Liviu Moldovanu Roxana Şirli Moldovanu

RECUPERAREA NOASTRĂ

Constantin Daniel Rosenthal -România Revoluţionară

Editura...........

ARGUMENT

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin recuperare se înţelege acţiunea de a

recâştiga energie, de a reveni la o situaţie existentă anterior sub indiferent ce formă şi care funcţiona,

până atunci, la parametri utili rostului ei. Prin generalizare, termenul este, în mod curent, folosit în

variate domenii de activitate, începând cu recuperarea deşeurilor, a energiei, care altfel s-ar pierde,

până la recuperarea medicală din diferite boli ce reduc, parţial sau global, capacitatea de exprimare

biologică a celui afectat.

Cartea prezentă îşi propune promovarea metodelor de recuperare referitoare la indivizi aflaţi

în stare de necesitate medico-socială din întreaga societate românească. Se cunoaşte faptul, că în

prezent, per global, starea de sănătate a populaţiei din România este sub nivelul la care ar trebui să

aspire atunci când este vorba de potenţialul ei biologico-economic. De fapt, metodele recuperatorii

propuse de noi, privesc angajarea conştientă a indivizilor suferinzi, în a se implica prin forţele

proprii, complementar şi/sau în paralel cu metodele profesioniste de specialitate folosite, în lupta de

însănătoşire a celor în cauză.

Societatea omenească, în ansamblul ei, reprezintă, de fapt, o însumare a evoluţiei grupurilor

care o formează, fiecare din aceste grupuri cu o exprimare specifică legată de istoria, cultura şi

nivelul de civilizaţie la care a putut să ajungă printr-o dezvoltare naturală, conjuncturală sau

determinată de personalitatea preponderent pozitivă a conducătorilor ei. Evoluţia fiecărei naţiuni sau

societăţi poate fi sinuoasă, având perioade de ascensiune alternante cu perioade de regresiune.

Capacitatea de refacere (recuperare) a unei societăţi, după o perioadă mai nefastă, depinde de

individualităţile de conştiinţă din sânul ei şi de modul în care aceste repere sunt în stare să mobilizeze

potenţialul biologic şi social restant, pe calea unei refaceri individuale şi, prin însumare, a întregii

societăţi. La peste 20 de ani de la „revoluţia decembristă‖, societatea românească se mai află în mare

decalaj faţă de ceea ce înseamnă o societate evoluată la pas, aşa cum a fost ea înainte de al doilea

război mondial. Pe timpul celor trei dictaturi succesive din a doua parte a secolului trecut, elitele

româneşti formate printr-un efort îndelungat, susţinut continuu de-a lungul veacurilor, au fost în

marea lor majoritate suprimate, mai ales pe perioada comunismului. Populaţia românească, văduvită

de valori autentice, nu şi-a revenit încă la tradiţiile cunoscute şi la un mod de comportament altruist,

conform structurii fiinţei sale de bază. Românii îşi cheltuiesc energiile haotic, neraţional şi chiar

împotriva sănătăţii lor. În acest fel, raportul dintre potenţialul biologico-economic al românilor

considerat ca foarte bun şi standardul lor de viaţă actual foarte scăzut, persistă nepermis de mult.

Prin prisma calităţii de medic specialist într-o disciplină medicală care are competenţa de a

apăra starea de sănătate a populaţiei active, unul dintre autorii prezentului volum va analiza starea

prezentă a românilor din acest punct de vedere şi, tot din acest punct de vedere, va da recomandările

cuvenite spre realizarea acelui deziderat numit, de fapt, RECUPERAREA NOASTRĂ. Scopul

declarat al acestor recomandări, este de a se ajunge la ceea ce ştim că se numeşte SĂNĂTATE.

Individuală sau colectivă, sănătatea este acea stare biologică umană capabilă a orienta energiile

proprii spre obţinerea unui echilibru existenţial şi de exprimare optimă, concordant cu potenţialul

biologico-economic al tuturora. Cronologia demonstraţiei va decurge, pornind de la aspectele

obiective privind viaţa socio-economică, cu încadrabilitate, firească sau nu, într-o evoluţie

tradiţională caracteristică întregii societăţi, mai cu seamă dacă populaţia este corect informată şi

îndrumată prin structurile abilitate împreună cu reprezentanţii de conştiinţă a acestora spre o calitate

superioară a vieţii de toate zilele.

Rezumativ, cartea este structurată pe două părţi: în partea întâi, sunt prezentate date statistice

care atestă necesitatea imperioasă de a se declanşa procesul de recuperare. De fapt, aceste date

statistice ne-au determinat să scriem această carte. Se continuă cu date de evaluare a potenţialului

biologic complex al românilor, demonstrat ca bun, motiv a ne da speranţă şi a ne angaja cu pretenţii

mai mari la o exprimare existenţială mai bună. La sfârşitul primei părţi sunt prezentate, raţional,

datele prezumtive privind premisele realizării procesului de recuperare. Partea doua conţine

informaţii teoretice şi metode specifice grupurilor de afecţiuni cronice sau sechelare, la care, cei în

cauză, îşi pot concentra energiile proprii în a se implica pentru recuperarea lor. Ultimul capitol, mai

special, caută să demonstreze cauzalitatea actualei stări de disproporţionalitate dintre potenţialul

biologico-economic al românilor ca bun, pe de o parte şi standardul lor de viaţă ca nesatisfăcător, pe

de altă parte. Situaţie motivată prin calitatea discutabilă, per global, a clasei politice conducătoare.

Soluţia propusă în remedierea acestei situaţii se referă la selectarea decidenţilor şi pe criterii de

sănătate completă psiho-somatică, stare care este alta decât normalitatea întregii clase politice care ne

conduce în prezent.

Titlul cărţii, nu trebuie înţeles ca ostentativ la adresa întregii societăţi româneşti. După cum

am afirmat chiar în argumentul nostru, în majoritate, statistic, standardul de viaţă a românilor nu este

la nivelul potenţialului lor biologico-economic. Aşa încât, soluţiile propuse de recuperare privesc, în

parte, pe cei aflaţi, efectiv, într-o stare de necesitate temporară psiho-somatică cronică. Per global,

standardul de viaţă al românilor va creşte, cu siguranţă, dacă clasa politică, cea a decidenţilor, va fi

selectată în viitor din rândul sănătoşilor, necesitatea acestui lucru fiind demonstrată în continuare, în

cartea noastră.

Capitolul 1

POTENŢIALUL UMAN

Pentru o mai bună înţelegere a ideii de recuperare raportată la fiinţa umană, este necesară, mai

întâi punerea corectă în temă, asupra a ceea ce vrem să recuperăm. Începem cu definiţia omului, dată

prin consens, de către specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii: fiinţă născută liberă, afectuoasă

şi raţională. Prin această definiţie succintă, se urmăreşte cuprinderea atributelor majorităţii

definiţiilor date omului de către disciplinele care-l abordează. La această definiţie, pentru a-l delimita

şi mai clar de celelalte fiinţe, omul, mai este completat în definirea sa, şi cu atributul de-a fi, în mod

cert, - o fiinţă socială.

În decursul existenţei sale, legat de statusul particular psiho-fizic în care o putem întâlni, fiinţa

umană, se poate afla sub forma a patru stări biologice distincte: normalitate, anormalitate, boală şi

sănătate. Starea în care se găseşte, îi va conferi individului o anumită capacitate de înţelegere a

realităţii ce-l înconjoară, faţă de care el va acţiona conştient în tot ce va întreprinde. Definim, pe

rând, aceste stări, mai cu seamă că, în viaţa de zi cu zi, se fac mereu confuzii între normalitate şi

sănătate, pe de o parte şi între anormalitate şi boală, pe de altă parte. Se va putea lesne vedea că

anormalitatea nu este sinonimă cu boala, precum, nici normalitatea nu este sinonimă cu sănătatea.

Odată cu înţelegerea corectă a acestor stări, putem afirma deliberat, că intenţia prelegerii noastre se

referă la aducerea indivizilor prin mijloace recuperatorii posibile în lumina cunoştinţelor actuale, la

starea dătătoare de mare împlinire umană, cea de sănătate completă fizico-mentală, atât în ceea ce-l

priveşte pe individ, cât şi prin răsfrângere la întreaga societate românească.

Normalitatea fizică şi mentală. Este considerată din punct de vedere medical, ca o medie

statistică a unor parametri fizico-funcţionali şi comportamentali pentru grupuri populaţionale de

acelaşi sex, vârstă, care trăiesc în aceleaşi condiţii de viaţă, climatice, obiceiuri etnice, confesionale,

culturale etc. Normalitatea fizică se referă la parametrii organici cu exprimarea lor funcţională, toţi

fiind măsurabili, iar normalitatea mentală, la modul de gândire şi comportamental majoritar, pentru

aceiaşi grupă populaţională, ca răspuns la situaţiile în care se află în acea perioadă. Spre

exemplificare, ne referim la parametrii fizici, ca înălţimea sau greutatea subiecţilor; la numărul

elementelor figurate din sânge exprimate pe mililitru cub de lichid sanguin; la cantităţile zahărului

exprimate în grame pe litru de sânge (glicemia) etc. Ca valoare funcţională ne referim la capacitatea

lucrativă a unui aparat: spre exemplu - cât aer poate vehicula un plămân la o respiraţie, sau pe

unitatea de timp (un minut) pentru a menţine asigurată cantitatea de oxigen necesară vieţii sau

efortului existenţial pe o unitate de timp anume. Aceiaşi exprimare funcţională priveşte şi aparatul

cardio-vascular, dacă ne referim la cantitatea de sânge exprimată în litri şi pe minut pompată de

inimă în sistemul circulator vascular. În ceea ce priveşte normalitatea mentală, ne referim la modul

de gândire şi acţiune majoritară a populaţiei, legat de anumite conjuncturi politice sau economice

încadrabile într-un sistem social existenţial ş.a m d. Spre exemplu, în timpul regimurilor totalitare

(atât de stânga, cât şi de dreapta), marea majoritate a populaţiei aclama conducătorul dictator (de cele

mai multe ori considerat ulterior ca nebun), fără a avea în vedere consecinţele ulterioare nefaste, ce se

vor petrece după căderea dictatorului. În consecinţă, acest mod de gândire populaţional majoritar,

considerat ca normal atunci, a avut ulterior consecinţe dramatice pentru întreaga societate şi nu

numai. Normalitatea fizică şi mentală se intercondiţionează una pe alta, aşa încât, nu le judecăm

separat.

Anormalitatea. Atât fizică, cât şi mentală, o considerăm ca o abatere a constantelor fizico-

funcţionale şi comportamentale faţă de linia mediană a normalităţii, cu un procent de plus – minus

20% faţă de linia medie a majorităţii populaţionale având aceiaşi categorie de vârstă, sex etc. Spre

exemplu – piticii sau uriaşii, în ceea ce priveşte parametrii fizici, nu se încadrează în liniile medii ale

normalilor, dar ei pot trăi la nivelul de exprimare funcţională a parametrilor organo-funcţionali

restanţi. De asemenea, comportamentul, în ceea ce priveşte normalitatea mentală, se realizează într-

un cadru limitativ, concordant cu capacitatea intelectului propriu de asimilare a informaţiilor necesare

strictului de exprimare existenţială, într-un sistem social mult mai vast. Anormalitatea nu o asimilăm

cu starea de boală, pentru care există o altă încadrare teoretică şi practică, după cum vom vedea în

continuare.

Boala. Este o noţiune bine definită, înţelegându-se prin aceasta o stare specială de răspuns a

organismului (de apărare) împotriva unor factori străini ce pătrund accidental sau voit în el,

perturbând mediul şi mecanismele biologice de viaţă proprii. Agenţii producători de boală pot fi de

diferite tipuri şi incomodează prin natura lor desfăşurarea firească a funcţiilor de bază ale

organismului, în acelaşi timp determinând, la cel în cauză, scăderea capacităţii de exprimare în ceea

ce priveşte capacitatea de muncă, de gândire, bucurie etc.

După natura lor, factorii producători de boală se împart în :

- biologici (microbi, virusuri, ciuperci etc.) – microorganisme de un anumit tip, care

contaminând organismul, se dezvoltă în dauna acestuia şi declanşează reacţii de apărare echivalente

stării de boală, cunoscute ca specifice pentru fiecare agent biologic în parte (spre exemplu: scarlatina,

gripa tuberculoza etc.);

- chimici (substanţe chimice cunoscute ca toxice de diferite naturi), care, prin structura şi

proprietăţile elementelor constitutive, antrenează reacţii distructive la locul contactului şi/sau la

distanţă, după ce ele au fost absorbite în mediile circulatorii. Prin aceste acţiuni, se ajunge la acea

stare cunoscută în medicină ca stare toxică (de exemplu, diferitele intoxicaţii voluntare sau

involuntare cu substanţe otrăvitoare, intoxicaţiile profesionale cu substanţele nocive aflate în mediul

şi procesul de muncă etc.);

- traumatici (obiecte contondente) care agresează mecanic diferitele zone ale corpului, uneori

cu consecinţe mutilante, bine cunoscute de toată lumea;

- fizici (aici se includ agenţi termici - calzi sau reci şi agenţi barici - de presiune atmosferică

mare sau mică). Sunt agenţi cauzatori de arsuri sau degerături, de perturbare în menţinerea

raporturilor dintre structurile interne şi externe ale organismului, cu consecinţe distructive pe zonele

afectate în cazul agenţilor fizici şi cu perturbarea raportului dintre presiunile interioare constante ale

organismului şi presiunea exterioară a atmosferei cu care se află într-un echilibru specific orice

fiinţă;

- alergici - substanţe organice, străine specificităţii proprii organismului, faţă de care, cel

afectat reacţionează prin producerea unor anticorpi - structuri de neutralizare biochimică, neverosimil

de dure, aşa că, la un nou contact, ulterior, cu aceste substanţe străine, se declanşează o stare reactivă

de tip alergic, ce poate ajunge, din punctul de vedere al gravităţii, până la starea de şoc (de exemplu

rinitele alergice, astmul bronşic, alergiile cutanate etc.);

- stresul (factori agresivi mai mult de natură psihică) ce acţionează cumulativ asupra

mentalului, obosindu-l, scăzându-i capacitatea de reacţie raţională, ba mai mult chiar, declanşându-i

comportamente potrivnice, ce pot duce, în ultimă instanţă, la perturbarea echilibrului biologic propriu

şi la favorizarea apariţiei unor variate boli organice, cu tulburări în funcţionalitatea întregului

organism.

Ce este important să ştim despre boală, este faptul că aceasta, este o stare generală de răspuns

a organismului, împotriva factorilor etiologici enumeraţi şi definiţi mai sus. Boala poate debuta acut

sau cronic şi pe timpul evoluţiei ei, energiile corpului se orientează spre combaterea acesteia. Din

această cauză, capacitatea de exprimare biologică a corpului uman de dinaintea debutului bolii scade,

uneori chiar dispare. Mai trebuie să ştim că bolile, în marea lor majoritate, se pot vindeca doar prin

aportul mijloacelor de apărare proprii ale organismului, cu condiţia ca organismul să stea în repaus.

Medicina, ca cea mai veche ştiinţă, a progresat foarte mult de-a lungul istorie sale. Recuperarea

medicală este una dintre specialităţile mai noi în domeniul medicinii, cu caracter pluridisciplinar,

foarte eficientă, mai cu seamă atunci, când sunt angajate colaborativ din partea celui în cauză şi

forţele proprii complexe de apărare ale fiinţei umane în a se reveni la ceea ce vom vedea, în

continuare, că se numeşte starea de sănătate.

Sănătatea. Experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii au definit starea de sănătate ca pe o

bunăstare fizică, mentală şi socială, precum şi funcţionarea conştientă a individului într-un mediu

extern propriu. Starea de sănătate este una singură, cu subîmpărţire în sănătate fizică şi sănătate

mentală. Fiecare dintre aceste componente o influenţează şi o condiţionează pe cealaltă, de unde şi

dictonul „mens sana in corpore sano‖.

Din motive de înţelegere practică, menţionăm că sănătatea fizică este mai uşor de constatat,

întrucât expresia funcţională a parametrilor fizici obiectivi este măsurabilă foarte precis. Este destul

să dăm exemplul a doi indivizi de acelaşi sex şi vârstă, care sunt solicitaţi să efectueze un test de

efort, unul din ei se încadrează ca rezultat în valorile medii, iar celălalt în valorile minimale pentru

acelaşi grup de vârstă a sexului său. Se înţelege că pe cel găsit cu valori superioare liniei mediane, îl

considerăm sănătos, iar pe celălalt îl consideră normal, întrucât niciunul dintre ei nu a fost la data

efectuării testului suferind de vreo boală. Aceiaşi doi indivizi pot fi testaţi şi din punctul de vedere al

funcţiei aparatului respirator: cu siguranţă, cel sănătos va demonstra o rezervă respiratorie

volumetrică a plămânului superioară normalului, atât pentru o singură respiraţie, cât şi pentru

respiraţiile cumulate pe durata unui minut.

În ceea ce priveşte sănătatea mentală, sunt considerate persoane sănătoase acei indivizi la care

predomină trăsăturile pozitive ale personalităţii. Acest lucru este intuit, de cele mai multe ori, de

marea majoritate a oamenilor cu bun simţ. Tot din dorinţa unei explicitări convingătoare, este necesar

a detalia puţin noţiunea, cu intenţia ca cititorul să-şi însuşească argumentaţia logic, nu numai intuitiv,

aşa după cum, de fapt, ne-o dorim.

După cum este cunoscut, personalitatea umană are zece trăsături de bază şi anume: conştiinţa,

afectivitatea, comportamentul instinctual, percepţia, atenţia, memoria, gândirea, voinţa, comunicarea

şi conduita motorie. Fiecare dintre aceste trăsături poate avea o tentă mai accentuată, mai diminuată

sau uneori, în mod particular, chiar aberantă.

Dacă ne referim, de exemplu, la afectivitate, pot exista persoane pline de afecţiune pentru cei

din jur, unii impasibili, iar alţii chiar plini de ură. Voinţa o găsim la unii fermă, la alţii neangajantă,

iar, la majoritatea suferinzilor, foarte palidă.

La modul practic, se consideră a fi sănătos mental individul care dovedeşte trăsături

caracteriale cooperante în dauna celor conflictuale, are atitudine paşnică, logică, tolerantă când este

pus într-o situaţie ce reclamă o asemenea poziţie, cultivă ataşamentul faţă de interesele grupului,

aderă la valori superioare şi prezintă receptivitate faţă de nou. Sănătatea psihică poate fi definită, în

termeni generali, drept capacitatea de a menţine echilibrul între funcţiile intelectuale şi afective, de a

se integra cu supleţe în viaţa socială, beneficiind de o stare de bine..

Întrucât calităţile înscrise într-o asemenea definiţie nu reprezintă pentru individ garanţia

echilibrului în societate şi a stării lui subiective de confort, au fost delimitate şi repere, la nivelul

grupului, necesare stabilirii contactelor sociale. Acestea se bazează pe legile scrise şi nescrise ale

societăţii, legi dezvoltate în timp şi cu contribuţia conştientă a diriguitorilor din societate. Statul de

drept, cu legile lui clare, nediscriminatorii, oferă posibilitatea realizării unei armonii între sănătatea

mentală individuală şi cea de grup, cu rezultate bune în realizarea scopurilor comune.

Personalitatea umană este ereditară, putând fi influenţată, pozitiv sau negativ, prin instrucţie

conştientă, organizată în familie, ecumenic, şcolar sau social. Există şi o contagiune de grup, atât a

sănătăţii, cât şi a nesănătăţii mentale. Sănătatea mentală are o influenţă stimulativă asupra dezvoltării

sănătăţii fizice, în sensul supunerii deliberate a propriului corp la cultivarea unor reguli şi practici de

instrucţie a acesteia. Pe de altă parte, sănătatea mentală este influenţată, pozitiv sau negativ, de

bunăstarea fizică a subiectului în cauză. Una este starea psihică la un suferind organic, cu limitări

funcţionale sistemice sau globale, la care este - pe undeva - de înţeles să predomine pesimismul, şi

alta este situaţia la persoanele cu o stare fizică de vârf, persoane generoase, tolerante, gata oricând să

dea o mână de ajutor celor din jur. Rezumativ, sănătatea mentală se poate obiectiviza prin testarea

trăsăturilor de bază a personalităţii acordându-se fiecăreia dintre ele o notă dintr-o scară de la 1 până

la 10, scorul general obţinut se raportează la mediile generale considerate ca normale la populaţia din

rândul căreia provine. La acest scor, desigur, subiectul este apreciat şi în funcţie de modul lui de

încadrare în cadrul legilor scrise şi nescrise ale societăţii.

După cele relatate până acum, avem speranţa că cititorul şi-a lărgit înţelegerea asupra

noţiunilor specifice folosite curent în practica medicală, în ceea ce priveşte definirea celor patru stări

biologice în care se poate afla, la un moment dat, fiinţa omenească. Mai sperăm că cititorul va acţiona

în cunoştinţă de cauză la recuperarea sa proprie, dacă este cazul şi/sau la cea a grupului, atunci când

acest lucru depinde şi de implicarea sa. Speranţele sunt motivate, mai cu seamă, acum, la începutul

deceniului 2 al primului veac din mileniul trei, când, aspectele concrete ale întregii vieţi sociale

româneşti nu sunt încadrabile în ceea ce se poate numi o stare sănătoasă. Dorim să fim bine înţeleşi:

această stare generală la care ne referim, de fapt, este o rezultantă statistică medie a întregii societăţi

româneşti. În această medie sunt încadraţi toţi membrii societăţii aflaţi fiecare, individual, într-una

din cele patru stări biologice, definite chiar în acest prim capitol. Deocamdată, sănătoşii definibili,

existenţi în prezent în România, prin numărul lor mai scăzut, nu pot ridica ştacheta medie a întregii

societăţi, la nivelul a ceea ce am definit că se poate numi sănătate şi care să fie predominantă statistic

în întreaga societate românească. Dimpotrivă, sănătoşii existenţi sunt incluşi, ca valori de calcul

statistic, tot în plutonul general al normalităţii, care este aşa după cum o vedem cu toţii, zi de zi. Prin

această înţelegere, avem deci ce recupera!

Ca motivare şi mai pregnantă la ceea ce dorim să demonstrăm, vom apela în continuare, tot la

date statistice referitoare la starea prezentă a societăţii româneşti din punctul de vedere al aspectelor

de recuperat. În continuare vom prezenta date statistice comparative privind întreg potenţialul

biologico-economic-intelectual al românilor, potenţial dorit a fi pus în valoare judicios, de către cei

abilitaţi la gestionarea lui, în vederea ridicării ştachetei generale a standardului de viaţă, pentru toţi

românii, la cote mai înalte - de fapt, la nivelul care ni se cuvine.

Capitolul 2

ROMÂNII ÎN DATE STATISTICE LA 20 DE ANI

DUPĂ „REVOLUŢIA DECEMBRISTĂ‖

Aşa după cum am afirmat în „argumentul‖ introductiv al cărţii, există o contradicţie flagrantă

între potenţialul biologico-economic al românilor, pe de o parte (foarte generos) şi standardul lor de

viaţă, pe de altă parte (foarte scăzut). Afirmaţia este susţinută şi prin faptul că energiile românilor nu

au mediul propice pentru a fi gestionate constructiv de către conducătorii societăţii, acestea se irosesc,

de multe ori haotic şi, uneori, chiar distructiv, împotriva sănătăţii proprii sau a bunurilor lor

colective. O parte semnificativă din populaţia productivă (în special a tinerilor) emigrează spre alte

zări. Potenţialul economic al românilor nu este valorificat suficient. O caracteristică esenţială a

întregii societăţi româneşti prezente, este faptul că, pentru prima dată în istoria ei pe timp de pace, din

punctul de vedere al evoluţiei demografice, excedentul natural este negativ, ceea ce motivează, o dată

în plus, demersul nostru, cu invitaţia ca, fiecare conştiinţă românească să se implice, prin forţele sale,

la redresarea controlată a lui proprie şi prin el, la cea a întregii societăţi.

Argumentaţia celor afirmate mai sus, dorim s-o demonstrăm prin datele ce le avem la

dispoziţie după cum urmează:

2.1. Structura populaţiei

Anuarul Statistic al României 2009, publicat de Editura Institutului Naţional de Statistică în

2010, constituie sursa noastră de informaţii, la care, adăugăm adnotarea comentariilor ce se impun din

punctul de vedere al tematicii discursului nostru. Statisticile extrase se referă mai mult la informaţii

de ordin demografic, informaţii ce ne atestă calea pe care se află societatea românească, din acest

punct de vedere, la 20 de ani după intrarea ei într-o libertate de exprimare socială proprie. De

asemenea, am extras date comparative privind locul României în rândul altor state, sub aspectul

creşterii numărului populaţiei şi a creşterii duratei de viaţă pe ultimii 20 de ani, raportate la suprafaţa

ţării şi a densităţii locuitorilor pe km pătrat:

Tabel 2.1.

România comparată cu unele ţări din diferite zone ale lumii sub raportul suprafaţă – locuitori,

evoluţia numărului de populaţie începând cu anul 1990, a densităţii locuitorilor pe km2 şi a duratei

medii de viaţă din anul 2008 (adaptat după Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010)

ŢARA

Suprafaţa

Evoluţia nr populaţiei

(mil loc începând cu anul 1990

Densit

loc-2008

Durata medie

viaţă

în km 2 1990 2000 2005 2006 2007 2008 pe km2 în 2008

ALBANIA 28.748 3,26 3,13 3,13 3,20 3,20 3,20 111,30 T75 B72 F79

ANGLIA 242.900 57,56 5976 59,67 60,50 61,00 61,30 252,40 T79 B77 F82

AUSTRIA 83.871 7,73 8,11 8,19 8,30 8,30 8,40 100,20 T80 B78 F83

BELGIA 30.528 9,97 10,25 10,42 10,50 10,60 10,70 350,50 T80 B77 F82 BULGARIA 110.879 8,99 8,17 7,73 7,70 7,60 7,60 68,50 T73 B70 F77

REP CEHĂ 78.867 10,36 10,27 10,22 10,30 10,30 10,40 131,90 T77 B74 F80

ELVETIA 41.277 6,71 7,18 7,25 7,50 7,60 7,60 184,10 T82 B79 F84

FRANTA 351.500 56,73 58,89 60,50 61,20 61,70 62,00 112,40 T81 B78 F84 GERMANIA 357.114 79,36 82,12 82,69 82,40 82,30 82,20 230,20 T80 B77 F82

GRECIA 131.957 10,16 10,01 11,12 11,10 11,20 11,20 84,90 T80 B77 F82

ITALIA 301.336 57,66 57,76 58,09 59,00 59,30 59,90 198,80\ T82 B 79 F84

P0L0NIA 312.685 38,12 38,65 38,53 38,10 38,10 38,10 121,80 T74 B76 F80

ROMÂNIA 238.391 23,21 22,24 21,62 21,58 21,54 21,50 90,20 T73 B69 F77

RUSIA 17.098.24 147,9 145,59 143,20 142,30 141,70 141,9 8,30 T68 B61 F74

SPANIA 505.992 38,85 39,93 43,06 45,50 45,30 46,50 91,90 T81 B78 F84

SUEDIA 441.370 8,56 8,87 9,04 9,10 9,10 9,20 20,80 T81 B79 F83

S.U.A 962.9091 249,9 275,26 298,21 299,10 302,20 304,5 31,60 T78 B78 F 84

UCRAINA 603,500 51,84 49,71 46,48 46,8O 46,50 46,20 76,60 Necomunicat

TURCIA 783.562 56,10 67,47 73,19 73,70 74,00 74,80 95,50 T72 B69 F74

UNGARIA 93.028 10,36 10,02 10,10 10,10 10,10 10,00 107,50 T73 B69 F77

Comparaţia a fost aleasă selectiv, cu intenţia evidenţierii României în rândul statelor cu

tradiţie şi, mai apoi, ca prezenţă activă în viaţa contemporană internaţională. La o privire simplă se

poate constata regresul de după căderea comunismului sub aspectul creşterii numărului de populaţie a

românilor, cât şi a tuturor ţărilor foste socialiste, în paralel cu progresul remarcabil a ţărilor cu o

stabilitate socială clădită anterior pe principii democratice tradiţionale şi care au avut în ultimii 20 de

ani, tot o evoluţie naturală liberă.

Analiza stării prezentate mai sus ne interesează, doar din punctul de vedere al situaţiei

României, care a pierdut cam 8% din populaţia avută în 1990. Desigur, emigrările amintite au contat

în această pierdere, dar, şi mai important, este faptul că raportul dintre născuţii vii şi morţi pe ultimii

ani este defavorabil născuţilor, în consecinţă, excedentul natural nu poate fi decât negativ. Pe de altă

parte, dacă numărul de născuţi vii la una mie de locuitori este acceptabil (10,3), cu totul de neacceptat

este procentul de decese a copiilor în primul an de viaţă la mia de născuţi vii (11), ceea ce înseamnă

aproape triplu faţă de majoritatea ţărilor cu un grad de asistenţă medicală bine pus la punct. Chiar şi

faţă de albanezi, această mortalitate este dublă! Sistemul sanitar din ţara noastră, aşa după cum se

poate vedea, este în criză, la fel cum sunt şi celelalte structuri ale vieţii noastre sociale, structuri ce

pot influenţa negativ evoluţia acestor parametri.

Consecinţele evolutive ale aspectelor demografice realizate ca urmare a liberalizării „vieţii

sociale‖ din România de după revoluţia decembristă, se pot vedea din graficul următor.

Fig. 2.1. Populaţia României pe vârste şi sexe la 1 iulie 2008 (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.40)

Este trist să putem constata o asemenea situaţie. Din acest grafic se văd clar consecinţele, în

timp, a scăderii numărului de născuţi vii în comparaţie cu a celor decedaţi dintr-un an. Se observă

limpede că talpa populaţiei, care trebuie să fie mult lărgită pentru a garanta menţinerea la un număr

constant a populaţiei mature – productive în viitor, nu va asigura această perspectivă şi populaţia

matură va scădea constant. Noroc, că după o relativă stabilitate a numărului populaţiei sub 10 ani, se

întrezăreşte o minimă creştere a nou născuţilor vii, ceea ce ne îndreptăţeşte la speranţa revenirii pe

făgaşul normal de creştere avut cu 20 de ani urmă. Tot din acest grafic se poate constata că

descreşterea populaţiei din România începe cu vârsta de 20 de ani. De la revoluţie încoace (1990),

rata născuţilor vii s-a menţinut scăzută până în anul 2008. Faptul că, începând cu anul 1990, numărul

născuţilor vii, după ce a scăzut brusc şi s-a menţinut la o rată anuală de asemenea scăzută, înseamnă

că baza întregii populaţii, adică a celei tinere nu este largă şi per ansamblu, întregul grafic ajunge să

nu fie de tip piramidal (sănătos), ci să se configureze ca o ciupercă, cu baza mică, semnificând că

perspectiva de scădere generală a populaţiei, pe viitor, va fi în continuare şi mai mare. O mică

speranţă, totuşi există, pentru că, aşa după cum ni se arată din grafic, pe ultimii 5-6 ani există o tentă

uşoară de creştere a numărului de născuţi vii la 1000 de locuitori.

Fig. 2.2. Natalitate, mortalitate şi spor natural a populaţiei (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.41)

Acest grafic ne relevă şi mai clar faptul, că după anul 1965, an în care s-a interzis oficial, prin

lege, întreruperea cursului normal al sarcinii, numărul născuţilor vii a crescut brusc până la un nivel

semnificativ, care nivel, iarăşi, a început să scadă treptat odată cu măsurile spontane luate de

populaţie pentru a se înmulţi la dorinţă. Scăderea raportului dintre născuţii vii şi numărul de decese

anuale, se evidenţiază, de asemenea, tot brusc, începând cu anul 1990, odată cu liberalizările amintite.

De la această dată, după cum am mai afirmat, excedentul natural pe timp de pace în istoria României

devine, pentru prima dată, negativ. Se pare că pe ultimii ani, totuşi, tendinţa evoluţiei este spre

revenire.

Fig. 2.3 Durata medie a vieţii pe sexe

(Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.42)

Ca la mai toate ţările avansate, speranţa duratei medii de viaţă pentru vârstnici, creşte şi în ţara

noastră atât la bărbaţi, cât şi la femei. Într-un fel, acest aspect are un caracter pozitiv, pe de altă parte,

dacă avem în vedere scăderea numărului de născuţi vii şi, în special, a mortalităţii infantile (mai

mică), aspectul poate fi artificial, întrucât durata medie de viaţă a cetăţenilor se calculează după vârsta

fiecărui decedat, inclusiv al noilor născuţi vii care au trăit doar câteva zile. Desigur, condiţiile de viaţă

ale vârstnicilor sunt mai decente decât cele din perioadele de război sau de mare criză, în paralel

asistenţa sanitară pentru această categorie de populaţie, putem spune, că s-a îmbunătăţit. Oricum,

media de viaţă a populaţiei din România este cu foarte puţin mai mică decât media de viaţă a

populaţiilor din ţările cu un standard de viaţă mult mai bun faţă de noi.

Fig. 2.4. Evoluţia căsătoriilor şi divorţurilor (mii de cupluri/an) (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.42)

Acest grafic poate avea o semnificaţie aparte şi, fără a fi maliţioşi, îl interpretăm după cum el

arată, bazându-ne pe faptul că, totuşi, datele sunt reale. Pe perioada 2003-2007, ani în care, după cum

am văzut mai înainte, excedentul natural se menţinea negativ şi chiar într-o uşoară accentuare,

numărul căsătoriilor a crescut semnificativ ajungând la cota cea mai mare în anul 2007. Putem spune,

pe drept, că în aceşti ani de creştere, ne îndreptam încet, dar constant spre o situaţie mulţumitoare.

Celulele de bază ale societăţii, adică familiile, creşteau numeric. În anul 2008, la un an după ce am

intrat în Uniunea Europeană, numărul de căsătorii a scăzut brusc cu peste 40.000. Putem să ne

întrebăm - pe drept oare? - că acesta să fie efectul benefic de intrare a României în UE? Sau, mai

degrabă, populaţia tânără doreşte a se căpătui prin câştigarea unor slujbe noi în occident, în loc să-şi

creeze familii la ea în ţară? Cine este în mai mare câştig: UE care primeşte forţă de muncă gata

pregătită şi perspectiva de-a avea familii tinere mai multe, cu spor natural în creştere, sau ţara noastră

care de-a lungul istoriei sale a fost obligată, mai tot timpul, la sacrificii? Asupra acestui fapt trebuie să

reflecteze foarte serios toţi guvernanţii, în sensul de a găsi soluţii prin care să garanteze un trai decent

generaţiei contemporane şi să stopeze, astfel, emigraţia tinerilor.

2.2. Mişcarea naturală a populaţiei

Mişcarea naturală a populaţiei de pe teritoriul României ultimilor 50 de ani, în ceea ce

priveşte, ca esenţă, creşterea şi, mai ales, continuitatea neamului românesc nu poate fi mulţumitoare.

Se poate vedea cu claritate evoluţia descrescătoare constantă a indicatorului de excedent natural.

Situaţia, de fapt, caracterizează evoluţia naturală a populaţiilor din majoritatea ţărilor în dezvoltare.

Cu toate condiţiile de viaţă mai grele a anilor 60, pe fondul unor indicatori naturali destul de crescuţi

ai născuţilor vii şi a deceselor copiilor cu vârsta de sub un an, sporul natural cu o evoluţie sinuoasă a

fost pozitiv până în primul an de după revoluţie. Între anii 1960-1990, populaţia României a crescut

cu peste 3 milioane de locuitori, ajungând la cifra record de 23,2 milioane în primul an de după

revoluţie. O dată cu liberalizarea vieţii de după 1990 (creşterea numărului avorturilor şi a

emigrărilor), populaţia României a ajuns, la sfârşitul anului 2008, la 21,50 milioane de locuitori.

După cum s-a văzut în graficele anterioare de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, descreşterea

se poate pune pe seamă scăderii generale a populaţiei tinere. O rază de speranţă se întrevede totuşi,

întrucât excedentul natural la sfârşitul anului 2008 era de numai -1,5 faţă de -2,7 în 2002. De

asemenea, mortalitatea infantilă a ajuns la 11,0 pentru 1000 născuţi vii în 2008 faţă de 26,9 pentru

1000 născuţi vii la sfârşitul anului 1990.

Tabel 2.2.

Mişcarea naturală a populaţiei (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.52-53)

Anii

Rate (la 1000 locuitori)

Născuţi vii

Decese

Sporul

natural

Căsătorii

Divorţuri

Născuţi-morţi

la 1000 născuţi

(vii+morţi)

Decese la o

vârstă sub 1

an la 1000

născuţi-vii

1960 19,1 8,7 10,4 10,7 2,01 15,9 74,6

1961 17,5 8,7 8,8 9,7 1,80 15,9 69,4

1962 16,2 9,2 7,0 9,9 2,04 15,7 58,8

1963 15,7 8,3 7,4 9,3 1,92 15,4 55,2

1964 15,2 8,1 7,1 9,0 1,86 15,0 48,6

1965 14,6 8,6 6,0 8,6 1,94 14,3 44,1

1966 14,3 8,2 6,1 8,9 1,35 14,7 46,6

1967 27,4 9,3 18,1 8,0 *) 17,9 46,6

1968 26,7 9,6 17,1 7,5 0,20 16,1 59,5

1969 23,3 10,1 13,2 7,0 0,35 14,8 54,9

1970 21,1 9,5 11,6 7,2 0,39 13,2 49,4

1971 19,5 9,5 10,0 7,3 0,47 11,9 42,4

1972 18,8 9,2 9,6 7,6 0,54 10,9 40,0

1973 18,2 9,8 8,4 8,2 0,69 11,0 38,1

1974 20,3 9,1 11,2 8,3 0,85 11,1 35,0

1975 19,7 9,3 10,4 8,9 1,62 10,1 34,7

1976 19,5 9,6 9,9 9,1 1,68 9,9 31,4

1977 19,6 9,6 10,0 9,2 1,19 9,7 31,2

1978 19,1 9,7 9,4 9,2 1,52 9,3 30,3

1979 18,6 9,9 8,7 9,0 1,63 9,1 31,6

1980 18,0 10,4 7,6 8,2 1,54 8,7 29,3

1981 17,0 10,0 7,0 8,2 1,50 8,5 28,6

1982 15,3 10,0 5,3 7,8 1,48 8,4 28,0

1983 14,3 10,4 3,9 7,3 1,53 8,0 23,9

1984 15,5 10,3 5,2 7,3 1,45 8,4 23,4

1985 15,8 10,9 4,9 7,1 1,43 7,8 25,6

1986 16,5 10,6 5,9 7,3 1,51 8,0 23,2

1987 16,7 11,1 5,6 7,3 1,49 7,9 28,9

1988 16,5 11,0 5,5 7,5 1,60 7,6 25,4

1989 16,0 10,7 5,3 7,7 1,56 7,6 26,9

1990 13,6 10,6 3,0 8,3 1,42 7,0 26,9

1991 11,9 10,9 1,0 7,9 1,60 6,9 22,7

1992 11,4 11,6 -0,2 7,7 1,29 6,5 23,3

1993 11,0 11,6 -0,6 7,1 1,37 6,3 23,3

1994 10,9 11,7 -0,8 6,8 1,74 6,5 23,9

1995 10,4 12,0 -1,6 6,8 1,54 6,2 21,2

1996 10,2 12,7 -2,5 6,7 1,57 6,1 22,3

1997 10,5 12,4 -1,9 6,5 1,54 6,2 22,0

1998 10,5 12,0 -1,5 6,5 1,78 6,3 20,5

1999 10,4 11,8 -1,4 6,2 1,53 6,2 18,6

2000 10,5 11,4 -0,9 6,1 1,37 5,9 18,6

2001 9,8 11,6 -1.8 5,8 1,39 5,8 18.4

2002 9.7 12.4 -2.7 5.9 1.46 6,2 17,3

2003 9,8 12,3 -2,5 6,2 1,52 6,0 16,7

2004 10,0 11,9 -1.9 6,6 1,63 6,0 16,8

2005 10,2 12,1 -1.9 6,6 1,54 5,7 15,0

2006 10,2 12,0 -1,8 6,8 1,51 5,2 13,9

2007 10.0 11.7 -1.7 8.8 1.69 4.7 12.0

2008 10.3 11,8 -1.5 6.9 1.66 4.5 11,0

*)Au fost modificate unele dispoziţii legale referitoare la divorţ (în octombrie 1966).

Tabelul de mai sus, foarte sugestiv, cuprinzând date de pe o perioadă lungă de timp şi care

include regimurile sociale prin care au trecut românii în ultima jumătate de secol, ne convinge asupra

faptului că, în realitate, nu condiţiile materiale ale societăţii determină înmulţirea populaţiei (au

existat în istoria românilor condiţii şi mai grele, dar ei, în virtutea unei statornicii neabătute în

credinţă s-au înmulţit!). După părerea noastră, starea prezentă a societăţii româneşti, din punct de

vedere al sporului natural, se datorează crizei generale morale în care se mai află încă, la peste două

decenii după ce a intrat într-o libertate de exprimare socială neînţeleasă corect, deocamdată. Totuşi,

sperăm, că după cum arată evoluţia indicatorilor de pe ultimii cinci ani , situaţia se poate îndrepta.

2.3. Migraţia populaţiei

În cele ce urmează vom prezenta o altă faţetă a hemoragiei de capital uman din România,

fenomen intensificat după revoluţia decembristă. Aceste tabele vorbesc de la sine despre tendinţa

unora dintre români de a-şi părăsi ţara şi despre impactul negativ ce-l are fenomenul asupra blocării

sporului populaţiei româneşti.

Tabel 2.3.

Emigranţii, cetăţeni români, după naţionalitate şi ţara de destinaţie

(cetăţenii români care şi-au stabilit domiciliul în străinătate) (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.81)

2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 10673 13082 10938 14197 8830 8739

După naţionalitate

Români 9886 11890 10301 13296 8589 8485

Germani 20 36 93 85 12 18

Maghiari 661 1062 460 693 167 194

Evrei 24 36 48 54 21 27

Alte naţionalităţi 82 58 36 69 41 15

După ţara de destinaţie

Australia 45 84 78 125 83 82

Austria 326 491 421 581 313 345

Canada 1444 1445 1220 1655 1787 1738

Franţa 338 436 343 529 372 431

Germania 1938 2707 2196 3110 1902 1788

Grecia 64 97 114 134 72 85

Israel 164 85 64 128 57 50

Italia 1993 2603 2731 3393 1401 1098

Spania 186 162 139 330 138 238

S.U.A. 2012 2049 1679 1982 1535 1591

Suedia 50 62 29 37 2 7

Ungaria 984 1553 1013 900 266 354

Alte ţări 1129 1308 911 1293 902 932

Putem constata că, de fapt, emigranţii din România se îndreaptă spre unele ţări unde, cred ei,

că vor putea trai mai bine. Cât priveşte naţionalitatea lor, numărul etnicilor emigranţi este încadrabil

în procentul lor per global din întreaga populaţie a României. Acest procent este de fapt egal cu

procentul emigraţilor români din întreaga populaţie românească. Nu se observă o tendinţă

preponderentă a părăsiri ţării de către unele etnii minoritare, după care să conchidem, că acestea ar

putea fi discriminate din partea statului român.

Tabel 2.4.

Imigranţii în România, pe sexe şi grupe de vârstă (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.82)

Pe sexe

Masculin 1746 1690 2117 4762 5871 6041

Feminin 1521 1297 1587 2952 3704 3989

Pe grupe de vârstă

Sub 18 ani 437 404 554 1083 1434 1451

18-25 ani 547 414 426 868 1002 1309

26-40 ani 1140 1028 1410 3265 3755 3878

41-50 ani 550 489 649 1469 1880 1687

51-60 ani 315 348 376 729 1004 1142

61 ani şi peste 278 304 289 300 500 563

E clar că populaţia cuprinsă în cadrul vârstelor active din unele ţări mai slab dezvoltate ca

România, vin spre ţara noastră, fiind mulţumiţi de condiţiile noastre de viaţă. Rămâne de văzut care

este calitatea acestor imigranţi, cunoscându-se faptul că, în vremurile de dinaintea războaielor

mondiale, România era o ţară de imigraţie în care veneau şi se stabileau valori profesionale şi morale

de foarte bună calitate.

Tabel 2.5.

Imigranţii în România după ţara de provenienţă (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.83)

Ţara de prov. 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 878 4458 2053 660

0

119

07

100

78 11024 10350 6582 3267 2987 3704 7714 9575

100

30

După ţara de provenienţă

Austria 121 536 288 387 235 147 84 68 81 69 90 76 75 126 126

Canada 12 74 56 132 96 89 60 93 131 181 175 153 187 271 334

R.P. Chineză - - - - - - - - - - - 1 362 375 580

Franţa 79 460 471 942 341 178 110 101 80 83 101 117 125 184 153

Germania 229 739 318 539 480 330 227 207 224 231 296 238 252 423 526

Irak - 3 - 10 7 4 - - 2 2 - 1 121 129 136

Iran - 1 - - 2 - - 3 2 - - 7 120 139 88

Israel 31 162 29 150 164 117 57 101 108 148 185 134 156 239 204

Italia 19 133 47 111 106 73 70 81 91 112 163 216 313 844 129

0

Liban - 14 - 8 6 8 - 15 3 5 2 11 104 162 143

Rep.

Moldova 62 1019 372

304

4

890

8

778

9

914

6 8682

521

4 1881 1254 1917 4349 4019

347

6

Siria - 27 - 10 8 18 15 13 15 11 14 13 151 228 224

S.U.A. 80 325 104 324 252 248 161 191 227 235 259 311 292 466 581

Turcia 20 52 10 45 29 38 22 25 35 17 22 33 273 522 566

Ucraina 1 24 10 95 418 446 649 396 66 39 19 27 38 75 63

Ungaria 60 280 102 340 434 272 173 111 62 56 68 74 103 249 368

Alte ţări 164 609 246 463 421 321 250 263 241 197 339 375 693 1124 117

2

Dacă analizăm acest tabel, se poate observa că, în ultimii 15 ani, în România au imigrat în jur

de 100.000 persoane din peste 20 de ţări, o bună parte, se înţelege, provin de la fraţii noştri de peste

Prut. Se poate constata cu bucurie, însă, că în ţara noastră imigrează sau se reîntorc, un număr

semnificativ de cetăţeni proveniţi din S.U.A., Franţa, Germania, Canada, Italia şi Israel. Chinezii au

început să vină în România din anul 1995 şi numărul lor este în creştere. O situaţie edificatoare a

raportului între emigranţi şi imigranţi o avem, de fapt, în tabelul următor (2.6), din care ne dăm seama

că în perioada 2000-2008 au plecat din ţară 99.286 cetăţeni români şi s-au încetăţenit în România

67.233 imigranţi. Deci pe parcursul a 9 ani, au ieşit din ţară cu peste 30.000 de persoane mai mult

decât au intrat.

Tabel 2.6.

Migraţia internaţională determinată de schimbarea domiciliului, pe sexe (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.83)

Imigranţi Emigranţi Soldul migraţiei internaţionale

Anii Total Masculin Feminin Total Masculin Feminin Total Masculin Feminin

2000 11024 5612 5412 14753 6798 7955 -3729 -1186 -2543

2001 10350 5304 5046 9921 5011 4910 429 293 136

2002 6582 3414 3168 8154 3700 4454 -1572 -286 -1286

2003 3267 1746 1521 10673 4413 6260 -7406 -2667 -4739

2004 2987 1690 1297 13082 4934 8148 -10095 -3244 -6851

2005 3704 2117 1587 10938 4110 6828 -7234 -1993 -5241

2006 7714 4762 2952 14197 5341 8856 -6483 -579 -5904

2007 9575 5871 3704 8830 3088 5742 745 2783 -2038

2008 10030 6041 3989 8739 3069 5670 1291 2972 -1681

Din acest şi mai succint tabel, se poate vedea cu claritate că în perioada 2000-2008 au plecat

din România 99.287 cetăţeni români (40.466 bărbaţi şi 58.823 femei), perioadă în care au intrat

numai 65.253 străini, sau poate şi români repatriaţi (36.557 bărbaţi şi 28.676 femei), pentru a se

stabili cu cetăţenia în ţara noastră. Diferenţa de 34.014 cetăţeni dintre plecaţi şi veniţi (populaţia unui

oraş municipiu), adăugată la excedentul natural din această perioadă, încă negativ, explică de la sine

scăderea continuă şi importantă a populaţiei româneşti. Dacă mai avem în vedere, pe deasupra, vârsta

şi calificarea profesională ale celor plecaţi, situaţia este şi mai neplăcută pentru capitalul biologic al

românilor.

Noroc că soldul migraţiei internaţionale în ultimii 2 ani devine sensibil favorabil ţării noastre,

numărul celor ce vin în România la sfârşitul anului 2008 este cu 1291 de persoane mai mare faţă de

cei ce au plecat. După o perioadă în care mult mai mulţi plecau decât veneau, iată că România devine

o ţară de imigraţie cum a fost şi în perioada interbelică. Problema este a calităţii celor ce intră în

prezent în ţara noastră! Întrucât standardul de viaţă la noi este, în momentul de faţă, sub mediu

comparativ cu ţările avansate, înseamnă că cei ce vin în prezent la noi, nu sunt prea pretenţioşi din

acest punct de vedere.

2.4. Piaţa forţei de muncă

Fig. 2.5. Evoluţia numărului mediu al salariaţilor (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.83)

Acest grafic ne poate bucura întrucâtva, deoarece ne arată o creştere înceată, dar constantă a

salariaţilor din sectorul privat, deci, se pare că societatea românească nu are cale de întoarcere faţă de

drumul ales de după revoluţie, acela de a se alinia la privatizare şi la economia de piaţă.

Fig. 2.6. Numărul şomerilor înregistraţi şi rata şomajului înregistrat în perioada 2003-2008 (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.119)

Şi acest grafic împreună cu cel anterior, ne relevă indicii asupra faptului că prin rata şomajului

în scădere, la un nivel relativ convenabil, ţara noastră se îndreaptă spre o stabilizare în ceea ce

priveşte folosirea la cote acceptabile a întregii sale forţe de muncă. Problema care persistă, însă,

constă în faptul că productivitatea generală a celorlalţi locuitori nu se situeză la un nivel care să facă

să nu fie resimţită această povară de rată a şomajului.

Ca o concluzie a ceea ce se desprinde din lecturarea statisticilor de până acum ale acestui

capitol, putem constata o scădere semnificativă a populaţiei României pe ultimii 20 de ani (cca 8%),

atât prin creşterea emigrării, cât şi prin scăderea născuţilor vii. Se observă, în schimb, o îmbătrânire a

populaţiei şi menţinerea nefolosirii forţei de muncă la cote ce determină, cu siguranţă, creşterea

cheltuielilor sociale ale statului.

În ceea ce priveşte calitatea forţei de muncă, asupra ei se răsfrânge starea de sănătate generală

a populaţiei, care poate fi apreciată pornind de la date de morbiditate generală.

Tabelul 2.7.

Evoluţia morbidităţii din România prin boli infecţioase începând cu anul 1990 (cazuri noi la 100000 locuitori)

(Anuarul Statistic al României 2009: http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/07/07%20Sanatate_ro.pdf)

Cazuri noi de îmbolnăvire la 100000 locuitori

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Boli diareice acute 413,6 413,7 427,8 420,2 501,5 388,4 349,1 338,5 354,1 360,8 379,1 362,7 446,5 401,2 381,5 332,3 328,4 320,4 342,0

Hepatită virală 322,0 218,6 117,9 89,5 118,7 139,4 104,3 88,0 74,0 99,7 117,9 115,3 86,6 59,8 62,9 51,7 36,2 31,8 22,5

Tuberculoză 64,6 61,6 73,5 82,5 87,4 95,0 98,6 98,3 101,2 104,1 105,5 115,3 121,9 116,1 114,3 103,3 94,5 87,8 1) 87,3

Rubeolă 47,2 37,0 26,5 41,7 206,8 255,9 140,0 191,5 104,6 31,5 22,9 22,7 50,8 554,4 218,5 31,5 16,5 13,7 8,1

Gripă 51,4 35,1 164,3 114,6 297,3 53,5 476,0 243,1 46,7 458,7 138,4 77,9 139,8 75,4 33,6 20,5 1,1 2,7 3,9

Dizenterie 31,8 32,5 35,6 38,2 51,3 36,6 24,1 24,7 17,4 15,3 12,1 11,6 13,1 7,3 6,6 3,5 2,8 3,4 1,7

Sifilis 23,2 25,9 25,6 26,5 29,1 35,0 32,2 34,2 34,5 36,9 45,2 56,0 58,3 44,6 40,8 31,7 26,2 22,7 18,7

Tuse convulsivă 3,5 10,6 3,6 6,8 3,2 2,3 4,1 1,2 0,4 0,4 2,2 0,9 0,4 0,4 1,1 0,3 0,2 0,2 0,2

Scarlatină 19,5 10,6 8,8 8,2 15,0 12,1 10,0 13,0 13,4 13,8 14,3 14,2 11,6 15,1 15,4 13,5 14,7 16,6 14,4

Toxiinfecţii alimentare 8,2 10,3 10,3 8,8 10,1 13,0 13,2 11,8 14,0 11,6 10,6 12,5 16,2 18,9 15,2 11,2 11,1 10,9 8,3

Rujeolă 20,2 7,7 26,6 124,5 27,4 9,7 4,0 104,6 42,4 1,1 0,2 0,1 0,1 0,1 0,5 23,3 16,3 1,6 0,1

Erizipel 8,9 8,7 9,6 10,1 12,9 12,8 10,1 10,1 9,7 10,7 13,1 13,0 13,8 13,6 11,7 9,4 8,3 7,0 6,6

Trichineloză 4,4 6,6 9,4 16,0 13,3 8,7 4,3 9,0 7,4 6,8 5,2 6,2 3,1 2,0 3,6 2,7 1,6 2,0 2,3

Salmoneloză 9,7 5,3 5,7 7,0 7,4 7,6 5,3 5,0 6,2 4,9 3,7 4,6 5,4 4,6 4,3 3,3 3,0 2,9 2,9

Leptospiroză 0,9 1,7 2,1 1,0 1,1 0,9 1,0 1,4 2,5 3,4 1,7 1,4 1,5 1,1 1,2 2,1 1,8 1,5 0,9

Morbiditatea prin boli infecţioase pe ultimii 20 de ani, ne poate lămuri asupra

prezenţei încă, în rândul populaţiei, a anumitor boli care ar trebui în lumina măsurilor de

profilaxie cunoscute azi, să fie eradicate. Boli precum rubeola, scarlatina, rujeola, tusea

convulsivă, cu toate că nu sunt semnalate în număr atât de mare ca în alte vremuri, datorită

vaccinărilor scăzând semnificativ, totuşi, ele n-ar trebui să mai existe. Scad de asemenea

bolile infecţioase luate de la animale, precum trichineloza şi salmoneloza. Mai îmbucurător

este faptul că au scăzut hepatitele virale de peste 10 ori. La fel au scăzut şi dizenteriile, în anul

2008, s-au mai semnalat doar cazuri sporadice. Se menţin la o cotă semnificativă bolile

diareice acute, ceea ce denotă o respectare slabă, în rândul populaţiei, a regulilor elementare

de igienă individuală. Oscilaţii mari ca frecvenţă o are gripa, apariţia ei este determinată de

prezenţa epidemică a bolii în diferite regiuni ale globului şi nu poate fi oprită în a fi transmisă

din cauza creşterii enorme a deplasărilor umane foarte rapide de pe toate meridianele

pământului. Bolile considerate în trecut ca „boli sociale‖ – sifilisul şi tuberculoza, au o

evoluţie diferită: sifilisul a crescut până la aproape de trei ori în anul 2002, după care a scăzut

de la an la an, ajungând sub nivelul anului 1990. Gravitatea aceste boli este mare doar dacă nu

este descoperită şi tratată la timp. Prin mijloacele terapeutice actuale, boala poate fi eradicată

total. Oricum, în prezent, cazurile complicate sau sechelare sunt doar sporadice. Îngrijătoare

este evoluţia tuberculozei, boală cu adevărat socială. Ea apare în rândul populaţiei aflate într-o

stare de precaritate complexă igienico-sanitară. După cum, evoluţia întregii societăţi

româneşti din ultimii 20 de ani, nu a avut la bază o evoluţie ascendentă, nici chiar de

stabilitate socio-economică satisfăcătoare, tuberculoza a avut unde prinde. Numărul cazurilor

noi de tuberculoză între ani 1998 şi 2005, aproape că s-a dublat faţă de anul 1990. În ultimii

trei ani, cazurile noi de tuberculoză sunt în scădere, dar numărul lor este încă mai mare faţă de

anul 1990. În anul 2008 incidenţa tuberculozei este foarte mare; La fiecare 100 mii de

locuitori, 97 suferă de această maladie, gravă, pentru al cărei tratament se cere timp

îndelungat cu internări spitaliceşti şi sanatorii speciale, cu incapacitate temporară de muncă

crescută şi cheltuieli de asigurări sociale, de asemenea, mari. În unele ţări avansate sub

aspectul nivelului de trai şi al gradului de cultură generală a populaţiei, tuberculoza se

întâlneşte întâmplător şi nu reprezintă pentru statul respectiv o problemă de sănătate publică.

O părere generală asupra întregii morbidităţi din România, ne-o putem face consultând

tabelul următor, care se referă la bolile obişnuite. Bolile infecţioase, au fost analizate mai sus,

aşa că nu le mai comentăm.

Tabel 2.8

Evoluţia morbidităţii din România pe clase de boli începând cu anul 1992 (cazuri noi la

100000 locuitori) (Anuarul Statistic al României 2009:

http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/07/07%20Sanatate_ro.pdf)

Clase de boli 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 16673 16930 16052 16555 17014 16120 15081 14051 13610 15713 15791 15439 16205 16159 15324 14287 14604

din care:

Boli infecţioase

şi parazitare 648 725 844 846 687 713 766 675 747 969 885 926 974 826 739 688 657

Tumori 45 47 41 37 37 35 33 35 41 50 49 46 49 47 51 52 52

Boli endocrine,

de nutriţie şi metabolism

86 110 118 122 118 117 126 128 210 277 320 260 296 283 299 491 575

Boli de sânge şi

ale organelor

hematopoietice

116 113 111 114 103 118 123 120 138 172 174 144 158 152 149 175 185

Tulburări 192 201 158 152 138 136 119 101 135 168 172 165 177 169 170 210 238

mentale

Boli ale sistemului

nervos şi

organelor de simţ

1076 1069 904 901 847 795 779 722 800 941 984 959 1026 1024 1009 1021 1074

Boli ale

aparatului

circulator

413 450 445 513 511 494 428 409 678 757 718 666 715 747 818 778 780

Boli ale aparatului

respirator

6798 7189 7321 7439 8060 7160 6913 6584 6749 7652 7699 7333 7643 7816 7278 6234 6214

Boli ale

aparatului digestiv

4121 3855 3088 3287 3519 3738 3004 2849 1366 1534 1423 1659 1637 1556 1408 1399 1495

Boli ale

organelor genito-

urinare

635 663 665 726 698 674 685 622 762 914 961 939 1013 1030 1008 955 988

Complicaţii ale sarcinii, naşterii

şi lăuziei

175 133 95 78 71 66 43 33 33 30 34 22 21 22 23 36 39

Boli de piele şi

ţesut subcutanat 955 962 990 983 896 847 857 734 747 855 852 785 819 793 757 672 659

Boli ale sistemului osteo-

muscular

537 548 707 776 768 714 701 615 758 881 954 963 1066 1098 1078 1179 1238

Anomalii

congenitale 3 3 3 3 3 3 3 3 7 7 6 5 5 4 4 4 4

Boli originale în perioada

perinatală

4 4 4 2 2 2 2 1 1 1 2 1 1 2 2 2 2

Stări rău definite 174 197 65 68 72 70 86 67 64 95 124 122 153 146 118 83 90

Traumatisme,

otrăviri 695 661 493 508 484 438 413 353 374 410 434 444 452 444 413 308 314

Cresc cu peste 10% tumorile, acest lucru se poate datora creşterii mediei de viaţă a

populaţiei. Cancerul este o boală, în general, a vârstelor medii şi mai avansate. Îngrijorătoare

este creşterea bolilor de nutriţie, în special a diabetului zaharat, apariţia acestuia fiind

favorizată de stres, obezitate, lipsa activităţii fizice şi a vieţii armonioase. Ereditatea contează,

mai ales atunci când sunt prezenţi şi ceilalţi factori favorizanţi. Din păcate, diabetul se

întâlneşte frecvent şi în rândul copiilor. Prin creşterea îngrijorătoare a frecvenţei diabetul

zaharat, acest fapt, tinde să devină o problemă de sănătate publică. Cu atât mai mult,

persoanele doritoare a nu se încadra în modul de viaţă stresant şi necontrolat de toate zilele,

pot evita acest pericol. Din aceleaşi cauze cresc şi dezechilibrele comportamentale

generatoare ale bolilor mentale. Se menţin la cote ridicate bolile sistemului nervos şi ale

organelor de simţ, boli favorizate, de asemenea, de modul de viaţă individual necontrolat.

Cresc alarmant, ca de fapt în toată lumea – bolile cardio-vasculare. Aceste afecţiuni au efect

negativ asupra invalidităţii de muncă şi prin complicaţiile lor grave, scad semnificativ durata

medie de viaţă. Bolile respiratorii prin condiţiile poluante ale mediului înconjurător şi a

fumatului, sunt în creştere atât la copii, cât şi la femei. Bolile respiratorii împreună cu cele

cardio-vasculare prezintă serioase probleme de sănătate publică. Bolile aparatului digestiv, cu

toate că au scăzut la o treime faţă de anul 1990, sunt totuşi ridicate, generând multe zile de

invaliditate temporară de muncă şi complicaţii, atunci când nu sunt tratate complet şi la timp.

O cauză importantă în apariţia bolilor digestive o constituie alimentaţia defectuoasă atât ca

ritm, cât şi din punct de vedere al compoziţiei. Creşterea consumului de alcool, în rândul

anumitor grupuri populaţionale, favorizează, de asemenea, apariţia bolilor digestive. Bolile

organelor genito-urinare sunt într-o creştere semnificativă la femei, cauzele fiind multiple

(frecventele infecţii cronice la acest nivel, întreruperile de sarcină, medicaţia

anticoncepţională etc.). Gravitatea lor constă, în special, în ceea ce priveşte perspectiva

infertilităţii, a apariţiei cancerului în acest teritoriu. Atât femeile, cât şi bărbaţii prezintă foarte

frecvent boala litiazică urinară. Cauzele se regăsesc în alimentaţia neechilibrată calitativ şi cu

valoare nutritivă excesivă. Îmbucurător este faptul că au scăzut bolile legate de naştere şi

lehuzie; ele s-au putut diminua pe fondul scăderii generale a numărului de naşteri, ceea ce este

un lucru total neîmbucurător. Bolile pielii şi ale ţesutului subcutanat au scăzut anual, în anul

2008 fiind aproape cu o treime mai puţine decât în anul 1990. Pe fondul unor creşteri

constante anuale, bolile sistemului osteo-muscular au crescut cu peste 100% în anul 2008 faţă

de anul 1990. În cadrul acestor afecţiuni, sunt întâlnite bolile de uzură caracteristice grupurilor

populaţionale mai avansate în vârtă, dar şi boli reumatismale cronice în a căror etiologie

factorii favorizanţi sunt legaţi de diferite medii de muncă şi/sau de viaţă. Bolile sistemului

osteo-muscular ce apar la populaţia activă produc incapacitate temporară de muncă şi

cheltuieli de asistenţă socială mai mari, legate de recuperarea lor. Odată cu progresul

medicinii, datorat posibilităţilor diagnostice mai bune, desigur că au scăzut stările de boală

rău definite. Traumatismele şi otrăvirile, s-au încadrat începând cu anul 1990 într-o scădere

constantă, ajungându-se la jumătate în anul 2008.

O privire de ansamblu asupra evoluţiei morbidităţii generale din România pe clase de

boli a ultimilor 20 de ani, nu ne duce la concluzii majore care să ne bucure. Starea de

sănătate a populaţiei, este sinonimă cu cea a stării generale în care se află întreaga societate

românească – nesănătoasă! Se pot invoca de către unii, mai ales neavizaţi, diverse motive şi,

în primul rând, lipsa fondurilor. După părerea noastră bani se alocă, în prezent, mult mai

mulţi faţă de acum 20-30 de ani. Aceşti bani se folosesc în momentul de faţă excesiv pe

medicina curativă în dauna celei profilactice. Metodele actuale de investigaţii sunt foarte

tehnicizate şi foarte scumpe. Desigur, salutăm evoluţia posibilităţilor diagnostice şi

terapeutice actuale, care au ajuns la un nivel ştiinţific nemaiîntâlnit până acum. De aceste

investigaţii şi metode terapeutice avansate, este nevoie, preponderent, numai în cazurile de

incertitudini diagnostice sau de nereuşite terapeutice convenţionale. Nu se merge suficient

însă, pe medicina clinică primară; se face uz pentru orice stare minoră de suferinţă, pe

investigaţii paraclinice foarte sofisticate, care necesită o aparatură foarte costisitoare. Prin

aceste tehnici investigatorii de ultimă oră şi prin utilizarea excesivă a medicaţiei de ultimă

generaţie foarte scumpă, chiar în cazurile care se pot combate prin metodele terapeutice

convenţionale, cresc de fapt enorm costurile în asistenţa sanitară. Medicina curativă

contemporană a progresat foarte mult, mai ales în domeniul chirurgical datorită şi noilor

specialităţi de anestezie şi terapie intensivă, cât şi a metodelor recuperatorii, începând cu

combaterea refuzului organismului de a accepta grefele sau transplanturile de ţesuturi şi

organe ale altor organisme. Acestea merită toţi banii investiţi. Problema este că medicina

profilactică este aproape inexistentă în prezent. La afecţiunile de competenţă chirurgicală şi

complicaţiile lor, pentru care este necesară o asemenea aparatură salvatoare şi costisitoare, se

ajunge deoarece afecţiunile nu sunt depistate şi tratate încă din stadiile preclinice, pe de o

parte şi pe de altă parte, populaţia nu este instruită şi supravegheată suficient, în a-şi cultiva

sănătatea proprie. Susţinerea celor de mai sus o facem foarte simplu, tot statistic. Cu mulţi ani

în urmă, starea generală de sănătate a populaţiei era superioară celei prezente. Morbiditatea

generală în rândul populaţiei active nu era excesiv de invalidantă şi indicatorii de excedent

natural în cadrul natalităţii (element esenţial ce caracterizează o naţiune), erau tot timpul

pozitivi.

Ca o primă concluzie la analiza stării generale de sănătate a populaţiei din România,

putem spune că anumite tendinţe negative sunt semnificative, dar nu excesiv de alarmante. În

cadrul bolilor infecţioase, în lumina cunoştinţelor actuale şi a progreselor ştiinţei medicale

moderne, unele boli, n-ar trebui să mai existe; dintre bolile cronice considerate şi ca sociale –

tuberculoza constituie într-adevăr o problemă, ea nu este în scădere faţă de anii 1990, ci

dimpotrivă, cu aproape cu 30% mai problematică faţă de acest an (frecvenţă şi cost), boală

care în alte state este sporadică sau aproape eradicată. Dintre bolile obişnuite, aşa cum s-a

arătat la analiza tabelului cuprinzând clasele de boli, tumorile cresc în concordanţă cu

creşterea duratei medii de viaţă a populaţiei. Bolile de nutriţie şi, în special, diabetul zaharat

cresc mai mult decât semnificativ şi sunt legate direct de stresul cotidian foarte prezent în

viaţa de zi cu zi. Problematica majoră a patologiei obişnuite contemporane o constituie bolile

cronice cardiovasculare. Pe fondul obezităţii în creştere ca frecvenţă încă din perioada

copilăriei şi pe fondul absenţei activităţilor fizice, generalizate în rândul întregii populaţiei,

dar, mai ales, a celor aflaţi încă în creştere, premisele apariţiei bolilor de nutriţie şi a celor

cardio-vasculare la vârste tot mai mici este evidentă. Din păcate, această grupă de boli

cardiovasculare, care apare la vârstă din ce în ce mai tânără, generează zile multe de

incapacitate de muncă, în unele cazuri (tot în creştere) creează invaliditate definitivă şi scade

semnificativ durata medie de viaţă prin decesele din perioada maturităţii, ca să nu mai vorbim

de calitatea vieţii pentru cei rămaşi în viaţă cu sechele organo-funcţionale marcante.

Ce este foarte important din aceste succinte concluzii, este faptul că starea generală de

sănătate prezentă, încă nu este tratată corespunzător sub aspect profilactic. Dacă metodele

terapeutice, atât medicale, cât şi chirurgicale au progresat la nivel de vis pentru alte perioade

şi le salutăm cu toată recunoştinţa, pentru metodele profilactice nu putem avea aceeaşi

consideraţie. Se ştie clar că în interesul întregii societăţi, sănătatea publică, pe lângă

învăţământ, cultură etc. şi după apărare fireşte, constituie o problematică majoră a oricărei

naţiuni. Politica sanitară se stăpâneşte atunci, când ea se desfăşoară într-un sistem unitar al

întregii politici interne de stat. Acest sistem, sub aspectul medicinii preventive, din păcate

şchioapătă: nu se pune accent şi control pe medicina preventivă. Accentul, în prezent, se pune

mai mult pe unităţile terapeutice, întrucât sistemul privat, în această privinţă, se dezvoltă cu

paşi repezi. Dacă populaţia ţării ar fi informată, corect şi în permanenţă, asupra modului

preventiv de promovare a sănătăţii individuale şi, în acelaşi timp, să fie supusă şi la verificări

sistematice privind sănătatea fiecărui individ, diabetul zaharat, bolile cardio-vasculare şi cele

nevrotice n-ar trebui să crească, iar boala canceroasă ar fi descoperită în stadii incipiente

pretabile la tratament cu succes. Desigur, concordant cu evoluţia nemaiîntâlnită a ştiinţelor, în

general, a progresat şi medicina. Prin metodele cunoscute, în prezent, s-a ajuns la performanţe

în medicina curativă, ce culminează cu transplantul de organe, foarte multe vieţi fiind salvate.

Salutăm aceste realizări, dar opiniem şi pentru preocupări, la nivel guvernamental, de a se

institui o politică de stat specifică privind promovarea medicinii preventive, care să fie

încadrată într-un sistem unitar conceput şi pus sub control riguros, tot sub supravegherea

statului. Este cunoscut faptul că practicarea medicinii preventive este, în medie, de patru ori

mai ieftină şi eficientă decât cea curativă. Prin promovarea medicinii preventive ca politică de

stat, într-un sistem sanitar ştiinţific organizat, populaţia întregii societăţi româneşti va deveni

mai viguroasă şi, implicit, mai sănătoasă. Altfel, după cum a afirmat o mare personalitate

medicală (de care vom mai vorbi) într-un interviu televizat, prof dr. Alexandru Ciocâlteu,

medicina românească, lăsată în afara unui sistem concret, va semăna cu o navă maritimă

plutind în bucăţi pe valurile mării, după ce aceasta s-a distrus dintr-un motiv sau altul.

Vorbind şi metaforic, aspectul medicinii integrative văzută ca un sistem unic, din care a să nu

fie omis accentul pe medicina preventivă, trebuie să constituie o foarte serioasă tematică de

preocupare fermă şi permanentă pentru oricare dintre guvernanţii aflaţi la conducerea statului.

Tabel 2.9.

Cazuri noi de îmbolnăvire prin boli profesionale în România (1997-2007). (Anuarul Statistic al României 2009:

http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/07/07%20Sanatate_ro.pdf)

Se observă o creştere numerică a afecţiunilor invalidante grave şi a celor care

recunosc, printre factorii etiopatogenici, factori de risc legaţi de condiţiile de viaţă (cum ar fi

circulaţia rutieră amplificată, precum şi implacabilul stres cotidian).

Oricare ar fi excedentul natural al unui grup populaţional, venitul său mediu pe cap de

locuitor, starea sa generală de sănătate, acest grup poate fi gospodărit chibzuit, astfel încât să

fie posibil un trai decent, mai cu seamă, atunci când există resurse naturale şi economice

satisfăcătoare. Alta este situaţia atunci când mecanismele socio-politice sunt neclare,

distorsionate, greoi de aplicat şi ţin în frâu atât dezvoltarea biologică a grupului, cât şi

posibilitatea de exprimare individuală şi colectivă a întregii societăţi.

Prin exemplele următoare vom arăta că, în ultima perioadă, mecanismele sus arătate n-

au funcţionat în favoarea individului, cărămidă de bază a societăţii, că tranziţia este prea lungă

şi că experimentele de trecere la o economie de piaţă n-au fost din cele mai fericite.

Exemplele se referă la media de viaţă, media anilor de activitate, procentul real al

şomerilor şi preponderenţa unor boli cu mai mare răspândire, deci, practic, la capacitatea

biologică reală de activitate a indivizilor din ţară noastră.

Tabelul

2.10.

Nivelul comparativ al şomajului în anul 1996 (Anuarul Statistic al României 1998, Editura Comisiei Naţionale pentru Statistică 1997)

Ţara

Durata

medie de

viaţă

1990-

1995

Rata

şomajului

în 1996

(%)

Mii

şomeri în

1996

Structura pe grupe de vârstă a

şomerilor (%)

15-24 ani

25-54 ani

peste 55

ani

Australia 8,6 782,6 38,1 54,2 7,7

Bărbaţi 74,7 8,8 458,4 35,1 54,2 10,7

Femei 80,6 8,3 324,2 42,5 54,2 3,3

Austria 7,0 230,5 16,8 77,1 6,1

Bărbaţi 73,0 6,9 128,0 16,4 74,4 9,2

Femei 79,2 7,3 102,5 17,5 80,2 2,3

Belgia 13,8 588,2 24,7 72,5 2,8

Bărbaţi 73,0 10,5 255,6 26,3 69,5 4,2

Femei 79,7 18,2 332,7 23,4 74,9 1,7

Canada 9,7 1469,2 26,6 66,7 6,7

Bărbaţi 74,2 9,9 822,5 27,1 65,3 7,6

Femei 80,7 9,4 646,7 26,0 68,0 6,0

Franţa 12,4 3162,0 22,0 77,6 0,4

Bărbaţi 73,0 10,7 1508,0 20,6 77,4 0,3

Femei 80,8 14,4 1654,0 23,3 76,3 0,4

Germania 11,2 3848,4 12,4 65,5 22,1

Bărbaţi 72,7 10,4 1996,1 16,5 59,7 23,8

Femei 79,9 12,1 1852,3 11,5 68,2 20,3

Olanda 6,6 489,0 32,1 64,8 3,1

Bărbaţi 74,4 5,3 228,0 32,5 63,6 3,9

Femei 80,4 8,4 262,0 31,7 66,0 2,3

Regatul Unit 8,2 2333,5 29,9 54,9 1,5

Bărbaţi 73,6 9,7 1545,8 28,6 53,2 1,8

Femei 78,7 6,3 787,7 32,4 58,7 0,9

România 8,8 881,4 46,1 52,7 1,2

Bărbaţi 66,6 8,5 452,8 45,0 53,1 1,9

Femei 73,3 9,1 428,6 47,3 52,3 0,4

Datele din tabelul de mai sus arată clar că durata medie de viaţă a românilor este în

medie cu 10 procente sub cea a statelor mai dezvoltate, o să vedem mai departe din ce cauză.

Rata şomajului la noi în ţară nu este departe de cea a statelor dezvoltate, chiar sub media unor

ţări industrializate unde, se ştie, producţia întotdeauna este determinată de cerere. Fluctuaţiile

pieţii îi obligă pe industriaşii din aceste ţări, uneori pe timp limitat, să-şi schimbe profilul

producţiei şi să-şi trimită salariaţii în şomaj.

Cel mai întristător este faptul că un mare procent al şomerilor noştri îl constituie

tinerii, mult peste media celorlalte state enumerate. Din procentul şomerilor, la un moment dat

de 8.8%, aproape jumătate (46.1%), îl constituie grupa de vârstă între 15-25 de ani, deci

perioada de formare şi afirmare în activitate a acestor tineri. Neavând un rost, tinerii sunt

tentaţi a o lua razna spre infracţionalitate, consum de droguri sau spre exil, irosindu-se, în

dauna societăţii, un foarte preţios potenţial uman. Rata şomajului la această grupă de vârstă,

în celelalte state enumerate, este în medie pe jumătate faţă de cea din ţara noastră.

Durata mai redusă de viaţă a populaţiei din România este explicată şi printr-o mai

precară stare de sănătate, după cum se poate vedea şi din următoarele statistici.

Cu o populaţie în descreştere şi aceasta, din păcate, pe seama tinerilor şi a persoanelor

productive, cu o stare generală de sănătate a acelor ce produc la limita acceptabilului, cu o

semnificativă pierdere de energie a românilor angajaţi în dispute politice promovate de

grupurile de interese ale conducătorilor partinici, să vedem totuşi, ce sunt în stare să producă

românii la data prezentă.

Tabelul 2.11.

Evoluţia comparativă a ratei şomajului în perioada 1998-2007 (Anuarul Statistic al României 2009:

http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/23/23%20Statistica%20Internationala_ro.pdf)

Ţara Şomeri (mii persoane)

1998 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Australia 728,1 607,5 667,1 636,9 607,4 570,6 535,0 525,6 483,6

Austria 165,0 138,8 142,5 161,0 168,8 194,6 207,7 195,6 185,6

Belgia 384,0 308,5 286,4 332,1 364,3 380,3 390,3 383,2 353,0

Bulgaria 438,8 559,0 661,1 599,2 449,1 399,8 334,2 305,7 240,2

Canada 1305,1 1083,5 1164,1 1272,2 1288,9 1233,7 1172,8 1108,4 1079,4

Republica

Cehă 336,0 455,0 418,0 374,0 399,0 426,0 410,0 371,0 276,0

Republica

Coreea 1461,0 979,0

1) 899,0 752,0 818,0 860,0 887,0 827,0 783,0

Cipru … 14,5 12,8 10,8 14,1 16,7 19,5 17,0 15,4

Danemarc

a 155,3 131,1 137,0 134,0 157,6 162,6 143,3 117,9 114,5

Elveţia 142,0 106,0 101,0 119,0 170,0 178,0 185,0 169,0 156,0

Estonia 66,1 89,9 83,1 67,2 66,2 63,6 52,2 40,5 32,0

Finlanda 285,0 253,0 238,0 237,0 235,0 229,0 220,0 204,0 183,0

Franţa 3006,6 2590,2 2305,0 2407,0 2682,0 2734,0 2717,0 2432,0 2215,0

Germania 3849,0 3127,0 3150,0 3486,0 4023,0 4388,0 4583,0 4279,0 3608,0

Grecia 478,5 490,8 478,4 462,1 441,8 492,7 466,7 427,4 398,0

Irlanda 126,6 74,9 65,4 77,1 82,6 84,6 86,5 92,6 100,3

Italia 2745,0 2495,0 2267,0 2163,0 2096,0 1960,0 1889,0 1673,0 1506,0

Japonia 2790,0 3190,0 3400,0 3590,0 3500,0 3130,0 2940,0 2750,0 2570,0

Letonia 162,4 158,7 144,7 134,5 119,2 118,6 99,1 79,9 72,1

Lituania 244,9 273,7 284,0 224,4 203,9 184,4 132,9 89,3 69,0

Malta ... 10,3 10,1 11,0 12,1 11,5 11,7 11,9 10,7

Norvegia 74,0 81,0 84,0 92,0 107,0 106,0 111,0 84,0 63,0

Olanda 337,0 262,0 221,0 259,0 357,0 419,0 430,0 354,0 300,0

Polonia 1808,0 2785,0 3170,0 3431,0 3329,0 3230,0 3045,0 2344,0 1619,0

Portugalia 247,9 205,5 213,5 270,5 342,3 365,0 422,3 427,8 448,6

Regatul

Unit 1776,4 1619,1 1412,9 1519,4 1414,0 1361,0 1351,6 1648,7 1620,8

România 732,4 775,5 711,3 845,3 691,8 799,5 704,5 728,4 640,9

Federaţia 8938,0 7700,0 6424,0 5698,0 5959,0 5675,0 5263,0 5312,0 4588,0

Rusă

Slovacia 317,1 485,2 508,0 486,9 459,2 481,0 427,5 353,4 291,9

Slovenia 75,0 69,0 57,0 58,0 63,0 61,0 58,0 61,0 48,0

Spania 3177,2 2496,4 1904,4 2155,3 2242,2 2213,6 1912,5 1837,1 1833,9

S.U.A. 6210,0 5655,0 6742,0 8378,0 8774,0 8149,0 7591,0 7001,0 7078,0

Suedia 276,0 203,0 175,0 176,0 217,0 246,0 270,0 246,0 298,0

Turcia 1528,0 14971)

1967,0 2464,0 2493,0 2498,0 2519,0 2446,0 2333,0

Ungaria 313,0 262,5 232,9 238,8 244,5 252,9 303,9 316,8 311,9

2.5.Date economice

Fig. 2.7. Indicii producţiei industriale (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.847)

În cadrul indicatorilor producţiei industriale este foarte importantă creşterea generală.

Desigur că, diversificarea producţiei, are la bază rentabilitatea. Când creşte furnizarea de

energie electrică şi termică, va creşte implicit şi industria producătoare, cum se vede şi din

graficul de mai sus. Importantă este creşterea, per global, a întregii producţii industriale, ceea

ce, cu siguranţă, va ridica ştacheta standardului de viaţă.

Fig. 2.8. Resursele de energie primară în 2008

(Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.848)

Cum la baza industriei, în orice ramură a ei, stă energia primară, este foarte important

ca aceasta să fie procurată din interior şi nu din import. Se pare că dezvoltarea energiei

electrice din surse interne (termică şi hidrotehnică) sau naturale (eoliană pe cale de edificare)

şi, în perspectivă, de sursă nucleară mai extinsă, va da un impuls creşterii, în viitor, a

capacităţilor industriale atât pentru necesităţile interne, cât şi pentru cele contractate spre

export, fapt ce va duce, cu siguranţă, la echilibrarea balanţei comerciale de export-import a

României.

Fig. 2.9. Indicii producţiei agricole. (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.849)

Şi acest grafic ne dă speranţe la revenirea producţiei agricole, acolo unde a fost mereu, mai

sus.

2.6.Turismul

Desigur că turismul poate constitui o industrie cu pondere în ceea ce priveşte venitul

naţional (la fel cum în unele ţări este sursa principală a economiei). Ţara noastră are un

potenţial turistic foarte bun. Bine ar fi ca turiştii să provină preponderent din afara ţării. Din

păcate, în turism, ca şi la mijloacele rutiere de circulaţie, nu stăm deocamdată bine.

Fig. 2.10. Evoluţia înnoptărilor în structuri de cazare turistică în perioada 2005-2008 (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.950)

Este clar că există o tendinţă de creştere generală a turismului românesc, dar nu se

poate vorbi de o industrie care să aducă şi valută forte în ţară, mai multă decât iese, mai cu

seamă că această creştere se realizează pe plecarea românilor în alte spaţii, decât pe intrarea

turiştilor străini în România.

Fig. 2.11. Evoluţia înnoptărilor în structuri de cazare turistică, pe categorii de confort, în

perioada 2005-2008 (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p.950)

Graficul de mai sus poate avea o semnificaţie doar din punctul de vedere al capacităţii

financiare a turiştilor, în sensul că aceştia au disponibilitate pentru cazări temporare în locaţii

mai de lux, sau, pur şi simplu, se cazează la întâmplare, atunci când, pe o rută oarecare,

întâlnesc primul loc la care pot să tragă pentru o noapte.

Fig. 2.12. Călătorii internaţionale la frontierele României. (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Național de Statistică 2010, p.952)

Importanţa ilustraţiei din graficul de mai sus, reiese din faptul că, există o tendinţă

generală de creştere a călătoriilor internaţionale, atât a ieşirilor din ţară, cât şi a intrărilor.

Ieşirile au crescut începând cu anul 2006, în medie cu peste 2 milioane anual, iar intrările,

începând cu 2007, cu peste 1 milion. Pentru economia naţională ar fi fost mai bine ca lucrurile

să stea invers, întrucât s-ar fi câştigat la balanţa de intrare şi ieşire a valutei din ţară. Tot

infrastructura rutieră şi oferta turistică poate rezolva problema, pe viitor, în favoarea noastră.

2.7. Comerţul

Tabel 2.12.

Evoluţia balanţei comerciale a României, în perioada 1997-2008. (Adaptat după Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010)

An Export FOB Import FOB Import CIF

Sold / Balanță

Export FOB-

Import FOB

Sold / Balanță

Export FOB-

Import CIF

Milioane euro

1997 7469 9222 9991 -1753 -2522

1998 7400 9718 10528 -2318 -3128

1999 7977 9163 9927 -1186 -1950

2000 11273 13140 14235 -1867 -2962

2001 12722 16045 17383 -3323 -4661

2002 14675 17427 18881 -2752 -4206

2003 15614 19569 21201 -3955 -5587

2004 18935 24258 26281 -5323 -7346

2005 22255 30061 32568 -7806 -10313

2006 25850 37609 40746 -11759 -14896

2007 29549 51322 -21773

2008 33725 57240 -23515

Relaţia între import şi export pe ani, din acest tabel oficial, este mereu defavorabilă

exportului. Deci, românii consumă mai mult decât produc, situaţia va determina cu siguranţă

o balanţă comercială păguboasă, aşa după cum vom vedea, mai plastic, în continuare.

Fig. 2.13. Evoluţia balanţei comerciale a României, în perioada 2003-2008. (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010,

p. 892)

Este clar că, graficul de mai sus certifică anticipările privind negativizarea crescândă a

balanţei comerciale. Este de luat taurul de coarne! România are şanse să ajungă o ţară

insolvabilă din acest punct de vedere, precum a păţit-o Grecia în anul 2009-2010! Perspectiva

este sugerată, tot plastic, din următorul grafic.

Fig. 2.14. Evoluţia raportului între exporturile şi importurile din România, în perioada 2003-

2008. (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p. 892)

Volumul schimburilor comerciale, per global (exprimat în milioane de euro), a crescut

cu peste de două ori şi jumătate pe perioada 2003-2008, respectiv de la 36815 în 2003-la

90965 în anul 2008. Important, pentru demonstraţia noastră, este faptul că raportul dintre

import şi export pe această perioadă, a devenit şi mai defavorabil exportului. Dacă la sfârşitul

anului 2003 exportul reprezenta 42,4% din totalul de schimburi comerciale (36815 mil.

