

pot fi de admitere sau de respingerea a acţiunii.

Hotărîrea de admitere a acţiunii posesorii produce efecte juridice multiple. Principalul

efect pe care-l determină hotărîrea pronunţată în posesoriu vizează insă repunerea părţilor în

situaţia anterioară. Dacă reclamantul a solicitat şi despăgubiri, iar acestea sunt întemeiate,

instanţa va dispune obligarea pîrîtului la suportarea lor. Soluţia de admitere a acţiunii face ca

posesiunea reclamantului să-şi menţină toate calităţile necesare pentru dobîndirea dreptului de

proprietate prin intermediul prescripţiei achizitive.

In cazul in care condiţiile nu sunt întrunite instanţa va dispune respingerea acţiunii. O atare

hotărîrea determină menţinerea stării de fapt din momentul investirii instanţei de fond. De

data aceasta, posesia reclamantului se consideră întreruptă şi nu poate conduce la dobîndirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune. Reclamantul care a pierdut va putea promova

ulterior o acţiune în revendicare.

Hotararea pronuntata in posesoriu are autoritate de lucru judecat fata de o noua actiune

posesorie,ce ar fi promovata ulterior,daca imperjurarile de fapt nu s-au schimbat.

Hotărîrea pronunţată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune ulterioară

cu caracter petitoriu. Soluţia se întemeiază, în esenţa, pe faptul că cele două acţiuni au o

natură diferită şi un temei juridic distinct,autoritatea de lucru judecat nefunctionand din

posesoriu in petitoriu.Insa hotararea pronuntata intr-o actiune petitorie are autoritate de lucru

judecat fata de o actiune posesorie introdusa ulterior.

Ca o concluzie am putea sublinia faptul ca acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care

posesorul tinde să restabilească situaţia de fapt existentă anterior tulburării sau deposedării, fără a se pune

în discuţie existenţa dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra bunului.

Finalitatea acţiunilor posesorii este aceea de a asigura protecţia unei situaţii de fapt preexistente,

independent de sorgintea juridică a acesteia, titularii acestor acţiuni fiind astfel dispensaţi de obligaţia

deosebit de dificilă de a face dovada dreptului de proprietate ori a altui drept real, pentru a-şi demonstra

calitate procesuală activă în promovarea unor asemenea acţiuni.

Raţiunea conservării acţiunilor posesorii, ca şi perenitatea lor, rezidă în aceea că, de regulă,

posesia, ca situaţie de fapt, dă expresie dreptului de proprietate sau altui drept real, a căror

prerogativă o constituie. Pentru raţiuni de ordin pragmatic,constatînd în asigurea celerităţii

soluţionării litigiilor cu un atare obiect şi evitarea situaţiilor conflictuale prelungite,

legiuitorul a înţeles ca, în această materie, să restrîngă obiectul probaţiunii exclusiv la

existenţa posesiei, ca stare de fapt.