MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ION CREANGĂ

ReferatTema: „Lecția de educație fizică și sport, Giumnastica și jocul

sportiv”

Efectuat de studenta anului I, facultatea Arte Plastice și Design, învăţământ cu frecvenţa de zi specialitatea: Arte PlasticeLupu Alina

Verificat:Lector universitarLungu Adrian A.

Chişinău 2015

            Lecția de educație fizică și sport

            Forma organizatorica didactica de baza prin care se realizeaza educatia fizica o reprezinta lectia de educatie fizica desfasurata cu toata clasa in conformitate cu programa de invatamant si cu orarul clasei respective. In legatura cu aceasta lectie se pune in primul rand problema structurii ei intrucat aceasta difera de structura obisnuita a celorlalte lectii de la celelalte discipline. Teoria educatiei fizice a indicat urmatoarea structura tip pentru astfel de lectii:

     partea pregatitoare in care are loc organizarea colectivului de elevi, crearea unui tonus potrivit si pregatirea organismului pentru efort;

     partea fundamentala in care se realizeaza temele lectiei si se indeplinesc obiectivele formulate, in mod deosebit dezvoltarea calitatilor motrice;

     partea de incheiere rezervata reducerii excitabilitatii neuromusculare si a revenirii indicilor marilor functiuni la parametrii initiali  cu aprecierile si recomandarile ce se impun.

Organizarea lectiei de educatie fizica implica mai multe verigi  care constau in:

a.    organizarea colectivului cu care se lucreaza;

b.   pregatirea organismului pentru efort;

c.    influentarea dezvoltarii armonioase;

d.   insusirea, fixarea, perfectionarea priceperilor si deprinderilor de miscare sau dezvoltarea calitatilor motrice;

e.    verificarea si aprecierea gradului de pregatire a executantilor;

f.scaderea intensitatii efortului;

g.   concluzii;

h.   indicatii pentru munca independenta a celor cu care se lucreaza (Siclovan I., 1979).

De data mai recenta P. Fidler evidentiaza urmatoarea structura a lectiei de educatie fizica, compusa din 8 verigi care pot fi prezentate in totalitate in fiecare lectie sau in mod selectiv. Astfel distingem verigi care fac parte din structura oricarei lectii si care pot sa lipseasca. Din prima categorie fac parte verigile care

creeaza premisele bunei desfasurari a continutului de baza, veriga in care se realizeaza temele lectiei iar ultimele doua verigi sunt destinate revenirii organismului si aprecierilor si recomandarilor.

In formularea autorului amintit verigile lectiei de educatie fizica sunt:

1.     organizarea colectivului de elevi;

2.     pregatirea organismului pentru efort;

3.     influentarea selectiva a aparatului locomotor;

4.     dezvoltarea calitatilor motrice, viteza si indemanarea;

5.     realizarea temelor lectiei;

6.     dezvoltarea calitatilor motrice, forta si rezistenta;

7.     revenirea indicilor marilor functiuni la nivelul obisnuit;

8.     concluzii, aprecieri, recomandari.

Pe baza acestei structuri generale lectia de educatie fizica cunoaste si ea anumite tipuri:

-      lectia pentru insusirea materialului nou (lectia de invatare);

-      lectia de repetare, perfectionare si consolidare a materialului insusit (lectia de antrenament);

-      lectia de verificare a cunostintelor, abilitatilor si deprinderilor motrice dobandite, precum si a gradului pregatirii fizice (lectia de autocontrol);

-      lectia de tip mixt (lectia de invatare – antrenament).

In cadrul acestor forme de organizare sunt utilizate anumite metode didactice specifice fiind: explicatia, demonstratia si exercitiul in functie de specificul activitatii respective.

            Lectia de antrenament sportiv

            Este o activitate organizata din punct de vedere biologic, tehnic si psihologic care consta in aplicarea unei diversitati de exercitii fizice, acte si operatii incluse in cadrul acestora.

Aceasta variabila de lectie priveste pregatirea fizica si indrumarea sportivului cu individualitatea sa distincta sau a echipei, in vederea unui comportament abil si eficient intr-o competitie sportiva de un anumit fel.

Un antrenament presupune anumite conditii materiale si tehnice, un volum de munca, efort fizic intens si refacerea capacitatii de efort a organismului (Baroga L., 1980). Maniera de concepere a antrenamentului sportiv, adecvat ramurii sportive avute in vedere, este dependenta de competenta profesionala a antrenorului.

            Intr-un antrenament distingem:

     obiectul actiunii motrice: sportivul si echipa in relatie cu o varietate de exercitii fizice;

     scopurile asumate spre a fi realizate, principalul scop fiind obtinerea unui succes sportiv, a unui record in cadrul unui concurs sportiv;

     stadiul de plecare in pregatire.