Euro), la sfârşitul anului 2008, acesta a scăzut la 37,1% din totalul de schimburi (90965 mil

euro). Se poate calcula, deci, cu cât este deficitul negativ mai mare, considerând, că per

global, schimbul total al anului 2008, a fost cu peste 2,5 mai mare.

Tabel 2.13.

Evoluţia produsului intern brut în România în comparaţie cu alte state europene, în

perioada 2001-2008 (Anuarul Statistic al României 2009:

http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/23/23%20Statistica%20Internationala_ro.pdf.)

Ţara

Calculat pe baza

cursului de schimb

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Uniunea

Europeană

Austria 26400 27100 27500 28500 29600 30900 32600 338002)

Belgia 25200 26000 26600 27900 28900 30200 31500 32200

Bulgaria 1900 2100 2300 2600 2800 3300 3800 4500

Republica Cehă 6800 7800 7900 8600 9800 11100 12300 14200

Cipru 15400 15700 16300 17200 18000 19000 20300 21700

Danemarca 33500 34400 35000 36500 38300 40200 41600 42400

Estonia 5100 5700 6400 7200 8300 9800 11600 12000

Finlanda 26800 27600 28000 29100 29900 31700 34000 34800

Franţa 24500 25100 25700 26600 27400 28500 29700 30400

Germania 25700 26000 26200 26800 27200 28200 29500 30400

Grecia 13400 14300 15600 16800 17600 18900 20200 21300

Irlanda 30300 33200 35000 36700 39100 41600 43600 40900

Italia 21900 22700 23200 23900 24400 25200 26000 26300

Letonia 4000 4200 4300 4800 5700 7000 9300 10200

Lituania 3900 4300 4800 5300 6100 7100 8500 9600

Luxemburg 51100 53800 57200 59900 65100 72300 78100 80500

Malta 10900 11300 11100 11200 11900 12500 13300 13800

Olanda 27900 28800 29400 30200 31500 33100 34700 36200

Polonia 5600 5500 5000 5300 6400 7100 8200 9500

Portugalia 12600 13100 13300 13700 14100 14700 15400 15700

Regatul Unit 27800 28800 27700 29600 30400 32100 33500 29600

România 2002 2232 2419 2816 3688 4530 5788 6499

Slovacia 4400 4800 5500 6300 7100 8300 10200 12000

Slovenia 11400 12300 12900 13600 14400 15500 17100 18400

Spania 16700 17700 18600 19700 20900 22300 23500 23900

Suedia 28300 29600 30800 32000 32600 34500 36200 35400

Ungaria 5800 7000 7300 8200 8800 8900 10100 10500

Ţări A.E.L.S.

Elveţia 39400 40600 39200 39600 40300 41700 42000 44600

Islanda 31000 32900 33600 36400 44400 43700 47700 32100

Norvegia 42300 45000 43600 45400 52600 57600 60200 64900

Ţări candidate

Croaţia 5700 6300 6800 7400 8000 8800 9700 10800

Republica

Macedonia 1900 2000 2000 2100 2300 2500 2800 3200

Turcia 3300 3700 4000 4600 5600 6000 6700 7000

Se vede clar că parametrii PIB-ului din România sunt pe penultimul loc din UE, de

fapt, mai mic şi decât al unor state candidate pentru a intra în UE.

2.8. România în lume

Tabelul 2.14.

România în lume, în anul 2008 (Anuarul Statistic al României 2009:

http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/23/23%20Statistica%20Internationala_ro.pdf.)

Denumirea indicatorului U.M. România Total

mondial

Ponderea în total

mondial %

Suprafaţa km2

238391 136127000 0.18

Populaţia la 1 iulie mil. locuitori 21.54 6625 0.33

Agricultură

Producţia de:

grâu mii tone 3045 607046 0.50

porumb mii tone 3854 791795 0.49

cartofi mii tone 3712 309344 1.20

sfeclă de zahăr mii tone 749 246713 0.30

pepeni verzi şi galbeni mii tone 408 124245 0.33

struguri mii tone 8731) 67221 1.30

Producţia de:

carne mii tone 1003 269149 0.37

lapte de vacă mii tone 56522) 566850 1.00

lână brută mii tone 21 2173 0.97

ouă de găină mii tone 311 58961 0.53

Efective de animale 3):

bovine mii capete 29344) 1591956 0.18

porcine mii capete 68154) 989744 0.69

ovine şi caprine mii capete 84054) 1962735 0.43

Industrie

Producţia de:

cărbune net mii tone 35779 6357000 0.56

oţel brut mii tone 6269 1344000 0.47

energie 5)

mii tone

echiv.

cărbune

38711 14256610 0.27

cherestea (inclusiv

traverse) mii m

3 3369

6) 431000 0.78

ciment mii tone 10100 2770000 0.36

îngrăşăminte chimice

(100% SA) mii tone 1163 175561 0.66

Exporturi FOB mil. dolari

SUA 40471 13013891 0.31

Produsul Intern

Brut (PIB)

mil. dolari

SUA 170613.5 54583788 0.31

1) Inclusiv producţia de struguri din grădinile familiale.

2) Lapte de vacă şi bivoliţă, inclusiv consumul viţeilor.

3) La începutul anului.

4) La 1 decembrie 2006.

5) La 1 decembrie 2005.

6) Exclusiv traverse.

Tabelul de mai sus este foarte convingător asupra potenţialului economic pe care-l are

România. Prin 0,18% la suprafaţă şi 0,33% la numărul de locuitori, din totalurile întregului

glob pământesc, ţara noastră are motive a se încadra, distinct şi cu autoritate, în rândul celor

peste 160 de state ale mapamondului. Ce este important, este faptul că atât la producţia

alimentară, cât şi la cea industrială specificată, noi avem disponibilităţi deasupra procentelor

ce le deţinem în lume atât din punctul de vedere al suprafeţei ţării, cât şi al numărului ei de

locuitori. Fac puţină excepţie doar două dintre criterii, dar numai din punctul de vedere al

procentului populaţional, cel al exportului şi cel al produsului intern brut. Aceste mici

amănunte confirmă afirmaţia susţinută de noi referitor la standardul de viaţă al românilor, care

nu este în concordanţă cu potenţialul lor economic. Şi mai convingătoare va fi afirmaţia

noastră, atunci când vom ajunge la evaluarea potenţialului biologic real al românilor.

După o perioadă nefastă, a celui de-al doilea război mondial, din care ţara noastră a

ieşit ciuntită teritorial şi secătuită economic, dar mai ales, după ultima dictatură politică – cea

comunistă, conform cu statisticile oficiale consultate şi redate pentru exemplificare în acest

capitol, România la sfârşitul primului deceniu din secolul XXI, se mai află, încă, într-o

prelungită perioadă de tranziţie. Timpul pentru revenire la perioada a ceea ce a fost înaintea

primei dictaturi, cea carlistă a anilor 1938 va fi mai lung, chiar foarte, dacă revenirea se face

natural şi, mai scurt, în cazul implicării conştiinţelor în acest proces, care poate fi stimulat

ştiinţific. Am apelat la statisticele prezentate, întrucât, România, după o foarte lungă şi

sinuoasă perioadă istorică, în care a suferit enorme sacrificii, a putut să ajungă în rândul

naţiunilor lumii ca un stat de drept cu o personalitate respectată şi recunoscută în perioada

interbelică a celor două războaie mondiale. Situaţia dezastruoasă în care am ajuns, mai ales în

timpul dictaturii comuniste şi de care am scăpat tot prin sacrificii, necesită, pentru revenire,

un efort pe măsură, care după cum se vede a început odată revoluţia decembristă din 1989. În

cadrul tranziţiei amintite, ce se desfăşoară spre o recuperare naturală, destul de haotic şi greoi,

aportul nostru se va referi, fireşte, doar la măsuri de ordin socio-medical, care, în lumina

cunoştinţelor actuale, pot contribui la accelerarea recuperării individuale şi colective, aşa

după cum am amintit încă din preambulul cărţii noastre.

Pentru a fi mai convingători asupra intenţiilor noastre, vom apela tot la date statistice

şi evocări privind potenţialul real biologico-intelectual al românilor, ca o garanţie de

menţinere a încrederii şi, mai ales, de implicare a conştiinţelor individuale, în acest anevoios

parcurs de recuperare, bazat pe o motivaţie ce are la bază datele obiective, pe care le vom

demonstra în capitolul următor.

Capitolul 3

POTENŢIALUL BIOLOGIC REAL AL ROMÂNILOR

Din primele rânduri ale acestui capitol dorim să asigurăm cititorul asupra faptului că

optimismul nostru în ceea ce priveşte recuperarea celor aflaţi în dificultate este bazat pe

realitate şi obiectivitate. Întreaga documentaţie ce va fi prezentată are ca scop exemplificarea

concretă a posibilităţilor biologice reale ale societăţii româneşti. Prezentarea acestui potenţial,

are menirea de a ţine sus ştacheta speranţei pentru fiecare dintre noi, întrucât având acest

potenţial ridicat, putem, prin forţe proprii, să ne revenim şi să ne construim o stare de

existenţă socială la nivelul posibilităţilor noastre. Avem convingerea că aceste disponibilităţi,

folosite constructiv, pot garanta perspectiva unui viitor mai bun şi mai sigur. Societatea

românească este îndreptăţită să spere la aceasta, întrucât în istoria românilor au fost situaţii şi

mai dramatice decât cea prezentă (perioada fanariotă, primul şi al doilea război mondial sau

chiar dictatura ceauşistă) şi totuşi am ieşit la suprafaţă. Cuţitul a ajuns în prezent aproape de

os; trezirea la realitate, dar mai ales implicarea pe plan individual a personalităţilor de

conştiinţă într-o activitate recuperatorie, împreună cu întreaga clasă conducătoare, va duce cu

siguranţă la rezultate prospere pe care le speră toţi românii.

Convingerea de mai sus se bazează şi pe faptul că, oricât de grele au fost şi mai sunt

condiţiile de viaţă pentru majoritatea românilor (oricum cele prezente nu se aproprie ca şi

severitate de cele mai vitrege situaţii ale perioadelor grele din istoria noastră), ei au dovedit că

îşi menţin acelaşi potenţialul biologic ridicat. Populaţia ce trăieşte pe pământ românesc, a dat

tot timpul şi continuă să dea naştere unor valori ce se afirmă maximal în toate domeniile de

exprimare a fiinţei umane. O explicare ar fi marea putere de adaptare a populaţiei de pe

teritoriul ţării noastre, care s-a acomodat, în lunga sa istorie, condiţiilor diverse şi nu tocmai

uşoare de existenţă impuse de diferite cauze şi situaţii.

De exemplu: clima, cu patru sezoane în care temperatura variază de la minus 20-25 de

grade Celsius iarna, la plus 30-35 de grade Celsius vara, ne face doar bine. Adaptarea la astfel

de condiţii climatice, creşte, cu siguranţă, capacitatea de rezistenţă a oamenilor. Altitudinea la

care trăiesc românii variază, începând cu 20 de metri din preajma litoralului nivelului mării, la

peste 2000 de metri în unele zone montane, fapt ce, de asemenea, creşte rezistenţa biologică a

locuitorilor.

Pe de altă parte, s-a realizat, o acomodare la numeroasele penetrări pe arealul

românesc, din partea popoarelor năvălitoare, perioadă ce a ţinut în jur de şapte secole. Cu unii

năvălitori, populaţia autohtonă s-a confruntat la sânge, în condiţii de inferioritate numerică,

tehnică şi logistică, plătind cu inimaginabile jertfe materiale şi de vieţi omeneşti pentru

supravieţuire. În aceste condiţii de limită, totuşi, populaţia autohtonă a avut puterea de a-i

creştina şi mai apoi de a asimila pe marea majoritate dintre năvălitori. Cine mai vorbeşte azi

pe teritoriile româneşti de seminţii distincte, ca urmaşe ale năvălitorilor gepizi, cumani,

pecenegi, avari, tătari etc. Prin asimilarea năvălitorilor, populaţia autohtonilor, şi-a îmbogăţit

capacitatea de exprimare biologică şi nu numai, devenind, prin preluarea unor trăsături

genetice de la aceştia, mai complexă şi mai puternică.

Aspectele pe care le vom enumera succint, în continuare, explică o anumită capacitate

de-a rezista şi, mai apoi, de a se adapta la condiţii dificile de existenţă. Din punct de vedere

biologic, adaptarea constituie o condiţie fundamentală a supravieţuirii şi continuităţii. Am ales

exemple din tot ce se încadrează în potenţialul uman (calităţi fizice şi calităţi intelectule sau

combinate şi concretizate obiectiv prin rezultatele realizate, dar mai ales demonstrate real, ca

potenţial biologic, din acest punct de vedere).

Concretizarea potenţialului uman în domeniul sănătăţii fizice se demonstrează prin

exprimarea performanţei fizice, obţinută în condiţii de confruntare cu sine însuşi, sau în

confruntare cu semenii. Această practică a fost concepută şi aplicată din cele mai vechi

timpuri, dându-i-se forma confruntării organizate prin intermediul întrecerilor şi a jocurilor

sportive.

3.1 Jocurile Olimpice

Cele mai celebre confruntări sportive sunt Jocurile Olimpice. O dată cu iniţierea lor,

încă din antichitate, au fost puse bazele, nu numai ale confruntării sportive directe, ci şi ale

„spiritului competiţional olimpic‖, bazat pe loialitate sportivă şi civică, pe toleranţa faţă de

semeni. Este cunoscut faptul că, în perioada de desfăşurare a Jocurilor Olimpice antice erau

oprite războaiele, nefiind acceptate grupările aflate în conflict, fiind deci cultivată ideea de

întrecere neviolentă, în pace şi chiar ideea de prietenie între seminţii.

La sfârşitul secolului XIX spiritul olimpic a fost reînviat de către francezul Pierre de

Coubertin, care a fost iniţiatorul reluării Jocurilor Olimpice. Prima Olimpiadă modernă s-a

desfăşurat în anul 1896 la Atena, următoarele succedându-se din patru în patru ani. Sunt

admise la participare numai naţiunile aflate în stare de pace, iar în timpul conflictelor

generale, respectiv a războaielor mondiale, Jocurile Olimpice au fost amânate.

În paralel cu Jocurile Olimpice, în acelaşi spirit de competiţie sportivă deschisă, loială

şi tolerantă, sunt organizate de către federaţiile diferitelor ramuri sportive şi alte competiţii de

ordin internaţional, european sau mondial.

Important, din punctul de vedere al cărţii noastre, este faptul că ţara noastră a înţeles să

se afilieze şi să participe, încă de la începuturi, la tot ceea ce a însemnat competiţie sportivă

olimpică, europeană sau mondială, trimiţându-şi la aceste întreceri pe cei mai reprezentativi

soli ai acelor vremuri. Mai mult, încă înainte de organizarea primei Olimpiade moderne din

1896, în Comitetul Olimpic Internaţional înfiinţat pentru reluarea Jocurilor Olimpice, a fost

cooptat în anul 1889 şi un român – prinţul George Bibescu.

În volumul „România în lumea sporturilor‖ editat sub îngrijirea Ministerului

Tineretului şi Sporturilor (EDITIS,1995), capitolul „Miracol‖, este redată afirmaţia

surprinzătoare pentru un istoric, vorbim de marele cărturar şi om politic Mihail Kogălniceanu,

care spunea că, „sportul trebuie să fie materie de catalog”. La mai bine de un secol de la

această afirmaţie, reprezentanţii sportului românesc şi-au dovedit din plin calităţile, cucerind

la Olimpiada de la Los Angeles din 1984 locul II pe naţiuni, cu un număr record de medalii şi

cu aprecierea entuziastă a spectatorilor prezenţi la întreceri. Faptul că la aceste Jocuri n-au

participat majoritatea fostelor ţări socialiste, n-a scăzut cu nimic din meritele românilor,

învinşi doar de gazde şi învingând reprezentanţii unor ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Italia

sau Japonia, ţări mult mai dezvoltate din punct de vedere economic.

Pentru a ilustra mai corect potenţialul fizic al românilor, redăm mai jos rezultatele

obţinute de sportivii români în întrecerile olimpice, la campionatele mondiale sau europene la

care au participat de la înfiinţare până în prezent.

Datele sunt preluate din Anuarul Statistic al României pe anul 2009 şi sunt bazate pe

rezultatele omologate ale întrecerilor în cauză, consemnate în arhivele forurilor de profil

internaţionale.

În întreaga perioadă de participare a sportivilor români la Olimpiadele moderne,

România a obţinut un total de 294 de medalii dintre care 86 de aur 90 de argint şi 118 de

bronz, fiind clasată de 96 ori pe locul patru, de 104 pe locul cinci şi de 90 pe locul şase. Deci,

la fiecare din aceste Olimpiade, steagurile primelor trei clasate de pe podiumul de premiere, a

făcut să se vorbească despre România, ca despre una dintre primele ţări ale lumii. Punctele

realizate prin clasificarea între primele şase locuri a fiecărui participant, completează scorul

general realizat de fiecare ţară participantă pentru stabilirea ierarhiei generale din acest punct

de vedere. Se ştie că pentru locul unu se acordă 7 puncte, pentru locul doi 5 puncte, pentru

locul trei 4 puncte, pentru locul patru 3 puncte, pentru locul cinci 2 puncte şi pentru locul şase

1 punct.

Tabel 3.1.

Evoluţia numărului de medalii obţinute de sportivii români la competiţii sportive internaţionale

importante, în perioada 1995-2008 (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p. 508)

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

TOTAL 226 197 224 266 266 261 236 387 575 599 718 578 681 847

I 61 57 53 73 77 85 59 112 215 224 249 179 206 259

II 82 58 68 77 83 88 79 115 172 174 228 175 195 255

III 83 82 103 116 106 88 98 160 188 201 241 224 280 333

Jocurile

olimpice

Total - 20 - - - 26 - - - 19 - - - 9

I - 4 - - - 11 - - - 8 - - - 4

II - 7 - - - 6 - - - 5 - - - 2

III - 9 - - - 9 - - - 6 - - - 3

Campionatele

mondiale de

seniori

Total 46 37 76 77 49 37 47 82 150 86 205 93 224 240

I 13 11 14 17 15 8 14 18 47 23 70 21 67 75

II 16 9 24 23 12 9 11 26 52 24 73 30 74 67

III 17 17 38 37 22 20 22 38 51 39 62 42 83 98

Campionatele

europene de

seniori

Total 68 65 43 69 91 98 92 106 127 215 207 246 154 225

I 13 19 6 23 16 31 14 30 44 87 66 89 48 73

II 25 21 16 17 37 40 36 31 30 64 57 75 39 63

III 30 25 21 29 38 27 42 45 53 64 84 82 67 89

Campionatele

mondiale de

tineret-juniori-

cadeţi

Total 32 33 22 36 38 19 23 41 77 79 122 85 146 123

I 11 11 11 10 13 6 6 18 33 25 45 21 44 38

II 10 10 4 11 12 5 9 10 23 23 35 26 39 46

III 11 12 7 15 13 8 8 13 21 31 42 38 63 39

Campionatele

europene de

tineret-juniori-

cadeţi

Total 80 42 83 84 88 81 74 158 221 200 184 154 157 250

I 24 12 22 23 33 29 25 46 91 81 68 48 47 69

II 31 11 24 26 22 28 23 48 67 58 63 44 43 77

III 25 19 37 35 33 24 26 64 63 61 53 62 67 104

Tabel 3.2.

Medalii olimpice obţinute de sportivii români, în perioada 1896-2008, pe discipline sportive. (Anuarul

Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p. 509)

Tabel 3.3.

Participarea sportivilor români la jocurile olimpice, în perioada 1896-2008 (Anuarul Statistic al României 2009, Editura Institutului Naţional de Statistică 2010, p. 509)

Anul

Numărul

de

puncte

obţinute

Numărul de medalii obţinute

Numărul de locuri obţinute

Total Aur

Argint

Bronz

Total

locuri

IV

locuri

V

locuri

VI

Total 1988.33 294 86 90 118 290 96 104 90

1924 4.00 1 - - 1 - - - -

1928 - - - - - - - - -

1932 4.00 - - - - 2 1 - 1

1936 9.00 1 - 1 - 2 - 2 -

1952 27.75 4 1 1 2 8 - 3 5

1956 92.00 13 5 3 5 12 3 5 4

1960 77.00 10 3 1 6 18 1 9 8

1964 94.50 12 2 4 6 19 4 10 5

1968 107.50 16 4 6 6 11 6 3 2

1972 117.00 16 3 6 7 21 4 9 8

Total medalii Medalii aur Medalii argint Medalii bronz

Total 294 86 90 118

Gimnastică 69 24 20 25

Canotaj 37 19 10 8

caiac-canoe 34 10 10 14

Atletism 35 11 14 10

Lupte 32 7 8 17

Tir 14 5 4 5

Haltere 11 2 6 3

Box 25 1 9 15

Scrimă 14 3 4 7

Handbal 4 - 1 3

Nataţie 9 3 2 4

Călărie 2 - 1 1

Judo 4 1 - 3

Rugby 1 - - 1

Volei 1 - - 1

Bob 1 - - 1

Ciclism (jocuri

paraolimpice) 1 - 1 -

1976 177.50 27 4 9 14 23 10 7 6

1980 203.00 25 6 6 13 40 16 11 13

1984 325.50 53 20 16 17 17 10 4 3

1988 162.50 24 7 11 6 19 5 7 7

1992 162.75 18 4 6 8 33 17 8 8

1996 113.50 20 4 7 9 9 1 5 3

2000 112.50 26 11 6 9 21 5 6 10

2004 123.33 19 8 5 6 17 6 7 4

2008 75.00 9 4 2 3 18 7 8 3

În paralel cu această clasificare, se mai face una bazată pe locul obţinut de fiecare ţară

participantă, după punctajul general realizat prin toate disciplinele sportive (în tabelul de mai sus se

observă doar punctajul inserat pe coloana 1, imediat după anul ediţiei.) Din altă sursă de informaţie

am reţinut această clasificare pe care o redăm în continuare începând cu anul 1952 (Helsinki), an în

care ţara noastră a participat, pentru prima dată, cu o echipă completă. Deci, pe perioada 1952-2008,

România s-a clasificat, de fiecare dată, între primele 14 naţiuni şi anume: o dată pe locul II -1984, Los

Angeles; o dată pe locul V -1976, Montreal; o dată pe locul VI – 1980, Moscova; o dată pe locul VIII

-1988, Seul; o dată pe locul X- 1960, Roma; de două ori pe locul XI -1952, Helsinki şi 2000, Sidney;

de două ori pe locul XII – 1964, Tokio şi în 2004, Atena; O dată pe locul XIII – 1996, Atlanta; de

două ori pe locul XIV -1992, Barcelona şi în 2008, Beijing.

Tabelul 3.3, împreună cu locurile obţinute pe naţiuni de către sportivii români participanţi la

Jocurile Olimpice începând cu anul 1952, reflectă de fapt, valoarea reală a sportivilor noştri,

comparativ cu ai celorlalte naţiuni de pe cele cinci continente prezenţi la cele mai edificatoare jocuri

sportive din lume. Pentru câştigătorii de medalii, la fiecare premiere, flutură deasupra podiumului,

steagurile ţărilor de origine ale laureaţilor. Drapelul României a fluturat deasupra acestui podium la

toate ediţiile jocurilor la care au participat sportivii săi, în afara celei din 1928, când am avut clasaţi

sportivi doar în primele 6 locuri. Acesta este potenţialul biologic real al sportivilor noştri, pentru care

fiecare român trebuie să fie mândru.

Aşa după cum se poate vedea din tabelul 3.3, sportivii români s-au impus prin câştigare de

medalii la 18 ediţii de Jocuri Olimpice din cele 19 la care au participat începând cu anul 1924 (la

Olimpiada din 1948, prima de după al II-lea Război Mondial de la Londra, sportivii români au

absentat). Deci în 18 ediţii, ei au dobândit medalii la 16 discipline sportive, cele mai multe la

gimnastică, sporturi nautice, atletism, lupte, box, scrimă, tir şi nataţie. Sportivii români au câştigat

medalii şi la disciplinele sportive introduse mai târziu în cadrul jocurilor, spre exemplu la judo,

handbal etc. Dintre disciplinele sportive la care s-au câştigat medalii, 3 au fost sporturi pe echipe. Am

făcut cuvenitele remarci pentru a demonstra că oricât sunt de variate disciplinele sportive, atât cele

individuale, cât şi cele pe echipe, cu toate că ele cer aptitudini fizice speciale şi o gândire de

coordonare inteligentă, românii au fost la înălţime. Sportivii români au făcut faţă la orice solicitare

legată de forţă, rezistenţă, agilitate în mişcare şi gândire, atât în competiţiile individuale, cât şi în ale

disciplinelor sportive pe echipe. În cadrul competiţiilor pe echipe, rezultatele pozitive depind, în mare

măsură, pe lângă capacităţile individuale ale competitorilor şi de coordonarea tactică impusă de

antrenor, strategia generală a forurilor oficiale, aspecte pe care să le poată percepe fiecare membru şi

să le aplice în cadrul unei gândiri generale colective. În acest climat de implicare generală, sportivii

români au dovedit un bun potenţial biologic, aşa cum vom demonstra în continuare. Menţionăm doar

atât, că în cadrul handbalului în 7, de sală sau afară, sportivii români, prin agilitatea şi inteligenţa lor,

au dominat la nivel mondial, mulţi ani la rând, acest sport.

Cu siguranţă că datele de mai sus sunt impresionante, ele devin şi mai relevante atunci când

sunt comparate cu rezultatele celorlalte ţări participante la aceste competiţii, astfel încât să se poată

realiza un clasament general, edificator în ceea ce priveşte valoarea şi locul fiecărei ţări, la un

moment dat, în acest domeniu. În ultimă instanţă, se face, de fapt, o dovedire prin demonstrare fără

echivoc, asupra potenţialului biologic real al reprezentanţilor fiecăreia dintre comunităţi sau a

naţiunilor distincte, participante la confruntările din cadrul competiţiilor sportive respective.

Rezultatele din cadrul oricărei competiţii sportive cu caracter internaţional atestă, pe lângă alte criterii

de exprimare, valoarea generală de ierarhizare şi locul care i se cuvine fiecărei naţiuni în cadrul

comunităţii internaţionale. De aici, este firesc să se nască premisa încrederii în forţele proprii ale

fiecărui grup populaţional de a ieşi cu succes din orice moment de încercare la care, pe traseul ei în

istorie, se poate afla la un moment dat, orice naţiune.

După cum ştim, România avea o populaţie de circa 20-22 de milioane de locuitori în perioada

participării la aceste competiţii. Populaţia globului pământesc, respectiv a ţărilor afiliate la Comitetul

Internaţional Olimpic (CIO) a fost în aceeaşi perioadă de peste cinci miliarde de locuitori (la sfârşit

de secol XX - octombrie 1999, când s-a făcut acest calcul simbolic - un nou născut din Kosovo a fost

declarat, simbolic, ca locuitorul Pământului cu numărul de şase miliarde). Ţinând cont de aceasta,

desigur că, valoarea rezultatelor obţinute de sportivii români este şi mai mare, întrucât România - cu

o populaţie ce reprezenta atunci sub 0,4% din populaţia globului s-a aflat, în ultimii 54 de ani, mereu

în primele 14 naţiuni ale lumii, în ceea ce priveşte rezultatele obţinute la marile confruntări sportive

internaţionale.

Cum dintre toate competiţiile sportive, cele mai semnificative sub aspect simbolic sunt

desigur - Jocurile Olimpice, vom insista, încă de la început, pe participarea loturilor româneşti la

aceste jocuri. Este, în general, o mare bucurie şi un moment memorabil pentru orice sportiv de pe

glob să participe la Jocurile Olimpice în calitate de concurent. Pe lângă acest fapt, sportivul îşi

reprezintă cu mândrie ţara de origine, lucru ce rămâne în istorie, atât a sa, cât şi a neamului său.

Admiterea la J O se face după o selecţie foarte riguroasă atât pe plan intern al ţării participantului, cât

şi pe plan extern în confruntări sportive internaţionale. Sportivul trebuie să realizeze în concursuri

oficiale, interne şi internaţionale, un barem minim de performanţă care să-l clasifice într-o ierarhie

echivalentă cu numărul de locuri puse la dispoziţie de organizatorii jocurilor şi acceptat de Comitetul

Olimpic Internaţional pentru fiecare probă în parte. Se înţelege că selecţia participanţilor la Jocurile

Olimpice este începută încă din anul preolimpic, uneori fiind necesară clasificarea între primii patru

sau şase concurenţi la mari concursuri internaţionale, cum sunt Campionatele Europene, pentru a fi

acceptat în calitate de concurent la Olimpiadă.

Jocurile Olimpice se organizează din patru în patru ani atât pentru sporturile de vară, cât şi

pentru cele de iarnă. Numărul de titluri puse în joc la aceste jocuri este de 348 (284 pentru vară şi 64

pentru iarnă). În ultimele trei decenii, respectiv între ani 1976 şi 2008, românii au câştigat în total 68

de medalii de aur, deci o medie de 7,5 locuri întâi pe Olimpiadă, mai exact în anul 1976 - 4; în 1980 -

6, în 1984 - 20, în 1988 - 7, în 1992 - 4 şi în 1996 – 4, în 2000 -11, în 2004 -8 şi în 2008 - 4. Această

medie de 7,5 locuri întâi pentru fiecare Olimpiadă, obţinută la o populaţiei a României de 22 de

milioane locuitori (când încă secolul XXI se află abia la început) şi, mai apoi, raportată la media

locurilor întâi obţinute de restul populaţiei globului afiliată la mişcarea olimpică internaţională,

clasifică România printre primele ţări din lume. Socoteala este foarte simplă şi edificatoare întrucât,

dacă pentru 22 milioane locuitori se obţin 7,5 medalii, adică o medalie la circa 3 milioane locuitori,

celorlalte peste 5,5 miliarde de locuitori le revin restul de 340,5 medalii de aur, adică una la peste 16

milioane locuitori. Se vede clar că rezultatele obţinute de ţara noastră (per global) sunt de cinci ori

mai bune decât pentru restul populaţiei întregii lumi.

Un calcul asemănător se poate face referindu-ne la populaţia oricărei ţări dezvoltate şi vom

vedea că România nu este cu nimic mai prejos decât aceste ţări sub aspectul potenţialului biologic.

În spiritul olimpic, la Olimpiade este important să participi, dar dacă ai şi câştigat, lucrurile

ajung la cote memorabile pentru toţi cei care au avut imensa bucurie de a reuşi.

Valoarea individuală a sportivilor români s-a validat şi în cadrul celorlalte campionate de

interes internaţional, continental sau mondial. Procentul de medalii obţinute este cam acelaşi ca şi la

Jocurile Olimpice, ceea ce atestă, o dată în plus, izvorul nesecat de valori al României, în confruntare

directă cu celelalte naţiuni.

În anul 1999, an ce prefigurează olimpiada sfârşitului de mileniu II ( după un secol de la

reluarea jocurilor), au fost organizate trei campionate mondiale la discipline sportive olimpice şi

anume: atletism, box şi gimnastică). La aceste campionate mondiale participă cei mai valoroşi

sportivi din lume, într-un anume fel putând fi considerate echivalente cu Jocurile Olimpice. Ei bine,

la aceste campionate sportivii români au obţinut un total de 9 medalii de aur; trei la atletism, două la

box şi patru la gimnastică. Dacă facem din nou un calcul - din cele 71 titluri puse în joc (44 la

atletism, 12 la box şi 15 la gimnastică) românii au câştigat 9, adică peste 11% din total. De altfel,

România s-a clasat pe locul doi în lume la atletism după Statele Unite ale Americii, pe locul unu la

box şi tot pe locul unu la gimnastică în clasamentul general pe naţiuni. Această realizare este

excepţional de valoroasă întrucât, după cum am mai spus, România reprezenta, la acea dată, sub 0.4%

din populaţia totală a lumii. Rezultate remarcabile au fost obţinute de sportivii români şi în primul

deceniu al secolului XXI, deceniu în care performanţa sportivă are alte criterii de obţinere. La

obţinerea de rezultate sportive superioare, contribuie, pe lângă calităţile cunoscute ale sportivilor şi

metodele ştiinţifice de pregătire a lor, ca să nu mai vorbim de intervenţia banului, cunoscându-se

faptul că, mai ales în cadrul sportului profesionist, sportul în sine a devenit o afacere. În prezent la

Jocurile Olimpice sunt acceptaţi la unele discipline sportive şi jucătorii profesionişti spre exemplu

tenisul de câmp, baschetul etc.

Sporturile individuale atestă, fără putinţă de tăgadă, valoarea individuală a fiecărui competitor

aflat în luptă directă cu adversarul şi cu el însuşi. Performanţele bune obţinute presupun o pregătire

minuţioasă pe fondul unui talent nativ adecvat cerinţelor specifice sportului în cauză.

Valoarea individuală se poate manifesta în egală măsură şi atunci când este vorba de

sporturile de echipă. Mai mult încă, acestea implică dozarea şi utilizarea energiei şi inteligenţei în

condiţii complexe ce ţin de strategia şi tactica întregii echipe, tactică impusă de nu mai puţina

inteligenţă a antrenorului, subordonată unei strategii generale a întregului staff managerial al clubului

sau federaţiei de specialitate, când este vorba de echipe ce ne reprezintă ţara în competiţii

internaţionale. Toţi aceşti factori pot avea influenţă pozitivă sau negativă directă în obţinerea

rezultatului. Şi în sporturile de echipă, românii s-au făcut cunoscuţi şi s-au impus de-a lungul anilor.

Enumerăm, în continuare, marile izbânzi ale sportului românesc în cadrul jocurilor de echipă.

Întrucât, cele mai mari satisfacţii în ceea ce priveşte jocurile de echipă, românii le-au avut în handbal,

vom începe, aşa cum se cuvine cu acest sport.

3.2. Handbalul

Handbalul, sport al mâinii şi al minţii, al vitezei şi al inteligenţei, a fost inventat de germani

(cel în 11 jucători) şi de cehi, danezi şi scandinavi (cel în 7 jucători). Handbalul a dat posibilitatea

românilor să realizeze un "miracol", neexplicat nici în prezent pentru unii; noi punem aceste

performanţe pe seama potenţialului biologic deosebit pe care-l au sportivii noştri. Continuitatea

românilor peste milenii în această vatră carpato-ponto-danubiană este considerată de către unii

exegeţi tot un miracol; noi am căutat să explicăm acest fapt încă de la începuturile acestei cărţi şi

avem convingerea că în cadrul diversităţii infinite a fiecărei fiinţe umane, miracolul românesc, are la

bază, capacitatea de adaptabilitate mult crescută la condiţiile dificile şi diverse cu care s-a confruntat

de-a lungul timpului. Românii în istoria lor, au trebuit să treacă printr-un foarte lung timp de

antrenament natural, impus de necesităţi de existenţă vitrege, condiţii la care pot face faţă numai

fiinţele bine dotate. Aceste fiinţe care rezistă şi se adaptează la condiţii mai dificile, se selectează, în

consecinţă, în mod natural şi în permanenţă, îşi îmbunătăţesc mereu capacităţile biologice de

exprimare, pe care apoi, le transmit urmaşilor. Aspectul este valabil şi altor popoare care, în istoria

lor, au avut condiţii asemănătoare sub aspectul dificultăţilor. Altfel, se ştie că lumea este diversă prin

specificul distinct al componentelor ei etnice şi, prin toată această diversitate, dă naştere unei largi

palete de exprimare globală. Tot aşa, şi prin sport, diferitele comunităţi sau etnii se disting prin

trăsături caracteristice, contribuind, în acest fel, la exprimare generală a societăţii umane. În handbal,

ca şi în gimnastică, unde avem de asemenea rezultate excepţionale pe plan internaţional, capacităţile

umane sunt solicitate la maximum. Exprimarea în rezultate de excepţie a sportivilor, este deschisă, în

primul rând, celor ce posedă un capital biologic tot de excepţie. Potenţialul biologic bun al românilor

s-a exprimat şi în cadrul handbalului, sport care, de fapt, a apărut întâmplător în ţara noastră. Românii

au reuşit să se adapteze, din plin, la solicitările complexe cerute de handbal, în plus, având

capacităţile native de bază lărgite, au progresat destul de uşor până la stadiul, în care ei au făcut la un

moment dat legea în acest sport. Performanţa este cu atât mai îmbucurătoare, cu cât s-a realizat într-

unul dintre cele mai spectaculoase sporturi. Facem deci, în continuare, o demonstrare a celor

afirmate, bazându-ne pe datele oficiale extrase din publicaţiile federaţiilor sportive din ţara noastră.

Romania, într-o perioadă de 18 ani (1956 - 1974) a dominat scena mondială a acestui sport, cucerind

în total 7 titluri de campion mondial:

- în 1956 la feminin, prin echipa de handbal în 11;

- în 1960 tot la feminin şi tot prin echipa de handbal în 11;

- în 1961 la masculin, prin echipa de handbal în 7;

- în 1962 la feminin, prin echipa de handbal în 7;

- în 1964 la masculin, prin echipa de handbal în 7;

- în 1970 la masculin, prin echipa de handbal în 7 şi

- în 1974 tot la masculin, prin echipa de handbal în 7.

Cele 7 titluri mondiale cucerite în această perioadă au fost completate de alte rezultate la vârf

prin 4 prezenţe pe podium:

- în 1959 locul 2 la Campionatele Mondiale,pentru echipa masculină de handbal în 11;

- în 1967 locul 3 la Campionatele Mondiale, pentru echipa masculină de handbal în 7;

- în 1973 locul 2 la Campionatele Mondiale, pentru echipa feminină de handbal în 7;

- în 1990 locul 3 la Campionatele Mondiale, pentru echipa masculină de handbal în 7.

La acestea se adaugă încă 4 rezultate de vârf obţinute la Jocurile Olimpice de echipa

masculină de handbal în 7, care în 1976 a obţinut medalia de argint, iar în anii 1972, 1980 şi 1984 pe

cea de bronz. După anul 1990, odată cu acceptarea profesionismului în sportul românesc, şi în

handbal, mulţi sportivi individuali, atât la băieţi, cât la şi fete, au evoluat în echipe prestigioase din

Europa, ducând la scăderea calităţii competiţiei interne. Totuşi, handbalul românesc, a dovedit, în

continuare, că are resursele de a-şi înlocui descompletările temporare. În acelaşi timp, antrenori

români angajaţi cu contract în străinătate au format echipe valoroase, de club sau naţionale,

introducându-le pe făgaşul performanţelor internaţionale.

Echipele din ţară au continuat să se afirme şi în aceste condiţii în cadrul competiţiilor

continentale, mondiale sau olimpice, chiar dacă nu la acelaşi nivel, dar totuşi, menţinându-se în elita

mondială a acestui sport. Astfel echipa feminină de handbal a României s-a clasat pe locul 4 la

Campionatele europene din anul 2000, pe locul 3 la aceleaşi campionate în anul 2010 şi a câştigat

Cupa Mondială în anul 2010 (Fig.3.1), învingând în finală echipa Norvegiei, campioana en-titre

mondială şi europeană. Sportiva româncă Cristina Neagu, a fost clasificată ca prima handbalistă a

lumii pentru anul 2010, portarul echipei naţionale a României, Talida Tolnai, s-a clasat în aceeaşi

ierarhie mondială pe locul trei. Echipele de handbal de club, devenind şi ele profesioniste, au avut

prestaţii din ce în ce mai bune în cadrul competiţiilor europene la care au dreptul a participa, conform

cu punctajul realizat de echipa naţională în competiţii internaţionale oficiale.

Fig. 3.1. Echipa naţională feminină de handbal a României, Campioană mondială în

2010 (Foto: AFP Photo)

Specialiştii în materie (conform cărţii - "România în lumea sportului", EDITIS, 1995, pagina

181), încearcă să explice acest miracol al handbalului românesc, ulterior transformat în legendă, prin

..."plusul de fantezie şi inteligenţă adăugat organizării germane, o picătură de geniu "strecurată" în

tehnica suedeză sau un strop de suflet peste ceea ce avea să însemne mai târziu, forţa cehoslovacă,

iugoslavă sau sovietică". Nici un joc sportiv nu a adus României atâtea titluri şi rezultate de vârf în

cele mai prodigioase confruntări internaţionale.

Fiindcă handbalul românesc ne-a adus atâtea succese, se cuvine a descrie, în linii mari,

istoricul evoluţiei sale.

Contactul românilor cu handbalul s-a realizat cu ocazia primului Festival de Gimnastică şi

Sport din Germania anului 1921, ocazie prin care a apărut şi handbalul în program cu titlu

demonstrativ. Printre spectatori la festival se afla şi un profesor de educaţie fizică din Sibiu, care a

introdus în bagajele sale la întoarcerea în ţară şi regulamentul acestui sport. În primul an de

învăţământ ce a urmat, profesorul de sport şi-a instruit elevii cu regulile jocului, urmând ca la 2 mai

1922 să facă o demonstraţie publică a acestui sport, cu ocazia unui festival şcolar la care s-au

confruntat două echipe de elevi. Evenimentul a fost consemnat în ziarul local Siebenburgische

Tageblatt, printr-un anunţ care certifica, de fapt, „actul de naştere al handbalului românesc‖

Începând cu anii următori, jocul se răspândeşte în câteva centre din Ardeal, iar la Timişoara se

organizează un campionat local în anul 1924. Handbalul se va practica şi în Bucureşti începând cu

anul 1925, după care urmează o serie de competiţii şi se tipăreşte primul regulament internaţional de

joc în 1928, an în care la Bucureşti are loc primul concurs de arbitri, unde au participat 14 candidaţi,

personaje ce au promovat pe mai departe răspândirea acestui sport.

Din 1931, jocul de handbal se practica în cadrul unor concursuri şi în Moldova, în Ardeal

disputându-se chiar campionate în cadrul Societăţilor de Gimnastică, iar în anul 1933, handbalul

capătă un for de conducere central, prin înglobarea sa în cadrul Federaţiei de volei şi baschet la data

de 26 septembrie. În anul 1934, se înfiinţează trei 3 ligi: de centru - Ardeal, de vest - Timişoara şi de

sud - Bucureşti. Doi ani mai târziu, în 1936, se constituie prima reprezentativă a ţării care, participând

la Jocurile Olimpice de la Berlin, a ocupat un onorant loc V. Drumul glorios al handbalului românesc

a început! Tot în Germania în anul 1938, în mai multe oraşe, are loc primul Campionat de handbal în

11, la care au participat 10 echipe, România clasându-se pe locul V.

După al II-lea Război Mondial se reia mişcarea sportivă în ţara noastră şi pentru handbal: în

anul 1950 se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine în 11; un an mai târziu în 1951, se

organizează primul concurs la handbal pentru echipe în 7. În 1955 se înfiinţează divizia A pentru

echipe feminine.

Panoplia succeselor internaţionale ale handbalului românesc începe în anul 1956, an în care, la

Frankfurt în Germania, echipa de handbal feminin în 11 a României câştigă primul titlu de campioană

mondială, învingând în finală echipa gazdă cu scorul de 6-5. Echipa masculină de handbal în 11 a

României începe a se remarca în anul 1959, în Austria, unde în cadrul celei de a V-a ediţii a

Campionatului Mondial de handbal în 11, ocupă locul II. Un an mai târziu în 1960, în Olanda, echipa

feminină de handbal în 11 câştigă al doilea titlu de campioană mondială. Handbalul românesc, deja,

era impus în arena internaţională, urmând o serie de succese la rând, băieţii intrând şi ei în scenă,

câştigând în anul 1960 primul titlu de campioană mondială la handbal în 7 la Dortmund în Germania.

Echipele de club intră şi ele în arena succeselor. Echipa feminină Ştiinţa Bucureşti câştigă în anul

1960 Cupa Campionilor Europeni. În 1962 în România se organizează Campionatul Mondial feminin,

în care echipa noastră câştigă al treilea titlu învingând în finală Danemarca cu 8-5. Studenţii se

evidenţiază şi ei ocupând locul trei la Campionatele Mondiale pentru studenţi din Suedia în anul 1963

la handbal în 7.

Succesele continuă pentru echipa masculină de handbal în 7, care în 1964 câştigă al doilea

titlu de campioană mondială la handbal, la CM din Cehoslovacia, unde învinge în finală echipă

Suediei. Tot în acest an, echipa feminină de handbal Rapid Bucureşti (de aici încolo se va juca pe

arenele interne şi internaţionale, conform recomandărilor FIH doar handbalul în 7), câştigă Cupa

campionilor Europeni. În RFG, în 1965 echipa feminină de handbal a României ocupă locul III la

Campionatul Mondial. În 1967, în Suedia, echipa masculină de handbal în 7 a României ocupă locul

III la Campionatul Mondial, iar în acelaşi an, în Olanda, echipa masculină de tineret obţine titlul de

campioană mondială. Un an mai târziu, în RFG, echipa masculină ocupă locul II la Campionatul

Mondial Universitar, iar echipa masculină Steaua Bucureşti câştigă Cupa Campionilor Europeni. În

1970, echipa naţională de handbal a României, câştigă titlul mondial învingând în finală echipa RDG.

În 1971 în Olanda, echipa feminină ocupă locul IV la Campionatul Mondial şi în Cehoslovacia,

echipa masculină ocupă locul III la Campionatul Mondial Universitar.

În 1972, la Jocurile Olimpice de la Munchen echipa reprezentativă a României cucereşte

medalia de bronz. În 1973, în Iugoslavia, echipa feminină ocupă locul II la campionatul Mondial şi,

în acelaşi an, în Suedia, echipa masculină ocupă locul I la Campionatul Mondial Universitar. În 1974,

în RDG, echipa masculină de handbal a României cucereşte cel de-al patrulea titlu de campioană

mondială. În 1975, în URSS echipa feminină ocupă lacul IV la Campionatele Mondiale, în acelaşi an

la Bucureşti echipa masculină studenţească a României cucereşte titlul mondial la Campionatul

Universitar. La Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 echipa noastră masculină cucereşte

medalia de argint, în timp ce echipa feminină se clasează pe locul IV. În 1977, în Polonia echipa

masculină studenţească cucereşte locul I la Campionatul Mondial Universitar, în acelaşi an echipa

masculină de handbal Steaua Bucureşti câştigă Cupa Campionilor Europeni.

În 1980, la jocurile Olimpice de la Moscova, echipa masculină cucereşte medalia de bronz.

Echipa studenţească masculină de handbal a României câştigă titlul la Campionatul Mondial

Universitar din anul 1980. În anul 1982, în RFG, echipa masculină ocupă doar locul V la

Campionatul Mondial. La Jocurile Olimpice de la Los Angeles echipa masculină cucereşte medalia

de bronz, în acelaşi an, în RFG, echipa masculină studenţească devine din nou campioană mondială,

iar echipa feminină Chimistul Râmnicul Vâlcea câştigă Cupa Federaţiei Internaţionale. În 1985,

echipa masculină H.C. Baia Mare, continuă seria succeselor echipelor de club câştigând Cupa

Federaţiei Internaţionale, aceeaşi performanţă o realizează în anul 1989 echipa feminină Chimistul

Râmnicul Vâlcea, care câştigă şi ea acelaşi trofeu, dovedind lumii că atât la fete, cât şi la băieţi

câştigam ambele cupe de campioni europeni.

Succesul este amplificat de echipa feminină Ştiinţa Bacău, care în acelaşi an dobândeşte Cupa

Cupelor. În 1990, în Cehoslovacia, echipa masculină ocupă locul trei la Campionatul Mondial. În

anul 1993, în Norvegia, echipa feminină ocupă locul IV la Campionatul Mondial, în acelaşi an echipa

feminină Rapid Bucureşti câştigă Cupa Federaţiei Internaţionale. În 1995, în Brazilia, echipa

feminină de tineret câştigă titlul de Campioană Mondială. Un an mai târziu în Bulgaria, echipa

feminină ocupă locul III la Campionatul Mondial Universitar şi echipa de club feminină Silcotub

Zalău câştigă Cupa Oraşelor (City Cup). În 1997 în Coasta de Fildeş, echipa feminină de tineret

ocupă locul trei la Campionatul Mondial, urmând ca un an mai târziu, în Slovacia, aceeaşi echipă să

cucerească titlul de campioană mondială. Tot în 1998, în Polonia, echipa feminină ocupă locul II la

Campionatul Mondial Universitar. Echipa feminină de tineret a României câştigă, din nou, în anul

1999, în China, titlul de campioană mondială. În anul 2000 la Sidney, în Australia, cu ocazia Jocurilor

Olimpice, echipa feminină a României se clasează doar pe locul VII, în acelaşi an, în România,

echipa feminină se clasează pe locul IV la Campionatul European, iar echipa feminină Rapid

Bucureşti câştigă cupa oraşelor (City Cup). În 2001 la Campionatele Europene de seniori echipa

masculină se clasează pe locul IV.

Rezultatele de valoare ale echipelor româneşti, încep a reveni în cadrul competiţiilor

internaţionale de anvergură începând cu anul 2005, când la St. Petersburg, în Rusia, echipa de

handbal a României se clasează pe locul II, după o finală foarte disputată cu echipa gazdă. În 2006, în

Canada, echipa de tineret a României ocupă locul trei. În acelaşi an, se dispută finala Challenge Cup

între două echipe româneşti: Rulmentul Braşov şi Tomis Constanţa, câştigată de prima. Tot în acelaşi

an, la Campionatul Mondial de handbal feminin, echipa noastră se clasează a IV-a, iar echipa

feminină Oltchim Râmnicul Vâlcea câştigă Challenge Cup. În 2007, la Campionatul Mondial feminin

din Franţa, echipa României ocupă locul IV şi tot în acelaşi an, echipa Jolidon Cluj ocupă locul II în

Challenge Cup, iar echipa feminină Oltchim Râmnicul Vâlcea câştigă Trofeul Campioanelor.

Detalierea mai amănunţită a evoluţiei handbalului în ţara noastră şi impunerea lui prin

rezultate de excepţie în arena internaţională, am făcut-o cu singurul scop de a dovedi, fără putinţă de

tăgadă, valoarea foarte ridicată a potenţialului biologic românesc, exprimat în unul din cele mai

complexe şi spectaculoase sporturi. Acest foarte complex sport, după cum am spus, necesită, pentru a

putea fi practicat la nivel de mare performanţă, calităţi native individuale de coordonare bio-

mecanică, adaptate la o tactică şi strategie colectivă, mereu în evoluţie, ce nu stă pe loc şi la care

românii şi-au adus contribuţia prin strălucirea geniului în plus, pe care îl au şi pe care l-au dovedit în

confruntările directe cu adversari ce şi-au exercitat capacităţile în aceleaşi condiţii egale. Se poate

spune, pe drept, că handbalul ca sport, în întreaga sa evoluţie, şi-a adus o foarte mare contribuţie la

exprimarea potenţialului uman general, orientat pe o anumită direcţie, dar care reflectă valoarea sa

generală, valoare în care românii s-au exprimat la foarte mare înălţime.

3.3. Volei

Voleiul, sport de echipă inventat în urmă cu aproape un secol, de către americani, s-a

răspândit, destul de repede, în toată lumea, fireşte şi în Europa şi România. Acest sport se poate

practica atât în aer liber, cât şi în sală, pe un teren cu dimensiuni nu prea mari, avantaj care-i conferă

posibilitatea de a fi practicat de foarte mulţi doritori. Calităţile fizice necesare în acest sport sunt o

statură înaltă, robustă, îmbinată cu agilitate, cu o bună coordonare a mişcărilor, gândire rapidă,

strălucitoare şi o condiţie fizică ireproşabilă. În România, acest sport s-a consolidat mai ales după cel

de-al doilea Război Mondial, când a început să fie practicat pe scară largă în şcoli, universităţi şi chiar

în sindicate.

Prin prestaţia tehnică vecină cu artisticul, echipele româneşti de volei au ajuns, rapid, să se

impună pe plan extern, atât în campionatele intercluburi, cât şi în campionatele internaţionale. Astfel,

în acelaşi volum - "România în lumea sporturilor" EDITIS, 1995, pag. 402-403, 404-405 - ni se

relatează că echipele româneşti de volei au câştigat şapte cupe în întrecerile rezervate echipelor de

club, la un moment dat disputându-şi între ele titlul de campioană continentală.

A fost perioada glorioasă a anilor 1959 - 1967, a echipelor celebre ca: Rapid Bucureşti -

câştigătoare a trei cupe europene, deci cu drept definitiv asupra cupei, care a pierdut apoi titlul, de

două ori consecutiv, în faţa altei echipe româneşti - Dinamo. Aceste finale au rămas în analele

sportului ca singurele finale europene între echipe de club provenind din aceeaşi ţară. Dinamo mai

avea să cucerească o dată Cupa Cupelor Europene în anul 1979, ajungând şi ea să deţină trei titluri

continentale. O altă echipă de club românească - Steaua - a câştigat trofeul în anul 1985, ridicând la 7

numărul de titluri continentale deţinute de echipele de club din România.

La nivelul echipelor reprezentative ale ţării, România a avut, de-a lungul anilor, o bună

prestaţie în Campionatele Europene de volei masculin, obţinând locul 5 în anul 1950, locul 4 în 1951,

locul 2 în 1955, tot locul 2 în 1958, locul 1 în 1963 şi, în sfârşit, locul 3 în anul 1977. Până în prezent,

fetele s-au clasificat în două rânduri pe locul 4, o dată pe locul 3 şi încă de 6 ori în grupa valorică

continentală a locurilor 1-6.

La Campionatele Mondiale echipele reprezentative de volei ne-au adus, de asemenea,

satisfacţii, între anii 1953 şi 1966 băieţii clasându-se mereu pe podium: locul 2 în 1953, 1956 şi 1966,

locul 3 în anii 1960 şi 1962. Fetele au obţinut locul 2 în 1953 şi s-au clasat, de mai multe ori, în

primele 6 locuri (5 în 1952 şi 1974, 4 în 1953 şi 1962).

La Jocurile Olimpice, voleibaliştii români au obţinut o medalie de bronz în 1980 şi s-au

clasificat bine în 1964 - locul 4 la băieţi şi la fete, iar în 1972 locul 5 la băieţi.

Am prezentat mai în detaliu evoluţia rezultatelor obţinute de România în acest sport, cu

intenţia de a sublinia faptul că atâta vreme cât acest sport avea statut de amator, sportivii români au

obţinut rezultate de excepţie. În ultimii zece ani, în occident, voleiul a căpătat statut de profesionism,

echipele îşi racolează jucătorii cei mai buni, indiferent din ce ţară, aşa că şi în acest domeniu, cei mai

dotaţi jucători români sunt tentaţi să plece spre cluburi care le oferă o remuneraţie pe măsură. Totuşi,

în primul deceniu al secolului XXI, românii au obţinut mai mult rezultate mediocre în cadrul

confruntărilor internaţionale menţinându-se la un nivel din care, în orice moment, pot să explodeze la

adevăratul lor potenţial, dovedit pe perioada amatorismului. Explicaţia este simplă: investiţiile în

voleiul românesc profesionist sunt mici şi pasagere; în acest sens, este destul a menţiona un singur

exemplu prin faptul că una din cele mai galonate echipe de volei românesc, pe perioada sportului

amator, – Steaua Bucureşti, a trecut cu totul în anonimat, chiar nefiind înscrisă în competiţii

internaţionale. O serie de jucători consacraţi au plecat spre alte zări, iar pepiniera de juniori sau

tineret, este ca şi inexistentă. Suntem convinşi că şi aici, ca-n alte domenii, situaţia este doar pasageră.

Potenţial există. Pentru a confirma cele afirmate mai sus amintim că în decursul anului 2011 echipa

masculină de volei a României a câştigat primul loc în grupa C preliminară, pentru a participa la

turneul final al Ligii Europene de volei, de pe această poziţie în anul 2011, iar alte nouă echipe de

club (5 la femei şi 4 la bărbaţi), prin rezultatele obţinute în confruntări directe cu echipe din alte ţări,

şi-au asigurat dreptul de a fi înscrise în cupele europene pentru anul competiţional 2012.

3.4 Rugby

Rugby-ul, sport de echipă fascinant pentru cine îl înţelege, a fost inventat cu aproape două

secole în urmă de către britanici, de unde şi accesul restrâns la el, pentru o bună perioadă de timp.

Despre acest sport se spune că este jocul golanilor practicat de către gentlemeni, întrucât este foarte

bărbătesc şi, dacă nu se joacă cu atenţie faţă de adversari, el poate deveni foarte dur. O dovadă a

faptului că este practicat în spirit fair-play, este constatarea că în acest sport accidentările sunt mai

rare ca, spre exemplu, în fotbal.

În aparenţă este un joc simplu, echipa câştigătoare trebuie să culce de mai multe ori balonul

oval în spatele liniei de fund a terenului de ţintă al echipei adverse. Acest lucru se realizează foarte

greu dacă ţinem cont de regulile rugby-ului şi anume: sunt permise atacul şi imobilizarea numai ale

adversarilor ce aleargă spre ţintă şi deţin mingea; jucătorii au voie să paseze balonul cu mâna doar

înapoi, iar cel ce prinde mingea aleargă cu ea spre ţintă sau o loveşte cu piciorul înainte. Desigur că

mai există şi alte reguli de detaliu, dar circulaţia balonului spre buturile adverse se efectuează cu mult

rafinament, în care forţa de penetraţie, dibăcia de pasare pe un câmp larg se îmbină astfel, încât

fiecare din cei 15 jucători ai unei echipe îşi are rolul său în tactica şi strategia jocului, conferindu-i un

caracter de spectacol, de angajament deplin, comparabil cu marile scene de bătălii militare.

În prezent se află în lume trei zone geografice considerate ca zone cu un rugby de mare clasă:

Marea Britanie în care turneul celor patru naţiuni britanice, plus Franţa şi Italia, constituie aproape un

etalon al tradiţiei acestui sport; Zona Africii de Sud, cu un rugby modern şi de angajament total; a

treia zonă, infuzată direct de britanici, este zona Australiei şi, în special, a Noii Zeelande, ţară în care

rugby-ul este decretat sport naţional, practicat în mod obligatoriu în şcoli. Nici un elev nu intră la

colegiu dacă nu dă dovada unor aptitudini elementare pentru acest sport. În jurul acestor zone,

desigur, rugby-ul este practicat aproape la fel de bine. În prezent, rugby-ul se joacă în toată lumea,

având o dezvoltare notabilă chiar şi în continentul sud american (Argentina este una dintre ţările ce se

remarcă tot mai pregnant, în cadrul unor jocuri test, are victorii asupra unor importante forţe

rugbistice internaţionale precum Franţa şi Italia), unde fotbalul este considerat, mai departe, ca

sportul rege. În Europa este organizat, în paralel cu turneul celor 6 naţiuni, un campionat continental,

România este una dintre ţările care a câştigat această competiţie de mai multe ori. Federaţia

internaţională a acestui sport a organizat din patru în patru ani, până în prezent, opt ediţii la care se

ajunge pe filiere de calificare în grupe, România s-a calificat la fiecare dintre acestea, inclusiv la cea

viitoare din toamna anului 2011.

Am prezentat rugby-ul mai în detaliu cu intenţia de a scoate în evidenţă calităţile deosebite pe

care trebuie să le întrunească practicanţii săi, calităţi care, pe parcurs, se cizelează şi se dezvoltă în

direcţia obţinerii unei condiţii fizice şi morale foarte solide. Acesta este motivul pentru care unele

state, precum Noua Zeelandă, încurajează acest sport la nivel de politică de stat.

Din Anglia, rugby-ul a ajuns, mai întâi, în coloniile britanice, apoi a trecut Canalul Mânecii, la

francezi, de unde a fost adus de studenţii noştri şi în România.

La începutul secolului trecut, în 1915, a fost organizată o structură proprie de practicare a

rugby-ului, prin concursuri şcolare, universitare şi campionate naţionale. În anul 1919 s-a ieşit, pentru

prima dată, la o competiţie internaţională a armatelor aliate de la Paris, iar în 1924 am participat, tot

la Paris, la Jocurile Olimpice de vară unde, prin echipa de rugby, s-a obţinut prima medalie olimpică

pentru sportul românesc (bronz).

În perioada interbelică s-au realizat şi contacte cu echipe din lumea bună a acestui sport.

Dezvoltarea mai pregnantă s-a realizat după cel de Al Doilea Război Mondial, beneficiindu-se şi de

susţinerea Federaţiei Internaţionale de Rugby Amator, care a organizat competiţii la nivel european şi

mondial atât pentru seniori, cât şi pentru juniori. La aceste confruntări ţara noastră a obţinut, în mai

multe rânduri, rezultate foarte bune, câştigând Campionatul European în anii 1975, 1976 şi 1981,

decenii de-a rândul stând în coasta Franţei, deţinătoarea, de cele mai multe ori, a titlului continental.

Menţionăm că la confruntările europene, ţările care aparţin de Marea Britanie nu participă, ele au

campionatul lor tradiţional zonal, Turneul celor cinci naţiuni, la acest campionat fiind acceptată, din

afară, doar Franţa.

Rezultate notabile au fost obţinute de jucătorii români şi la competiţiile Cupei Mondiale

organizate începând cu anul 1987. În 1991, selecţionata noastră, fără a avea o pregătire adecvată, s-a

clasat între primele 16 din lume, rezultat repetat şi în 1995 şi, mai recent, în 1999 când, pentru a

rămâne în cadrul elitei mondiale, a trebuit să învingem, într-un meci foarte disputat, echipa Statelor

Unite ale Americii. Oricum, a te clasa între primele 16 naţiuni la acest sport constituie un fapt de luat

în consideraţie.

Avem perspectiva unui viitor mai bun în acest sport. Intrarea în marea lume a rugby-ului se

face prin intermediul Turneului European de Juniori, transformat din anul 1991 în Campionat

Mondial. Românii au obţinut în anul 1969 locul 3, apoi de două ori la rând locul întâi în 1972 şi 1973,

locul 2 în 1974, 1975 şi 1976 şi locul 4 în 1981, apoi rezultatele stabilizându-se între locurile 5-7.

Intrarea în lumea bună a rugby-ului este filtrată de contactele cu echipele britanice. Am avut

confruntări cu aceste echipe, în afara campionatelor oficiale, sub denumirea de "meciuri test", în care

reprezentanţii noştri au obţinut rezultate notabile. Atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul

echipelor naţionale, în meciurile cu echipele britanice s-au obţinut suficiente victorii şi s-au realizat

multe jocuri bune, demonstrând faptul că am ajuns să cunoaştem bine acest sport.

În 1954, la Bucureşti, echipa feroviarilor bucureşteni a învins, în prima confruntare cu o

echipă britanică, pe celebra Swansea cu 23-12, iar un an mai târziu, în meci revanşă, la Londra, au

învins (de data aceasta sub titulatura de echipă a Bucureştiului) cu 19-3. În acelaşi turneu, echipa

românească a mai realizat un egal 9-9 cu Harlequins şi a pierdut în ultimul meci 3-6 cu Cardiff. În

anul 1955 selecţionata Bucureştiului a învins, în meci revanşă pe teren propriu, pe Harlequins cu 14-

10, iar la o deplasare în anul 1956 la Londra a realizat un 6-6 cu Leicester, 10-6 la Gloucester şi 6-0 la

Bristol.

Confruntările echipelor reprezentative cu team-urile englezeşti au început în anul 1957, când

ne-a vizitat la Bucureşti echipa Angliei, care a învins echipa României cu 11-3, după un meci,

apreciat de specialişti, ca de mare ţinută tehnică. În 1972 echipa naţională a României s-a deplasat în

Marea Britanie de două ori obţinând următoarele rezultate: 22-16 cu selecţionata Cornwal-Devon, ca

la meciul revanşă să o învingă cu 18-3 în primul meci, cu 6-0 în al doilea meci şi să piardă cu 23-24

în al treilea meci.

Echipa naţională a României a învins cu 13-12, la Cardiff, Ţara Galilor şi cu 28-22 şi 18-12

echipa Scoţiei. În alte confruntări echipa României a suferit şi înfrângeri pe teren britanic. Este

important că, în patria inventatorilor rugby-ului, reprezentanţii noştri au luptat de la egal la egal cu

insularii şi au dovedit că posedă toate calităţile necesare practicării unuia din cele mai complexe

sporturi.

Important pentru prelegerea noastră, în cadrul acestui capitol în care dorim să dovedim

realitatea incontestabilă a faptului că avem un potenţial biologic remarcabil şi în acest sport, este

faptul că avem de ce să ne mândrim. Echipa naţională de rugby a României, prin performanţele

realizate în arena internaţională şi-a câştigat dreptul de a participa la toate turneele Campionatului

Mondial, deci la ultimele 8 ediţii, unde îşi au locul primele 16 echipe ale lumii! Astfel şi rugbiştii

noştri, participanţi în numele României la toate competiţiile de vârf, se află alături de ceilalţi sportivi

români, printre primele 15 naţiuni ale lumii contemporane, completând astfel, dacă mai era nevoie,

dovezile că potenţialul biologic românesc este foarte bun şi la mare înălţime.

3.5. Fotbal

Am lăsat la urmă fotbalul, sportul rege, cel mai răspândit de pe faţa pământului, care se joacă

pe orice plajă, curte, maidan sau teren amenajat. În competiţiile fotbalistice organizate pe plan

internaţional se vehiculează sume ce depăşesc cifra de afaceri a multor concerne industriale

internaţionale. Intrarea în lumea bună a fotbalului se face din ce în ce mai greu, întrucât acest sport a

devenit o armă, de cele mai multe ori politică, în mâna unor guverne, care nu pot oferi alte bucurii

cetăţenilor lor. Ţări ca Brazilia, Argentina, Mexic fac o politica naţională din acest sport. Milioane de

spectatori sau telespectatori ―mănâncă fotbal pe pâine‖, iar tot modul lor de viaţă este conceput în

jurul acestui sport, fotbalul devenind astfel un fenomen social. Fotbalul sau sportul cu balonul rotund,

a fost inventat tot de englezi cu aproape două secole în urmă. El s-a răspândit repede în Europa şi în

celelalte continente, în prezent nefiind loc pe faţa pământului unde acest sport să nu se practice

Competiţiile internaţionale la nivel de cluburi sunt organizate anual, în cadrul fiecărui continent. La

nivelul echipelor reprezentative, se ţin o dată la patru ani, sub diferite denumiri, iar Campionatele

Mondiale se ţin tot la patru ani, intercalate cu Jocurile Olimpice.

Dat fiind numărul mare de echipe profesioniste de fotbal existente în fiecare ţară, întrecerea

echipelor de club în cadrul diferitelor cupe continentale este organizată pe clase valorice. Trecerea

într-o clasă superioară este posibilă numai prin rezultate mai bune realizate în competiţiile respective

anterioare, punctate în clasamente anume sau în cadrul unor jocuri cu caracter de baraj. Desigur că,

regulamentele se pot adapta, periodic, la noile cerinţe impuse de numărul, din ce în ce mai mare, a

echipelor profesioniste şi, mai ales, de implicarea banului, într-o relaţie de afaceri devenită

profitabilă, avută deci în vedere de marii finanţatori ai lumii. Am făcut remarca de mai sus, cu

intenţia de a arăta că şi în aceste condiţii, în care cluburile româneşti nu dispun de capacităţile

economice ale granzilor dominanţi din lumea capitalului, prezenţa diferitelor echipe din ţara noastră

în marile competiţii internaţionale, are la bază valoarea incontestabilă a potenţialului nostru biologic,

binecuvântat.

Competiţiile cu caracter internaţional sunt organizate, şi controlate de organismele

internaţionale ca UEFA, FIFA, structuri din Biroul Internaţional Olimpic. Afilierea oricărei ţări la

aceste structuri presupune acceptarea unor regulamente stricte şi, în special, a unor cheltuieli care, la

data prezentă, nu sunt de neglijat.

Respectând aceste regulamente, mişcarea fotbalistică din ţara noastră s-a înscris, încă de la

începuturi, în structurile internaţionale, asumându-şi toate obligaţiile aferente, participând prin

echipele sale la toate confruntările intercluburi sau la nivelul echipelor reprezentative.

Primele rezultate notabile au fost obţinute în perioada interbelică, când dominam cu autoritate

competiţiile balcanice. În anii 1931, 1933 şi 1936 am câştigat, detaşat, titlul de Campioană Balcanică.

Echipa României a mai concurat şi la primele trei ediţii ale Campionatului Mondial de Fotbal: 1930

în Uruguay, 1934 în Italia şi 1938 în Franţa, unde a practicat un joc pe măsura vremurilor, fără a se

califica, însă, în fazele superioare.

În ceea ce priveşte echipele de club din acele vremuri, am avut o bună prestaţie în Cupa

Europei Centrale prin echipele Ripensia, Venus şi Rapid, echipa Rapid calificându-se chiar, în finala

competiţiei din 1940, finală care din cauza izbucnirii războiului nu s-a mai jucat.

Debutul nostru în lumea bună a fotbalului a fost realizat prin câştigarea grupei preliminare la

al 9-lea Campionat Mondial de Fotbal din 1972, ţinut în Mexic. La acest campionat am avut o

comportare meritorie fiind învinşi, la limită, de două foste campioane mondiale - Anglia şi Brazilia, şi

învingând o fostă vicecampioană mondială, Cehoslovacia.

La următoarele ediţii ale Campionatelor Mondiale ţara noastră nu s-a mai calificat, dar

echipele româneşti de club au fost angajate acerb în Cupele Europene, realizând jocuri foarte strânse

cu marile echipe ale continentului. În 1975 şi 1977 jucătorul român Dudu Georgescu a câştigat trofeul

"Gheata de Aur", fiind socotit cel mai eficace jucător de pe continent.

Anii 1980-1990 consacră valoarea fotbalului românesc, realizându-se, în premieră

performanţe de vârf şi anume, locul trei la Campionatul Mondial de Tineret din toamna anului 1981

în Australia, ocazie cu care fotbalistul român Romulus Gabor a fost desemnat ca cel mai bun fotbalist

al turneului, conferindu-i-se trofeul "Balonul de aur". De asemenea, în 1984, echipa de seniori s-a

calificat la turneul final al Campionatului European din Franţa.

Şi pentru echipele de club, perioada 1980-1990 a fost cea mai prolifică, în 1986 Steaua

reuşind să câştige Cupa Campionilor Europeni, iar în 1987 Supercupa Europei. De asemenea, în 1997

Steaua a fost semifinalistă, iar în 1988 finalistă în Cupa Campionilor Europeni.

Aceste rezultate de excepţie ale echipei Steaua au fost posibile şi datorită performanţei

deosebite a portarului ei - Helmuth Duckadam, care, în finala memorabilă a Cupei Campionilor

Europeni de la Sevilia din luna mai a anului 1986, a apărat consecutiv 4 lovituri de la 11 metri,

ispravă ce nu a mai fost realizată, până atunci, de nici un alt portar din lume, intrând astfel în cartea

recordurilor Guiness.

Alte două echipe româneşti au avansat până în stadiile superioare ale Cupelor Europene, şi

anume: Universitatea Craiova care a ajuns în 1983 în semifinala Cupei UEFA şi Dinamo Bucureşti,

în 1984, semifinalistă în Cupa Campionilor Europeni.

Creşterea valorică a echipelor de club româneşti a prefigurat impunerea pe plan internaţional a

echipei reprezentative. În ultima decadă a secolului XX ea s-a calificat la toate turneele finale ale

campionatelor mondiale şi europene, iar pe baza punctajului obţinut în aceste competiţii a fost mereu

prezentă în topul primelor 10-16 echipe ale momentului.

Panta ascendentă a început cu lupta epuizantă de calificare la Coppa del Mondo, Italia, 1990,

unde am câştigat grupa în care am fost repartizaţi, şi unde am obţinut cel mai bun rezultat de până

atunci - calificarea până în optimi.

Patru ani mai târziu, echipa României s-a calificat la turneul final al Campionatului Mondial

din SUA unde, de asemenea, am câştigat grupa, prin nişte victorii senzaţionale împotriva echipelor

Columbiei şi Statelor Unite. În şaisprezecimi am învins una din gloriile fotbalului mondial Argentina,

depăşind astfel performanţa realizată cu patru ani mai înainte. Echipa României a ajuns până în

stadiul sferturilor de finală unde a fost întrecută fără înfrângere (prin lovituri de la 11 metri) de către

mai norocoasa echipă a Suediei. La acest campionat mondial echipa României a fost foarte bine

cotată de către specialişti, unii tehnicieni şi analişti susţinând, chiar, că am fi meritat şansa de a juca

finala. Jucătorul român Gheorghe Hagi a fost inclus în echipa campionatului, iar, pentru toţi

componenţii echipei, acest Campionat Mondial a fost o rampă de lansare pentru angajamentele în

echipele profesioniste ale cluburilor din Europa.

Nivelul fotbalului românesc a făcut un salt valoric imediat după revoluţie, întrucât prin lege s-

a consfinţit dreptul de practicare a fotbalului cu statut de jucător profesionist. Acest lucru a stimulat

pregătirea jucătorilor şi a pus pe alte baze relaţiile jucătorilor cu echipele din ţară şi din străinătate.

Afirmarea fotbalului românesc a continuat prin calificarea echipei naţionale la Campionatul

European din Anglia în anul 1996 (prin câştigarea grupei preliminare), performanţă realizată şi de

echipa de tineret. Din păcate, nici una din cele două echipe nu s-a afirmat mai departe la aceste

competiţii.

Echipa reprezentativă de fotbal a României s-a calificat (pentru a treia oară consecutiv) şi la

ediţia din 1998 de la Paris a Campionatului Mondial de Fotbal, tot prin câştigarea grupei preliminare.

Am câştigat şi grupa pariziană, învingând din nou Columbia şi, după un epocal meci, în care am

învins echipa Angliei, am ajuns din nou în şaisprezecimi. Ascensiunea ne-a fost oprită de echipa

Croaţiei, care ne-a depăşit după un meci egal prin lovituri de la 11 metri.

La data când se scria prima ediţie a acestei cărţi, echipa de fotbal a României a câştigat, de

asemenea, grupa preliminară pentru calificarea la Campionatele Europene din anul 2000, după un

duel aprig cu echipa Portugaliei, iar la nivelul echipelor de club, Steaua a trecut în turul trei al cupei

U.E.F.A

Astfel se încheie un deceniu de fotbal cu succese pentru ţara noastră, în care am prins trei

campionate mondiale şi două campionate europene, lucru care nu este la îndemâna multora din ţările

cu pretenţii şi mare tradiţie în cel mai popular şi scump sport de performanţă, fotbalul.

Primul deceniu al secolului XXI nu s-a ridicat la valoarea ajunsă de fotbalul românesc al

deceniului anterior, echipele de club F.C.Rapid şi Steaua Bucureşti au ajuns totuşi până în sferturile

de finală al cupei UEFA în stagiunea 2005-2006, când au jucat între ele dreptul de a ajunge în

semifinale, unde a mers mai departe Steaua Bucureşti. Această echipă a jucat, deci, semifinala

prestigioasei competiţii internaţionale de fotbal european. Echipa naţională a României nu a reuşit

după anul 2000 să se califice la nici un turneu de Campionat European sau Mondial. În această

peroadă echipa naţionala de fotbal a Românie a avut următorul palmares: din totalul de 620 meciuri

jucate, a câştigat 274, a realizat 154 meciuri egale şi a pierdut 193, marcând 1029 de goluri şi primind

813. Se poate bine vedea că palmaresul românilor, în cel mai popular sport de pe mapamond, la nivel

de echipă naţională este pozitiv.

Succese notabile au fost realizate, însă, de o serie de jucători români, prezenţi ca titulari la

unele dintre faimoasele echipe europene câştigătoare de cupe continentale, precum Cristi Chivu

jucător la binecunoscuta echipă profesionistă Internaţionale Milano, echipă care în anul 2010 a

câştigat campionatul şi cupa Italiei şi, ca un corolar al succesului maxim, Cupa campionilor Europeni

în acelaşi an, împreună cu cupa continentală europeană şi intercontinentală, în confruntare directă cu

campioana continentului american. Jucătorul Răzvan Raţ, a câştigat cu echipa Şahtior din Doneţ

Ucraina, în anul 2010 cupa Ligii Europene de fotbal şi cupa continentală europeană. Acelaşi titlu l-a

obţinut şi jucătorul Cristi Săpunaru în anul 2011, care împreună cu echipa Porto din Portugalia a

câştigat Cupa Ligii Europene de Fotbal. În Emiratele Unite jucătorul român Mirel Rădoi împreună cu

echipa Al Hilal este campion atât al ţării, cât şi al continentului asiatic în anii 2009 şi 2010; de când

activează la această echipă a câştigat, împreună cu ea, în total nouă trofee, fiind considerat ca vedeta

numărul unu şi se bucură de un deosebit respect. Alţi jucători profesionişti de fotbal români

activează, în calitate de vedete, pe la diferite echipe bine cotate din fotbalul european precum: Adrian

Mutu la Fiorentina în Italia, Ciprian Marica la W F V Stuttgart, Mihăiţă Neşu la Faynold în Olanda

etc. Rezultate cu totul de excepţie au obţinut câţiva dintre antrenorii români, de când au început să

activeze în afara graniţelor ţării. Astfel Ladislau Böloni a câştigat campionatul Portugaliei împreună

cu echipa Benfica Lisabona în cadrul căruia activa şi jucătorul român Marius Nicolae.

Performaţe deosebite în fotbalul internaţional de după 1995 a avut antrenorul român Mircea

Lucescu (Fig.3.2), care a câştigat cu echipa turcă Galatasaray din Istanbul cupa UEFA şi supercupa

Europei; în cadrul echipei jucau, la acea dată, şi jucătorii români Gică Hagi şi Gică Popescu.

Fig. 3.2. Mircea Lucescu (http://photogalleryactor.blogspot.com/2011/03/mircea-lucescu-photo-pic.html)

Cu un an mai devreme jucătorul român Gică Popescu (Fig.3.3) a fost căpitanul renumitei

echipe a FC Barcelona cu care a câştigat Cupa Campionilor Europeni.

Fig.3.3: Gică Popescu (http://www.romania-insider.com/wp-content/uploads/2010/07/gica-popescu.jpg)

Pentru a încheia acest paragraf dedicat personalităţilor din fotbalul românesc, mai adăugăm şi

faptul că, în anul în care se finalizează această carte (2011), antrenorul român Mircea Lucescu a

câştigat, împreună cu echipa minerilor din Doneţ –Şahtior, Cupa Ligii Europene cu Răzvan Raţ în

echipă, iar alţi antrenori români precum Cosmin Olăroiu, sau mai nou, Dan Petrescu, sunt disputaţi la

data prezentă de echipe cu capital financiar şi renume foarte mare în fotbalul internaţional, pentru a le

aduce la nivelul rezultatelor de mare performanţă, concordant cu investiţiile făcute.

Faima antrenorilor români de fotbal actuali, de fapt, o continuă pe cea a unora mai vechi

precum Ştefan Covaci (Pişti), care a antrenat în anii 1970-1973 faimoasa echipă Aiax din

Amsterdam, cu care a câştigat două cupe europene în 1971 şi 1972; invitat ulterior de Federaţia

Franceză de Fotbal a antrena echipa naţională a acestei ţări. În toată istoria fotbalului francez, numai

doi antrenori străini au avut acest privilegiu: să fie invitaţi a antrena echipa naţională a Cocoşului

Galic! Deci nu numai ca jucători de fotbal, românii au dovedit că au valoare, ci şi în domeniul mult

mai rafinat, cel al valorificării prin jocul echipelor a acestor valori din sportul rege al mapamondului

actual şi în care se ştie că se fac foarte mari investiţii de capital bănesc concurenţiale, chiar la nivel de

politică de stat, în unele ţări, care nu pot oferi alte bucurii mai mari cetăţenilor lor.

3.5. Sporturi individuale

Am insistat anume pe descrierea performanţelor sportivilor români, atât la probele individuale,

cât şi la cele pe echipe, cu intenţia de a arăta adevăratul potenţial biologic al românilor, din rândurile

cărora s-au evidenţiat multe figuri devenite apoi legende ale sportului. Prin aceşti sportivi România a

devenit cunoscută în lume, mai degrabă decât prin oameni de afaceri sau prin politicieni.

Din pleiada marilor figuri ale sportului românesc vom evoca personalitatea câtorva dintre ei,

nume care au stat, la un moment dat, pe buzele iubitorilor de sport din toată lumea şi care, prin aceste

performanţe, au dus faima ţării noastre pe tot globul.

Selecţia a fost desigur dificilă, întrucât numărul lor este mare şi sunt înşiruiţi pe o lungă

perioadă de timp. Totuşi, unii dintre ei au rămas definitiv în memoria noastră, mai ales prin condiţiile

de început, în care s-au afirmat în lumea sportului.

În ordine cronologică, primul mare sportiv român, intrat şi în cartea recordurilor Guinnes, a

fost mărşăluitorul Dumitru Dan (1890-1978) intrat în istorie prin câştigarea faimoasei curse de

100.000 km. organizată la data de 1 aprilie 1910 la Paris de către Touring Club de France. La această

cursă s-au înscris 200 de concurenţi printre care şi încă trei români, decedaţi pe parcursul cursei. Nici

unul din participanţi nu a ajuns la destinaţie, în afară de Dumitru Dan care a parcurs zilnic în medie

43,85 km, ajungând la data de 24 martie 1916 după, 96.000 km. parcurşi, acolo de unde a plecat. În

acest timp, el a străbătut 76 de ţări, distrugând 497 perechi de ... opinci. Cei 96.000 km. ai lui

Dumitru Dan reprezintă numărul cel mai mare de kilometri parcurşi vreodată de un mărşăluitor într-o

cursă oficială.

O altă figură legendară a sportului românesc, într-o perioadă fără publicitatea din prezent, a

fost boxerul Lucian Popescu, care a câştigat în cariera sa trei titluri continentale europene, respectiv la

categoria muscă în 1930; la categoria cocoş în 1931 şi la categoria pană în 1939. Acest tehnician

desăvârşit a demonstrat, timp de peste 8 ani, că este cel mai bun din Europa la categoriile la care a

participat, devenind ulterior un mare antrenor, fiind singurul tehnician distins cu titlul de antrenor

emerit. În cursul activităţii sale a şlefuit pregătirea multor boxeri, printre care şi a unui campion

european. A rămas în memoria cunoscătorilor ca o legendă.

3.5.1. Box

Poate că ar trebui spuse aici câteva cuvinte despre sportul cu mânuşi denumit pe drept cuvânt

"arta nobilă". În box confruntarea dintre competitori nu se bazează doar pe administrarea de lovituri

năucitoare ca în bătăile de pe maidane, ci pe angajamentul la confruntare directă, care are la bază, pe

lângă o pregătire fizică desăvârşită, cunoştinţe tehnice precise, ştiinţa eschivei, inteligenţa dozării

efortului, pararea loviturilor adversarului. În concluzie putem spune că este vorba de o adevărată

scrimă în efortul de a surprinde şi de a contracara adversarul. De menţionat faptul că la sfârşitul

partidei, după o dispută fără menajamente, boxerii se felicită, se îmbrăţişează pur şi simplu, învinsul

recunoscând sportiv superioritatea adversarului, lucru care, din păcate, nu se prea vede între

adversarii de pe eşichierul politic.

În acest sport foarte popular, foarte greu, foarte curat sub aspectul fair-play-ului, noi am mai

avut în perioada interbelică, încă un campion european profesionist, în persoana pugilistului Toma

Aurel, câştigător al titlului continental la categoria cocoş în anul 1936.

De la prima organizare a Campionatelor Europene de box amator, românii au câştigat în total

95 de medalii (11 de aur, 27 de argint şi 57 de bronz). La Jocurile Olimpice, până în anul 1996,

boxerii români au cucerit în total 22 de medalii (1 de aur, 8 de argint şi 13 de bronz). La campionatele

mondiale de box amator, de data aceasta până în anul 1999, am cucerit, în total, 25 de medalii (7 de

aur, 4 de argint şi 14 de bronz).

Cele mai mari succese ale boxerilor români la profesionism au fost realizate de Mihai Leu

(Fig.3.4), care a câştigat în anul 1996 titlul mondial la categoria semimijlocie, fără să cunoască

înfrângerea pe parcursul a 30 de meciuri ca profesionist. El şi-a păstrat titlul şi în anul următor, 1997.

Fig.3.4: Mihai Leu (http://1.bp.blogspot.com/-id6-6EP143c/TX3pp8bCW6I/AAAAAAAAHQE/TyLYcid3W9k/s1600/11-leu.jpg)

Următorul campion mondial într-o versiune de renume a boxului profesionist mondial

(WBA), a fost Leonard Doroftei (Fig.3.5), care la Montreal a câştigat în anul 2002 titlul suprem la

categoria semiuşoară, menţinându-şi centura şi în următoarele trei confruntări până la data de 24 oct

2003. Menţionăm că în perioada anterioară trecerii la profesionism, Leonard Doroftei a fost, în două

rânduri, campion mondial la amatori.

Fig.3.5: Leonard Doroftei

(http://2.bp.blogspot.com/_8o12NMELSYA/SflgfiU4fQI/AAAAAAAAB1U/buMge4Muu9g/s400/21522-doroftei.jpg)

Semigreul Adrian Diaconu, după o perioadă în care a reprezentat România ca amator la

competiţiile europene, mondiale şi olimpice, a trecut în 2000 la profesionism (în Canada); din 29 de

partide susţinute a câştigat 27, devenind în anul 2005 campion mondial versiunea WBA; boxează şi

în prezent ...ca amator.

Lucian Bute (Fig. 3.6.) este, în prezent, o mare figură a boxului profesionist mondial. După o

carieră meritorie ca amator, medaliat cu bronz pentru România la CMA 1999 Houston, trece la

profesionism unde obţine, printr-un stil curat şi inteligent, victorie după victorie, devenind în 19 oct

2007 campion mondial la categoria supermijlocie versiunea IBF. Până în prezent şi-a apărat cu

succes, de şapte ori centura. Din 28 de partide, a câştigat tot atâtea, 23 înainte de limită, fiind poreclit

Mr. Knockout. Va boxa în luna iulie 2011 la Bucureşti pentru a-şi menţine din nou centura.

Fig. 3.6: Lucian Bute (http://www.thefightnetwork.com/data/blog/8/2618_540.jpg)

Din motive obiective, pe care cititorul le va înţelege cu siguranţă, facem prezenta inserare în

prelegerea noastră, impresionaţi până la lacrimi de ce vă vom relata: Suntem în noaptea dintre 9 şi 10

iulie 2011, dată la care cartea prezentă se rescrie şi n-a plecat încă spre editură. Inserăm impresiile

puternice realizate, după ce am urmărit la televizor gala fabuloasă de box, transmisă pe PROTV, gală

în care boxerul Lucian Bute şi-a pus în joc, pentru a opta oară, centura de campion mondial la

categoria supermijlocie, versiunea IBF, în faţa boxerului francez de culoare Jean Paul Mendy.

Înaintea lui Bute, au urcat în ring alţi doi pugilişti români – greul Bogdan Dinu şi Viorel Simion,

ambii câştigând înainte de limită prin knock-out meciurile susţinute în faţa galonaţilor lor adversari.

Bogdan Dinu, în vârsta de 24 ani, o mare speranţă a boxului profesionist românesc de la categoria

grea, categorie foarte tare căutată şi apreciată în boxul profesionist mondial, l-a trimis în lumea

viselor în prima repriza pe vânjosul boxer african Awadh Tahim, câştigând în scurta sa carieră a 6-a

victorie consecutivă fără nici-o înfrângere (3 prin KO).

A urmat în ring Viorel Simion, fost medaliat olimpic cu bronz la Atena în anul 2004, trecut

de câţiva ani la profesionism, el a încrucişat mânuşile cu thailandezul Lun Talape, deţinător al unei

centuri internaţionale (W.C.), câştigătorul acestui meci având dreptul de a se confrunta, în continuare,

pentru unul din titlurile mondiale de box profesionist. În consecinţă, pentru Viorel Simion reprezenta

cel mai important meci din cariera sa de pană atunci. Meciul a început spectaculos, fără menajamente,

cu un plus de hotărâre, tehnică şi inteligenţă recunoscută de către toţi cei trei judecători şi punctate pe

foile de arbitraj în favoarea lui Viorel Simion. Această notificare de către judecători pe foile de

arbitraj, se face din patru în patru reprize, aşa cum se obişnuieşte în această versiune de campionat al

boxului profesionist mondial. La începutul reprizei a noua, punctajul de pe foile de arbitraj erau net în

favoarea lui Simion, el trebuia doar să termine cele 12 reprize în picioare pentru a câştiga partida la

puncte. N-a fost nevoie, întrucât, în această repriză a noua, Simion a continuat lupta, în stil de mare

campion şi, printr-o năprasnică lovitură de stânga la ficat, l-a trimis pe puternicul asiatic la podea, de

unde nu s-a mai putut scula. Victorie de răsunet prin KO pentru Viorel Simion, căruia i se deschide

astfel drumul pentru a aspira, în continuare, şi a ataca un titlu de campion mondial din magica lume a

boxului profesionist internaţional.

Cu toate că cei 10.000 de spectatori erau în delir, gândul tuturor era îndreptat spre meciul

următor – main event-ul serii, în care urma să boxeze Lucian Bute pentru a-şi apăra pentru a 8-a oară

titlul de campion mondial în faţa galonatului francez de culoare Jean Paul Mendy. Acesta era, până la

acea dată, neînvins în toate cele 29 meciuri pe care le-a susţinut, până în prezent, în boxul

profesionist. După o pauză zgomotoasă şi spectaculoasă plină de scene obişnuite marilor gale

sportive, apare pe ring faimosul anouncer american Michael Buffer, bine cunoscut în toată lumea

pentru vocea sa cu care impresionează publicul la toate ceremoniile unde este invitat ca maestru de

prezentare. El îi invită în ring pe combatanţi.

Mai întâi urcă alături de staff-ul sau Jean Paul Mendy afişând o ţinută reţinută, după care, în

uralele publicului este invitat alături de trupa lui, Lucian Bute. Se intonează imnurile Canadei (pentru

arbitrul de ring), apoi Marsilieza Franţei şi Deşteaptă-te Române, al nostru. Debutul meciului propriu-

zis, încă de la început, a făcut să se vadă că este vorba de o întâlnire de vârf, dintre doi foarte buni şi

foarte mari tehnicieni ai artei nobile care este boxul. Lucian Bute, fără să avem în vedere

subiectivismul nostru firesc, ni s-a părut totuşi că este mai lucid, a boxat foarte atent şi concentrat, nu

s-a hazardat în clinciuri şi confruntări bătăioase până spre sfârşitul reprizei a patra, când pe

contraatac, a dat drumul năucitoarei, de acum faimoasei sale binecunoscute stângi, direct şi fulgerător

în bărbia lui Mendy; acesta a căzut ca secerat cu faţa la podea de unde abia l-au putut ridica ajutoarele

sale şi numai după ce arbitrul a decis că meciul este terminat în favoarea lui Bute. Victorie imensă şi

strălucitoare pentru Lucian Bute, pentru sportul, boxul şi, mai ales, pentru faima românească. Imediat

după terminarea meciului, în reportaje directe, în interviuri şi, mai ales, în comentariile specialiştilor,

isprava lui Bute, a fost foarte bine apreciată, astfel încât, cota lui la orice bursă sau meci următor

pentru unificare de centuri, va fi ridicată până la cele mai înalte valori. Toată lumea este de acord

asupra valorii şi meritului incontestabil a lui Lucian Bute.

Am făcut cu mare bucurie această inserare, care se potriveşte ca o mănuşă scopurilor cărţi

noastre. Acel scop, care vrea să convingă, obiectiv, prin dovedirea clară a potenţialul biologic ridicat

al românilor şi, că noi nu trebuie să ne pierdem cu firea, dacă în prezent, din diferite motive, nu ne

exprimăm la reala noastră valoare concordantă cu întregul potenţialul pe care îl deţinem. Acest mare

succes românesc va sta, cu siguranţă, ca suport şi argument pozitiv la revenirea noastră acolo unde ne

este locul pe toate planurile în lumea din totdeauna, în care am fost etichetaţi ca buni. Adică, avem

toate motivele pentru a fi impresionaţi, întrucât, într-o competiţie oficială din lumea sporturilor, cea a

boxului profesionist mondial, în faţa a 10.000 spectatori şi a milioane de telespectatori de pe tot

mapamondul, în faţa prezenţei a numeroase de personalităţi din toate domeniile, care vor face

cunoscută, neforţaţi de interese, valoarea românească de aici încolo în lume şi, mai ales, prin prezenţa

specială la evenimentul sportiv al celui mai valoros şi popular anouncer din lume Michael Buffer, toţi

cei trei boxeri români, în condiţiile de respectare a regulilor sportive, egale pentru competitori, şi-au

înfrânt adversarii prin luptă dreaptă, înainte de limită, adică prin knock-out.

La sfârşitul partidei, cu microfonul în faţă şi cu lacrimi în ochi, Lucian Bute şi-a salutat

respectuos, în spiritul bunului simţ românesc, pe toţi susţinătorii din ţară, din lume şi, mai ales, pe cei

din Canada (pe limba lor), spunând în final, foarte sincer şi hotărât: „SUNT MÂNDRU CĂ SUNT

ROMÂN‖ şi noi, suntem mândri că Bute este român. Au fost, în consecinţă, momente fabuloase ale

unei nopţi magice şi călduroase de vară, a cărei atmosferă s-a continuat pe străzile Bucureştiului până

dimineaţa. Asta ar trebui să fie credinţa tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, îşi pierd speranţa,

în plus caută să-şi lepede şi identitatea românească. Mulţumiri speciale celor trei români de foarte

mare nădejde: Bogdan Dinu, Viorel Simion şi minunatul român. cu lacrimile în ochi. Lucian Bute!

Ne-aţi făcut fericiţi şi optimişti. Tot respectul ce vi se cuvine!

Un alt boxer profesionist român de succes este Ion Ionuţ Dan (Fig.3.7): el are în palmares

până în prezent 27 victorii din care 15 prin KO, o singură înfrângere la puncte, discutabilă, în faţa

campionului mondial turc, la el acasă. Ion Ionuţ Dan se află plasat, în prezent, pe locul trei în lume la

categoria sa de greutate versiunea WBC, cu perspectiva de a ataca, în scurt timp, titlul mondial şi este

cunoscut ca răsfăţat al publicului sub numele de Jo Jo Dan.

Fig.3.7. Jo Jo Dan (http://www.evz.ro/typo3temp/pics/30_Jojo_Dan_agerpres_4cd7c2588b.jpg)

Aceşti foarte perseverenţi boxeri români deşi se antrenează în afara ţării, pentru cluburi

profesioniste de mare reputaţie internaţională, reuşesc să dovedească o mare forţă, în condiţii în care

le lipseşte susţinerea directă a spectatorilor autohtoni. Cu toate acestea, au reuşit să câştige simpatia şi

susţinerea aproape generală a publicului din ţări ca şi Canada, Germania etc. Spre exemplu Lucian

Bute, atunci când apare în ring, este ovaţionat de o întreagă sală, cu peste 15.000 de spectatori; cu

toate acestea el flutură steagul tricolor în faţa spectatorilor, afirmând că boxează pentru români.

Am evocat, mai în detaliu, titlurile de campion cucerite de boxerii români, pentru a demonstra

faptul că isprăvile lui Lucian Popescu n-au fost întâmplătoare. Talentul şi capacitatea fizică ale

românilor, dublate de o inteligenţă nativă au dat posibilitatea, ca şi pe tărâmul acestui sport foarte

complex, sportivii români să fie printre primii din lume.

În sporturile cunoscute sub numele de arte marţiale, întrucât practicarea acestora necesită, pe

lângă calităţi fizice dezvoltate şi o mare concentraţie mentală, o respectare riguroasă a unui anumit

ritual, aspecte câştigate, în timp, printr-o iniţiere sistematică, adaptată permanent la un autocontrol ce,

în final, imprimă o anumită personalitate practicantului, românii au câştigat, de asemenea, renume

peste hotare. În acest sport românii s-au evidenţiat odată cu intrarea şi răspândirea lui în Europa.

Astfel, s-au înfiinţat în ţara noastră federaţii la mai toate disciplinele din această grupă de confruntări,

spre exemplu în judo, karate, ju-jitsu, aikido etc. După iniţierea amatorilor, participarea la stagii

internaţionale, sportivii s-au înscris şi la concursuri şi campionate de toate nivelurile, evidenţiindu-se

pe măsură. La una dintre discipline - judo, care este şi disciplină olimpică, sport curat, de origine

japoneză, românii au obţinut repede succese. Meritul românilor este cu atât mai mare, cu cât acest

sport de confruntare fizică directă între concurenţi are reguli particulare, ce implică un grad înalt de

inteligenţă pentru a-ţi exprima cât mai rapid şi eficient îndemânarea. Românii au făcut faţă cu succes

odată cu intrarea lor în arena internaţională. Printre sportivii români judoka, o neîntrecută

competitoare la categoria 48 kg, campioană olimpică la Beijing în 2008, multiplă campioană

europeană (7 medalii de aur, una de bronz) şi medaliată cu bronz de 3 ori la campionatele mondiale

este Alina Alexandra Dumitru. De fapt, de peste 10 ani, Alina domină întrecerile la categoria sa de

greutate; în afara Alinei, alţi trei sportivi români au obţinut medalii de bronz la diferitele ediţii ale

jocurilor olimpice şi multe altele, la campionate europene şi mondiale.

3.5.2. K1

K1, un sport relativ nou pe arenele internaţionale, de provenienţă sud-est asiatică, în cadrul

căruia, confruntările directe, foarte bărbăteşti, permit atât lovitura cu mâinile, cât şi cu picioarele.

Disciplina a fost preluată şi de către români, aceştia conform abilităţilor lor fizice şi intelectuale

ridicate, s-au evidenţiat pe plan internaţional foarte curând. Mai mulţi combatanţi români: ne referim

în special la Raul Cătinaş, Ionuţ Iftimoaie, Ionuţ Atodiresei, Cătălin Smărăndescu, Mihai Barbu s-au

impus, convingător, în cadrul galelor internaţionale, fiind invitaţi a se confrunta cu numele consacrate

ale acestui sport. Prin stilul foarte combativ şi victoriile rapide obţinute, Cătălin Moroşanu a fost

numit „moartea din Carpaţi‖; Ca realizări remarcabile Sebastian Ciobanu a ajuns în finala unui mare

concurs piramidal în 2010, iar cel mai mare succes l-a realizat Daniel Ghiţă (categoria grea) (fig.3.8)

care, după evoluţii spectaculoase în care a învins o serie de luptători bine cotaţi, a câştigat un concurs

piramidal (2009) chiar la asiatici acasă, apoi l-a învins pe foarte bine cotatul olandez Errol

Zimmermann, pentru a accede la cel mai faimos turneu din Asia Orientală - Yokohama de la sfârşitul

anului 2010, la marea finală anuală de opt pentru toate categoriile de greutate.

Fig. 3.8. Daniel Ghiţă (http://www.google.com/imgres?imgurl=http://www.ziaremondene.ro/files/photos/big/3/5603/03-daniel-

ghita.jpg)

3.5.3. Skanderbeg

Un alt sport al celor puternici, din cadrul luptelor marţiale, este skanderbeg-ul, denumit aşa în

amintirea legendarului conducător antiotoman, albanezul Skanderbeg care s-a impus ca şi conducător

al armatei sale prin puterea braţelor de a culca pe masă mâinile adversarilor realizate în încleştări

directe. În lumea contemporană, acest sport se practică pe scară largă, după reguli precise în care,

fireşte, şi românii au reprezentanţi de frunte. Cel mai bine cotat este bine cunoscutul Ion Oncescu,

denumit în lumea sa ca Ion „Iron‖ Oncescu. Din anul 2007 deţine de 4 ori titlul de campion mondial

la ambele mâini pentru categoria grea şi de 5 ori la mâna stângă la aceiaşi categorie. La ultimele

campionate Mondiale, din decembrie 2010 organizate în USA, odată cu Oncescu care a câştigat

medalia de aur, un alt sportiv român, Ioan Puşcaşu (categoria 110 kg), a câştigat medalia de bronz. Se

poate spune, cunoscut fiind faptul că şi la alte competiţii internaţionale luptătorii de skanderbeg

români de diferite categorii se fac remarcaţi, că succesele lui Ion Oncescu nu sunt singulare, ceea ce

atestă, o dată în plus, potenţialul biologic crescut al românilor şi în acest sport.

3.5.4. Haltere

Dacă în box -"arta nobilă", lupte marţiale-K1, judo, scandenberg, sporturi în care forţa se

împleteşte cu tehnica, inteligenţa şi agilitatea, am avut reprezentaţi de frunte la toate nivelele în

ierarhia mondială, nu ne putem plânge nici de rezultatele obţinute în sportul exclusiv al "celor mai

puternici", respectiv halterele, sport în care întâietatea se bazează, exclusiv, pe numărul de kilograme

ridicat de concurenţi. Sigur că şi în acest sport este nevoie de tehnică, pe care şi-o poate însuşi în fond

oricine, dar dacă nu ai şi o forţă ieşită din comun, nu poţi fi competitiv.

Un asemenea sportiv, cu totul şi cu totul ieşit din comun, cu o robusteţe fizică clădită pe o

constituţie armonioasă, asemănătoare cu a lui Făt Frumos din poveştile populare, s-a născut în

comuna Piscu din judeţul Galaţi, la data de 1 noiembrie 1960. El se numeşte Nicu Vlad şi a devenit,

nu mult după 20 de ani, campionul campionilor. În toată cariera lui de sportiv, începând cu cea de

junior, a câştigat tot ce se putea câştiga în competiţiile naţionale, europene, mondiale şi olimpice,

deţinând, în perioada de glorie, şi recordul mondial al categoriei de 90 de kilograme.

Nicu Vlad a reprezentat, de fapt, vârful unei serii de băieţi puternici din ţara noastră, care, în

total, au câştigat 11 medalii olimpice (2 de aur, 6 de argint şi 3 de bronz), 125 de medalii la

campionatele europene şi mondiale pentru seniori şi încă 133 de medalii la campionatele europene şi

mondiale pentru juniori. Dintre aceştia s-au remarcat, în mod deosebit, Lazăr Baroga, Dumitru

Cioroslan şi campionul olimpic Petru Becheru. Odată cu acceptarea practicării halterelor şi de către

femei în cadrul competiţiilor internaţionale, halterofilele noastre au realizat rezultate notabile atât la

competiţiile continentale, cât şi la cele mondiale

3.5.5. Tenis de masă

În tenisul de masă, sport răspândit în toată lumea, şi în care campionatele mondiale se ţin în

alternanţă cu cele europene din doi în doi ani, sportivii români au câştigat în total 51 de medalii la

campionatele mondiale (20 de aur,10 de argint şi 21 de bronz) şi 40 de medalii la campionatele

europene (7 de aur, 11 de argint şi 22 de bronz). În acest sport, dintre români s-a impus Angelica

Rozeanu, pe care o vom prezenta după cum ne este descrisă la pagina 370 în cartea "România în

lumea sporturilor"

―Indiscutabil, istoria tenisului de masă românesc şi mondial nu poate fi concepută fără

Angelica Rozeanu, una din cele mai mari jucătoare din toate timpurile. Bazându-şi iniţial jocul pe

apărare, după Campionatele Mondiale din 1948 a devenit o atacatoare de temut. ... A cucerit 40 de

titluri de campioană naţională, dintre care 18 la simplu, în perioada 1938-1958. Pe plan internaţional

se situează cele 16 medalii de aur cucerite la Campionatele Mondiale, panoplia ei de succese fiind

completată şi cu alte poziţii pe podium la marile întreceri ale celor mai bune jucătoare din lume. După

retragerea Angelicăi Rozeanu din competiţii, nici o altă sportivă nonasiatică n-a mai reuşit să-şi

adjudece titluri mondiale la tenis de masă. Cum Campionatele Europene au fost organizate mult mai

târziu, Angelica Rozeanu a reuşit să câştige la aceste jocuri doar două medalii de aur, în 1958 şi în

1960. Fireşte, pentru meritele sale incontestabile a fost distinsă cu titlul de maestră emerită a

sportului. După abandonarea activităţii competiţionale s-a stabilit în Israel, unde a trăit pană la 17

februarie 2006. Până a trăit, Angelica Rozeanu era participantă în calitate de invitată de onoare a

organizatorilor diverselor Campionate Mondiale, ca un omagiu adus uneia din cele mai mari

jucătoare ale lumii.‖ Altfel, Angelica Rozeanu, în istoria sportului mondial, este aşezată lângă marile

legende sportive precum Pele, Jordan Wayne Gretzky etc.

3.5.6. Atletism

Perioada războiului a înfrânat afirmarea multor sportivi, aceştia nebeneficiind de o pregătire

corespunzătoare, pe măsura talentului lor. Ei au realizat, totuşi, rezultate foarte valoroase, rămase în

memorie, care i-au impresionat pe specialiştii vremii. Unul dintre ei este legendarul Ion Moina zis

Moci (localitatea de lângă Cluj, în care s-a născut), sprinter, care în condiţiile de imediat după război

a realizat toate recordurile României pe distanţe scurte. S-a impus în toate competiţiile internaţionale

la care a participat, destul de rare în acea vreme. Alta ar fi fost recunoaşterea lui internaţională dacă ar

fi beneficiat de condiţiile de pregătire ştiinţifică de care au parte atleţii zilei de azi şi, mai ales, de

condiţiile de mediatizare în care se organizează azi concursurile atletice. Oricum, atletul Ion Moina

rămâne o legendă pentru sportul românesc. În perioada imediat următoare celui de al II-lea Război

Mondial, în care, de la zi la zi, se îmbunătăţeau condiţiile de selecţie şi pregătire a sportivilor, s-au

lansat în arene o serie de sportivi români cu totul remarcabili şi care au făcut să se vorbească cu

respect despre România.

La loc de frunte trebuie să o amintim pe neîntrecuta Iolanda Balaş (Fig.3.9.), săritoare la

înălţime, care între anii 1956-1961 a urcat ştacheta recordului mondial cu 17 cm, deţinând 14

recorduri mondiale. Obţinând 140 de victorii consecutive, în competiţii interne şi internaţionale, a

intrat în cartea recordurilor Guinnes. A fost dublă campioana olimpică, campioană mondială,

europeană, balcanică şi, fireşte, naţională. Este foarte cunoscută şi apreciată în lumea sportului

mondial, iar din anul 1991 este preşedinta Federaţiei Române de Atletism în cadrul căreia îşi

desfăşoară o prodigioasă activitate.

Fig.3.9: Iolanda Balaş (http://www.sporting-heroes.net/files_athletics/BALAS_Iolanda_19590930_EL_T.jpg)

O altă figură legendară a sportului românesc a fost atleta Lia Manoliu (Fig.3.10), una dintre

cele mai longevive atlete din lume, participantă la şase Olimpiade (1952-1972) la care a câştigat o

medalie de aur şi două de bronz. A fost preşedinta Comitetului Olimpic Român şi membră a

Comitetul Olimpic Internaţional, până la trecerea sa în nefiinţă. Memoria ei este păstrată vie şi prin

faptul că cel mai mare stadion din ţară, fostul 23 August, îi poartă în prezent numele.

Fig.3.10: Lia Manoliu (http://www.myhero.com/images/guest/g219651/hero59055/g219651_u65621_liaaa.jpg)

De-a lungul timpului, celebritatea atletelor române a fost legată de cele peste 30 de recorduri

mondiale stabilite până la data scrierii prezentei cărţi. Nu le vom enumera pe toate, dar ţinem să

menţionăm că apariţia unui nou record mondial în orice sport, dar mai cu seamă în atletism, atrage

după sine recunoaşterea în comunitatea internaţională. Le vom menţiona numai pe câteva din

recordmanele noastre: Viorica Viscopoleanu (lungime); Argentina Menis (disc); Natalia Andrei

(semifond); Maricica Puică (o milă); Anişoara Cuşmir (lungime); Vali Ionescu (lungime); Paula Ivan

(o milă).

Faptul că la Campionatele Mondiale de atletism din anul în care se scria prima ediţie a acestei

cărţi (1999), atletele noastre au cucerit trei medalii de aur şi că printre ele se află două deţinătoare ale

recordurilor mondiale în vigoare (aruncătoarea de ciocan Mihaela Melinte şi alergătoarea de fond

Gabriela Szabo) atestă, o dată în plus, izvorul nesecat de valori sportive de care dispunem.

Ca o ştire importantă la data scrierii primei ediţii a acestei cărţi privind valoarea sportivilor

români, aflăm că cea mai bună atletă din lume pe anul 1999 a fost desemnată, atleta română Gabriela

Szabo (Fig.3.11). Acest titlu i s-a acordat datorită rezultatelor excepţionale obţinute pe anul în curs,

ea câştigând titlul mondial la 5000 m şi toate cele 7 concursuri din circuitul "gold live".

Fig.3.11: Gabriela Szabo: (http://1.bp.blogspot.com/_e-e5V512VaE/SjMwVNlDoXI/AAAAAAAABQo/iq5eiz9ZM3A/s320/Gabriela-Szabo.jpg)

La data rescrierii acestei cărţi, aflăm, prin Wikipedia, întreg palmaresul acestei neîntrecute

atlete române şi anume: patru medalii olimpice – una de aur Sidney Australia la 5000 m plat; una de

argint Atlanta 1996, 2 de bronz Atlanta şi Sidney, jackpot-ul de un milion de dolari în 2001 împreună

cu atletul de origine kenyană Kipketer, numeroase titluri mondiale ca junioară şi senioară la câmp,

mondiale de sală sau în aer liber între anii 1996 şi 2002. Aceleaşi titluri au fost câştigate la

campionatele continentale, la diferitele concursuri de Grande-Prix unde a fost invitată. Gabriela

Szabo, este intrată în panoplia sportului românesc şi mondial ca o mare legendă. În prezent, ea nu s-a

despărţit complet de sport, fiind angajată în promovarea sportului, în general şi a atletismului, în mod

special, în rândul şcolarilor, a tinerilor din orice categorie socială. Gabriela este prezentă ca invitată

de onoare la toate competiţiile ce se organizează şi se demarează în stadiu inaugural.

Cum performanţele de mare vârf în orice domeniu al exprimărilor umane, nu pot fi

permanente, speranţa nu trebuie pierdută, ciclicitatea rezultatelor de excepţie este permanentă atunci

când există un fond de bază constant, bun. Facem prin asta, o referire expresă la potenţialul biologic

românesc în ceea ce priveşte atletismul, care în primul deceniu al secolului al XXI-lea a avut

rezultate remarcabile doar sporadice pe arena internaţională. Se pare, conform celor afirmate, că

rezultatele de mare performanţă, revin aşa cum am fost obişnuiţi de către strălucitele noastre atlete

din secolul trecut. În cursul lunii iulie 2011, s-au desfăşurat la Ostrava, în Cehia, Campionatele

Europene de Atletism pentru tineret, la care atletele noastre au cucerit 5 medalii : trei de aur – Estera

Petre la săritura în înălţime, Bianca Prie la aruncarea ciocanului şi Andreea Ogăzan la 100 m plat

(regina probelor în orice concurs de atletism), plus Cristina Toma argintul la triplu salt şi Alexandru

Ghinea, bronz la 3.000 m obstacole (masculin). Lotul de atletism tineret al echipei României a mai

obţinut 2 locuri cinci, câteva alte rezultate notabile ce au constituit recorduri personale ale atleţilor şi

din totalul de 26 echipe participante la aceste campionate europene, s-au clasat pe locul 6 în

clasamentul general. Aceste rezultate trebuie să ne bucure foarte mult, întrucât aşa cum tot afirmăm,

potenţialul nostru biologic este nesecat şi foarte bun. El este dovedit şi cu ocazia acestor campionate

continentale de tineret, în care românii au avut o comportare mai mult decât onorabilă, cucerind într-

o competiţie foarte puternică 5 medalii. Deci, viitorul marilor performanţe ulterioare ale atleţilor

noştri este asigurat.

3.5.7. Gimnastica

Gimnastica, sport de mare fineţe, supleţe, rafinament tehnic şi artistic a intrat, deja, ca

program de vârf în toate manifestările polisportive internaţionale. Jocurile Olimpice moderne

plasează această disciplină la loc de cinste, prin planificarea ei în zilele de debut ale fiecărei

Olimpiade. În perioada concursurilor de gimnastică, sălile sunt arhipline, spectatorii care n-au prins

un loc în sală putând vedea aceste întreceri pe panouri uriaşe amplasate în afara arenelor de concurs,

graţie transmisiilor în direct. Pe de altă parte, aceste transmisii sunt preluate de toate televiziunile

ţărilor participante la întreceri.

În condiţiile descrise mai sus, nici nu se putea realiza o propagandă mai bună pentru sportul

românesc, în care gimnastica este la loc de frunte: în ultimii 20 de ani concurentele noastre

impunându-se cu autoritate printre primele din lume la Olimpiade, la campionatele mondiale,

europene sau la oricare alte concursuri şi cupe internaţionale.

Dintre toate stelele gimnasticii feminine româneşti, una s-a impus cu totul excepţional: este

vorba de Nadia Comăneci (Fig.3.12). Ea a debutat la Campionatele Europene din 1975, la Skien în

Norvegia, unde a cucerit 4 medalii de aur şi s-a consacrat un an mai târziu, în 1976, la Olimpiada de

la Montreal, unde a cucerit medalia de aur la individual compus, paralele şi bârnă, obligându-le pe

arbitre să acorde primele note de zece în istoria concursurilor oficiale de gimnastică. Prinţesa Nadia,

căci despre ea este vorba, este gimnasta care a blocat computerele, în memoria cărora n-a fost

prevăzută nota perfecţiunii, nota 10, cu care a fost punctată de arbitri.

Fig.3.12: Nadia Comăneci la Montreal – primul 10 din istoria Jocurilor Olimpice (http://estb.msn.com/i/08/BCED23EDB2B13A1226881FF538A7.jpg)

După aceste concursuri, în care Nadia Comăneci pur şi simplu şi-a umilit adversarele, s-a

deschis o nouă eră în gimnastica feminină întrucât toate exerciţiile aveau să se raporteze, de regulă, la

cele executate de Nadia. Sportiva noastră câştigă de încă două ori titlul de campioană europeană la

individual compus, în 1977 la Praga şi în 1979 la Copenhaga, intrând definitiv în posesia "Cupei

Europei", care se acordă gimnastei cu trei titluri europene câştigate consecutiv la individual compus.

Nici înainte şi nici după Nadia, nici o gimnastă nu a realizat o asemenea excepţională performanţă. Pe

parcursul întregii sale cariere de un deceniu, a dovedit lumii că este cea mai bună gimnastă, fiind

punctată în concursuri oficiale ale Federaţiei Internaţionale de Gimnastică de 7 ori cu nota 10,

cucerind cinci titluri olimpice (printre puţinii concurenţi din lume cu această performanţă), un titlu

mondial, nouă medalii de aur europene şi nenumărate alte cupe şi medalii la concursurile naţionale

sau internaţionale.

Nadia Comăneci şi-a încheiat cariera competiţională printr-o prezenţă fermecătoare la

"Universiada" de la Bucureşti din 1981, unde a câştigat împreună cu echipa României 5 medalii de

aur. Acesta a fost bilanţul ei la ultima competiţie oficială la care a luat startul.

―Un nume de legendă, o performeră aureolată de cele mai mari succese posibile, cu priză la

publicul spectator din întreaga lume, cu cluburi şi centre care-i poartă numele - aceasta este Nadia

Comăneci. (descriere preluată din cartea România în lumea sportului, pagina 164).

Ca o confirmare a celor de mai sus, la 19 noiembrie 1999, în cadrul ceremoniei de premiere a

celor mai buni sportivi ai secolului nostru, Nadia Comăneci a fost desemnată ca cea mai bună

sportivă a secolului XX, la categoria atletică uşoară. Numele ei stă alături de al altor sportivi celebri

precum Pele, Muhammad Ali, Michael Jordan, desemnaţi cei mai buni sportivi ai secolului în

disciplinele respective.

Menţionăm că ceremonia a fost organizată la Opera de Stat din Viena, în prezenţa unor mari

glorii ale sportului mondial, a unor importanţi oameni politici şi a reprezentanţilor marcanţi ai

mişcării sportive mondiale, fiind transmisă în direct în întreaga lume. Nominalizarea Nadiei

Comăneci printre cei mai buni 10 sportivi ai secolului, a reprezentat pentru ţara noastră o

recunoaştere, cât se poate de clară, a valorii potenţialului său biologic.

Desigur, apariţia unei Nadia Comăneci n-a fost întâmplătoare, întrucât valoarea gimnasticii

româneşti a început să se afirme cu paşi hotărâţi încă de la Olimpiadă de vară Berlin-1936, când am

intrat în scena performanţei cu un loc 4, iar mai târziu, în 1956 la Melbourne, am câştigat prin echipa

de fete o medalie de bronz şi prin Elena Leuştean o altă medalie de bronz la sol, consfinţindu-se astfel

lansarea gimnasticii româneşti spre marea performanţă.

În marile confruntări din gimnastică, românii au cucerit 51 de medalii olimpice (16 de aur, 15

de argint şi 20 de bronz), 22 de titluri mondiale şi 26 de titluri continentale.

Alături de inegalabila Nadia s-au remarcat şi alţi gimnaşti şi gimnaste din România, rămaşi în

memorie ca forţe remarcabile ale acestui sport. Dintre aceştia îi amintim pe Dan Grecu, Dumitriţa

Turner, Ecaterina Szabo, Emilia Eberle, Daniela Silivaş, Aurelia Dobre (prima campioană mondială

absolută-1987), Lavinia Miloşevici, Gina Gogean, Marius Urzică, Simona Amânar. Aceste nume de

excepţie îşi au continuatori şi în prezent, întrucât, după cum am amintit la începutul acestui capitol, la

Cupa Mondială din 1999, gimnastica românească a mai cucerit patru medalii de aur.

Rezultatele de excepţie au continuat la Olimpiada de la Sidney Australia din 2000 când

România a câştigat aurul la echipe, iar la individual compus toate medaliile au fost adjudecate de

fetele noastre. Aurul pentru Andreea Răducan (Fig.3.13) a fost retras, gimnasta fiind găsită pozitivă

la controlul antidopping, deoarece i s-a administrat de către medicul echipei un medicament

antiinflamator pentru tratarea unei răceli banale de care a fost afectată. La data prezentă, substanţa

activă a acelui medicament este scoasa de pe lista substanţelor considerate ca doping la data

olimpiadei australiene. Important este faptul că în jurul anilor 1998-2002, Andreea Răducan a câştigat

7 medalii (5 medalii de aur, 2 de argint) la campionatele mondiale, şi mai multe de aur la

campionatele europene din acea perioada, fiind considerată după Nadia Comăneci, a doua stea de

primă mână a gimnasticii româneşti din toate timpurile.

Fig. 3.13. Andreea Răducanu (http://www.europafm.ro/&files/andreea-raducanu-la-poza-thumb-250-0-18.jpg

Desigur că izvorul de stele româneşti în gimnastica mondiala n-a secat. La Jocurile Olimpice

din 2004 de la Atena, Cătălina Ponor (Fig.3.14) a câştigat trei medalii de aur (dintre care una cu

echipa), iar la J.O. din 2008 de la Beijing, Sandra Izbaşa şi-a adjudecat medalia de aur la sol şi echipa

României pe cea de bronz. Gimnastica românească merge înainte.

Fig.3.14: Cătălina Ponor (http://4.bp.blogspot.com/_EGcXNsyxykg/TSRD2oLQARI/AAAAAAAAAng/qjbnWG7UQeE/s1600/2892336802_ed38d1ea74_o.jpg)

Nu putem încheia acest subcapitol referitor la gimnastica feminină românească, ce ne-a adus

faima în toată lumea, fără să-i amintim pe cei care le-au pregătit pe sportivele noastre. Este vorba de

cuplul Mariana Bitang şi Octavian Belu (Fig.3.15), antrenori emeriţi care din 1981 până în anul

2005 au pregătit şi supravegheat formarea şi lansarea gimnastelor noastre. În această perioadă echipa

României a câştigat 279 de medalii (106 aur, 86 argint şi 87 de bronz) la Jocurile Olimpice,

Campionatele Mondiale, Campionatele Europene şi la Cupele Mondiale. 39 sunt medalii olimpice, 75

mondiale, 78 europene, 61 la europenele de juniori şi 24 la Cupa Mondială. Octavian Belu a intrat în

cartea recordurilor ca cel mai de succes antrenor de gimnastică din lume. Are câştigate 16 medalii de

aur la Jocurile Olimpice, are 5 titluri mondiale şi 2 titluri europene cu echipa, precum şi numeroase

titluri individuale la aceste campionate. Pentru activitatea sa profesionistă, Octavian Belu a fost

distins cu numeroase decoraţii, distincţii şi onoruri atât în ţară, cât şi în străinătate. Printre acestea se

numără şi calitatea de membru de onoare al Comitetului Federaţiei Internaţionale de Gimnastică din

anul 2001. I s-a conferit titlul de Doctor Honoris Cauza din partea Universităţii Naţionale de

Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, începând cu anul 2011. Ce este foarte important, este faptul că

echipa Octavian Belu şi Mariana Bitang, după o pauză de cinci ani, a preluat din nou conducerea

lotului naţional de gimnastică feminină a României pentru a o pregăti în vederea participării la

Jocurile Olimpice de la Londra din anul 2012.

Fig.3.15: Mariana Bitang şi Octavian Belu (http://www.exclusivnews.ro/wp-content/uploads/2010/06/belusibitang.jpg)

O ultimă menţiune despre antrenorii români de gimnastică artistică feminină. Îl vom prezenta

în câteva cuvinte pe antrenorul de origine română Mihai Brestyan. Acesta îşi desfăşoară activitatea în

Statele Unite ale Americii la Burlington, Massachusetts, unde a fondat în 2001, împreună cu soţia sa

Silvia, Brestyan’s American Gymnastics Club. Printre sportivii legitimaţi şi antrenaţi de Mihai

Brestyan la acest club se numără Alicia Sacramone, numită gimnasta anului 2011 în SUA, şi Aly

Raisman, ambele membre ale selecţionatei olimpice a SUA. În palmaresul Aliciei Sacramone se

numără trei medalii de aur la campionate mondiale (2 individuale şi una cu echipa), trei de argint şi

trei de bronz şi o medalie olimpică de argint cu echipa la Beijing în 2008. Rezultatele elevelor spun

totul despre calitatea antrenorului. Nu degeaba Mihai Brestyan a fost numit antrenorul anului în SUA

în 2011.

Gimnastica artistică românească a avut de-a lungul istoriei sale foarte bune rezultate şi în ceea

ce priveşte gimnastica masculină. Începutul l-a realizat Dan Grecu (Fig. 3.16) care, în deceniul al 8-

lea din veacul trecut era considerat unul din cei mai valoroşi gimnaşti din lume. Astfel, la Jocurile

Olimpice din 1976 de la Montreal, a obţinut pentru România medalia de bronz la inele. În continuare

a avut foarte bune prestaţii la Campionatele Mondiale, Campionatele Mondiale Universitare şi la

Campionatele Europene. În anul 1974, a câştigat pentru gimnastica artistică românească prima

medalie de aur (atât la băieţi, cât şi la fete) la un campionat Mondial. În cariera sa, Dan Grecu a mai

adunat titluri europene, universitare mondiale şi a devenit, pentru gimnastica masculină românească

următoare, antrenorul coordonator al lotului naţional, care sub îndrumarea sa a obţinut importante

succese internaţionale la Jocurile Olimpice, campionatele mondiale sau europene.

Fig.3.16: Dan Grecu (http://media.photobucket.com/image/Dan%20Grecu%20photos/olsgimnastica/dangrecu1.jpg)

Sub îndrumarea lui Dan Grecu, lotul de gimnastică masculină al României a produs mari

performeri în gimnastica mondială. Doi dintre gimnaştii români ai ultimelor decenii au dominat chiar

scena mondială la aparatele la care s-au specializat. Primul în ordine cronologică este Marius Urzică

(Fig.3.17), dublu campion olimpic (Atlanta 1996 şi Atena 2000), colecţionar de încă două medalii,

una de argint şi alta de bronz la aceleaşi olimpiade. Marius Urzică a mai câştigat 5 medalii la

campionatele mondiale (4 aur şi una de argint), cât şi două medalii de aur la campionatele europene, a

fost etichetat ca specialistul incontestabil la aparatul cal cu mânere, aparat prin care, ani buni, şi-a

dominat toţi adversarii.

Fig.3.17: Marius Urzică: (http://1.bp.blogspot.com/-yPp3MKWgrXw/Tb5sANWQ4CI/AAAAAAAAIyo/g770VdcmyWw/s400/f159a_marius-urzica-111-agerpres-resize1.jpg)

Al doilea mare gimnast român, dacă nu ar fi avut atâtea accidente sau ghinioane, ar fi putut

intra cu siguranţă la loc de incontestabilă frunte în gimnastica artistică masculină mondială. Cu toate

accidentările suferite, Marian Drăgulescu (Fig.3.18), căci despre el este vorba, a adunat în cariera sa

în total 22 de medalii, dintre care 15 de aur, 2 de argint şi 5 de bronz. Ele au fost obţinute după cum

urmează: 3 la jocurile olimpice – una de argint şi 2 de bronz; 9 la campionatele mondiale – 8 de aur şi

una de argint şi 10 la campionatele europene – 7 de aur şi 3 de bronz. La unul dintre campionatele

europene (Ljubljana 2004) a câştigat în total patru medalii de aur: titlul continental la individual

compus, aur la sărituri, aur la sol şi aur cu echipa.

Fig.3.18: Marian Drăgulescu (http://news.bbc.co.uk/media/images/39478000/jpg/_39478063_marian_300.jpg)

La sărituri Marian Drăgulescu a intrat, deja, în istoria gimnasticii mondiale printr-o săritură

proprie de mare dificultate, care-i poartă numele şi reprezintă o piatră de încercare pentru cei ce au

adoptat-o la marile concursuri. În lotul României de gimnastică masculină se mai exprimă şi mulţi alţi

foarte buni gimnaşti, altfel echipa, la punctajul general, n-ar fi putut realiza clasificări de top sau chiar

a câştiga titluri continentale, ca la Campionatele Europene din 2004 de la Ljubljana. Unul din demnii

urmaşi ai marilor gimnaşti români este tânărul de 24 ani Flavius Koczi, care la campionatele

europene din anul 2011 a câştigat medalia de aur la sol şi pe cea de argint la individual compus,

trecând cu puţin pe lângă câştigarea titlului european suprem.

După cum foarte bine se poate vedea, în sportul supleţei, al eleganţei, al forţei şi al

inteligenţei, în general, deci în gimnastica artistică atât feminină, cât şi masculină, românii au dat

dovada valorii depline, clasându-se mereu printre primii din lume, dovedind astfel valoarea ridicată a

potenţialului lor de care mereu vorbim, dar mai ales îl şi dovedim.

3.5.8. Canotaj

Continuăm seria personalităţilor de excepţie, născute în România şi afirmate în lumea

sportului, prin prezentarea inegalabilului vâslaş, căpitan de flotilă, cuceritor al apelor lumii,

superstarul Ivan Patzaichin (Fig.3.19), de 4 ori campion olimpic şi de 8 ori campion mondial,

cucerind împreună cu colegii de echipă 30 de medalii în canoea sa vrăjită.

Fig.3.19: Ivan Patzaichin (http://sport20.ro/wp-content/uploads/2009/08/patzaichin-5.jpg)

Ivan Patzaichin a început destul de târziu sportul de performanţă, la aproape 18 ani, când a

părăsit ghiolurile nesfârşite ale deltei, fiind preluat la Clubul Dinamo de renumitul antrenor Gheorghe

Huţan şi fiind repede inclus în lotul olimpic pentru Mexic (1968). Aici a câştigat împreună cu Serghei

Covaliov, prima medalie olimpică de aur la canoe dublu. Ivan Patzaichin a participat, în continuare, la

încă patru Olimpiade, câştigând medalii de aur la trei dintre ele, ultima la Los-Angeles în 1984.

Dintre cele 9 medalii de aur câştigate de caiaciştii şi canoiştii români la Jocurile Olimpice

până în anul 1992, Ivan Patzaichin a fost coautor la 4.

Alţi vâslaşi celebri sunt Leon Rotman cu două medalii de aur la Melbourne în 1956

(deschizătorul de drum al canoiştilor români); Simion Ismailciuc, Dumitru Alexe şi Vasile Dâba - toţi

foşti campioni mondiali şi olimpici.

După abandonarea activităţii competiţionale, Ivan Patzaichin, absolvent al Facultăţii de

Educaţie Fizică şi Sport, s-a dedicat instruirii şi şlefuirii talentelor canotajului românesc. Bogata lui

experienţă şi consideraţia de care se bucură l-au propulsat în funcţia de vicepreşedinte al Federaţiei

Române de Caiac-Canoe şi de antrenor coordonator al lotului olimpic.

3.5.9. Tenis de câmp

Jocul de tenis a fost introdus la începutul acestui secol în ţara noastră de către studenţii români

întorşi de la studii din occident, prin înfiinţarea la Bucureşti şi Galaţi a primelor cluburi de tenis.

Primul campionat naţional s-a realizat în primăvara anului 1911, după care, tenisul s-a extins repede

în toată ţara. După Primul Război Mondial acest sport se practica în marile oraşe ale ţării, ba mai

mult, unii dintre primii jucători români evidenţiindu-se la concursuri peste hotare, de exemplu

Nicolae Mişu, câştigător în anul 1919 al câtorva concursuri pe Coasta de Azur.

În anul 1922 a fost instituit, oficial, Campionatul Naţional de tenis, iar un an mai târziu am

participat pentru prima oară la Cupa Davis. Rezultatele nu au fost prea încurajatoare până după cel

de-Al Doilea Război Mondial, când jucători talentaţi ca Gogu şi Marin Viziru, Tache Caralulis, fraţii

Bădin, Gheorghe Cobzuc, s-au remarcat în câteva meciuri internaţionale. Toţi aceştia au devenit,

ulterior, buni antrenori.

A trebuit să apară un Ion Ţiriac (Fig.3.20), sportiv polivalent, fost component al echipei

naţionale de hochei, ca să se vorbească, în turnee internaţionale, de valoarea tenisului românesc.

Împreună cu mai tânărul său coechipier venit foarte puternic din urmă, tandemul Ion Ţiriac-Ilie

Năstase (Fig.3.20) a urcat vertiginos în disputa pentru renumita salatieră de argint, jucând trei finale

ale acestei grandioase competiţii de tenis. În paralel, ambii jucători au participat la numeroase turnee

internaţionale, făcându-se remarcaţi în toate turneele de mare şlem. Acest cuplu are în palmares

câştigarea dublului la Roland-Garros în anul 1970.

Fig.3.20. Ion Ţiriac şi Ilie Năstase (http://media.realitatea.ro/multimedia/image/201106/w460/tiriac_nastase_45644900.jpg)

Rezultate de excepţie au fost obţinute de Ilie Năstase pe parcursul participării sale la marile

turnee, şi anume:

- locul întâi în clasamentul "Marelui Premiu FILT" (1971),

- finala la Wimbledon (1972),

- învingător la Forest Hills (1972),

- numărul 1 în clasamentul mondial în 1973, an în care a câştigat la Roland-Garros fără să

piardă nici un set.

Ilie Năstase a câştigat numeroase turnee ale Asociaţiei Tenismenilor Profesionişti (ATP),

printre care şi open-ul din Australia. Dintre turneele de mare şlem, i-a lipsit din palmares doar

Wimbledon-ul, la care a fost totuşi câştigător la dublu mixt, ajungând de două ori în finală la simplu.

O performanţă deosebită, care nu a mai fost realizată până în prezent de nici un alt tenisman a fost

câştigarea patru ani la rând a Turneului Campionilor, organizat cu participarea primilor opt jucători

din anul respectiv.

În opinia specialiştilor, meritul incontestabil al acestui mare campion a constat în modul său

novator de joc, în care fantezia şi imprevizibilul au evidenţiat marele său talent, imprimând, în

permanenţă, jocului său o notă de spectacol sportiv cu accente artistice, apreciat pe toate meridianele

globului. Terenurile pe care erau planificate în marile turnee jocurile lui Năstase erau pline încă

înainte de începerea partidei. La un moment dat, când în lume se vorbea despre România, se făcea

imediat trimitere la unul din marii ei sportivi, între care, pe lângă Nadia Comăneci, numele lui Ilie

Năstase era adesea pomenit, împreună cu fotbalistul Gheorghe Hagi (Fig. 3.21) şi el o mare figură a

sportului internaţional. Mai nou România îşi face spoturi publicitare apelând la aceste legende

sportive mondiale, despre care ştie toată lumea că sunt de origine română. Ei s-au afirmat ca

personaje de mare vârf în sportul mondial. Sportivii pomeniţi mai sus au făcut România cunoscută

în lume aşa cum nici o altă structură economică sau politică n-au reuşit până în prezent.

Fig.3.21 : Gheorghe Hagi (http://im.in.com/connect/images/profile/b_profile2/Gheorghe_Hagi_300.jpg)

După retragerea din activitatea competiţională a celebrilor tenismeni români, Ion Ţiriac şi Ilie

Năstase, au mai fost obţinute, în continuare, rezultate onorabile de către unii sportivi români, clasaţi

în permanenţă în topul primilor 100 jucători aflaţi în circuitul marilor concursuri internaţionale. Şi

mai important este faptul că echipa masculină de tenis de câmp a României se află aproape în

permanenţă în prima grupă valorică de 16 echipe ce participă la turneul anual al Cupei Davis.

Competiţia este eliminatorie, la ea sunt înscrise echipele din întreaga lume împărţite pe zone

geografice, câştigătoarea finalei este stabilită ca cea mai bună echipă de tenis masculin din lume.

După finală, se gravează numele finaliştilor pe faimoasa salatieră de argint oferită de creatorul

acestei competiţii în anul 1900 Dwight Filley Davis. De când există această competiţie (ea a fost

întreruptă ca şi J O, doar în perioada războaielor mondiale), România a jucat trei finale şi se află în

permanenţă aproape de vârful piramidei, totalizând un punctaj favorabil, ceea ce o clasează pe locul

17 din istoria întregii competiţii. Iată că şi în acest sport alb, al lumii bune din mişcarea sportivă

internaţională, românii se află acolo sus, lângă ceilalţi sportivi români, mereu prezenţi în rândul

primilor sportivi ai lumii. Şi în acest sport inventat de englezi, se dovedeşte că românii au un potenţial

biologic foarte bun.

3.5.10. Şah

Fără să avem pretenţia că am epuizat prezentarea marilor sportivi români, dar având

convingerea că cititorul îşi poate face singur o părere asupra potenţialului biologic al românilor

exprimat prin ceea ce se ştie că este sănătate fizică, care însă nu poate fi pusă în valoare fără

coordonarea pe măsură a sănătăţii mentale, prezentăm în încheierea acestui capitol rezultatele

realizate de-a lungul anilor de sportivii români angajaţi în ceea ce este cunoscut ca sportul minţii,

şahul.

Jocul de şah este foarte vechi, probabil de ordinul secolelor, nu se ştie precis când şi unde a

fost inventat. Se bănuieşte că autorii săi provin din zona Extremului Orient.

Nu se ştie exact nici când a pătruns jocului de şah în Ţările Române. Cercetarea lexicografică

şi istoriografică stabileşte faptul că, pe la 1700, în limba română figura termenul de "şatrandj",

sinonim cu pătrăţelele, denumire dată acestui joc practicat pe la curţile boiereşti şi la curtea

domnească (conform cu Nicolae Iorga, L. Seineanu, Emil Grigorovitza). În acest sens, pledează şi

pasaje din "Ciocoii vechi şi noi" de Nicolaie Filimon, de unde aflăm că beizadea Costache Caragea

era un jucător de temut.

Date mai exacte care atestă cunoaşterea şi practicarea sportului minţii în ţările române, sunt

legate chiar de scrierile marelui cărturar Mihail Kogălniceanu, sub a cărui pană apare la 1838, în

publicaţia "Alăuta Românească" referire la "giocul şatrange" şi "pravilele şahului". Anul 1872 este

socotit ca an foarte important în istoriografia şahului la noi în ţară, întrucât la Bucureşti apare prima

carte de şah în limba română - "Amiculu Jocului de Schachu, Theoreticu şi Practicu" de A. Albinu,

maestru de renume al vremurilor, cu un remarcabil palmares în turneele de şah. El este, de fapt,

primul concurent român câştigător al unui turneu internaţional, la Viena în 1891. A rămas în istoria

teoretică a şahului internaţional prin iniţierea unui sistem propriu de deschidere (1.d4d5 2.c4e5),

"Contragambitul Albin", inclus în repertoriul teoretic.

Primul club de şah din România a fost inaugurat la 1890, aici întâlnindu-se personalităţi ale

acestui joc provenite din rândul intelectualilor:- Dr. Teodorescu, generalul C. Schelitti, V. Costin; ale

artiştilor precum actorul M. Millo, muzicianul L. Wiest (fost partener de joc până în ultimul an de

viaţă al marelui poet Mihai Eminescu).

Câţiva dintre aceştia sunt imortalizaţi de condeiul bine ascuţit al lui I. L. Caragiale în schiţa

―Şah şi mat", publicată în 1898. Nume inconfundabile, ambianţă de neuitat. La acest club s-au pus

bazele practicării organizate a acestui joc, extins repede în toate zonele ţării, România acelor timpuri

încercând şi reuşind, în parte, să ţină pasul cu restul continentului, unde se înmulţeau marile turnee

internaţionale. În anul 1886 a fost organizat primul meci oficial pentru titlul mondial la şah, câştigat

de germanul W. Steinitz în dauna compatriotului său J. Zukertort.

Primul turneu de şah din ţara noastră a fost organizat în anul 1906 cu ocazia Expoziţiei

Generale Române de la Bucureşti. Doi ani mai târziu, ne vizitează cunoscutul jucător german Mieses,

care susţine mai multe partide amicale cu jucătorii autohtoni. Ca reper semnificativ al acestui turneu

se consemnează faptul că jucătorul român H. Gudju, cunoscut şi prin participarea sa la turnee

internaţionale, obţine o remiză în faţa campionului german la meciul de vârf, ţinut la Cafe de

Bulevard din capitală.

Răspândirea rapidă a jocului de şah pe tot teritoriul ţării, mai ales după Marea Unire din 1918,

a dat posibilitatea mişcării şahiste din România să se exprime încet-încet pe arena internaţională.

După mai multe participări ale jucătorilor noştri la turneele din vest cu rezultate variabile, în 1924, cu

ocazia Olimpiadei de la Paris se organizează şi un prim campionat internaţional la care jucătorii noştri

se clasează pe locul 12. La prima ediţie neoficială a Olimpiadei de şah din 1926, echipa ţării noastre

se clasează pe locul trei, este adevărat numai din 4 participante. Aceleaşi rezultate, mai modeste, sunt

realizate şi la celelalte Olimpiade din perioada interbelică. Importantă pentru concurenţii din ţara

noastră a fost participarea.

În paralel cu participarea jucătorilor români la turnee directe, Asociaţia Problemiştilor

Români, înfiinţată în 1937, are o rodnică activitate, câştigând locul 2 la campionatul mondial de

dezlegări de probleme de şah din 1937, ca 11 ani mai târziu, să cucerească titlul mondial la acelaşi

campionat.

Pe plan intern, pe lângă Campionatul Naţional (bărbaţi, femei, juniori şi junioare) care a intrat

în planul competiţional obişnuit, au fost organizate importante turnee internaţionale, recunoscute şi

realizate sub egida Federaţiei Internaţionale de Şah.

Ca o consecinţă a răspândirii considerabile a acestui joc, rezultatele nu au întârziat să apară,

prin afirmarea unor autentice talente ca Florin Gheorghiu - vicecampion mondial la juniori în 1961 şi

campion mondial de juniori în 1963. Acesta a devenit, ulterior, mare maestru internaţional şi jucător

în echipa naţională a României, contribuind din plin la obţinerea locului 6 (din 23 de echipe

participante) la Olimpiada de şah din 1978; a locului 5 la Olimpiada din 1984; a locurilor 4-5 la Cupa

Mondială de la Lucerna din anul 1985.

Printre laureaţii Campionatelor Mondiale de juniori se află şi talentatul Aurel Urzică,

câştigător al medaliei de bronz în anul 1969 la Stockholm.

O satisfacţie deosebită pentru mişcarea şahistă din România o realizează tinerii şi foarte tinerii

noştri şahişti, care în anul 1988 la Timişoara, în cadrul primei ediţii a "mondialelor" de copii şi

juniori, au cucerit 6 medalii, clasând România înaintea tuturor. Rezultatele tinerelor şahiste românce

sunt confirmate în 1990 de două junioare: Corina Peptan care este pentru a doua oară laureată cu aur

la categoria 12 ani şi Luminiţa Radu care cucereşte aurul la categoria 18 ani. Corina Peptan îşi

reconfirmă titlul la ediţia următoare, cucerind medalia de aur la categoria 14 ani.

Dovada răspândirii pe toate planurile a şahului la noi în ţară, dar mai ales dovada reală a

talentului şi puterii de concentrare în sportul minţii au realizat-o jucătorii noştri dedicaţi şahului prin

corespondenţă, care după o competiţie maraton de 4 ani, au câştigat în anul 1974 Cupa Latină. Un an

mai târziu, A. Anton va deveni, la egalitate de puncte cu rusul A. Waisman, campion european.

Rezultatele remarcabile ale şahiştilor români, concretizate prin puncte obţinute la marile

concursuri internaţionale, au făcut ca încă doi şahişti români să obţină titlul de mare maestru

internaţional, este vorba de maeştrii Victor Ciocâltea şi Mihai Subă. În ultimii 15 ani pe arena

mondială a şahului masculin s-a impus cu autoritate marele maestru internaţional Dieter Nisipeanu,

care la Campionatul Mondial Nord-American din 1999 a terminat pe locul 3-4. Şase ani mai târziu în

anul 2005 cucereşte titlul de campion european făcând o bună propagandă sportului minţii din

România, respectiv, odată în plus, a valorii ridicate a potenţialului biologic la români.

În paralel cu evoluţia băieţilor, o bună prestaţie pe plan internaţional au realizat-o fetele, care

au cucerit Olimpiadele de şah pe echipe: 5 medalii de argint şi 2 de bronz. În turneele individuale,

şahistele românce au fost, de foarte multe ori, printre câştigătoarele marilor concursuri internaţionale.

În 1982 Maria Pogorevici a câştigat turneul interzonal de la Tbilisi în faţa celor mai puternice

concurente din 10 ţări. În 1993, la Djakarta, Cristina Foişor se califică în faza interzonală în

întrecerile pentru titlul mondial de şah feminin.

Cea mai reprezentativă sportivă a şahului românesc, denumită şi „Regina Şahului Românesc‖,

o găsim în persoana marii campioane, singura mare maestru internaţional de şah din România

Elisabeta Polihroniade (Fig.3.22). Ea a reprezentat, la cel mai înalt nivel, şahul de la noi, participând

la 10 ediţii a Olimpiadelor de şah, la care a câştigat 5 medalii de aur. La 11 ediţii ale aceloraşi jocuri a

participat în calitate de arbitru internaţional. A fost, de asemenea, campioana Europei, este membră

de onoare în forul mondial de şah (F.I.D.E.) şi deţine funcţia de preşedinte al Uniunii Internaţionale

de Şah Şcolar.

Fig.3.22: Elisabeta Polihroniade (http://media2.gruprc.ro/photo/thumbs/225_500/022010/f6d85ce395b204e3c3957f1a0fb8a83e.jpg)

În anul 1931, în "Revista Română de Şah" (nr 1), marele cărturar Mihail Sadoveanu, şi-a

publicat următoarele reflexii; "Lângă ştiinţa pe care o respectăm, lângă arta pe care o iubim, trebuie

să adăugăm şi acest misterios joc născut din numere, gimnastică pură intelectuală, nobleţe

nevinovată, vis spumos al euforiei. E uşor de observat că există o legătură directă între starea

culturală a unui popor şi jocul de şah. Cu cât populaţia unei ţări e mai tristă economiceşte şi mai

înapoiată sub raport intelectual, cu atât şahul este mai puţin răspândit. Farmecul lui se adaugă unor

stări mai bune, e o răsplată a efortului generaţiilor".

Ce trebuie să înţelegem din aceste reflecţii? Că populaţia zilelor noastre se află într-o anumită

suferinţă? Probabil că da, dacă ne raportăm la rezultatele pe plan internaţional ale şahiştilor noştri din

ultimii 5-6 ani. Aceste rezultate nu au atins valoarea medie a celor obţinute de când reprezentanţii

noştri au ieşit pe eşichierul internaţional, dar această situaţie o înţelegem doar ca pe o stare de

moment care nu trebuie să ne alarmeze. Oricum, performanţele ridicate pe plan internaţional ale

şahistului Dieter Nisipeanu şi ale altora sunt o cotă de referinţă pentru şahiştii români.

Ultimele exemplificări ale valorilor individuale sportive româneşti, le prezentăm dintr-un

sport ce nu are nevoie suplimentară a fi catalogat ca sport de excepţie. La urma urmei, toate

sporturile, prin particularităţile lor specifice, au nevoie, pentru marea performanţă actuală, de o

deosebită calitate bio-mentală pentru cel ce se încumetă a-l practica. Totuşi alpinismul adună, pe

lângă calităţile necesare oricărui sportiv şi o mare doză de temeritate, aşa cum este nevoie şi pentru

neînfricaţii paraşutişti, sportivi care nu se bucură de foarte mare publicitate şi venituri băneşti

fabuloase, dar exprimă o mare doză de caracter, de tărie sufletească şi de implicare numai din

dragoste faţă de sportul ales, sport competitiv cu natura, cu alţi sportivi, dar în primul rând cu ei

înşişi. Prezentăm la urmă aceste minunate sporturi cu intenţia de a dovedi că, pe lângă rezultatele

revelatorii ale adulţilor români de-a lungul anilor, rezultate cu totul excepţionale le-au realizat şi

juniorii prinşi în aceste sporturi. În pofida declaraţiilor iresponsabile ale unor detractori de ocazie şi

de duzină, tineretul nostru este foarte capabil, foarte talentat şi foarte performant. Exemplele de mai

jos ne vor convinge de aceste calităţi şi ne asigură, pe viitor, o mare perspectivă.

3.5.11. Alpinism

Sportul în care omul se înfruntă cu muntele are reprezentanţi de seamă în România. Horia

Colibăşeanu este românul care a reuşit escaladarea a 6 vârfuri de peste 8000m fără oxigen: 2004: K2

(8.611 m); 2006: Manaslu (8.163 m); 2007: Dhaulagiri (8.167 m); 2009: Shishapangma Central

Summit (8.013 m); 2010: Annapurna (8.091 m); 2011: Makalu (8.481 m).

Crina "Coco" Popescu (Fig.3.23), este o alpinistă româncă de 16 ani care, la această vârstă

fragedă, este prima alpinistă din lume care a încheiat circuitul Seven Volcanoes ce presupune

escaladarea celor mai înalţi vulcani de pe cele şapte continente. Ea a făcut parte din prima echipă de

alpinişti care a urcat vreodată pe Mount Sidley, alături de Alex Abramov, Mario Trimeri şi Scott

Woolams. Crina este cea mai tânără alpinistă care a escaladat vârfurile Kilimanjaro - Uhuru Peak (la

14 ani) şi Carstensz Pyramid din Indonezia (la 15 ani). Ea s-a apucat de alpinism la vârsta de şase ani

şi jumătate, când tatăl său, Ovidiu Popescu, preşedintele Clubului Sportiv Montan Altitudine din

Râşnov, a luat-o într-o expediţie pe Vârful Omu.

Fig.3.23: Crina Popescu

(http://3.bp.blogspot.com/_ms7XqsC01QI/TScwepi4aaI/AAAAAAAABDA/Hf9XykxpoYg/s1600/Crina+Popescu.jpg)

Rezultatele deosebite ale alpiniştilor evocaţi mai sus au putut fi posibile întrucât, dragostea

pentru cucerirea muntelui a fost cultivată pe teritoriul României începând cu aproape două secole în

urmă. Cu toate că în ţara noastră, munţii nu depăşesc 3000 de metri, zăpada pe înălţimi nu este

veşnică, totuşi frumuseţea şi naturaleţea peisajelor au atras dintotdeauna pe amatorii de frumos şi, nu

în ultimă instanţă, pe temerarii care şi-au pus în gând să cucerească înălţimile, în orice condiţii, numai

pentru că ele există (maximă enunţată ca idee, pentru prima dată, de celebrul alpinist norvegian

Edmund Hillary, cuceritorul în anul 1953 a celui mai înalt munte de pe glob, a Everestului). Astfel în

1873, după model austriac, apare la Braşov primul club alpin. Cluburile se înmulţesc, mai întâi în

Transilvania, organizându-se în asociaţii, apoi aceste structuri apar şi în Muntenia, respectiv la Sinaia

în 1893 sub titulatura de Societatea Carpatină. În anul 1900 se construieşte pavilionul de pe vârful

Omul cu rol de a aborda mai uşor traseele din Munţi Bucegi. Imediat după Primul Război Mondial,

alpinismul iniţial de la noi se tehnicizează. Mulţi sufletişti, printre care legendarul Nicu Comănescu,

marchează trasee montane, bat primele pitoane pe versantele stâncoase şi efectuează, în timpul iernii,

trasee de creastă. În acest timp, în mod organizat, se fac schimburi de experienţă cu lumea bună a

alpinismului internaţional, vizitându-se şi efectuându-se ascensiuni, împreună cu colegii vestici, în

munţii central europeni şi pe dificilele traseele austriece.

După cel de-al II-lea Război Mondial, legăturile cu alpinismul vestic s-au întrerupt în favoarea

celui sovietic, după regulile căruia s-a organizat toată mişcarea alpinistă din România pentru o lungă

perioada de timp. Şi în aceste condiţii, alpinişti români din ce în ce mai numeroşi au atacat şi cucerit

celebrele vârfuri cu mult peste 5000 metri ai munţilor Pamir, din vechea Uniune Sovietică. Oricum,

alpinismul ca sport organizat s-a extins rapid şi în rândul amatorilor români ce şi-au propus ca

performanţă să realizeze ascensiuni pe cele mai înalte vârfuri ale impozantelor masive muntoase

cunoscute în întreaga lume. Succesele sunt foarte multe. La cele arătate mai sus, mai adăugăm pe a

unuia dintre cei mai tineri performeri români, pe cel al lui Alexandru Gava, care, la numai cei 26 de

ani ai săi are deja în palmares trei opt-miari în Munţii Himalaia. Alexandru Gava s-a făcut remarcat

pe data de 12 mai 2008, când în condiţii foarte dificile, a cucerit vârful Makalu de 8463 m din Munţi

Himalaia, stabilind astfel, o nouă premieră românească. Acest tânăr de 26 ani, pe lângă cei nici 18 ani

ai şi mai tinerei Crina Coco Popescu, intrată deja în panoplia marilor alpiniste ale lumii, constituie,

de fapt, valoarea incontestabilă a doi tineri alpinişti români ce se încadrează în rândul marilor alpinişti

ai lumi. Cei doi tineri alpinişti români, daţi spre exemplu dintre mult mai multe alte exemple

existente, dau la modul cert garanţia valorii potenţialului biologic românesc şi, în cadrul acestei

exprimări speciale, a capacităţilor umane şi asigură viitorul tot mai ascendent al alpinismului din

România.

3.5.12. Paraşutism

Paraşutismul, un sport al celor curajoşi care se înfruntă cu abisul având numai protecţia unei

fâşii de mătase este un alt domeniu în care românii se afirmă. Alexandru Nicolau (Fig.3.24) a crescut

printre avioane, ambii părinţi fiind paraşutişti, tatăl fiindu-i şi mentor. La 11 ani, avea parte de

primul său zbor singur, cu parapanta. La 12 ani a avut parte de prima săritură cu paraşuta în tandem,

alături de tatăl sau. Din 2007, Alex face parte din Lotul Naţional de Paraşutism şi, la prima sa

participare la Campionatul European de Paraşutism din Croaţia, a reuşit să se claseze pe poziţia a

treia. Evoluţia sa a fost una rapidă, în numai 2 ani reuşind să efectueze peste 1000 de salturi. În 2010,

Alexandru Nicolau a devenit campion mondial la juniori, în cadrul disciplinei precizia aterizării.

Fig.3.24: Alexandru Nicolau

http://www.redbull.com/cs/RedBull/RBImages/000/000/650/724/photo610x343a/Alexandru%20Nicolau%20Action.jpg)

Cititorul îşi poate da singur seama de dificultatea şi, în acelaşi timp, de măreţia acestui sport,

în care, sportivul este lansat din avion la o înălţime de mii de metri, putându-se ajuta la coborârea de

la mare înălţime spre punctul fix, dinainte convenit, numai cu ajutorul paraşutei. Sportivul, trebuie să-

şi manevreze cu abilitate traiectoria căzătoare liberă a paraşutei, aflată la discreţia curenţilor aerieni

folosindu-se de pârghiile sensibile ale firavului vehicul, în regim de foarte mare viteză, supus tot

timpul la imprevizibile erori. Coordonarea cu succes a acestei temerare încercări depinde numai de

calităţile deosebite ale concurentului, obligat fiind a se încadra, de fapt, în toate aptitudinile cu care

natura l-a înzestrat pe om. Şi în acest sport al măreţiei şi a dorinţei de vis a omului dintotdeauna de a

zbura, încă de la începuturile istoriei sale, românii au dovedit că sunt la foarte mare înălţime. Tânărul

român Alexandru Nicolau nu constituie o singularitatea în paraşutismul românesc. El confirmă şi

continuă rezultatele de excepţie al unei întregi pleiade de alţi predecesori paraşutişti români care s-au

remarcat în marile competiţii internaţionale.

De fapt, paraşutismul românesc sportiv constituie o continuare a paraşutismului militar

înfiinţat la începutul celui de al II-lea Război cu scopul de a întări capacitatea de apărare a ţării,

alături de valoroasa aviaţie militară română. Printre pionierii paraşutismului românesc, s-a evidenţiat,

în mod special, singurul paraşutist general român, basarabeanul Gh. Bartan, fost şi deţinut politic,

care în prestigioasa sa carieră, a instruit generaţii întregi de paraşutişti. Având această bază,

paraşutiştii sportivi români au participat la primul Campionat Mondial de Paraşutism Sportiv, ţinut în

Olanda, în anul 2008. Echipa României, folosind un echipament uzat moral (second hand), vechi de

18 ani, s-a clasat pe locul 9 din 14 ţari. Oficialii organizatori olandezi au apreciat temeritatea

sportivilor români, aflaţi ca dotare mult sub nivelul celorlalţi competitori şi i-au invitat pe sportivii

noştri a mai rămâne încă o săptămână în Olanda, pentru a participa la un stagiu de pregătire în

comun, în vederea tentativei de a doborî recordul european la lucru relativ pe cupolă. După o

săptămână de antrenament în comun, în care sportivii români au folosit paraşute de împrumut, 20 de

paraşutişti proveniţi din 6 ţări, printre care şi 4 români au doborât vechiul record european. Astfel,

românii, care nu beneficiau de tehnicile performante ale momentului, au fost alături de mai dotaţii lor

coechipieri în doborârea recordului european, mai mult prin capacităţile ce ţin de potenţialul lor

biologic. Acesta le-a dat astfel posibilitatea să realizeze performanţa sportivă de vârf, înscrisă apoi în

cartea recordurilor.

Pornindu-se de la paraşutism, în ultimi 50 de ani ai secolului trecut s-a dezvoltat un alt sport al

văzduhului, probabil, cel inspirat după anticul zbor al legendarului Icar - coborârea cu parapanta - un

mini semiplanor, care are sub aripi o bară de care este ancorat parapantistul şi care, cu mijloace

puţine tehnice, trebuie să manevreze direcţia parapantei împotriva curenţilor de aer, în aşa fel, ca el să

poată pluti cât mai mult în aer şi apoi să aterizeze unde doreşte, respectiv la punctele fixe, în cazul

concursurilor. Şi acest sport a prins repede printre amatorii români, care în condiţii de început, au

obţinut rezultate onorabile în confruntările internaţionale, ajungându-se până la a deţine şi un nou

record mondial. Astfel sportivul Marius Duţă, la data de 25 martie 2006 a reuşit să doboare recordul

mondial de lansare cu parapanta de la mare înălţime. Ziua de 25 martie a prezentat condiţii prielnice

de turbulenţă şi temperatură pentru ca Marius Duţă, împreună cu echipajul său, să urce cu balonul

până la altitudinea de 11.000 de metri, unde temperatura era de -70 grade, iar lipsa de oxigen acută,

motiv pentru care tot echipajul a trebuit să folosească instalaţiile pentru oxigen. Ascensiunea a durat

50 de minute, după care Marius a părăsit nacela balonului folosindu-se de un sistem special construit

pentru a permite largarea parapantei. Coborârea a durat 40 de minute, minute care au intrat în cartea

recordurilor. (Sursa de informare: www.knox.ro)

Cum, în timp ce rescriem această carte, apar multe alte noi rezultate de excepţie a sportivilor

români, nu ne putem abţine a le aminti. De exemplu în scrimă, sportul celor agili, inteligenţi, cu

foarte mare putere de concentrare, în care de-a lungul timpurilor români, au avut multe rezultate de

excepţie, aflăm cu bucurie că echipa feminină de sabie a României, după ce în anul 2010 a câştigat

titlul de campioană mondială, anul acesta la Sheffield a cucerit titlul de campioană continentală, fără

a pierde vreun meci în grupe sau la turneul final, învingând, pe rând, forţe ale scrimei mondiale

precum Franţa, Germania Ungaria şi Rusia, pe toate la scoruri concludente, aşa încât problema

câştigătoarei să nu poată fi pusă în discuţie.

Rezultatele realizate pe parcursul anilor pe plan sportiv, atât la sporturile individuale, cât şi la

cele pe echipe, în strânsă legătură cu inteligenţa competitorilor, dovedită şi în sportul minţii, şi, după

cum vom demonstra în capitolul următor, în strânsă legătură cu valorile intelectuale pe care le-a

produs neamul românesc, îndreptăţesc autorii acestei cărţi să creadă cu toată convingerea în

posibilităţile reale de recuperare pe toate planurile şi cât mai rapide a întregii societăţi româneşti.

Atâta vreme cât sportivii ţării noastre o clasează printre primele 10 ţări ale lumii, la

majoritatea sporturilor, atâta vreme cât sportivii noştri sunt tot mai solicitaţi să activeze în echipe

străine, atâta vreme cât se vorbeşte tot mai mult de metodele româneşti de pregătire (peste o sută din

antrenorii români activând peste hotare) şi atâta timp cât avem peste 70 de reprezentanţi în

organismele sportive internaţionale, avem dovada clară a existenţei indubitabile a unui potenţial

biologic sănătos în populaţia României

Capitolul 4

VALOAREA INTELECTUALĂ.

4.1.Scriitori

Conform cu Anuarul Statistic al României pentru anul 1998 (p. 110), între 31 şi 17 mii de

cetăţeni români au emigrat anual în alte ţări în perioada 1992 - 1997. Deci, conform datelor oficiale,

numai pe parcursul a cinci ani, România a pierdut echivalentul populaţiei unui sfert de judeţ de talia

judeţului Arad, sau a unui oraş de peste 100.000 locuitori, de exemplu Baia Mare sau Piteşti. Dintre

aceştia, peste două treimi sunt de naţionalitate română, în proporţii egale bărbaţi şi femei, peste trei

sferturi având vârsta medie sub 41 de ani. Nu avem relaţii privind pregătirea lor profesională, de

unde şi dificultatea de a trage concluzii asupra hemoragiei masive de forţă de muncă bine pregătită

profesional pe banii contribuabililor noştri, sau de inteligenţă românească plecată pe gratis din ţară

pentru a o folosi şi exploata alţii, fără să facă pentru asta vreo investiţie.

Conform cu surse de informaţie mai recente (Anuarul Statistic al României 2009) raportul

dintre emigranţi şi imigranţi în ultimii 10 ani se pare ca s-a îmbunătăţit, întrucât între ani 2000 şi 2008

au părăsit ţara 99.286 de cetăţeni şi au intrat 67.233 persoane din diferite ţări ale lumii. Mai mult,

între anii 2007 şi 2008, au intrat cu 1291 de persoane mai mult faţă de cele care au ieşit.

Întrucât în acest capitol vom discuta despre valoarea intelectuală a societăţii româneşti, a cărei

capacitate poate fi cuantificată doar prin comparaţie cu vârfurile altor societăţi, vom încerca să

demonstrăm cele dorite prin evocarea figurilor reprezentative ale culturii româneşti care s-au afirmat,

mai întâi pe plan intern, fiind apoi recunoscute şi pe plan internaţional, atunci când acestea, dintr-un

motiv sau altul au trebuit să se stabilească în alte ţări, mai ales în ţările cu grad de cultură foarte

ridicat. Faptul de a-ţi schimba limba maternă cu una de adopţie, în care să te şi exprimi la un nivel

spiritual cel puţin egal cu al culturii respective, denotă o mare performanţă. Mergând şi mai departe,

mai mulţi intelectuali români au completat şi schimbat, prin valoarea lor, unele orientări în domeniile

în care s-au exprimat. Acest lucru demonstrează, o dată în plus, potenţialul intelectual al celor născuţi,

crescuţi şi formaţi în România.

Evocarea personalităţilor culturale româneşti, care s-au afirmat peste graniţe, nu anulează cu

nimic din valoarea creatorilor din orice domeniu al culturii, care au rămas acasă. Există un proverb

românesc care spune că "nimeni nu este profet în ţara lui". Vom ilustra această zicală cu intenţia de a

demonstra că inteligenţa românească nu este mai prejos decât cea străină. Ea doar trebuie, mai întâi,

recunoscută la ea acasă şi folosită judicios în favoarea tuturor românilor.

Chiar în condiţiile în care au scris în altă limbă decât cea maternă, scriitorii români care au

ales exilul sau au fost obligaţi să emigreze, au reuşit să recupereze handicapul de limbă şi să se afirme

la întreaga lor valoare pe teritoriul unor puteri culturale străine, deja recunoscute pe plan internaţional

şi chiar mondial.

Desigur, valoarea literară a celor rămaşi acasă este incontestabilă, ea fiind confirmată de

criticii de specialitate, recunoscută cu ocazia seminariilor internaţionale organizate la noi în ţară, prin

participarea scriitorilor noştri la întrunirile externe, cu ocazia diferitelor schimburi aflate în programul

cultural internaţional, a programelor de cooperare culturală dintre creatorii ţării noastre cu literaţii din

alte ţări, şi, mai ales, prin traducerea scriitorilor noştri în limbile de mare circulaţie internaţională sau

regională.

Unii din scriitorii noştri sunt laureaţi ai unor prestigioase premii internaţionale, iar alţii, ca

Zaharia Stancu şi Lucian Blaga, au fost nominalizaţi la timpul potrivit pentru Premiul Nobel. Nu

aceasta este problema şi nu avem nici o îndoială asupra valorii scriitorilor noştri, atunci când operele

geniale ale lui Eminescu sunt cunoscute în toată lumea sau când piesele de teatru a le lui Caragiale se

joacă pe mai toate scenele teatrale ale lumii.

Ca şi în sportul mondial, în lumea artistică, culturală sau ştiinţifică internaţională se vorbeşte

mereu de realizările excepţionale ale unor români care, dacă rămâneau în ţară, nu ar fi avut

posibilitatea să se afirme şi să fie recunoscuţi la întreaga lor capacitate. Cel mai elocvent exemplu îl

constituie cei trei laureaţi ai Premiului Nobel născuţi în România: Elie Wiesel (Fig.4.1), George

Emil Palade (Fig.4.2) şi mai proaspăta laureată Herta Müller (Fig.4.3), care s-au impus numai după

ce s-au stabilit, au lucrat şi s-au afirmat, fiind bine cunoscuţi în străinătate.

Fig.4.1: Elie Wiesel

(http://www.balkanstudies.org/sites/default/files/Elie%20Wiesel.jpg)

Fig.4.2: George Emil Palade

(http://romania-on-line.net/photos/PaladeGeorgeE.jpg)

Fig.4.3: Herta Müller

(http://img.timeinc.net/time/daily/2009/0910/herta_1008.jpg)

Prezentăm, în continuare, personalitatea câtorva dintre marii scriitori, odată cu ceea ce a fost

noutate sau specific în creaţia lor. Folosim ca sursă de informaţie, (preluând şi citate) lucrarea

"Scriitori de origine română în alte literaturi" publicat de către Nicolae I. Nicolae (coord.) în

Literatura română, Craiova, Ed. Sarmis, 1997.

Scriitori de origine română s-au afirmat în alte literaturi încă înaintea primelor atestări ale

scrisului în limba română. Începutul l-au făcut, cu multe secole în urmă, Nicetas Remesianul, Ioan

Casian şi Ioan Tomiţanul cu scrieri în limba latină, limbă de circulaţie internaţională în Evul Mediu şi

chiar până aproape de zilele noastre. Tot în latină au scris Nicolae Olahus, Miron Costin şi Petru

Movilă cu gândul că ideile lor pot fi mai uşor răspândite în această limbă.

Cam în acelaşi timp, Dimitrie Cantemir impresiona întreaga Europă prin erudiţia studiilor

sale de istoriografie culturală, a scrierilor sale muzicale, rămase posterităţii ca importantă sursă de

documentare.

În ultimele două secole, o mulţime de scriitori de origine română s-au stabilit în ţări cu mare

putere culturală, scriindu-şi opera în limba ţării de adopţiune şi în paralel şi în limba română,

reprezentând adevărate focare de cultură pentru emigraţia românească, creaţia lor devenind, ulterior,

parte integrantă a patrimoniului naţional românesc şi al culturii universale.

Exemplul cel mai elocvent îl constituie şcoala de la Paris, în care creatorii români au fost

foarte numeroşi, ei abordând proza, poezia, eseul, dramaturgia, critica, istoria şi teoria literară,

filosofia etc. Dintre aceştia Emil Cioran şi Eugen Ionescu impunându-se net, în fruntea grupului

românesc, devenind apoi vârfuri şi deschizători de drum în cultura universală.

Încă înainte de cristalizarea diasporei culturale române de la Paris, o mulţime de scriitori

români au făcut carieră în Franţa, printre care la loc de frunte se situează Elena Văcărescu (1864-

1947). ...‖Ea şi-a împlinit în Franţa atât vocaţia literară, cât şi pe cea patriotică. A fost poetă şi

prozatoare, dar şi "ambasadoarea sufletului românesc". A reprezentat România la Liga Naţiunilor şi a

ilustrat liric spiritualitatea românească, evocând prin scrierile sale un întreg univers rural cu o

atmosferă patriarhal-idilică, obiceiuri străvechi, atrăgătoare şi misterioase.‖

...‖Poezie, proză şi memorialistică scrie, tot în franceză, Martha Bibescu (1886-1973) ale

cărei creaţii cunosc celebritatea internaţională, apreciate fiind de Rainer Maria Rilke, Anatole France,

Paul Claudel, Marcel Proust sau la noi, de Mihail Sadoveanu ori Vasile Pârvan. Romanul "Isvor, le

Pays des Saules" porneşte ca şi în scrierile Elenei Văcărescu, de la experienţa românească a autoarei,

constituindu-se într-o minunată frescă a vieţii de la ţară, cu tot ce are ea specific în folclor, obiceiuri,

tradiţii, realităţi. Romanul, tradus repede în engleză, spaniolă şi română, a fost premiat de Academia

Franceză şi i-a adus autoarei elogii din partea unor personalităţi din ţară şi străinătate.

...Unic în felul său, este volumul "Au bal avec Marcel Proust", în care se regăsesc elemente de

literatură memorialistică (evocări, portrete), dar şi consideraţii interesante privind creaţia şi biografia

celebrului scriitor francez. Stilul elegant, acurateţea interpretărilor şi libertatea de exprimare au făcu

ca volumul să fie considerat drept cea mai valoroasă lucrare a autoarei‖.

... Peter Neagoe (1881-1960) părăseşte ţara la cumpăna dintre veacuri, debutând târziu, la 51

de ani, probabil datorită unei conştiinţe literare în care se confrunta nevoia de reflectare (dar şi de

recuperare) a oamenilor şi locurilor natale şi convingerea că numai stăpânirea perfectă a limbii

engleze, limbă de adopţiune, îl poate sluji. În ansamblu, universul operei lui Peter Neagoe este cel al

satului ardelean, apropiat ca viziune de linia Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu, Pavel Dan.

Autobiograficul se îmbină cu ficţiunea, pentru a realiza imaginea unei comunităţi arhaice şi

complexe, cu individualităţi tipice, dar memorabile. Romanul "A time to keep", tradus şi în

româneşte, ilustrează convingător lumea operei lui Neagoe; pitorescul şi vigoarea, implicarea

"intelighenţiei" în viaţa satului, dorinţa de emancipare prin formarea intelectuală a tinerimii, toate

ţinând de o anumită matrice spirituală, sunt viguros reactualizate într-o engleză sobru şi elegant

folosită.‖

...‖Prietenia, libertatea, bucuria de a trăi şi a admira spectacolul lumii sunt coordonatele pe

care Panait Istrati (1884-1935) şi-a organizat întreaga viaţă şi care, apoi, au trecut ca teme literare în

creaţia sa. Biografia tumultuoasă l-a singularizat în perioada interbelică, l-a transformat într-un

personaj fie admirat, fie contestat. Talentul narativ şi exotismul lumii operei sale i-au asigurat

succesul rapid, dar i-au creat şi imaginea unui povestitor înnăscut, la care instinctul generează creaţia,

nu programul estetic propriu. Mitul vagabondului sinucigaş la Nisa, descoperit datorită unei scrisori

adresate lui Romain Roland, salvat ca prin miracol şi încurajat să creeze de către autorul lui "Jean

Cristophe" a dăinuit mai bine de 50 de ani, până la apariţia importantului articol al lui Mircea

Iorgulescu, "Spre alt Istrati" (1986).

De fapt, în momentul "descoperirii" de către Romain Rolland, Istrati avea experienţa scrisului

(în româneşte), căpătată în presa socialistă de la începutul secolului. Aceeaşi implicare, emoţie şi

revoltă se constată şi în incendiarele sale reportaje, ca şi în opera beletristică de mai târziu.

...Strigăte de mânie şi durere străbat rândurile eseului "Spovedanie pentru învinşi" (violentă

critică la adresa comunismului sovietic, care l-a transformat în ochii opiniei publice din "comunist

periculos" în "agent al siguranţei")... Personajul-liant al creaţiei lui Istrati este autobiografic şi,

împreună cu celelalte personaje din povestirile sale, contribuie la formarea unui anume profil moral.

Câteva din personajele istratiene sunt memorabile prin forţa şi talentul cu care sunt realizate. Între

acestea se detaşează Codin, uriaşul cu suflet de aur, dar care nu suportă nedreptăţile care se abat

asupra lui din cauza urâţeniei şi forţei sale herculeene... Arta prozatorului ar putea fi uşor evidenţiată

urmărind modul cum se reorganizează într-o structură unitară şi originală motivele baladei populare

în "Chira Chiralina" reprezentând un întreg, care preia şi depăşeşte conţinutul baladesc... În sfârşit,

Panait Istrati se dovedeşte un peisagist de excepţie în evocarea Brăilei, a celebrei sale Bălţi, a

Bărăganului, a căror poezie o surprinde în pagini memorabile. Un tulburător trist optimism, o

încredere desăvârşită în prietenie, o frenezie a trăirii plenare a clipei, fac din opera lui Istrati o

expresie unică, irepetabilă a spiritului românesc. S-a vrut şi a reuşit să fie, un "cetăţean al lumii"

mereu în căutarea frumosului ascuns de mizeria unei societăţi ancorate în convenţionalism şi

indiferenţă‖.

Unul din cele mai citite romane din lume, scrise în perioada postbelică, tradus în toate limbile

de mare circulaţie, carte care a şi fost ecranizată într-o distribuţie cu mari stele ale cinematografiei

mondiale (în rol principal Antonin Quinn), este "Ora 25", de Constantin Virgil Gheorghiu.

Scriitorul român, stabilit după al doilea război mondial la Paris, are o prolifică activitate de

romancier. El rămâne, în opinia unor critici de la noi şi din lume, precum şi în memoria cititorilor,

mai mult cu această carte, datorită oportunităţii apariţie ei într-un moment, mai favorabil ca niciodată

documentului românesc. Sursa de informaţie privind succesul acestei cărţi şi referirile asupra

autorului le-am extras din cartea lui Cornel Ungureanu: "Mircea Eliade şi literatura exilului" apărută

în editura Viitorul Românesc - Bucureşti 1995. Redăm în continuare pasaje din această lucrare.

...‖În opinia domnului Ungureanu, romanele de succes ale războiului erau, până la el (Ora 25),

de stânga. Elogiau rezistenţa armatelor sovietice eliberatoare şi aliate, comuniştii. Anii războiului rece

îl descopereau pe cititorul de roman supus tirului propagandistic al unei literaturi foarte bine

organizate în favoarea ideologiei comuniste.