            Potrivit acestor elemente constituente ale lectiei de antrenament sportiv se tinde catre o anumita procedura metodica in vederea dezvoltarii unor calitati motrice (rezistenta fizica in special): aceea de solicitare multipla a efortului sportivului, cu stabilirea exacta a intensitatii si duratei sale.

            Forme de organizare ale activitatii sportive se realizeaza si in afara cadrului scolii ca activitate de educatie fizica si sport independenta prin intermediul: cluburilor de elevi, taberelor de vara si diversele competitii sportive.

            Principiile didactice ale educatiei fizice

            Lectia de educatie fizica, precum si lectia de antrenament sportiv, pe langa obiectivele,     continutul si strategiile didactice presupun  si respectarea unor principii didactice. Vom analiza numai cateva din acestea care au o mai stransa legatura cu domeniul educatiei fizice:

1.     Principiul respectarii particularitatilor anatomo-fiziologice ale scolarilor. Acest principiu indica necesitatea ca activitatea de

educatie fizica sa se desfasoare in conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor varste, cat si cu particularitatile individuale ale elevilor.

2.     Principiul continuitatii si sistematizarii. Impune in folosirea si desfasurarea activitatii fizice un mers gradat, pentru activitatea lor sa progreseze in conformitate cu gradul dezvoltarii lor generale si a potentialului fizic de care dispun (de la usor la greu, de la acte simple la acte mai complexe).

3.     Principiul multilateralitatii. Este principiul care formuleaza ca cerinta fundamentala realizarea unei educatii fizice complexe in afara unei specializari inguste si a unui antrenament fizic multilateral, fapt ce ar dauna dezvoltarii fizice, precum si altor obiective ale acestei discipline.

            Profesionalizarea in domeniul subsistemelor educatiei fizice si sportive

Gradul de institutionalizare a orelor si lectiilor de educatie fizica este regasit in anumite structuri educationale adecvate obiectivelor acestei discipline si activitati. In acest sens dispunem de institutii adecvate, cum ar fi:

     academiile (Academia Nationala de Educatie Fizica si Sport in tara noastra este principala institutie care realizeaza profesionalizarea in sistemul educatiei fizice si sportive, cu invatamant de lunga durata si invatamant de scurta durata,  ambele forme cuprinzand specializari ale educatiei fizice);

     colegiile;

     scolile de antrenori;

     cluburile sportive si

     cursurile de specializare.

            Ele privesc diferite categorii de specialisti in educatia fizica si sportiva: profesor, antrenor, arbitru, sportiv, cercetator, psiholog, medic, administrator si manager sportiv.

In privinta educatiei fizice si sportive scolare, pregatirea profesorului vizeaza o instruire specifica, orientata spre cunoasterea psihologiei varstelor, a caracteristicilor dezvoltarii fizice si bioritmice a elevilor si asimilarea

metodologiei acestei actiuni pedagogice. In aceasta instruire, accentul se pune pe asimilarea competentelor profesionale din punct de vedere teoretic si aplicativ, concretizate intr-o diversitate de capacitati si competente ce impun:

     cunoasterea dimensiunilor dezvoltarii umane (biologica, psihologica si spirituala);

     cunoasterea mecanismului motric;

     abilitatea de comunica cu elevii si de a construi lectia de educatie fizica si sport;

     abilitatea de a masura si evalua corect comportamentul motric si sportiv al elevilor;

     capacitatea de a stimula elevii pentru activitatile sportive scolare sau extrascolare si a le orienta aptitudinile pentru diferite ramuri sportive.

In contextul identificarii si dezvoltarii aptitudinilor sportive ale elevilor, problemele antrenorului sportiv se refera la selectia sportivului de performanta, urmata de elaborarea si realizarea unui proces fizic, intelectual si moral de pregatire adecvata.

Din demersul analitic intreprins in acest capitol rezulta importanta disciplinei de educatie fizica in formarea si consolidarea trasaturilor de personalitate ale elevilor si, in mod deosebit, a formarii unor capacitati si deprinderi psihomotrice necesare activitatii desfasurate in cadrul orelor de educatie fizica si ale sportului in general.

Laturile educatiei nu sunt percepute si evaluate dintr-o perspectiva unilaterala si autonoma ci ele actioneaza in mod complementar in procesul formarii si consolidarii personalitatii individului. Asemenea actiune interdependenta si complementara rezulta si din modelul praxiologic al educatiei si laturilor sale, pe care il redam mai jos.

Gimnastica

            Are in sistemele europene de educatie fizica si sportiva o veche existenta si un prestigiu meritat. De exemplu, sistemul suedez de gimnastica, datorat lui Ling Henrik (1776 - 1839) cu lucrarea „Fundamentele generale ale gimnasticii”, deosebeste:

    gimnastica militara cu exercitiile de tir, scrima, miscari de aplicatie;

    gimnastica medicala ortopedica cu miscari de reactivare;

    gimnastica estetica sub forma de dansuri si miscari de tinuta si gratie:

    gimnastica pedagogica cu exercitii gimnastice propriu-zise, sportive si jocuri, necesare dezvoltarii normale a organismului.