―Ora 25‖ este un roman care îi vorbeşte cititorului occidental despre masacrele inimaginabile

ale comuniştilor care au pus mâna pe putere în răsărit, despre crimele sovieticilor, mai cumplite decât

le bănuia orice gazetă a dreptei. Dar cartea pătrunde şi într-un teritoriu tabu: acela al pactizării

"aliaţilor" împotriva omului inocent. ―Ora 25‖ este o carte despre represiunea brutală a învingătorului.

Fiind vorba despre România asasinată - ―Ora 25‖ coalizează toată emigraţia românească în

bătălia pentru lansarea cărţii. Volumul este tradus în franceză de către Monica Lovinescu şi salutat de

către Mircea Eliade. Din limba franceză, romanul „Ora 25„ a fost repede tradus în limbile de mare

circulaţie, devenind aşa cum am amintit o carte de foarte mare succes.

Evenimentul depăşeşte cu mult semnificaţia pe care o poate avea o manifestare culturală

românească peste graniţe, cât ar fi ea de strălucită, întrucât Constantin Virgil Gheorghiu este scriitor

român, care a scris şi scrie româneşte, succesul lui în străinătate se răsfrânge asupra întregii literaturi

române ca atare. C. V. Gheorghiu prezintă o Românie şi o Europă Centrală sfârtecate de cea mai

implacabilă contemporaneitate: războiul, persecuţiile de tot felul, eliberarea. Ceva mai mult, ―Ora 25‖

anticipează chiar tragedia, care nu este contemporană, dar pe care umilirea crescândă a omului o lasă

de pe acum să se întrevadă.

Pentru Mircea Eliade, apariţia „Orei 25‖ înseamnă mai mult decât un eveniment literar.

Înseamnă, în primul rând, o judecată românească, făcută de un român, asupra societăţii şi istoriei

contemporane, în condiţiile de exprimare, încă liberă, a românilor din exil.

Roman popular, ―Ora 25‖ este o carte eficientă, devine repede un best-seller al deceniului şi al

momentului postbelic. Marii scriitori, filosofi, oameni politici glosează pe marginea ei. În capitolul

Provinciile romanului din a sa Istorie vie a literaturii franceze, Piere de Boisdeffre putea, peste vreo

două decenii să încheie un ciclu al receptării cu observaţia: "Războiul rece i-a dat public lui Virgil

Gheorghiu posibilitate să devină profetul apocaliptic al Orei 25".

După peste patru decenii de la apariţia romanului ―Ora 25‖, cartea este citită cu acelaşi interes,

numai că, pentru cititorul de acum, înseamnă nu numai un document, ci şi o depoziţie, implicându-i,

într-un fel sau altul, pe toţi cei ce au luat decizii politice în anii 1940-1945. Constantin Virgil

Gheorghiu a realizat un documentar al realităţilor din centrul şi estul european din anii războiului.

Între romanele documentare ale anilor 1945-1950, romane care ocupă un loc important în orice istorie

a literaturii europene, ―Ora 25‖ îşi propune să ofere cititorului occidental şi imaginea unei Românii

neobişnuite.‖

- Emil Cioran (Fig.4.4) este prezentat de către George Călinescu în a sa "Istoria Literaturii

Române" la grupul - noua generaţie - ca un elev şi continuator al filosofului Nae Ionescu, alături de

alte personalităţi de frunte ca Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian,

Petre Comarnescu, toţi scriitori de dreapta, consideraţi pe vremea comunismului ca decadenţi sau

foşti legionari, care o foarte lungă perioada de timp nu au fost recunoscuţi sau tipăriţi în România.

Fig.4.4: Emil Cioran

(http://www.bucovine.com/fr/photos/Emil_Cioran.)

Personalitate greu de fixat într-o definiţie, filosof dominat de o fire de artist, prezenţă

copleşitoare prin intensitatea trăirii ideilor, Emil Cioran este autorul unor vaporoase eseuri filosofice

în care continuă pe un ton mai exaltat ideile maestrului său. Cioran a rămas în istoria literaturii

noastre prin scrierile sale de mare faimă: Pe culmile disperării, Bucureşti, 1934; Schimbarea la faţă a

României, Bucureşti, 1936 (ediţie revizuită în 1990); Cartea amăgirilor, Lacrimi şi sfinţi, Bucureşti,

1937 şi Amurgul gândurilor, Sibiu, 1940. În acelaşi timp, Emil Cioran a colaborat la revistele

"Gândirea", "Vremea", "Floarea de foc", "Calendarul", "Revista de filosofie" şi "Convorbiri literare",

publicând într-un stil rafinat, articole pline de eleganţă, cu accente uneori pesimiste, articole ce

prefigurau viitoarea sa orientare filosofică nihilistă.

Emil Cioran este adeptul convingerii că popoarele mici n-au ideal mesianic, deci, nici o

cultură pe măsură a susţine acest ideal, de aceea aceste popoare nu pot intra uşor în circuitul mondial

al culturii. Oricât de mare ar fi valoarea unui cărturar, ea rămâne necunoscută marelui circuit de

valori, în cazul în care el nu depăşeşte hotarele ţării. De aceea, după ce a ajuns la Paris în anul 1937,

în calitate de bursier al Institutului Francez din Bucureşti pentru a-şi susţine teza de doctorat, el îşi

continuă studiile, frecventând timp de mai mulţi ani cursuri de filosofie, estetică, istorie literară la

Universitatea Sorbona.

După 1945, Emil Cioran se stabileşte definitiv la Paris, îşi părăseşte limba maternă şi ia

hotărârea să scrie numai în franceză (pentru a se elibera de propriul său trecut), suportând rigorile

acestei limbi. Pornind de la informaţiile acumulate în aproape 10 ani de viaţă pariziană Cioran şi-a

format păreri filozofice proprii pe care le-a expus în numeroase studii, articole şi cărţi de specialitate

impresionând şi chiar şocând lumea culturală pariziană şi internaţională.

Astfel, Emil Cioran, la fel ca şi Eugen Ionescu, s-a realizat şi lansat desăvârşit în sânul

literaturii franceze. Prin scrierile sale anterioare în limba română, Emil Cioran aparţine, în acelaşi

timp, literaturii române. Prin numeroasele traduceri în limbi de circulaţie internaţională, Emil Cioran

devine, pe drept, o personalitate marcantă a culturii universale.

Opera pariziană a lui Emil Cioran cuprinde următoarele lucrări:

1. Precis de descomposition (Paris 1949), tradusă în româneşte în anul 1992 sub titlul ―Tratat

de descompunere‖.

2. Syllogismes de l'emertume (Paris 1952), tradusă în româneşte în anul 1992 sub titlul

―Silogismele amărăciunii‖.

3. La tentation d'exister (Paris 1956), tradusă în româneşte în anul 1992 sub titlul ―Ispita de a

exista‖.

4. Histoire et utopie (Paris 1960) tradusă în româneşte în 1992 sub titlul ―Istorie şi utopie‖.

5. La chute dans le temps (Paris 1964).

6. Le mauvais demiurge (Paris 1969).

7. De l'inconvient d'etre ne (Paris, 1973).

8. Ecartelement (Paris, 1979).

9. Exercises d'admiration (Paris, 1986).

10. Aveux et anathemes (Paris, 1987).

11. Eseuri, 1988.

12. Revelaţia durerii, 1990.

13. Indreptar pătimaş, 1991.

14. Singurătate şi destin, 1992.

Emil Cioran s-a desăvârşit, astfel, în limba franceză, fapt adeverit prin aceste titluri, rămânând

un scriitor al limbii române, am spune şi al conştiinţei româneşti, prin ultimele sale scrieri realizate în

gândirea şi limba sa maternă. Tragismul predominant al majorităţii lucrărilor sale poartă amprenta

bine înrădăcinată a spiritualităţii româneşti, a împăcării cu sine însuşi, creând o estetică chiar din

suferinţă.

După cum îl caracterizează Nicolae I. Nicolae, Emil Cioran ―revenea mereu asupra

preocupărilor sale filosofice, consolidându-şi un mod particular de afirmare a ideilor ce au evidenţiat

nu o dată originalitatea poziţiei sale de "estet al disperării"‖.

Încheiem prezentarea marelui scriitor şi filosof român, deja intrat definitiv în circuitul de

valori al culturii universale, prin propriile lui reflecţii redate pe postfaţa cărţii "Pe culmile disperării"

(Editura Humanitas, Bucureşti, 1990):

"Oricât m-aş fi zbătut eu în această lume şi oricât m-aş fi separat de ea, distanţa între mine şi

ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibilă. Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o

finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal,

varietatea de forme a existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încântări şi tristeţi".

Eugen Ionescu (1909-1995) (Fig.4.5) este unul din cei mai mari dramaturgi ai secolului

nostru, deschizător al unei noi direcţii în dramaturgia contemporană: teatrul absurdului, care-şi

propune o nouă viziune asupra realităţii, reconsiderând concepte bine fixate în tradiţia culturii

europene.

Fig. 4.5: Eugen Ionescu

(http://volokh.com/sasha/ionesco.jpg)

Cum trăim într-o lume absurdă, anapoda, care nu se supune întotdeauna rigorilor logicii, este

imposibil ca în teatru să nu se reflecte această stare de fapt, ca acesta să nu sufere transformări care să

surprindă condiţia tragică, până la absurd, a omului contemporan. Eugen Ionescu a lansat şi susţinut

aceste idei în celebrele sale piese: ―Cântăreaţa cheală‖, ―Lecţia‖, ―Scaunele‖ şi, mai ales, în

―Rinocerii‖.

Depăşind un cadru etnic şi o epocă, teatrul lui Eugen Ionescu marchează o adevărată revoluţie

în dramaturgie, oglindă a unei întregi civilizaţii omeneşti intrate în derivă, în confuzie. Noţiunea de

timp este redată într-o clipă dilatată sau într-o secvenţă mereu şi mecanic reluată. Spaţiul este

convenţional, lipsit de amprenta personalităţii celui ce-l organizează; titlul este gratuit în ―Cântăreaţa

cheală‖, neutru în ―Lecţia‖, în ―Scaunele‖ şi simbol, în ―Rinocerii‖.

Încă din prima sa perioadă de creaţie, din jurul anilor 1930, pe când era încă în ţară,

aparţinător, alături de Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Petru

Ţuţea, al generaţiei scriitorilor de excepţie formată sub influenţa lui Nae Ionescu, Eugen Ionescu a

cultivat spiritul de frondă, nihilismul şi afirmata ieşire din cadrul tipic al evoluţiei culturii româneşti.

În majoritatea scrierilor publicate în acea perioadă, în ţară, se resimt aceste tendinţe, exprimate, mai

târziu, din plin, în creaţia sa dramaturgică, a teatrului absurdului.

Ca personaj de vârf al dramaturgiei mondiale a secolului nostru, Eugen Ionescu nu a uitat că

este român, că este produsul unei şcoli de creaţie dramaturgică românească, recunoscându-l ca

maestru pe Ion Luca Caragiale. Astfel încât, evocarea în continuare a marelui dramaturg român, ale

cărui piese satirice şi caustice la adresa năravurilor umane se joacă în continuare în marile teatre de pe

toate meridianele lumii, nu este întâmplătoare. Sursa de informaţie fiind Wikipedia

Ioan Luca Caragiale (Fig.4.6) S-a născut în ziua de 1 februarie 1852 în satul Haimanale care-

i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei.

Fig.4.6: Ioan Luca Cargiale

(http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale)

Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.

Gheorghe din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din

Ploieşti. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar în 1868

a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti.

Viitorul mare clasic, a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel‖ din Ploieşti. Singurul

institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil

Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul

Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost

fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor şi şef de trupă. În

1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care,

fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să

abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire

obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la

Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul

poet, debutant la Familia, era sufleur şi copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit

sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. Din 1873 până

în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car şi Policar (Şarla şi

ciobanii, fabulă antidinastică). S-a născut, prin urmare, autorul satiric, însă, prin sacrificarea poetului

liric, căruia îi va supravieţui, ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.

În 1889, la 7–8 ianuarie s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly.

Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana şi Agatha, care se sting de timpuriu. La 3

iulie 1893 i se naşte un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În

1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a

exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie a avut o încercare de

a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14

martie s-a stabilit definitiv la Berlin.

Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna

octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată

Curiozităţi. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista

Ghimpele, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car şi Policar, în care sunt

vizibile vioiciunea şi verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea poemei Versuri în

Revista contemporană de la 1 octombrie 1874. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei,

numele lui Caragiale a apărut trecut printre scriitorii care formau „comitetul redacţional”. Un

moment esenţial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei

pagini de poezie semnate I.L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă şi l-a revendicat, însă, de la apariţia

bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai

şi iunie 1877, Caragiale a redactat singur şase numere din „foiţa hazlie şi populară”, Claponul. Între

anii 1876 şi 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independenţă, a fost conducător al ziarului

Naţiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franţa -

1907, Bucureşti). În această perioadă a apărut şi Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici

scurte şi cuprinzătoare, a fost suprimat după numai şase săptămâni. Punându-şi în practică experienţa

gazetărească de până acum, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă,

publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Naţional se

prezenta, în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.

Între anii 1878 şi 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman şi Slavici. La 1

februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida faţă cu

reacţiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu

şi să citească din scrierile sale. La Iaşi, a citit O noapte furtunoasă într-una din şedinţele de la

Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paşte, în 1879, se

afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, cu decret regal,

revizor şcolar pentru judeţele Suceava şi Neamţ. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripţia

Argeş - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentaţie a operei bufe Hatmanul Baltag,

scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la şedinţa Junimii, în prezenţa lui

V. Alecsandri.

În 6 octombrie, însoţit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare

pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezenţa reginei, a avut loc prima reprezentaţie a Scrisorii pierdute,

bucurându-se de un succes extraordinar.

Din iunie 1885 şi-a început seria articolelor literare şi politice la Voinţa naţională, condusă de

A. D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole

politice şi literare la ziarul junimist Constituţionalul, sub semnătura C. şi cu pseudonimele Falstaff,

Zoil, Nastratin şi Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentaţia comediei D-ale Carnavalului,

premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion şi Luca la revista umoristică Lumea veche. La

Ziua a scris articole politice şi un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896,

Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice şi în Timpul şi-a publicat piesele de

teatru. Când Slavici şi Coşbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre

principalii colaboratori. Din 1895 şi până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca,

Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură şi artă românească,

Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul,

Românul, Convorbiri. Din 1899 a susţinut la Universul seria de Notiţe critice, care a oferit materiale

volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Naţional, de la 19 noiembrie 1899, a indispus

comitetul teatral din care el însuşi făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907,

sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale şi-a

asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei pentru

îndreptarea tuturor relelor.

Colaborarea susţinută în presă, de la publicaţiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de

participare la Junimea, Convorbiri critice şi Viaţa românească, după 1900, Timpul, Constituţionalul,

Epoca), dar şi în publicaţii mai obscure. cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au

apărut Cănuţă, om sucit şi La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri

publiciste precum reportajul şi interviul, articole politice, dar şi foiletoane având tematică şi alură

stilistică diversă:

„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) şi până la

scrierea „Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care

colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această

faţă a personalităţii sale, în publicistică mai este o faţă, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul

de până acum al paginilor de ziare: anume o faţă gravă, preocupată până la nelinişte şi frământare

interioară de destinul nostru naţional, pe fundalul mişcării politice confuze, superficiale, improvizate

şi iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în

străfundurile sale şi poetul, simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gândit la tovărăşia

perechii sale de destin!” —Marin Bucur.

Prin modul de a scrie şi prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au

devenit sinteze satirice concentrate. O mişcare caracteristică a făcut să alterneze observaţia de

moravuri cu generalizarea şi cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian

trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen şi aşa destul de elastic.

Din relaţiile lui Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui

interes care s-a prelungit până la capătul existenţei sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

Am prezentat mai pe larg bibliografia lui I L Caragiale, întrucât bogata sa traiectorie de

pregătire şi de viaţă, apoi profesională, i-a dat posibilitatea acestui fin observator al vieţii de toate

zilele să zugrăvească, cum nu se poate mai fidel şi nuanţat, racilele societăţii în care a trăit. Cu aceste

observaţii preluate din viaţă, fără prea mare efort, dramaturgul a dovedit altfel o capacitate specifică

românului (să te ferească sfântul de maliţia ţăranului), cea de a prezenta, aşa precum au făcut-o alţi

mari condeieri ai lumii, în scopul satirizării pornirilor negative umane ale perioadei şi a locurilor în

care a trăit. Caragiale, om de mare conştiinţă, a reuşit, astfel, să zugrăvească racilele societăţii din

vremea sa, cu intenţia de a le îndrepta. Dacă a reuşit sau nu, rămâne de văzut, el măcar a încercat;

aspectele negative din piesele sale există încă peste tot. Probabil că vor continua să existe şi în viitor,

întrucât fiinţa omenească este aceeaşi din totdeauna. Piesele de teatru ale lui Caragiale, mai ales în

ceea ce priveşte viaţa politică, sunt permanent de actualitate. Mai toate teatrele de pe mapamond au în

repertoriu piesele lui I L Caragiale, alături de ale lui Goldoni, Moliere sau Shakespeare, bucurându-se

de acelaşi succes. În felul acesta, Caragiale este intrat, definitiv, în dramaturgia satirică mondială.

***

În teritoriul foarte primitor al culturii americane s-au afirmat şi s-au impus, la loc de frunte,

alţi scriitori români, dintre care îi amintim pe Mircea Eliade, pe Ioan Petru Culianu şi pe Virgil

Nemoianu.

Mircea Eliade (1907-1986) (Fig.4.7.). Cunoscut în toată lumea ca autor al cărţii "Istoria

Credinţelor şi Ideilor Religioase", Mircea Eliade face parte din generaţia de excepţie a scriitorilor

români din perioada interbelică, formaţi sub influenţa filosofului Nae Ionescu.

Fig.4.7: Mircea Eliade

(http://en.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)

După cum menţionează Mircea Handoca, autorul prefeţei şi al notelor biografice la "Romanul

adolescentului miop" de Mircea Eliade (Editura Minerva, Bucureşti 1989), Mircea Eliade debutează

încă de pe băncile şcolii, în 1921, cu articole despre animale, excursii montane, articole publicate în

ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor. Tot din acea perioadă, tânărul Eliade ţine un jurnal în care

îşi notează observaţii despre tot ceea ce îl înconjoară. În paralel, pornind de la trăirile proprii, încearcă

să scrie romane de ficţiune fantastică, publicând fragmente sub pseudonime ca Silviu Nicoară şi M.

Gheorghe. După publicarea a peste 50 de articole şi schiţe literare, lucrează la prima sa operă mai

amplă: ―Romanul adolescentului miop‖, carte autobiografică în care îşi propune să fie sincer, scriind

despre tot ce face şi simte un adolescent în această perioadă a vieţii sale.

Încă de la 17 ani învaţă italiana, engleza şi începe studiul limbilor ebraică şi persană, odată cu

publicarea primelor articole despre istoria religiilor. Activitatea publicistică devine constantă după

înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie (1925), în cadrul căreia scoate Revista Universitară.

În timpul facultăţii, pe care o absolvă cu examen de licenţă în 1928, face mai multe călătorii în

Europa, urmând ca în noiembrie 1928 să plece într-o călătorie în India, ca bursier al Universităţii din

Calcutta, bursă promisă de maharajahul M.C.N. Kassimbazar. Călătoria spre India se face cu escale în

Egipt şi Ceylon. În decembrie 1928 se stabileşte în Calcutta, la a cărei Universitate studiază cu mari

profesori hinduşi, redactând şi o teză de doctorat despre Istoria comparată a tehnicilor de yoga.

Odată cu prelungirea bursei de studii în India, de data aceasta de către Nicolae Iorga, ca

ministru al Instrucţiunii din România, Mircea Eliade va locui succesiv, între septembrie 1930 şi

martie 1931, în trei mănăstiri din Himalaia, avându-l ca "guru" pe S. Shivenanda, celebru autor al

câtorva sute de cărţi despre yoga. În această perioadă învaţă diferite tehnici de yoga, face în fiecare

dimineaţă baie în Gange, doarme pe pat de scândură acoperit cu o pătură de bumbac, într-o cămăruţă

cu o singură ferestruică fără geam.

După revenirea în ţară, pentru satisfacerea stagiului militar (ianuarie 1932), Mircea Eliade îşi

reia activitatea publicistică, ţine conferinţe, şi, chiar în timpul stagiului militar, îşi definitivează teza

de doctorat despre Yoga. De asemenea, face diferite traduceri din revistele militare americane şi

italiene.

Din toamna anului 1933 şi până în anul 1937 activează în învăţământul universitar la catedra

de filosofie, având, în paralel, o bogată activitate de romancier şi publicist. Din 1935 este membru în

comitetul Societăţii Scriitorilor Români sub preşedinţia lui N. M. Condiescu. Tot în această perioadă,

sub îngrijirea lui Mircea Eliade, apar cele două volume de scrieri literare, morale şi politice ale lui B.

P. Haşdeu, în prefaţa cărora Eliade prezintă, cu autoritate, uluitoarea valoare a acestui mare scriitor

român. În anul 1937 îi apare volumul ―Cosmologie şi alchimie babiloniană‖, iar în anul 1938 ţine la

Universitatea bucureşteană un curs despre Istoria budismului.

Urmează o perioadă fecundă în care îi apar mai multe romane în ţară (―Nunta în cer‖,

―Ascensiunea în Carpaţi‖), precum şi volumul de eseuri ―Fragmentarium‖, iar la Paris sunt publicate

cele două volume despre Zamolxis.

În aprilie 1940 pleacă la Londra ca ataşat cultural al Legaţiei Române. Din februarie 1941

până în 1944 va îndeplini funcţia de Consilier cultural la Lisabona, perioadă în care realizează

numeroase contacte cu lumea culturală aflată într-o ţară neutră, cu farmec propriu, oarecum în afara

istoriei contemporane şi a infernului războiului. Cel mai mult l-au impresionat întrevederile cu

renumitul profesor de filosofie Ortega y Casset, cu care s-a şi împrietenit şi despre care îşi aminteşte

faptul că era ―un mare filosof, un excelent eseist şi un magnific scriitor, dar şi un mare ziarist‖,

calitate prin care Ortega y Casset considera că poţi lua contact cu publicul pentru a-l influenţa şi, mai

ales, pentru a-l cultiva. În toată perioada şederii lui Mircea Eliade în Portugalia, el întreţine legături

cu ţara, publicând printre altele: ―Mitul reintegrării‖, ―Comentarii la legenda Meşterului Manole‖ şi

―Insula lui Euthanasius‖.

Mircea Eliade se stabileşte la Paris în septembrie 1945, unde este invitat de profesorul G.

Dumezil să ţină la L'ecole des Hautes Etudes un curs liber despre primele trei capitole ale viitorului

tratat de Istorie a religiilor. Eliade va recunoaşte, ulterior, că-i datorează întreaga carieră ştiinţifică din

Franţa profesorului Georges Dumezil, savant cu o erudiţie rar întâlnită, cunoscător şi vorbitor a peste

30 de limbi şi dialecte, dotat cu talent literar, şi care a revoluţionat studiile asupra religiilor şi

mitologiilor indo-europene. După numai câteva luni, Mircea Eliade este ales membru al Societăţii

asiatice, în această perioadă cunoscând o seamă de personalităţi ale lumii filosofice pariziene şi

întreţinând strânse contacte cu personalităţile româneşti: Elena Văcărescu, Emil Cioran, Eugen

Ionescu, George Enescu.

În perioada imediat următoare Mircea Eliade are o activitate susţinută în calitate de

conferenţiar la Sorbona, colaborând la diferite reviste pariziene, iar în mai 1948 îi apare la Paris

volumul ―Techniques de Yoga‖ (Editura Gallimard), foarte apreciat de specialişti.

În aceiaşi perioadă, a anilor 1948-1952, Eliade scrie articole, eseuri, sinteze asupra

fenomenului românesc în revistele: Îndreptar, Uniunea Română, Caete de Dor, Orizonturi. În aceste

articole Mircea Eliade va răspunde la anchete, va încerca să definească momentul politic european, să

explice cât de importantă este în definirea spaţiului spiritual al continentului, România. Din 1950 va fi

liderul forţelor culturale care se grupează în jurul lui. Este cel mai important om de cultură român, în

jurul căruia se poate construi un centru de rezistenţă, al cărui obiectiv era salvarea culturii româneşti

din exil, echivalent cu însuşi destinul politic al României de mâine. Mircea Eliade spunea într-unul

din articolele sale: "... ne aflăm angajaţi într-un moment istoric nou ... în care vor supravieţui numai

acele neamuri care vor crea, în timp util, un stil de viaţă corespunzător vremurilor către care ne

îndreptăm".

Apogeul activităţii sale creative se realizează la Paris în anul 1949, când apare la Editura

Payot lucrarea Istoria Religiilor. Un an mai târziu, începe să scrie capodopera Noaptea Sânzienelor.

Despre această carte urma să precizeze mai târziu: "...doisprezece ani de viaţă românească (1936-

1949), în care mă las dus de imaginaţie spre a regăsi ca într-un vis această epocă paradisiacă a

Bucureştiului". În anul 1950, printre numeroasele conferinţe ţinute, se află cea legată de centenarul

naşterii marelui poet român Mihai Eminescu. Prin aceste preocupări de reevocare a valorilor

româneşti, Mircea Eliade a dovedit, o dată în plus, ataşamentul său faţă de cultura românească,

cultură care l-a format şi prin care a reuşit să intre în cultura universală.

Intre anii 1951-1955, Mircea Eliade conferenţiază la universităţile din Roma, Padova,

Strasbourg, Munchen, Freiburg. Este invitat, de asemenea, să ia parte la Congresul de Istorie a

Religiilor (Roma), având timp şi pentru a ţine un curs de limba română la Institutul de Studii

Romanice din Lund.

După finalizarea lucrărilor ―Noaptea de sânziene‖, ―Pe strada Mântuleasa‖, şi a capitolului

―Litterature orale‖ din Encyclopedie de la Pleiade, în 1956 pleacă la Chicago, unde, un an mai târziu,

se stabileşte definitiv ca profesor de Istora religiilor. Deci, pornind de la Bucureşti, trecând prin

Calcutta, Lisabona, Paris, a ajuns la Chicago, unde va trebui să se detaşeze de momentul românesc şi

să scrie pentru un public cu perspectivă universală.

Pe lângă cursurile ţinute în calitate de profesor de Istorie a religiilor la Institutul oriental al

Universităţii din Chicago, Mircea Eliade mai are timp să conferenţieze în marile oraşe ale lumii, să

finalizeze în 1959 nuvela fantastică "La ţigănci", să participe la congrese internaţionale, să colaboreze

la Enciclopedia Britanică. În anul 1961 va iniţia publicarea revistei History of religions, pe care o va

controla tot restul vieţii sale. Mai multe universităţi şi academii, printre care şi Universitatea Yale, îi

conferă titluri şi distincţii de cel mai înalt nivel.

Valoarea lui Mircea Eliade este, în sfârşit, apreciată, la modul timid, şi în ţară, unde sunt

tipărite câteva din nuvelele sale. Apare chiar şi un interviu luat de Marin Sorescu, situaţie forţată

întrucâtva, deoarece prin înmulţirea vertiginoasă a titlurilor universitare şi a apartenenţei la marile

academii din lume, prin obţinerea titlului de Doctor Honoris Cauza al Universităţii Sorbona din Paris

era imposibilă ignorarea, în continuare, a valorii sale de către structurile statului comunist român din

acele vremuri.

În toată activitatea sa prodigioasă, cu orice prilej, Eliade nu a uitat să vorbească despre

personalităţile culturii româneşti. Aşa a fost în februarie 1977, când, în discursul inaugural de la

Academia Belgiană, vorbeşte despre Martha Bibescu, aducând un strălucit omagiu culturii româneşti

afirmând următoarele: "Aparţin unei tradiţii culturale care nu acceptă incompatibilitatea între

investigaţia ştiinţifică şi activitatea literară, numeroşi mari savanţi români - Cantemir, Haşdeu, Iorga,

Pârvan - au fost în aceeaşi măsură şi străluciţi scriitori. Cel mai ilustru poet român, Mihai Eminescu,

a fost de asemenea un filosof original şi unul din marii erudiţi printre contemporanii săi. În ceea ce

mă priveşte, consider că există o analogie între munca ştiinţifică şi imaginaţia literară."

Până în anul 1980, când este tradus din nou în româneşte (De la Zalmoxis la Gengins-Han), în

occident îi apar noi lucrări, Academia Franceză îi acordă premiul "Borden", iar la 11 septembrie 1978

este sărbătorit la Paris cu ocazia conferirii "Legiunii de Onoare‖. În anul 1980 Universitatea Jean

Moulin din Lyon, prin profesorul Jean Goudet, înaintează către preşedintele juriului premiului Nobel

propunerea acordării acestui premiu pentru literatură lui Mircea Eliade.

Notorietatea de care Mircea Eliade se bucură în Occident face ca oficialităţile din România să

încuviinţeze apariţia a tot mai multor lucrări în traducere românească. Tot mai multe teatre pun în

scenă adaptări ale lucrărilor sale, iar în anul 1982 Institutul de Istorie şi Teorie Literară îi dedică un

colocviu cu ocazia împlinirii a 75 de ani.

În occident scrierile despre Mircea Eliade se înmulţesc, apar articole dedicate lui de către

foştii studenţi, i se consacră volume omagiale, colocvii de artă comparată, este pus în discuţie alături

de Brâncuşi, I.P. Haşdeu, Ionel Jianu, de tânăra generaţie a anilor 1930 etc.

Premiile internaţionale se înmulţesc pe zi ce trece, fiind aniversat pe toate meridianele, cu

ocazia împlinirii a 75 de ani. Universitatea din Chicago a dat numele lui Eliade catedrei de Istoria

Religiilor. Este pentru prima oară în lume, când numele unei catedre universitare este dat unei

personalităţi în viaţă. Unul din ultimele titluri de Doctor Honoris Cauza i s-a acordat în 1985 de către

Universitatea din Washington, cu ocazia ţinerii mai multor conferinţe.

Mircea Eliade îşi dovedeşte încă o dată recunoştinţa faţă de ţara natală dăruind Bibliotecii

Universitare din Bucureşti un prim lot de 1000 de volume de orientalistică, de folclor, antropologie şi

istoria religiilor, printre care şi colecţia unor reviste de specialitate de o valoare inestimabilă.

În 1986, la Editura Gallimard, vede lumina tiparului ultimul volum al lui Mircea Eliade

conţinând eseuri despre Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, C.G.Jung, Giovani Papini, Martha

Bibescu, E. Junger, G. Tuci etc.

Mircea Eliade trece în nefiinţă la data de 22 aprilie 1986. Memoria lui a fost evocată de către

mari personalităţi culturale în toate publicaţiile de specialitate din lume, noi ediţii din lucrările sale au

fost reeditate pretutindeni. An de an i s-au dedicat simpozioane, colocvii aducându-se un binemeritat

omagiu valorii sale excepţionale. Iar, ca o recunoaştere a originii lui, în septembrie 1988 apare

monumentala monografie în două volume (1453 p) a lui Mack Linscott Ricketts: Rădăcinile

româneşti ale lui Mircea Eliade. 1907-1945 (East European Monographs, Bulder, Distributed by

Columbia University Press, New York, 1988).

Am prezentat mai pe larg personalitatea lui Mircea Eliade, fără a epuiza tot ce era de spus,

tocmai pentru ca cititorul să se convingă singur de efortul intelectual deosebit, necesar unui român

stabilit în străinătate, pentru a se impune. Activitatea prodigioasă, bazată pe o instrucţie solidă,

plămădită pe pământul natal, au făcut posibilă impunerea mondială a lui Mircea Eliade care, nu pe

degeaba, a fost denumit în cercurile academice "cetăţean al universului".

Ioan Petru Culianu, este descris de către însuşi Mircea Eliade, profesorul său, în prefaţa

cărţii "Eros şi Magie în Renaştere", ca un istoric al religiilor, specialist în antichitatea târzie şi în

gnosticism, dar şi ca balcanolog şi romanist (a predat printre altele istoria culturii române la

universitatea din Groningen).

I. P Culianu s-a făcut remarcat printr-un foarte mare număr de articole publicate în reviste de

specialitate, dar şi prin trei volume despre Miturile şi ascensiunile extatice. El este apreciat de către

Cornel Ungureanu în cartea Mircea Eliade şi literatura exilului, Ed. Viitorul Românesc 1995, pagina

9, ca un ...‖important specialist al Creştinismul timpuriu în gândirea Renaşterii ...scrierile lui

reprezintă concluziile cercetătorului riguros şi onest―.

Mircea Eliade ne mai spune că, împreună cu majoritatea istoricilor, Ioan Petru Culianu este

convins că, "pe plan teoretic, marea cenzură a imaginarului a dus la apariţia ştiinţei exacte şi a

tehnologiei moderne".

Trebuie să înţelegem din această prezentare că I. P. Culianu, cercetător recunoscut al factorilor

care au creat civilizaţia modernă, acceptă magia, foarte răspândită în istoria religiilor, ca pe o tehnică

de obţinere a controlului de sine, capabilă să-i inducă magicianului stări de tensiune şi de relaxare,

aidoma celor încercate de călugării orientali, care rămân în meditaţie ore în şir şi ajung, astfel, la o

dispoziţie spirituală senină şi împăcată. În loc de a fi o tenebroasă abordare a supranaturalului, magia

se dezvăluie ca o cale spre fericita armonie naturală.

Ioan Petre Culianu rămâne, pentru români, o mare personalitate a diasporei din Statele Unite

ale Americii, un mare continuator al şcolii înfiinţate de Mircea Eliade în cel mai puternic stat

democratic din lume, un om care nu a uitat nici o clipă că este român, aducând astfel mari servicii

ţării sale natale, României.

Virgil Nemoianu face parte dintre scriitorii români aparţinând şcolii lui Mircea Eliade.

Descris de Cornel Ungureanu în volumul "Mircea Eliade şi literatura exilului" ca un autor excepţional

pe vremea când era încă în ţară, format în buna tradiţie bănăţeană, suficient de cosmopolită, având o

pregătire filosofică de mare întindere, cu o scriitură elegantă şi nonconformistă. După ce s-a stabilit în

Statele Unite ale Americii, V. Nemoianu a precizat cu ocazia unei întâlniri cu C. Ungureanu (1985)

că a rămas româno-american spre bucuria acestuia, care observă şi comentează faptul: "că în mediul

în care s-a afirmat V Nemoianu, exista o conglomerare de noi sosiţi de pe spaţii asiatice,

afroamericane, de religii catolice, iudaice, la toţi aceştia distingându-se un soi de recunoştinţă pentru

faptul că se aflau în compania unui om prestigios care cu argumente filosofice de mare percutanţă, i-a

validat, le-a alinat insecurităţile, dându-le un loc sub soare, i-a plasat împreună, le-a circumscris o

zonă de împăcare şi de comunicare, asta pentru ei înşişi, dar poate şi pentru comunităţile din care ei

proveneau"

Nicolae I. Nicolae (coord.) susţine în articolul de sinteză "Scriitori de origine română în alte

literaturi", publicat în Literatura română, Craiova, Ed. Sarmis 1997, că Mircea Eliade este o

copleşitoare personalitate enciclopedică recunoscută în toată lumea, susţinător al ideii că "...emigrarea

este o prelungire a transhumanţei păstorilor români; transhumanţa şi opusul ei, sedentarismul, se

regăsesc în ceea ce sugerează perechea antinomică universalism şi localism. În exil, pământul natal e

limba şi visul". Prin aceste convingeri i-a adunat Eliade în jurul său pe lângă Ioan Petru Culianu şi

Virgil Nemoianu şi pe scriitorii Matei Călinescu, Norman Manea, Nina Cassian, Aron Cotruş, Peter

Neagoe, Doru Tudoran, Petre Popescu, Mihai Botez şi alţii.

Enumerăm în continuare câţiva scriitori români stabiliţi în alte ţări ale lumii: George Astaloş

(Canada); Stefan Baciu (Hawai); Dan Petraşincu, Iosif Constantin şi Mihai Vulcănescu (Italia);

Vintilă Horea şi George Uscătescu (Spania); John Moiş şi Gabriela Melinescu (Suedia); Horea

Stamati, Nicolae Balotă, Marian Popa, Gelu Ionescu, Viorel Roman, Virgil Mocanu, Ion Caraion,

Pavel Chihaia (Germania) etc.

O serie de scriitori, născuţi pe pământ românesc, proveniţi din rândul naţionalităţilor

minoritare (maghiari, sârbi, bulgari, armeni, turci şi mai ales germani), plecaţi în diferite ţări, au

continuat să scrie potrivit noilor experienţe de viaţă şi vechilor deziderate, acoperind toate genurile de

creaţie literară (poezie, proză, dramaturgie, estetică, istorie şi critică literară, filosofie etc.). Cea mai

importantă şi numeroasă emigraţie scriitoricească s-a făcut în Israel, unde în anul 1971 a apărut o

amplă antologie. Un important grup de scriitori proveniţi din România sunt cei de origine săsească şi

şvăbească, cei care au reuşit prin dificultăţi mari să emigreze în perioada comunistă din România

pentru a se stabili în Germania. Dintre aceştia se situează la loc de frunte, de acum, celebra Herta

Muller, prolifică scriitoare atât în limba germană, cât şi în limba română, câştigătoare a Premiului

Nobel pentru literatură în anul 2009.

S-au afirmat scriitori şi din rândul românilor care trăiesc în afara graniţelor actuale, în vechi

teritorii româneşti, mai cu seamă în Banatul Sârbesc, în Valea Timocului, ca să nu mai vorbim de

Basarabia, dintre care îl amintim pe Ion Druţă, stabilit la Moscova, considerat unul dintre cei mai

prolifici şi recunoscuţi scriitori şi dramaturgi ai fostei Uniuni Sovietice.

Încheiem acest capitol cu enumerarea scriitorilor adunaţi în oraşul lumină, unul dintre centrele

culturale recunoscute ale lumii, Parisul, oraş în care s-a adunat cea mai numeroasă şi complexă

emigraţie intelectuală românească, autori care au cultivat proza, poezia, dramaturgia, eseul, critica,

istoria şi teoria literară, filosofia etc. Dintre aceştia Emil Cioran, Eugen Ionescu, Matilda Ghika şi

Pius Severin, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Victor Frunză, Alexandru Papilian, Mircea

Iorgulescu, Virgil Tănase, Max Bănuş, Petru Dumitriu, Virgil Gheorghiu, Vintilă Horea, Paul Goma,

Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Matei Vişniec, Ion Negoiţescu, Peter Neagoe, Bazil

Munteanu şi alţii. Aceste nume ar putea forma singure o adevărată Uniune a Scriitorilor, de care ar

putea fi mândră o întreagă cultură, mulţi dintre cei menţionaţi intrând prin valoarea lor în

universalitate.

O să mai revenim la sfârşitul primei părţi a acestei cărţi cu concluziile care se pot trage asupra

acestei impresionante emigraţii şi asupra afirmării inteligenţei româneşti. Intelectualitatea

românească, rămasă în ţară, a fost obligată să suplinească această pierdere continuă, printr-o

reîmprospătare permanentă cu noi valori. Pentru a se menţine, noile valori, împreună cu cele vechi

rămase acasă, au fost obligate a se exprima în condiţii potrivnice legate de cenzură, de obligaţia a fi

aparent obedienţi, sau de efortul bine cunoscut la români, cel de a scrie printre rânduri. Toată

rezistenţa intelectualităţii, în încercarea de a menţine valoarea creativă a culturii româneşti, a fost

posibilă numai datorită potenţialului sănătos al biologicului românesc.

INTELIGENŢA ARTISTICĂ

Valoarea oricărui popor se exprimă de-a lungul istoriei şi prin ceea ce a produs şi a conservat

sub aspectul creativităţii artistice, creativitate ce se îmbogăţeşte şi se acumulează în timp,

transformându-se în ceea ce noi ştim că se numeşte "tezaur" şi care intră ulterior, de drept, în

patrimoniul cultural al naţiunii respective şi prin ea, în patrimoniul cultural universal.

În istoria omenirii există numeroase popoare care au dispărut, a căror identitate se redescoperă

în prezent, prin ceea ce au lăsat posterităţii sub aspectul creativităţii artistice, de unde şi denumirea

dată: cultura X sau cultura Y; în unele cazuri, cultura respectivă devenind chiar etalonul de

comparaţie pentru creaţiile ulterioare în domeniu. Este destul, doar, să exemplificăm prin stilul

arhitectonic al vechiului orient (celebrele temple asiatice considerate şi azi ca locuri sacre,

impunătoarele pagode imperiale japoneze), celebrul zid chinezesc, renumitele piramide egiptene, sau

prin stilul considerat clasic al sculpturii antice elene, admirată de atunci şi până astăzi, în toată

lumea.

Pe teritoriul României au fost descoperite destule relicve din antichitate care să ateste că pe

acest teritoriu a existat o populaţie cu o creativitate artistică foarte bogată, încă dinainte de apariţia

scrisului. Acest patrimoniu este reprezentat de descoperirile făcute cu ocazia cercetărilor arheologice

din siturile aflate pe teritoriul vechii Dacii şi al Daciei romane. Exemple edificatoare sunt templul şi

sanctuarul solar de la Sarmisegetuza Regia, monumentul de la Adamclisi, precum şi artefactele

reprezentate de obiecte de cult, de podoabă, de uz casnic, de o deosebită frumuseţe, descoperite în

aceste situri.

Una din metodele de transmitere a produsului cultural a fost cea orală, prin care au ajuns până

la noi balade, basme, cântece, dansuri, rituri, obiceiuri, mituri populare, legate de evenimentele

periodice sau constante din viaţa comunităţii. Mircea Eliade a efectuat studii serioase în această

privinţă, ale căror rezultate au fost publicate în celebra lucrare "Istoria Credinţelor şi a Religiilor",

dovedind vechimea riturilor şi simbolisticii religioase pe teritoriul ţării noastre.

Pornind de la o astfel de moştenire, în condiţiile dezvoltării şi continuităţii patrimoniului

artistic, apariţia permanentă de noi valori este ceva normal, fenomen amplificat odată cu prelucrarea

cultă a creaţiilor populare.

La modul concret, arta populară românească are frumuseţea ei specifică, indiferent că se

exprimă plastic, literar sau muzical, fiind recunoscută şi apreciată în toate locurile din lume. În

sprijinul celor de mai sus este de ajuns un singur exemplu: inconfundabila Ciocârlia, fără autor

cunoscut, piesă muzicală cunoscută şi cântată aproape pe toate meridianele, (marea majoritate a

ascultătorilor necunoscându-i nici măcar ţara de origine). Această piesă muzicală are tot ce-i trebuie

unei creaţii din universul sonor, adică o linie melodică originală şi clară, întretăiată de pasaje de mare

virtuozitate tehnică, pretabile la o armonie amplă şi rafinat colorată, cu ruperi de ritm şi intensitate,

oferindu-i posibilităţi de interiorizare expresivă nelimitată, oricărui instrumentist virtuos ce se

încumetă a o interpreta. Judecată din punctul de vedere al cunoscătorului de muzică, Ciocârlia

reprezintă chintesenţa folclorului românesc, despre care George Enescu a afirmat, într-un interviu

acordat în 1927 ziarului Patria din Cluj: "Avem un folclor admirabil....Bucăţile de folclor sunt

giuvaeruri în sine, capodopere de sine stătătoare, care trebuiesc respectate în candoarea şi curăţenia

lor întreagă".

În domeniul poeziei populare, valoarea artistică a baladei Mioriţa este comparabilă cu cea a

Ciocârliei, dar, cum aceasta nu beneficiază de limbajul universal al muzicii, valoarea ei este apreciată

şi judecată mai mult în aria geografică de vorbire a limbii române.

Despre aceste două creaţii populare s-a vorbit şi s-a scris foarte mult. Nici una din ele nu are

un autor identificabil, fiind produsul geniului popular, care îşi are izvorul în potenţialul biologic şi

artistic al românilor.

Arta populară românească este tot atât de valoroasă şi atunci când se exprimă prin dans şi

cântec (ansamblurile noastre fac senzaţie la toate festivalurile şi concursurile folclorice internaţionale

la care participă), sau prin arta manufacturieră care a produs minunatele costume populare a căror

gingăşie de giuvaer, colorit variat, dar asortat armonic şi diversitate plastică, sunt de neegalat.

Cu rădăcinile adânc ancorate în arta populară, arta cultă din România, fie ea artă plastică, arta

scrisului (proză, poezie, dramaturgie), filosofie, muzică, are reprezentanţi a căror faimă a depăşit de

mult şi cu mult graniţele ţării.

Ilustrăm, în continuare, prin enumerarea câtorva din marii performeri din lumea artelor

recunoscuţi pe plan mondial.

4.2. Muzica

După unii, românul s-a născut cu vioara în mână. Puţin spus, pentru că românul cântă, tot aşa

de bine, la fluier sau chiar din frunză. Tot ce cântă este produsul imaginaţiei sale, al zbuciumului său,

al oricărei stări afective prin care trece la un moment dat.

Cum vioara apare ca instrument solist în orice taraf, este un lucru obişnuit să fie folosită cu

orice prilej muzical folcloric. Se ştie că vioara este un instrument dificil (acordajul notelor şi al

intervalelor se face de către instrumentist), de aceea, cei ce se încumetă să o folosească trebuie să aibă

talent pentru a o stăpâni.

Vom începe înşiruirea muzicienilor români cu un violonist, intrat în legendă, nu numai în

legendele românilor, ci şi în istoria muzici universale. Este vorba de o personalitate complexă:

violonist, compozitor, pianist, dirijor, dascăl şi om de mare conştiinţă, George Enescu.

George Enescu (1881 - 1955) (Fig.4.8). În opinia specialiştilor, George Enescu a fost unul

din cei mai mari muzicieni ai secolului XX, el înglobându-i, într-o singură persoană, pe violonist, pe

pianist, pe compozitor şi pe dirijor, dar mai ales, din punctul de vedere al românilor, pe cetăţeanul şi

pe creatorul de şcoală muzicală românească, componentă distinctă a muzicii universale.

Fig.4.8: George Enescu

(http://en.wikipedia.org/wiki/George_Enescu)

George Enescu nu a precupeţit nici un efort pentru a face cunoscută şi a impune creativitatea

muzicală românească componistică sau interpretativă.

Personalitatea muzicală multilaterală a lui George Enescu este cunoscută pretutindeni datorită

impresiei de neuitat lăsată celor care l-au ascultat cântând la vioară, celor care i-au interpretat

lucrările, sau celor care au scris despre el. Este greu, în prezent, să alegi o bibliografie sau o sursă de

informaţie la care să te referi atunci când vrei să-i evoci personalitatea. În toate scrierile care îl evocă

pe George Enescu, superlativele nu se mai termină, aşa încât, atunci când ne referim la marele nostru

compatriot, o facem cu convingerea că vorbim, în esenţă, despre muzică, care adună în jurul ei tot ce

este mai frumos, mai uman şi mai specific spiritualităţii româneşti, pe care Enescu a reprezentat-o la

cel mai înalt nivel.

Având convingerea că cititorul nu este străin de cele de mai sus, suntem obligaţi de tematica

acestui capitol să reamintim performanţele muzicale ale lui George Enescu, în scopul de a-l încadra în

scara valorică interpretativă şi de componistică internaţională.

Am folosit, ca sursă de informaţie, cartea compozitorului Alexandru Cosmovici: "George

Enescu - în lumea muzicii şi a familiei", apărută la Editura Muzicală - Bucureşti, 1990. Am ales

această lucrare întrucât, în calitate de compozitor, autorul adânceşte unele laturi ale gândirii estetice şi

componistice ale lui George Enescu. De asemenea, domnul Alexandru Cosmovici a fost unul din

apropiaţii familiei şi a stat în preajma lui Enescu peste 40 de ani (în perioada 1906-1946), timp în care

l-a cunoscut şi înţeles pe violonist şi compozitor mai bine ca oricare altul, datorită lungilor şi

amănunţitelor schimburi de idei pe oricare din temele oferite de muzică.

Genialitatea talentului lui George Enescu s-a manifestat încă din fragedă copilărie, când la

numai 4 ani, punând mâna pe o vioară, a început să cânte din instinct. După foarte scurt timp, lăutarul

satului, care l-a îndrumat la începuturi, n-a mai avut ce să-l înveţe, sfătuindu-i pe părinţi a-l trimite

pentru studii la oraş. După 3 ani de studii muzicale la Iaşi cu maestrul Edmond Caudella,

personalitate muzicală a vremii, la sfatul acestuia, George Enescu îşi continuă studiile la Viena, unde,

la 11 ani, absolvă cursul de vioară cu nota cea mai mare. Urmează timp de încă doi ani studii de

compoziţie cu Robert Fuchs, mare compozitor şi profesor austriac de la sfârşitul secolului trecut.

La 13 ani pleacă la Paris pentru perfecţionare şi studiază compoziţia cu Jules Massenet,

binecunoscut profesor şi compozitor francez, sub îndrumarea căruia se formează ca şi compozitor.

Debutează în Franţa, la vârsta de 16 ani, cu "Poema română", în cadrul colegiului de concertele

Colonne. Urmează o serie de compoziţii pentru orchestră de cameră şi orchestră simfonică,

interpretate de orchestra conservatorului din Paris sau la Colonne.

Câştigă primul concurs de vioară la 18 ani, un an mai târziu susţinând primul concert public la

Paris, iar după aceea fiind invitat să concerteze într-o serie de ţări europene ca Belgia, Olanda,

Germania, Elveţia, din când în când concertând şi în ţară.

După consacrarea lui ca violonist de primă clasă, George Enescu a susţinut permanent

concerte, fiind invitat să cânte pe cele mai celebre scene din lume, la Paris, Londra, Berlin, Viena,

Moscova, Petersburg, Roma, Madrid, Lisabona etc. În cursul acestor peregrinări revenea mereu în

ţară unde în perioada 1912 - 1942 a concertat în 62 de oraşe. Cea mai densă activitate de concertist în

România a desfăşurat-o în perioada primului război mondial, când considera că, prin muzica sa alină

durerea răniţilor şi suferinţa celor afectaţi de război.

O serie de concerte erau organizate şi cu scopul de a se strânge fonduri pentru diferite acţiuni,

ca de exemplu cel pentru cumpărarea unei orgi destinată sălii de concerte a Ateneului Român.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în martie 1946, George Enescu a făcut

parte din prima delegaţie culturală a ţării noastre la Moscova, călătoria efectuând-o în vagonul special

pus la dispoziţie de generalului sovietic Tolbuhin. La Moscova, Enescu a susţinut patru concerte, unul

din ele alături de David Oistrah, obţinând un răsunător succes şi reuşind, prin arta şi reputaţia sa, să

încălzească puţin relaţia României cu fosta inamică, marea putere sovietică.

George Enescu a avut o activitate concertistică bogată şi încununată de succese şi pe

continentul american, seria de concerte din Statele Unite ale Americii şi Canada debutând în anul

1923. Până în anul 1950, artistul a cântat în 17 mari turnee, vizitând de fiecare dată 4 până la 15 din

marile oraşe nord americane, susţinând concerte în compania unor mari instrumentişti sau dirijori ai

lumii, ca Leopold Stokowski sau Yehudi Menuhin.

În anul 1939, George Enescu încheie un contract în S.U.A pentru un viitor program de turnee,

contract pe care, din pricina războiului, nu l-a putut onora. După încheierea păcii a fost insistent

chemat acolo, prilej cu care Primul Ministru, Petru Groza, i-a făcut o vizită specială lui Enescu la

Teţcani, informându-l că au fost reluate legăturile diplomatice cu Statele Unite şi că ar fi bine pentru

România, ca plecarea lui Enescu în America să coincidă cu reinstalarea ministrului plenipotenţiar la

Washington. Călătoria s-a efectuat cu vaporul românesc "Ardealul", în compania membrilor

ambasadei şi a noului ministru plenipotenţiar Mihai Ralea. Ajungând la New York, la sfârşitul anului

1946, Enescu a fost primit de o delegaţie, în frunte cu renumitul critic muzical Olin Downes. S-a

oferit, apoi, o mare recepţie în onoarea sa la Hotelul Waldorf-Astoria, la care au participat aproape

trei mii de persoane, printre care muzicieni, oameni de artă, de litere şi oameni politici.

Discursul de bun venit în S.U.A. a fost rostit de preşedintele societăţii "The Bohemias", căruia

Enescu i-a mulţumit foarte politicos pentru primirea făcută, afecţiunea arătată şi festivitatea dată în

cinstea lui. Apoi, criticul Olin Downes a ţinut un discurs în care, printre altele, a spus că "mulţumeşte

guvernului român şi soartei că au putut trimite pe pământul Americii pe George Enescu ca sol al

muzicii universale şi al păcii". Enescu i-a răspuns pe loc, cântând la sfârşitul festivităţii Sonata a III-a

"în caracter popular românesc". A fost un triumf extraordinar. Această festivitate de primire a

beneficiat de o largă publicitate în toate ziarele americane.

Am insistat asupra acestor două episoade pentru a arăta importanţa personalităţii unui om de

artă în stabilirea legăturilor internaţionale, fapt demonstrat de efectul benefic, pentru România, al

vizitelor lui Enescu, mai întâi la Moscova şi apoi la New York.

Pe perioada activităţii sale, George Enescu a fost distins cu numeroase titluri academice şi

onorifice, printre care le amintim pe cea de Membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase

din Paris; Membru de onoare al Clubului Internaţional House din New York; Membru de onoare al

Academiei de Muzică Santa Cecilia din Roma; Membru al Academiei Române; Membru al

Academiei de Arte şi Ştiinţe din Praga etc. A primit, de asemenea, numeroase medalii şi premii,

printre care: Medalia de aur a Societăţii de Educaţie şi Încurajare a Artelor, Ştiinţelor şi Literelor din

Paris; Marele Premiu al Discului (pentru interpretarea Concertului la două viori de Bach); Marele

premiu al Expoziţiei Internaţionale de la Paris; Cordonul Legiunii de Onoare în gradul de Comandor

al Ministerul Artelor din Paris etc.

În ţara noastră, după trecerea în nefiinţă în anul 1955, memoria lui George Enescu a rămas

vie; o serie de licee de muzică, conservatoare purtându-i numele, la fel ca şi Orchestra filarmonică de

stat numărul 1 din ţară, orchestră ce-şi desfăşoară activitatea concertistică la Ateneul Român. De

asemenea, oficialităţile române au hotărât, ca la Bucureşti, să fie organizat, din trei în trei ani, un

festival internaţional de muzică care să-i poarte numele.

Încă de la primele ediţii ale acestui festival, au ţinut să participe mari personalităţi muzicale

ale lumii contemporane, personalităţi care l-au cunoscut şi care au colaborat cu George Enescu.

În anul 1998, acest festival a ajuns la ediţia cu numărul XIV. Timp de două săptămâni, pentru

a dovedi preţuirea de care se bucură memoria lui Enescu în lume, au concertat pe scenele româneşti

următoarele ansambluri de renume: Orchestra Simfonică Naţională a Franţei; Orchestra Simfonică

Tonhalle, Zurich, Elveţia; Orchestra Simfonică din Köln, Germania; Orchestra Simfonică din

Barcelona, Spania; Orchestra Festivalului din Budapesta; Orchestra Simfonică Radio, Frankfurt,

Germania; Orchestra Simfonică din Ierusalim, Israel; Orchestra Simfonică a BBC, Londra; Orchestra

Simfonică din Chicago, USA; Orchestra Simfonică a Marii Săli a Conservatorului din Moscova.

Alături de acestea, au cântat şi orchestre simfonice româneşti; Filarmonica de Stat George Enescu;

Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii, Orchestra Simfonică "Transilvania" din Cluj; Orchestra

Simfonică "Moldova" din Iaşi; renumitul cor "Madrigal" din Bucureşti.

Festivalul a fost onorat şi de prezenţa unor formaţii camerale renumite, precum Cvartetul

Alban Berg din Viena; Orchestra de cameră Kamerata Baltica din Riga; Cvartetul Bartok din

Budapesta; Cvartetul Sharon Israel, precum şi a unei serii de mari interpreţi şi dirijori, dintre care îi

amintim doar pe Radu Lupu, Yehudi Menuhin, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Horea

Alexandrescu, Cristian Mandeal.

Unul din momentele de vârf ale festivalului l-a constituit prezentarea în concert a capodoperei

enesciene, opera Oedip, sub conducerea muzicală a renumitului dirijor Lawrence Foster, având în

rolurile principale pe Monte Pederson şi Karen Armstrong, în acompaniamentul Orchestrei Simfonice

Naţionale a Franţei.

În opinia întregii critici muzicale, al XIV-lea Festival Internaţional "George Enescu" din

1998, a fost cea mai mare manifestaţie muzicală mondială a anului şi una din cele mai mari

festivaluri muzicale ţinute vreo dată în lume, cu o participare masivă şi de mare notorietate artistică,

pe toată durata de două săptămâni, cât a ţinut acest festival. Această recunoaştere se datorează

respectului acordat de lumea muzicală internaţională unei valori autentice în ceea ce priveşte

creativitatea muzicală la nivel interpretativ şi componistic.

Deşi calităţile sale interpretative de violonist sau de dirijor erau considerate ca etalon în

materie, nu acelaşi lucru se poate afirma despre lucrările sale componistice, scrise ca şi pentru un

secol viitor, neînţelese complet nici în prezent, exact aşa cum s-a întâmplat cu alţi mari compozitori ai

veacurilor trecute, a căror valoare a fost recunoscută cu mult după ce ei au trecut în nefiinţă, opera

Oedip fiind o lucrare semnificativă în acest sens.

Această capodoperă a lui George Enescu a fost pusă în scenă, pentru prima dată, pe scena

Operei Naţionale din Paris în anul 1936, fiind considerată, încă de la premieră, ca o realizare

componistică nemaiîntâlnită, întrucât a redat dramatismul tematic al lucrării prin mijloace

necunoscute până atunci în exprimarea muzicală. De altfel, această lucrare a fost definită de către

Honegger, binecunoscutul compozitor contemporan cu Enescu, ca marea lucrare lirică a veacului. Pe

drept cuvânt neînţeleasă la adevărata ei valoare atunci, este reluată în prezent, din ce în ce mai des, pe

marile scene ale lumii muzicale, fiind considerată, de fiecare dată, un eveniment deosebit în lumea

muzicii.

George Enescu s-a făcut remarcat în timpul activităţii sale şi prin descoperirea şi şlefuirea

marilor talente interpretative muzicale, printre care celebrul violonist, ulterior colaborator, Yehudi

Menuhin.

Pentru cititorii noştri, care încă nu au o imagine clară asupra valorii personalităţii lui George

Enescu, redăm în continuare câteva din aprecierile făcute de foştii săi colegi şi colaboratori, precum şi

de unele din marile figuri ale muzicii contemporane:

Muzicologul G. Enacovici, într-o însemnare din 1955, sub titlul Violonistul : "A vorbi despre

violonistul George Enescu este aproape un lucru imposibil. Ca şi cum ai încerca să explici unui orb ce

este lumina. Pentru că vioara, în mâna lui Enescu, era o revărsare caldă de lumini scânteietoare. Cei

care l-au ascultat pe George Enescu nu pot uita niciodată sonoritatea aceea plină de poezie şi lirism cu

totul deosebită, de o calitate perfectă şi un sunet specific...Tonul viorii avea un ce personal, un vibrato

cald şi tuşeul arcuşului era de o fineţe rar întâlnită. Maestrul anima instrumentul, imprima întregii

ambianţe marea sa personalitate, te fascina şi crea atmosferă de mare înălţare artistică... Tehnica

violonistică a maestrului era de o perfecţiune excepţională. În mâna lui Enescu, vioara ilustra un

fluviu luminos de sonorităţi înălţătoare, poseda acea tehnică înnăscută care te transpune într-o lume

de sublimă frumuseţe..."

În 1931 criticul francez S. Berr de Turique scrie în Le Monde musical: ‖...Fiecare dintre marii

virtuoşi pe care ne place să-i reascultăm posedă o manieră, o tehnică, o sonoritate personală, care îi

disting în excelenţă şi constituie un fel de signatură muzicală. Unul singur scapă acestei legi, şi

anume cel mai divers, cel mai ―plastic‖, cel mai uman - iar acesta este Enescu... El nu are o

sonoritate, ci douăzeci; el nu are tehnică, ci o sută de tehnici în slujba inteligenţei sale şi în cea a

muzicii..."

Violonistul Christian Ferras: "Mă consider în principal elevul lui Enescu, cu toate că mi-am

format tehnica instrumentală cu alţi profesori - cu Benedeti şi Calvet. Dar în ceea ce priveşte

interpretarea propriu-zisă, îi sunt dator în primul rând lui Enescu, pe care îl consider cel mai mare

muzician - violonist din câţi am cunoscut. ...El m-a învăţat mai cu seamă să discern sensurile

profunde şi umane ale muzicii. ...Spre exemplu, o lecţie Bach cu Enescu era ceva de-a dreptul

tulburător şi n-am să pot uita niciodată acele ceasuri extraordinare. Ceea ce mi-a transmis în general

despre interpretarea muzicală, a rămas adânc gravat în mine, nu se va şterge niciodată şi a fost, după

cum se vede, hotărâtor pentru toată evoluţia mea artistică".

Yehudy Menuhin, cel mai cunoscut şi renumit dintre elevii lui Enescu, îşi aduce aminte de

sfaturile lui Enescu: ―Pe orice compozitor îl interpretezi, să-l cânţi riguros, întrucât, oricât de mare ar

putea fi forţa emoţiei tale, aceasta nu trebuie niciodată să distrugă ritmul fundamental, nici să dea o

imagine falsă a arhitecturii lucrării alterându-i forma generală.‖

Menuhin mai spunea despre maestrul său: "Mai presus de orice, Enescu ne-a purtat pe pistele

concepţiei sale despre muzică. Ani şi ani de-a rândul îmi răsuna în urechi vocea sa, îmi împărtăşea

câte ceva în legătură cu ce cântam, şi pe măsură ce căpătam experienţă, sfaturile pe care mi le

aminteam câştigau validitate. Nimic din ce spunea nu era greşit, nimic nu era înşelător. Chiar cele mai

neînsemnate indicaţii căpătau tot mai multă greutate şi valoare, subliniind odată în plus, sensibilitatea,

bogăţia muzicalităţii sale şi amintindu-mi de fiecare dată câtă dreptate am avut de a mă încrede în el,

cât de norocos am fost să-l am drept călăuză. Azi influenţa lui directă asupra mea este înrădăcinată în

însăşi concepţia pe care mi-o formez asupra lucrărilor - concepţie unitară ale cărei elemente

componente nu mai pot fi atribuite unor surse distincte. Acum trebuie să depun un efort pentru a-mi

reaminti vreun lucru deosebit pe care mi l-a spus, dar ştiu că tot ceea ce fac poartă pecetea sa".

Concluziv, Menuhin scrie în încântătoarea sa carte Călătorie neterminată: "Enescu va rămâne

pentru mine, întotdeauna, Absolutul, etalonul cu ajutorul căruia îi judec pe alţii, găsindu-i pe toţi şi, în

special pe mine, cu lipsuri. ...Bravurile sale muzicale erau pur şi simplu fenomenale. Ştia pe dinafară

58 de lucrări din cele 60 ale lui Bach, pe Wagner îl avea în întregime în memorie. Nici un act de

măiestrie nu m-a impresionat mai mult ca unul petrecut odată, pe când mă aflam la lecţie. Ne-am

trezit cu Maurice Ravel dând buzna peste noi, în mână cu o sonată pentru pian şi vioară, pe care abia

o terminase de scris. Se pare că editorii săi doreau s-o asculte mai întâi... Plin de curiozitate, ca de

obicei, Enescu, cu Ravel la pian, a cântat la prima vedere dificila lucrare, oprindu-se, din când în

când, pentru unele clarificări. Ravel s-ar fi mulţumit şi numai cu atât, dar Enescu a sugerat să reia,

ceea ce au şi făcut, dar de astă dată punând manuscrisul de o parte, a cântat întreaga sonată din

memorie. Asemenea tur de forţă inumană îmi întăreşte convingerea că acest om, care mi se părea ca

un brad, îşi trăgea capacitatea muzicală direct de la sursă".

Despre fenomenala memorie a lui George Enescu au povestit toţi muzicienii cu care a

colaborat. Redăm spre exemplificare încă două relatări extrase din cartea lui Alex. Rădulescu şi Iosif

Sava - Şase decenii pe estrada Ateneului - Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984:

Vincent d`Indy, un mare artist şi profesor, foarte apropiat de Enescu, a spus cândva: "Dacă

printr-o absurdă şi catastrofală întâmplare, opera scrisă de Beethoven ar fi distrusă, indiferent prin ce,

nu cunosc decât un om, dintre toţi câţi trăim azi, care ar putea s-o refacă din memorie, în întregime, şi

acesta este George Enescu".

O notaţie a lui B. Bartok din 1925 suna aşa:

"Mi-ar fi greu să povestesc ceva despre memoria lui Enescu, dacă nu mi s-ar fi întâmplat mie,

nici n-aş crede-o şi nici n-aş mai spune altora. Dar fiind vorba de o experienţă proprie, vă pot relata

cu toată autenticitatea fantastica surpriză pe care i-o datorez marelui maestru român.

Anul trecut, fiind în drum spre Bucureşti, pe peronul gării de la frontieră, îl zăresc cu bucurie -

uşor de înţeles - pe Enescu care venise în întâmpinarea mea, spre a mă însoţi în capitală. Deoarece

Enescu era mare, atât ca dirijor, cât şi ca interpret şi compozitor, el a fost ales să dirijeze concertul în

care a fost prezentată lucrarea mea pentru orchestră, întitulată Două tablouri, pe care el imediat a pus-

o pe genunchi, afundându-se în studierea ei. Din mimica, sâsâiturile, fredonările şi fluieratul lui încet,

mi-am dat seama că, de la prima privire, a absorbit în sine cele mai complicate trăsături armonice şi

nuanţe în orchestrare. Şi-a cerut scuze, că dânsul trebuie să răsfoiască, încă o dată, chiar acum

imediat, partitura ca să-i rămână în minte cele mai mici amănunte.

N-ai decât s-o răsfoieşti amice, dar să mă picuri cu ceară dacă aş putea crede că din muzica

aceasta îţi va rămâne prea mult în minte!

După al doilea răsfoit mi-a restituit partitura pe care a doua zi am dus-o eu însumi la repetiţie.

Arhivarul partiturilor a preluat lucrarea aşezând-o pe pupitrul dirijorului. Enescu s-a urcat la pupitru

şi primul său gest a fost să pună partitura în sertarul pupitrului. Pot zice că de mirare, am rămas cu

gura căscată. Dar când maestrul a dirijat pe dinafară cele două tablouri neuitând nimic, nici cel mai

mic amănunt, realizând în mod atât de plastic toate intenţiile incluse de mine în valurile de note, atât

de bine, încât eu însumi n-am mai găsit nimic de adăugat, am fost atât de impresionat, cum rar mi s-a

întâmplat. Nu i-am spus multe, dar din îndelungata şi muta mea strângere de mână, fiinţa aceasta

aleasă a putut simţi că am închis-o pentru totdeauna în inimă, aliniindu-mă în rândul admiratorilor

lui".

Personalitatea foarte complexă a lui George Enescu a fost evocată, încă din timpul vieţii, de

către apropiaţii cu care a colaborat, de către muzicologi şi critici de cea mai competentă calitate, în

unanimitate, Enescu fiind considerat ca un muzician de geniu al secolului XX.

El s-a stins departe de glia strămoşească pe care a iubit-o atât, într-o ţară care nu-i era cu totul

străină, în Franţa, ţară pe care, în repetate rânduri, a vrăjit-o şi de la care, de nenumărate ori, a primit

înalte mărturisiri de dragoste şi admiraţie.

Adânc îndurerat că nu-şi poate petrece pe pământul patriei ultimele clipe ale vieţii, George

Enescu a lăsat slovă scrisă, prin care îşi manifestă profundul ataşament faţă de patrie, în aceste

cuvinte cugetul omului şi simţirea artistului atingând o răscolitoare înălţime. Căci omul Enescu, mai

puţin cunoscut, a fost: ―un mănunchi de înaripate vibraţii ce mergeau de la adâncimea dramatică a

furtunilor omeneşti, până la cea mai nuanţată, până la cea mai vaporoasă unduire a dorului sfios.‖

Noi am încercat să evocăm, mai în detaliu, personalitatea lui George Enescu, nici pe departe

cu pretenţia de a o cuprinde la adevărata sa dimensiune, dar cu dorinţa ca cititorul să-şi reamintească

de această puternică şi complexă figură a creativităţii umane, zămislită şi pornită de pe meleagurile

noastre, producătoare permanente de valori umane de excepţie, ce se remarcă şi se impun în lume, ca

un produs al nesecatului potenţial biologic românesc.

Lumea muzicii a fost şi este populată mereu, de mari performeri români, care se remarcă în

toate domeniile ei. Fie că sunt instrumentişti (după afirmaţia lui Ion Caramitru, ministrul culturii din

perioada celui de-al XIV-lea Festival Enescu - ―nu există orchestră mare în lume în care să nu cânte

instrumentişti români‖), fie că sunt dirijori, solişti instrumentişti sau vocali, prin talentul şi pregătirea

serioasă primită acasă, ei au câştig de cauză la toate concursurile pentru ocuparea posturilor vacante

în orchestre, la pupitrul dirijoral sau ca solişti de operă. Instrumentiştii români, care se prezintă la

marile concursuri interpretative, se clasează, întotdeauna, printre primii, după care, se lansează în

viaţa concertistică internaţională.

Unul din marii pianişti ai secolului XX, care a rămas în memoria ascultătorilor ca o legendă a

interpretării creaţiei pianistice romantice, a fost Dinu Lipatti (1917 - 1950) (Fig.4.9). În ciuda

faptului că o boală necruţătoare i-a secerat viaţa la numai 33 de ani, a reuşit ca, în această scurtă

perioadă, să se remarce şi să facă o mare carieră concertistică, componistică şi mai ales didactică.

Fig.4.9: Dinu Lipatti

(http://en.wikipedia.org/wiki/Dinu_Lipatti)

După cum este cunoscut, Dinu Lipatti a studiat la Bucureşti pianul cu Florica Musicescu şi

compoziţia cu Mihail Jora. A fost remarcat, urmărit şi ajutat de George Enescu să-şi perfecţioneze

studiile în străinătate, la Paris, cu renumita pianistă Nadia Boulanger. După succese răsunătoare ca

pianist, este invitat să preia, ca profesor, clasa de virtuozitate pianistică în cadrul Conservatorului din

Geneva, unde a funcţionat în această calitate între anii 1943 - 1949.

Redăm câteva din aprecierile făcute asupra artei sale de către cei ce l-au cunoscut:

Arthur Honegger, renumit muzician şi compozitor german, contemporan cu Dinu Lipatti,

afirmă despre acesta: (fragment preluat din biografia Dinu Lipatti, scrisă de Carmen Păsculescu

Florian, apărută la Editura Muzicală, Bucureşti, 1989)

"Un artist tânăr, ajuns la o măiestrie uimitoare pentru vârsta sa... Desigur există numeroşi

pianişti tineri posesori ai unei tehnici infailibile, siguri pe degetele şi memoria lor, plini de curaj şi de

elan. Dar extraordinara maturitate a concepţiei muzicale îi conferă lui Lipatti un loc care-l face egalul

celor mari.

El depăşise, fără a întârzia o clipă, stadiul campionului, pentru că era înainte de toate un

muzician autentic şi abia pe urmă un minunat pianist...

Dinu Lipatti a fost şi un compozitor care se dovedea, spre deosebire de atâţia alţii, poate prea

sever faţă de ceea ce crea, în ciuda încurajărilor pe care le primea ori de câte ori prezenta vreo lucrare

nouă..."

Pierre Fournier, renumit muzician francez spunea:

"Amintirea lui Dinu Lipatti rămâne nemuritoare. Interpretările sale vor rămâne un exemplu

pentru noi. Suferinţele sale i-au sublimat arta.

Cu un profund respect şi cu o admiraţie fără margini, evoc memoria acestui artist care a ştiut

în timpul vieţii sale prea scurte să înscrie o pagină nemuritoare în istoria muzicii".

Autoarea cărţii a extras din arhivele Conservatorului din Geneva o notaţie referitoare la

demisia lui Dinu Lipatti din postul de profesor, pe motiv de sănătate, aşa cum a fost înscrisă în

procesul verbal al consiliului de administraţie al conservatorului din data de 4 IV 1949. O redăm în

continuare:

"Din fericire, Dinu Lipatti nu părăseşte complet conservatorul. El ne-a promis că va ţine în

fiecare an un curs extraordinar de aproximativ o lună, consacrat operei unui anumit compozitor al

pianului. Astfel şcoala noastră va mai putea beneficia de arta, de prestigiul şi de renumele acestui

artist, unul din cei mai eminenţi ai epocii. Timp de cinci ani, Lipatti a fost una din gloriile

Conservatorului. Mulţumindu-i cu căldură pentru tot ce ne-a dăruit, îi adresăm urările noastre cele

mai vii de însănătoşire".

Consideraţia de care se bucura Dinu Lipatti era pe măsura rezultatelor obţinute în cei şase ani

de şefie a catedrei, perioadă în care, toţi, dar absolut toţi elevii pe care acesta i-a pregătit, au obţinut

premii şi importante distincţii la finele studiilor. Rezultatele obţinute de Lipatti sunt cu atât mai

valoroase, cu cât se ştie că la preluarea catedrei el avea doar 26 de ani, iar, în ultima perioadă de

profesorat, era deja marcat de nemiloasa boală care-l măcina încetul cu încetul.

Jacques Chapuis, un fost student al lui Dinu Lipatti la clasa de virtuozitate pianistică, în anul

1988 director al Asociaţiei europene a profesorilor de pian spune:

"Nu este uşor să vorbeşti de Dinu Lipatti - Profesorul. Trebuie să te referi la muzicianul

extraordinar, la pianistul cu calităţi unice, la compozitor şi mai presus de orice la omul cu o

personalitate nobilă şi generoasă... El credea în stimularea şi dezvoltarea înţelegerii marilor opere ale

literaturii pianului şi în muzicalitatea acelora care veneau la el pentru îndrumare, ajutându-i să-şi

atingă idealurile... Metoda de predare a lui Lipatti avea o maturitate extraordinară, ca tot ce a făcut,

întotdeauna dând maximum posibil... Lucrând cu Dinu Lipatti era o problemă de conştiinţă muzicală,

o căutare a adevărului... Lipatti poseda unul din acele mijloace perfecte de a exprima intenţiile

muzicale la o desăvârşită tehnică a pianului, subordonând intenţia muzicală din textul partiturii la

gesturile fizice de mişcări naturale ale degetelor şi întregului corp. Credo-ul artistic al lui Lipatti,

nobila şi inspirata scrisoare către un tânăr pianist, în care a cuprins atâta artă cât se putea transmite în

scris, va fi întotdeauna un testament pentru elevii săi care, la rândul lor, se vor strădui să-l transmită

studenţilor.

Astfel arta lui Lipatti rămâne cu noi".

Imaginea lui Dinu Lipatti este o permanenţă gravă şi de neînlocuit în conştiinţa profesoarei

sale Nadia Boulanger. Încheiem rândurile dedicate marelui pianist cu cuvintele rostite de aceasta la

data de 2 decembrie 1950, zi în care Dinu Lipatti a trecut în nefiinţă:

"Pentru noi, moartea sa este un dezastru. Măsurăm tot ce am pierdut şi nu vedem decât printr-

un voal de doliu tot ce am dobândit...

George Enescu l-a văzut pe Dinu crescând; eu l-am cunoscut pe când era adolescent. Cum am

putea să-l descriem noi doi?

George Enescu i-a ghicit talentul, l-a văzut născându-se în întreaga sa noutate, şi de atunci a

înţeles ceea ce era de aşteptat din partea acestui băieţaş marcat deja de destin.

Când Dinu a ajuns la Paris, era un pianist desăvârşit, format de aceea admirabilă Domnişoară

Florica Musicescu, pentru care avea un cult, şi de un adevărat compozitor, înarmat cu cunoştinţe

serioase, Mihail Jora....

Urechea sa era sensibilă la cele mai delicate nuanţe ale sunetului, la cele mai subtile inflexiuni

ale ritmului. În compoziţiile sale găsim aceleaşi semne profunde ale personalităţii sale. Ele sunt

mărturia unui adevărat talent creator şi merită să stea alături de discurile care prelungesc strălucirea

interpretului...

N-ar fi bine să servim o memorie atât de luminoasă plângând. Desigur pierderea sa este o

nenorocire ireparabilă, dar în suferinţa noastră nu trebuie să uităm că o amintire de neşters

prelungeşte prezenţa sa, iar noi rămânem îmbogăţiţi prin tot ce a fost el, prin acordul total al vieţii şi

artei sale. Ce exemplu de conştiinţă, de probitate, de uitare de sine, de curaj invincibil, de modestie

delicată, de curtoazie înnăscută, de puritate... Ar fi putut să se mândrească cu talentul său miraculos,

cu gustul său inefabil, cu tehnica sa prestigioasă. Fără a se bizui pe asemenea rare disponibilităţi şi pe

impulsurile sufletului său mare, s-ar spune că atâtea bogăţii nu-i aduceau decât obligaţii apăsătoare.

Căuta, asculta, muncea fără încetare, şi orice ar fi realizat, spunea: Data viitoare voi face mai bine.

Această pietate, această umilinţă îi erau atât de fireşti. Toate acestea rămân un exemplu pentru noi".

Aşa după cum am amintit mai înainte, pe scenele marilor orchestre simfonice din lume

activează mulţi instrumentişti formaţi în România. Dintre aceştia, dată fiind valoarea lor, unii fac

solistică, fiind recunoscuţi în toată lumea ca mari solişti. Este destul să le amintim pe admirabilele

violoniste Lola Bobescu, Silvia Markovici, Mihaela Martin, pe pianistul Radu Lupu şi, nu în

ultimul rând, pe naistul Gheorghe Zamfir (Fig.4.10). Acesta a dat strălucire instrumentului său,

folosit, până la el, mai mult în muzica populară, muzică pe care, de asemenea, a interpretat-o ca

nimeni altul, făcându-o cunoscută în toată lumea.

Fig.4.10: Gheorghe Zamfir

(http://www.bzi.ro/public/upload/photos/0/zamfirxa5-1.jpg)

Credem că, în prezent, Gheorghe Zamfir se bucură de cea mai mare popularitate dintre artiştii

români ce se produc în străinătate. El se află în topul mondial al artiştilor prin numărul mare de

discuri vândute, fiind laureat cu mari premii ale discului, este colaborator al mai multor filarmonici,

printre care cea din Monaco, este autor şi interpret de muzică de film, un mijloc în plus de a face

cunoscută muzica românească în toată lumea. Concertele lui Gheorghe Zamfir din străinătate, cu

acompaniament de taraf specific românesc, sunt cotate la nivelul concertelor susţinute de marii

jazmeni ai momentului. Din cauza afluenţei mari de spectatori, unele din concertele sale sunt

programate a fi susţinute pe stadioane ce adună zeci de mii de spectatori.

Arta interpretativă în muzica populară românească este bine cunoscută încă din secolul trecut,

când măiestria lui Barbu Lăutaru a fost apreciată chiar de Franz Liszt. Mai apoi, o serie de lăutari

români, interpreţi şi de muzică de agrement erau angajaţi la marile restaurante din Europa. În secolul

XX, faima lui Nicolae Buică sau a lui Grigoraş Dinicu era cunoscută printre instrumentiştii

continentului. Grigoraş Dinicu a lăsat posterităţii bine cunoscuta "Hora stacatto". În Franţa s-a stabilit

autorul celebrei melodii ce a făcut ocolul pământului "Avant de mourir" - George Boulanger pe

numele său adevărat Gheorghe (Ghiţă) Bulengea.

La cotă foarte ridicată în ceea ce priveşte arta interpretativă în muzica populară românească,

se ridică în prezent mai mulţi solişti, dar şi orchestre de muzică populară, cunoscute deopotrivă în

ţară, cât şi înafara graniţelor. Importantă este şi recunoaşterea unanimă a valorii interpretative

deosebite, atât prin virtuozitate, cât şi prin diversitate stilistică, specifice nesecatului folclor

românesc. Printre soliştii şi formaţiile folclorice care fac dese deplasări în afara graniţelor, pe lângă

Gheorghe Zamfir, la loc de mare faimă se situează şi taragotistul maramureşan Dumitru Fărcaş (Fig.

4.11), cât şi orchestra basarabenilor – „Lăutarii din Chişinău‖ condusă de binecunoscutul violonist

Nicolae Bot Gros. Valoarea lor este apreciată în orice ţară pe unde concertează şi umple de bucurie

inimile românilor din diasporă, cărora le menţin trează, în continuare, conştiinţa de neam românesc.

Fig. 4.11: Dumitru Fărcaş

(http://dumitrufarcas.blogspot.com/)

Desigur, că valoarea interpretativă instrumentală românească nu se rezumă numai la acei

solişti care s-au stabilit în străinătate. Faima unor violonişti precum au fost Ion Voicu şi, în prezent,

încă, Ştefan Ruha a depăşit de mult graniţelor noastre, premiile câştigate la marile concursuri şi

nenumăratele invitaţii de a concerta peste hotare în cadrul filarmonicilor de renume atestă din plin

valoarea lor. Acelaşi lucru se poate afirma despre pianişti precum Radu Lupu, Valentin Gheorghiu şi

Dan Grigore, acesta din urmă fiind solistul ultimului concert dirijat de Sergiu Celibidache cu

Orchestra Simfonică a Filarmonicii din München, concert cu succes triumfal, după care critica s-a

întrebat pe drept cuvânt: Unde trăieşte acest mare pianist necunoscut nouă?

Fiindcă a venit vorba de Sergiu Celibidache (Fig.4.12), vom continua cu evocarea figurilor

de mari muzicieni români care s-au afirmat, de data aceasta, în cadrul artei dirijorale, formă complexă

de exprimare în muzică, pentru practicarea căreia, pe lângă cunoaşterea şi stăpânirea spaţialităţii

universului muzicii, dirijorul trebuie să cunoască şi să respecte, cât mai riguros, intenţiile ideatice de

început, pe care le-au avut compozitorii, atunci când şi-au creat operele. Un asemenea artist, care în

opinia criticii i-a depăşit pe toţi ceilalţi, a fost Sergiu Celibidache.

Fig.4.12: Sergiu Celibidache

(http://www.bach-cantatas.com/Pic-Bio/Celibidache-Sergiu-5.jpeg)

Personalitatea lui Sergiu Celibidache a fost atât de impresionantă, încât, pentru a scrie o carte

despre dirijor, unul dintre exegeţii săi, binecunoscutul critic muzical al revistei germane Spiegel -

Klaus Umbach - a stat în aproprierea sa timp de peste doi ani. Cartea se numeşte Celibidache, celălalt

maestru, a fost tradusă şi în româneşte şi a apărut în Editura Vivaldi, Bucureşti, 1998. Vom folosi

citate din această lucrare pentru evocarea personalităţii marelui dirijor român.

Klaus Umbach, însuşi, un apreciat critic muzical, recunoaşte, încă în prefaţa lucrării sale,

faptul că la audiţia concertelor dirijate de Celibidache, în ultimii ani, a fost zguduit şi transportat într-

un mod indescriptibil. ―Concertele lui Celibidache sunt, în ziua de astăzi, adevărate liturghii

simfonice, motiv care îi face pe unii să le asculte stând oarecum în genunchi, iar pe alţii să clatine,

nedumeriţi din cap.‖

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman la 11 iunie 1912, unde absolvă cu premii ciclul

primar, dovedind, încă de atunci, calităţi artistice, preocupându-l desenul, pictura şi mai ales muzica

(în familie existând atracţie pentru muzică).

Liceul este început şi terminat la Iaşi, unde Celibidache are atracţie deosebită faţă de

matematică, motiv pentru care se înscrie mai târziu la Facultatea de Matematică, apoi şi la Filosofie.

Pe ambele trebuie să le întrerupă din cauza obligaţiei satisfacerii stagiului militar. După terminarea

Şcoli Militare, devine ofiţer de cavalerie, nu se reîntoarce la facultate, pleacă direct la Bucureşti unde

trăieşte din banii câştigaţi ca pianist acompaniator, ca pianist de jazz, în localurile bucureştene, postul

preferat.

Printr-un joc al hazardului (este invitat de un compozitor al Radiodifuziunii din Berlin căruia

i-a trimis spre consultare un quartet), ajunge în 1936 la Berlin unde, la recomandarea acestuia, îşi

continuă studiile începute la Iaşi, şi anume la Universitatea din Berlin şi la Institutul de Muzică. În

această perioadă, pentru a se întreţine, dirijează ocazional ansambluri corale de amatori.

În anul 1945, este câştigătorul unui concurs de dirijat la Berlin pentru Orchestra Filarmonică,

în fruntea căreia este instalat ca dirijor şef până în anul 1954, când i se conferă Crucea de Merit a

Republicii Federale.

Din 1948 începe, cu renumita orchestră simfonică din Londra, un lung şir de turnee

internaţionale pline de succes.

După anul 1955 se înmulţesc călătoriile intercontinentale, se stabileşte până în 1960 în Italia,

devine în acelaşi an conducătorul artistic al orchestrei Regale din Copenhaga, iar din anul 1963 este

numit conducătorul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Stockholm până în anul 1971. Cu

această orchestră Sergiu Celibidache a întreprins un şir lung de turnee, printre care şi în România,

vizitându-şi astfel, după mulţi ani ţara natală.

Începând cu anul 1972 şi până în anul 1977 este conducătorul Orchestrei Simfonice a

Radiodifuziunii din Germania de Sud din Stuttgart, urmând ca în anul 1979 să fie numit dirijor şef la

Orchestra Simfonică şi director general muzical al oraşului München. În această calitate Celibidache

este propulsat şi la rangul de ambasador german al muzicii, fiind selectat împreună cu orchestra din

München să-l însoţească pe Helmut Kohl cu ocazia vizitei sale protocolare din anul 1990 la Moscova,

făcând astfel parte dintr-o largă delegaţie, a cărei misiune era reaşezarea relaţiilor cu Uniunea

Sovietică, după căderea zidului Berlinului.

După cum menţionează Klaus Umbach (pagina 285)- ―Laitmotivul politic al vizitei este

glasnost, cel muzical: armonie. În prima seară sunt prezenţi la concert cancelarul german Kohl şi

preşedintele Gorbaciov cu soţiile, apoi miniştri, somităţi economice şi politice cât vezi cu ochii. La

început, conform protocolului obişnuit sunt intonate neobişnuit de corect cele două imnuri naţionale.

Tot concertul simfonic a avut o ţinută artistică foarte înaltă. Concertul s-a încheiat cu celebra lucrare a

lui Modest Mussorgsky „Tablouri dintr-o expoziţie”, la sfârşitul căreia, după ce Celibidache dirijează

"Marea poartă a Kievului" în mod spectaculos şi pentru ochi, descriind arcuri mari cu ambele braţe,

care aproape că se împreunează deasupra capului, cancelarul din Oggersheim nu-şi mai găseşte locul

pe scaun. "A fost formidabil" izbucneşte Kohl entuziasmat de "cadoul" adus cu el, trăgându-l pe

uluitul Gorbaciov după el, până la rampă. Amândoi îi strâng mâna lui Celibidache care face o

plecăciune adâncă. Mai târziu, în timpul banchetului de gală, Kohl îi face directorului general muzical

o aluzie timidă, cum că i-ar face plăcere ca în anul următor, când francezii aniversează două sute de

ani de la revoluţie, el să întreprindă călătoria la Paris însoţit de acest acompaniament muzical. "Nici

unei orchestre din lume", îl laudă dirijorul rus Gennady Rodestvenski, "nu-i reuşesc aceste nuanţări,

cu atât mai puţin orchestrelor noastre ruseşti".‖

―...La numai două săptămâni după concertele date la Moscova, Filarmonica din München în

frunte cu dirijorul ei, Sergiu Celibidache, aterizează la Tel Aviv. Este pentru prima dată, de la

Holocaust încoace, că o orchestră simfonică mare, din Germania Federală desfăşoară un turneu în

Israel. "Vedem acum, cu toţii că, nu numai că ea are un mare succes artistic, dar şi că, har Domnului

este privită ca ceva de la sine înţeles". scrie Albrecht Roesler în SZ.‖ Sergiu Celibidache, în fruntea

celei mai celebre orchestre simfonice germane a momentului, pe care el a adus-o la acest nivel, este

chemat să îndeplinească calitatea de ambasador al culturii ţării de adopţie în relaţie cu statele cu care

Germania şi-a dorit să reia legăturile tradiţionale, anterioare conflagraţiei din Al Doilea Război

Mondial.

În anul 1990, dirijează împreună cu orchestra Müncheneză un concert de binefacere la

Bucureşti, cu ocazia căderii regimului dictatorial al lui Ceauşescu, ocazie cu care este primit călduros

de toată suflarea românească şi face o călătorie scurtă, prin Moldova natală, pentru a-şi revedea

ţinutul de obârşie.

În anul 1992, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani este invitat a concerta cu Orchestra

Filarmonică din Berlin. Este numit, în acelaşi an, cetăţean de onoare al oraşului München, după care

efectuează turnee în Japonia, Germania şi America de Sud. În anul 1995 efectuează ultimul turneu în

străinătate, iar în luna iunie a anului 1996 dirijează pentru ultima dată Orchestra Filarmonică la

München avându-l ca solist pe reputatul pianist român Dan Grigore. Decedează în urma unui atac de

cord repetat pe fondul unei mai vechi suferinţe cardiace la data de 14 august 1996, în Franţa, unde

este şi înmormântat la reşedinţa sa de la Neuville - Essonne.

Traseul său biografic şi artistic, foarte extins, ne demonstrează un Sergiu Celibidache aparent

nestatornic, numai aparent, întrucât aşa cum scrie în cartea sa Klaus Umbach, Celibidache este omul

care nu a făcut concesii în ceea ce priveşte arta sa. Fără a-l scuza, Umbach explică refuzul lui

Celibidache de a face compromisuri numai prin dorinţa acestuia de a servi muzica cât mai fidel, în

consecinţă, el a stat şi a dirijat numai acolo unde i s-au oferit toate condiţiile cerute pentru a-şi putea

traduce în fapt concepţia şi respectul faţă de arta dirijorală, fapt recunoscut şi răsplătit de toţi

melomanii adevăraţi care au avut norocul să-l asculte pe viu în concertele sale publice.

...‖Poliglot, cu pregătire matematică, filosofică şi bineînţeles muzicală, Sergiu Celibidache

înţelegea muzica ca pe ceva ce nu ajung cuvintele a o explica. Din această cauză interpretările sale

ţinteau perfecţiunea şi devoţiunea absolută faţă de muzică, devoţiune demonstrată în faţa norocosului

auditoriu, pe care-l transformă la sfârşitul concertelor sale într-o stare de beatitudine uimită şi transă

plină de extaz.‖

Klaus Umbach încearcă să ni-l descrie, pe parcursul întregii sale cărţi, pe omul care a reuşit să

declanşeze, în rândul auditoriului de concerte, acele stări deasupra posibilităţilor de descriere verbală

a fenomenului muzical creat de dirijor. În consecinţă, autorul nu-l analizează pe dirijor din punctul de

vedere al criticului muzical, aceasta şi datorită faptului că Celibidache i-a recunoscut, cu mare

înţelepciune, că a renunţat să scoată o lucrare despre tematica dificilă a concepţiilor sale filosofice

despre muzică. Celibidache i-a mai recunoscut sincer, aproape cu supărare, că transformarea notelor

în sunete nu poate fi cu adevărat descrisă prin cuvinte şi că limbajul este incapabil de a verbaliza

misterul muzicii.

După ce am redat evoluţia traseului profesional şi artistic a lui Sergiu Celibidache, odată cu

reflexiile sale definitorii despre fenomenul muzical, vom reda în încheierea spaţiului acordat unuia

dintre cei mai remarcaţi muzicieni români, novator al interpretării muzicale dirijorale, câteva din

aprecierile demnitarilor şi cunoscătorilor, făcute după trecerea sa în nefiinţă.

"Ne aplecăm frunţile", spuse primarul general din München în şedinţa consiliului de

administraţie municipal la 9 oct 1996: "Ne aplecăm frunţile în faţa unuia din cei mai mari dirijori ai

acestui secol"

Îşi plecară cu toţi frunţile. Veneraţia plină de recunoştinţă s-a manifestat, cu unanimitate, în

aproape întreaga lume; şi nu erau nici vorbe goale şi nici prefăcătorie, îmbrăcate în cuvinte retorice şi

împodobite cu chenar negru. Sosise momentul de a face bilanţul artistic, iar acesta îl reprezenta pe

Sergiu Celibidache în toată măreţia sa - în dimensiuni cu adevărat supraomeneşti. Clopotele funerare,

ale foiletoanelor dedicate lui, băteau pline de importanţă şi erau pline de demnitate. Titluri ca "I-a

rămas fidel muzicii - şi sie însuşi"; "O întruchipare a voinţei"; "Un ghimpe înfipt în cultura muzicală";

"Porţile care duc spre transfigurare se deschiseseră de mult pentru el"; "El a creat o muzică dintr-o

altă lume" etc., au împânzit ziarele şi revistele de specialitate în toată lumea.

Personalităţi politice de prim rang, precum Roman Herzog, preşedintele federal, au ţinut să

prezinte condoleanţe familiei îndoliate, cu asigurarea că "geniul nu va fi dat uitării".

Comemorarea lui Celibidache la München a fost legată de un concert simfonic dirijat de

Zubin Mehta. Programul tipărit conţine mesajul comitetului de conducere a orchestrei: moartea lui

Celibidache înseamnă "sfârşitul unei ere, atât pentru universul muzical german, cât şi pentru fiecare

dintre noi. Vom depune toate eforturile pentru a duce mai departe moştenirea sa, vom păstra în

inimile noastre respectul manifestat de el faţă de adevărul muzicii".

În istoria muzicii interpretative dirijorale româneşti au mai existat mulţi alţi dirijori români, de

faimă mondială, precum Ionel Perlea şi Constantin Silvestri care, după ce s-au format în ţară, au trăit

mai mult în străinătate, impunându-se la cel mai înalt nivel. Alţii, precum George Georgescu, Alfred

Alexandrescu, Antonin Ciolan, Teodor Rogalski, Erich Bergel, cât şi mai actualii Horea

Alexandrescu sau Cristian Mandeal, alături de Ion Marin (fiul celebrului Marin Constantin,

fondatorul renumtului cor „Madrigal‖ din Bucureşti), foarte bine cotat pe marile scene ale lumi

contemporane, sunt cunoscuţi peste hotare de la festivalurile internaţionale şi sunt foarte frecvent

invitaţi să dirijeze în străinătate. Pe lângă aceşti dirijori, nu-l putem omite pe Cristian Badea, dirijor

format în România, colaborator al marilor orchestre simfonice din Europa şi America, în prezent

directorul şi prim dirijorul Orchestrei Simfonice Naţionale din Haga, cu care a deschis Festivalul

Internaţional George Enescu de la Bucureşti, ediţia 2011. Toţi aceşti dirijori au confirmat o capacitate

de înţelegere şi redare a muzicii la nivelul artistic cel mai elevat, dovedind, o dată în plus, potenţialul

de care dispune poporul român şi pe acest plan.

Sergiu Celibidache, în raport cu predecesorii şi contemporanii săi, a încercat şi în cele mai

multe rânduri a reuşit, să interpreteze muzica prin propria ei măreţie, dincolo de putinţa omului de a o

explica prin cuvinte. Acest lucru îl făcea cu convingerea că anumite lucruri nu se pot înţelege şi nu

trebuie forţate, ele îşi datorează grandoarea şi originea în sfere de nepătruns pentru om. Din acest

motiv, aşa cum spune Klaus Umbach - acest om inexorabil a vrut, în decursul întregii sale vieţi, să

stârnească controverse pe plan ideatic până la un anumit punct, până la care, după părerea sa, numai

divergenţele de opinii şi confruntarea dură cu adevăruri prezumptive putea să stimuleze şi să menţină

vie discuţia în jurul muzicii şi a răspunderii care le revine celor care o fac şi o ascultă.

Sergiu Celibidache rămâne, în istoria muzicii, ca unul dintre cei mai mari dirijori, responsabil

faţă de arta prin care interpreta muzica, convins fiind că muzica trebuie să fie exprimată prin ea

însăşi, la nivel maxim de transmitere a stărilor şi a mesajelor, pornite dintr-o sferă supraumană, ce nu

are nevoie şi nu poate fi pusă în discuţie.

Violonistul şi compozitorul român Vladimir Cosma s-a născut în Bucureşti la data de 13

aprilie 1940 dintr-o familie de reputaţi muzicieni: tata – Teodor Cosma pianist şi dirijor, mama

scriitoare şi pianistă, unchiul Edgar Cosma pianist şi dirijor, iar una dintre bunice pianistă, fostă

studentă a renumitului profesor Ferrucio Busoni.

Figura 4.13. Vladimir Cosma http://nathalie-saulnier.com/gerardmer/images/photos/vladimir-cosma2.jpg

Ca student, după obţinerea primelor premii ca violonist şi compozitor la Conservatorul de

Muzică din Bucureşti, Vladimir Cosma îşi continuă studiile la Conservatorul Naţional Superior de

Muzică din Paris, unde a studiat printre alţii şi cu binecunoscuta profesoară Nadia Boulanger. În

timpul aprofundării studiului în muzica clasică, de timpuriu a dezvoltat o pasiune pentru muzica de

jazz, film şi toate formele muzicii populare.

Începând cu anul 1964, în calitate de violonist deja bine apreciat, întreprinde un număr de

turnee internaţionale, dedicându-se, în acelaş timp, şi propriilor sale compoziţii. Vladimir Cosma, a

început încă din acea perioadă să scrie compoziţii variate precum: trei mişcări polifonice pentru

orchestră simfonică, piesă pentru violoncel şi orchestră de coarde, muzică pentru piese de teatru,

muzică de balet şi coloane sonore pentru filme seriale şi artistice. Prima coloană sonoră i-a fost

comandată de către Yves Robert, în 1968, pentru filmul Alexandre Bienhereux.

Până în prezent, Vladimir Cosma a scris coloanele sonore pentru peste trei sute de filme

artistice, filme seriale sau filme documentare. Cu această ocazie a colaborat cu cei mai importanţi

producători, regizori şi actori din Europa şi Statele Unite în cadrul a nu mai puţin celebrelor studiouri

de filme, precum cele ale platourilor din Holywood. În aceste producţii, a abordat stiluri diferite de

muzică, adaptate scenariilor, interpreţilor sau orchestrelor de mare anvergură. A scris astfel, muzică

pentru filmele lui Yves Robert, Gerard Qury, Francis Veber, Claude Pinoteou, Claude Zidi, Edouard

Molinario, Yves Boisset, Jean-Marie etc. Muzică pentru faimoşi solişti de jazz: Chet Baker,

Stephane Grapely etc., pentru celebrele cântăreţe Mireille Mathieu, Nana Mouskuori etc. şi a

celebrilor noştri naişti conaţionali Gheorghe Zamfir şi Stanciu Simion. Vladimir Cosma, încă în viaţă,

a intrat definitiv în istoria muzicii contemporane ca un original creator de compoziţii muzicale

inedite, precum concertul pentru vioară şi orchestră, concertul pentru Euphonium şi orchestră,

Concertul Iberic pentru trompetă şi orchestră, Courts Metrages pentru quintet de suflători, dar, mai

ales, pentru coloanele sonore a nu mai puţin celebrelor filme, intrate şi ele în istorie, dintre care este

destul să-l amintim doar pe Le Grand Blond (Marele Blond) . De asemenea, Vladimir Cosma a fost

un colaborator obişnuit al marilor posturi de televiziune din Europa şi Statele Unite ale Americii

prezentând producţii împreună cu: Michel Strogoff, Kidnapped, Mistral’s Daughter, Les Mysteres de

Paris, Les Coeurs Brulles....

În anul 2006, Vladimir Cosma şi-a dirijat, în premieră mondială, compoziţia proprie „Eh Bien!

Dansez maitenant”, divertisment pentru narator şi orchestră simfonică, pe tema unei fabule a lui Jean

de la Fontaine, la sala Victoria Hall din Geneva, împreună cu Orchestra suedeză Romande şi avându-l

ca solist pe Lambert Wilson. În decembrie 2010, a condus la Paris, Orchestra Naţională Franceză cu

acelaş program pe scena Theatre de Champs-Elysees, avându-l, de data aceasta, ca solist pe Eryc

Genovese de la Comedia Franceză.

Vladimir Cosma a scris şi o operă „Marius et Fanny” după un libret de Marcel Pagnol,

prezentată, pentru prima dată, în septembrie 2007, la Teatrul de Operă din Marsilia, avându-i ca

solişti pe Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna în rolurile principale şi pe Jean-Philippe Lafont în

rolul lui Cesar. A mai scris o comedie muzicală „Les Aventures de Rabbi Iacob” prezentată la Palatul

Congreselor din Paris în 2008 şi, un an mai târziu, şi-a dirijat, în premieră mondială, la Eglise-Sainte-

Madeleine de Beziers, lucrarea monumentală proprie – Cantata pentru soprană, narator, cor de copii

şi orchestră, cantată scrisă special cu ocazia aniversării a opt secole de existenţă a renumitei catedrale.

Având conştiinţa valorii componistice a foarte numeroaselor coloane sonore ale filmelor sale,

Vladimir Cosma a rescris unele pagini muzicale, adaptându-le la piese concertistice simfonice, pe

care atât el, cât şi alţi mari interpreţi le-au prezentat pe marile scene muzicale ale lumii, unde a apărut

împreună cu cei mai reputaţi muzicieni ai momentului.

După 60 de ani, de la plecarea din ţară, Vladimir Cosma a revenit, în noiembrie 2011, în

România şi a cocertat împreună cu Orchestra Simfonică „George Enescu‖, la Ateneul Român, un

concert memorabil, după care a acordat interviuri la posturile de televiziune într-o limbă curată

românească şi prin care şi-a depănat amintirile legate de activitatea sa prodigioasă şi complexă de

mare muzician contemporan, care s-a impus în intreaga lume fără a uita de unde a plecat şi făcând

mereu uz în componistica sa de inspiraţia care i-a dat-o tezaurul muzicii româneşti.

Arta renumitului muzician român Vladimir Cosma, de-a lugul prodigioasei sale cariere

artistice, a fost răsplătită cu nenumărate premii internaţionale sau naţionale, prin două mari premii

Cesar pentru filmele: Diva (1982) şi Le Bal (1984); două Golden Sevens pentru cea mai bună muzică

de televiziune atât în Franţa, cât şi în afara ei. De asemenea, el a primit distincţii pentru discul de aur

şi platină ,ca urmare a vânzării înregistrărilor după muzica sa în întreaga lume, dar mai cu seaamă în

Franţa, Germania, Japonia, Anglia, Elveţia, Scandinavia, Belgia, cât şi alte ţări. Vladimir Cosma este

distins, de asemenea, cu următoarele titluri: Chevalier de l’ordre National la Legion d’Honneur,

Grand Officier du Merite Culturel Roumain, ca şi Comandeur des Arts et des Lettres.

Cu toate că n-am prezentat întreaga faimă mondială şi activitate recunoscută pe toate

meridianele a marelui muzician contemporan de origine română Vladimir Cosma, am extras din

sursele enciclopediei Wikipedia, de pe Net, atât cât am considerat pentru ca el să fie cunoscut şi în

ţara sa de origine, măcar cât este cunoscut la modul superlativ în întreaga lume

4.3. Artele vizuale Limbajul de comunicare universal rămas nouă din cele mai vechi timpuri cunoscute, este cel

transmis prin artele vizuale, adică cel al desenelor şi picturilor descoperite în peşterile etrusce sau a şi

mai vechilor obiecte de podoabă sau cult descoperite ca provenienţe ale civilizaţiei sumeriene.

Omul, de când există şi-a exprimat sentimentele prin producerea de lucruri cărora le-a

imprimat o semnificaţie afectivă, a cultului pentru frumos. Cu cât istoria unei etnii a fost mai lungă şi

stabilă, cu atât a fost şi producţia imaginativă mai mare. Din păcate, anumite scrieri s-au descifrat

doar în secolul nostru, aşa încât informaţiile din cele mai vechi timpuri le constatăm doar prin

aprecierile lucrurilor descoperite, printre care obiectele de cult şi podoabele ne conferă posibilitatea a

aprecia producţia artistică a vremii.

Această preocupare de a produce obiecte de cult, pe lângă obiectele de uz cotidian, a existat la

toate popoarele dispărute şi există la toate cele încă prezente, deci şi la poporul român, unul din cele

mai vechi din Europa. Cum cultura la noi, s-a transmis mai mult pe cale orală, a rămas ca relicvă

sigură de existenţă a unei culturi originale şi specifice, cultura receptată ca artă vizuală.

În afara olăritului, păstrat nouă din toate perioadele istoriei noastre, obiectele de cult şi de

podoabă descoperite în anumite morminte, dau dovada existenţei acestei preocupări din cele mai

vechi timpuri. De abia după înfiinţarea Principatelor, anumite biserici rămase şi, mai apoi, renumitele

mănăstiri moldoveneşti atestă un talent deosebit pentru creatorii acestor lăcaşuri într-un stil original şi

inconfundabil. Frescele şi picturile cu care sunt decorate aceste mănăstiri sunt apreciate ca şi

capodoperele oricăror aşezăminte de credinţă de pe orice meridian.

La un asemenea fond de zestre culturală a artelor vizuale, a fost firesc, să apară figuri

reprezentative sau chiar novatoare artistic, atunci, când acestea au fost trecute prin filtrul formativ sau

de instrucţie cultivată, în domeniul respectiv de exprimare. Exemplificarea o începem cu:

4.3.1. Pictura

O anumită preocupare scolastică în domeniul artelor plastice a existat în ţara noastră, încă de

la mijlocul secolului trecut. În cadrul ei s-au format o serie de practicanţi în a înfrumuseţa lăcaşurile

de cult, apoi casele boierilor şi, nu în ultimul rând, a imortaliza figurile căpeteniilor şi potentaţilor

vremii sau au pictat renumitele icoane bisericeşti de rit bizantin În acelaşi timp, făuritorii de frumos

pe interioarele caselor boiereşti sau a lăcaşurilor de cult erau şi profesori la primele şcoli de arte şi

meserii, precum Constantin Leca (1807 - 1887) în Oltenia; Mişu Pop (1827 -1892) în Ardeal, Craiova

şi apoi Bucureşti; Sava Henţia şi Anton Chladek descoperitorul lui N. Grigorescu, Barbu Iscovescu

(1816 -1854), Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), în Bucureşti, Constantin Stahi la Iaşi şi încă

mulţi alţii. Cei cu aptitudini remarcabile au studiat pe diferite burse sau pe bani proprii în străinătate,

luând astfel contact cu curentele de creaţie artistică a diferitelor perioade. Pe parcursul a numai

câtorva decenii, plasticienii români s-au aliniat la marile şcoli de creaţie occidentale, devenind

exponenţi ai diferitelor curente de creativitate artistică plastică. Aşa de pildă, Nicolae Grigorescu sau

Ion Andreescu, trecuţi prin renumita şcoală de pictură în natură a Barbizonului, pot fi oricând

confundaţi cu reprezentanţii de frunte ai acestei şcoli. În domeniul picturii clasice, Teodor Aman,

Nicolae Popescu, Gh. Tătărescu oricând pot sta alături de cei mai reprezentativi pictori ai

clasicismului academic sau ai romantismului european din timpul lor.

Începând cu secolul XX, artele plastice din ţara noastră au luat un avânt de creativitate

artistică echivalent cu orice altă şcoală sau grup ce conferă o autenticitate de orientare novatoare în

domeniul plastic. Pictori ca Ştefan Luchian, Jean A Steriady, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, H.

Catargi, Aurel Popp, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Teodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Lucian

Grigorescu, Iosif Isser, Dumitru Ghiaţă, Pericle Capidam, Anastase Demian şi încă mulţi alţii, până la

marii postbelici Alexandru Ciucurencu şi Corneliu Baba, pot fi panotaţi în sălile oricăror muzee de

renume din lume. Într-un fel, putem chiar să afirmăm că, în secolul XX au existat şcoli distincte de

pictură în ţara noastră şi asta, numai dacă ne gândim la specificitatea şcolilor băimărene sau

dobrogene, cu centrul la Baia Mare şi Balcic, prin care s-au remarcat cei mai de frunte pictori din

perioada interbelică.

Printre multitudinea de pictori români ai secolului trecut, unii s-au remarcat, în mod special,

prin stilul novator şi original de abordare a creaţiei plastice picturale. Un loc de frunte în acest sens îi

putem atribui lui Ion Ţuculescu (1910-1962) (Fig.4.14), pe care Petru Comarnescu în albumul

referitor la el (Ed. Meridiane, Buc 1974), îl defineşte ca pe pictorul cu înaltă conştiinţă şi uimitoare

forţă expresivă ce-şi pune gândurile şi viziunile într-o întreagă cultură cu tradiţiile şi năzuinţele ei,

explicându-l astfel: "Forţa expresivă pe care o au puternicele şi tulburătoarele sale imagini - în culori

de o mare vitalitate şi susţinute de ritmuri ce pulsează ca gândurile şi inima - nu aparţin numai

artistului, ci şi izvoarelor de la care s-a inspirat el. Aceste izvoare sunt folclorul şi stilistica artei

noastre populare, ca şi unele mari realizări ale picturii noastre moderne. Creaţia lui Ţuculescu este

atât de viguroasă şi semnificativă tocmai pentru că este mereu susţinută de forţa tradiţiilor şi de

neobişnuite frământări spirituale. Acest mare neliniştit, cu căutări şi probleme în care se îmbină

ritualuri de căluşar cu întrebările omului de ştiinţă, ale microbiologului contemporan, a avut darul de

a fi descoperit, conştient şi inconştient, prin chemare spontană, dar şi prin meditaţie şi serioasă

cultivare, idei, viziuni, forme care sunt ale poporului său şi de a le fi dus la noi expresii autentice şi

semnificative".

Fig.4.14: Ion Ţuculescu

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_%C8%9Auculescu)

Ion Ţuculescu provine dintr-o familie de institutori din Craiova, a avut preocupări picturale

încă din şcoală, fără pregătire anume, de specialitate. A studiat la facultatea din Bucureşti ştiinţele

naturale, în paralel cu medicina. A fost o vreme profesor de ştiinţe naturale lângă Bucureşti, apoi

cercetător într-un laborator de microbiologie din Bucureşti, în care, duminica, diseca animale şi citea

pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor. A fost un autodidact, a efectuat numeroase călătorii la

Constantinopol, în Grecia şi Egipt. În 1937 a vizitat Elveţia, Franţa şi nordul Italiei. A văzut la Paris

retrospectiva Van Gogh, organizată cu prilejul Expoziţiei universale din acel an. Citind foarte mult,

şi-a făcut o cultură generală şi de specialitate, în domeniul ştiinţelor naturale, foarte solidă, punându-

şi mereu noi probleme ştiinţifice în domeniul biologiei. În domeniul medical, printre altele, a făcut o

cercetare privind efectele terapeutice ale nămolului de la Techirghiol. Curiozitatea microbiologului

din el, îl duce şi mai mult la întrebări asupra a ceea ce este dincolo de ce se vede şi se trăieşte

cotidian.

Ion Ţuculescu se apucă de pictură la vârsta de 25 de ani, aproape fără studii prealabile, fără

profesor şi fără îndemnul nimănui, decât al său. Îl frământa, pur şi simplu, pictura, în cadrul căreia s-

a impus ca un artist de mare cutezanţă, nutrind, cu timpul, proiecte ce depăşeau expresia individuală.

S-a îndreptat, mai întâi, către problemele stilistice ale artei culte româneşti, iar, după patru-cinci ani

de intensă activitate artistică, s-a străduit să refacă procesul de creaţie al artei populare, să retrăiască

spiritul folcloric, în care a generat arta populară. A năzuit să fie un exponent al îndepărtatelor tradiţii

populare, pe care a căutat să le exprime în forme noi, să le adapteze şi să le includă în universal,

reuşind prin aceasta să cuprindă în arta românească cele mai caracteristice sentimente ce au însufleţit

şi s-au statornicit în viaţa poporului român de-a lungul istoriei sale.

Urmărindu-l cronologic în realizările prin care a obţinut o stilistică proprie a artei populare,

dându-i expresii noi, de o fascinantă frumuseţe, Petru Comarnescu îşi explică această trecere, de la

artist amator la cea de profesionist a lui Ion Ţuculescu, numai prin frământările profunde şi forţa

psihică excepţional de limpede a acestuia, capabilă a face faţă contradicţiilor şi alternanţelor multiple

pe care i le-a pus creaţia populară, ajungând, cu timpul, la o sinteză foarte personală şi, în acelaşi

timp, reprezentativă pentru întreaga noastră cultură.

Pictor de temperament şi gânditor frământat, ademenit de mari probleme, Ion Ţuculescu s-a

dedicat cu mare fervoare şi cu o muncă pasionantă picturii. În numeroasele lucrări pe care le-a expus,

se constată permanenţa şi continuitatea unor însuşiri, în special, cea de colorist şi darul de a interpreta

dramatic, aspectele realităţii, cât şi o alternanţă între caracterele viziunilor privind mijloacele sale de

expresie. Cu toate că Ţuculescu a căutat să-şi disciplineze izbucnirile vulcanice ale temperamentului

său, de a crea opere riguros şi concentrat compuse, opere clare, şi distincte ca formă şi gândire, el

rămâne, în creaţia sa predominantă, ca un pictor de caracter şi de factură expresionistă.

Încă de la primele sale expoziţii, Ion Ţuculescu a şocat vizitatorii, dar mai ales criticii, cărora

le-a dat serioase teme de reflectare şi cărora, de fapt, le rămâne sarcina elucidării, în întregime, a

valorii reale a creativităţii sale artistice. Cert este faptul că Ţuculescu a dat dovada unui mare talent şi

a unei conştiinţe raţionale, punându-şi singur toate problemele ce-l frământau, neprecupeţind nici un

efort de a finaliza explicit, prin mijloacele picturii, spiritualizarea unei vaste culturi populare plastice.

El este egalul altor mari pictori care au încercat acelaşi lucru, pe alte meridiane, precum Van Gogh

printre altele - pictorul holdelor; comparabil cu Ţuculescu - pictorul câmpurilor de rapiţă; Paul

Gauguin - evocatorul vieţii patriarhale din insulele polineziene, comparabil şi mult mai blând decât

Ion Ţuculescu - evocatorul expresionismului primitiv sălbatic şi teluric al peisagisticii ce reprezintă

natura în vitalitatea ei originală etc.

Fără a fi specialist în ale criticii plastice, mare erudit, ci doar om în plenitudinea facultăţilor

afective şi de percepţie obişnuite, dacă intri într-o expoziţie de pictură cu mai mulţi autori, printre

care se află şi un tablou semnat Ţuculescu, acesta epatează prin particularitatea lui şi, dacă stai să-l

analizezi pe măsura puterii tale, îţi dai seama că artistul are o viziune originală de comunicare prin

arta lui, dar, în acelaşi timp, această viziune nu te lasă în pace, te impresionează benefic, aşa cum se

cuvine şi se cere, de altfel, din partea oricărei creaţii artistice puse în slujba omului.

Ţuculescu a fost şi rămâne un mare creator de artă, care este încă incomplet cunoscut în lume,

când va fi cunoscut suficient, pe toate meridianele pământului, el se va încadra, cu siguranţă, în

patrimoniul cultural universal, ca un produs particular al creativităţii artistice plastice româneşti.

Eşafodajul prezumpţiei noastre privind recunoaşterea viitoare a lui Ţuculescu ca pictor

novator şi creator de stil în arta plastică contemporană o punem pe seama impunerii, deja, pe simezele

occidentale, a numeroşi pictori români formaţi în ţară, la şcoala recent trecutului în nefiinţă, fostului

patriarh al picturii româneşti, membru al mai multor renumite academii de pictură europene, a

inegalabilului maestru Corneliu Baba (Fig.4.15).

Fig.4.15: Corneliu Baba

(http://3.bp.blogspot.com/_7SKBX2cPQjo/TPVuHpGtawI/AAAAAAAAARk/WQVRHnq5EUc/s1600/Corneliu_Baba.jpg)

Mulţi dintre foştii lui studenţi sunt stabiliţi în străinătate, ca de exemplu: Henry Mavrodin

premiat la festivalul Internaţional al picturii de la Cannes - Franţa, participant la mari expoziţii

internaţionale, printre care Bienala de la Veneţia, cu lucrări răspândite în întreaga lume, trăieşte, în

prezent, în mijlocul unui mare centru cultural european, la Bologna, în Italia, unde se bucură de o

apreciere foarte bună din partea unor prestigioşi critici de artă; Mircea Ciobanu, decedat în Elveţia, în

condiţii misterioase, la o vârstă nu cu mult peste 40 de ani, după o apariţie europeană meteorică şi

impunerea pe plan plastic şi în cele două Americi. A făcut senzaţie în scurta sa perioadă de exprimare

artistică prin noi concepţii picturale, cu totul şi cu totul remarcabile, apreciate de toată critica vremii.

Picturile sale erau inconfundabile, pline de profunzime ideatică, realizate în stil figurativ, pe o

plastică coloristică în care lumina dădea o expresie vie personajelor încadrate în orice tematică;

Semproniu Iclozan, pictor suprarealist format tot la clasa profesorului Corneliu Baba, trăieşte în

prezent în America de Nord. Era cunoscut, încă din ţară, ca un pictor care se frământă atunci când

elaborează tematica unei noi lucrări, este foarte meticulos în realizarea operelor sale, are conştiinţa că

o lucrare nu poate fi dată în circuit, până ce ea nu garantează realizarea îmbinării dintre construcţia

structurală şi cea coloristică, care, amândouă, trebuie să fie în concordanţă cu abordarea unei situaţii

ce ţine de suprareal.

Trebuie să amintim şi o serie de pictori români contemporani, rămaşi în ţară, precum Ion

Pacea, Ion Sălişteanu, Mihai Bandac, Virgil Mărgineanu, Sabin Bălaşa, A Gheorghiu (urmaşi ai

marelui colorist Alexandru Ciucurencu); Vladimir Mihai Zamfirescu, Horea Bernea, Ştefan Câlţia,

Ion Ilfoveanu (elevi ai fostului senator al picturii româneşti - Corneliu Baba), precum şi reprezentanţi

ai şcolii de pictură ieşene în frunte cu Dan Hatmanu, sau a grupului de reprezentanţi ai şcolii clujene,

ca marii dispăruţi Aurel Ciupe, Paul Sima, cât şi cel mai reprezentativ şi elevat pictor transilvănean

actual - Teodor Botiş, să nu-i uităm pe Ion Zbârciu, pe apreciatul şi bine cunoscutul Onisim Colţa,

sau pe mai tinerii Adrian Ghenie şi Victor Man impuşi deja în circuitul galeriilor europene de pictură;

aceştia sunt doar câţiva dintre pictorii contemporani români a căror faimă este cunoscută foarte bine

peste hotare. Lucrările lor sunt acceptate la toate expoziţiile internaţionale la care se înscriu, se

cumpără şi sunt răspândite în numeroase colecţii particulare sau muzeale din întreaga lume. Dar

surpriza surprizelor în lume, la ora actuală, este o tânără şi vulcanică plasticiană, provenită din

România, fără de care nu putem încheia enumerarea reprezentanţilor de esenţă a potenţialului

biologic românesc şi în acest domeniu de exprimare umană, este vorba de:

Alexandra Nechita, „Micuţa Picasso”, artistul contemporan de origine română cel mai bine

vândut şi apreciat în lume.

Figura 4.16 . Alexandra Nechita

http://edition.cnn.com/exchange/blogs/ypwr/2007/11/alexandra-nechita_26.html

S-a născut la Vaslui, în luna august 1985, însă după doi ani, împreună cu părinţi, s-au stabilit

la Los Angeles. Nu împlinise încă 9 ani când a avut prima expoziţie personală în Biblioteca

Municipală. Talentul ei a fost remarcat imediat de presa locală, care a numit-o atunci „micuţa

Picasso‖.

Cât timp a fost copilul minune al picturii, criticii au răsfăţat-o fără rezerve. În Los Angeles şi

nu numai, a avea un tablou de Nechita devenise un „must-have‖, prin urmare, marile personalităţi

artistice din industria cinematografică a Holywoodului, a sportului sau din viaţa publică şi-au

achiziţionat, măcar câte un tablou pentru colecţiile lor personale.

Având conştiinţa valorii harului ieşit din comun, la îndrumarea familiei şi a prietenilor,

Alexandra se înscrie şi absolvă celebra Facultate de Arte a Universităţii din Los Angeles. Aici, trece

cu mare succes de la pictură la sculptură. Ea se justifică că „trecerea a fost naturală, fără eforturi

întrucât îşi vede lucrările de pictură tri-dimensional, în perspectivă. Întotdeauna, ea ştie ce se întâmplă

în spatele lor‖.

Peste tot spaţiul american şi nu numai, la marile galerii de artă, pe unde expune şi vinde la

preţuri variind între 1000 şi 150.000 de dolari, Alexandra doreşte a intra în legătură cu amatorii de

artă cumpărători, cărora, cu bucurie le explică tot ceea ce a vrut să transmită prin culorile vii şi

formele, aparent de neînţeles, din tablourile sau sculpturile sale.

Americanii au numit-o „revelaţia deceniului‖ pe când avea doar 8 ani. Acum, când a trecut de

25 ani, a devenit o tânără frumoasă, ea îşi păstrează aceeaşi titulatură de „revelaţie‖, împărţindu-şi

dragostea între pictură şi iubitul ei de 27 ani, american de origine ucrainiană, Dimytri Tcharfas, de

asemenea artist, cu care trăeşte într-o vilă rezidenţială cumpărată de la o vedetă a lumii muzicii.

Important pentru noi, este faptul că atelierul l-a menţinut în casa părintescă din Los Angeles,

în care se vorbeşte româneşte şi se vizionează posturile TV din România, iar bunica ei îi pregăteşte

mâncarea cea mai bună, din tradiţia renumită a bucătăriei moldoveneşti.

În consecinţă, valoarea plasticii picturale româneşti se bucură de o bază formativă extinsă, cu

un înalt grad de maturitate artistică, la originea căreia stă tot acelaşi potenţial biologic sănătos, pe

structura căruia se sprijină întreaga noastră argumentaţie.

Nu putem să încheiem acest subcapitol fără să amintim câte ceva despre valoarea altor

plasticieni români, remarcaţi în arta desenului, exprimată prin caricatură, în cadrul căreia, la data

prezentă, avem un artist ca Ioan Popa Popas, recunoscut pe toate meridianele şi intrat, de pe acuma, în

cartea recordurilor prin fecunditatea, ieşită din comun, a producţiei sale de caricaturi şi prin faptul că

a imortalizat, prin acest stil, cele mai pregnante personalităţi politice sau culturale ale lumii

contemporane.

Această artă presupune, pe lângă cunoştinţe temeinice de desen şi o capacitate psihologică de

descifrare a caracterelor desenate, capacitate ce merge numai cu un talent polivalent ieşit din comun.

Şi, la acest capitol, românii l-au dat pe Popas, caricaturist genial, pornit altfel dintr-o pleiadă extinsă

de alţi caricaturişti anteriori, precum Maty Aslan, Eugen Taru etc. existenţi din belşug, întotdeauna, în

ţara lui Caragiale...

4.3.2. Arta cinematografică

Arta cinematografică, artă de sine stătătoare, impusă în lume doar începând cu secolul XX, s-a

cimentat destul de repede şi în ţara noastră, dată fiind existenţa a unui prestigios corp de actori,

scenarişti şi regizori. De-a lungul istoriei sale, câteva din filmele noastre de lung metraj, de desene

animate sau filme documentare au fost premiate la marile concursuri internaţionale. Trebuie să ne

reamintim doar de Ion Popescu Gopo, care prin personajul său Homo sapiens - „Omuleţul‖, a câştigat

la Cannes marele premiu la categoria filmelor de animaţie şi a făcut, în continuare, mare vâlvă în anii

1955-1960, iar regizori ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Andrei Şerban sunt cunoscuţi şi angajaţi

în prezent pe marile scene ale lumii.

Liviu Ciulei (fig.4.17) a studiat arhitectura, apoi teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi

Teatru din Bucureşti. A debutat ca actor în 1946, jucând rolul lui Puck, în Visul unei nopţi de vară la

Teatrul Odeon; ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din Bucureşti, (mai târziu numit

Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă Omul care aduce ploaia, de

Richard Nash. În 1961 a devenit celebru pentru o punere în scenă, total originală, a piesei Cum vă

place, a lui Shakespeare. În anul (1965), Liviu Ciulei a primit Premiul pentru regie, la Festivalul de la

Cannes, pentru filmul - Pădurea spânzuraţilor.

Fig.4.17: Liviu Ciulei

(http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/1706/4590281/4/liviu-ciulei.jpg?width=604&height=364)

A fost timp de peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra. A lucrat în multe ţări din

Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. A părăsit România în anul 1980

şi a fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar

din 1986, profesor de teatru la Columbia University şi New York University în New York City. S-a

întors în ţară după 1989, regizând o serie de piese celebre. A fost numit Director de Onoare al

Teatrului Bulandra, ca un semn de recunoaştere a meritelor sale extraordinare aduse scenei şi

ecranului românesc.

Ca arhitect, în afara scenografiilor majorităţii pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit

la reconstrucţia auditoriului Teatrului Bulandra, precum şi a altor teatre. În 1996, UNITER i-a acordat

Premiul său anual, pentru întreaga sa activitate.

Radu Mihăileanu – filme: Trenul Vieţii (1998), Concertul (2009) - Premiul publicului la

Festivalul francofon Cinemania, 2009.

Cristi Puiu a debutat ca regizor în 2001, cu filmul Marfa şi banii, film care a obţinut deja mai

multe premii internaţionale. Unii critici de film consideră că acesta este filmul care a inaugurat noul

val românesc în cinematografie. A continuat cu un film de scurt-metraj, Un cartuş de Kent şi un

pachet de cafea în 2004, film, de asemenea, premiat. Al doilea film de lung-metraj, Moartea

domnului Lăzărescu, 2005, face parte dintr-un proiect de şase povestiri scrise de Cristi Puiu în 2003.

Filmul a obţinut numeroase premii internaţionale. Cristi Puiu este co-scenarist la ambele sale filme de

lung-metraj, Marfa şi banii şi Moartea Domnului Lăzărescu, alături de Răzvan Rădulescu. Este

scenaristul filmului său de scurt-metraj, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. În colaborare cu

Răzvan Rădulescu a mai scris scenariul la Niki Ardelean, colonel în rezervă, 2003, film regizat de

Lucian Pintilie. În 2005 regizorul german, Didi Danquart, a realizat filmul Offset după un scenariu

scris de Cristi Puiu. Premii:

2005 Festivalul de Film de la Cannes - Premiul "Un Certain Regard" pentru Moartea

domnului Lăzărescu

2005 Festivalul de Film de la Chicago - Premiul Special al Juriului pentru Moartea domnului

Lăzărescu

2005 Festivalul Internaţional de la Reykjavik - Premiul "Descoperirea Anului, acordat noilor

talente" pentru Moartea domnului Lăzărescu

Cristian Mungiu (Fig.4.18) s-a născut în oraşul Iaşi în familia unui medic, profesor

universitar la UMF Iaşi. Sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, medic de profesie, a devenit cunoscută ca

analist politic. Cristian Mungiu a studiat limba şi literatura engleză şi americană şi a lucrat o perioadă

ca profesor, precum şi ca ziarist şi moderator la radio şi la televiziune.

Fig.4.18: Cristian Mungiu

(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Cristian_Mungiu.JPG)

În anul 1998 a absolvit cursurile Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, contribuind, apoi,

în calitate de regizor secund, la filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand

Tavernier) şi Train de Vie (1998, regia Radu Mihăileanu).

A regizat câteva scurtmetraje, pentru care a primit mai multe premii, printre care şi cel pentru

cel mai bun regizor, la Festivalul Dakino, în anul 2000, pentru Zapping. Lungmetrajul Occident

(2002) a fost prezentat în cadrul secţiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes,

obţinând Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania.

Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) l-a făcut celebru pe regizorul Cristian Mungiu, prin

selectarea sa de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de

către Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice şi premiul acordat de Administraţia Educaţiei

Naţionale din Franţa, regizorul Cristian Mungiu a câştigat, la 27 mai 2007, Marele Premiu al

Festivalului Internaţional de Film de la Cannes – Palme d'Or. Filmul a fost nominalizat şi la premiile

"Globul de Aur".

La data de 28 mai 2007, preşedintele României, Traian Băsescu, i-a conferit printr-un decret

Ordinul Naţional „Steaua României‖ în grad de Cavaler, regizorului Cristian Mungiu, "pentru

contribuţia sa, prin care s-a evidenţiat ca exponent al tinerei generaţii de regizori români, la

promovarea la nivel mondial a cinematografiei naţionale"

4.3.3 Teatrul

Andrei Şerban (Fig.4.19) s-a născut la 21 iunie 1943, la Bucureşti, este căsătorit şi are 2

copii. În 1968 a absolvit Institutul de Teatru şi Cinematografie Bucureşti, clasa Radu Penciulescu.

Fig.4.19: Andrei Şerban

(http://www.comunicatemedia.ro/media/gallery/thumbs500/media/Andrei_Serban.jpg)

Debutează la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ cu spectacolele "Arden of Feversham", de

un autor englez anonim din secolul al XVI-lea, "Iulius Cezar" de Shakespeare, "Omul cel bun din

Siciuan" de B. Brecht.

În anul 1971 este invitat de Ellen Stewart, director al companiei "La MaMa", în SUA, la New

York, cu o bursă Ford. A obţinut un succes imediat, în urma căruia Peter Brook îl invită la centrul său

de cercetări teatrale, unde Andrei Şerban colaborează la realizarea mai multor spectacole.

Ca regizor, a pus în scenă spectacole de teatru şi operă în 39 de ţări.

În SUA, începând cu 1970, timp de 20 de ani, a fost asociat cu Robert Brustein’s American Repertory

Theatre Company. A lucrat, de asemenea, cu La MaMa Theatre, The Public Theatre, Lincoln Centre,

Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, The Guthrie Theatre, A.C.T. şi cu New York City,

Seattle şi Los Angeles Opera. În Europa, a lucrat pentru Opera din Paris, Geneva, Viena şi Bologna,

cu Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, Teatrul

National Bucureşti (1990-1993, ca director), La Comédie Française. În Japonia a pus în scena

spectacole pentru Shiki Company of Tokyo.

În Romania pune în scenă Ubu Roi (1966); Julius Caesar (1968) - piesă care îi aduce mai

multe premii la concursurile internaţionale de teatru; Jonah (1969);

Trilogia Antica (1990) - considerată drept cea mai originală punere în scenă a tragediei greceşti a

sfârşitului de secol XX. A fost invitat la festivalurile internaţionale de teatru de la Milano, Paris, Sao

Paolo, Salzburg şi Edinburgh. A fost director al Teatrului Naţional Bucureşti (1990 - 1993)

Spectacole de operă puse în scenă de regizorul Şerban Andrei au fost:

Eugene Oneghin (1980) la Welsh National Opera, - prima producţie lirică; Turandot (1984); Norma

(1985); Fidelio (Covent Garden - 1986); La Opera din Paris : The Puritans (1997), L"Ange de feu

(1991), Lucia Di Lammermoor (1995), L’Italienne a Alger (1998), Les Indes Galantes (1999).

Andrei Şerban a fost şi este profesor la numeroase universităţi: Yale School of Drama,

Harvard University, Le Conservatoire de Paris, Stockholm Dramatic School, Theatre School of

Tokyo, University of California - San Diego, Pittsburgh Theatre Institute and San Francisco State

University, Carnegie-Mellon, Sarah Lawrence, Paris Conservatoire d"Art Dramatique şi A.R.T.

Institute for Advanced Theatre Training; Director al Oscar Hammerstein Centre for the Performing

Arts at Columbia University, New York, din 1992.

Premii şi distincţii obţinute: 1965 - Premiul "Best Performance" cu piesa "Şeful sectorului

suflete", scrisă de Alexandru Mirodan, cu ocazia Festivalului Internaţional Studenţesc de la Zagreb;

Obie Awards; Tony Award (Societatea directorilor de teatru şi a coregrafilor i-a acordat distincţia

pentru impactul major avut în teatru în ultimii 20 de ani), Premii la Festivalurile de la Avignon,

Shiraz şi Belgrad.

Rămanând în zona artei teatrale, nu putem să omitem valoarea deosebită a unor mari actori

români de teatru, remarcaţi atât în ţară, cât şi în marile centre culturale ale lumii, pe perioada

secolului al XX-lea:

Elvira Popescu (Popesco) (1894, Bucureşti - 1993, Paris), a fost actriţă româncă de teatru şi

film, directoare de scenă, care a făcut o strălucită carieră în Franţa.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a dat dovadă, încă din copilărie, de

talente scenice: graţie în mişcări, prestanţă la mers, vioiciune şi limpezime în grai, un dar de imitaţie

ascuţit şi plin de haz.

A absolvit, cu brio, Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti şi a fost angajată la Teatrul

Naţional, unde i s-au dat, încă de la începutul carierei sale, roluri principale. Întemeiază Teatrele Mic

şi Excelsior, împreună cu actorii Ion Manolescu şi respectiv Ion Iancovescu. Autorii francezi au

ocupat un loc de predilecţie în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei

mai spirituali şi în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei.

Acelaşi Verneuil, care va scrie mai târziu, special pentru Elvira Popescu, numeroase piese de

teatru, va juca, de fapt, un rol decisiv în viaţa şi cariera talentatei actriţe. Tot el a angajat-o, pentru

prima dată în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris - printr-o întâmplare, protagonista titulară

fiind bolnavă - în rolul principal din piesa Ma Cousine de Varsovie, în care a debutat cu un succes

extraordinar, deşi nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira

Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în

Franţa, supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre", "Monstre Sacré" etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă

perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost, totuşi, relativ restrâns. În afară de

piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry.

Explicaţia repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă

ţineau afişele cu anii, fiind extrem de solicitate de public. Unele dintre ele au depăşit 2000 de

spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi actori şi/sau actriţe.

Cariera cinematografică a actriţei se întinde pe o perioadă cuprinsă între anii 1920 şi 1970, cu

o activitate mult mai intensă în anii 1930 şi 1940. Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de

critică, ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actriţa a creat, totuşi,

şi pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele "La Présidente", "Ils

étaient neuf célibataires", "Austerlitz", "Plein Soleil" ş.a.m.d.

În schimb, ca actriţă pe scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate

atuurile, subtilităţile, nuanţele şi fineţele profesiunii.

Elvira Popescu şi-a asumat şi răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-

directoare alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny.

La o vârstă foarte înaintată, fără să-şi piardă farmecul, a continuat să ţină un salon deschis în

apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară şi

politică (de toate nuanţele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre

Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum şi mulţi alţii, se numărau printre cei care o priveau şi o

ascultau fermecaţi.

A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia

actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincţii

ale statului francez.

A încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris. Este înmormântată într-un

splendid cavou în marmură (no. 119), pe o alee lăturalnică, aproape de ieşirea din Cimitirul Père-

Lachaise din Paris.

George Vraca (1896 - 1964) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale

scenei româneşti. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea

unor roluri principale din repertoriul clasic şi modern, universal şi naţional („Hamlet‖, „Visul unei

nopţi de vară‖, „Cum vă place‖, „Neguţătorul din Veneţia‖, „Macbeth‖, „Richard al III-lea‖ de

Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra‖ de Eugene O'Neil, „Vlaicu-Vodă‖ de Alexandru Davilla,

„Fântâna Blanduziei‖ de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin

adâncimea înţelegerii rolului, distincţia şi eleganţa ţinutei, gestica sobră şi dicţia exemplară. A fost

director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat

în filmul „Tudor‖. Spre sfârşitul vieţii, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între

care şi Luceafărul.

Tudor Arghezi despre Vraca: „Viaţa lui de actor n-a cunoscut şovăieli şi pauze: avea în el

pregătită puterea de afirmare întreagă şi conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră,

iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior şi de tenacitate metalică, Vraca era gata

făurit şi complet, când a intrat din culise în spectacol”

Lucia Sturdza-Bulandra (1873, Iaşi - 1961, Bucureşti) (Fig.4.20) a fost o renumită actriţă de

teatru din România.

Fig.4.20: Lucia Sturza-Bulandra

(http://www.ziuaonline.ro/wp-content/uploads/stories/082010/lucia-sturdza-bulandra.jpg)

Una dintre marile figuri ale scenei româneşti, de neuitat în roluri de compoziţie din

dramaturgia universală şi naţională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generaţii întregi

de actori: Nicolae Baltăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc.

În 1898 a debutat la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar în 1914, împreună cu soţul ei, a

întemeiat o companie particulară. Din 1941 este actriţă a Teatrului Municipal din Bucureşti, iar din

1947 până la sfârşitul vieţii a fost directoarea acestui teatru, astăzi Teatrul Bulandra.

A fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti timp de 30 de ani.

Grigore Vasiliu Birlic (1905, Fălticeni - 1970, Bucureşti) (fig. 4.21). a fost unul dintre cei

mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum şi în filme. Numele de

naştere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa

Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu s-a născut în familia unui mic negustor din Fălticeni. În copilărie a vrut să se

facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile

Liceului „Nicu Gane‖ din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului.

Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povesteşte

în cartea Oraşul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă:

actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de

râs, dând peste cap lecţia... Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii

aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe

mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se

băga sub masă.”

Fig. 4.21: Grigore Vasiliu-Birlic

http://www.dob.ro/Versus/62&vot=1

La dorinţa familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se

înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În paralel, până a-şi lua licenţa în drept, a făcut figuraţie la

Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul. Remarcat de directorul Dragoş Protopopescu,

este distribuit, pentru prima dată, de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia

Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold şi Bach, şi adaptată de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de

regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul‖ şi astfel a repurtat,

încă de la început, un succes răsunător.

În urma succesului obţinut la public, este angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. La

Cernăuţi, Grigore Vasiliu cucereşte simpatia publicului, fiind remarcat, mai ales, datorită rolului

Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul şi omul de teatru

Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul‖ de Holberg.

Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi a trecut prin nu mai puţin

de şapte tentative nereuşite. Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de

vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic şi scuipam când vorbeam‖. Defectul s-a

transformat, însă, într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui

Petre Sturdza şi, mai târziu, a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie şi cu

Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti.

În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din

Cernăuţi, a fost adus la Bucureşti, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat, pe

scenele diverselor companii particulare, în piesele regizate de către Sică Alexandrescu şi Ion

Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru îşi ţinea spectacolele într-o sală mică

dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din Bucureşti; teatrul fusese înfiinţat de regizorul Sică

Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu şi avea să-şi continue activitatea până în

anul 1940.

Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de

Arnold şi Bach, Otto Elefantul de Arnold şi Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt şi Jean Bever,

Prostul din baie de Ernest Fiese şi Karl Fellman, Corabia lui Noe, Aşternutul de mătase de A.

Birabeau şi G. Dolley, Părintele căţeilor de Glinger şi Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.

Din această perioadă îşi trage şi porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era

titlul unei piese scrise de vienezii Arnold şi Bach, adaptată, special pentru el, de dramaturgul Tudor

Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. Acţiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei,

erou principal (un funcţionar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.

Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaş, astfel încât,

a ajuns să se identifice cu personajul şi să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic

(cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărţile de joc) a devenit o marcă, pe care actorul a

adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.

Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu au creat pentru Birlic, aproape exclusiv spectacole

comice, cel mai adesea cu piese uşoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează

piesă după piesă, cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a

impresionat publicul şi criticii teatrali prin creaţiile sale actoriceşti complexe, având capacitatea de a

trece, foarte uşor, de la un rol din registrul tragic, la un rol din registrul comic şi invers.

În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang

(care s-a păstrat şi azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături

de Maude Mary, Mihai Popescu şi Mişu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l

prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârţoaga.

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a

avut copii.

Datorită talentului artistic, Grigore Vasiliu Birlic a fost impus ca director şi patron al mai

multor companii teatrale (printre care şi trupa „Colorado‖). Însă, legea comunistă a teatrelor din anul

1947, a făcut ca Birlic să reziste în această postură doar un an, fiind până la urmă înlocuit din funcţie.

Instalarea la putere în România a regimului comunist l-a prins în plină glorie, închizându-i

însă graniţele spre lume. Se întoarce ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, după naţionalizarea

teatrelor particulare. Repertoriul Teatrului era stabilit de Direcţia de Propagandă a Comitetului

Central al PCR. Sică Alexandrescu montează în anul 1953 piesa O scrisoare pierdută, Birlic

interpretându-l iniţial pe Dandanache, apoi pe Brânzovenescu.

Radu Beligan îl consideră un „geniu al comediei, al umorului românesc‖, aşezându-l alături de

Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul şi fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră

internaţională de excepţie, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale, aservite

propagandei de partid.

În cadrul Festivalului Goldoni din anul 1956, Sică Alexandrescu pleacă la Veneţia cu Birlic,

Alexandru Giugaru şi George Calboreanu pentru a prezenta piesa Bădăranii în traducerea lui

Iancovescu. Apariţia lui Birlic în Italia, în piesa Bădăranii, a oprit din fugă spectatorii, care doreau să

se adăpostească de ploaia torenţială, care izbucnise în actul III al piesei, care se juca în aer liber, în

grădina de la Palazzo Grassi. Publicul a rămas pe loc, ţintuit sub ploaie, hohotind şi aplaudând în delir

fiecare replică a lui jupân Conciano – Birlic, deşi nu cunoştea limba în care se juca piesa.

Radu Beligan (1918, Galbeni (Filipeşti), Bacău) (Fig.4.22) este un actor român, cu o bogată

activitate în teatru, film, televiziune şi radio. Pe linie maternă este grec de origine, iar pe linie paternă

este urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă, potrivit unui interviu. A fost ales membru de onoare

al Academiei Române în 2004. În data de 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame Bucureşti.

Fig.4.22: Radu Beligan

(http://www.cotidianul.ro/images/stiri/1210/1292252503Radu%20Beligan,%20un%20senior%20al%20scenei.jpg)

Radu Beligan a interpretat - în peste şapte decenii - roluri celebre, cum ar fi caractere ale

dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Camil Petrescu,

Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel

Baranga, Alexandru Mirodan şi universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici

Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen

Ionescu, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil

Simon, Umberto Eco.

A fost unul dintre discipolii actriţei Lucia Sturdza Bulandra şi al scriitorului Eugen Ionescu.

Beligan este privit, în general, ca unul dintre numele majore ale teatrului românesc, cu un repertoriu

complex, clasic şi modern. A jucat alături de actori importanţi, cu reprezentaţii atât în ţară, cât şi în

străinătate.

În ceea ce priveşte studiile, în perioada 1937-1938: studiază Dreptul şi Filosofia la Bucureşti,

urmează Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, profesoară Lucia Sturdza Bulandra - studii

neterminate.

Premii şi distincţii: Membru de Onoare al Academiei Române, drept recunoaştere a activităţii

în domeniul artei, 2004 Decorat cu Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur şi colan; Decorat cu

Ordinul Serviciul Credincios „Mare Ofiţer"; Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă

Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale"; 2003 Trofeul „România 2000"; 2003 Marele Premiu

acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naţionale de Teatru; 2002 Preşedintele Franţei,

Jacques Chirac a semnat Decretul prin care Radu Beligan este numit în grad de Ofiţer al Ordinului

Naţional al Legiunii de Onoare; 2002 Premiul revistei „Moftul Român"; 2001 Premiul Revistei

„Flacăra"; 2000 Trofeul Eugene Ionesco; 1999 Premiul Fundaţiei TOFAN; 1998 PRIX 14 JUILLET;

1998 al Ministerului de Externe din Franţa; Premiul Academiei Române; 1997 Premiul Galei

UNITER - Trofeul Dionysos; 1995-1996 Doctor Honoris Causa al Academiei „George Enescu" din

Iaşi; 1994 Doctor Honoris Causa al Academiei George Enescu; Premiul Academiei „Le Muse" din

Florenţa, 1980.

Capacitatea interpretativă de excepţie a unor mari actori români din trecut care s-au afirmat

atât în ţară, cât si în străinătate, a constituit un stimulent permanent pentru generaţiile următoare,

aceştia nefiind consideraţi mai prejos, întrucât atât în perioadă contemporană cu aceştia, cât şi mai

târziu, au apărut mereu şi s-au afirmat mereu alte mari talente. Unii dintre actorii de teatru şi de film,

contemporani cu noi, au fost consideraţi de către critică pe drept ca „monştri sacri‖. Printre aceştia îi

putem aminti cu toată certitudinea pe regretaţii Toma Caragiu, Ştefan Iordache, Amza Pelea, Gherghe

Dinică, Dem Rădulescu, Ilarion Ciobanu, Ovidiu Iuliu Moldovan sau pe cei încă în activitate Ion

Lucian, Victor Rebenciuc, Dorel Vişan, Carmen Stănescu, Ion Caramitru, Marin Moraru, Mariana

Mihuţ, Ion Besoiu, Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Vladimir Găitan, George Mihăiţă şi pe tinerii

continuatori deja consacraţi Horaţiu Mălăele, Marcel Iureş sau Dan Puric, actori polivalenţi cu

realizări actoriceşti şi regizorale de o mare ţinută artistică.

Întrucât a fost vorba de arta interpretativă actoricească, nu putem să trecem peste arta

interpretativă vocală din zona liricului, artă în care avem o foarte valoroasă tradiţie. Sunt cunoscuţi

marii solişti de operă români încă din secolul XIX-lea precum a fost Hariclea Hartulary Darclee

(Fig. 4.23) născută la Brăila în 1860, decedată la Bucureşti în 1939. Născută dintr-o familie nobiliară,

mama ei, Maria Haricli, fiind nepoată directă a domniţei Mavrocordat, Hariclea s-a remarcat, de

tânără, ca o mare speranţă lirică. După susţinerea unui recital la Brăila în 1891, pleacă la Paris, unde

îşi desăvârşeşte, în condiţii nu uşoare, pregătirea muzicală. Hariclea, căsătorită Hartulary, se face

repede remarcată în cercurile muzicale pariziene, cucereşte publicul şi devine preferata mai multor

muzicieni ai vremii. În puţini ani s-a impus pe marile scene lirice ale Europei, marele compozitor

francez Charles Gounod încredinţându-i rolul Margaretei din opera Faust, la premierea mondială de

la Paris în 1888. Întrucât Hariclea Darclee a cucerit publicul peste tot pe unde a cântat, a devenit şi

preferata mai multor compozitori. Giacomo Pucini a compuns Tosca pentru vocea ei, Pietro Mascagni

- Iris, iar Alfredo Catalani - La Wally. Hariclea Darcle s-a impus ca primadonă în marile teatre de

operă din Paris, Berlin, Florenţa. Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Barcelona, Madrid, Monte

Carlo, Moscova şi Sankt Petesburg, rămânând o legendă în istoria muzicii de opera.

Fig. 4.23: Hariclea Darclee

(http://www.vow.host56.com/Files/musicwomenFILES/HARICLEA%20DARCLEE/hariclea.jpg)

În acelaş timp, Hariclea Darclee a dovedit şi un mare simţ patriotic, susţinând înfiinţarea

Operei Române din Bucureşti, în anul 1921, pe scena căreia a cântat alături de mari solişti români ai

vremii, precum Gerge Ştefănescu, importante roluri din repertoriul liric universal.

La aniversarea a 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclee, în 1995, oraşul său natal, Brăila,

i-a adus un deosebit omagiu, organizând Concursul Naţional de Canto ce-i poartă numele, prezidat de

soprana Mariana Nicolesco, sub înaltul patronaj al Preşedintelui României. Prima ediţie a

Concursului Internaţional a avut loc în 1997 şi, de atunci, se repetă din doi în doi ani, în anul dintre o

ediţie şi alta având loc Cursuri de Măiestrie Artistică.

O altă solistă de operă, considerată o celebritate a genului pe marile scene lirice ale Europei, a

fost Maria Cebotari (Fig. 4.24), născută la Chişinău în 1910. După studii iniţiale în oraşul natal, a

continuat la Berlin şi Viena, fiind angajată apoi, datorită calităţilor sale ieşite din comun, la operele

din Moscova, Dresda şi Viena, unde ramâne până la sfârşitul vieţii, în anul 1949. Maria Cebotari a

mai cântat şi pe alte scene importante ale Europei, având ca şi parteneri solişti celebri ai timpului, sub

bagheta nu mai puţin celebrilor dirijori Arturo Toscanini, Karl Bohm, Wilhelm Furtwangher etc. Prin

acurateţea interpretărilor sale, Maria Cebotari a câştigat respectul marilor compozitori ai timpului,

precum Richard Straus, care a compus pentru ea opera Salomea. În timpul carierei sale, Maria

Cebotari a fost solicitată a juca în opt filme, de asemenea pentru valoarea deosebită a activităţii sale

artistice a fost premiată cu cea mai mare distincţie a timpului din Germania şi Austria –

Kammersangerin.

Fig. 4.24: Maria Cebotari

(http://www.cantabile-subito.de/Sopranos/Cebotari__Maria/cebotariportrait.jpg)

Printre marile soliste românce de operă, care s-au remarcat pe scenele lirice din lume, a fost şi

Viorica Ursuleac (Fig. 4.25) născută la Cernăuţi în 1894. Studiile muzicale le-a efectuat la Viena,

după care a continuat o cariera interpretativă strălucită la operele din Zagreb, Viena (Volksoper),

Frankfurt, Berlin (Staatsoper), Munchen, Londra (Covent Garden), Milano (Scala), Buenos Aires

(Colon) etc. Viorica Ursuleac a interpretat cele mai cunoscute roluri principale din operele consacrate

ale literaturii muzicale cum ar fi: Desdemona (Ottelo - Verdi), Leonora (Forţa destinului - Verdi),

Sieglinde (Walkiria - Wagner), Brangane (Tristian und Isolde - Wagner), Contesa Almaviva (Nunta

lui Figaro – Mozart), Leonore (Fidelio - Beethoven), Minie (Tosca - Pucini), etc., dovedind o vastă

adaptabilitate de a se încadra în stilistica diferită a lumii componistice. Datorită capacităţii sale

artistice, Viorica Ursuleac a devenit favorita unor muzicieni contemporani cu ea, precum Richard

Straus, care i-a încredinţat pentru premieră, rolurile principale din patru noi opere: Arabela,

Fridenstag, Capricio şi Die Liebe de Danae. De altfel, Richard Straus a numit-o pe Viorica Ursuleac

„die treueste aller Treuen‖ (‖Cea mai fidelă dintre fidele‖) întrucât respecta cu stricteţe, în tot ce

cânta, viziunea dorită de compozitor.

Fig. 4.25: Viorica Ursuleac

(http://www.austria-lexikon.at/attach/AEIOU/Ursuleac,_Viorica/Ursuleac,_Viorica1.jpg)

Virginia Zeani (Fig. 4.26), născută în 1925 la Solovăstru, jud. Mureş, a studiat la Bucureşti şi

mai apoi în Italia, cu celebrul tenor Aureliano Pertile. Timp de 30 de ani a fost considerată una dintre

cele mai mari soliste de operă europene. La Roma a fost numită ‖prima donna absoluta‖, având ca

parteneri pe cei mai celebri solişti de operă ai momentului, ca Beniamino Gigli, Fericio Taglaveli, sau

pe cei de mare viitor ca Luciano Pavarotti şi Placido Domingo. Virginia Zeani a făcut turnee de mare

succes în Europa şi Statele Unite ale Americii, cântând şi în România, unde a fost distinsă cu titlul de

Dr. Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Fig. 4.26: Virginia Zeani

(http://www.leonardociampa.com/Zeani2.jpg)

Viorica Cortez (Fig. 4.27) este o altă o mezo-soprană româncă de mare notorietate

internaţională, care prin arta sa s-a impus pe scenele teatrelor de operă din Europa şi nu numai, şi-a

câştigat o mare faimă în faţa publicului, iar juriile unor festivaluri şi concursuri internaţionale de

canto i-au acordat numerose distincţii şi premii, precum Marele Premiu al concursului de canto de la

Toulouse din anul 1964. Viorica Cortez s-a remarcat pe scenele prestigioaselor teatre de operă din

Franţa, Olanda, Portugalia, Spania, Italia etc. în colaborare cu solişti şi dirijori nu mai puţini celebri

din toată lumea.

Fig. 4.27: Viorica Cortez

(http://www.eliteart.org/images/cortez.jpg)

Ileana Cotrubaş (Fig. 4.28), născută la Galaţi în 1939, înt-o familie de melomani pasionaţi,

tata fiind tenor într-un cor de amatori, a fost remarcată încă din copilărie, a activat în cadrul Corului

de Copii al Radiodifuziuni Române ca şi coristă, apoi solistă la 11 ani, a fost selectată pentru a studia

la Conservatorul din Bucureşti, după care s-a lansat rapid în cariera sloistică de operă din ţară şi mai

apoi din toată lumea. Celebra cântăreaţă s-a impus pe scenele internaţionale, mai ales între ani 1960-

1980, a fost admirată nu doar pentru vocea extraordinară, dar şi pentru marele talent artistic, precum

şi pentru abilitatea de a cânta în mai multe limbi. Datorită acestor calităţi, Ileana Cotrubaş a cântat pe

mai toate marile scene lirice ale Europei, cât şi în cele două Americi, alături de solişti şi dirijori de

renume din întreaga lume. Are o discografie impresionantă, pe deasupra şi vocaţia profesorală de a

cizela talentele native ale elevilor selectaţi.

Fig. 4.28: Ileana Cotrubaş

(http://todopera.files.wordpress.com/2010/09/ileana-cotrubas.png)

Cu mare bucurie şi mândrie o prezentăm în încheierea referirilor la solistele noastre de muzică

de operă, pe una dintre marile celebrităţi ale operei contemporane internaţionale, este vorba de

Angela Gheorghiu (Fig. 4.29), pentru care cu greu se mai pot găsi superlative în aprecierea valorii

sale artistice. Născută la 7 sept. 1965 la Adjud, cu numele de fată Burlacu, devenită Gheorghiu prin

căsătoria cu Andrei, fiul violonistului şi profesorului Ştefan Gheorghiu. Actualmente, Angela

Gheorgiu, este căsătorită cu tenorul francez de talie internaţională Roberto Alagna. Angela Gherghiu

a terminat Conservatorul din Bucureşti în anul 1990, ca elevă a Miei Barbu. În străinătate cântă

pentru prima dată la Basel, în Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. Debutează în 1992 la Royal

Opera House din Londra cu rolul Zerlina, în Don Giovani, urmată de Mimi din Boema de Giacomo

Pucini, apoi în Adina la Opera de Stat din Viena şi la Opera din Hamburg. În 1993 debutează la

Metropolitan Opera în Boema. La Royal Opera House (Covent Garden) a triumfat în mult aplaudata

Traviata, dirijată de Sir Gerg Solti, în 1994, spectacol pentru care, ca să poată fi transmis în direct, au

fost anulate programele de la BBC. Spectacolul a fost înregistrat de casa de discuri Decca.

Fig. 4.29: Angela Gheorghiu

(http://userserve-ak.last.fm/serve/_/25316595/Angela+Gheorghiu+angela.jpg)

Angela Gheorghiu a făcut şi cinematografie, dar activitatea sa de mare notorietate este legată

de apariţia pe scenele operelor din Londra, Paris, Hamburg, Roma, Napoli, Madrid, Barcelona, New-

York etc., sub bagheta şi cu colaborarea celor mai titraţi dirijori şi solişti de operă contemporani. În

anul 2002, Angela Gheorghiu participă la Londra cu spectacolul „Proms at the Pallace‖ la celebrarea

jubileului reginei Elisabeta a II-a. Este premiată cu La medaille Vermeille de la Ville Paris, cu

Grammy, Dyapason D’or şi încă alte şapte premii de notorietate internaţională. Criticii de specialitate

descriu vocea Angelei ca pe o combinaţie între două mari voci precedente, cea a Mariei Callas şi cea

a Renatei Tebaldi. Fără a-şi încheia încă stralucita carieră artistică, Angela Gheorghiu are în palmares

o impresionantă discografie pe lângă celebrele case de discuri EMI Clasics şi Decca. De asemenea,

Angela Gheorghiu este una dintre cele mai solicitate soliste de operă la marile teatre lirice din lume,

dintre care până în prezent numai la Metropolitan Opera din New-York a avut peste 70 de apariţii.

Impunerea Angelei Gherghiu pe marile scene lirice ale lumii contemporane a fost posibilă numai

datorită fondului de talente nesecat al pământului românesc. Câteva dintre aceste talente am reuşit să

le prezentăm pe scurt mai sus, pe altele, precum Elena Teodorini, Mariana Nicolescu, Zenaida Palii,

Elena Cernei, Arta Florescu, Lya Hubic, Magda Ianculescu etc., cu scuzele de rigoare le amintim

doar cu numele.

Dacă lirica românească a fost la mare înălţime prin numeroasele soliste de operă ce s-au

remarcat pe plan internaţional încă din secolul XIX-lea, putem afirma cu aceeaşi mândrie că nici

soliştii masculini nu s-au lăsat mai prejos. Dintotdeauna românului i-a plăcut să cânte, atât la bine, cât

şi la rău. Desigur, cei care s-au afirmat primii prin cântec au fost preoţii şi cantorii din biserici, apoi

lăutarii de pe lângă casele boiereşti, dar şi ţăranii sau oierii şi păstorii simpli, aflaţi la câmp cu

animalele, care-şi uşurau munca şi cu ajutorul muzicii. Odată cu intrarea diferitelor curente muzicale

în viaţa românilor, arta cântului s-a putut cultiva şi exprima la nivelul potenţialului nativ şi pe

meleagurile noastre. Plecarea la studii în şcolile europene a copiilor de boieri cu resurse materiale, a

dat posibilitatea contactului cu lumea artelor, fapt ce a dus la extinderea orizontului cultural de tip

oriental în care erau formaţi, la adoptarea valorilor culturale europene occidentale, mai spiritualizate

decât cele orientale, impuse de către stăpânirea otomană. Aşa s-a întâmplat în toate domeniile vieţii

sociale, inclusiv al artelor şi a muzicii, în special. Liberalizarea vieţii sociale din Regatul României a

dus la crearea unor instituţii private de cultură, a unor companii teatrale în cadrul cărora se realizau

spectacole simple de satiră, vodeviluri cu solistică vocală şi acompaniament muzical. Altul era

succesul dacă soliştii beneficiau şi de o instrucţie elevată în acest sens, mai ales că în spaţiul

românesc pătrundeau şi trupe străine, cu spectacole muzicale clasice. Având instrucţie mai

rudimentară la început, completată apoi în străinătate, foarte mulţi cântăreţi români sau străini s-au

exprimat pe scenele improvizate româneşti, pregătindu-se astfel baza pe care s-au format, mai târziu,

renumiţi solişti vocali proveniţi din România, pe care o să-i evocăm în continuare.

Jean Anastasiu, 1885-1938, a fost un mare bariton român, cu o voce puternică şi expresivă,

care a avut posibilitatea să studieze şi în Occident, unde a şi cântat pe scene cunoscute din Germania,

Franţa sau Italia, abordând roluri consacrate în spectacole de operă cunoscute la vremea sa: Rigoletto,

Tosca, Cneazul Igor etc. A fost, împreună cu alţi muzicieni români, fondator al Operei Naţionale

Române din Bucureşti în 1921, în cadrul căreia a activat apoi ca un solist de frunte.

Traian Grozăvescu, 1895-1927 (Fig. 4.30), a fost unul din cei mai străluciţi solişti de operă

români, cu o viaţă scurtă şi tumultoasă, sfârşind prin a fi asasinat la Viena, printr-un foc de pistol, de

către geloasa sa soţie, Nely, cu o săptămână înainte de plecarea sa spre Opera Metropolitan din New-

York unde fusese invitat să cânte. S-a născut la Lugoj şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept din

Budapesta începând cu anul 1914, în paralel studiind şi cursurile Academiei de Muzică. Debutează la

Cluj în 1919, unde obţine succese după succese. Pleacă la Viena în 1923 şi este angajat pe rând,

pentru vocea sa excepţională, la Operele din Viena, Budapesta şi Berlin. Câştigă stima unor muzicieni

celebri precum Arturo Toscanini, Richard Strauss, Pietro Mascagni şi Franz Schalk. Pe 14 februarie

1927, tenorul cântă pentru ultima dată, cu mare succes, rolul ducelui din Rigoletto de Verdi. Este

înmormântat în cimitirul ortodox din Lugoj, oraş în care Teatrul Municipal îi poartă numele şi unde,

în memoria lui, se organizează şi Concursul Internaţional de Canto Traian Grozăvescu.

Fig. 4.30. Traian Grozăvescu

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Traian_Grozavescu.jpg)

Nicolae Leonard (1886-1928), supranumit „Prinţul Operetei‖. Se face remarcat încă din

şcoala începută la Galaţi, unde este pus să recite şi să cânte cu ocazia diferitelor ceremonii sau serbări

şcolare. În cadrul cursurilor liceale (Liceul B. P.Haşdeu), învaţă foarte bine, însuşindu-şi vorbirea

corectă a limbii franceze, fapt ce-l va ajuta mai târziu, când va cânta în străinătate. După mutarea sa la

Bucureşti a activat în cadrul mai multor companii de teatru muzical şi, mai apoi, în cadrul Teatrului

de Operetă, devenind foarte cunoscut şi apreciat atât pentru rolurile de operetă, dar şi prin rolurile

dramatice din operele mai populare. Este răsfăţatul publicului care l-a denumit „Prinţul Operetei‖. Se

îmbolnăveşte de tuberculoză pulmonară, fără posibilitate de succes terapeutic, dată fiind viaţa sa

dezordonată, de artist răsfaţat. În puţinele sale ieşiri în Occident (dată fiind starea sa de sănătate, n-a

putut onora toate invitaţiile) critica muzicală occidentală şi-a dat seama de valoarea sa, elogiindu-l

după fiecare apariţie scenică. Decedează în plină maturitate de vârstă şi carieră, rămănând în memoria

celor care l-au ascultat ca o legendă în muzica de operetă. În discografia Radiodifuziunii Române se

mai păstrează câteva înregistrări cu vocea minunată a lui Nicolae Leonard. În memoria tenorului,

municipialitatea gălăţeană a dat numele Teatrului Muzical din Galaţi – Nicolae Leonard.

Petre Ştefănescu Goangă (1902-1973) (Fig. 4.31), bariton român de o mare creativitate

artistică, fost angajat al Operei Naţionale din Bucureşti şi profesor al Conservatorului Ciprian

Porumbescu. S-a remarcat în viaţa artistică ca un interpret desăvârşit, fiind considerat ca cel mai mare

Rigoletto din istoria Operei Române. Studiile de specialitate începute în ţară şi le-a completat la Paris,

unde, la fel ca şi pe alte scene lirice ale Europei, a interpretrat cu mare succes o gamă largă de roluri,

evidenţiindu-se pentru lirismul şi dramatismul interpretativ, în special în operele verdiene. A lăsat în

urma sa valoroase înregistrări discografice, iar pe plan pedagogic, după ce au trecut prin şcoala sa,

mulţi cântăreţi de operă consacraţi. Ca o particularitate, în viaţa privată era un gurmand rafinat şi fin

degustător de vinuri, ceea ce nu l-a impiedecat să imprime o strălucire măreaţă fiecărui rol interpretat

într-o manieră artistică deosebită.

Fig. 4.31 Petre Ştefănescu Goangă

(http://www.google.de/imgres?imgurl=http://www.portativ.ro/files/2011/03/Petre-Ştefănescu-

Goangă.jpg&imgrefurl=http://www.portativ.ro/2011/03/&h=180&w=220&sz=9&tbnid=0R0ajFU7TF_T9M)

Dinu Bădescu, (1904-1980) (Fig. 4.32), unul din cei mai mari artişti de operă români,

membru al ‖garniturii de aur‖ alături de Valentin Creţoiu, Şerban Tasian, Ion Dacian, Ştefănescu

Goangă şi C. Secăreanu. Pe lângă studiile din ţară, Dinu Bădescu s-a specializat în Italia, la Academia

Santa Cecilia, a fost angajat al Operei Române din Cluj şi al Operei Naţionale din Bucureşti. A cântat

pe renumitele scene lirice din Viena (Volksoper şi Staatsoper), la Balşoi Teatr din Moscova. A predat

canto la Cluj şi Bucureşti. Vocea lui a fost sclipitoare, caldă, de o mare expresivitate artistică. Au

rămas în urma lui puţine înregistrări discografice, găsibile şi pe You-Tube.

Fig. 4.32. Dinu Bădescu

(http://thumbs.bestmusic.ro/Dinu-Badescu/1362b97153b07ff24/300/0/1/80/Dinu-Badescu.jpg)

Octav Enigărescu (1924-1993), unul dintre cei mai valoroşi baritoni români, a studiat la

Bucureşti, unde a terminat Conservatorul în 1945, cu maestrul Aurel Costescu-Duca. După debutul pe

scena Operei din Cluj şi-a desăvărşit, în continuare, capacitatea interpretativă într-o multitudine de

roluri. A concertat şi peste hotare în mai multe ţări europene. A predat la Conservatorul din Ruse,

Bulgaria şi la Novi-Sad, în fosta Yugoslavia. A făcut parte şi a prezidat juriile unor importante

concursuri de muzică vocală. Pe parcursul activităţii a deţinut şi funcţia de director al Operei Române

din Bucuerşti. A jucat şi în filme, dar, mai ales, a lăsat în urma sa valoroase înregistrări cu arii sau

spectacole întregi de operă.

Dan Iordăchescu (Fig. 4.33), unul din cei mai cunoscuţi cântăreţi de operă români în toată

lumea. A absolvit Facultatea de Teatru din Iaşi în 1949, apoi Conservatorul de Muzică Ciprian

Porumbescu din Bucureşti în 1956, sub îndrumarea unor profesori celebri ca şi Constantin Stroescu şi

Petre Ştefănescu Goangă. A făcut studii complementare de canto la Salsburg 1956, Paris 1958-1960

şi Roma 1960. A debutat ca prim solist pe scena Teatrului de Operă din Bucureşti în 1956. Dan

Iordăchescu a întreprins 262 de turnee internaţionale în 61 de ţări de pe cele patru continente,

respectiv în 61 de capitale, peste 80 de metropole şi 331 de oraşe ale lumii. În cele aproximativ 1100

spectacole de operă pe care le-a susţinut pe tot globul, Dan Iordăchescu a interpretat 45 de roluri

importante; a cântat peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 recitaluri. Cariera sa l-a purtat pe cele

mai importante scene de operă, între care Teatro alla Scala din Milano, Viena Staatsoper, Opera de

Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petesburg, Los Angeles, San Francisco

etc.

Fig. 4.33. Dan Iordăchescu

(http://curentul.net/wp-content/uploads/2010/07/240px-Dan_Iordachescu.jpg)

Nicolae Herlea (Fig. 4.34) s-a născut la 28 august 1927. Este considerat unul dintre cei mai

mari valoroşi solişti de operă români şi unul dintre cei mai mari baritoni din lume ai secolului trecut.

A început studiile muzicale la Bucureşti, provenind din mediu monahal, în care vocea sa deosebită a

fost remarcată de corpul clerical. După terminarea studiilor la Conservatorul din Bucureşti, şi-a

perfecţionat măiestria la Roma, în cadrul Academiei Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto. A

debutat în rolul lui Silvio din opera Paiaţe, pe scena Teatrului de Operă din Bucureşti, în anul 1951.

Tot în acest an a câştigat premiul întâi la concursurile internaţionale de la Geneva, Praga şi Bruxeles.

Aceste mari succese au fost urmate de apariţia sa pe cele mai mari scene ale lumii: Scala din Milano;

Opera naţională din Praga; Teatrul Balşoi din Moscova şi Opera Naţională din Berlin. În perioada

1964-67 a fost membru al Operei Metropolitan din New-York, timp în care a avut apariţii şi pe

scenele din Boston Cleveland, Detroit etc.

Fig. 4.34. Nicolae Herlea

(http://www.nicolaeherlea.com/grafik/foto/match.jpg)

Repertoriul lui Nicolae Herlea este foarte bogat şi cuprinde mai toate rolurile de seamă din

creaţia universală. A excelat în opere de Verdi, Gounod, Mascagni, Pucini, Ceaikovski şi Rosini, iar

rolul Bărbierului din Sevilia l-a interpretat în public de aproximativ 550 ori. Vocea lui Nicolae Herlea

este considerată de critici ca una foarte caldă, egală pe întregul ambitus, fiind capabilă să exprime cu

naturaleţe o întinsă gamă de sentimente. La aceste calităţi se mai adaugă un autentic talent actoricesc.

Are o foarte bogată listă de înregistrări discografice cu cele mai mari case de discuri din lume. Astfel,

vocea inconfudabilă a maestrului Nicolae Herlea a putut fi cunoscută pe întreg mapamondul şi

rămâne în istorie ca voce de referinţă pentru istoria muzicii de operă.

Ion Buzea (Fig. 4.35), născut la Cluj în 1934, este unul din cei mai cunoscuţi tenori români. A

studiat la Facultatea de Geologie din Cluj şi, în paralel, a studiat canto cu renumita mezosoprană

Livia Pop. S-a lansat în cadrul Operei române din Cluj în 1962, după care a plecat la Viena pentru a-

şi completa studiile. Este angajat la Opera din Viena şi devine, foarte repede, unul dintre idolii

publicului vienez. De pe această poziţie este invitat să cânte la marile teatre de operă din lume. Astfel,

în Germania a cântat la cinci teatre, în Franţa la patru teatre de operă, în Statele Unite ale Americii la

opt teatre, în frunte cu Metropolitan Opera din New-York. A mai cântat la Covent Garden din

Londra, la operele din Budapesta, Praga, Bruxeles, Atena, în Serbia şi Suedia. În prezent locuieşte în

Elveţia şi predă cu succes ore de canto.

Fig. 4.35 Ion Buzea

(http://ionbuzea.com/assets/images/portraitsw_230.jpg)

Aşa după cum se poate observa, fără a-i menţiona pe toţi absolvenţii şcolii româneşti de canto,

o serie de cântăreţi români de operă, şcolarizaţi în ţară şi peste hotare, s-au impus, fără dificultate, pe

marile scene lirice ale lumii muzicale. Ei au dat dovada existenţei unui tezaur artistic în ceea ce

priveşte arta cântului, care s-a făcut prezentă la unii dintre români nativ, fără o instrucţie specială. Ne

putem referi la tenorul amator Costel Busuioc, care s-a remarcat cu ocazia unui concurs de talente din

Spania, unde a cântat şi câştigat. bazându-se numai pe talentul său nativ, în prezent aflându-se sub

contract cu mari firme discografice.

Nu departe de de teatrul liric al operei, ba mai mult, chiar în cadrul său, respectiv, în arta

dansului – a baletului, avem de asemenea reprezentanţi de frunte cu performanţe evidenţiate pe

scenele mondiale.

Dintre foarte numeroşii balerini care îşi exercită profesia artistică de balerini dispersaţi pe

scenele lirice importante din Europa şi nu numai, ne oprim la două balerine primsoliste la teatrele la

care activează în Europa; ele n-au uitat că sunt românce şi reprezintă cu cinste arta interpretativă în

domeniul lor, impuse numai datorită capacităţii ieşite din comun, demonstrate în condiţii de mare

concurenţă în afara graniţelor României.

Este vorba de timişoreanca Şoimiţa Lupu şi bucureşteanca Alina Cojocaru

Şoimiţa Lupu (42 ani), născută la Timişoara, face balet de la 9 ani împreună cu tatăl ei,

coreograf la opera din oraş, continuă studiile la Bucureşti. Părăseşte ţara ajutată de prietenul ei Ştefan

Bănică (altă cpacitate românească, coreograf la Opera Scala din Milano şi Teatrul Arena din Verona),

care o ajută să facă probe la teatrele lirice din Italia. Din 1992, dansează pe pe scena Teatrului

Massimo din Palermo, în cadrul căruia, în prezent, este prim balerină. În acelaşi timp, are colaborări

cu teatrele lirice de operă din Verona, Opera din Roma, Teatrul Fenice din Veneţia, cât şi

angajamente în spectacole cu alte teatre din Europa, Canada şi SUA. (Sursă inf:

http:/.adevarul.ro/actualitate/romani_in_italia/Prim-balerina_româncă_la teatrul_din palermo).

Alina Cojocaru, (fig. 4.36), probabil cel mai mare produs printre balerinii români. Născută la

Bucureşti, unde începe studiile de balet, este remarcată şi trimisă pentru continuarea studiilor la

reputata şcoală de balet din Kiev unde, după şapte ani de evidente progrese, timp în care evoluează în

roluri solistice de dificultate, prin concurs, ajunge pentru perfecţionare la Şcoala Regală de Balet din

Londra. Aici este angajată ca prim balerină la Opera Covent Garden din 1999, iar din anul 2001

devine solistă primă. În această calitate i se încredinţează roluri principale în Lacul Lebedelor

(Odete), Romeo şi Julieta, Coppelia, Gissele etc. Din anul 2005, revine ca invitată în România şi este

prezentă pe scena Sălii Palatului şi a Operei Române din Bucureşti cu roluri principale în Gissele,

Don Quijote etc.