            I. Nicolae delimiteaza dupa structura si finalitatea ei si alte ramuri ale gimnasticii:

   gimnastica elementara;

   gimnastica de performanta;

   gimnastica ajutatoare.

            Prima ramura a gimnasticii urmareste formarea calitatilor indispensabile practicarii jocului si a sportului, precum si a deprinderilor motrice, cea de a doua consta dintr-un sistem de exercitii acrobatice si artistice cu diferite obiecte si pe fondul unui acompaniament muzical, exercitii la aparate in general, iar gimnastica ajutatoare consta dintr-un sistem de exercitii prin care se urmareste formarea deprinderilor necesare practicarii unui sport – gen sportiv.

            Gimnastica este o variabila de exercitiu fizic si in opinia altor autori se desprind mai multe specii ale acestui gen si forma sportiva:

a.   gimnastica igienica si ajutatoare, necesara dezvoltarii organismului, cu efecte asupra sistemului nervos, asupra circulatiei sangelui si asupra aparatului respirator si a celui digestiv;

b.   gimnastica sportiva si de performanta necesara afirmarii aptitudinilor si talentelor sportive.

Aceste genuri de gimnastica inregistreaza o seama de mutatii explicative referitoare la continutul si tehnica exercitiului fizic, cat si la aspiratia agentului ei spre perfectiune si performanta motrica.

Se evidentiaza tentatia spre diverse modele de pregatire a gimnastului, orientate spre gasirea unor solutii si aplicarea lor in practica, de evitare, inlaturare, corectare rapida a dificultatilor si greselilor in invatarea motrica, mai ales prin intermediul transferurilor gresite a cunostintelor teoretice si practica, adica prin intermediul interferentelor.

In acest sens, sunt avute in vedere perioadele optime de formare a deprinderilor motrice (varsta copilariei fiind optima instruirii sportive), gradul dificultatii invatarii motrice (mare, mediu, mic) si cauzele greselilor de invatare motrica (greseli mari; mijlocii sau mici pe grupe de miscari pe aparate, sarituri si acrobatie, greseli tehnice de executie, de tinuta si greseli combinate).

            Jocul sportiv

            Jocurile sportive sunt exercitii complexe iar ca principala functie a acestora se desprinde cea formativ-educativa. Jocul sportiv motric implica actiunile ce vizeaza ca obiective:

     indemanarea;

     abilitatea;

     coordonarea miscarilor;

     agilitatea cu mingea;

     intretinerea si corectarea capacitatilor motrice ale individului.

            Jocurile sportive de miscare vizeaza:     dirijarea si dezvoltarea capacitatilor motrice;

     formarea si dezvoltarea vointei si invingerea unor obstacole-greutati;

     educarea prezentei de spirit;

     istetimea;

     indemanarea;

     viteza de reactie;

     corectitudinea;

     initiativa;

     spiritul de grup;

     forta si rezistenta fizica si psihica.

In acelasi timp prin intermediul jocurilor se urmareste:

     dezvoltarea si perfectionarea deprinderilor motrice de baza;

     dezvoltarea calitatilor motrice de viteza;

     sensibilitatea motrica a simtului ritmului si echilibrului, a orientarii spatiale, a perceptiei spatiale, a spiritului de observatie, a unor trasaturi caracteriale si aptitudinale.

Jocul sportiv dezvolta spiritul competitiv, vointa de a castiga si dorinta de performanta.

Pe langa tipologia jocurilor prezentate se mai desprind:

       jocurile sportive cu reguli de miscare;

       jocurile pentru dezvoltarea deprinderilor motrice de baza;

       jocurile pentru perfectionarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive unde fiecare dintre ele se supune unor reguli de joc si comportament;

       jocurile pentru dezvoltarea functiilor unor procese psihice (atentia, imaginatia, gandirea, memoria etc.);

       jocurile cu balonul, inotul, tragerile cu arcul, pescuitul etc. in activitatile sportive scolare si extrascolare (de competitie, campionate, cupe etc.).

            Pentru  ca jocurile sportive sa devina sport si activitate sportiva, mai ales de performanta se impune o anumita semnificatie educativa – pedagogica. In acest context jocul sportiv are un rol deosebit in dezvoltarea psihicului si a personalitatii in general. 

            Prin functia formativa, educativa psihomotrica si psihosociala raspunde unor cerinte si obiective majore ale procesului educational.

            Mijloacele asociate

            Acestea sunt de doua feluri:

a)   generale - factori naturali de calire a organismului (apa, aerul, soarele) si factori igienici (igiena personala, alimentatia, odihna, efortul de munca);

b)   specifice -  aparatura de specialitate, sportiva si medicala.