Fig.4.36. Alina Cojocaru

http://letmyfeetdothetalking.tumblr.com/post/2953456066/myswancostume-alina-cojocaru

Ca urmare a reputaţiei internaţionale de care se bucură, dar mai ales datorită valorii

interpretative deosebite, balerina româncă este invitată în anul 2010 să participe la gala anuală

internaţională „Stars of the bist Century‖, ţinută în premieră în acel an la Palatul Kremlinului din

Moscova. Aici împreună cu alte trei balerine (Lacarra – Spania şi Svetlana Luskina – Diana

Vishnevna, ambele Rusia), este decretată „balerina deceniului‖

Cititorul poate observa, fără echivoc, că materialul biologic românesc se poate remarca în

orice domeniu de exprimare umană, la cel mai înalt nivel. Exemplificările de până acum dovedesc din

plin acest aspect.

4.3.4. Sculptura

Artă plastică tridimensională, pornită de la un meşteşug practicat de când e lumea - cioplitul,

este perfecţionat foarte rapid, mai ales prin stilistică, în aşa măsură că, materialele inerte - piatra,

marmura, lemnul sau bronzul prind viaţă în mâna unor maiştri cu valenţe artistice. Sculptura, ca

meşteşug şi artă, constituie pentru omenire cel mai vechi mod de transmitere a informaţiilor privind

existenţa şi preocupările culturale ale primelor civilizaţii cunoscute din istoria omenirii.

Sculptura, aşa cum este încadrată în istoria culturii universale, are o specificitate a ei, pentru

fiecare epocă sau cultură în parte, concordantă cu viziunea de existenţă a civilizaţiei care a produs-o.

Unele din stiluri, prin preluare se întrepătrund din cultură în cultură, altele, cu punct de plecare

regional strict, au specificitatea lor încă de la început, specificitate păstrată şi pe parcursul cizelării ei

artistice

Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite numeroase obiecte de trebuinţă, de podoabă sau

de cult cu o asemănare de stil a unor culturi anterioare provenite din culturile antice, dar şi cu o

specificitate proprie neîntâlnită la alte culturi. Spuneam acestea, deoarece, după cum vom vedea mai

târziu, în arta culturală a sculpturii contemporane româneşti se va observa acest lucru fără dificultate.

Când vorbim despre sculptura contemporană românească nu putem să nu ne gândim că pe o bază

extinsă istoriceşte şi teritorial de preocupări meşteşugăreşti în a prelucra materiale nobile de cioplit şi

cu talentul artistic recunoscut al acestui popor, să nu fi apărut un Brâncuşi.

Constantin Brâncuşi (1876 - 1957) (Fig.4.37). Este cunoscut şi recunoscut în toată lumea ca

reformatorul sculpturii, figurează în toate enciclopediile şi dicţionarele persoanelor importante din

istoria omenirii. Mai laconic este prezentat în Dicţionarul Enciclopedic Român, scos de Editura

Politică Bucureşti 1962: Sculptor român, a studiat la Bucureşti, având ca profesor pe D. Paciurea,

apoi la Paris unde s-a stabilit în 1904.

Fig.4.37: Constantin Brâncuşi

(http://www.smokersassociation.org/system/files/images/constantin_brancusi.jpg)

Din prima perioadă de creaţie au rămas o serie de sculpturi realiste remarcabile. În "Coloana

fără de sfârşit", de la Tg.-Jiu şi în alte lucrări a interpretat elemente decorative şi simbolice,

împrumutate din arta populară românească. Arta lui Brâncuşi vădeşte o desăvârşită cunoaştere a

meşteşugului, o mare capacitate de a pune în valoare calităţile diverselor materiale, specifice

sculpturii. Brâncuşi a evoluat, tot mai mult, spre o stilizare abstractizantă, formalistă şi i se enumeră

câteva din lucrările sale celebre. Foarte puţin spus despre cea mai cunoscută figură românească

intrată, ca etalon, în lumea artei mondiale. În acest caz, trebuie să vedem, de fapt, ce au spus alţii, prin

asta înţelegând critica plastică mondială, cât şi celebrităţile artistice care l-au cunoscut sau i-au studiat

opera. Este destul să conspectăm o singură carte, din sumedeniile de tomuri scoase despre Brâncuşi,

noi ne rezumăm la "Omagiu lui Brâncuşi", volum editat de Revista Tribuna, 1976.

Dr. Octavian Fodor distins medic şi om de cultură, profesor Universitar al Facultăţii de

Medicină Cluj: "Brâncuşi a creat totul de la început ca un demiurg. Ucenicia tinereţii l-a ridicat

repede la trepte de măiestrie ... Chemarea spre sublima puritate a ideii, atracţia simbolului etern şi

necondiţionat de limbă ori cultură, l-au determinat să caute altceva. Prin el, sculptura a făcut o

mutaţie grandioasă. Frumosul antic, cel renascentist sau cel rodinian contemporan cu începuturile

sale, au apărut deodată prea senzoriale, de lut, de carne, prin concretul lor anecdotic. Idealul

brâncuşian tinde mai sus. Nu are determinare de timp şi spaţiu, nu reprezintă nici personaje cu

identitate reală, contrazice gustul confortabil al oricărei arte convenţionale."

Carola Giedion-Welcker - critic de artă elveţian, contemporană cu Brâncuşi, care i-a închinat

studii şi articole, iar după moarte o impozantă monografie: "În urma atâtor întâlniri de neuitat, în

cursul vieţii mele, cu artistul, mi s-a păstrat cu o deosebită pregnanţă ..... strădania lui Brâncuşi către

detaşarea sufletească şi concentrarea, pe care o imprima şi creaţiilor sale sculpturale, şi care apărea şi

în viaţa lui cotidiană, în comportamentul lui cu prietenii. ... Şi-a adunat experienţă asupra oamenilor,

animalelor şi plantelor, veghind din afară, observaţii agere asupra naturii înconjurătoare, din care şi-a

extras observaţiile abstracte. Abstracţiunile minţii sale, au culminat în trăirea sa interioară şi în

formele "Păsării", pe care el şi-o închipuia ca o înălţare sufletească, în plăsmuiri din ce în ce mai

pure. Desprinderea de orice cătuşe materiale era aici scopul ultim: "Zborul m-a preocupat toată viaţa".

Şi astfel, din Măiastra, pasărea din basme şi proteguitoarea îndrăgostiţilor, s-a întrupat tot mai intens

acea Aducătoare de lumină cu o formă strălucind şi iradiind lumină interioară. În sensul acestei

desprinderi de materialitate şi cuprindere cosmică, atitudine vizibilă în mai toate lucrările sale,

îndemna el şi în convorbirile personale, sugerând o detaşare de sine însuşi permanentă.

Este îndeobşte cunoscut că Brâncuşi avusese drept carte de căpătâi mărturisirile poetului-

filosof tibetan Milarepa din sec XI. Acesta i-a dat o concepţie despre lume şi sferele detaşării

interioare ale "zborului sufletului" pe stâncoasele căi ale înţelegerii înfăţişării poetice. În viaţa lui

Brâncuşi, această carte a avut rolul acelor biblii de casă, într-una citite şi într-una solicitate să-ţi dea

un sfat în propriile-ţi probleme. Aici, într-una din poeziile lui Milarepa se vorbeşte despre "meditaţia"

în singurătate, unde zborul prin nesfârşitele spaţii înseamnă atingerea tărâmului eliberării...."

Sculptorul Brâncuşi, în plăsmuirile formelor sale artistice, a fost pătruns de această simţire

cosmică. El a spus: "Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este să te pui în stare a le face".

Jean Cassou, personalitate literară reprezentativă franceză, directorul Muzeului de artă

modernă din Paris, pe vremea inaugurării atelierului lui Brâncuşi: "Atelierul lui Brâncuşi, era unul din

localurile cele mai extraordinare din lume. Era într-adevăr unul din localurile de vază ale Parisului"...

Printre marii creatori ai epocii mele, Brâncuşi este neîndoielnic, unul dintre cei mai însemnaţi, dintre

cei mai originali şi mai mari creatori ai timpului nostru. E un artist de geniu, care a mers cât mai

departe cu putinţă, în afirmarea geniului său şi a experienţelor sale..."

Ionel Jianu, interpret al artei româneşti şi universale, stabilit la Paris, unde a condus peste un

deceniu casa de editură Arted: "Brâncuşi a dat epocii noastre conştiinţa formei pure". Sculptura

contemporană este net dominată astăzi de arta lui Brâncuşi, de aportul său în evoluţia artei moderne,

în sensul că Brâncuşi a fost acela care a simplificat forma, a dat epocii noastre conştiinţa formei pure

şi a creat o serie întreagă de inovaţii care au fost pe larg folosite de majoritatea sculptorilor de azi."

Berto Lardera, sculptor contemporan renumit, originar din Italia, stabilit la Paris: "Prin anul

1947, când m-am stabilit la Paris, Brâncuşi era un mit, acum este un mare mit... deşi era un om care

trăia în gândirea lui, în visul său, rămăsese foarte omenos, foarte adevărat; rămăsese ţăranul român

care fusese întotdeauna. Avea răbdarea oamenilor pământului ... N-a făcut decât să mângâie

marmura. A şlefuit marmura toată viaţa lui, şi tocmai datorită răbdării acesteia a creat el o lume

exemplară în arta lui - sculptura, artă în luptă cu timpul, ce aspiră la eternitate, deci este sortită să

rămână.

Brâncuşi a fost un om de mare delicateţe sufletească. Am preţuit foarte mult la el faptul că a

putut să-şi păstreze acel soi de nevinovăţie, de inocenţă originară, a fiului de ţăran... Mi-a povestit

cum a făcut drumul, pe jos, la Paris - căci eram foarte nedumerit de această călătorie. Mi-a spus că,

mergând, cânta...."

Marielle Tabart, conservator al Muzeului naţional de Artă Modernă din Paris: "Un lucru cu

totul extraordinar e faptul că Brâncuşi este unanim acceptat. Şi nu sunt numai sculptorii care-l

acceptă. Sunt oameni foarte diferiţi, atraşi de felul lui Brâncuşi de a avea un sistem, o lume care

funcţionează, care are o structură. Printre sculptorii care-l admiră, o bună parte sunt tineri. Unul dintre

ei, un tânăr german, lucrează la o teză de doctorat, cu tema: Influenţa lui Brâncuşi asupra sculpturii

americane moderne... Sunt artişti care vin în mod regulat la atelier şi iau schiţe, carnete întregi de

schiţe... Toţi cei care vin la muzeu îl admiră pe Brâncuşi, sunt foarte frapaţi de opera lui."

Emile Gilioli, sculptor parizian, cu atelier foarte cunoscut în Montparnasse: "Brâncuşi avea

dreptate. Am înţeles că era nevoie de o îndelungată răbdare de multă umilinţă şi de dragoste şi de

muncă stăruitoare, înainte de a fi în stare să creezi o sculptură". El era în acelaşi timp un proletar şi un

aristocrat, un nobil personaj, foarte sensibil. Tot ce a făcut e, de altminteri, minunat. Opera lui are un

simţ al universalului. A mers foarte departe în căutările lui şi va rămâne un exemplu pentru cei tineri.

Brâncuşi nu poate fi imitat, căci are o sensibilitate particulară, totul e la el foarte subtil în formă şi

spirit...Opera lui Brâncuşi va rămâne - aceasta e un lucru înafara de orice îndoială... Brâncuşi

manifesta o mare exigenţă faţă de formă - şi e adevărat că a împins-o până la un punct al perfecţiunii,

la care nu mulţi sculptori au reuşit să ajungă..."

Hilton Kramer (corespondent al ziarului The New York Times), relatează despre deschiderea,

în cadrul Muzeului de Artă din Philadelphia, la data de 26 sept 1969, a unei retrospective Brâncuşi:

"Cea mai largă expoziţie consacrată vreodată lui C. Brâncuşi - unul din cei mai mari sculptori din

istoria artei - s-a deschis astăzi la Muzeul de Artă din Philadelphia, cuprinzând peste 70 de lucrări. Ea

cuprinde o trecere în revistă a întregii dezvoltări artistice a lui Brâncuşi, întrucât înglobează lucrări

începând cu prima perioadă de creaţie din România şi terminând cu perioada ultimelor lucrări ale

artistului aflate în atelierul artistului din Paris. La această expoziţie au colaborat toate muzeele mari

din lume în care artistul are lucrări: Muzeul din Philadelphia, Muzeul Guggenheim din New-York,

Muzeul de artă din Chicago, muzeul Naţional de artă Modernă din Paris etc. Brâncuşi ocupă un loc

atât de important în istoria sculpturii moderne, încât este uneori uluitor să-ţi dai seama că nu era un

artist cu lucrări numeroase..."

Această expoziţie ne aminteşte cele mai mari zile ale Şcolii Parisului dinainte şi după Primul

Război Mondial, când întreaga gramatică a artei moderne se pregătea şi, în acelaşi timp, îl aşeza pe

Brâncuşi printre creatorii cei mai însemnaţi ai acestei gramatici.

Henry Moore, renumit sculptor englez contemporan şi post brâncuşist, a avut în anul 1966 o

mare expoziţie personală în sala Dalles din Bucureşti. În catalogul ce-i prezintă expoziţia face printre

altele următoarele confesiuni: "Urmând perioadei gotice, sculptura europeană a fost năpădită de

muşchi şi buruieni, tot felul de excrescenţe de suprafaţă îi ascund formele în întregime. Brâncuşi şi-a

propus sarcina specială de a ne debarasa de această vegetaţie excesivă şi a ne face din nou conştienţi

de formă. Pentru aceasta el a trebuit să se concentreze asupra unor planuri foarte simple, directe, să-şi

menţină sculptura, aşa cum era, la forma unui cilindru, să şlefuiască şi să netezească o singură

suprafaţă până la un grad foarte preţios. Opera lui Brâncuşi, pe lângă valoarea ei individuală, are o

importanţă istorică în dezvoltarea sculpturii contemporane. Dar cum nu mai este necesar să

restrângem sculptura la o singură unitate de formă (statică), acum putem uni şi combina diferite

suprafeţe de diverse dimensiuni, secţiuni şi direcţii într-o singură unitate organică... Brâncuşi la

capătul unei epoci, a simplificat sculptura, i-a făcut pe oameni s-o privească din nou, de dragul ei, şi

s-a transformat în martir, pentru o singură formă, pentru ou, ca fiind întreaga bază a acestei arte...‖.

Sidney Geist, sculptor şi critic de artă american, cercetător asiduu al operei brâncuşiene: "Sunt

o seamă de critici din diferite ţări care, de decenii, susţin că Brâncuşi a fost cel mai important sculptor

din secolul nostru, deschizătorul de drumuri al sculpturii contemporane... Interesul meu faţă de opera

lui Brâncuşi este, în primul rând, interesul unui sculptor, dar cercetându-i creaţia am devenit şi critic

de artă. Cartea pe care intenţionez să o scriu despre Brâncuşi nu va fi ceva savant, cu maşinărie

complexă, ci mai curând un eseu. Voi scrie ca un sculptor despre alt sculptor...

Influenţele ţărăneşti sunt pertinente pentru un mic număr de lucrări ale lui Brâncuşi. Coloana

fără sfârşit face parte din acestea. Păsările măiestre? Acestea sunt mai aproape de arta nouă, decât de

folclor sau arta populară. Povestea păsării măiestre provine din folclorul românesc, dar nu şi

concepţia sculpturală, viziunea pe care a creat-o Brâncuşi...

Influenţa lui Brâncuşi în arta mondială a fost şi este foarte mare.. Mulţi dintre sculptorii

celebri ai epocii sale, au ţinut seama, în mai mare sau mai mică măsură, de concepţia, de viziunea,

inovaţiile sale, de noul fenomen sculptural care a însemnat opera sa. A avut influenţă asupra unor

sculptori ca Henry Moore, ca Viani, Gilioli şi Beoti, poate şi asupra lui Arp. Şi asupra mea. Operele

mele nu seamănă cu cele ale lui Brâncuşi. Mai curând modul de a gândi, metoda sa de a lucra m-au

înrâurit."

Lista cu marii critici, eseişti sau oameni de artă ai contemporaneităţii, care l-au evocat

favorabil pe Brâncuşi poate continua, ea este nesfârşită; important este faptul că există o unanimitate

în aprecierea privind valoarea de excepţie a acestui creator şi novator de artă, pornit de pe plaiurile

pline cu izvoare de talente ale meleagurilor noastre.

Faptul că Brâncuşi este un mesager al artei poporului care l-a creat ne-o dovedeşte Petru

Comarnescu în ale sale aprecieri referitor la paralela de creativitate dintre arta lui Brâncuşi, arta lui

Ţuculescu şi arta populară românească: "Constantin Brâncuşi, originar din aceiaşi Oltenie cu Ion

Ţuculescu, regiune bogată şi în străvechi urme folclorice şi într-o artă populară nespus de vie şi

originală, a cuprins în creaţia sa şi viziunea preistoriei şi stilizarea mai spiritualizată, şi a anticipat

prin unele opere tehnologia formelor aerodinamice şi de rachetă (păsările create după 1919), Brâncuşi

fiind şi foarte vechi şi foarte modern... Paralelismul cu orientarea spre primitivism şi arhaic al marilor

creatori Ţuculescu şi Brâncuşi, a arătat, în acelaşi timp, că fiecare dintre ei şi-a pus în felul său

problemele de stilizare a acestor izvoare, căutând rezolvarea lor prin metodele specifice fiecăruia".

Cultura şi instrucţia vastă de care au beneficiat aceşti mari creatori, clădită pe talentul

ancestral şi pe un fond de potenţial biologic bun, le-a dat posibilitatea atât lui Ţuculescu, cât şi lui

Brâncuşi să găsească ieşirea, în cadrul artei lor, prin noi mijloace de exprimare.

Aşa cum Ion Ţuculescu este produsul unui izvor nesecat de talente, trecut prin filtrul de

instrucţie cultivată, extinsă a unei şcoli serioase de pictură românească, tot aşa şi Constantin Brâncuşi

poate fi considerat ca produsul de vârf al unei îngemănări dintre izvorul nesecat al creativităţii

specifice populare româneşti şi arta cultivată, cu serioasă tradiţie din care a plecat. Sculptori români,

foarte apreciaţi, ai secolului trecut, precum Ştefan Ionescu, Val Budea, Dimitrie Paciurea, Al. Storck,

Ion Georgescu sau cei ce au creat în secolul nostru Miliţa Pătraşcu, Cornel Medrea, Ion Jalea, Romul

Ladea, Gheorghe Anghel, Gheorghe Vida, Ion Vlasiu, Gheorghe Apostu, cât şi mai actualii Ovidiu

Maitec, Emil Vitroel, O. Gaga, Horea Buculei, Paul Vasilescu, Traian Moldovan, Ioan Pârvan, Ion

Bolborea, Dumitru Şerban (câştigător în primul deceniu din secolul XXI a două concursuri mondiale:

unul în Egipt, la Assuan, al doilea în Franţa, la oceanul Atlantic, cu ocazia centenarului Jaques

Qoustou) şi mulţi, mulţi alţii, constituie baza largă, capabilă, ca în orice moment, să dea naştere la un

alt autor de echivalenţa unei capodopere ca "Pasărea măiastră".

Ce este foarte important pentru rostul acestei cărţi, care urmăreşte a demonstra că de pe

meleagurile ţinutului românesc, binecuvântat de creator, este faptul că s-au ridicat şi se vor ridica, în

permanenţă, valori în toate domeniile de exprimare a fiinţei umane, inclusiv, aşa după cum am arătat,

în diferitele domenii ale artelor. În arta scrisului, cu tot ceea ce poate cuprinde ea: a gândirii

filosofice, a naraţiunii, a poeziei, a dramaturgiei, în arta din universul sunetelor, respectiv al muzicii,

cât şi în artele vizuale, prin care, la un loc, se realizează cultura spirituală a unui popor şi datorită

căreia, acest popor rămâne, de fapt, în istoria omenirii. Aceste valori româneşti s-au ridicat în unele

cazuri peste ceea ce era recunoscut la data respectivă ca vârf, au fost deschizătoare de noi drumuri în

arta lor. Pe lângă faptul că artiştii noştri au îmbogăţit patrimoniul cultural mondial, ei au depăşit

stadiul existent şi au adăugat noi orientări de exprimare. Astfel, creatorii noştri artistici au devenit

exemple de urmat pentru tineri, prin modul de abordare şi de gândire, prin creativitatea lor artistică.

Exemplele mai înainte evocate sunt convingătoare, pe câteva din ele le reamintim dat fiind

originalitatea unanim recunoscută şi, mai ales, aspectul novator ce a influenţat, în continuare,

creativitatea artistică secolului XX: componistica lui George Enescu, aflată într-o dimensiune de

exprimare ce depăşeşte tot ce s-a creat până la el, ea va fi înţeleasă şi apreciată la adevărata ei valoare,

aşa cum au afirmat marii critici sau muzicieni de referinţă ai secolului XX, doar în secolele

următoare; componistica lui George Enescu a lărgit în mod considerabil dimensiunile de exprimare

ale lirismului muzical din universul sonor; teatrul absurdului al lui Eugen Ionescu a revoluţionat

modalităţile critice de exprimare a realităţii negative din viaţa socială umană; modul filosofic şi

liturgic în arta dirijorală a lui Sergiu Celibidache a ridicat această artă muzicală aproape de

perfecţiune în ceea ce priveşte respectarea mesajului creativ simfonic al compozitorilor pe care i-a

interpretat; o orientare absolut nouă, de punere în evidenţă a esenţei formei, o găsim în sculptura lui

Constantin Brâncuşi, după el se ghidează, în prezent, majoritatea sculptorilor contemporani, critica

plastică afirmând, de fapt, că Brâncuşi este fondatorul sculpturii moderne, a căutării şi exprimării

formei la nivel de esenţă.

Aceste trei exemple de exprimare artistică noi şi originale sunt suficiente pentru a susţine

afirmaţiile noastre asupra valorii potenţialului uman românesc.

În afara exemplelor de creatori români evocate mai sus, există numeroşi artişti, pe care, din

lipsă de spaţiu, i-am omis. Este destul a deschide, spre exemplu, Enciclopedia artiştilor plastici

contemporani români (Ed. ARC 2000); cititorul se va convinge de diversitatea de exprimare în ceea

ce priveşte artele vizuale, o dată cu respectul pentru arta în sine, ce o dovedesc plasticienii noştri.

Acest lucru, desigur, confirmă, o dată în plus, marele potenţial biologic românesc şi în domeniul

exprimării frumosului.

Capitolul 5

Personalităţi româneşti de conştiinţă

Mihai Eminescu poet naţional şi universal, personalitate de nelimitată conştiinţă românească

(surse bibliografice Wikipedia. ro, Istoria Literaturii Române, Eminescu de Victor Crăciun)

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, la Botoşani sau Ipoteşti –

decedat 15 iunie 1889, Bucureşti).

Poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept

cea mai importantă voce poetică din literatura română. Peste aceasta, este considerat creatorul

limbajului poetic românesc ca şi expresie de cea mai înaltă cotă atinsă în spiritul creator al geniului.

În acelaş timp, prin publicistica sa, a dovedit o fermitate raţională în promovarea primordială a

elementului autohton din societatea noastră, condiţie inalienabilă pentru păstrarea specificului

naţional românesc. El a recomandat toleranţă faţă de minoritari, fără a le impune constrângeri în a-şi

schimba identitatea etnică. Aşa după cum, pe plan politic, Mihai Viteazul este considerat, un simbol

de conştiinţă şi unitate naţională, tot aşa, pe plan spiritual, Mihai Eminescu a fost acela care, prin

geniul gândirii sale, exprimate în editorialele publicistice, a promovat interesul românesc concordant

cu dreptul său ancestral de existenţă pe meleagurile sale străveci. Prin toate acestea, Eminescu poate

fi considerat ca o mare conştiinţă românească încadrabilă, prin specificul ei, în larga vastitatea de

exprimare universală a fiinţei umane.

Fig. 5.1.Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Cunoscând bine limba germană, pe care a putut să şi-o perfecţioneze în cei patru ani de studii la

Universităţile din Viena şi Berlin, Eminescu a putut să citească, direct sau în traduceri, marile

literaturi europene; se poate vedea din însemnările şi din opera sa, că nimic din ceea ce era

fundamental în domeniul cunoaşterii, nu-i era străin.. Din lucrările pe care le-a tradus (Schiler,

Goethe, Lenau, Shakespeare, Victor Hugo sau chiar Lucreţiu, Horaţiu, Ovidiu şi Virgiliu etc.), se

poate face dovada lecturilor sale. Cu toate influenţele suferite ca urmare a pendulării dintre clasicism

şi romanticism, Eminescu prin geniul său, se desăvârşeşte prin lepădarea podoabelor de înrâurire şi se

exprimă magistral ca un poet român de dimensiuni universale.

Cariera literară a lui Eminescu de doar 17 ani (de la 16 la 33 de ani), după cum se afirmă de

către unul din criticii săi (Victor Crăciun – Eminescu, un veac de nemurire, ed Minerva Buc 1990),

poate fi împărţită în patru etape:

Întâia din 1866 până în 1869, este faza începuturilor în care a scris 43 de poezii, din care a

publicat doar 12, respectiv 28 de pagini din 92, o treime. În 1869, mai avea gata o piesa de teatru în

proză, după o poezie de Alecsandri – Amor pierdut, Emmi şi un roman, Geniu pustiu. Câteva poezii

din această fază, apar într-un proiect dramatic Mira. Tot acum încheiase într-o primă formă şi tabloul

dramatic Mureşanu. Prima poezie publicată cu numele de Mihai Eminovici, La mormântul lui Aron

Pumnul, într-o broşură votivă la Cernăuţi; prima poezie publicată cu numele schimbat de Iosif Vulcan

în revista Familia din Oradea la 9 martie 1866: De-aş avea

A doua fază se cuprinde între 1870-1874 şi corespunde anilor de studiu la Universităţile din

Viena şi Berlin. Eminescu scrie acum aproape 200 pagini de poezie, din care publică abia 35, o

şesime. Poeme lungi, Feciorul de împărat fără stea, Memento Mori. Unele poezii sunt scrise pentru

proiecte sau realizări parţiale de piese de teatru ca Mira-marcu vodă. Petru Rareş, cel din urmă

muşatin (Sus în curtea cea domnească, Mortua est, Noaptea, Care-i amorul meu în astă lume), unele

retratate în parte (Melancolie) iar Adânca mare.. şi Cum oceanu-ntărâtat piesa Decebal (1873-1874),

căreia trebuie să-i asociem şi poezia Odin şi poetul.

A treia fază, cuprinsă între 1875-1879, se soldeză cu 316 pagini de poezie din care publica un

sfert. Este faza ieşeană, când era bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. Plecat la

Bucureşti, în 1877, devine redactor la Timpul. Poeme lungi Călin Nebunul, Fata în grădina de aur,

Miron şi frumoasa fără corp în versuri. Poeme dramatice finite în versuri: Mureşanu, Minte şi inimă.

Poeziile: Când te-am văzut Verena, Gelozie, Atât de fragedă, Peste vârfuri, pierdută pentru mine,

zâmbind prin lume treci, N-am fost la înălţime, Sub cerul plin de nori şi Renunţare sunt aferente la

piesele realizate în parte, Gruie Sînger şi Bogdan Dragoş (1876) faza liedurilor.

În ultima fază, Eminescu scrie 202 pagini de poezie şi publică aproape jumătate. Faza

Scrisorilor, a ultimelor elegii şi a Luceafărului. Ultima poezie antumă : Kamadeva.

În total, Eminescu a scris, deci, peste 800 de pagini de poezie, din care, în timpul vieţii, a

publicat doar o pătrime.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe

Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici,

născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Familia cobora, pe linie paternă, din Transilvania, de

unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, a obligaţiilor militare şi a persecuţiilor

religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Ţara Făgăraşului,

unde mai există şi astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile şi Ioana, trăiesc în Călineştii lui

Cuparencu, nu departe de Suceava, comună întemeiată de emigranţii transilvăneni. Gheorghe, primul

băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de

administrator de moşie. Este ridicat la rangul de căminar şi îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în

ţinutul Botoşanilor.

Primul născut dintre băieţi, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de

tuberculoză şi moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică şi se va

sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră

de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se

naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai

multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar

şapte ani şi jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuieşte în Ipoteşti şi are

doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al şaptelea

fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după

instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica

la Praga şi a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice

publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a

morţii nefiind cunoscute.

O posibilă explicaţie este că în secolul al XIX-lea speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani,

epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament,

boala fiind incurabilă până la descoperirea penicilinei.

Am prezentat mai pe larg componenţa întreagă a familiei Eminescu, completată cu obârşia ei,

atât cât aceasta este cunoscută, cu intenţia de a demonstra, odată în plus, că românii, în cadrul

arealului lor de răspândire, au trebuit mereu să se mute de pe un loc pe altul, pentru a evita

dificultăţile impuse de stăpânătorii vremelnici străini ale meleagurilor noastre. Pe de altă parte,

românii, credincioşi şi cu frica lui Dumnezeu în adevărata lor exprimare, creşteu atâţi copii, câţi se

năşteau. Cu toate acestea, un mare procentaj din cei nou veniţi pe lume piereau la diferite vârste, din

varia motive, determinate tot de vitregele condiţii ale acelor timpuri. Şi în aceste grele condiţii,

românii au rezistat, s-au înmulţit şi au creat valori, care au intrat definitiv în conştiinţa neamului

nostru şi nu numai. Eminescu este una dintre marile valori creative ale poporului român ce se

constituie, oricând, în reper major de conştiinţă românească, intrat, după cum vom vedea, în

patrimoniul cultural al întregii lumi. Această constatare, ne îndreptăţeşte şi ne convinge că, apariţia

permanentă de valori printre români nu este întâmplătoare. Cineva acolo sus, prin încercările

permanente la care suntem supuşi şi cărora le facem faţă tot cu atâtea sacrificii, ne ocroteşte şi avem o

cale deschisă spre o continuitate perenă.

Copilăria şi şcolarizarea. Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi

prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată

cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară National Hauptschule (şcoala

primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi. Frecventează aici şi clasa a IV-a în anul şcolar 1859/1860.

Nu cunoaştem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca

învăţători pe Ioan Litviniuc şi Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu

experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa culturală şi întocmesc manuale şcolare. Termină şcoala

primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a simţit legat, afectiv, de învăţătorii săi şi nu-i evocă în

scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule― din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea

între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două

clase de gimnaziu.

Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi înfiinţat în

1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic

în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă şi marea severitate în

procesul de învăţământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii şi

colaborează la publicaţiile vremii. Se înfiinţează şi o catedră de română, destul de târziu, după 1848.

Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena

între 1862 şi 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober

Gymnasium şi fraţii săi, Şerban, Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la

învăţătură. Nu are notă la română pe primul semestru şi este clasificat de Miron Călinescu, erudit în

istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea

în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut

ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţia populară şi

autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la

română. A obţinut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann

Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu, a mărturisit că îndepărtarea sa de

matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea

note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).

Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului

din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind

nici un loc vacant de bursier―. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i

s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile

concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu

dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani,

apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie

să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie 1865 tânărul M. Eminovici a solicitat paşaport pentru

trecere în Bucovina. În toamnă, s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al

bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist―. Cunoştea, însă, biblioteca lui Pumnul până

la ultimul tom. După cum se vede, fără a absolvi în întregime cursurile gimnaziale, la doar 15 ani

împliniţi, Eminescu începe să lucreze în diferite poosturi, dar manifestând, în acelaş timp, şi o sete

mare faţă de tot ce putea citi.

Debutul în literatură 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare

profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor

gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La

mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou)

debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl

convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, care, mai târziu, a fost adoptat şi de alţi membri ai

familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia‖ alte cinci poezii.

Sufleur şi copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De

fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor

româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,

respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de

cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold

romantic al adolescenţei», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea

unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după

toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.‖ (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit

Bucovina şi s-a stabilit la Blaj, cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 27 - 28

august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a

mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleur şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în

formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleur şi copist la Teatrul Naţional, unde îl

cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A

continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu),

rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th.

Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forţe

teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vlădicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii,

această trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif

Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o

artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1

octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său,

rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind

mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleur a doua oară şi copist al Teatrului Naţional. În 29

septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obţine de la Pascaly o cameră de

locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -

Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după

ediţia a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele

rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena şi Berlin

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar‖ Facultatea de

Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti

(printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia

împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan

Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează

ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".

Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar‖ la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-

şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreună cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,

între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura

patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze

diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneşte, întâmplător,

în Cişmigiu, cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat

hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia ultimului turneu,

Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată pentru a urma cursuri

universitare la Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2 octombrie, Eminescu s-a

înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a

lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români

din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a

înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România

jună. A început să crească numărul scrisorilor şi telegramelor către părinţi pentru trimiterea banilor de

întreţinere.

Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul

domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat, cu

oarecare regularitate, cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-

1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită.

Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi unele probleme cu care avea să

iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică

provocată de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri

literare. Îi propune, ca după terminarea studiilor, să se stabilească la Iaşi.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii

privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au remarcat

pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului―, ale lui

Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena.

În 18 decembrie 1872 s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei

subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta, Eminescu era înmatriculat ca

student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese,

sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din

domeniul filosofiei, istoriei, economiei şi dreptului.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi

Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi

numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de 100

galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru

statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit

la Samson Bodnărescu.

În 1 septembrie 1874 a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe

lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecţii de logică la Institutul academic, în

locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din

Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin, pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni

într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28

noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu

manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an, a început traducerea din germană a unei

gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu,

Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de Iaşi,

unde numeroase rubrici, redactate de el, au fost publicate fără semnătură. A frecventat, cu

regularitate, şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum

la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz; Veronica Micle a rămas, însă,

idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă

bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor

publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub

titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.

În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor

şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui.

În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat

biblioteca lui D. Petrino,

În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia

conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la şcoala nr. 2

din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor din judeţul Vaslui. În

a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit

Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să

intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că este

bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în special

adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese

invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici

o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

Un timp a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate

publicistică excepţională, care i-a ruinat, însă, sănătatea. Acum a scris marile lui poeme

(seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri

„Luceafărul‖, pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu.

Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un

director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea

redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie,

în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu‖ în casa lui

Maiorescu.

Boala

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se

citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul‖, în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o

căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În

aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă,

nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului. Au fost strânse fonduri în valoare de 2,000 lei,

care adăugate contribuţiei amicilor, au fost donate pentru plecarea lui Eminescu la Viena, în 20

octombrie şi internarea în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi

prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul acestuia, C. Popazu, din

Viena, care aveau sarcina să-l vadă, cât mai des, la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti,

Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie, Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte să se

întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul

Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie

Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.

În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a sosit

la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi

însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi.

În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în

spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă, care l-a găsit în deplinătatea

puterii creatoare, şi chiar bine dispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând

bani pentru plata taxelor.

În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris

statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate

şi pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor

universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la

bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamţ.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat în

spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi, s-au organizat comitete de ajutorare, care au

lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi

pentru un consult medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15

iulieEminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul Grigore Focşa. În 1

septembrie s-a întors de la Hall la Botoşani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak şi a sorei sale,

Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a dat în luna decembrie la

Botoşani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Fig. 5.2 Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în

manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca

Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi

manuscrisele rămase la Bucureşti. Criticul însă, nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob

Negruzzi a depus, pe biroul Camerei Deputaţilor, o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din toate

părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră.

Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250

lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la

Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de

activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de Nicolae

Ganeca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

A fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi, apoi, a fost transportat

la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Şuţu, l-au examinat

pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: ―dl. Mihail

Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un

institut‖. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa juridică a poetului.

Moartea şi serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, după ce

la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Şuţu din strada

Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. Corpul

poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină

de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor".

După slujba ortodoxă şi discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămaţi doar

doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D. Laurian rosteşte al doilea discurs funebru. Apoi

cortegiul, la care se adaugă diverşi trecători o porneşte pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi se

îndreaptă spre cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi de la Şcoala normală de

institutori din Bucureşti au purtat pe umeri sicriul pînă la mormânt, unde a fost îngropat sub "teiul

sfânt" din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, în Nirvana.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată,

poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau

cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele

şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale .”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci".

Fig. 5.3.Bustul lui Mihai Eminescu în Vevey, Elveţia

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care, după

moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două note.

După părerea lui Caragiale, trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un

temperament de o excesivă neegalitate‖. Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între

atitudini introvertite şi extravertite.

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist;

comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci

de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i;

nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru

artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral şi material, pe parcursul întregii vieţi, dar

mai ales după tragicul moment al declanşării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre

articolele sale, Direcţia nouă în poezia şi proza românească (1872), în care va analiza doar cîteva

poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba

despre Venere şi Madonă, Mortua Est, şi Epigonii şi va reveni, ulterior, după moartea poetului,

asupra întregului set de poezii publicate antum, în studiul Eminescu şi poeziile sale, publicat la scurtă

vreme după moartea sa prematură. Dar, poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea

pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu

din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediţie princeps în 1883, se bucură

de o bună recepţie, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileştilor, cât şi de doamnele de la

Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă

regele Carol I, pentru a-i fi acordată distincţia "Bene merenti", refuzată totuşi de poet din motive

politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu şi poeziile sale (1889), Titu

Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care, de altfel, erau

dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza

condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele semenilor, caracteristica lui

principală fiind „seninătatea abstractă‖

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa

covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i

mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi

fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la

îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere

sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era

indiferentă.”

În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, şi aşa cum îşi

aminteşte Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenţa unor impulsuri inconştiente nestăpânite.

Viaţa lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate

de visuri şi crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până

la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată

când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica,

activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul.

Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie, el însuşi, accesele sale de gelozie:

„Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără

cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are

preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv

şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai

nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit

pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş

fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat

în cîteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât şi

sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societăţii "României june", din

care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene.

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, cunoscute în literatura de

specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul şi-a asimilat viziunile poetice

occidentale, unii critici observând maliţios cum că creaţia sa ar aparţine unui Romantism relativ

întârziat, poetul fiind uşor desincronizat faţă de Occident, care străbătea în acei ani tranziţia către

Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale Romantismului

european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia a dorit chiar să-i

construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate,

unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărţile,

"prieten drag al sufletului meu", a preluat şi nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia şi

cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc. Poetul avea o bună educaţie filosofică, opera sa

poetică a fost influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de

la Heraclit la Platon şi de marile sisteme de gîndire ale Romantismului, în special de tratatul

lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, de idealismul lui Fichte şi Schelling sau

de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant; de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului

său Critica raţiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în

filosofia lui Kant, la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă; sau de ideile lui Hegel.

Pentru acest înalt conţinut filosofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist şi filosof

român, din perioada interbelică şi apoi postbelică, l-a denumit, pe bună dreptate, omul deplin al

culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză, Mihai Eminescu era influenţat de marii

creatori romantici germani, deNovalis, de la care a preluat motivul "florii albastre",

de Goethe sau Lenau şi de alţi mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu

era interesat şi de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din

incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, şi i-a recomandat amicului său Ioan

Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei, audiate la

Berlin, scrise în limba germană, s-au păstrat în caietele rămase de la poet şi sunt studiate de

specialiştii în opera sa, denumiţi în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat

cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influenţat de

teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii

faraonului Tla, şi de Cartea Morţilor din mitologia egipteană; cunoştea şi utiliza figuri mitologice din

mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările

sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărţi vechi, în alfabet chirilic, de cărţi populare, cu care dorea

să alcătuiască o chrestomaţie a culturii nostre străvechi; după moartea sa ele au intrat în arhiva

Academiei Române şi au fost utlizate de C. Chiţimia sau de Moses Gaster. Creaţia populară a

constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei

populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice

sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o chintesenţă a temelor şi motivelor

eminesciene, a fost inspirat de o creaţie folclorică, de basmul popular "Fata în grădina de aur",

publicat de Richard Kunisch, un călător prin Ţările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese

mai multe asemenea creaţii într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană, în 1861.

Ideologia eminesciană

Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale, economice sau politice, era conservatoare, de

altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic; prin articolele sale publicate, mai ales, în

perioada în care a lucrat la Timpul a reuşit să-i deranjeze pe câţiva lideri importanţi din acest mare

partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, "Ia mai opriţi-l pe Eminescu ăsta!". Publicistica

eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieţii politice, parlamentare sau guvernamentale din acea

epocă; în plus ziaristul era la nevoie şi cronicar literar sau teatral, scria despre viaţa mondenă sau

despre evenimente de mai mică importanţă, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca

pe o meserie oarecare din care să-şi câştige, pur şi simplu, existenţa. Articolele pe care le scria au

constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi

în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina

înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte.

Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele

ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea

întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.”

Pentru Eminescu, legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului

naţional:

„ … toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte

de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar

dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi

pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea, o politică eficientă putea fi realizată numai ţinând seamă „de calităţile şi defectele

rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice‖. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă

„cetăţenii de altă etnie să devină români‖ sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era ca

interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului

Matei Basarab, e că ţara este, în linia întâia, elemental naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca

acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat.‖

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării

independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea

independenţei şi proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice şi sociale, el s-a

ocupat, în articolele sale, de toate problemele societăţii româneşti din acea vreme: răscumpărarea

căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările,

inamovibilitatea magistraţilor, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac

parte dintr-o polemică continuă, dusă cu ziarele liberale şi, în principal, cu Românul condus de C.A.

Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secţiuni, prima, cea

antumă a fost publicată în timpul vieţii poetului, de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puţin timp

înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creaţiei sale a rămas în

manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite, iniţial,

de Perpesscius pentru ediţia critică, iniţiată în 1939, la Editura Fundaţiilor Regale Regele Carol al II-

lea, şi finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au

considerat că ele conţin bruioane sau simple schiţe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu

Maiorescu nici nu şi-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu

totul specială, a fost George Călinescu, cel care îşi va susţine doctoratul în literatură, pornind de la

nuvela postumă Avatarii faraonului Tla şi care va recompune imaginea întregii opere, în magistrala sa

monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat iniţial la Editura Fundaţiilor

Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură şi Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947, poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată,

în manualele şcolare au pătruns doar cîteva texte, printre ele poezia "Împărat şi proletar", iar poezia

lui a fost redusă la o suprafaţă foarte mică şi înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică

acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965, prin cîteva

momente semnificative, trebuind menţionate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion

Negoiţescu, Rosa del Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru Creţia, Ilina

Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care şi-au adus contribuţia mari

critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacraţi,

din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog -

profesorul de ştiinţe politice Cristian Preda, dar şi de un număr de tineri scriitori, şi anume de cel care

coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius

Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei "Dilema", care a stârnit o reacţie foarte

puternică a lumii culturale româneşti, dar şi a jurnaliştilor de la diverse publicaţii, toate aceste reacţii

fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată "Cazul Eminescu". Acesta a selectat

numai reacţiile emoţionale şi a trecut cu vederea pe cele avizate, care veneau din partea unor

eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ştefan Cazimir etc. Multe din aceste reacţii au

aparţinut simplilor cititori, iar la aceasta s-au adăugat reacţiile semi-oficiale sau oficiale, venite din

partea unor reprezentanţi ai unor partide politice naţionaliste, cum ar fi Partidul România Mare, sau a

unor personalităţi culturale din Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte

special.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei şi imagini a poeziei,

pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe şi o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înţelege

structura rolului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări

ample şi coerente adânc, din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta

eroului cu categoriile de spaţiu şi timp, fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de

la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepţia despre lume şi erou a poetului, raportul dintre

gândul filosofic şi ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă,

adesea, şi valori estetice de mâna întâi." (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu–cultură şi creaţie)

"Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune, nu observarea realităţii, ci

recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Nimeni, înaintea lui Eminescu şi nimeni după

el, n-a reuşit mai bine în acea pictură fantastică a realităţii." (Tudor Vianu)

Abordarea figurii lui Mihai Eminescu, cu ajutorul neprecupeţit al surselor bibliografice citate,

am făcut-o, aşa cum am menţionat la începutul descrierii noastre, motivaţi fiind de convingerea altfel

unanimă, că poetul nepereche constituie pentru noi toţi şi o nemărginită personalitate de conştiinţă

românească. Aşa după cum am afirmat, dacă Mihai Viteazul constitue simbolul unităţii naţionale,

Mihai Eminescu ni se înfăţişează ca spiritualitatea de geniu a întregului neam românesc. Popoarele

rămân în istorie prin cultura lor, românii o au distinct şi din plin.

Bogdan Petriceicu Haşdeu, personalitate culturală academică polivalentă, de mare conştiinţă

românească (surse bibliografice: Wikipedia.ro; G Călinescu-Istoria Literaturi Române) s-a

născut Tadeu Haşdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristineşti, Hotin, actualmente în Ucraina — d. 25

august 1907, Câmpina) a fost un scriitor şi filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite

ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist,

publicist, istoric şi om politic, Haşdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române

din toate timpurile.

Fig. 5.4. Bogdan Petriceicu Haşdeu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Hasdeu_poza_semnatura.jpg

Biografie

Înaintaşii savantului de profundă conştiinţă românească B P Haşdeu, după cum ne este

specificat de către George Călinescu în fundamentala sa opera („Istoria Literaturii Române, ed II-a,

Buc 1982, p. 170), sugerează ceva din haosul scitic. Bunicul Tadeu Hâjdeu (1769-1835), fiu de ofiţer

în armata rusă, e poet polon. El se trage dintr-o veche familie moldoveană cu rădăcini în Ştefan

Petriceicu –vodă („nepotul antistrănepotului de văr a lui vodă Petriceicu‖) şi se căsătoreşte a doua

oară cu o evreică, Valeria Hrizantovna. Din această căsătorie se naşte Al Hâjdeu (1811-1872) moşier

la Cristineşti, în ţinutul Hotinului, cu preocupări multiple: botanist, filosof, filolog, arheolog, istoric,

nuvelist, poet, membru al Societăţii de istorie şi antichităţi din Odesa, efor al şcoalei ţinutale din

Hotin. Este colecţionar de cărţi rare, colaborator timid prin revistele ruseşti cu articole exotice printre

care şi despre cântecele populare româneşti. Avea conştiinţa de naţie, şi ca efor al şcoalelor spuse

lucruri de felul acestora: „O, naţie românească, naţie de pe acum slăvită între toate popoarele cele mai

faimoase ...adu-ţi aminte că soarta ta este ca să le întreci pe toate odată, prin civilzaţia şi prin slavă

care naşte din cultura ştiinţelor şi a artelor, cum celelalte popoare te întrec prin marea întindere a

împărăţirii lor şi prin acea slavă a războaielor”. Având aceste convingeri a avut, de ce şi cu ce, să-l

îndemne mai târziu pe fiul său născut şi crescut, într-o ambianţă românească puternică, oferită de

mediul mioritic al casei părinteşti din zona Hotinului.

Bogdan P. Haşdeu s-a născut, deci, la Cristineşti –Hotin – Basarabia, provincie românească,

ruptă din teritoriul Moldovei la 1812 şi ocupată atunci de Imperiul Ţarist. Mama, Elisaveta, fata

poricicului lituanian Teofil Daucş a murit când el avea doar 10 ani, aşa că a avut parte, în

continuare, de alte două mame vitrege. Tatăl, Alexandru Hâjdeu a fost mutat, nu mult după aceea, ca

profesor la şcoli din Polonia (Vilniţa-Cameniţa) şi astfel, Bogdan copilăreşte şi frecventează, până în

1850, colegii poloneze, petrecând, totuşi, vara la moşia din Cristineşti. În modul acesta va putea

vorbi, de mic, în chip desăvârşit, limbile română, rusă şi polonă. Când familia s-a restabilit în

Basarabia, Bogdan a devenit elev al liceului regional din Chişinău. Face în continuare studii

universitre în domeniul juridic la Harcov. În timpul studiilor duce şi o viaţă tumultoasă, aşa cum va

mărturisi în scrierile sale ulterioare, plină de aventuri amoroase, dovedind astfel, o vocaţie erotică.

Bogdan nu face exces de modestie, îşi confecţionează sigiliu cu cap de bou, declarându-se descendent

de domn moldovean, iscălind „Prinţul Dieu-donne Petriceico-Hişdeu‖. După vreo doi ani de zvăpăieli

universitare, în care n-a luat vreo diplomă, în 1854, familia îl petrece până la Duboşari, graniţa

Basarabiei, în drum spre Mirgorod, unde urma să fie admis în armata rusă activă. Până ce primeşte

foaia de admitere şi aici are o serie de escapade, prin care îşi cheltuieşte aproape toţi banii, ajungând

fără rezerve şi trăind „pour amour‖, când cu o femeie cu disponiblităţi materiale, când cu alta.

Neglijează instrucţia militară şi îşi petrece vremea citind sau în escapade mondene, amoroase,

restaurante ş.a. Însemnările telegrafice, din jurnalul personal, mişună cu nume de femei, are şi un duel

în care este rănit, îşi vinde cronometrul din lipsă de bani. Fuge pentru o perioadă din regiment la

Chişinău, apoi, după ce revine, îl vedem în serviciul activ, participând la campania din Crimea. Încep

marşurile, popasurile, viaţa de tranşee şi cort, dar Bogdan mai găseşte timp a citi din cărţile luate cu

el, printre care şi o ediţie minusculă a lui Horaţiu. Revine, după scurt timp, la Chişinău, de unde

pleacă, tot ca militar, la Harcov, este instalat ca un student şi tot preocupat până în gât de studii.

Locuinţa lui din Harcov avea înfăţişarea unui atelier de savant: cărţi, hărţi, peniţe, creioane, penele,

culori, haine militare, pistoale, obiecte personale etc., de toate împrăştiate prin colţurile locuinţei şi în

care el se putea vedea cu dificultate din tot vraful acesta. Întotdeauna când se afla în casă, se plimba

prin cameră, cânta în gura mare şi medita asupra marilor probleme ale înţelepciunii omeneşti. Mai

toate preocupările studentului militar se cunosc dintr-un jurnal al lui, pe care l-a scris într-un stil

Byronian-lermontovian şi în care, pozează dezordinea şi nepăsarea, scepticismul, blazarea simţul

deşertăciunii, preocupare numai în problemele cosmice, melancolia şi sentimentalitatea excesivă. În

urma tratatului de la Paris, partea de sud a Basarabiei revine la patrie, Haşdeu profitând de situaţie,

după trei ani în armata rusă, trece în Moldova şi înapoiază consulatului paşaportul sfâşiat. Este

osândit, în lipsă, pentru Siberia şi desmoştenit de avere. Pe cale juridică îşi recâştigă drepturile şi

poate călători nestingherit atât în Basarabia, cât şi la Petersbusrg.

Prezentarea, mai în detaliu, a primei părţi din viaţa tumultuoasă a lui B. P. Haşdeu am făcut-o

cu intenţia demonstrării capacităţii de exprimare complexă, mult crescută, a viitorului savant. Prin

calităţile sale, a putut să treacă peste dificultăţi, chiar şi peste excesele tinereţii, fără a da înapoi,

păstrându-şi, în acelaşi timp, specificul personalităţii sale proprii. Personalitatea lui Haşdeu, aşa după

cum se va vedea în continuare, avea un fond de mare conştiinţă românească. El şi-a pus, în mod

deliberat, cu generozitate, toată capacitatea sa, în slujba culturii neamului său. Haşdeu se putea, foarte

bine stabili în Rusia ţaristă şi să trăiască la un nivel confortabil, dar a preferat, chiar şi cu riscuri,

revenirea la matca românească, căreia îi va face importante servicii, aşa după cum se va vedea în

continuare.

La 1857, sub titlul de prinţul Haşdeu vine la Iaşi, unde caimacanul Vogoride, şi el „prinţ‖, îl

numeşte la 8 martie 1858 judecător la Cahul, post din care, în curând, va fi demis. Se reîntoarce în

calitate de „comis‖ la Iaşi şi donează bibliotecii universitare din Iaşi 4.000 de volume, cărţi aduse de

acasă, din biblioteca tatălui său. În acest timp Haşdeu a pus bazele mai multor publicaţii, printre

altele, revista „Din Moldova‖ (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Haşdeu dovedeşte o curiozitate largă pentru domenii rar străbătute. Este numit de către Cuza, în 1860,

profesor de geografie şi istorie la Şcoala reală din Iaşi, custode al Bibliotecii, pentru care călătoreşte

la Odesa, de unde cumpără cărţi cu intenţia lărgirii fondului de carte a bibliotecii.

Între 17 mai 1876 şi 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucureşti, în

această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică‖ şi „Cuvente den bătrâni‖,

atât din arhivele româneşti, cât, mai ales, din cele străine.

În 1877 a fost ales membru al Academiei Române, ca un omagiu al întregii sale opere de până

atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist.

Haşdeu a cochetat şi cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susţinut lovitura de stat din 2

mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susţinut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe

aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând

deputat liberal în parlamentul României.

După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic şi fervent practicant

al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina. A murit la 25

august 1907, laCâmpina, lăsând în urmă o operă vastă şi perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori,

asupra metodelor de lucru, Haşdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător şi un

pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei României.

Opera lui Haşdeu, conform Wikipedia:

Istorie

Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894),

monumentala Arhivă istorică a României şi Istoria critică. La Iaşi, a publicat Arhiva historică a

României (1865-1867), în care, multe documente vechi, slavone şi româneşti, au fost editate pentru

prima dată. Au fost publicate, în premieră, un mare număr de acte inedite româneşti şi străine.

Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor istorice de istoriografie, ducând, mai departe, opera

începută de Cronica lui Şincai, de „Magazinul istoric‖ al lui Nicolae Bălcescu şi Laurian şi de

letopiseţele lui Kogălniceanu.

În Historia antică a Românilor (1875), deşi incompletă, începe investigaţiile critice asupra

istoriei României.

Istoria critică (1873-1874) îşi propune studierea secolului al XIV-lea, epoca înfiinţării

formaţiunilor statale româneşti din nordul Dunării. Au apărut numai un volum şi un fascicul din al

doilea volum. Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acţiunea naturii

asupra omului. Întinderea teritorială dovedeşte că Muntenia în secolul XIV şi XV se întindea foarte

mult: cuprindea (în afară de ce înţelegeam în veacul trecut prin Muntenia) şi Ţinutul Făgăraşului,

sudul Moldovei până la Bârlad şi Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, Ţinutul Haţegului şi o parte din

Temişana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor şi rezistenţa contra atâtor

duşmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creşterea s-a făcut treptat. La început, sâmburele coloniei

romane cuprindea: Oltenia, Haţegul şi partea orientală a Temişanei, alcătuind Banatul Severinului. În

secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia şi în al XIII-lea şi-a adăugat ducatul Amlaşului.

Nomenclatura explică originea multor termeni, întrebuinţaţi ca să arate teritoriul Munteniei.

Tot aici, se tratează şi chestiunea fundării principatului Ţara Românească, socotindu-se nu că

descălecătorii au venit de peste munţi, ci românii din Banatul Severinului s-au întins la nord şi răsărit.

În ceea ce priveşte acţiunea naturii asupra omului, încearcă să demonstreze influenţa factorilor

multipli naturali, ai naturii, asupra locuitorilor regionali, atât la modul universal, dând exemple

populaţionale din Europa, cât şi în ceea ce ne priveşte pe noi românii, explicând cauza diferenţei

comportamentale specifice, spre exemplu dintre munteni, ardeleni sau moldoveni.

Filologie

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi Etymologicum

Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Prin

lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din România.

În această operă, cu un titlul arhaic, apărută în 2 volume, a publicat o serie de documente şi de studii

de o mare valoare. Volumul I se intitulează Limba română vorbită între 1550-1600. Din acest timp,

noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi mai toate traduceri. Haşdeu şi-

a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri româneşti propriu-zise.

Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi particulare, scrisori etc., în care - dacă nu se

putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le

transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite, despre care, marele filolog german Schuchard, a zis:

"Pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid". Volumul al II-

lea poartă titlul special de Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura

poporană cea nescrisă. În el se publică colecţia de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus.

Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine şi cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se

termină, cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum reduplicarea şi

triplicarea articolului definit ş.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicţionar

enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la

definiţia cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicţionarul are în vedere, nu numai limba literară de

la acea dată, ci, mai cu seamă, limba vorbită şi limba veche şi de aceea, a şi fost subintitulat:

dicţionarul limbii istorice şi poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicţionar s-a oprit când

de-abia începuse şi nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicţionar.

Haşdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare articol de dicţionar, redă forma cea

mai răspândită şi formele dialectice vechi şi noi; - diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; -

derivarea cuvântului.

În aceste lucrări filologice, el a lansat teoria „circulaţiei cuvintelor‖, prin care a demonstrat că

fizionomia unei limbi, nu este dată de inventarul unităţilor lexicale, ci de folosirea lor, de frecvenţa

acestora.

Alături cu aceste opere istorice şi filologie, se situează revista Columna lui Traian (1870-

1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus, prin studiile sale, baza ştiinţei etno-

psihologice în ţara noastră.

Ultimii ani ai vieţii, i-a consacrat Haşdeu altor preocupări: acum a scris articole şi poezii

filozofice, multe satire literare (Sarcasm şi ideal 1897), şi, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat

cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito, 1892). Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune

rară, Haşdeu are, adesea, sclipiri geniale în combinarea detaliilor, pentru a închega teorii istorice sau

filologice, spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure.

Literatură

Lucrările beletristice ale lui Haşdeu, între care drama Răzvan şi Vidra, dau impresia unei

originalităţi a gândirii, iar autorul divaghează, deseori purtat de erudiţia sa profundă şi imaginaţia

vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca

Mamuca (1861), pentru care a şi avut, în Iaşi, un proces legat de un fragment din această nuvelă,

considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur, în faţa instanţei. În urma

acestui scandal ajunge în Bucureşti în 1863, unde publică, în semn de protest, varianta cenzurată a

nuvelei, intitulată Micuţa(1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii

sociale şi politice, precum şi o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o

„formă dură‖ (după cum a considerat însuşi autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar

de deznădejde: opera poetică a lui Haşdeu n-a avut un răsunet deosebit.

Teatru

Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan şi Vidra, foarte criticată la vremea

apariţiei (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăveşte una dintre epocile zbuciumate

ale trecutului românilor, sfârşitul secolului XVI, marcat de luptele pentru tron între boieri. Înfăţişarea

epocii este surprinsă cu o cunoştinţă desăvârită a oamenilor şi a lucrurilor; dialogul este natural şi

foarte viu; se observă însă, oarecare tendinţă spre declamaţie, mai ales, în ce priveşte naţionalismul.

Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă şi astăzi, cu succes, mai ales din pricina căldurii şi simpatiei

cu care este înfăţişată pătura ţărănească. Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările

principale din viaţa lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest ţigan, căpitan de haiduci, ajunge

ofiţer în armata poloneză, hatman în Moldova şi apoi domn. Modificările sunt prea puţine. Sfârşitul

lui Răzvan, despre care cronicile relatează că ar fi murit tras în ţeapă, este modificat, arătându-se că

decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos,

eroic. Alături de el, Vidra este ambiţioasă şi trufaşă. Nepoată a marelui boier Moţoc, Vidra îl

întâlneşte pe Răzvan în pădure şi se îndrăgosteşte de el şi îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl

determină să săvârşească, rând pe rând, toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult

dorită, dar şi atât de scurtă.

Puncte de vedere privind opera lui B P Haşdeu

Criticii de la Convorbiri literare

Unele dintre scrierile sale au provocat reacţia unor critici. Astfel au fost articolele publicate

de Gheorghe Panu în Convorbiri literare şi o broşură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au

modificat multe dintre concluziile lui Haşdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită, nu numai

pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci şi pentru a se constata talentul şi spiritul

vizionar al autorului.

Evocarea cuprinzătoare şi competentă a operei haşdeene, ne este dată de George Călinescu în

a sa ―Istorie a literaturii Române‖ (Ed II Buc 1982). Începând cu pagina 370, găsim referiri critice,

complexe, despre scrierile lui B P Haşdeu.

Haşdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit aproape peste tot. Lirica este,

dintre toate ramurile încercate, cea mai slabă. Poemele din tinereţe, în ruseşte, sunt fără interes pentru

noi. În ele se străvede spiritul lermontovian, byronian în fond, potrivit pentru duhul aprins al omului.

Poetul exuberează, dar e arid, fără percepţia furtunilor naturii, mai mult inventiv, sarcastic,

polemic, fără obiect precis...poezia lui este după propria-i definiţie:

O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit, Mişcată de teroare şi palpită de ură,

Când vocea răguşită pe patul de tortură, Când o silabă spune un chin nemărginit. George Călinescu

admite concluziv că Haşdeu, prea absorbit într-altele, nu e la curent cu poezia modernă, n-are sensul

ei intim...Dar, întâmplător, prin simple improvizaţii, ici şi colo răsar câteva flăcări în noapte.

Despre teatrul lui Haşdeu, se afirmă că sunt uitate Domniţa Ruxandra dramă în cinci acte şi

comedia în două acte Trei Crai de la Răsărit, superficială şi de spirit în care sunt ridiculizaţi

franţujitul Jorj, copist la minister şi profesorul purist Nuna Consule. Însă Răzvan şi Vidra rămâne în

picioare. Este una din cele mai bune drame ale literaturii române. Cât priveşte modelul lui Haşdeu, în

Ion Vodă cel Cumplit, a fost Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul a lui Nicolae Bălcescu,

interpretată sub sensul cultului marilor genii şi admite că autorul-istoricul în acelaş timp uvrier

(adunător) pe de o parte şi artist pe cealaltă, întruneşte calităţi prin care ne redă imaginea reală şi

exemplară a personjului, ce devine erou naţional, deci simbol al conştiinţei de neam românesc.

G. Călinescu, apreciază documentaţia istorică la Haşdeu ca vrednică de stimă, nu că ar fi fără

erori, dar fiindcă este condusă cu scrupulozitate şi îndemănatec reînviată. Interesante sunt, mai cu

seamă, reconstrucţiile de viaţă socială, interiorul castelului domnesc, al unei case boiereşti, oraşul,

uliţa, mecanica civică.

Cea mai bună proză a lui Haşdeu, după Călinescu, rămâne Duduca mămuca (uşor revăzută în

Micuţa ) şi se miră de ignorarea ei prezentă.

Despre opera ştiinţifică a lui Haşdeu, se afirmă că ea poate fi privită sub raport documentar şi

sub raport literar. Haşdeu a făcut, la început, aproape numai istorie. Enorma lui străduinţă de a culege

documente, îndeosebi slave, în a sa Arhivă istorică a României, consultabilă şi azi, tehnica de editare

a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia şi arheologia, introducerea unei

filosofii a istoriei în sinteza faptelor, sunt elemente carte fac din el un mare precursor. Cât despre

filologie, el e creatorul ei, în înţelesul savant al cuvântului. Nimeni, până la el şi după el, n-a cunoscut

mai bine limbile slave şi n-a adus o conştiinţă mai largă în examinarea faptelor. Teoria circulaţiei

cuvintelor rămâne, încă, foarte justă şi dacă în etimologii a arătat uneori extravaganţă, a deschis prin

acele cursuri, perspective haotice asupra unor probleme până atunci ignorate de noi. Cele dintâi două

tomuri din Cuvinte den bătrâni sunt un lucru nepreţuit. Editarea textelor este impecabilă, ba chiar

pedant de atentă. Cât despre studiile de folclor comparat, ele sunt eminente şi puţine se mai pot

adăuga azi, în substanţă. Comtemporanii au zâmbit, neîncrezători, la întâiele coale din Etymologicum

magnum Romaniae, deplângând vastitatea planului. Dar lingviştii mai pozitivi, după 50 de ani, nu au

fost în stare să termine dicţionarul. Atât cât a rămas, e minunat. Sub fiecare cuvânt e un articol plin de

informaţii şi idei, şi numai litera A serveşte ca prilej, pentru un adevărat eseu. Etimologicul lui

Haşdeu e o carte desfătătoare de divagaţie, prin folclor şi literatură.

Concluziv, după G Călinescu, opera haşdeană rămâne ca literatură a imaginaţiunii ştiinţifice,

ca un roman al senzaţiei investigative. Cu veleităţi pozitiviste, cu tendinţa de a recostitui dintr-un

dinte de cal, un dinozaur. Haşdeu posedă, până la virtuozitate, arta de a aţâţa curiozitatea cititorului a

afla imposibilul. Spre exemplu: cineva a cules în Banat o legendă despre o zână Filma. Haşdeu ne

vorbeşte despre goţi şi despre gepizi, ne demonstrează că primii au locuit în sudul Dunării şi ceilalţi,

la Tisa, apoi constată ca zâna Filma e o simbolizare a febrei, ―febra‖ este peste tot asimiltă cu

―spaima‖ (călătorie aiuritoare printre cele mai docte texte). În sfârşit, suntem aduşi la Biblia lui

Ulfila, unde dăm de un gotic ‖film‖ cu înţeles de ―spaimă‖. Deci zâna bănăţeană e de origine gotică.

Si aşa mai departe. Prin acest exemplu şi prin multe altele, la Haşdeu, Călinescu observă că

redactarea tezelor şi demonstraţiilor revelă un prozator pasionant, un extraordinar poet epic de idei.

Merituoase, în afară de acestea, sunt la Haşdeu ştiinţa de a umple golul istoric până la descălecare,

ambiţia de a deslega misterul dacic. Roma îi este mai puţin scumpă, aşa cum a mărturisit-o într-o

poezie din tinereţe: Sunt dac cu trup şi suflet, Şi cu mândrie aceasta o recunosc, Sunt dac, nu sunt

roman! Pe romani îi dispreţuiesc...

Critica lui Haşdeu este văzută de Călinescu ca mai mult polemistă, nu se prea putea pune

cineva cu el, dat fiind uriaşele cunoştinţe şi talentul său. Chiar şi Maiorescu a fugit în faţa lui,

preferând a-l ignora. Alecsandri a simţit însă, între alţii, lungile săgeţi ale eruditului. Când nu cade pe

panta neseriozităţii, Haşdeu e tot atât de ucigător ca Maiorescu. Polemica cu Emile Picot reprezintă

culcarea la pământ, în câteva mişcări, a unui smeu cu sfoară nesigură.

Filosofia lui Haşdeu, în timp ce el trăia, a fost ignorată cu suficienţă. Maiorescu neadmiţând

alţi filosofi, decât pe sine. Călinescu admite totuşi, că Haşdeu a fost un gânditor. În tinereţe, prin

înrâurirea tatălui său, a fost un hegelian. Ca om de ştiinţă va fi pozitivist, esperimentalist,

transformist. Selecţia naturală enunţată de Darwin nu-l satisface, întrucât nu explică fenomenele înalt

spirituale. Trebuie admisă o selecţie providenţială. Haşdeu îmbrăţişează astfel doctrina predestiaţiunii

ginţilor. Sunt naţiuni rudimentare şi altele superioare şi, deşi liberul-albitru rămâne în picioare, un

progres uman, numai în virtutea principiului determinaţiunii materiale e ―posibil nu necesar‖. Deci

Haşdeu crede în ―poporul ales‖, în ―ginţile alese‖, cu o mică rectificare. Dacă înlătură progresul

―necesar‖, nu admite nici damnarea eternă a unor popoare, neexistând o ―fatală bestialitate‖; Haşdeu

cugetă ca un catolic, ca Blaise Pascal. Selecţia providenţială este graţia divină, care se poate oricând

coborî la nivelul unei ginţi, spre a o scoate, în colaborarea cu bunele ei practici, din noaptea osândei.

În Istoria critică, Haşdeu se sileşte să demonstreze că selecţia naturală şi cea providenţială, lucrează

mână în mână, în favoarea poporului român. Teritoriul dac este cel mai propice unei civilizaţii

materiale, iar vlahul este, etmologiceşte, domn, stăpân al popoarelor, printr-o revelare onomastică a

Providenţei. În cazul lui Răzvan nu-i greu de constatat gândirea haşdeană. Tănase, neam de stăpâni,

deşi cerşetor, elimină pe Răzvan, ţigan damnat, în vreme ce graţia divină operează asupra eroului,

ajutată de meritul individual şi de mişcarea de asimilare. Rămân dar, statornice la Haşdeu ideea

intervenţiei divine, aceea a putinţei eroice, întâmplătoare nu necesare, de a sări peste etapele selecţiei

fireşti. Hajdeu admite în virtutea tgransformismului o ridicare a speţei umane până la starea normală

de duh, adică un fel de apropiere de Spiritul uniuversal şi profesează totodată o mempsihoză

progresistă. Pentru aceasta nu ajunge selecţia naturală, ci trebuie să intervină selecţia providenţială,

graţia. Omul trebuie să candideze la spiritualitate. Haşdeu evocă magia de altădată şi nu greşeşte,

deoarece filosofia lui este nu contemplaţia ci acţiunea, înţelepciunea, tehnica de a iniţia în ierarhia

speţelor.

Prin preocupările sale multiple, toate la un foarte ridicat nivel de exprimare, Bogdan

Petricescu Haşdeu, a dovedit, odată în plus, geniul poporului român, de care, în primul rând el, era

foarte convins, aşa după cum s-a putut vedea din susţinerile sale mărturisite cu toată convingerea.

Regele Ferdinand I, întregitorul

Faptul că poporul român, în lunga şi sbuciumata sa istorie, a trecut, nu odată, prin momente

dramatice, vecine cu dispariţia sa ca entitate naţională şi faptul că, întotdeauna, a existat o portiţă de

ieşire, constitue, după unii, un miracol, denumit de fapt „miracolul românesc‖. Aşa s-a întâmplat şi în

perioada Primului Război Mondial. Regatul României, condus în acea vreme de Regele Carol I,

provenit dintr-o prestigioasă familie monarhică germană, a ezitat, în ciuda presiunilor venite din

partea rudelor regeşti germane, a li se alătura în războiul lor dus cu puterile Antantei, timp de doi ani.

Pe drept vorbind, tânărul regat român, nu avea interese comune cu puterile centrale, pentru a declara

razboi aliaţilor vesteuropeni, prieteni tradiţionali vechi ai României. După moartea Regelui Carol I,

pe tronul României este înscăunat nepotul său de frate, Regele Ferdinand, vlăstar regesc, după cum

se va vedea ulterior, om de mare caracter şi moralitate. După cum este cunoscut, evoluţia

evenimentelor de pe teatrul de luptă, între forţele angajate în război, în anul 1916 era nedecisă încă.

Asupra României se făceau presiuni, de ambele părţi, pentru a se alinia uneia sau alteia dintre forţele

beligerante. Regele nostru, Ferdinand, proaspăt instalat pe tron a trebuit să renunţe la interesele lui de

neam, în favoarea tânărului regat, căruia i-a jurat credinţă şi aşa a făcut. Prin gestul său şi, mai ales,

prin modul cum a condus România în timpul războiului şi, apoi, până la moarte, Regele Ferdinand, s-

a bucurat de stima şi aprecierea tuturor celor care l-au cunoscut. Iată cum îl descrie Stere Damian, în

cartea sa „Galeria oamenilor politici‖, apărută la Editura GESA, în colecţia „Mărturii ale secolului

XX, în anul 1991.

Fig. 5.5. Ferdinand I

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.desteptati-va.ro/wp-

content/uploads/2011/02/Ferdinand_I.jpg&imgrefurl=http://www.desteptati-va.ro/index.php/2011/02/21/ferdinand-de-

hohenzollern-sigmaringen/&h=1024&w=765&sz=7

„ Pentru a înţelege mai bine calităţile şi profundul său devotament pentru ţara pe care a făcut-

o a sa, trebuie menţionat un lucru, probabil cunoscut: prinţ german şi catolic prin naştere, crescut în

umbra marelui rege Carol I, considerat de mulţi ca nepotrivit şi incapabil să devină un rege bun

pentru ţară, el a reuşit să se înfrângă pe sine, în interesul României. El a renunţat la femeia iubită, a

încheiat o căsătorie dictată de interesul politic, a acceptat ca descendenţii săi să fie ortodocşi, lucru

care determină excomunicarea sa de către papă, şi mai mult decât orice, a decis să lupte împotriva

ţării şi familiei sale, care l-a considert trădător, şi, toate acestea, în numele credinţei pe care i-o jurase

României. Tot el a fost acela care a refuzat să semneze o pace separată cu Puterile Centrale, când

acestea ocupau aproape întregul Regat, şi cel care l-a apărat pe Brătianu, când a fost acuzat de

Marghiloman că a intrat în război pentru reîntregire. Pentru a-i întregi portretul, trebuie spus şi că era

un om cu o vastă cultură, la fel la îndemână când era vorba de istorie, botanică, poezie lirică japoneză

sau chineză, sau muzică‖.

Totuşi, nimic nu-l poate descrie mai bine ca propriile sale cuvinte, aşa cum i s-a mărturisit lui

Robert Fiers:

„De la început mi-am propus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să

nu ţin seama nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât

la ea, să nu exist decât pentru ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor.

În aceasta stă onestitatea unui rege‖

Se poate afirma, pe drept, că regele Ferdinand a dat dovada unei înalte conştiinţe, faţă de

neamul căruia i-a jurat credinţă. Cu toate sacrificiile şi pierderile temporare, din perioada Primului

Război Mondial, România a izbutit, până la urmă, să se reîntregească şi datorită temerităţii, demnităţii

şi tenacităţii de care a dat dovadă suveranul ei – Regele Ferdinand, denumit şi Întregitorul. Aşa după

cum am amintit mai sus, Regele Ferdinanad şi în condiţiile foarte grele, când Regatul României era

ocupat aproape în întregime, cu riscul sacrificiului suprem, n-a semnat capitularea dezonorantă

impusă de Puterile Centrale. Cu siguranţă că, în conjucturile vremii de atunci, dacă România se

îndrepta spre Puterile Centrale, momentul Alba-Iulia ar fi fost amânat sine die.

Prin prezentarea profilului moral al Regelui Ferdinand, se poate uşor deduce faptul, că pe

planul atribuţiilor sale, regele a dat dovada unei foarte profunde conştiinţe puse în slujba poporului

său. Acest mod de dăruire, trebuie să se constitue într-un reper de urmat, pentru toate personalităţile

de conducere din cadrul structurilor administrative ale statului nostru, indiferent de forma socio-

politică prin care se guvernează, în acel moment. În consecinţă, recomandăm exemplul de conştiinţă

românească a regelui Ferdinand să fie însuşit de către toţi cei, ce ajung în funcţii de decizie ale

statului şi au menirea a sluji interesele comunitare ale încercatului nostru neam românesc.

Neagu Djuvara (n. 18 august 1916, Bucureşti) (Fig.5.6) este un istoric, diplomat, filozof,

jurnalist şi romancier român. El s-a născut la Bucureşti într-o familie aristocrată de origine aromână,

aşezată în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici,

diplomaţi şi universitari. Tatăl său, Marcel Djuvara, şef de promoţie la Politehnica din Berlin-

Charlottenburg în 1906, a murit căpitan de Geniu în armata română, în cursul marii epidemii de gripă

spaniolă din 1918. Tinca Grădişteanu, mama sa, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari

boieri munteni.

Fig.5.6: Neagu Djuvara

(http://en.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara)

Neagu Djuvara şi-a făcut studiile la Paris, licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor

în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia şi Transnistria, ca elev-ofiţer de rezervă

(iunie - noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odessa.

Intrat, prin concurs, la Ministerul de Externe, în mai 1943, este trimis curier diplomatic la

Stockholm; în dimineaţa zilei de 23 august 1944, ia parte la negocierile de pace cu Uniunea Sovietică,

reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legaţie la Stockholm, de guvernul Sănătescu, va

rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi acest minister.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând, până

în 1961, în diverse organizaţii al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a

Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei

Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani, în calitate de

consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor

de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat la

Sorbona, cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog şi filozof Raymond

Aron; mai târziu, obţine şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale

de la Paris (INALCO).

Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după decembrie 1989,

când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998 este profesor - asociat la Universitatea din Bucureşti. Este

membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol‖ din Iaşi şi a Institutului de Istorie „N.

Iorga‖ din Bucureşti.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul naţional „Serviciul Credincios‖ şi cu „Ordre des Arts

et des Lettres‖ în grad de Ofiţer.

Activitate ca istoric: Neagu Djuvara a publicat, în principal, despre istoria României şi a

poporului român. O bună parte din cărţile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul

problemei obiectivităţii istoriei şi istoriografiei.

Djuvara este un susţinător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la

îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică şi comunistă, afirmând că anumite părţi ale

istoriei au fost accentuate sau suprimate, pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de

Djuvara atrag deseori controverse şi sunt văzute ca subminând identitatea naţională română, cum este

de pildă teoria că nobilimea din formaţiunile statale medievale româneşti ar fi fost de origine cumană.

Neagu Djuvara a analizat, în multe dintre cărţile sale, relaţiile pe care România le-a avut cu

Europa, plasând-o politic şi cultural "între orient şi occident", caracterizând-o ca fiind "ultima [ţară]

intrată în ceea ce se numeşte Concertul European", referindu-se nu atât la aderarea României la

Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a ţării, către un model politic şi cultural de

natură occidentală. El şi-a exprimat scepticismul faţă de politica multiculturalismului din Europa, pe

care o consideră dăunătoare pentru stabilitatea în cadrul UE.

Este, de asemenea, un critic al unei atitudini excesiv de favorabile occidentului, în cadrul

politicii româneşti, sugerând că societatea şi cultura română nu pot fi clasificate ca occidentale,

oferind ca argumente credinţa ortodoxă, prezenţa multor elemente nelatineşti în limba română

modernă, precum şi istoria ultimelor veacuri.

A mai scris despre ceea ce el numeşte "hegemonia americană" şi premisele acesteia, analizând

influenţa Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale şi, mai restrâns, asupra Europei. Djuvara

descrie eforturile SUA de a stabili, ceea ce seamănă cu o hegemonie în Europa şi alte părţi ale lumii,

ca un "război de şaptezeci şi şapte de ani" care a avut loc pe parcursul veacului XX.

Neagu Djuvara este perceput ca un popularizator şi demistificator al istoriei, publicând cărţi

adresate celor tineri, precum şi cărţi care îşi propun să explice originea istorică a unor figuri de mit ca

Dracula sau Negru Vodă. Şi-a publicat, de asemenea, şi memoriile, istorisindu-şi viaţa din exil, la

Paris şi Niamey.

Critici: Deşi teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara

rămâne unul dintre cei mai importanţi istorici români ai secolului XX, încurajând, în general, o

atitudine critică asupra istoriei românilor şi a istoriei, în general. Opiniile sale legate de glorificarea

istoriei naţionale au atras, la rândul lor, critici din partea unor figuri politice naţionaliste în România,

fiind catalogate ca "antiromâneşti" şi cu o influenţă nefavorabilă asupra percepţiei de sine la români şi

a românilor în afara graniţelor ţării.

Istoricii contemporani lui, i-au contestat teoriile şi calificarea ca istoric, numindu-l, după

propria-i afirmaţie, "amator". Studiile sale în domeniu, precum şi doctoratul de stat în filosofia

istoriei, acordat de Universitatea Sorbona sunt, însă, necontestate, iar scrierile sale au căpătat, recent,

o atenţie sporită, datorată în mare popularităţii sale în România.

În opinia noastră, Neagu Djuvara este o remarcabilă personalitate a culturii şi a istoriografiei

româneşti contemporane. El are o instrucţie solidă, polivalentă, poziţie de pe care, prin conştiinţa sa

profundă şi curat românească, caută să desluşească anumite neclarităţi din istoria românilor,

prezentată oficial neconvingător de către istoriografia academică românească a timpurile trecute.

Neagu Djuvara, îşi afirmă convingerile pornind şi bazat, pe argumente obiective, la care adaugă o

interpretare de pe poziţia filosofului istoric, direcţionând spre elucidarea dilemelor din istoria

românilor pe căi plauzibile, concordant cu noile informaţii ce au apărut pe parcursul trecutului nostru

de până acum. Prin această atitudine, Neagu Djuvara, în mod conştient, îşi aduce aportul, de pe baze

ştiinţifice, la elucidarea unor controverse ce există între istorici, privind acest lung şi zbuciumat trecut

în istoria românilor. Neagu Djuvara, în lunga sa carieră, în calitate de diplomat internaţional şi nu

numai, a adus multe servicii României, peste tot pe unde a umblat, în lumea întreagă. El va rămâne, la

rândul său, aşadar, ca o mare şi curată conştiinţă naţională în istoria românilor. Meritul lui este şi mai

mare, considerând că a hotărât, la vârsta de peste 70 de ani, să se reîntoarcă şi să se stabilească după

1990 în România, când avea o bună stare la Paris, aducându-şi astfel o contribuţie, în plus, de mare

autoritate morală, la refacerea ţării sale natale, după prăbuşirea comunismului. În timp ce unii,

pretinşi patrioţi de după liberalizarea României, îşi părăsesc ţara deliberat, Neagu Djuvara, a declarat

în finalul uneia dintre cărţile sale (Amintiri din exil) „locul meu este aici, în România‖. Cinste lui!

Christina Zafiropol – Illias. Pentru multă lume, numele de Christina Zafiropol-Illias,

profesoară la prestigioasa Universitate Bloomington din Indiana, SUA, nu spune mare lucru. Dar

după ce veţi citi despre eforturile depuse de distinsa doamnă pentru recuperarea şi punerea în

circulaţie a romanticei corespondenţe de dragoste dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, lucrurile

se vor schimba, cu siguranţă. Astfel, doamna Zafiropol a redat culturii române curata relaţie de iubire

dintre poetul neperche al literaturii romantice româneşti, Mihai Eminescu, şi devotata sa prietenă,

Veronica Micle. Această relaţie este considerată etalonul naţional al unui cuplu nefericit în dragoste,

cu destin tragic, echivalent cu cel al marilor îndrăgostiţi din cultura universală.

Încercăm să redăm istoria unei comori ascunse, aşa cum a descris-o distinsa profesoară în

prefaţa cărţii „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit‖ (Ed. POLIROM, Bucureşti 2000).

Întâmplarea pare incredibilă, întrucât, ea poate costitui, oricând, subiectul unui posibil roman

senzaţional. Doamna Zafiropol a descoperit şi a redat culturii româneşti nouăzeci şi trei de scrisori

adresate de către Eminescu Veronicăi Micle, precum şi cinsprezece epistole ale Veronicăi către

Eminescu şi două către sora acestuia, Harieta, precum şi o notă a lui Maiorescu, scrisă pe un ton

ultimativ, adresată marelui poet. Toate, absolut toate, sunt inedite. Această corespondenţă face lumină

asupra unuia dintre subiectele controversate ale eminesciologiei, până în prezent fiind publicate

aproximativ optsrezece scrisori ale poetului către iubita lui (după părerea specialiştilor, o parte din ele

falsuri) şi patruzeci şi opt de scrisori adresate de Veronica Micle lui Mihai Eminescu. De aici încolo,

vor fi anulate toate exagerările, interpretările tendenţioase, concluziile pripite, intrigile ieftine şi

meschinăriile joase, ce au fost puse în seama legendei iubirii absolute a literaturii române.

După cum declară d-na Prof. Univ. Christina Zafiropol, mama ei - Maria Economu - era bună

prietenă cu Anna Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, prietenie care a fost veriga

tare a unui lung şir de întâmplări care au condus, după ani şi ani de insistenţe, la scoaterea la lumină a

acestor scrisori, ce vor constitui, fără îndoială, o mare surpriză nu doar pentru admiratorii lui

Eminescu, ci şi pentru criticii şi istoricii literari. Aceştia vor face desigur adnotările cuvenite privind

valoarea acestei comori ascunse, până în prezent; doamna Zafiropol asumându-şi doar rolul de a fi,

prin voia fericitelor întâmplări, intermediarul între această descoperire şi cititorul dornic să cunoască,

mai în amănunt, secretele unei lumi fascinante.

Lungul drum al acestor scrisori către lumina tiparului a început la Bucureşti în toamna anului

1937, când ambasadorul Regatului României la Londra, Vasile Grigorcea, împreună cu soţia lui,

Graziella Nanu-Grigorcea, au invitat la o întrevedere pe tânăra profesoară de limbi clasice Maria

Economu, după cum ştim mama Christinei Zafiropol, pentru a o medita pe fiica lor Anna Maria.

Întrevederea s-a terminat bine, Maria Economu devenind profesoara particulară a adolescentei Anna

Maria Grigorcea, cu care a rămas, pentru tot restul vieţii, bună prietenă, reuşind, în final, împreună,

să scoată la lumină tezaurul epistolar reprezentat de corespondenţa reală dintre Mihai Eminescu şi

Veronica Micle. Pentru a înţelege mai bine toate evenimentele ce vor urma, precizăm, din relatările

doamnei Zafiropol, că în locuinţa familiei Grigorcea, o construcţie de trei nivele cu peste 25 camere,

din strada Palade nr. 23 din Bucureşti, se întâlneau marile familii de aristocraţi ale vremii, printre care

Neculai Culianu, rectorul Universităţii din Iaşi (străbunicul regretatului Ioan Petru Culianu), Valerian

Ursianu profesor de drept la Universitatea din Bucureşti, mai precis reprezentanţii a trei mari familii

moldoveneşti înrudite: Culianu, Nanu şi Zafiropol. Important, pentru a face legătura cu Veronica

Micle, este faptul că Neculai Nanu a fost căsătorit, prima dată, cu Valerie Micle, fiica cea mare a

Veronicăi Micle, cu care a avut doi copii: Graziella (măritată cu ambasadorul Vasile Grigorcea) şi

Fănel, mort de tânăr. Valerie Micle a avut o voce superbă de mezzo-soprană, realizând o bună carieră

muzicală, în ţară şi străinatate. Calităţile artistice moştenite de la mama sa, Veronica, s-au transmis

mai departe fiicei sale, Graziella Grigorcea, şi apoi nepoatei, Anna Maria Grigorcea.

Cum ambasadorul Grigorcea, împreună cu familia, nu s-au întors în ţară, după război,

legăturile familiei Economu, rămasă în România, cu Anna Maria Grigorcea au fost sporadice, până în

anul 1980, când, în drum spre America, Christina Zafiropol s-a oprit câteva săptămâni în Italia, patria

de adopţiune, prin căsătorie, a Annei Maria Grigorcea, devenită Messeri. Încă din anii petrecuţi cu

familia Grigorcea în străinatate, tânăra Maria Economu, devenită Zafiropol, ştia de existenţa unui

mare număr de scrisori ale lui Eminescu către Veronica Micle, pe care Graziella Nanu-Grigorcea le

avea de la mama ei, Valerie Micle Nanu-Sturdza. Şi mai ştia, că doamna Grigorcea ţinea cu sfinţenie

la aceste scrisori şi că, deşi se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicităţii, refuzase

categoric de fiecare dată. După moartea Graziellei Grigorcea în anul 1950, scrisorile au trecut, după

cum era firesc, la fiica ei. Ele au fost păstrate la loc sigur, fără intenţia de a fi scoase la iveală,

conform dorinţei mamei sale de a ţine aceste preţioase documente de familie, în familie.

După sosirea în America a doamnei Maria Economu Zafiropol, aceasta a putut să călătorească

nestigherită în lume şi să-şi urmeze dorinţa de o viaţă, aceea de a o lămuri pe prietena ei, Anna Maria

Grigorcea, căsătorită cu un distins diplomat italian, Girolamo Messeri, să dea la iveală tezaurul

epistolar, lucru înfăptuit după anul 1990, când aceste preţioase documente au fost aduse în SUA şi

predate fiicei sale, Christina Zafiropol-Illias pentru a le studia şi a face demersurile necesare a fi

publicate în ţară. Gestul unor adevăraţi români, de a recupera documente, care să lămurească o

recunoscută controversă printre eminesciologi, constituie o mare dovadă de conştiinţă românească,

fiind vorba de a face lumină în ceea ce-l priveşte pe reprezentantul cel mai de frunte al culturii

româneşti, respectiv pe luceafărul poeziei româneşti – Mihai Eminescu.

Personalităţi româneşti marcante pe variate profile de exprimare, considerate ca având

conştiinţă naţională.

Mugur Isărescu (n. 1 august 1949, Drăgăşani, judeţul Vâlcea) (Fig.5.7) este un economist

român, care îndeplineşte, în prezent, funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României. De

asemenea, el a fost prim-ministru al României, în perioada 22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000.

Fig.5.7: Mugur Isărescu

(http://www.worldrecordsacademy.org/business/img/MugurIsarescu-90280.jpg)

Mugur Isărescu a absolvit, în anul 1971, cursurile Facultăţii de Comerţ Exterior din cadrul

Academiei de Studii Economice din Bucureşti.

După absolvirea facultăţii, a lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială

din Bucureşti, pentru următorii 19 ani. A luat contact cu ţările cu economie de piaţă, participând la

cursuri în Statele Unite. În anul 1989 a obţinut titlul ştiinţific de doctor în economie cu teza „Politici

ale ratelor de schimb‖.

După Revoluţia din 1989, a lucrat la Ministerul Afacerilor Externe, apoi ca reprezentant

comercial la Ambasada României din Statele Unite ale Americii, iar din septembrie 1990 a fost

Guvernatorul Băncii Naţionale a României. A preluat funcţia de guvernator, într-un moment în care,

toată rezerva valutară a BNR se dusese pe importuri.

Între anii 1990-1991, Mugur Isărescu a condus Comisia guvernamentală pentru identificarea

şi recuperarea fondurilor deturnate din patrimoniul statului de către N. Ceauşescu şi colaboratorii săi,

comisie înfiinţată prin HG nr. 951 din 1990.

În anul 1993 devine membru al Clubului de la Roma, fiind ales preşedinte al Asociaţiei

Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în această funcţie.

În anul 1998 este ales vicepreşedinte al Clubului Guvernatorilor băncilor centrale din Balcani,

Marea Neagră şi Asia Centrală, iar în anul 2002, preşedinte al acestui club.

La data de 16 decembrie 1999 a devenit Prim-ministru al României, dar după numai un an,

coaliţia aflată atunci la putere a pierdut alegerile (în noiembrie 2000). Guvernul condus de el a

elaborat strategia economică de aderare la Uniunea Europeană. În perioada în care a fost prim-

ministru, Banca Naţională a fost condusă de către prim-viceguvernatorul Emil Iota Ghizari. La

alegerile din 26 noiembrie 2000, a fost candidat independent la Preşedinţia României, fiind susţinut

de CDR 2000. A obţinut doar 9,54% în primul tur. După noiembrie 2000, s-a întors la Banca

Naşională a României pentru încă un mandat de guvernator.

Este autorul unui plan economic liberal, care a condus la redresarea României, printr-o

politică monetară extrem de inteligentă, pusă în aplicare atât în perioada mandatului său de prim

ministru, cât şi în perioada mandatelor sale de guvernator al Băncii Naţionale. Poziţia sa este

comparabilă (mutatis mutandis) cu rolul jucat de Leszcek Balcerowicz în implementarea reformelor

din Polonia.

Este membru al celebrei Comisii Trilaterale, alături de Mihai Tănăsescu.

La data de 1 iulie 2005, a introdus leul nou, după liberalizarea contului de capital. A dus o

politică activă în privinţa dobânzilor acordate la credite, a siguranţei băncilor.

În anul 2001 a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, devenind în anul

2006 membru titular al acestui prestigios for ştiinţific al României. În prezent, este şi preşedintele

Secţiei de Economie, Sociologie şi Ştiinţe Juridice a Academiei Române.

Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova

(octombrie 2003), al Universităţii din Piteşti (decembrie 2006), al Universităţii "George Bacovia" din

Bacău (august 2007) şi al Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca (26 februarie 2009). Din

iunie 2007 este cetăţean de onoare al municipiului Sibiu.

La data de 2 februarie 2007, preşedintele României, Traian Băsescu, i-a conferit Ordinul

"Meritul Industrial şi Comercial" în grad de Mare Ofiţer, pentru "cea mai spectaculoasă perioadă de

creştere de după cel de-al Doilea Război Mondial", cu această ocazie fiind decorat întregul Consiliu

de Administraţie al BNR.

La data de 26 ianuarie 2010, preşedintele Traian Băsescu i-a conferit cea mai înaltă distincţie

a statului român, Steaua României în grad de Colan, pentru efortul deosebit, depus în vederea

elaborării şi implementării politicilor care au asigurat stabilitatea financiară a României.

Am evocat mai pe larg personalitatea unui economist, care prin priceperea şi înalta sa

conştiinţă, a reuşit, activând în diferite funcţii economice de decizie din structurile statului român, să

redreseze şi să menţină la o cotă de plutire şi, apoi, să ridice avuţia capitalului economic românesc,

acţionând împotriva tuturor dificultăţilor pe plan intern sau extern, salvând astfel România de la

prăbuşire economică, precum, spre exemplu, Grecia. Numai o inteligenţă ieşită din comun, care şi-a

pus, în mod conştient, toată ştiinţa şi priceperea în slujba acestui scop nobil, a putut realiza acest

lucru. Priceperea şi calităţile profesionale ale guvernatorului Băncii Naţionale a României sunt bine

apreciate pe plan internaţional, Mugur Isărescu fiind ales să conducă diverse structuri economice

internaţionale; el a intrat în cartea recordurilor ca având cea mai lungă perioadă de activitate în

calitate de guvernator al unei bănci naţionale.

(Sursă de documentare: Wikipedia.ro)

Eugenia Vodă (Fig.5.8) este critic de film şi realizator TV, absolventă a secţiei de teatrologie-

filmologie a Institutului de Artă Teatrală şi cinematografică „I.L.Caragiale‖ Bucureşti.

Fig.5.8: Eugenia Vodă

(http://www.cotidianul.ro/images/eugenia_voda_2.jpg)

O foarte distinsă intelectuală şi om de mare cultură contemporană românească, cu activitate

prodigioasă în critica teatrală şi cinematografică, Eugenia Vodă este autoarea mai multor cărţi de

specialitate în domeniul cinematografiei; a fost invitată, de mai multe ori, în calitate de critic, a face

parte din juriile festivalurilor internaţionale de film (FIPRESCI), a realizat rubrica referitoare la

cronica de film în revista România Literară, dar este cunoscută, mai ales, ca realizatoare a unor

emisiuni TV, cum ar fi Planeta Cinema şi, începând din 2000 a emisiunii „Profesioniştii‖ în cadrul

TVR1, cea mai urmărită emisiune, cu profil cultural, din România.

Facem prezenta inserare în subcapitolul personalităţilor culturale de mare conştiinţă

românească din această carte, întrucât doamna Eugenia Vodă s-a dinstins prin cultivarea conştientă a

adevăratelor valori româneşti, şi care constituie repere de urmărit pentru prea încercata noastră

societate postdecembristă. În timp ce majoritatea televiziunilor comerciale promovează senzaţionalul,

mondenul ieftin, conflictele politice şi ale grupurilor de interese, adică ştirile negative, de fapt

incultura, iată că apare o emisiune, prin care telespectatorul poate lua cunoştinţă şi de faptele, ce pot

costitui repere de urmărit pentru populaţia României, aflată într-o prea lungă perioadă de tranzitie.

Prin emisiunea „Profesioniştii‖, telespectatorul poate să-şi însuşească dârzenia şi conştiinţa de a-şi

aduce aportul la reconstrucţia societăţii româneşti. De aceea, emisiunea realizată de doamna Eugenia

Vodă, a devenit foarte populară şi reuşeste să pună în balanţă evenimentele pozitive şi realizările din

societatea românească contemporană, cu nereuşitele şi evenimentele negative cotidiene făcute

cunoscute cu mare iresponsabilitate de anumiţi realizatori, cunoscându-se faptul că atât binelem dar

mai ales răul, sunt contagioase.

Doamna Eugenia Vodă a realizat sute de emisini în care a adus, în prim plan, personaje

profesioniste de mare valoare, din toate domeniile vieţii sociale, motiv pentru care a primit

numeroase premii şi dinstincţii, dar, mai ales, şi-a pus toată inteligenţa şi capacitatea în slujba

promovării conştiente, a binelui din societatea noastră. Noi o considerăm cu toată fermitatea, mai ales

la data prezentă, când sunt foarte bine cunoscute racilele vieţii de zi cu zi, ca pe un personaj de mare

conştiinţă românească, demnă de a fi urmată de către toţi cei ce vor să-şi pună umărul la reconstrucţia

morală a societăţii româneşti.

Lucia Hossu Longin, realizator de televiziune la STUDIOUL DE FILM TVR CINEMA AL

TELEVIZIUNII ROMÂNE

Fig. 5.9. Lucia Hossu Longin

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.mariromani.ro/images/regizori/hossu1%5B1%5D.jpg&imgrefu

rl=http://www.mariromani.ro/dezbateri.php%3Fc%3D16&h=259&w=200&sz=18&tbnid=FO79QVh4z1Z_gM:&tbnh=10

4&tbnw=80&prev=/search%3Fq%3Dlucia%2Bhossu%2Blongin%26tbm%3Disch%26tbo%3Du&zoom=1&q=lucia+hoss

u+longin&docid=sXhLd0aTmlMnzM&sa=X&ei=jHoRT8qjG4Tl4QSe_YXsAw&ved=0CFQQ9QEwBg&dur=372

Absolventă a Facultăţii de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti, autor al unei

serii de filme documentare despre Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Aurel Ciupe, ing Dorin

Pavel, Liviu Ciulei, Silviu Purcărete, publicistică de teatru şi film.

Lucia Hossu Longin s-a remarcat, în cariera sa, ca un foarte bun profesionist. În calitate de

redactor la numeroase filme şi piese de teatru TV, a obţinut foarte multe premii sau distincţii

naţionale şi internaţionale, atât ca scenarist, critic de teatru şi film, sau ca jurnalist obiectiv. Ceea ce

este, cu totul şi cu totul remarcabil, din punctul nostru de vedere, este faptul că începând cu anul

1991, realizează serialul Memorialul durerii care, în prezent, a juns la 120 de episoade difuzate.

Acest serial de excepţie, este consacrat spaţiului concentraţionar românesc şi rezistenţei românilor în

faţa comunismului. Prin evocarea împrejurărilor de tristă amintire, a umilinţelor şi a sacrificiilor

enorme la care au fost supuse valorile morale şi spirituale româneşti, din timpurile impunerii cu forţă

a comunismului în România postbelică, Lucia Hossu Longin a rescris o pagină de istorie, care nu se

învaţă în şcoli şi care conferă demnitatea cuvenită eroilor neamului din acea perioadă. Prin acest

serial documentar, unic în felul lui, se face lumină şi se scrie adevărul despre capacitatea de sacrificiu

a românilor adevăraţi, atunci când este vorba de apărarea demnităţii şi a fiinţei naţionale, atât de

încercate în continuitate, a neamului românesc.

Constantin Toni Dârţu, inginer, scriitor, editor-autor, preşedinte al Ligii Scriitorilor din

România – Filiala Iaşi – Moldova

De formaţie inginer specialist în managementul feroviar, Constantin Toni Dârţu parcurge toate

treptele ierarhice, până la cea de director în Ministerul Transporturilor, fiind într-o perioadă şi

profesor asociat. Preocupările sale extraprofesionale îl înfăţişează în ipostaze dintre cele mai diverse

şi interesante, de la publicaţii pur matematice, în „Revista Căilor Ferate‖ (preluate de mai multe

reviste străine), la studiul de filosofie Sfera universului şi a gândirii umane, publicat în „Revista de

filosofie‖ din ani 70, de la poezia profundă şi delicată, în stil bacovian, la colaborarea cu revista de

satiră şi umor „Urzica‖, în vremea regretatei Rodica Toth, de la viziunea proprie asupra curentelor din

pictură, la studierea asiduă a Bibliei.

O preocupare de căpătâi a lui C T Dârţu se concretizează, începând cu anul 2000, când la

iniţiativa şi îndemnul regretatului preşedinte de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă – Iaşi,

acad. Cristofor Simionescu, demarează în editură privată, publicarea volumelor de dicţionare

enciclopedice, cuprinzând personalităţile române şi faptele lor, începând cu a doua parte a secolului

trecut. Aşa cum şi-a propus autorul-editor, publicarea volumelor, ajunse în anul 2011 aproape de nr.

50, se face din dorinţa domniei sale a se contribui la răsplata morală a personalităţilor aparţinând

controversatei perioade de impunere a comunismului în ţara noastră. Personalităţile din toate

domeniile vieţii sociale evocate în aceste volume, printr-o implicare conştientă, profesională sau

spirituală, şi-au adus aportul la depăşirea condiţiilor din vremurile neprielnice, la care a fost supusă

întreaga societate românească. Sunt evocate astfel, în detaliu, peste 1000 de personalităţi, între care

25 membri ai Academiei Române, 45 de membri ai altor academii din străinătate, 6 mitropoliţi, 17

episcopi şi arhiepiscopi, 38 doctori Honoris Causa, 278 profesori universitari dr., 216 doctori în

ştiinţe medicale şi alte domenii, 310 poeţi, eseişti, epigramişti, romancieri, 126 pictori, sculptori,

muzicologi, regizori, manageri, renumiţi dizidenţi politici, dar şi timeri excepţionali din noua

generaţie, care redau continuitatea.

Volumele „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2010” au fost declarate

PATRIMONIU NAŢIONAL, pentru „Monumentala operă de recuperare, afirmare şi

impunere a valorilor româneşti” fiind indicate de către Biblioteca Academiei Române în cărţile

şcolare, reviste de cultură şi tehnică. Ca recunoaştere a valorii volumelor apărute sub motoul lui Guy Anth „Tot ce suntem este

rezultatul a ceea ce am gândit şi făcut”, dicţionarele sunt distribuite la 21 de biblioteci judeţene şi

universitare din ţară, cât şi a altor 26 localităţi din ţară şi din afara României, destinate diasporei

române.

Apariţia fiecărui nou volum, din grandioasa lucrare enciclopedică „Personalităţi române şi

faptele lor”, editată sub îngrijirea dlui Constantin Toni Dârţu, constituie un eveniment editorial de

referinţă în cunoaşterea şi recunoaşterea valorilor româneşti, care au reuşit, prin efortul lor comun, să

treacă peste una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei noastre. Din acest motiv, acordăm

recunoştinţa noastră, personalităţii de mare conştiinţă românească, domnului Constantin Toni Dârţu.

Napoleon Săvescu (Fig. 5.10), medic româno-american, născut la Bucureşti 24 iunie 1946,

stabilit la New-York din 1974. După ce s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, doctorul Napoleon

Săvescu a reuşit să se impună profesional, activând în cadrul a trei unităţi medicale, ce i-au conferit o

bunăstare materială. De pe această poziţie şi-a cheltuit o mare parte a economiilor pe studii şi

participări la întruniri ştiinţifice internaţionale, ce tratau teme istorice şi arheologice, în ceea ce

priveşte trecutul îndepărtat al poparelor din sud-estul Europei, în special, al originii românilor.

Napoleon Săvescu nu agrea, de la început, ideea conform căreia, populaţia dacică, ocupată de romani

sub conducerea Împăratului Traian la 104 e. n., pe o suprafaţă de numai o cincime din teritoriul

regatului dac şi stăpânită până la retragerea aureliană din 270, să se fi romanizat complet în numai

câteva generaţii, conform cu afirmaţiile şi susţinerea istoriografiei oficiale predate în şcoli.

Fig.5.10. Napoleon Săvescu

(http://www.mountsinai.org/vgn-ext-templating/nodes?nid=3f600fc3-6799-45a7-bffd-e3ee26ca1182&type=file)

În această idee, şi-a publicat studiile şi concluziile într-o foarte provocatoare carte intitulată

„Noi nu suntem urmaşii Romei‖ (ed. Intact, Bucureşti 2002). Din anul 2000, Napoleon Săvescu

organizează, anual, la Bucureşti, un Congres de Dacologie, la care sunt invitaţi a participa renumiţi

istorici, arheologi, sociologi şi alţi oameni de ştiinţă chemaţi a interpreta corect istoria de început a

neamului românesc. În opinia lui N. Săvescu, relevarea adevăratei cunoaşteri a trecutului României

este foarte necesară, atât pentru generaţiile de azi, cât şi pentru cele viitoare. Discuţiile sunt libere şi

argumentate pe baza unor dovezi ştiinţifice, aduse la zi. Pe măsură ce noi descoperiri vor aduce

completări celor cunoscute deja, desigur că se vor putea schimba concluziile, conform cu noile

dovezi. În cadrul acestor congrese, spre exemplu, s-a elucidat o veche necunoscută referitoare la dacii

liberi din perioada Daciei Romane. Aceştia n-au acceptat, niciodată, stăpânirea romană şi au făcut

incursiuni frecvente, pe teritoriul ocupat de către romani. Istoricii considerau că invadatorii aproape

permanenţi erau goţi, popor migrator din secolul III, înaintaşii germanilor de azi, stabiliţi în nord estul

provinciei Dacia Romană, dar, de fapt, ei erau geţi, denumire dată dacilor liberi din acea zonă, după

cum erau denumiţi, tot în acea perioadă, traco-dacii stabiliţi la sud de Dunărea balcanică.

Am evocat cu mare respect personalitatea de conştiinţă românească a doctorului Napoleon

Săvescu, care nu se împacă cu ideea după care populaţia din vechiul Regat Dacic, de altfel un stat

puternic, cu ridicat grad de cultură, tradiţii şi religie, cel mai de temut adversar al Imperiului Roman,

să-şi fi pierdut identitatea, în numai câteva generaţii (166 de ani), nefiind în totalitate ocupată (doar o

cincime din teritoriu), identitate transformată într-una latină după istorici oficiali, chiar şi în teritoriile

de peste Nistru, zona râului Bug sau a Maramureşului istoric, în care cuceritorii romani n-au

conveţuit cu populaţia autohtonă, niciodată. În acelaşi timp, alte zone din Europa, precum Germania,

care a stat sub stapânire romană peste 400 de ani, nu a putut fi latinizată. Prin aceste câteva idei ne

dăm seama că doctorul Săvescu îşi aduce aportul de conştiinţă, la desluşirea reală a identităţii

românilor, care nu este încă desluşită complet.

Grigore Vieru, poet basarabean, membru titular al Academiei României, Republica

Moldova

Fig.5.11: Grigore Vieru

Binecunoscut ca mare poet contemporan român basarabean, îl prezentăm pe Grigore Vieru, la

modul preferenţial, în primul rând şi ca pe o mare personalitate de conştiinţă românească.

Pe un vast teritoriu românesc, cel al Basarabiei, rupt prin rapt, de către puterea comunisto-

bolşevică, din teritoriul României, pe o presiune costantă, sub toate formele de persecuţie din partea

ocupanţilor, asupra populaţiei, în vederea deznaţionalizării ei şi a pierderii identităţii naţionale

române, Grigore Vieru a reuşit, prin cuvânt şi poezia sa sinceră şi suavă, să renască, dar mai ales, să

lumineze orientarea asupritei populaţii conaţionale, la însuşirea adevărului istoric. Pe întreg teritoriul

Basarabiei, Grigore Vieru s-a impus prin simplitatea poeziei sale, de un sentimentalism răscolitor,

redând astfel, nostalgia stilului de viaţă românesc, pe cale a fi distrus de sovietici, în Basarabia sa

natală şi românească. În România, este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti, iar în

Basarabia, începe să aibă o aureolă de tribun. Aşa cum observă Eugen Simion – „Grigore Vieru şi

generaţia sa, reprezintă, pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie, ceea ce a

fost, la începutul secolului XX, generaţia lui Octvian Goga pentru Transilvania. Similititudinea de

destin are şi o prelungire în plan politic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se reîntoarce la un

limbaj mai simplu şi îşi asumă, în chip deliberat, un mesianism naţional‖.

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în comuna Pererîta, în raionul Briceni (fostul

judeţ Hotin), comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat,

de pe malul drept. După absolvirea liceului la Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic „Ion

Creangă‖ din Chişinău, pe care le încheie în anul 1957. În acelaşi an, începe Facultatea de Filologie

şi Istorie, pe care n-o termină. Se angajează ca redactor la revista „Nistrul” a Uniunii Scriitorilor din

RS Moldovenească. Aici îi apare, pe lângă altele, în anul 1968 şi volumul de versuri Numele tău, cu

mare ecou în conştiinţa politică.

În 1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita România, ocazie cu care declară: „Dacă

visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul‖

În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni,

la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi

care consacră folosirea limbii române, ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin.

După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din nul

1990 este ales membru de onoare al Academiei Române şi primeşte, în continuare, alte dovezi de

preţuire, premii, distincţii, sărbători oficiale, invitaţii la emisiuni TV etc. În acelaşi timp, unele

publicaţii, mai ales cele dintre Prut şi Nistru, încearcă o denigrare a poetului, ce merge până la

catalogarea lui ca „spion român”. Asistă întristat, la pierderea treptată a ceea ce s-a câştigat în bătălia

pentru limba română şi îndepărtarea de visul reîntregirii României.

Moare în ziua de 18 ianuarie 2009, în urma unui ccident de automobil.

De la Grigore Vieru ne rămân volume nepieritoare de poezii, atât pentru copii, cât şi pentru

adulţi, tuturora le insuflă o dragoste pentru neam, pentru părinţi şi înaintaşi, cât şi pentru păstrarea

tradiţiilor specifice, proprii, de o originalitate inconfundabilă şi după care, toţi românii pot fi

identificaţi, ca o etnicitate distinctă, în rândul importamtelor naţiuni ale lumii. Pe lângă foarte

numeroasele volume de poezii, Grigore Vieru a publicat, începând cu anul 1957 şi cântece sau poeme

apreciate şi elogiate de către critica literară sau de către confraţi, atât din Basarabia, cât şi din

România.

Dată fiind popularitatea, fără graniţe, a lui Grigore Vieru, poezia lui a fost frecvent antologată

şi retipărită în ambele state româneşti, tradusă, preluată selectiv de diverse publicaţii literare, recitată

de actori, pusă pe muzică şi cântată etc. O antologie care a avut răsunet, este „Constelaţia lirei‖,

antologia poeţilor din RSS Moldovenească, prefaţată de Ion Alexandru, Bucureşti, Cartea

Românească 1987.

Am extras câteva exemple ale conştiinţei de neam românesc, care s-au luptat şi se luptă pentru

interesele şi propăşirea neamului, cunoscându-se faptul că o naţiune rămâne în istorie prin cultura ei.

Românii au avut, întotdeauna, personalităţi de conştiinţă care au apărut la momentele potrivite, pentru

a ridica sau menţine stindardul interesului naţional, chiar dacă nu era vorba de indivizi care au fost

formaţi la cele mai înalte şcoli, dar toţi cu o mare conştiinţă de neam, începând cu ostaşii care şi-au

dat viaţa pe câmpurile de luptă, continuând cu preoţii, cu oamenii simpli, precum Badea Cârţan -

distribuitor de cărţi româneşti pe versantele Carpaţilor Meridionali şi terminând cu personaje

marcante, angajate conştient în acest efort, cum sunt cele câteva menţionate în acest capitol.

Toate exemplele, de mai sus, au fost date cu dorinţa de a-i convinge pe cititori de existanţa

permanentă a unor valori indubitabile în rândul populaţiei de pe teritoriile românilor, argumente în

favoarea recunoşterii drepturilor de populaţie autentică, cu potenţial biologic ridicat, în toate

domeniile de exprimare umană, inclusiv al aceluia de conştiinţă românească.

Capitolul 6

ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ.

Demonstraţia de până acum, asupra potenţialului biologic al românilor referitor la capacitatea

fizică, intelectuală şi artistică, va fi completată, în continuare, prin prezentarea câtorva figuri din

domeniul ştiinţific şi tehnic, figuri, care prin performanţele lor, scot în evidenţă şi mai pregnant

capacitatea creatoare a acestui popor.

Încununarea recunoaşterii valorice, în orice domeniu de activitate pusă în slujba omului, se

realizează prin atribuirea premiului Nobel. După cum este cunoscut, Alfred Nobel - chimist şi

industriaş suedez a inventat o substanţă explozivă foarte puternică, căreia i-a spus, după numele

grecesc al forţei, dinamită. Din remuşcare, că această descoperire a sa a fost folosită, pe lângă scopul

de a ajuta oamenii şi împotriva lor: în războaie, cu scop de distrugere şi nimicire a tot ce ţine de

adversar, Nobel a lăsat ca testament că orice descoperire pusă în slujba omului să fie premiată, din

sursele de câştig realizate prin descoperirea sa. Aşa că, începând cu anul 1901, o comisie universitară

internaţională, sub controlul Coroanei suedeze, atribuie, anual, autorilor celor mai valoroase

descoperiri din domeniul ştiinţelor aplicative, a literaturii, a luptei pentru pace etc. câte un premiu în

bani. De la înfiinţare şi până în prezent, atribuirea acestui premiu a devenit, pentru cel premiat, o

dovadă incontestabilă a valorii sale pusă în slujba umanităţii.

Aşa după cum am specificat la începutul acestor capitole, de pe teritoriul ţării noastre s-au

născut trei laureaţi ai premiului Nobel, este vorba de medicul cercetător Aurel Palade, de scriitorul

Elie Wiesel şi de scriitoarea Herta Muller. Întrucât, prin acordarea acestor distincţii, valoarea celor

trei români laureaţi nu se mai pune în discuţie, vom evoca activitatea altor personalităţi româneşti,

care au fost recunoscute pe plan internaţional şi a căror valoare constituie argument, pentru cartea

noastră, de susţinere a faptului că românii au un potenţial biologic foarte bun şi în domeniu ştiinţific

sau tehnic.

Anghel Saligny (1854 - 1925) (Fig.6.1) este prezentat de către Dicţionarul Enciclopedic

Român foarte concis: Inginer constructor şi om de ştiinţă român; a fost profesor la Şcoala naţională

de şosele şi poduri, membru al Academiei Române... A proiectat şi construit numeroase şosele şi

poduri de o dificultate nemaiîntâlnită în ţara noastră... Între anii 1884 - 1889 a lucrat la construcţia

docurilor şi antreprizelor de la Galaţi şi Brăila, dând soluţii originale, folosind, pentru prima oară în

lume, betonul armat în construcţia silozurilor. Lucrarea lui cea mai importantă este proiectarea în

1888 şi construcţia între anii 1890 -1895 a podului peste Dunăre, de la Cernavodă, care era, la acea

vreme, cel mai lung pod fluvial din Europa. Podul construit de Saligny, aducea două mari inovaţii în

construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea

oţelului moale în locul fierului pudlat, ca material de construcţie pentru tabliere de poduri. Între anii

1889 - 1909 a condus lucrările de amenajare a portului Constanţa, introducând, pentru prima oară în

România, piloţii şi radierele din beton armat, în construcţiile portuare şi proiectând silozurile de

cereale şi staţia de petrol. A mai construit, printre altele, şi linia de cale ferată Tg. Jiu - Filiaşi, tunelul

de cale ferată din Valea Mostiştei, portul Ramadam (Giurgiu) etc. Între anii 1907 - 1916 a fost

preşedintele Academiei Române.

Fig.6.1: Anghel Saligny

(http://3.bp.blogspot.com/_e-e5V512VaE/S6n6FakKwsI/AAAAAAAADn0/Y3QQoGhtJK8/s1600/as0.jpg)

Deci, în domeniul ştiinţific şi de construcţii gigante, într-o perioadă când tehnica era la

începuturi pe plan internaţional, un român, la periferie de continent european, a reuşit să creeze, prin

mijloace şi soluţii originale, lucrări de care societatea românească se foloseşte şi după o sută de ani şi

care lucrări, la data efectuării lor, constituiau un fel de minuni ale epocii.

Puţini sunt cei care ştu că simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat după o

tehnologie inventată în România de inginerul Gheorghe Panculescu. După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich, inginerul Gheorghe Panculescu ajunge să

lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri.

În 1878, Panculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti-Predeal.

În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea

să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse, în

afara spaţiului căii ferate, Panculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an,

deşi termenul de livrare era de aproape cinci ani.

Panculescu l-a gazduit pe Gustave Eiffel Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează, special, la Vălenii

de Munte, pentru a-l întâlni pe Panculescu, cel care avea să devină inspector general al Căilor Ferate

Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta, la montarea căii ferate.

În 1879, în casa unde se află acum, Muzeul Nicolae Iorga, francezul a fost găzduit de

Panculescu şi a fost impresionat de genialitatea invenţiei româneşti. Aici, Gustave Eiffel, care avea să

devină celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris,

pentru Expoziţia Universală din 1889. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de

Panculescu la construcţia turnului, folosind subansamble metalice confecţionate la sol şi asamblate

după aceea, pe măsură ce se înălţa lucrarea. Interesant este şi faptul că destinul celor doi ingineri avea

să se încheie, în acelaşi an, 1922.

Cunoscut în Franţa, anonim în România Profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie s-a numărat printre

puţinii cercetători ai acestui inedit episod. A fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut

este aportul inginerului român la ridicarea simbolului oraşului luminii.

Studiind documentele acelor vremuri,, profesorul a găsit un studiu intitulat "Communication sur les

travaux de la tour de 300 m", datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel

precizează că turnul care îi poartă numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica

inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Panculescu, la construcţia tronsonului de cale

ferată Bucureşti-Predeal. Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa, decât în

ţara unde s-a născut. Doar la insistenţele profesorului Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de

Munte poartă, de la începutul acestui an, numele inginerului Panculescu.

Reşiţa Repere de ordin geografic, administrativ şi istoric: oraş situat în depresiunea Reşiţa, pe

malurile râului Bârzava.

Istoric: vechi tradiţii industriale (sec. XVIII - primele furnale şi prima locomotivpăcu aburi); Turnul

Eiffel din Paris este construit cu oţel fabricat la Reşiţa.

Pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie:

"Made in Reşiţa - Romania".

George Constantinescu (născut 4 oct 1881, Craiova - decedat 11 dec 1965, Londra), inginer,

om de ştiinţă român – autorul a 317 brevete de invenţie, parte patentate în SUA, Danemarca, Elveţia,

Austria. Germania, Marea Britanie, Franţa, România etc.

Fig.6.2:. George Constantinescu

(http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Constantinescu)

În prima parte a secolului al XX-lea, când ştiinţa şi tehnica mondială s-au lansat într-un avânt

nemaivăzut, George Constantinescu (Gogu) s-a exprimat ca una dintre acele minţi geniale, ale cărei

idei au devansat cu mult timpul existenţei sale fizice, dar care astăzi îşi păstrează actualitatea,

surprinzând prin acurateţe, iventivitate şi aplicabilitate. Un mic calcul ne arată că, de la apariţia

primei invenţii (1907), până la data trecerii în nefiinţă (1965), în medie, la fiecare patru luni a fost

realizat un brevet, iar dacă socotim doar anii săi cei mai prolifici, rezultă o invenţie la o lună.

Inginerul Gogu Constantinescu, recunoscut ca reputat om de ştiinţă, a fost cel care a dezvoltat

şi aplicat Teoria Sonicitaţii, o nouă ştiinţă din domeniul mecanicii, care descrie transmiterea energiei,

prin vibraţie, în corpurile fluide sau solide. A aplicat noua teorie în numeroase invenţii: motorul

sonic, pompa sonică, ciocanul sonic şi altele. Printre alte realizări ale sale, se numără şi un dispozitiv

de tragere printre paletele elicei, indiferent de turaţia acesteia şi primul schimbător de viteze automat.

A participat activ la construcţia de avioane emgleze, tipul Bristol, în perioada cât a locuit în Anglia..

Gogu este comemorat, cu stimă, mai ales de piloţii din Serviciul Aerian, întrucât a inventat

dispozitivul de tragere sincronizată, pentru avioanele din Primul Război Mondial. În acest context, la

29 martie 1920, renumitul ziar „The Times‖ publică: „Vicemareşalul Sir John Mailand a prezidat

sâmbătă o prelegere a domnului Gogu Constantinescu în Sonicitate (transmiterea puterii prin vibraţii),

dată la Politehnică, sub auspiciile unei serii de prelegeri, pentru profesori ai Consiliului Ţinutului

Londrei. Sir John Mailand a spus ca datorită d-lui Constantinescu şi dispozitivului de tragere pe care

l-a inventat, noi am deţinut supremaţia peste germani în aer, aşa cum am făcut-o‖

Cu toate că opera lui Gogu Costantinescu este de o valoare inestimabilă, ea nu a fost

cunoscută îndeajuns, în bună parte datorită caracterului secret dat de preponderenţa utilizării militare,

iar pe de altă parte, datorită puţinelor publicaţii referitoare la aceasta.

Cu ocazia împlinirii a 125 ani de la naşterea ilustrului nostru compatriot, au apărut trei lucrări

semnificative: „Inventeurs de genie. Gogu Constantinescu‖, Editura Mediamira , Cluj-Napoca 2006,

Tratat de „Teoria Sonicităţii‖, şi „Integrala Invenţiilor‖, Ed Performantica a Institutului Naţional de

Inventică, Iaşi 2006.

Recunoaşterea lui Gogu Constantiescu pe plan internaţional este atestată printr-un tablou

publicat de revista britanică „The Graphic‖ în anul 1926, în care sunt prezentate ilustre personalităţi

ştiinţifice ale vremii, începând cu Einstein, Edison, Kelvin, Gogu Constantinescu, Rutherford, Marie

Curie etc.

Domeniile atinse de geniul lui Gogu Constantinescu au fost foarte diverse, realizările practice

fiind impresionante, dintre acestea menţionăm pe cele prezentate prin

http:#ro.wikipedia.org/wiki/George_Constantinescu, sursă de unde am extras, de fapt, şi celelalte

informaţii prezentate aici:

- A promovat utilizarea betonului armat construind primul pod cu traverse drepte din

România, în anul 1906; a consolidat cupola Palatului Parlamentului (care suferise deplasări şi fisuri);

a realizat cupola minaretului Moscheei din Constanţa etc., etc.;

- A elaborat „Teoria Sonicităţii‖ (metodă de transmitere a puterii, prin unde de presiune,

utilizând proprietatea de compresibilitate a lichidelor);

- A construit cel mai performant sistem de sincronizare a tragerii la avioane, prin spaţiul lăsat

de palele elicelor acestora;

- A materializat primul tun sonic;

- A proiectat şi construit „Convertorul Gogu Constantinescu‖, prima cutie de viteze automată

pentru automobile şi locomotive, fără ambreaj şi roţi dinţate, bazată pe efectul inerţial al maselor în

mişcare;

- A gândit primul Hidroglisor, care a fost materializat, în jurul anilor 1970, de către ruşi;

- A demonstrat efectul termic al sonicităţii prin realizarea primului calorifer sonic.

Multe dintre prezicerile lui Gogu Constantinescu au apărut şi au dispărut, multe se folosesc

astăzi sau retrezesc interes. A cucerit faimă academică şi onoare profesională, atât acasă, cât şi în

stăinătate, dar a fost mai puţin răsplătit pentru ceea ce a făcut în domeniul materialelor. Ca şi cei mai

mulţi inventatori, a suferuit dezamăgiri în străduinţele sale de a convinge industria şi oficialităţile de

valoarea ideilor sale. Oricum, el rămăne în istoria mondială a descoperirilor ştiinţifice din domeniul

tehnic, ca o personalitate de vârf, pentru care toţi românii trebuie să fie mândri.

Aurel Vlaicu (1882 - 1913) (Fig. 6.3) este prezentat în dicţionarul Enciclopedic Român ca un

inginer constructor de avioane, inventator şi pilot român, unul din pionierii aviaţiei mondiale. A

proiectat şi a construit două avioane monoplane (Vlaicu I în 1910, şi Vlaicu II în 1911), cu care a

realizat performanţe de zbor, remarcabile pentru acea vreme şi a obţinut, la concursul aviatic

internaţional, de la Aspern - Viena (iunie 1912), premiul I pentru aruncare la ţintă şi locul II pentru

aterizare la punct fix. Avioanele construite de el, se deosebeau de cele străine, prin forma de săgeată a

corpului, dispunerea în faţă a profundorului şi a cârmelor, aripa cu profil variabil, care în zbor, lua

formă apropiată de cea optimă, prezenţa a două elice în tandem, care învârtindu-se în sensuri

contrare, îşi compensau reciproc cuplul de torsiune, prezenţa trenului de aterizare cu roţi

independente, precum şi cea a reductorului între motor şi elice. În 1913 a proiectat avionul Vlaicu III,

primul avion de construcţie metalică, din lume.

Fig. 6.3: Aurel Vlaicu

(http://www.ceasuripentruromania.ro/img/aurel_vlaicu_portret_dantoniu_M1.jpg)

Traian Vuia (1872 - 1953), prezentat tot în Dicţionarul Enciclopedic Român ca inventator

român. A absolvit cursurile Facultăţii politehnice şi, pe urmă, pe cele ale Facultăţii de Drept din

Budapesta, unde a obţinut în anul 1901 titlul de doctor în ştiinţe juridice. Preocupat de problema

realizării zborului mecanic, a plecat în 1902 la Paris, unde s-a ocupat de studiul construcţiei de

aeronave mai grele decât aerul. Între anii 1903 şi 1906 a conceput şi a construit un avion monoplan cu

cadru din ţevi de oţel, cu aripi din pânză de in impermeabilizată, întinsă pe un schelet metalic şi

având forma aripilor liliacului, echipat cu motor cu anhidră carbonică, cu o singură elice şi cu tren de

aterizare prevăzut cu roţi pneumatice. La 18 martie 1906, la Montesson, Vuia a efectuat cu acest

avion, primul zbor din lume, realizat exclusiv cu mijloacele proprii de bord ale aparatului. În

continuarea preocupărilor sale în domeniul zborului mecanic, între 1918 -1922 a conceput şi a

construit două tipuri de elicoptere. În 1925 a realizat un generator de abur original, cu circulaţie

forţată unică, cu presiune şi temperatură înalte şi cu un randament termic ridicat.

Henri Coandă (Fig. 6.4) născut în 1886, inginer român, specialist în aeronautică. La 14

decembrie 1910 a realizat primul zbor aero-reactiv din lume, cu un avion construit de el şi propulsat

cu un motoreactor. A construit numeroase tipuri de avioane sub denumirea Bristol-Coandă. În 1934 a

descoperit efectul denumit astăzi efectul Coandă, cu importante aplicaţii în diferite domenii.

Fig. 6.4. Henri Coandă

(http://tanks45.tripod.com/Jets45/Histories/Coanda/HenriCoanda.jpg)

Cu aceste trei prezentări, putem spune că pe planul deplasărilor în spaţiu aerian, spaţiu care, la

data prezentă, asigură deplasarea cea mai rapidă, prin actualele aparate perfecţionate de zbor, românii

au avut o contribuţie de pionierat. Pionieratul îl constituie atât în aportul adus desprinderii de la sol

cu un aparat care să se ajute singur cu mijloace aflate la bord, atât pe baza croirii de drum a elicelor,

cât şi a desprinderii şi navigării aeriene cu ajutorul turbo-propulsării. Dacă mai adăugăm şi faptul că,

primele elicoptere au fost concepute tot de un român, putem susţine, cu siguranţă, că în aeronautică

deţinem o prioritate categorică de realizare a visului omenirii din totdeauna, a aceluia de a zbura.

Nicolae C. Paulescu, (1869 - 1931) (Fig. 6.5) medic, fiziolog, profesor şi savant de renume

mondial, descoperitorul moral al insulinei.

Fig. 6.5: Nicolae Paulescu

(http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu)

După absolvirea gimnaziului Mihai Bravul din Bucureşti, pleacă la Paris unde absolvă,

strălucit, Facultatea de Medicină şi este reţinut, prin concurs extern, la spitalul parizian Hotel-Dieu,

avându-l ca şef de serviciu, pe ilustrul clinician şi anatomo-patolog al epocii, Etienne Lancereaux,

unde rămâne până în 1900, luându-şi doctoratul şi intrând, pe lângă maestrul său, în cercurile înalte

ale ştiinţei europene.

După revenirea în ţară, este numit agregat pe lângă catedra de fiziologie a Facultăţii de

medicină din Bucureşti, unde se desăvârşeşte într-o strălucită carieră universitară.

Menţine, pe toată durata activităţii sale, legăturile cu universitatea pariziană, scoate împreună

cu maestrul său, profesorul Lancereaux, Traite de Medicine I în 1903 (940 p.), apoi în 1906 Traite de

Medicine II (1052 p), ca în 1909 să-i apară o lucrare proprie, ce a făcut mare vâlvă: L'Hypophyse du

Cerveau. Physiologie. În anul 1912, îi apare ultima lucrare împreună cu maestrul său Lancereaux,

care decedează - Traite de Medicine III (1200 p.).

Odată cu intrarea României în război, este mobilizat pe front şi îşi întrerupe cercetările privind

existenţa pancreatinei (insulinei).

În anii1919 şi 1920 îi apar volumul I şi II din Traite de Physiologie medicale. În volumul II

sunt prezentate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas, în diabetul

experimental.

În anul 1922, la data de 10 aprilie, Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi

eliberează Brevetul de descoperire a pancreinei (intitulat "Pancreina şi procedura fabricaţiei sale"). În

februarie 1923, la 7-8 luni de la apariţia lucrărilor lui N.C.Paulescu în presa ştiinţifică internaţională,

doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. C. Banting şi C. H. Best, lucrând în laboratorul de

fiziologie al profesorului MacLeod, de la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele lor, în

aceeaşi direcţie.

În lunile mai şi august 1923, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte două

memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi, însă, acordat canadienilor

Banting şi MacLeod! Protestele lui Paulescu către forurile internaţionale se dovedesc zadarnice, ca şi

atitudinea favorabilă lui a unor personalităţi ştiinţifice izolate. În conştiinţa noastră, el rămâne, însă,

adevăratul descoperitor al insulinei.

Amănunte asupra acestor detalii le găsim în cartea "Paulescu noţiunile de Suflet şi de

Dumnezeu în fiziologie" Editura Anastasia Bucureşti 1999, carte care a constituit sursa noastră de

informaţie.

Emil Racoviţă (1868 – 1947) (Fig. 6.6). Explorator, speolog şi biolog român, Fondatorul pe

plan mondial al biospeologiei.

Fig. 6.6: Emil Racoviţă

(http://supravietuitor.files.wordpress.com/2010/11/emil-racovita.jpg)

S-a născut la Iaşi, unde a început şi şcoala, fiind elev al lui Ion Creangă şi al marelui geolog

român, Grigore Cobălcescu. Studiază, la dorinţa tatălui, Facultatea de Drept din Paris, dar, în paralel,

audiază şi cursurile Şcolii de antropologie. După obţinerea cu succes a licenţei în drept, se înscrie şi la

Facultatea de Ştiinţe, din Universitatea Sorbona, Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la

laboratoarele Arago, în cadrul staţiunii biologice marine de la Banyulus-sur-Mer, unde efectuează o

serie de scufundări, la adâncimea de 10 m, cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia

viaţa subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu subiectul Le lobe cephalique et l’encephale

des annelides polychetes.

Membru şi fost preşedinte al Academiei Române, în perioada interbelică, din 1920 membru,

preşedinte în perioada 1926-1929, a fost cooptat, încă de la 25 de ani, ca membru al Societăţii de

Zoologie a Franţei. Ulterior, devine membru al mai multor asociaţii ştiinţifice, din diferite ţări ale

lumii. Participă, ca naturalist, în cadrul unei echipe ştiinţifice internaţionale, care explorează

Antarctica, unde se deplasează la bordul vasului Belgica, între anii 1897-1899. În drum spre Polul

Sud, face escale în Chile, pe coasta de sud, la nivelul strâmtorii Magelan. Împreună cu echipa de

cercetători, descoperă mai multe insule necunoscute şi notate pe hărţi până atunci, uneia dându-i-se

numele lui Cobălcescu. Pe traseu şi în perioada de staţionare în Antarctica, face studii asupra

balenelor, pinguinilor, a păsărilor şi a altor animale din zonă, publicându-se în total peste 60 de

volume cu concluziile ştiinţifice ale întregii echipe, incluzând descrierea câtorva specii noi şi a unor

fenomene ale naturii din zona sud-polară, studii care îi aduc o bine meritată reputaţie internaţională.

Reîntors pe continentul european, a publicat studii despre peste 1.300 de exemplare din flora şi fauna

regiunilor cercetate, comunicări studiate de numeroşi cercetători, care au descris sute de forme

necunoscute, până atunci, în lumea vegetală şi animală. A mai publicat o lucrare importantă despre

Cetacee, în special balene. În 1920, devine director adjunct al Laboratorului Oceanografic „Arago‖

din Banyulus-sur-Mer, Franţa. Ca urmare a descoperirilor unor specii noi de crustacee, în peştera

Cueva del Drach Mallorca, vizitată în 1904, domeniul îl fascinează, renunţă la oceanologie şi se

dedică, în continuare, studiului ecosistemelor subterane. În 1907, va publica „Essai sur le problemes

biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume. După aceea, va iniţia un

program internaţional de cercetare, numit „Biospeologica‖, care să studieze fauna peşterilor, la

început ca activitate privată, dar în 1920 reîntors în România, înfiinţează la Cluj, primul Institut

Speologic din lume. Odată cu revenirea în ţară, aduce cu el şi o echipă de prieteni biologi de renume,

doi francezi (Jules Guiard, Rene Jeannel) şi un elveţian (Alfred Chappuis). Scrie între timp un tratat

evoluţionist, cu anumite abordări originale asupra subiectului. Pe plan civic intern este Senator al

României, ca reprezentant al Universităţii din Cluj, între 1922-1926; Rector al Universităţii din Cluj,

între 1929- 1930; Preşedinte al Academiei de Ştiinţe Române, între 1926-1929; Director al

Institutului de Speologie, între 1920-1947. După 1940, se mută cu institutul la Timişoara, conducerea

instituţiei va fi preluată de prietenul său elveţian (deci neutru) Alfred Chappuis. După reîntoarcerea

nordului Transilvaniei la România, se mută din nou la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va

muri înainte de a termina aceasta, la vârsta de 79 de ani. Emil Racoviţă rămâne în istoria ştiinţifică

universală ca fondatorul ştiinţei care se ocupă cu studierea existenţei faunei şi în spaţiile subterane ale

peşterilor şi inclusiv al pânzelor freatice, punând bazele ştiinţei care se ocupă cu studiul vieţii din

subteran, cea a bio-speologiei. (Bibliografie: http:.ro. wikipedia.org.wiki-Emil_Racovi%C8%9B%C4%83)

Victor Babeş (Fig. 6.7) - Bacteriolog şi morfopatolog român, fondator al şcolii româneşti de

microbiologie, membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din

Paris, Ofiţer al Legiunii de Onoare (Franţa).

Fig. 6.7: Victor Babeş

(http://en.wikipedia.org/wiki/Victor_Babe%C8%99)

Victor Babeş s-a născut în 4 iulie 1854, la Viena – decedat 19 oct 1926, la Bucureşti, fiul lui

Vincenţiu Babeş, originar din Banat, a studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde şi-a luat

doctoratul.

Cariera ştiinţifică a început-o la Budapesta, ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică

(1874-1881). Pleacă la Paris, unde lucrează, un timp, în laboratorul lui Louis Pasteur, apoi cu Victor

Cornil. Împreună cu acesta, publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bacteries et leur role

dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885). În anii 1885-1886

lucrează la Berlin, în laboratoarele lui Rudolf Wirchow şi Robert Koch. În 1881 primeşte titlul de

profesor asociat (doctor docent), iar în 1885 postul de profesor de Histopatologie la Universitatea din

Budapesta. În 1887 Victor Babeş este chemat la Bucureşti, ca profesor la catedra de Anatomie

Patologică şi Bacteriologie.

Activitatea ştiinţifică a lui Victor Babeş a fost vastă, cu un accent deosebit pe problemele de

tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică şi sero-terapie anti-difterică. A demonstrat prezenţa bacililor

tuberculozei în urina persoanelor bolnave şi a pus în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene.

De o deosebită importanţă este descoperirea unei clase de paraziţi – sporozoare intracelulare

nepigmentate – care cauzează febra de Texas la pisici şi alte îmbolnăviri, la animalele vertebrate.. La

Congresul Internaţional de Zoologie, din Londra, (1900) aceşti paraziţi sunt clasificaţi în genul

Babesia. Nume prin care Victor Babeş este intrat şi rămas în lumea ştiinţifică universală.

În 1892 publică, împreună cu Gh. Marinescu şi Paul Blocq, un Atlas de Histologie patologică

a sistemului nervos.

Victor Babeş, datorită formaţiei sale ştiinţifice de bază, a creat concepţia ce se poate numi

„patomorfologia procesului infecţios‖, sinteză a microbiologiei cu histopatologia, prin care se

certifică relaţia între cauză şi efect, în medicină.

În lumea ştiinţifică medicală mondială, după Victor Babeş au rămas în literatura medicală

următoarele eponime asociate:

- Corpusculii Babeş-Ernst: incluziuni metacromatice în protoplasma unor bacterii gram

pozitive (de exemplu: bacilul difteric);

- Corpusculii Babeş-Negri : incluziuni rabice în celulele nervoase;

- Babessia : un gen de paraziţi din ordinul Haemosporidia;

- Babesioza, o boală rară gravă, uneori fatală la oameni, cauzată de un protozoar

intracelular, Babesia microti.

Victor Babeş, în condiţii de pionierat a cercetărilor din lumea ştiinţifică medicală, a fost

considerat ca un savant de renume, având colaborări cu cei mai iluştri cercetători ai timpului: Louis

Pasteur, Rudolf Wirchow şi Robert Koch, toţi figuri titanice ale cercetării ştiinţifice, care au rămas,

pentru totdeauna în istorie, ca mari descoperitori şi deschizători de drumuri noi, în lumea ştiinţifică

mondială a medicinii. (Bibliografie: http/.ro.wikipedia.or.wiki/Victor_Babe%C8%99)

Ştefan Odobleja (1902 - 1978) (fig. 6.8)a fost un autor, filozof, medic militar şi scriitor român,

precursor mondial al ciberneticii generalizate, pe care el însuşi a denumit-o Psihologia consonantistă.

Copil de ţăran, Odobleja a urmat cursurile şcolii primare din satul natal, apoi liceul Traian la Turnu

Severin, după care a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Fig. 6.8: Ştefan Odobleja

(http://inventatoriromani.blogspot.com/2011/12/inventatori-romani-stefan-odobleja.html)

În decursul vieţii, Ştefan Odobleja a practicat medicina ca medic militar, a avut preocupări

literare, filosofice şi de psihologie şi a scris importante lucrări despre cibernetică:

- 1929 – studiul profesional Metodă de transonanţă toracică, Bucureşti;

- 1932 – Lucrarea La phonoscopie, editura Dion, Paris, Franţa;.

- 1938 – sinteza ciberneticii generalizate Psychologie consonantiste I, vol.I, Ed. Maloine Paris;

- 1939 – Psychologie consonantiste II, vol.II, Ed. Maloine, Paris;

- 1978 - Psihologia consonantistă, Bucureşti, ediţie în limba română a sintezei ciberneticii

generalizate, publicate la Paris în anii 1938-1039;

- 1993 – ODOBLEJA – Apariţia ciberneticii pe pământ românesc o evaluare făcută de Iossif

Constantin Drăgan, Bucureşti:

- 2003 – Psihologia consonantistică şi cibernetica, Craiova, Scrisul românesc.

Prin activitatea sa în domeniul ciberneticii (declarată disciplină capitalistă, reacţionară) şi-a

atras ostilitatea regimului comunist, iar spre sfârşitul vieţii, s-a aflat sub supravegherea organelor de

securitate. O parte din operele sale au fost publicate, după moartea sa. Datorită contribuţiilor sale

remarcabile, îndelung ignorate şi nerecunoscute, Ştefan Odobleja a fost ales după 1989, post-mortem,

membru al Academiei Române. Ca o recunoaştere a valorii ştiinţifice originale, pe plan internaţional,

în onoarea sa, a fost înfiinţată, în Elveţia, Academia de Cibernetică. (Bibliografie: http//ro.wikipedia.org/wiki/C8%98stefan_Odolbeja)

Dorin Ştefan (Fig. 6.9.), arhitect român născut în 1950 la Zărneşti, absolvent al institutului de

Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, printre ai cărui profesori se numără astăzi, a realizat proiectul

Pavilionului României la Expo 1993 în Coreea, precum şi, în 2005, în Japonia, dar a devenit celebru,

în 2010, prin câştigarea concursului de proiectare a Taiwan Tower din Taichung, al treilea oraş ca

mărime din Taiwan. La concurs au participat 237 proiecte din 25 de ţări. Proiectul este unul futuristic,

parcă scos dintr-un film science fiction, construcţia clădirii de 390 metri, fiind programată să înceapă

în 2012.

Fig. 6.9: Dorin Ştefan

(http://i0.data.elle.ro/CCFF2592004EDEA6405D7915BE020A1E2/1-dorin-stefan.jpg)

Anghel Rugină, economist de notorietate mondială

Economist american de origine română (născut la 24 mai 1913, satul Vizureşti, com.

Nicoreşti, jud Galaţi – decedat 15 dec 2008, SUA), ales ca membru de onoare al Academiei Române

(în 1990).

Fig. 6.9: Anghel Rugină

(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://media.hotnews.ro/media_server1/image-2008-12-15-5256312-46-

anghel-rugina.jpg&imgrefurl=http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5256278-murit-celebrul-economist-anghel-

rugina.htm&h=278&w=210&sz=10&tbnid=Ow9UXMpo-

iheEM:&tbnh=90&tbnw=68&prev=/search%3Fq%3Danghel%2Brugina%26tbm%3Disch%26tbo%3Du&zoom=1&q=an

ghel+rugina&docid=8tJZf8uilVX0WM&hl=ro&sa=X&ei=a30RT8HJL8L-

4QT5ptDQAw&ved=0CFMQ9QEwBg&dur=686) După terminarea şcolii primare, Anghel Rugină a absolvit cursurile Şcolii Comerciale

Superioare din Galaţi, iar mai apoi, a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi

Industriale din Bucureşti, unde, printre alţii, i-a avut ca profesori pe Virgil Madgearu, Victor Slăvescu

şi Nicolae Iorga, obţinând diploma în 1936. La aceiaşi Academie şi-a luat doctoratul, în anul 1942,

după o activitate profesională de câţiva ani în cadrul seviciului Devizelor şi Relaţiilor cu Străinătatea

a Băncii Naţionale şi după o încorporare cu mobilizare de 2 ani pentru eliberarea Basarabiei

împotriva sovieticilor. În acelaşi an este trimis, de către guvernatorul Băncii Naţionale a României, în

Germania, pentru studii de specializare la Berlin, iar din 1944 se transferă la Univertsitatea din

Freiburg, unde a lucrat cu profesorul Walter Eucken, un economist de faimă mondială, sub

îndrumarea căruia, a obţinut un al doilea doctorat, în anul 1947. În anul 1949, publică prima sa carte

în limba germană, carte care l-a făcut cunoscut în mediul academic şi este invitat a profesa în SUA,

unde predă cursuri de economie politică şi finanţe la Universitatea din Portland, Oregon, până în

1952, când a fost primit ca membru al American Economic Association. Un an mai târziu, primeşte o

bursă, ce-i permite să-şi continue cercetările ştiinţifice la Bibliuoteca Congresului şi la instituţiile

financiare federale din Washington, cât şi la Fondul Monetar Internaţional. Primeşte cetăţenia

americană în anul anul 1955, an în care el preda cursuri la Niagara University din statul New-York.

Periplul carierei de profesor la universităţile americane se încheie la Catedra de Economie şi

Finanţe de la Northeastern University din Boston, unde a activat din 1958 până în 1986, când s-a

pensionat. În paralel cu activitatea didactică, el a îndeplinit, între anii 1965-1970, funcţia de

preşedinte al Comisiei de Experţi Economici, de pe lângă guvernul din statul Massachusetts.

Ca urmare a publicării a peste 50 de lucrări, care abordează probleme din economia mondială,

se impune ca o mare autoritate în domeniu şi este ales, printre altele, preşedinte al „International

Society for Intercommunication of New Ideas‖ (ISINI).

Gândirea şi concepţiile economice ale lui Anghel Rugină au început să se formeze încă din

ţară, unde a beneficiat de învăţăura şi îndrumarea unor profesori şi economişiti excepţionali, percum

au fost Virgil Madgearu, Ion Răducanu şi Grigore Mladenaţ. De la Victor Slăvescu şi Cezar Parteniu

a învăţat să cerceteze şi alte ştiinţe şi să examineze critic operele altor gânditori din domeniul

ştiinţelor economice. În Germania, sub îndrumarea lui Walter Eucken, Rugină a dezvoltat o metodă

de cercetare simultană, de echilibru faţă de dezechilibru.

Pe lângă gândirea sa economică, în ceea ce priveşte obţinerea de profituri maxime, Anghel

Rugină a pus în centrul operei sale omul, temperând profiturile excesive ale oamenilor de afaceri.

Cel de-al IV-lea Congres Mondial de Economie Socială, susţinut la Toronto, în august 1986, a fost

organizat în onoarea lui, având ca temă principală: „Drumul înainte – a treia revoluţie în gândirea

economică‖. A fost ales ca membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte şi a fost

laureat la Congresul de la Montreal, Diplomat de onoare al acestei academii.

Dând dovadă de mare dragoste faţă de ţara sa natală, după Revoluţia din decembrie 1989,

Anghel Rugină a revenit în România şi a propus un plan de refacere şi stabilizare economică,

monetară şi financiară, pentru a realiza un „miracol economic‖, pe care el îl credea posibil. El

propunea un sistem de economie socială liberă, cu o monedă de argint, convertibilă în relaţiile cu

străinătatea şi convertibilă în diferite produse naţionale pe piaţa internă, care reprezenta în opinia sa,

calea de ieşire din criză şi de renaştere economică a României.

Planul de redresare economică a României, propus de către Anghel Rugină, imediat după

instalarea democraţiei, o somitate mondială în domeniu, n-a fost însuşit de către puterea

postdecembristă, aşa că tranziţia noastră se prelungeşte şi în zilele noastre.

Cu ocazia vizitei sale în ţară, Anghel Rugină, a fost ales ca membru de onoare al Academiei

României. De asemenea, i s-au acordat titlurile de Doctor honoris cauza din partea Academiei de

Studii Economice din Bucureşti şi al mai multor universităţi de prestigiu din marile oraşe ale ţării,

precum Iaşi, Cluj, Constanţa, Timişoara şi a Universităţii „Dunărea de jos‖ din Galaţi.

Deci, şi în domeniul ştiinţelor conomice, ştiinţe abstracte de previziune, românii au dovedit un

potenţial sănătos, folosit, din nefericire, în beneficiul altora şi nu al nostru.

Ca şi concluzii, la prima parte a acestei cărţi, ne putem convinge singuri, că actualul standard

de viaţă al românilor nu este pe măsura potenţialului lor biologic de exprimare umană şi, în acelaşi

timp, economic, având în vedere resursele solului şi subsolului românesc, cât şi al capacităţilor

profesionale ale românilor bine pregătiţi la şcolile din ţară, ajunşi unii dintre ei creatori sau realizatori

de frunte în domeniile lor, oriunde se stabilesc în lume, după plecarea lor din ţară.

Desigur, că cele trei dictaturi succesive, prin care a trecut societatea românească în perioada

1938 – 1989, plus ravagiile celui de-Al II-lea Război Mondial, au marcat, cum nu se poate mai

dramatic, întregul eşafodaj spiritual, economic pe care a fost clădită, cu multă greutate, o anumită

stabilitate şi progres la pas a românilor, alături de celelalte societăţi europene din perioada interbelică,

considerată de către exegeţi ca etalon şi perioadă de maximă evoluţie, pe toate planurile, a întregii

societăţii româneşti.

Este clar că, prin nerecunoaşterea cobeligeranţei ţării noastre în al doilea război, cu toate

pierderile noastre şi cu toate că am grăbit sfârşitul războiului, cu o jumătate de an, România a pierdut

vaste suprafeţe teritoriale cu o populaţie românească majoritară. În plus, puterea comunistă instalată

în ţară, cu forţa, de către puterea sovietică, a dus la alte pierderi de valori umane: după toate

statisticile, peste 200.000 de intelectuali, politicieni, industriaşi şi gospodari de la sate, militari de

carieră sau tineri necooperanţi cu puterea comunistă. Cu toate acestea, România, ca în cele mai

nefaste momente ale istoriei sale, nu a pierit.

La peste 20 de ani după aşa-zisa Revoluţie decembristă, tranziţia la revenirea pe făgaşul unei

societăţi democratice este prea înceată; la un moment dat, crezi că această tranziţie este frânată, cu

bună ştiinţă, populaţia este debusolată şi starea generală de confuzie, câştigă tot mai mult teren, în

dauna unei conştientizări a situaţiei reale şi pornirii cu hotărâre şi cu toate forţele pe un drum sănătos

de refacere. Deci, atât la nivel individual, cât şi la nivel social lucrurile sunt departe de ceea ce se

numeşte o stare sănătoasă. O recuperare spre acest deziderat se impune, cu atât mai mult cu cât, starea

de sănătate a populaţiei este scăzută, indicatorii statistici privind această situaţie şi, mai ales, indicii

demografici, atestă obiectiv această necesitate.

Conştienţi de necesitatea şi posibilitatea abordării unui plan de recuperare, la îndemâna celor

vizaţi, adică a decidenţilor noştri, cartea prezentă îşi propune a da, în partea a doua, soluţii practice,

socio-medicale, bazate pe o argumentaţie ştiinţifică, pe măsura unei înţelegeri generale, aşa după cum

se va vedea în continuare.

Capitolul 7

PREMISELE UNEI REALE ŞI POSIBILE RECUPERĂRI.

Alternanţa între bine şi rău este cunoscută şi acceptată, de când este lumea. Trecerea de la o

stare la alta, în cazul binelui sau răului social, se poate face natural, de la sine sau cu ajutorul unor

mijloace cunoscute şi ordonate, în acest sens, de către diriguitorii societăţii. Este foarte clar, că

întreaga societate românească se află, în prezent, într-un mare impas, din care, cu siguranţă, se va

reveni şi fără vreo intervenţie conştientă, întrucât societatea prin mijloacele sale proprii, în mod

natural, se purifică singură, decantându-şi impurităţile şi limpezindu-se în timp. Din păcate, acest

mod natural de echilibrare este destul de lung, pe deasupra, datorită experienţelor şi rateurilor

continui la care este supusă, în prezent, societatea românească; până ce se ajunge la o situaţie stabilă,

va fi foarte costisitor, din toate punctele de vedere.

Accelerarea revenirii societăţii româneşti se poate realiza prin implicarea conştientă a celor în

cauză, prin introducerea şi respectarea unor reguli, care reguli, mai întâi, trebuiesc cunoscute, aplicate

şi nu discutate. Este îndeobşte cunoscut, fenomenul foarte supărător moştenit de la atotştiutorii

activişti politici, care, pe modelul dictatorului, erau cunoscători în toate cele, dând indicaţii

specialiştilor, ce şi cum să facă, în domeniul lor de activitate. Acest stil, din păcate, prin necesitatea

de adaptare la situaţie a populaţiei, s-a extins în toată viaţa socială, în toate domeniile de activitate şi

la toate nivelurile, aşa încât, fiecare dintre noi, la un moment dat, pretindem să dăm soluţii la toate

problemele cu care ne confruntăm. Pe lângă faptul că se iroseşte multă energie, problemele nu se

rezolvă calitativ profesional. Confuzia, neînţelegerea dintre oameni şi, mai ales, neîncrederea dintre

aceştia creşteau, în timp ce calitatea vieţii scădea.

O bună parte a persoanelor actuale ale societăţii româneşti, în mod involuntar, aproape

instinctual, îşi iau unele măsuri de prevedere, atunci când consultă orice profesionist în ale medicinii,

în ale servirii meşteşugăreşti, de instrucţie etc., trecând prin filtrul de înţelegere individual, validitatea

oricăror recomandări sau probleme puse în discuţie. Prin comentarea şi punerea în cumpănă a acestor

recomandări, date de specialist, se pierde energie, timp şi, mai ales, încredere în perspectiva lucrului

ce trebuie făcut. Cu alte cuvinte, este o stare confuzională generală, în care energiile sunt nejudicios şi

neergonomic folosite, de unde şi risipa generală a potenţialului biologic şi economic de care

dispunem.

Pentru ocuparea structurilor de putere, la diferitele nivele din ţara noastră, a ultimilor 20 ani,

s-au cheltuit energii imense. Toată lumea ştie de existenţa a trei doctrine politice (creştin democraţia,

social democraţia şi liberalismul). Aceste doctrine constituie eşafodajul programatic opţional, după

care, partidele se întrec între ele, în a gospodări mai bine societatea, dar ele au dispărut, în cea mai

mare măsură, în România postdecembristă. Doctrine mai sunt doar de ochii alegătorilor, în

permanenţă induşi în eroare de către grupurile de interese deghizate în partide doctrinare, care se

aliază între ele, numai pe principiul câştigării puterii politice.

La noi, cu ocazia primelor alegeri din 1990, pentru câştigarea puterii s-au angajat peste 100

de partide. La alegerile din 1992 partidele s-au rărit, reuşind să intre în Camera Deputaţilor 11 grupuri

parlamentare şi mai apoi în 1996 a numai 7. Aşa după cum am spus, mai înainte, societatea se

purifică singură. În Congresul Statelor Unite ale Americii sunt în prezent numai două grupuri

parlamentare, de fapt situaţia se continuă de decenii şi ce diferenţă de suprafaţă teritorială şi de

populaţie există între ţara noastră şi acest stat. Rezultatele în ceea ce priveşte standardul de viaţă este

cu totul altul, întrucât nerealizarea promisiunilor făcute de unul din partide, pe timpul mandatului,

duce, automat, la căderea de la putere, la viitoarele alegeri.

Revenim la ideea de bază a acestei cărţi, idee care urmăreşte a da soluţii concrete, referitoare

la recuperarea potenţialului biologic uman din ţara noastră, aflat după cum s-a putut constata, din cele

scrise până acum, într-o situaţie defavorabilă sub aspect individual şi social. Este bine a ne reaminti

că, pe lângă ceea ce face omul, în deplină cunoştinţă de cauză, într-o anumită direcţie, lucrurile

depind de o anumită ordine, de dincolo de lumea văzută şi de istoria urzită, în hrube secrete sau la

mesele tratativelor diplomatice, adâncuri ce au asigurat de aproape două milenii "miracolul istoric

românesc". Anumite aspecte de desfăşurare a evenimentelor din viaţa unui om sau a societăţii sale,

depăşesc, de multe ori, capacitatea de înţelegere a noastră, ele ţin de un anumit destin, călăuzit sau

impus în alte sfere de programare şi creativitate, şi care ţin, din punct de vedere al creaţiunii, de

supranatural, de voinţa divină.

Marea majoritate a savanţilor şi filosofilor din toate domeniile de abordare ştiinţifică, ale

cunoaşterii, în sensul explicării existenţiale a universului şi implicit a omului, nu se încumetă a trece

peste aspectele ce ţin de supranatural. Unul din aceşti savanţi, din fericire pentru noi, este un român

stabilit la New-York şi se numeşte Vlaicu Ionescu. El s-a născut la Sibiu în 1922, şi a murit în 2002,

la New York, este cel mai învăţat şi cel mai inspirat interpret al lui Nostradamus, din toate timpurile.

Recunoscut, în această calitate, pe plan mondial, publicat în Franţa, SUA, şi Japonia, i s-a consacrat o

carte, apărută la Paris în 1993.

Pentru noi, conaţionalii domniei sale, profesorul Vlaicu Ionescu, de la New York, este însă,

mai presus de toate, profetul trimis de Dumnezeu, spre a-şi lumina şi întări neamul aflat la o răscruce

a istoriei, atunci când mulţi încep să se îndoiască dacă românii mai au un destin istoric şi chiar un

viitor pe pământul lor.

Revenit în ţară, după 29 ani de exil şi petrecându-şi vara anului 1998 printre a-i săi, Vlaicu

Ionescu şi-a dezvăluit ultimele taine smulse textelor lui Nostradamus şi, în mod special, mesajul pe

care, cel mai mare profet din câţi au fost pe lume, îl transmite românilor, peste veacuri, prin nu mai

puţin extraordinarul său interpret: România nu se va destrăma ca stat. Românii nu vor pieri ca popor.

Cu toate cumplitele greutăţi prin care trec, şi pe care Vlad Ionescu le-a descifrat în catrenele lui

Nostradamus şi le-a anunţat încă din anul 1991, pe români îi aşteaptă un mare viitor, după ce în

secolul XX au reuşit să-şi restabilească strălucirea strămoşilor lor daci, realizând România Mare şi o

prezenţă spirituală mondială, prin personalităţi recunoscute universal, mai ales în perioada interbelică,

când exprimarea românilor pe plan internaţional a prins o cotă maximă. România a devenit un stat

real, cu rol asumat în cadrul comunităţii internaţionale. În această perioadă, România era o ţară de

imigraţie, chiar şi pentru valorile din diferitele domenii tehnico-ştiinţifice sau artistice, formate în

ţările lor de origine, nu ţară de emigraţie, ca în perioada totalitarismului comunist, sau, din păcate,

încă şi în zilele noastre, când tineri valoroşi, formaţi la noi, îşi părăsesc vremelnic sau definitiv ţara

NOSTRADAMUS (1503 -1566), pe numele său adevărat Michel de Notre-Dame, aşa după

cum este prezentat în cartea "Mesajul lui Nostradamus către români" descifrat de Vlaicu Ionescu

în editura Roza Vânturilor Bucureşti 1998, constituie pentru noi sursa de informaţie şi de interpretare

a mesajelor de speranţe date românilor de azi aşa cum, cu competenţa recunoscută, le-a descifrat

Vlaicu Ionescu. Am extras din această carte tot ceea ce am crezut că este necesar a le introduce ca

preambul la metodele practice de recuperare ce le vom recomanda, cunoscând faptul că orice lucru se

începe, numai în cazul când, ne asigurăm de o încredere prealabilă în rostul şi garanţia succesul său.

Noi credem în aceste profeţii, ele, descifrate corect - ştiinţific aşa cum le-a efectuat Vlaicu Ionescu,

au fost verificate în timp şi după cum vom vedea, din punctul de vedere al viitorului românilor şi al

rostului acestei cărţi au o motivaţie foarte serioasă pentru a le introduce în textele cărţii noastre.

Un capitol al sus amintitei cărţi (p 222) referitoare la viaţa şi personalitatea lui Nostradamus

este scris de Dan Zamfirescu. Informăm cititorii noştri cu date din acest capitol, care relevă, pe lângă

momentele atestate în timpul vieţii sale de profet credibil, şi consideraţia de care se bucură

Nostradamus, până în prezent, în lumea exegeţilor. Facem acest lucru, cu gândul că mesajul de

speranţă profeţit românilor de către celebrul profet, va da cititorilor noştri o notă de credibilitate, în

plus, la metodele practice de recuperare, propuse de noi în această parte a cărţii.

Nostradamus s-a născut în perioada de apogeu a ceea ce este cunoscut şi statuat în istoria

continentului european, ca perioadă pe care o numim "Renaşterea". El este încadrat în această epocă,

alături de Leonardo Da Vinci, Michel Angelo, Dante Alighieri şi alte genii din toate domeniile

acţiunii politice şi a creaţiei spirituale ale timpului.

Henry James Foreman, autorul celei mai documentate şi mai celebre istorii a fenomenului

profetic de-a lungul timpului l-a numit pe Nostradamus: "Profetul cel mai celebru care a apărut

vreodată în Europa, poate cel mai celebru de la Biblie încoace" şi "Cel mai mare profet al timpului

său şi al timpurilor ce vor urma".

Dar, după cum ne spune Dan Zamfirescu - "dacă vorbim cu admiraţie de "oamenii politici", de

"pictorii" de "arhitecţii", de "sculptorii", de "gânditorii" Renaşterii, un singur om rămâne fără termen

de comparaţie în vremea sa, fără vecini de glorie, fără rival: Nostradamus, adică cea mai fantastică

ilustrare a fenomenului profetic, din câte cunoaşte istoria omenirii. El se ridică, într-o impunătoare

unicitate, nu numai în epoca aceea, dar şi până în zilele noastre, deşi - cum a arătat Foreman şi cum

arată lucrări mai recente de Volbden - darul profeţiei nu i-a aparţinut în exclusivitate, el fiind atestat,

în decursul vremurilor, cu aceeaşi certitudine cu care putem demonstra că fierul se dilată la căldură"

Întâmplările lumii sunt prezise de Nostradamus până în anul 3797, aşa că, evenimentele

prezise şi confirmate, printr-o corectă interpretare de puţinii exegeţi, ne obligă să-i dăm crezare şi în

continuare, aşa cum am avut-o şi până acum.

În 1557, când contemporanii lui Nostradamus nu găseau altceva mai bun, decât să-l împroaşte

cu pamflete pline de venin, un poet francez a scris singurul elogiu în favoarea lui. Acest poet se

numea Ronsard, despre care există legenda că ar descinde din românul Banul Mărăcine. După mai

bine de patru veacuri, românul Vlaicu Ionescu, va face cel mai mult, dintre sutele de autori, pentru a

scoate personalitatea şi opera lui Nostradamus din zona tulbure a unei glorii mai mult misterioase

decât fundamentale, aşezându-l pe soclul unei exegeze ce foloseşte cele mai perfecţionate mijloace de

investigaţie cucerite de ştiinţa modernă. Prin Vlaicu Ionescu, destinul şi opera marelui vizionar din

secolul al XVI-lea, se întâlneşte cu destinul neamului românesc, iar opera lui Nostradamus, ca şi viaţa

din care a rodit, capătă pentru noi o încărcătură afectivă specială.

La vârsta de 18 ani, în 1521, Nostradamus se înscrie la Facultatea de Medicină din

Montpellier, pe care o întrerupe în 1525 pentru a lupta cu ciuma din Languedoc, unde face adevărate

minuni. Se reînmatriculează în 1529, iar în 1533 îşi ia doctoratul sub conducerea lui Antoine Romier.

Urmează o perioadă mai puţin documentată, plină de legende în viaţa lui Nostradamus, descrisă

diferit de biografii săi.

Abia în 1547, când avea 44 de ani, se căsătoreşte şi se stabileşte în oraşul Salon, din Provence.

Viaţa lui Nostradamus iese din ceţurile legendei şi incertitudinii, intră pe făgaşuri sigure, prin

tipăriturile ce le scoate, asigurându-i, în rândul contemporanilor săi, gloria care începe să-l

aureoleze, şi-i va asigura memoria nemuritoare ulterioară.

Primele scrieri ale lui Nostradamus apar sub formă de almanahuri ce conţin pronosticuri

anuale (se pare că este inventatorul acestui gen de publicistică), apoi publică totodată reţete de

farduri, recomandări pentru păstrarea tinereţii şi frăgezimii tenului feminin, a vigorii masculine,

devenind un veritabil precursor al tuturor preocupărilor similare din zilele noastre.

Nostradamus este încununat, în ultimul deceniu al vieţii sale, cu cea mai răsunătoare glorie

dobândită în timpul vieţii de vreun "Om al Renaşterii": o glorie pe care secolele nu vor face decât să o

sporească, împingând-o în veacul nostru, dincolo de toate limitele, peste întreaga planetă.

Punctul ei de plecare şi cauza directă este apariţia, în anul 1555 la Mace Bonhomme din Lyon,

a primei ediţii din Les Propheties de M. Nostradamus, conţinând Prefaţa către fiul Cezar

Nostradamus şi primele 353 de catrene. Este opera ce va străbate secolele şi din care, o ediţie

completată cu alte trei sute de catrene, apare doi ani mai târziu, în 1557, tot la Lyon.

Apariţia Profeţiilor înseamnă gloria, ca şi declanşarea invidiilor şi duşmăniilor declanşate de

Biserică, care condamnă cu hotărâre practica profetică. Apărarea lui Nostradamus se bucură de

protecţia regală a lui Henric al II-lea, fiul şi urmaşul marelui Francisc I, promotorul Renaşterii în

Franţa, cât şi a soţiei lui Henric, celebra Caterina de Medicis, interesată de toate practicile şi ştiinţele

ce-i puteau dezvălui viitorul celor patru fii ai săi. Regele Henric citise imediat volumul apărut şi se

oprise asupra unui catren - 35 din prima centurie - în care se spunea:

Le lyon jeune le vieux surmontera

En champ bellique par singulier duelle:

Dans cage d'or les yeux luy crevera,

Deaux classes une, puis mourir, mort cruelle.

Adică:

Leul cel tânăr îl va învinge pe cel bătrân

Pe câmpul de bătălie în singular duel:

Într-o cuşcă de aur îi va crăpa ochii

Din două frânturi, una.

Apoi va muri, moarte crudă.

Astrologul reginei şi al palatului, îl făcuse atent pe rege să evite orice luptă în doi, orice duel

şi, probabil, îşi va fi amintit de acest avertisment citind, ceea ce l-a determinat să-l invite la curte pe

autorul Profeţiilor, chiar în anul în care a urmat apariţia lor.

Este momentul în care, gloria lui Nostradamus se aproprie de apogeu! Regele i-a făcut

cunoscut lui Nostradamus dorinţa de a-l vedea la Curte, prin însuşi guvernatorul Provenţei, contele

Claude, ceea ce era o supremă onoare, dar, în acelaşi timp şi o poruncă.

Ajuns la Paris, după o lungă şi obositoare călătorie, Nostradamus a fost cazat la palatul

cardinalului şi guvernatorul Parisului Luis de Bourbon. Primit la Curte, a fost rugat să meargă la

Blois, pentru a vedea fii regelui şi la reîntoarcere a spus mamei lor un singur lucru: toţi patru vor urca

pe tron. Nu i-a putut spune şi în ce mod, lăsând-o să creadă că vor fi regi în diferite ţări (pentru

viitorul Henric III profeţia s-a împlinit, fiind şi rege al Poloniei pentru scurt timp). În realitate, el

întrevăzuse nenorocirea Casei de Valois, fraţii succedându-se la tron, ca urmare a morţii premature a

celui dinainte.

Este probabil că a explicat regelui şi catrenul ce-l privea, ceea ce nu i-a fost de folos, căci în

1559, doar trei ani mai târziu, la 29 iunie, regele uită de profeţie şi de avertismente şi se avântă într-

un turnir, din cele organizate mai multe zile în şir, cu ocazia apropiatei nunţi a surorii sale,

Marguerite, cu ducele de Savoia, Philibert-Emmanuel. Provocându-l pe căpitanul gărzilor scoţiene ale

palatului, tânărul conte Montgomery, acesta a încercat să evite confruntarea, dar a fost obligat să o

accepte şi să urce pe cal, cu suliţa de turnir. Regele avea o armură cu coiful şi armura de aur, şi după

câteva asalturi în care Montgomery a evitat loviturile, dar şi să lovească pe rege, într-o angajare mai

dură lancea lui s-a rupt în două şi una din bucăţi a spart viziera regelui, pătrunzându-i în ochi şi

făcându-l să moară în chinuri grele.

Tragicul accident a ridicat la zenit faima de prezicător a lui Nostradamus, toată lumea fiind

edificată asupra profeţiei ce se împlinea, astfel, spectaculos.

Momentul cel mai glorios al vieţii sale a fost, fără îndoială, vizita Caterinei de Medicis,

împreună cu cel de-al doilea fiu ajuns rege, Carol al IX-lea. Acesta , într-o călătorie prin regat,

împreună cu mama sa, vine în Provenţa şi oprindu-se la Salon, a ascultat toate discursurile

notabilităţilor locale, după care, la sfârşit, a spus doar atât: "Am venit să-l văd pe Nostradamus".

Nostradamus a avut astfel onoarea, la 17 octombrie 1561, de a fi vizitat de un rege. Dar firul

vieţii lui era aproape terminat. Şi-a vestit cu precizie moartea, însemnând pe o carte, Efemeridele lui

Stadius, în iunie 1566, Hic propre mors est - aici este moartea mea. La 17 iunie 1566 şi-a dictat

testamentul. În seara zilei de 1 iulie, cum discipolul său Chavigny îi ura "Pe mâine", i-a răspuns:

"Nu... La răsăritul soarelui nu mă vei mai vedea în viaţă".

A murit în zori şi a fost găsit pe podea, lângă banca pe care se aşeza noaptea să mediteze,

exact cum profeţise (Catrenul 141 cin "Presages" - Povestiri): "Proces parents, amis, freres du sang/

Trouve tout mort, pres du lit et du banc" (rudele apropiate, prietenii, fraţii de sânge, l-au găsit mort,

aproape de pat de bancă).

Pe mormântul său, legendele au început să răsară şi cei simpli credeau că nu a murit, ci că s-a

închis acolo, cu cerneală şi hârtie, ca să-şi continue a scrie profeţiile. Într-un fel aveau dreptate, căci

aproape de o jumătate de mileniu, profeţiile sale se scriu şi se rescriu. Dar nu de el, ci de cei ce cred -

şi unii reuşesc - să scoată tâlcurile ascunse, pe măsură ce ele se împlinesc, sau - în cazul puţinilor

privilegiaţi, dăruiţi cu acelaşi geniu vizionar, înainte de împlinirea lor.

Fie ca cele ce vestesc reînălţarea neamului românesc - conchide Dan Zamfirescu în încheierea

capitolului său asupra vieţii lui Nostradamus, - să se adeverească în cel mai scurt timp!.

Tot Dan Zamfirescu, este autorul şi primului capitol din cartea mai înainte amintită, capitol ce

se referă la prezentarea lui Vlaicu Ionescu. Acest capitol constituie, de asemenea, pentru noi, sursa

competentă de informaţie în a extrage, rezumativ, acele date care conferă, fără echivoc, credibilitate

cititorilor noştri în descifrarea corectă de către Vlaicu Ionescu a catrenelor lui Nostradamus, cu mesaj

special de speranţă românilor.

După Dan Zamfirescu nici un alt interpret a lui Nostradamus n-a reuşit vreodată să fie

confirmat de istorie, de atâtea ori de câte ori a fost confirmat românul Vlaicu Ionescu.

Vlaicu Ionescu, fiu al unui preot şi publicist religios "Părintele Duminică Ionescu" a debutat

în anii 1950 la Bucureşti, student fiind la filosofie şi artă plastică cu o descifrare a unui text a lui

Nostradamus privitor la data exactă când va lua sfârşit coşmarul comunist în Europa şi în Rusia:

1991! Pentru cei ce aşteptau, din trimestru în trimestru, "venirea americanilor" şi erau sistematic

întreţinuţi, în această iluzie, de factori demni de toată credibilitatea, a fost ca un trăsnet. Vestitorul

sumbrului viitor a fost taxat drept nebun.

Pe vremea aceea, România era dominată de credinţa, cvasireligioasă, în iminenta salvare a ei,

de sub comunism şi de dominaţia sovietică, prin intervenţia miraculoasă a democraţiilor occidentale,

în special al Statelor Unite ale Americii. Această credinţă n-a fost o simplă psihoză, născută prin

"generaţie spontanee", ci a fost produsul unei acţiuni deliberate, de amăgire şi de instigare, pentru

care termenii de cinism şi lipsă de scrupule sunt cei mai blânzi, din câţi se pot alege. Fiindcă, în timp

ce democraţiile occidentale, în frunte cu aceleaşi State Unite, concesionaseră sine die, printr-o serie

de aranjamente, ce au culminat cu Yalta, Europa Răsăriteană şi o parte din Europa Centrală şi sud-

estică lui Stalin, aceleaşi democraţii, la care "sacrificaţii de la Dunăre" priveau ca la o realitate cvasi

divină, puneau la cale un uriaş program de mobilizare a speranţelor şi a energiilor popoarelor

respective, pentru a crea un maximum de dificultate, concurentului la supremaţia mondială, dar fără a

avea, nici un moment, disponibilitatea de a interveni şi a le ajuta, cu adevărat, să se elibereze din

condiţia istorică şi politică sortită lor, de comun acord cu Stalin şi succesorii săi.

În această situaţie, tânărul Vlaicu Ionescu ajuns la maturitate, avea acum 34 de ani, s-a hotărât

să-şi aştearnă pe hârtie rezultatele unei necontenite cercetări a fenomenului profetic şi a operei lui

Nostradamus. Era să-l coste viaţa, în 1958, când, numai o minune l-a salvat. Pe autor, dar nu şi

manuscrisul. Acesta a trebuit să fie distrus de soţia sa, imediat ce agenţii Securităţii au părăsit casa,

împreună cu soţul ce avea să cunoască vreme de doi ani temniţele comuniste.

Lucrarea distrusă n-a putut fi refăcută şi publicată, decât mult mai târziu, în exil, şi apariţia

cărţii Le message de Nostradamus sur l'Ere proletaire, în 1976, l-a aşezat din nou pe Vlaicu Ionescu

la antipodul realităţii dominante. El a venit în conflict, de data aceasta, cu starea de spirit instaurată la

Conferinţa de la Helsink,i în urmă cu un an, când avusese loc consacrarea solemnă a ordinii instaurate

la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Într-un moment în care "era proletară" părea instaurată

pentru vecie, în virtutea "legităţii istorice" însăşi, iar Imperiul Sovietic primise legitimitatea, din

partea democraţiilor occidentale, la numai câţiva ani după ce călcase în şenile "Primăvara de la

Praga", românul Vlaicu Ionescu vestea, cu textul lui Nostradamus în mână, că acest imperiu va lua

sfârşi curând, şi la o dată precisă: în 1991; că toate ţările de dincolo de cortina de fier se vor elibera, şi

că Germania se va unifica! Un om singur, împotriva Istoriei însăşi, fără altă armă decât harul de a

descifra în cartea "Magului de la Salon" o nouă perspectivă asupra istoriei universale: aceea ce se

desprindea nu din "legile istoriei" predate la şcoală, ci din ordinea de dincolo de istoria văzută,

în care-i fusese dat să pătrundă.

Masivul volum de 832 de pagini, format mare, publicat în limba franceză la New York, pe

spese proprii, şi difuzat la Paris de "Devry-Livres", inaugura, în secolul nostru, o "aventură" ce-şi

găseşte corespondentul, numai în cealaltă ridicare de unul singur împotriva apocalipsului aparent

atotputernic: a lui Alexandr Soljeniţîn. Privirea pătrunzătoare a lui Jean Phaure a perceput, din

primul moment, vecinătatea celor doi!

Unsprezece ani mai târziu, în 1987, apărea la Paris, de data aceasta la o editură, Edition du

Felin, Nostradamus, l'histoire secrete du monde (548 p). Este continuarea şi completarea celui dintâi,

iar ultimul capitol avea titlul 1991, anul prăbuşirii Regimului sovietic. Aşa cum, odinioară, Dimitrie

Cantemir combinase istoria cu profeţia biblică, spre a convinge poporul său de caracterul monstruos

şi fatalmente supus pieririi al Imperiului Otoman, care-l apăsa de veacuri, în secolul nostru, Vlaicu

Ionescu a creat o nouă viziune asupra procesului istoric, în care a reintrodus ideea de sacru şi a

legitimat profeţia, ca realitate demonstrabilă.

Dan Zamfirescu îl pune pe Vlaicu Ionescu alături de Mircea Eliade, într-o întreprindere de

opoziţie, cu giganticul proces de desacralizare şi de descreştinare a lumii, specific veacului ce se

încheie. Faţă de Mircea Eliade, recunoscut în toată lumea ca unul din cei mai mari istorici ai

religiilor, produs al geniului creator românesc, figura lui Vlaicu Ionescu rămâne, deocamdată, ca

unicul în care s-a întrupat duhul profetic nostradamian, şi pe care nimeni nu-l poate contesta în

reuşitele sale.

Să vedem acuma care este părerea şi, mai ales, convingerea lui Vlaicu Ionescu asupra

metodelor de descifrare a profeţiilor lui Nostradamus, cât şi premisele de la care pleacă în a explica

fenomenul profetic.

În luna iulie a anului 1998, când Vlaicu Ionescu se afla în ţară, a fost intervievat de către Sorin

Roşca Stănescu, în cadrul a două emisiuni TV, în direct, pe Antena I (22 şi 25/26 iulie), ultima din ele

cu posibilitate de dialog cu telespectatorii. Unele pasaje din aceste transmisiuni sunt redate, tot în

cartea pe care o conspectăm şi constituie, pentru noi, sursă de informaţie (Mesajul lui Nostradamus

către români descifrat de Vlaicu Ionescu). La aceste emisiuni, a răspuns foarte clar la întrebările ce ne

interesează, vizavi despre concepţiile sale în privinţa înţelegerii istoriei:

"Dumneavoastră în general judecaţi istoria printr-o teorie istoricistă. Ce înseamnă istoricistă?

Înseamnă a vedea în fenomenele istorice numai o cauzalitate liniară - de ieri până astăzi. Sunt nişte

elemente de natură economică, politică, sociologică ş.a.m.d., care determină, de la moment la

moment, cursul istoric. Fals! Nostradamus demonstrează că istoria este făcută din surprize, nu din

această fenomenologie pe care o cunoaştem noi, liniară. De ce? Pentru că istoria se clădeşte de sus în

jos. Ea este planificată, ca o piesă ce trebuie jucată. Noi nu ţinem seama de această cauzalitate care

merge de sus în jos - acest "raţio esendi". Noi ştim doar, de acest "raţio fiendi", această cauzalitate

după modelul cauzalităţii fizice. Nu! În istoria umană mai sunt şi alte cauzalităţi, care vin de sus".

Este foarte clară poziţia de pe care pleacă Vlad Ionescu în abordarea descifrării profeţiilor lui

Nostradamus - poziţia împăcării cu sine însuşi, că slujeşte şi că este predestinat de sus a interpreta,

pentru timpul nostru şi pentru români, profeţiile altui predestinat să facă aceste prorociri. Cu această

convingere Vlad Ionescu îşi încheie ultima sa emisiune prin următorul mesaj:

"Eu nu pot să vă spun decât că, din punctul meu de vedere, singurul lucru pe care mi-aş

permite să vi-l recomand este să nu uităm această verticalitate, să nu uităm legătura noastră cu

transcendentul. Să nu neglijăm, atunci când discutăm orice probleme de natură istorică, politică şi de

altă natură, să nu neglijăm că există şi o altă realitate. Numai în felul acesta, un profet ca

Nostradamus îşi va fi putut duce la îndeplinire misiunea lui, întrucât el n-a venit să ne dea o serie de

preziceri: el, ca şi toţi marii profeţi, şi-a dublat prezicerile cu judecăţi axiologice. El ne-a judecat

istoria, nu numai ne-a dat-o. Şi atunci, trebuie să ţinem seama de ele. Dacă el vorbeşte de această

legătură, să n-o neglijăm. Pentru că ea ne va ajuta la foarte multe rezolvări de probleme, care ne

preocupă şi ne persecută.

Aş mai adăuga un singur lucru: să nu vă lăsaţi intimidaţi de pesimismul şi de apocalipsomania

care vă pândeşte la fiecare cotitură. Mesajul Nostradamian şi umilul meu mesaj, pe urma lui, este de

optimism şi de nădejde pentru viitor, în general, pentru viitorul religiei, pentru viitorul creştinătăţii,

şi, în speţă, pentru viitorul României. Fiţi optimişti, pentru că Nostradamus nu vorbeşte nici de o

dezmembrare a României, nici despre o decădere a României. Din ceea ce am descoperit, în ultima

vreme, se vede ce importanţă dă Nostradamus acestui teritoriu şi acestui popor român".

În septembrie 1998, Vlaicu Ionescu scrie un text inedit la prefaţa ediţiei a doua a cărţii sale

despre Mesajul lui Nostradamus către români. În acest text, el se explică foarte concis asupra

convingerilor sale privind seriozitatea concluziilor la care a ajuns descifrând prezicerile lui

Nostradamus cu referire specială la români. Să-l auzim:

"În cursul studiilor noastre, ne-a impresionat faptul că Nostradamus, acest titan al

profetismului creştin, nu s-a mulţumit cu zugrăvirea desfăşurării istorice a marilor puteri, ci s-a

interesat şi de o ţară ca România, ţară care, de fapt, nici nu exista, ca atare, în vremea sa.

Au existat cazuri când importanţa culturală, artistică, sau religioasă a unui popor a fost sau

este cu mult superioară puterii sale politice sau întinderii sale teritoriale...Interesul arătat de Profet

ţării noastre are implicaţii care, adesea, nu numai ne surprind, dar ne şi sperie. Căci dacă, în ciuda

dificultăţilor inerente în destinul unei ţărişoare, lovită continuu de valurile vremilor, suntem destinaţi

a juca un rol de distincţie pe plan spiritual, acest fapt ne şi obligă la strădanii care să răspundă cu

cinste şi demnitate acestei chemări".

Pentru demonstrarea celor afirmate mai sus, ne prezintă două texte descoperite după

publicarea primei ediţii a acestei cărţi şi despre care ne spune că "ele subliniază o anumită

centralitate solară a teritoriului dacic, care pare a implica şi o misiune de prestigiu a poporului,

care s-a dezvoltat pe acest teritoriu privilegiat" .

Aceste texte arătau astfel:

90. Apres commencera le people Romain de se redresser quelques obscures tenebres,

recevant quelque peu de leuer pristine clarte, non sans grande division et continuels changements.

93 b. Approchera de maison ce qui auparavant estoit et est grande cite, comprenant le

Pompotam, la Mesopotamie de l'Europe a quarante cing..."

Observând hiperbola din al doilea paragraf, avem următoarea traducere

90. După aceea va începe poporul român a se redresa şi a înlătura anumite tenebre

obscure, primind astfel din lumina şi strălucirea strămoşilor din timpurile străvechi (pristine clarte),

nu fără mare diviziune şi schimbări continue.

93 b. Mesopotamia Europei, la 45°, se va apropria de casa acelei cetăţi care era mare

înainte, după cum este mare şi acum, cuprinsă în Pompotam...

Primul text face parte din seria paragrafelor 90-93, în care este vorba de războaiele balcanice,

de Italia şi de România, în ajunul Primului Război Mondial. Al doilea text face parte din acelaşi grup,

dar el este divizat din motive de decodificare şi redat din el numai partea ce priveşte România.

Ambele texte fac obiectul unei minuţioase descifrări ce atestă, fără putinţă de tăgadă, că este

vorba de istoria concentrată a meleagurilor Mesopotamiei europene, înconjurată de ape, prin care

trece paralela 45, adică a fostului teritoriu dacic preroman, devenit teritoriul României Mari, de după

Marea Unire din 1918.

Tenebrele obscure de dinainte de redresare sunt considerate lungile perioade de dominaţie

otomană, habsburgică, cât şi rusească de dinaintea primului război mondial. Iar apropierea de casa

acelei cetăţi este atribuită dublei legături ale României cu Anglia şi ţările aliate ei, cât şi a căsătoriei

regelui Ferdinand cu Maria de Edinburgh, (singura regină menţionată de Nostradamus într-o

epistolă), prinţesă de cel mai mare rang de protocol, ea fiind atât nepoata reginei Victoria a Angliei,

cât şi a ţarului Alexandru II al Rusiei.

Nostradamus este perfect conştient de personalitatea deosebită a reginei Maria, de meritele

sale în intrarea Vechiului Regat al României în război alături de puterile aliate ale Angliei, Franţei şi

a Rusiei ţariste, împotriva puterilor centrale din jurul Germaniei, ţară din care provenea soţul ei

Ferdinand de Hohenzollern, cât şi de meritele Reginei pentru întregirea Ţării Româneşti şi face,

pentru această regină, ceea ce n-a făcut pentru nici o altă regină: o include în Epistolă, unde, numai

câteva din cele mai importante figuri istorice, sunt pomenite.

Cum casa dinastică legată de un mare oraş, din care provenea regina Maria nu poate fi alta

decât casa de Edinburgh, casă care corespunde ca nume cu numele unei mare cetăţi, ce a fost şi este

capitala Scoţiei, deci ale „Pompotan"-ului menţionat, Vlaicu Ionescu este sigur că Nostradamus,

când face aluzie la frontul român din timpul primului război mondial (catrenul VI-7), numită aici

"Dacia" şi reuşind să ocupe în final teritoriul vechi Dacii, se referă, cu siguranţă, la România Mare, de

după primul Război Mondial.

Textul lui Nostradamus (936), nesoluţionat niciodată până la Vlaicu Ionescu sună astfel:

"Mesopotamia Europei la 45° se va apropia de casa aceleea care a fost şi este o mare

cetate, cuprinsă fiind în Pompotam".

Vlaicu Ionescu ne mai precizează că "O primă centralitate a României este relevată de Profet

prin observaţia că, asemenea Daciei hiperboreene, ţara noastră este situată la MIJLOCUL apelor

("mesopotamos").

Traducerea completă a textului privitor la această chestiune, după Vlaicu Ionescu, fiind

următoarea:

SCHOLIE

România (la Mesopotamie de l'Europe), care va avea capitala la Bucureşti (a quarante

cinq), va decide să rupă Tratatul secret făcut de Carol I cu Puterile Centrale, Ferdinand, cu

toate că va aparţine aceleaşi dinastii cu împăratul Wilhelm II, va "apropria" România de

Anglia, atât prin căsătoria sa cu o prinţesă din Casa de Edinburgh (approchera de maison ce

que paravant estoit et est grande cite), cât şi prin alianţa cu Marea Britanie, alianţă mediată de

regina Maria.

Un alt reviriment pe cale de a se realiza, descifrat de Vlaicu Ionescu în cel de-al doilea text

(afirmă Vlaicu Ionescu în sept. 1998), este acela de cădere a comunismului. Din nou se afirmă

centralitatea solară a pământului dacic.

Aşa după cum se afirmă în catrenul II-80 de căderea lui Ceauşescu şi în catrenul IV-21 de

schimbarea care va urma că va fi foarte dificilă, textul II (93.b), citat mai înainte, afirmă că regimul

ce va urma - va avea ca simbol electoral "trandafirul" În consecinţă această descoperire recentă a lui

Vlaicu Ionescu este de mare actualitate, şi cum, pentru cartea noastră, prin destinul hărăzit ţării de la

Carpaţi este foarte bine venită, îl redăm în totalitate:

V - 96

Sur le milieu du grand monde la rose,

Pour nouveau faicts sang public espandu:

A dire vrai, on aura bouche close,

Lors au besoin viendra tard l'atendu.

Traducere liberă:

Deasupra mijlocului lumii celei mari, trandafirul,

Pentru noi fapte, sânge public răspândit:

Ca să spui adevărul, gura va fi închisă,

Atunci, la nevoie, târziu, cel aşteptat va veni.

Cum acest catren a mai fost descifrat în 1980 şi de J. Ch. de Fontbrune, care pune referirea

emblemei trandafirului, Partidului Socialist a lui Mitterand, Vlaicu Ionescu arată că un singur element

nu este suficient pentru edificarea unui catren, întrucât acesta poate constitui situaţia unei singure

coincidenţe. În interpretarea lui Fontbrune nici un alt element nu corespundea cu realitatea.

Predicţia "sânge public răspândit" nu s-a împlinit în timpul regimului lui Mitterand, în schimb

s-a adeverit cu prilejul "mineriadei" din 1990 a lui Ion Iliescu. De asemenea, predicţia că "gurile vor

fi astupate" nu s-a adeverit pe timpul lui Mitterand, ci tot sub cel a lui Iliescu.

Rămâne, deci, a căuta o explicaţie (ne spune Vlaicu Ionescu) logică, expresie care ne indică

criptic ţara de unde, la un moment dat, va domni "trandafirul" "peste mijlocul lumii celei mari".

În vechime, ca şi în Renaştere, "lumea cea mare" era Europa. Meridianul care trece prin

mijlocul continentului este cel de 25° est, căci de la coasta vestică a Irlandei, unde avem meridianul

de 10° vest, până la meridianul 60° est care trece prin Urali (separând Rusia de Siberia), avem 70 de

grade distanţă.

Cât priveşte seria zonelor climatice de la Ecuator la Pol, paralela de mijloc este cea de 45 de

grade. Ori, este clar, că ţara unde se întretaie meridianul de 25° est, cu paralela 45° nord, este

România. Aşa încât, convingerea că textul sus citat priveşte teritoriul fostei Dacii preromane şi că

poporul de care este vorba, ca şi condus sub sigla "trandafirului", este cel român, este în prezent, prin

tălmăcirea lui Vlaicu Ionescu, indubitabilă.

Pentru edificarea cititorului în spiritul acestei interpretări, fără echivoc, este redat în traducere

liberă tot textul:

SCHOLIE

Asupra României, ţară situată atât pe meridianul de mijloc al "marii lumi" europene,

cât şi pe linia mediană (paralela 45°) a zonelor climatice ("sur le milieu du grand monde"), va

domni la un moment dat cel care va avea ca simbol trandafirul ("la rose").

Din cauza unor mişcări ale opoziţiei ("Pour nouveaux faits") preşedintele va chema

echipe de mineri şi securişti care vor însângera populaţia ("sang public espandu").

Conducerea va astupa gura, prin diferite mijloace, celor care vor avea să spună adevărul

şi să demaşte comunismul ("A dire vrai, on aura bouche close").

Cel mult aşteptat, care va răspunde în sfârşit acelei nevoi de schimbare, va veni totuşi,

într-un târziu ("Lors au besoin tard viendra l’attendu").

Întrebarea, pe care şi-o pune Vlaicu Ionescu, este asupra celui care totuşi va veni într-un

târziu, oscilând între regele Mihai şi preşedintele Constantinescu. Totuşi, la pagina 69 din cartea sa,

Vlaicu Ionescu afirmă: "Pentru România, vom arăta cum, dacă interpretările noastre sunt corecte,

monarhia va fi instaurată din nou, şi cum, numai în acest caz, provinciile pierdute vor reuşi a se

realipi, iar poporul român îşi va obţine statutul democratic normal".

În concluziile acestui text inedit, Vlaicu Ionescu afirmă explicit:

Mesajul nostradamian ne evocă strălucirea strămoşilor din trecutul legendar şi ţara lor,

ca pe un pământ ales, dotat cu un anumit prestigiu spiritual, de centralitate solară.

Mesajul său ne aduce optimism şi speranţă, dar ne şi cutremură. Căci el ne obligă la o

veghe sporită şi la eforturi înzecite, dacă într-adevăr cuvântul Profetului se adresează nouă şi

dacă vrem să răspundem cu cinste chemării lui.

Pasajele redate, din cartea sus menţionată, până în prezent de către noi, au fost făcute cu

intenţia de a se oferi cititorului posibilitatea, ca el singur, să se convingă de credibilitatea pe care o

datorează muncii istovitoare de o viaţă a lui Vlaicu Ionescu în descifrarea, cât mai corectă, a

profeţiilor lui Nostradamus, privitoare la speranţa într-un viitor mai bun şi sigur a românilor. Ceea ce

dorim a face în continuare, este să ilustrăm cu alte interpretări unice ale lui Vlaicu Ionescu, privind

desfăşurarea istoriei din ultimul veac, interpretări adeverite, care l-au făcut pe Vlaicu Ionescu celebru

în lumea exegeţilor şi credibil, într-o manieră neistoricistă de a interpreta istoria, printr-o modalitate

hărăzită de ceea ce oamenii nu stăpânesc, modalitate ordonată în speranţa de mai bine, venită din

sfera supranaturalului - a imprevizibilului dumnezeiesc.

Prin cele afirmate mai sus, autorii prezentei cărţi, speră a-şi aduce o modestă contribuţie la

susţinerea a ceea ce speră, chiar Vlaicu Ionescu, prin precizările aduse din ultimul paragraf al

introducerii din cartea sa (p. 70), şi care sună aşa:

"Autorul speră că aceste câteva din nenumăratele probe ale adevărului şi validitatea

fenomenului profetic, să constituie baza unei noi înţelegeri a esenţelor istoriei. Doresc, deci, cititorilor

români o primenire filosofică în viziunea lor asupra adâncurilor metafizice care cârmuiesc

existenţa, toate servind ca pavăză împotriva atâtor asalturi ale reducţionismului agnostic şi materialist

şi a întregului său cortegiu de ideologii politice, atât de nefaste în manifestările lor din secolul

nostru".

Două profeţii, mult discutate a le lui Nostradamus şi lămurite, în ultimă instanţă, de către

Vlaicu Ionescu, l-au făcut pe acesta credibil în lumea exegeţilor şi în acelaşi timp, s-a creat condiţia

reabilitării unei preocupări de aproape o jumătate de mileniu şi în care, din cauza multitudinilor de

variante, unele chiar catastrofice, a început să-şi piardă din seriozitate.

- Prima este ceea referitoare la căderea bolşevismului şi constituie după Dan Zamfirescu

piscul suprem atins de spiritul omenesc prin persoana lui Vlad Ionescu, în descifrarea celui mai

uluitor fenomen profetic din câte cunoaşte istoria umanităţii.

Cel mai fantastic mesaj, smuls vreodată de un exeget lui Nostradamus, a fost publicat de

Vlaicu Ionescu în 1976, în cartea Le message de Nostradamus sur L'Ere Proletaire (Mesajul lui

Nostradamus despre Era Proletară). Cartea a fost editată la New York, de către Vlaicu Ionescu, pe

spese proprii, (căci, ce editor era nebun să investească într-o astfel de fantasmagorie) şi prevestea data

precisă de iunie 1991, la care va cădea ipostaza rusească a utopiei marxiste - Bolşevismul. Această

teroare a istoriei universale din secolul nostru - poate răul absolut - al tuturor timpurilor, (atestată de

cele peste 100 de milioane de victime), şi instaurată într-un imperiu fabricat prin forţă şi care şi-a

arogat eternitatea şi triumful mondial, în virtutea unei pretinse "legi a dezvoltării societăţii", va cădea

după profeţiile lui Nostradamus, în interpretarea lui Vlaicu Ionescu, în mai puţin de 15 ani.

Profeţia lui Nostradamus, prin interpretarea lui Vlaicu Ionescu, lua în răspăr toate aparenţele

realităţii şi înfrunta resemnarea celor ce, după Conferinţa de la Helsinki din 1975 (care consacrase

legitimitatea împărţirii Europei şi dominaţia sovietică, sine die, asupra părţii cei revenise la Ialta), se

obişnuiseră cu ideea că, multă vreme, sfârşitul tragediei de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu

poate fi întrezărit. Această profeţie, prin data anunţată în 1976, a fost îndeplinită matematic şi a fost

reafirmată, prin noi argumente, în 1987, prin altă carte a lui Vlaicu Ionescu: Nostradamus.

L'Historie secrete du monde.

- A doua mare descifrare corectă, realizată de Vlaicu Ionescu, contrară viziunilor apocaliptice

despre cel de-al treilea război mondial şi despre distrugerea New Yorkului (cu toate că acest oraş se

află pe paralela 40°40') anunţate de Richard Balduci, La Vie Fabuleuse de Nostradamus, Filipachi,

(1990), p 277: "1997.NEW YORK ATTAQUE. Quatrain VI-97: Cinq et quarante degres ciel bruslera

/ Feu apocher de la grande cite neufve/ Instants grande flamme esparse sautera. Quarante-cing

degres, c'est la latitude de New York. Les grandes flammes laissent supposer une attaque nucleaire" ,

este faptul că, în aceste catrene româneşti, Vlaicu Ionescu descifrează oraşul Ploieşti de pe paralela

45° care a fost bombardat devastator, în timpul războiului mondial, de aviaţia americană..

Exegeza actuală, occidentală şi americană, continuă să dea o interpretare apocaliptică acestor

catrene, concepând scenarii alarmante, precum şi multe alte orori, despre sfârşitul lumii sau de

distrugere a oraşului New York. Şi aici, Vlaicu Ionescu a câştigat, după cum spune Dan Zamfirescu,

pariul său cu istoria, intrând astfel, el însuşi, în istorie, întrucât oraşul identificat de el nu este New

Yorkul, ci mult mai modestul Ploieşti, oraş prin care trece realmente paralela 45 de grade. Altfel,

observă în continuare Dan Zamfirescu - rând pe rând, scenariile şi datele anunţate pentru fatidicul an

1986, despre prezisul război al treilea mondial, prezentat într-un film comentat de Orson Welles, s-au

dovedit a fi pure fantezii.

O altă mare profeţie descifrată de Vlaicu Ionescu şi care priveşte, direct, prăbuşirea dictaturii

ceauşiste în România este preluată din prefaţa la ediţia II-a a cărţii scrisă de Dan Zamfirescu, la 9

octombrie 1998 (p. XII-XIII) şi o redăm ca atare:

"Anul 1989 vede geniul profetic al lui Vlaicu Ionescu, în acelaşi timp confirmat şi depăşit, de

învolburarea istoriei. El se implică, totodată, în mod direct, în destinul neamului de care se despărţise

fizic, spre a-i putea vesti, de departe, pierirea implacabilă, deşi încă nu foarte apropiată, a Imperiului

pe mâinile căruia fusese dat pe vecie. Din nou, într-un moment când disperarea ajunsese atât de mare,

încât până şi în mijlocul ruinei generale a "ordinei proletare" - prevestită în 1976 şi 1987 - la noi

nimeni nu mai îndrăznea să creadă în prăbuşirea iminentă a regimului instaurat de Nicolae Ceauşescu,

şi când oricine ar fi fost întrebat, nu ar fi întrevăzut soluţia radicală şi atât de discutabilă, la care s-a

recurs în cele din urmă, Vlaicu Ionescu descifrează în stihurile lui Nostradamus, destinul iminent al

dictatorului comunist: moartea! Conform analizei sale, ea trebuia să urmeze imediat după căderea

zidului Berlinului, şi atunci când acesta s-a produs, Vlaicu Ionescu a redactat şi a expediat revistei

"Atlantis" din Paris articolul întitulat Les soubresauts du communisme profetises par Nostradamus

(Zvârcolirile comunismului prezise de Nostradamus), în care un spaţiu amplu i se rezerva

dictatorului, peste care umbra morţii cădea din cerul sfidat, ani în şir, cu fiecare biserică demolată.

Publicaţia pariziană fiind trimestrială şi cu numerele pregătite cu destul de mult timp înainte, n-a

putut include articolul decât în numărul 364 ("hiver, nr. 1, 1991", paginile 114 - 133) dar editorialul

lui Jean Phaure întitulat D'un Antecrist a l'autre, apărut în fruntea numărului 360 din iarna anului

1989/1990, îi atestă existenţa în portofoliul redacţiei, confirmând, astfel, relatarea împrejurărilor în

care a fost prezisă şi anunţată, în scris, moartea lui Nicolae Ceauşescu, relatare făcută de Vlaicu

Ionescu, în dialogul de la Bucureşti cu binecunoscutul jurnalist şi teleast Sorin Roşca Stănescu.

Pe parcursul a 25 de capitole din cartea "Mesajul lui NOSTRADAMUS către români",

descifrat de Vlaicu Ionescu, acesta ne plimbă prin mai toată istoria modernă a românilor, începând cu

unirea principatelor şi obţinerea independenţei, cele două războaie mondiale şi până în zilele noastre,

privitoare la căderea, prin alegeri libere în 1996, a ultimilor comunişti din ţara noastră, asociat, în

paralel, cu evoluţia internaţională a evenimentelor de care a fost legată şi soarta românilor. Această

plimbare, desigur, este legată de interpretarea profeţiilor lui Nostradamus referitoare la români,

legate, în paralel, şi de alte profeţii astrologice sau de inspiraţia prevăzătoare a unor mari cărturari

români. Cartea se află la îndemâna oricui şi o recomandăm, cu convingerea că în situaţia încă actuală,

de lipsă de entuziasm şi lipsă de întrevedere a unor posibilităţi de a ieşi din criză, pentru mulţi din

confraţii noştri, ea va stârni o speranţă corespunzătoare cu prezicerile lui Nostradamus, descifrate

cum nu se poate mai bine şi de oportun de Vlaicu Ionescu.

Studiind această carte, am fost cuprins de un entuziasm crescând, numai la gândul că valorile

incontestabile, date de-a lungul timpului de către români circuitului internaţional, (consemnate de noi

în paginile cărţii) au fost cu putinţă şi la faptul că teritoriul vechii Dacii preromane, prezis a se

transforma într-o Românie Mare de către Nostradamus, are la bază acea ordonare a istoriei ce este

peste puterea noastră de înţelegere. Acest lucru a fost posibil, în primul rând, datorită încercărilor

prelungite, restriştilor şi suferinţelor acestui popor, care a ştiut să-şi ducă crucea, cu smerenie, pentru

a-şi merita, în final, binecuvântarea Dumnezeiască.

Deci, dragi români, să fiţi optimişti, viaţa voastră cumpătată şi bună, de acum încolo trebuie să

înceapă!

Capitolul 8

FOLOSIREA CAPACITĂŢILOR INDIVIDUALE

ÎN RECUPERAREA PROPRIE

Lumea înconjurătoare este plină de aspecte foarte diverse ce se derulează, în permanenţă, în

cadrul universului pe arii de exprimare şi, mai ales, de înţelegere infinite ca varietate. Dacă vom

considera fiinţa umană, ca pe unitatea componentă a universului, ea de fapt constituie, prin

complexitatea ei, un microunivers cu tot atâtea posibilităţi de manifestare, pe toate planurile, a ceea

ce ştim noi că este definită ca fiind de sine stătătoare: existenţa. De-a lungul istoriei umane, de peste

şase milenii, fiinţa umană s-a adaptat la o existenţă în condiţii foarte diferite, dând dovada

inepuizabilelor resurse de adaptabilitate la care s-a supus uneori conştient, alteori în necunoştinţă de

cauză. Cert este, că existenţa omenească continuă, la ora actuală, pe tot globul pământesc, sporindu-se

într-un număr din ce în ce mai mare.

Creşterea explozivă a numărului populaţiei globului pământesc este explicată şi prin

îmbunătăţirea, conştientă, a condiţiilor de existenţă, la care şi-a imprimat aportul, chiar inteligenţa

umană.

Dacă numărul populaţiei globului a crescut şi acest fapt este atribuit unei mai bune

gospodăriri ale resurselor de existenţă, cât şi de îmbunătăţire a condiţiilor ambientale, nu acelaşi

lucru se poate afirma, în toate cazurile, despre calităţile biologice ale indivizilor care, prin condiţiile

comode de existenţă puse la dispoziţie, nu mai sunt obligaţi, în continuare, a se supune la eforturi de

acomodare naturale, care să le crească rezistenţa; consecinţele se văd, foarte ades, prin calitatea

biologică modestă, a unor indivizi sau grupuri populaţionale, foarte vulnerabile la o serie de maladii,

considerate, în trecutul nu prea îndepărtat, ca de nebăgat în seamă.

Aşa se face că, în anumite zone geografice, în cadrul unor societăţi, satisfăcute sub aspect

existenţial - aşa-zisele societăţi de consum, să apară fenomene de criză socială exprimate, la nivelul

individului, printr-o apatie faţă de idealurile existenţiale nobile şi printr-o vădită stare de renunţare la

existenţă (cel mai elocvent exemplu l-a constituit apariţia în jurul anilor 1960 a "hipismului" sau

creşterea alarmantă a consumului de droguri din zilele noastre).

Fenomenele se pot explica şi motiva, societatea este îngrijorată de fenomenele menţionate şi

caută, în permanenţă, soluţii de combatere a tot ce este rău pentru comunitatea umană.

Fără a avea pretenţia că am descoperit oul lui Columb, după părerea noastră, lucrurile încep de

la individ şi se termină tot la el. În oricare stare biologică s-ar afla individul (boală, anormal, normal

sau de sănătate), aceasta depinde, în cea mai mare măsură, de el. Aceste stări sunt explicabile după

cercetarea cauzalităţii lor. Există o contagiune a răului, a bolii, a anormalului dar, mai ales, a

sănătăţii, pe care omul, ca fiinţă raţională, nu trebuie s-o neglijeze. Şi dacă am spus că nu trebuie s-o

neglijeze, aceasta înseamnă că el trebuie s-o cultive. Cum trebuie cultivat un lucru folositor sănătăţii?

Numai prin utilizarea conştientă a tuturor metodelor dovedite ca benefice sănătăţii, prin însuşirea şi

aplicarea lor cu consecvenţă.

Omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare prin ceea ce noi ştim că este conştiinţa şi raţiunea

sa, părţi, altfel componente ale personalităţii umane.

După cum am definit la începutul cărţii noastre, starea de sănătate nu este sinonimă cu

normalitatea, înţelegând prin sănătate, din punct de vedere fizic, parametrii funcţionali maximali la

parametrii fizici obişnuiţi (media normalului), iar prin sănătatea mentală o predominanţă a trăsăturilor

pozitive ale personalităţii, care-l pot face, pe cel în cauză, mai iubitor de oameni, mai tolerant, mai

raţional, cu voinţă mai mare pentru realizarea a ceea ce şi-a propus sau trebuie să facă etc. Tot după

cum am mai specificat, aceste două stări de sănătate, de fapt, sunt una, întrucât ele se influenţează

reciproc, se chiar intercondiţionează, rolul principal fiind determinat de sănătatea mentală, care, la

rândul ei, fiind instructibilă, imprimă prin acumulările realizate întregului corp, un comportament

raţional sau iraţional ce garantează, în final, o bună stare fizică şi mentală sau o proastă condiţie fizică

şi mentală. Calea de mijloc a acestor două alternative este cea normală (se înţelege că normalitatea

cuprinde valorile medii ale parametrilor maximali şi minimali populaţionali pentru un anumit sex, de

o anumită vârstă şi dintr-o anumită zonă geografică, calculaţi statistic), ea caracterizează, de fapt,

întreaga societate, întrucât este predominantă în rândul majorităţii populaţiei. De aceea, în mod uzual,

se spune că este normal ceea ce face toată lumea, că e bine sau rău, o să vedem din cele ce urmează.

Cum, fiecare dintre noi ne naştem cu un bagaj ereditar de o anumită factură, atât din punct de

vedere fizic, cât şi mental, acumulările ulterioare depind de instrucţia la care suntem supuşi, instrucţie

ce poate veni din partea familiei, a şcolii, a bisericii, a societăţii şi, nu în ultimul rând, din partea

noastră, în mod conştient.

Afirmând că instrucţia sănătăţii este o stare ce depinde de voinţa noastră, am ajuns, de fapt,

acolo unde dorim. Această instrucţie voită şi conştientă este valabilă atât în perioada de formare, de

întreţinere a noastră, cât şi atunci când ne aflăm într-un anumit impas de sănătate pe care trebuie să-l

depăşim, respectiv trebuie să ne vindecăm şi, în final, să ne recuperăm.

Pentru a reîmprospăta memoria unora, trebuie să ne reamintim că activitatea nervoasă

superioară controlează, prin mecanisme foarte complexe, toate activităţile biologice din organism. La

fiinţa umană, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, acest control se efectuează în două moduri:

conştient şi inconştient, înţelegând prin aceasta că în scoarţa cerebrală s-au dezvoltat centrii anume

pentru anumite funcţii şi care, prin aceşti centrii desfăşoară o activitate în sfera intelectului, în mod

conştient. În subcortex (toate structurile nervoase, existente şi la celelalte vieţuitoare, de sub scoarţa

cerebrală ) se înmagazinează toate incitaţiile receptate cu ajutorul diferitelor organe de simţ, pentru

care, de-a lungul timpului, s-au format reflexe de răspuns corespunzător. Ele se derulează în

activitatea lor automat, scoarţa nefiind nevoită, în majoritatea situaţiilor, de a interveni, doar atunci

când, pe lângă ce este încetăţenit în această activitate, apare ceva nou, ce n-a avut timp să se

încadreze în ceea ce ştim că este un reflex automat şi condiţionat.

Ce este important, din această succintă prezentare, este faptul că în subcortex (locul de

depozitarea a informaţiilor şi a instinctelor) - deci în aria de desfăşurare a subconştientului, se

primesc incitaţii atât din mediul extern, prin organele de simţ cu ajutorul cărora le receptăm, cât şi din

mediul propriu intern, pe căi de transmitere foarte bine structurate. Aceste căi de legătură se

prelungesc până în zona corticală, informând conştientul în cazul incitaţiilor, pentru care nu există un

răspuns reflex, prealabil statuat, în subcortex. Toate structurile de legătură pot comunica şi invers,

pentru a răspunde la orice incitaţii. Cert este faptul că, în scoarţa cerebrală se realizează

conştientizarea activităţii nervoase superioare, care conştientizare are rolul de a discerne raţional şi

nu reflex sau automat, în comenzile date. Unii o să spună că şi animalele sunt dotate cu aceste calităţi.

Facem precizarea de cuviinţă că, din punct de vedere ştiinţific, comportamentele, aparent inteligente,

la animale se realizează datorită reflexelor condiţionate cumulate în timp şi, mai ales, datorită

dresurii, realizate tot pe baza principiului reflexelor condiţionate. Răspunsurile spectaculoase date de

animale, ce seamănă cu inteligenţa reală, sunt explicate ştiinţific, prin fixarea acestora în subcortexul

animalului, împreună cu răspunsul automat ce a fost indus în cursul dresurii.

O precizare clară a acestor aspecte ce privesc, de altfel, interesul cărţii noastre, este faptul că

activitatea nervoasă conştientă imprimă prin comenzile sale, atât supunerea deliberată a subiectului în

cauză la o instrucţie a sănătăţii sale fizice, cât şi o supunere la o instrucţie anume de însănătoşire a

sănătăţii sale mentale. Prin aceste supuneri, de fapt, se câştigă, sub comanda conştientului

(mentalului?) o sănătate generală, cu ambele sale componente.

Incitaţii conştiente pornite din cortex angajează individul în acţiuni atât spre binele său, cât şi

spre răul lui. Subcortexul primeşte orice incitaţie, fără a separa răul de bine şi răspunde automat, la

aceste incitaţii, după cum i s-a comandat, asemănător unui computer care redă o informaţie după cum

a primit-o, fără să o filtreze printr-un centru de analiză, sarcină care îi revine activităţii de

conştientizare aflată în cortex, fiindu-i proprie numai omului.

În activitatea de recuperare, noi punem o mare bază pe puterea extraordinară de angajare a

subconştientului nostru, prin ceea ce conştientul o să-i inducă în a-şi întări capacitatea de rezistenţă şi

de angajare, atunci când este cazul a ieşi din impasurile legate de orice afecţiune în care este prins.

Vom încerca, în consecinţă, a convinge pe cei în cauză că angajarea puterii extraordinare a

conştientului propriu, în acţiuni şi gânduri care să refuze răul, o să le fie de un real beneficiu. Ca o

mică paranteză la cele afirmate mai sus, aducem ca exemplu cazul fotbalistului român Mihăiţă Neşu,

aflat în Olanda, la peste două luni (în momentul când scriem aceste rânduri) după o operaţie

laborioasă pe coloana cervicală, necesară pentru tratarea unei fracturi vertebrale produse în urma unui

accident, din timpul antrenamentului. Imediat după accident şi după operaţia de refacere a vertebrei,

ce compresa măduva spinării, când se punea doar problema supravieţuirii, toată lumea urmărea cu

sufletul la gură evoluţia postoperatorie. Medicii erau rezervaţi în ceea ce priveşte chiar supravieţuirea.

După ceva timp însă, Mihăiţă şi-a recăpătat starea de conştienţă, ceea ce a constituit primul pas spre

succes, apoi a început să-şi simtă un braţ şi un picior, urmând ca încet-încet, să mentalizeze angajarea

lui conştientă în procesul de recuperare. Important de reţinut din acest exemplu este faptul că Mihăiţă

Neşu, spre admiraţia medicilor săi, dă dovadă de mare voinţă, de angajament mental şi fizic, pentru a

efectua dificilele exerciţii la care este supus. În prezent, se deplasează cu ajutorul scaunului cu rotile

manevrat prin forţe proprii. Rezultatele recuperării sale fizice şi mentale, cu siguranţă, că vor veni.

Încheiem această paranteză care sperăm să ajute la înţelegerea mai bună a ceea ce dorim să

argumentăm în continuare despre importanţa implicării voluntare şi conştiente a fiecăruia dintre noi,

alături de profesioniştii în domeniul medical, atunci când este vorba recuperarea medicală.

Concluziv, cititorul trebuie să ştie, că ceea ce conştientul induce subconştientului său, în zona

reflexelor condiţionate, va primi ca răspuns exact, ceea ce este încetăţenit ca răspuns condiţionat la

incitantul introdus. Cu alte cuvinte, oricare dintre noi ne putem afla în faţa oricărui impas, ieşirea din

el se efectuează în funcţie şi de credinţa noastră în posibilităţi, şansă sau alte fenomene ce pot

favoriza această ieşire. Dacă, în schimb, noi ne alimentăm în faţa acestei alternative, cu incertitudini

şi cu neîncredere, şansele de a ieşi din impas sunt mult diminuate. Exemplele sunt foarte numeroase,

fiecare pe pielea lui poate constata reuşita sau nereuşita unei acţiuni, în funcţie de încrederea pe care

o investeşte în încercarea de a ieşi din impas.

Pentru cititorul care vrea să aprofundeze cele menţionate mai sus, îi sugerăm a-şi îmbogăţi

informaţiile în acest sens, lecturând cartea lui Joseph Murphy - "Puterea extraordinară a

subconştientului tău", carte apărută în cadrul editurii DECENEU 1997. Joseph Murphy este un

renumit savant nord-american, specializat pe probleme de training autogen, a obţinut mari succese cu

metodele lui de stimulare conştientă a funcţiilor organismului în combaterea oricăror stări morbide,

în aparenţă fără şansă de vindecare.

Unele din neobişnuitele performanţe umane se realizează prin exerciţiile mentalului, care

induc structurilor biologice o activitate concentrată pe un anumit segment organic, alteori pe

diminuarea funcţiilor acestui segment sau a oricărui altuia sau pur şi simplu pe diminuarea tuturor

funcţiilor biologice ce-l duc, pe cel în cauză, într-o stare vecină cu moartea. Este binecunoscut

exemplul acelui indian care, prin exerciţiu concentrat de voinţă, şi-a redus la maximum funcţiile

vitale, rezistând să stea îngropat, într-un sicriu, sub pământ, două săptămâni, sub pază şi control

riguros, indubitabil, după care a fost dezgropat şi a revenit la viaţă. Acesta este un exemplu

concludent la ce se poate adapta fiinţa umană, printr-o coordonare voită a conştientului său.

Conştientul, din punctul de vedere al interesului cărţii noastre, o să încercăm a-l implica nu pe

diminuarea funcţiilor vitale, ci dimpotrivă pe stimularea lor. Aşa cum există acel exemplu de moarte

aparentă şi, pe lângă el, putem aminti foarte multe alte exemple ca cele de suprimare a durerii la

naştere, operaţii fără anestezie, statul pe cuie dezbrăcat şi multe, multe alte exemple, conştientul, prin

concentrarea repetată pe anumite funcţii, le poate stimula la nivel de performanţă dorită, în cazul

nostru, la cultivarea unei sănătăţi fizice şi mentale armonioase sau, în cazul bolilor, la ieşirea din ele

printr-o vindecare şi recuperare spectaculoasă.

De-a lungul istorie sale, medicina s-a dezvoltat şi a evoluat în paralel cu celelalte ştiinţe pe

făgaşul medicinii ştiinţifice, cât şi, în paralel, cu metodele medicinii populare, specifice diverselor

regiuni ale globului pământesc.

Desigur, că medicina ca ştiinţă încearcă să explice toate fenomenele vieţii normale în paralel

cu viaţa agresată şi îmbolnăvită, dând soluţii şi remedii de vindecare explicate şi verificate în

laborator, la nivelul cunoştinţelor şi progresului actual în medicină. Progresele sunt evidente, chiar

ajunse la performanţe nebănuite numai cu un secol în urmă. Aceste progrese pun la un adăpost marea

majoritate a populaţiei globului, care, din comoditate, nu investeşte mai nimic în întărirea conştientă a

sănătăţii proprii sau a capacităţii naturale de apărare împotriva bolilor, de unde şi existenţa, în

prezent, a unor maladii cu totul anacronice, la posibilităţile reale de prevenire a lor.

Cartea de faţă nu are de gând, nici pe departe, a substitui metodele terapeutice verificate

ştiinţific, nici pe acele ale medicinii populare, dacă ele dau rezultate. În fond, medicina este aceea

care vindecă. Unele boli se vindecă natural şi asta, după toate statisticele, cam în procent de 60-70%,

cu condiţia ca organismul să aibă anumite rezerve şi să fie lăsat în pace, atunci când este angajat în

combaterea afecţiunii. Noi dorim a convinge cititorul despre valoarea aportului propriu în tratarea

unor afecţiuni, mai ales cronice şi mai apoi, pentru recuperarea sa funcţională la parametri anteriori,

deci normali, ca metodă adjuvantă metodelor medicale, profesioniste de tratament.

Ca şi răspuns la ultra tehnicizarea medicinii actuale şi la dezvoltarea exagerată a unei industrii

de medicamente, foarte costisitoare pentru societate şi nu rareori nocivă pentru individ, şi, mai ales,

datorită faptului că indivizii sunt supuşi, în permanenţă, reclamelor agresive pentru produse medicale,

s-au reluat şi dezvoltat, în ultimul timp, metode terapeutice considerate ca paramedicale de combatere

a bolilor. În cadrul acestor metode este tot mai răspândită medicina homeopatică, în care

medicamentul se administrează în doze foarte mici, infinitezimale, cu scopul doar, de a induce

stimularea metodelor naturale de apărare a organismului. Este un câştig foarte mare pentru protejarea

organismului, cunoscându-se faptul că orice substanţă medicamentoasă administrată în doza

verificată ca eficientă, atrage după sine metabolizarea medicamentului respectiv de către structurile

biologice ale organismului şi eliminarea lui ulterioară din organism, întrucât medicamentul, oricât ar

fi de benefic prin acţiunea sa asupra bolii în cauză, este un „non self‖ şi organismul nu-l suportă a fi

reţinut în structurile sale biologice. Uneori, organismul declanşează puternice reacţii secundare de

răspuns împotriva non selfului, începând cu alergiile, ce pot ajunge la temutul şi periculosul şoc

anafilactic. De aceea, administrarea medicamentelor, în doză cât mai mică, protejează şi uşurează

activitatea biologică a organismului, de a le neutraliza şi elimina după ce îşi produc activitatea

benefică. Această metodă se poate asemui metodelor tehnice actuale de transmitere a informaţiei prin

aparatură de dimensiuni incredibil de mici, aparatură ce concentrează informaţia, tot aşa de bine cum

o făceau sistemele de aparatură tradiţionale, ce înglobau arsenale întregi din tehnica respectivă.

O altă practică terapeutică, în vogă, este medicina naturistă, care este bazată pe recurgerea la

elementele stimulative, biologice, din lumea naturală. În lunga sa istorie, omul a putut observa,

întâmplător sau nu, că anumite plante sau alimente din mediul său de existenţă îl fac mai rezistent,

mai viguros faţă de condiţiile mediului sau a bolilor ce-l atacă. Prin inteligenţa sa nativă, omul a

selectat prin observaţie aceste remedii, le-a reţinut în uzul propriu cotidian şi le-a transmis apoi

urmaşilor. Aşa a luat fiinţă şi s-a dezvoltat medicina primară naturistă. Această metodă constituie, de

fapt, o revenire la metodele naturale de stimulare ale sistemelor proprii de apărare ale organismului,

împotriva bolilor.

Ambele metode menţionate mai sus nu sunt refuzate de medicina ştiinţifică, alopată; ele sunt

acceptate de medicina tradiţională şi încadrate în rândul metodelor de tratament ale medicinii

complementare. Ba mai mult, prin cercetările ştiinţifice de laborator, s-a putut desluşi mecanismul

biochimic de acţiune, din aproape în aproape, al acestor remedii. Astfel, s-au descoperit substanţele

active din cadrul remediilor naturale, ce stau la baza succesului terapeutic şi mecanismul biochimic

complicat pe care, desigur utilizatorii iniţiali nu aveau de unde să-l ştie. Pornind de la aceste

descoperiri, principiile active din remediile naturale au fost extrase prin metode industriale, au fost

apoi exploatate ştiinţific, fabricându-se, pornind de la ele, noi medicamente cu mare eficacitate în

practica actuală a medicinii preventive sau curative.

În ceea ce ne priveşte, după cum am mai spus, nu avem de gând să desfiinţăm ceea ce este

verificat şi binefăcător. Dorinţa noastră, sinceră, este de a convinge pe cei în cauză a se implica cu

forţele lor, altfel aflate într-o stare mai inertă, în combaterea propriilor afecţiuni, aşa cum o să le

dovedim că este posibil, eficient şi foarte puţin costisitor, faţă de celelalte metode. Angajarea forţelor

proprii, care stau într-o stare inertă şi sunt, de cele mai multe ori, insuficient antrenate în combaterea

oricărei suferinţe, cu oarecare ştiinţă pot fi de un real folos în tratarea şi apoi recuperarea proprie,

indiferent de ce afecţiune suferim.

Pentru a fi şi mai exacţi, legat de argumentaţia privitoare la implicrea celor aflaţi în stare de

boală la recuperarea lor proprie, încercăm ca în câteva pagini să mai argumentăm odată în plus

această posubilitate prin ceea ce urmează:

Autoeducaţia sănătăţii

Noţiune compusă din două cuvinte: auto şi educaţie, prin care se înţelege faptul că a doua

parte a cuvântului compus – subiectul - se îndeplineşte prin mijloace proprii.

La modul general, prin educaţie se înţelege o influenţare sistematică şi conştientă a dezvoltării

intelectuale, morale sau fizice a indivizilor. Procesul educativ începe cu formarea acestora încă din

perioada de copilărie (acasă şi în şcoală, printr-un program social deliberat) continuând mai apoi în

societate, până ce individul reţine prin percepţie şi discernământ, şi mai ales se exprimă, conform cu

informaţiile primite. Pentru copii, procesul educaţional depinde de mediul familial, religios şi

instructiv şcolar în care se dezvoltă. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre adulţi, care prin mediul

social în care trăiesc, sunt supuşi unor influenţe contagioase (rele sau bune) hotărâtoare. Exprimarea

personalităţii complexe a indivizilor este concordantă cu informaţiile educaţionale receptate şi, mai

ales, însuşite de către aceştia. În unele situaţii şi nu rareori, când indivizii fac fapte reprobabile,

neconforme cu legile societăţii, aceasta le dă o şansă, de data aceasta prin constrângere şi în stare

privativă de libertate, de a fi reeducaţi concordant cu lacunele lor educative, demonstrate prin fapte

reprobabile.

În afara metodelor educaţionale sau reeducaţionale arătate mai sus, indivizii se pot instrui prin

forţe proprii, în mod conştient, atât în ceea ce priveşte fizicul, cât şi psihicul lor. Instrucţia se poate

face într-o anumită direcţie, animaţi fiind de motive speciale, de apartanenţa la o credinţă, de

convingeri proprii etc. Aceasta este, de fapt, autoeducaţia, ea se poate efectua numai după o prealabilă

informare şi însuşire a metodelor de instruire.

Autoeducaţia se referă, astfel, la creşterea capacităţilor de exprimare fizice sau psihice ale

indivizilor. Ea se obţine prin efectuarea de mişcări, alergări, ridicare de greutăţi etc., toate progresiv

ca intensitate şi lungime în timp (antrenament) pentru educaţia fizică şi prin concentraţie mentală

spre o anumită stare sau dorinţă (autotraining), pentru educaţia psihică. Practica autoeducaţiei este

veche, ea s-a efectuat în cadrul instruirilor militare şi a unor rituri religioase de iniţiere, încă din

antichitate. Exerciţiile însuşite, se pot continua asistat sau individual, până la cele mai înaintate

vârste. Acum se poate vorbi, deci, la modul concret, de autoeducaţie. Rezultatele pozitive, certe,

obţinute, conving asupra faptului că exerciţiile fizice şi mentale controlate, efectuate cu regularitate,

pot fi benefice pentru sănătatea fizică şi intelectuală a indivizilor. Adulţii practică autoeducaţia fizică

şi mentală permanent şi când este vorba de menţinerea unor abilităţi necesare pentru practicarea unei

profesiuni, spre exemplu cea a artiştilor, a militarilor, sportivilor de mare performanţă, mai ales, a

profesioniştilor, spionilor, poliţiştilor etc. Dar autoeducaţia, în special cea mentală, este bine a fi

practicată de către cei ce lucrează într-un domeniu de activitate care necesită o concentrare anume în

practica lor profesională.

În lumea contemporană, tehnicile de educaţie fizică în practica lor sunt bine cunoscute,

antrenamentele se efectuează sub o înţelgere ştiinţifică şi vizează ajungerea la performanţele

maximale posibile speciei umane, consemnabile ca recorduri în materie şi profil sportiv. În ceea ce

priveşte educaţia psihismului uman, se stie şi se practică, încă din antichitate, în cadrul iniţierilor

rituale a diferitelor religii, concentrarea pe o idee dată, din care să rezulte în final un crez stabil şi de

continuat comportamental, individual sau în grup. Învăţarea dogmatică şi laică a conceptelor de

înţelegere sau comportament în societate, au avut la bază, tot repetarea noţiunilor impuse, pentru

fixare în exprimarea individuală sau de grup a oamenilor. Abia, odată cu progresele fiziologiei din

scolul a XX-lea, s-a desluşit mecanismul intim prin care se obţin rezultate crescute atât în domeniu

fizic, cât şi mental. Este vorba, la modul rezumativ, de hipertrofierea musculară cu creşterea

performanţelor de exprimare biomecanică, ca adaptarea la eforturile fizice progresive impuse şi de

reţinerea informaţiilor preluate prin organele senzoriale corporale, externe sau interne, în subcortex,

cu răspuns de reflex condiţionat în exprimare gestuală sau comportamentală, atunci când este vorba

de educaţia mentală. Amândouă aspectele, în lumina cunoştinţelor actuale, au o motivaţie ştiinţifică,

explicată prin supravegherea şi controlul analizorului central aflat în scoarţa cerebrală, asupra

receptării de informaţii externe sau interne, dar mai ales, asupra răspunsului raţional la acestea. Ce

este important pentru prelegerea noastră, este faptul că în ceea ce priveşte trainingul autogen,

informaţiile pentru reţinere în subcortex provin nu din exterior, prin organele senzoriale, ci direct din

analizorul scoarţei, din care, prin conştientizare, se comandă însuşirea unui anumit răspuns la

informaţiile anume, venite prin structurile senzoriale din exterior. Ca exemplu simplu, îl constitue

afişarea stării de calm sau impasibilitate a spionilor sau a politicienilor, atunci când sunt confruntaţi

cu informaţii alarmiste, la care, în mod obişnuit, se poate răspunde necontrolat. Calmul afişat în

aceste situaţii este dobândit, spre exemplu, cu ajotorul exerciţiile anterioare, prin repetarea mentală în

condiţii de relaxare a unor formule memotehnice, care fixându-se în subcortex, atunci când subiectul

este confruntat cu situaţia de fapt, va acţiona după cum a fost instruit că îi este favorabil interesului

său. Acelaşi principiu stă şi la baza psihoterapiei, atunci când este vorba că anumiţi suferinzi pot să-şi

învingă mai uşor boala, dacă mai întâi, îşi înving labilitatea şi apatia în faţa greutăţilor. În sens

stimulativ, credinţa prin rugăciune, ne întăreşte rezistenţa generală pentru a trece peste dificultăţi de

neimaginat.

Educaţia din perioada de creştere a copiilor, precum şi autoeducaţia adulţilor au un rol social

indubitabil, întrucât datorită sănătăţii fizice obţinute şi menţinute, societatea este mai aptă de a

produce bunuri şi, în plus, nu generează cheltuieli pentru tratarea bolilor, ca urmare a stării de

sănătate precare a membrilor săi. Fiecare societate care se respectă, concepe programe de menţinere a

stării de sănătate generală a membrilor ei, pe care le realizează prin programele şcolare, apoi la

nivelul posibilităţilor tehnice oferite de mass media, pentru a-şi continua educaţia fizică, deci, pentru

a se autoeduca din acest punct de vedere.

O latură şi mai importantă a autoeducaţiei o reprezintă influenţarea sistematică şi conştientă a

dezvoltării intelectuale şi morale, de care depinde comportamentul individual al oamenilor, atât faţă

de ei înşişi, cât şi faţă de semenii lor. Şi aceasta depinde de o prealabilă informare asupra

mecanismelor de realizare a performanţei dorite, în concordanţă cu tehnicile şi metodele al căror

suport ştiinţific a fost verificat.

Din cele mai vechi timpuri, se cunosc exemple de performanţă în ceea ce priveşte influenţarea

şi stăpânirea psihicului, transformate, ulterior, în modele de conduită. Este destul să-i amintim doar

pe Confucius în China (sec. V î.d.H) şi pe contemporanul acestuia, Budha, în India. Prin exemplul

personal de autoeducaţie şi comportament, aceştia au generat curente de conduită, preluate de către

contemporani şi aplicate, ulterior, de către urmaşi, până în zilele noastre. Creştinismul a dat, până în

prezent, nenumărate exemple de discipoli ai învăţăturii lui Isus Hristos, care prin sacrificiul şi

convingerea pornită din adâncurile credinţei, printr-o autoeducaţie sistematică, au propovăduit

această învăţătură, în mod lămuritor, unei populaţii din ce în ce mai numeroase, de pe întreaga

suprafaţă a pământului.

Autoeducaţia aplicată în sens de performanţă intelectuală se realizează prin influenţarea

sistematică şi conştientă, de data aceasta, a funcţiilor psihice menite a conferi tărie morală,

angajament de implicare într-o acţiune, susţinută de cultivarea unui crez, ce depăşeşte obişnuitul

profesional, ajngându-se la realizări ştiinţifice sau artistice cu mult ieşite din comun.

Autoeducaţia intelectuală este realizabilă atât la performanţe de vârf, cât şi pentru viaţa de zi

cu zi, numai în condiţiile garantate de o autoeducaţie fizică adecvată, factorul determinant

constituindu-l pregătirea psihicului, capabil a-şi însuşi o voinţă pozitivă fermă, care trecută prin filtrul

conştiinţei de sine, considerată ca trăsătură fundamentală a personalităţii umane, asigură, în mod cert,

realizarea ţelului propus.

La modul general, autoeducaţia este considerată ca o modalitate sigură de dezvoltare a

capacităţilor individuale de voinţă, pentru orice individ. Se urmăreşte ca individul să crească până la

nivelul său maximal de exprimare, concordant cu vârsta şi sexul său, atât fizic, cât şi mental. Din

studiile populaţionale s-a ajuns la cunoaşterea valorilor medii de exprimare fizică şi mentală,

caracteristice unei zone geografice, în care condiţiile socio-economice sunt identice. Autoeducaţia

priveste atât persoanele ale căror parametri se află temporar sub nivelul mediu cunoscut statistic, dar

şi pe cei care se încadrează în parametri medii şi vor să se autodepăşească.

Progresul cunoştinţelor medicale privind tratarea suferinţelor organice şi psihice a fost legat,

la început, de practici ce aveau la bază observaţia. Omul, fiinţă inteligentă, a selectat empiric

metodele, cât de cât eficiente, în alinarea suferinţelor. Eficienţa practicilor odată dovedită, a convins

asupra utilităţii folosirii lor, intrând în uzul curent. mai întâi al celor în cauză, fiind mai apoi preluate

de cei instruiţi a se ocupa profesional cu tratarea bolilor. Rezultatele au fost explicate, mai întâi prin

influeţa supranaturalului şi, mai apoi, ştiinţific, în lumina cunoştinţelor epocii respective. O altă etapă

a constituit-o experimentarea controlată a metodelor practicate, pentru a explica şi confirma ştiinţific

un mecanism de acţiune bănuit. Într-o perioadă şi mai apropiată de contemporaneitate, se produce o

extindere a practicilor terapeutice, în sensul implicării şi a altor discipline în tratamentul bolior

organice ale pacientului, psihologia fiind o disciplină, care în zilele noastre a luat un mare avânt, cu

rezultate foarte bune în alinarea suferinţei.

Ca şi o concluzie a celor prezentate mai sus, susţinem cu convingere faptul că autoeducaţia în

orice domeniu, fizic şi/sau mental, poate fi aplicată de către oricine doreşte a fi mai performant în

opţiunile conştiente de exprimare personală. Condiţia este ca autoeducaţia să fie efectuată, la început,

sub supravegherea profesionistului în domeniu, al celui instruit în studiul psihicului uman, al

psihologului. După exerciţii sub supraveghere, desigur că cel în cauză devine un iniţiat, care îşi poate

prelua şi continua autoeducaţia pe cont propriu.

Pentru simplificare vom prezenta bolile, într-o cronologie legată de răspândirea şi gravitatea

lor, insistând, mai mult, pe prevenirea lor prin renunţarea la factorii etiologici declanşanţi sau

favorizanţi, la întărirea generală a rezistenţei biologice a organismului subiectului în cauză şi pe

recuperare, atunci când este cazul, folosindu-se metodele simple, cunoscute, aflate la îndemâna

oricui, dar nu înainte de a explica clar, mecanismul biologic de acţiune al metodei propuse.

Capitolul 9

BOLILE CARDIO-VASCULARE

Bolile aparatului cardio-vascular constituie prima cauză de deces a cetăţenilor din România.

Ele au avut următoarea evoluţie începând cu anul 1970, când s-au înregistrat 458 de decese la

100.000 locuitori, ajungând la 588 în 1980, la 627 în 1990 şi 738 în anul 1999. Orice statistică

consultăm, observăm că acest număr este în continuă creştere. Este important, că, la data prezentă

(iunie-iulie 2011), România este pe locul trei în lume, în ceea ce priveşte mortalitatea prin boli

cardio-vasculare. Doi din trei adulţi români, sunt afectaţi de boli cardio-vasculare. Cheltuielile de

asigurări sociale privind combaterea acestor afecţiuni, privează serios visteria societăţilor de asigurări

sociale şi, nu în ultimă instanţă, a statului român. La o distanţă mare, se află pe locul 2 cancerele, din

cauza cărora în anul 1998 au decedat 174 de cazuri la 100.000 locuitori, urmează bolile respiratorii

cu 171 de cazuri, traumatismele cu 172 cazuri, bolile digestive cu 171 de cazuri etc.

Această mortalitate crescută se constată în mai toate ţările civilizate din lume. În ultimele

decenii, după cum aţi văzut mai sus, la noi în ţară, această categorie de îmbolnăviri este mereu în

creştere. De cele mai multe ori, accidentele vasculare cerebrale sau cardiace, îi prind pe inşi în plină

vârstă de activitate, reducându-le serios media de viaţă, faţă de media generală de viaţă a restului

populaţiei. Recuperarea parţială sau totală, pentru bolnavii ce scapă cu viaţă din aceste afecţiuni,

presupune o incapacitate temporară de muncă, care se situează pe locul 5 în rândul tuturor

afecţiunilor, totalizând un procent de 8% din toată incapacitatea generală de muncă. La aceasta, mai

trebuie să adăugăm, că o bună parte din cei afectaţi rămân cu capacitatea de muncă, parţial sau total

pierdută pentru tot restul vieţii, iar calitatea vieţii este, de asemenea, afectată.

Aşadar, bolile cardio-vasculare constituie, pentru cei afectaţi, o foarte serioasă problemă de

sănătate individuală, iar, pentru întreaga societate, o foarte serioasă problemă de sănătate publică,

fiind totodată o serioasă problemă de asistenţă socială.

Din motivele arătate mai sus, ne considerăm obligaţi a-i pune în temă pe cititori asupra

faptului că bolile cardio-vasculare nu constituie, prin natura cauzelor lor nişte fatalităţi, ci modul

nostru de viaţă favorizează apariţia lor, deci prin schimbarea conştientă a modului de viaţă riscant, se

pot modifica şi perspectivele fatale ale acestor afecţiuni grave.

Bolile cardio-vasculare se pot împărţi, după natura cauzelor care le produc, în trei grupe:

- boli infecţioase localizate pe orice segment al inimii sau a vaselor centrale şi periferice.

Aceste boli le găsim ca asociate sau ca şi complicaţii, în alte afecţiuni infecţioase generale sau locale,

spre exemplu gripa, scarlatina, febra tifoidă etc., când agentul etiologic viral sau microbian poate

prinde şi inima, producând temutele miocardite, pericardite sau endocarditele specifice microbului

respectiv. De asemenea, în cadrul unor infecţii locale, pot fi prinse venele sau arterele de vecinătate,

realizându-se arteritele sau flebitele. În bolile enumerate până acum, cel în cauză trebuie să ştie, că e

bine şi în favoarea lui, să se adreseze medicului specialist pentru tratamentul adecvat al bolii de bază,

eliminându-se astfel perspectiva extinderii afecţiunii şi a apariţiei unor complicaţii la nivelul

aparatului cardio-vascular. În timpul tratamentului la care este supus este foarte bine să nu-şi piardă

încrederea şi să se alimenteze, în permanenţă, cu un optimism cultivat, de trecere peste momentul în

care se află. Această categorie de afecţiuni nu sunt prea frecvente şi nu ele constituie sursa de

afecţiuni pretabile la o grijă specială a celui în cauză pentru a învăţa şi a aplica metodele noastre de

recuperare.

- Boli cardio-vasculare sechelare, de fapt o consecinţă a unor afecţiuni infecţioase sau

inflamatorii suferite în prima perioadă a vieţii, când unele din valvele aşezate între încăperile inimii,

cu rol de a direcţiona sângele pe timpul contracţiei inimii într-o anumită direcţie, suferă nişte

modificări care ori îngreunează trecerea sângelui (stenozele), ori permit refluxul sângelui

(insuficienţele), fapt ce obligă inima la o activitate suplimentară, cu consecinţă de mărire a ei şi, în

final, de neputinţă a mai face faţă la această activitate de pompă centrală aspiro-respingătoare ce

lucrează, tot timpul, la un randament redus, sau chiar în gol. Aceste afecţiuni, în trecut, erau foarte

frecvente, odată cu progresul în încercarea de a eradica afecţiunile infecţioase din copilărie sau măcar

tratarea corectă şi la timp a lor, frecvenţa acestor afecţiuni este în scădere. Metodele chirurgicale

plastice de tratament actual al acestor deformări, rezolvă, în cea mai mare parte, favorabil

perspectivele de viaţă a celor în cauză. Ce este bine de ştiut şi respectat de către părinţii sau ocrotitorii

celor suferinzi este faptul de a fi convinşi că supunerea la tratamentul radical, respectiv cel

chirurgical, să fie efectuată la timp, nu după apariţia altor complicaţii, cât şi a decompensărilor

funcţionale de insuficienţă miocardică.

- Cea mai importantă categorie de afecţiuni cardio-vasculare pretabilă, din punctul nostru de

vedere, la o recuperare o constituie afecţiunile inimii şi ale vaselor a căror cauze de apariţie o datorăm

unor factori etiologici găsiţi în modul nostru defectuos de viaţă. Acest mod defectuos de viaţă duce la

o degradare generală, progresivă, a întregului aparat cardio-vascular, în sensul obstruării lumenului

patului vascular, pierderii elasticităţii adaptabilităţii la diferite volume circulante a pereţilor arteriali

sau venoşi, cât şi la o degradare calitativă a puterii contractile a fibrei musculare miocardice,

suferindă, în primul rând, ea însăşi, din cauza debitului sanguin irigator insuficient. Consecinţele

acestor situaţii sunt de-a dreptul nefaste, întrucât aportul sanguin în teritoriile active fiind insuficient,

activitatea biologică în orice aparat sau sistem scade pe de o parte, iar, pe de altă parte, aparatul

cardio-vascular este obligat la o suprasolicitare permanentă, pentru a face faţă datoriilor de

insuficienţă irigatorie a teritoriilor. În aceste situaţii, desigur, suferă atât teritoriul, cât şi aparatul

destinat a asigura o bună irigare a acestui teritoriu, deci inima.

Modul de viaţă defectuos prin care se ajunge la aceste afecţiuni, cunoscute de toată lumea sub

numele de boli vasculare arteriale de tip degenerativ, respectiv arteriosclerotic, este legat de

supraîncărcarea patului vascular cu aport alimentar suplimentar necesităţilor existenţiale, cât şi cu

substanţe neesenţiale pentru activitatea biologică a organismului, pe de o parte, iar, pe de altă parte,

supunerea prin stres emoţional la anumite spasme a acestui pat vascular cu consecinţe, de asemenea,

de îngustare, la început temporară şi mai apoi permanentă, a lumenului vascular. Mai precis, credem

că toată lumea ştie, că alimentaţia foarte bogată în grăsimi animale duce la depunerea pe pereţii

vasculari a colesterolului - un produs rezidual al metabolizării acestor grăsimi şi care depunere are ca

efect îngustarea lumenului vascular şi, în acelaşi timp, pierderea elasticităţii peretelui vascular.

Nicotinismul cronic, uşurează depunerea acestui colesterol, iar stările emoţionale, cunoscute de noi

sub denumirea de stres, creează spasme frecvente pe aceşti pereţi arteriali, cu consecinţe de diminuare

a debitului sanguin. În această situaţie inima, pentru a face faţă necesităţii de a pompa mai mult sânge

prin lumenul vascular diminuat, îşi creşte activitatea, creând o tensiune mai mare pe acest pat

vascular şi boala hipertensivă este ca şi făcută.

Spasmele vasculare emoţionale de stres, realizate în teritoriul inimii sau a creierului, cât şi

chiar, în teritoriul arterial periferic, realizează microtraumatisme pe stratul intim al peretelui arterial

ce duc la formarea de micro cheaguri cunoscute în termeni medicali ca microtromboze vasculare care,

de asemenea, îngustează lumenul vascular, uneori chiar obstruându-l complet, cu degenerarea

întregului ţesut din zona destinată a fi irigată de vasul respectiv. Această situaţie este cunoscută

medical sub numele de infarctizare şi constituie, prin ce am amintit la începutul acestui capitol, cauza

numărul unu de îmbolnăviri în cadrul bolilor cardio-vasculare şi cauza numărul unu de deces, per

ansamblul tuturor bolilor în România.

Cunoscând doar atât din mecanismul intim foarte complex al etiologiei bolilor cardiovasculare

de tip ischemic, cititorul poate trage singur concluzia că prevenirea acestor afecţiuni foarte grave şi

costisitoare este legată de renunţarea la un mod de viaţă greşit (supraalimentaţie, stres, uzul de toxice,

în special fumat etc.) care a intrat în obiceiurile de viaţă cotidiană iraţională ale majorităţii lumii

contemporane.

Desigur, la data prezentă, în toată lumea, inclusiv în ţara noastră, se practică o serie de metode

terapeutice care, în esenţă, au ca scop combaterea depunerii de colesterol pe pereţii vaselor, prin

medicamente ce urmăresc eliminarea acestuia din organism sau, pur şi simplu, urmăresc

dezintegrarea chimică a colesterolului, înainte de depunerea lui pe pereţii vasculari. Pe de altă parte,

se combate hipertensiunea arterială prin medicaţie vasodilatatoare, se combate stresul prin medicaţie

de calmare, de inducere a nepăsării în faţa provocărilor de stres, de inducere a unui somn mai bun

etc. Toate aceste metode, desigur, rezolvă, până la un anumit moment, situaţia de suferinţă cardio-

vasculară a celui în cauză, mai cu seamă, când sunt respectate şi recomandările unui regim de viaţă

igieno-dietetic corespunzător. Necazul este, că bolnavii în cauză respectă, numai parţial sau de loc,

recomandările privind regimul de viaţă, aşa încât această categorie de boli în loc să scadă, creşte în

continuare, cu toate consecinţele negative asupra sănătăţii indivizilor

Pe lângă metodele medicamentoase de combatere ale afecţiunilor cardiovasculare, în ultimele

decenii ale veacului XX s-a dezvoltat şi o foarte temerară practică de chirurgie cardio-vasculară, prin

care s-a reuşit a se înlocui porţiuni de vase obstruate din teritoriul cardiac cu vase sănătoase (arteriale

sau venoase) ale propriului pacient, tehnică cunoscută sub numele de bypass, refăcându-se, prin

aceste intervenţii, irigaţia sanguină în teritoriul ischemizat. Tot prin intervenţii chirurgicale pe cord

deschis, s-a reuşit a se înlocui valvule defectuoase cu valvule sintetice, acceptate de primitor sau, pur

şi simplu, prin aceste metode chirurgicale de mare spectaculozitate se înlocuieşte toată inima cu o

alta, a unui donator, ce este sortit decesului prin alte afecţiuni sau accidente ce-i curmă în mod sigur

viaţa. După cum este binecunoscut, primul transplant de cord a fost realizat în anul 1967, de către

doctorul Cristian Barnard. Aceste transplanturi sunt efectuate numai pe anumite categorii de primitori

şi donatori, compatibili la un tratament de nerespingere a organului primit şi sub o anumită

terapeutică de nerespingere ulterioară, foarte susţinută.

Culmea progresului tehnic realizat prin metode chirurgicale este legat de implantarea unei

inimi artificiale, realizată de doctorul William De Vries în anul 1987. Aspectul tehnic deosebit, nu a

fost urmat de rezultatele aşteptate, întrucât pe un aparat cardiac artificial au apărut noi probleme

biologice, ca cele legate de formarea de cheaguri de sânge în camerele inimii, care intrau în torentul

sanguin producând tromboze la distanţă, motiv pentru care bolnavul trebuie să fie conectat la o

pompă exterioară, aşa încât, metoda nu a mai fost încurajată, mai ales de societăţile de asigurare,

obligate a suporta costul acestei intervenţii excesiv de scump.

O metodă semi-chirurgicală practicată şi de non-chirurgi, care a readus în tabăra cardiologilor

o parte din prestigiul ştirbit în faţa chirurgilor, este practica angioplastiei introdusă de Dr. Andreas

Gruentzing, în anul 1977, practică ce constă din introducerea cu ajutorul unei sonde a unui balon

minuscul în artera obstruată. În punctul obliterat, balonul este umflat, striveşte trombusul şi face,

astfel, loc pentru circulaţia sângelui. Pentru că este mai puţin traumatizantă, angioplastia, în

comparaţie cu operaţia bypass, are avantaje importante. În numai cinci ani, numărul angioplastiilor a

început să crească vertiginos, cardiologi din lumea întreagă au început să se folosească de această

metodă - mai întâi pentru a înlătura blocaje arteriale izolate, apoi pe tot mai multe artere importante,

care erau şi ele blocate. Pentru moment şi pentru a rezolva unele situaţii de fapt, această metodă este

salvatoare, ea este practicată în toată lumea, fără însă a se verifica eficienţa sa în timp.

Progresele de tratament în grupa de afecţiuni care oferă cel mai mare grad de mortalitate la

data prezentă în lume este evident şi va continua, cu siguranţă, a progresa. Organisme naţionale şi

internaţionale de combatere a acestor afecţiuni, alocă anual sume foarte mari, în cercetările ştiinţifice

care au ca scop descoperirea de noi metode în combaterea acestor afecţiuni. Există concepute, la data

prezentă, programe ale organismelor internaţionale de etichetare a grupelor populaţionale cu risc la

aceste afecţiuni, programe prin care se recomandă căile de supraveghere şi combatere, în lumina

cunoştinţelor actuale, a acestor afecţiuni cardio-vasculare.

Cu toate strădaniile angajate de comunitatea internaţională, în majoritatea ţărilor din lume,

bolile cardiovasculare sunt în creştere şi fac, din ce în ce mai multe victime, în rândul celor afectaţi de

aceste afecţiuni.

O metodă ce se pare că este apreciată pe o scară din ce în ce mai largă, în toată lumea, este

metoda cardiologului nord american, a Dr.-lui med. DEAN ORNISCH, care, după studii serioase pe

durata a 14 ani, a ajuns la concluzia că, numai eliminarea completă a factorilor etiologici ce produc

aceste afecţiuni, are şanse de a vindeca, prin reversibilitate reală, obstruările mecanice din interiorul

patului vascular arterial, realizându-se în acest fel redeschiderea circulaţiei pe teritoriul obstruat.

Toate experienţele sale, cât şi rezultatele realizate, verificate de clinici foarte serioase cardiologice

nord americane, au fost destăinuite de către Dean Ornish în cartea "REVOLUŢIE în TERAPEUTICA

BOLILOR de INIMA" tradusă şi în ţara noastră de către Marlene Moisescu sub auspiciile Fundaţiei

Creştine Casa Domnului la Editura "Angeli" Bucureşti 1996.

Întrucât, dintre toate metodele de recuperare în bolile cardio-vasculare citate, această metodă a

doctorului Dean Ornish este găsită de autori ca cea mai eficientă, ea a şi fost adoptată de unul din

autori, cu succes, în recuperarea sa proprie, autorii o recomandă cu căldură celor interesaţi şi pentru

iniţiere, au extras din cartea sus citată, ceea ce este esenţial a înţelege cititorul nostru pentru a fi

convins ca, la nevoie, să adopte şi să urmeze sfaturile date.

Doctorul Dean Ornish a pornit, în cercetările sale privind găsirea unor metode mai eficiente de

a trata bolile cardio-vasculare, de la constatarea că metodele actuale de tratament atât medicale, cât şi

chirurgicale sunt foarte costisitoare şi nu suficient de eficiente. El a observat că toate metodele

medicale sau chirurgicale, foarte costisitoare şi câteodată foarte riscante, nu ating, nici pe departe,

rădăcina problemei. Noi continuăm să ne stresăm şi să ne îmbolnăvim. În sprijinul afirmaţiilor sale

doctorul Dean Ornish apelează la studiile şi constatările unor foarte prestigioase instituţii medicale ale

căror concluzii le publică în sus amintita carte şi pe care noi le redăm după cum urmează:

Concluziile privind eficacitatea tratamentului medicamentos hipocolesterolemiant sunt redate

după două studii foarte serioase realizate de "Lipid Reasearch Clinic" şi studiul asupra inimii de la

Helsinki. În ambele studii s-a urmărit acelaşi lucru şi anume, eficacitatea tratamentului medicamentos

anticolesterolemiant după tehnici asemănătoare. În primul studiu s-a ales un grup mare de bărbaţi de

vârste apropiate, cu condiţii de viaţă asemănătoare, care prezentau valori de colesterol în sânge de

peste 290mg/dl. Nici un subiect nu prezenta vreun simptom clinic de suferinţă cardiacă, ei au fost

împărţiţi în două grupe. La 1.906 li s-a administrat, timp de 7 ani, sub control de laborator, medicaţie

anticolesterolemiantă, iar celuilalt grup, de 1.900 subiecţi, li s-a administrat placebo (fără nici o

acţiune, dar subiecţii nu ştiau că nu primesc anticolesterolemiant). În timpul celor 7 ani de studiu, 155

de subiecţi din prima grupă au suferit infarcte miocardice (8,1%), iar în cea de-a doua grupă 187 de

subiecţi (9,8%) au făcut infarct miocardic.

În studiul realizat la Helsinki, pe aceleaşi principii, dar pe durata a cinci ani, rezultatele au fost

asemănătoare: din 2.051 de bărbaţi care au luat medicaţie anticolesterolemiantă, 56 au suferit în acest

timp de infarct (2,7%), în timp ce, dintre cei 2.030 de subiecţi care au luat medicaţie de formă -

placebo, un număr de 84 (4,1%) au făcut infarcte.

<<Nici experimentul de la "Lipid Reasearch Clinic", nici studiul asupra inimii de la Helsinki,

nu au arătat o scădere generală a ratelor de mortalitate>>. Cu alte cuvinte: administrarea de

medicamente cu efect hipocolesterolemiant nu i-a ajutat, pe majoritatea participanţilor la studiu, să

trăiască mai mult.

Majoritatea clinicienilor consideră că abordarea numai a unuia dintre factorii de risc în

apariţia sclerozei vasculare nu este suficientă a influenţa semnificativ prevenirea sau tratarea

complicaţiilor de temut ale acestei boli, deci a accidentelor vasculare coronariene sau cerebrale.

Dean Ornish mai aduce în sprijinul prezumpţiei sale şi rezultatele neconvingătoare în tratarea

medicamentoasă a hipertensiunii arteriale, exemplificând prin raportul Institutului "National Heart,

Lung and Blood", care a fost publicat în "Hypertension", o broşură a organizaţiei "American Heart

Association". Acesta a examinat prescripţiile şi rezultatele de bază a 17 experimente clinice,

controlate, făcute pe un număr foarte mare de persoane, care au avut ca temă efectele tratamentului

hipertensiunii arteriale asupra bolilor cardio-vasculare. Din aceste 17 studii, 9 au analizat grupe de

populaţie cu o hipertensiune mai puţin gravă. Rezultatele au fost surprinzătoare.

La cei 43.000 de pacienţi cu o hipertensiune moderată, a căror evoluţie patologică a fost

urmărită într-o perioadă de timp medie de 5 ani, scăderea presiunii arteriale datorită medicamentelor

nu a dus la o reducere semnificativă a cazurilor mortale, cauzate de boli de inimă coronariene. În

aproximativ, jumătate din studii, în grupele martor, care nu au fost tratate medicamentos, au existat

mai puţine infarcte miocardice non mortale şi mai puţine infarcte miocardice cu sfârşit letal, decât în

grupurile care fuseseră tratate cu medicamente.

Care să fie cauza? Până la acea dată se credea că diureticele sunt foarte bune în tratamentul

hipertensiunii arteriale. Din păcate, diureticele măresc valorile glicemiei şi ale colesterolului din

sânge. În afară de aceasta, reduc conţinutul de potasiu şi magneziu din sânge şi, astfel, se creşte riscul

morţii bruşte a inimii.

Într-un alt experiment pe scară largă la Helsinki, au fost comparaţi 612 oameni care fuseseră

trataţi intensiv cu medicamente hipotensoare şi hipocolesterolemiante, cu 610 oameni, dintr-un grup

martor, cărora li se aplicase tratament medical convenţional, cu mai puţine medicamente. Deşi, la

grupul tratat intensiv, cu medicamente, se putea demonstra o reducere generală de 35% a factorilor de

risc (în primul rând hipertensiunea arterială şi valorile colesterolului crescute), participanţii au ajuns

după 5 ani, să aibă de două ori mai multe boli de inimă, în comparaţie cu grupul martor, care primise

mai puţine medicamente hipotensoare şi hipocolesterolemiante.

Pe lângă toate aceste constatări, mai trebuie să avem în vedere şi costul foarte scump al

medicamentelor, care în U.S.A. este evaluat între 2000 - 3000 de dolari pe an, atunci când este vorba

numai de medicaţia anticolesterolemiantă.

Făcând abstracţie de cheltuieli, aceste medicamente au efecte secundare. Din efectele

secundare de scurtă durată, fac parte vătămări ale creierului şi, poate, tulburări ale cristalinului

(cataractă). Alte medicamente hipocolesterolemiante pot provoca greaţă, probleme de digestie, dureri

abdominale, edeme şi chiar impotenţă.

Până acum, nimeni nu poate să prevadă efectele de lungă durată care ar putea apărea, dacă

milioane de oameni ar urma să ia, tot restul vieţii, medicamente hipocolesterolemiante. Cert este, că

unele din ele, care se comercializează fără reţetă medicală, pot avea efecte secundare necontrolate,

utilizate pe o perioadă îndelungată de timp. Acest medicament este, de fapt, o vitamină, cu acţiune

anticolesterolemiantă, dar care, luat în cantităţi mari, necontrolate, are efect de drog, cu consecinţe de

a produce leziuni ale ficatului, de a favoriza apariţia gutei, a reacţiilor alergice exprimate prin greaţă,

prurit tegumentar etc.

Medicamentele antianginoase pe bază de nitroglicerină dau, de cele mai multe ori, obişnuinţă,

neluarea lor, în continuare, duce, în numeroase cazuri, la spasme coronariene şi chiar la infarcte

miocardice acute.

Pe planul eficienţei metodelor chirurgicale, la începutul anilor 1980, au fost publicate trei

studii de control randomizat, care demonstrau că, pentru majoritatea pacienţilor bolnavi de inimă, cu

suferinţe moderate până la grave, operaţiile bypass au fost puţin folositoare, dacă le comparăm cu

terapeutica convenţională (adică medicamentoasă) medicală. Cu alte cuvinte, mulţi dintre pacienţii

care s-au supus unei operaţii bypass nu aveau nevoie de ea, cu adevărat. Un raport al doctorilor

Thomas Graboys şi Bernard Lown de la Harvard, care a fost publicat în Journal of the American

Medical Association, a ajuns la concluzia că, cel puţin un sfert, din toate operaţiile de bypass au fost

inutile.

În timpul unei operaţii de bypass se poate ajunge la o infecţie, un infarct miocardic sau la o

moarte bruscă, şi aproximativ o treime din pacienţii care se supun unei operaţii bypass suferă o

leziune neurologică, pasageră sau permanentă. Un procent de 50% din arterele "reparate" se astupă

din nou într-o perioadă de 5 ani, iar la alte 80% apar, în decursul a 7 ani, din nou stenoze. Acelaşi

lucru este valabil pentru operaţiile bypass ale arterelor cerebrale. Un studiu mai nou, a ajuns la

concluzia că atacurile de apoplexie apăreau mai frecvent la oamenii care se supuseseră unei operaţii

cerebrale bypass. Ambele forme de operaţii sunt foarte costisitoare şi extrem de brutale. Cu toate

acestea, anual se fac aşa de multe operaţii bypass în toată lumea, încât această metodă costisitoare,

riscantă şi, în ultimă instanţă, nu prea eficientă, a devenit un procedeu de rutină. Majoritatea

oamenilor nu-şi dau seama, destul de bine, cât de riscantă şi cât de traumatizantă este o asemenea

operaţie.

Procedeul mai puţin costisitor şi mai puţin traumatizant, faţă de operaţiile bypass în

dezobstruarea arterelor blocate, ne referim la angioplastia vasculară, efectuată cu ajutorul balonaşelor

introduse prin sondă, pe cale arterială până la nivelul porţiunii stenozate şi dezobstruarea acestor

porţiuni prin strivirea obstacolului datorită umflării balonaşului, rezolvă, de asemenea problema, doar

pentru moment. Studii serioase au arătat că, în permanenţă, apar alte probleme, începând cu riscurile

din timpul procedurii, când datorită umflării balonaşelor, arterele pot să plesnească şi bolnavul trebuie

să fie operat, de urgenţă, prin metoda bypass. O treime a arterelor coronariene lărgite prin

angioplastie, se înfundă din nou, într-o perioadă de timp de patru, până la şase luni. Leziunile

provocate pe învelişul pereţilor interiori ai arterelor prin metoda angioplastiei nu mai pot fi înlăturate,

aceste microcicatrici rămânând definitive, contribuind la consolidarea rigidităţii şi la pierderea

elasticităţii lumenului vascular la acest nivel.

Deşi angioplastia are scopul de a evita infarctele cardiace, ea devine, câteodată, chiar cauza

acestora. Pe un număr semnificativ de angioplastii efectuate, 4,5% din pacienţi au suferit un infarct

miocardic, iar la 8,8% dintre ei a fost necesară o operaţie urgentă de bypass.

Transplanturile de inimă şi inima artificială, realizează o culme a terapeuticii chirurgicale în

bolile de inimă coronariene. Toate aceste încercări tehnologice au valoarea lor, şi numai dacă pare

indicat, în special, în cazuri de criză, care pun viaţa pacientului în pericol. Ele sunt exorbitant de

scumpe şi creează, după reuşită, alt lanţ de probleme, începând cu fenomenul de respingere, aspectele

psihologice de a purta în piept o altă inimă, crearea de trombusuri în cazul inimii artificiale etc.

Toate aceste aspecte de reuşită, momentană, în terapeutica bolilor de inimă coronariană şi de

revenire la aceleaşi afecţiuni în timp variabil, cât şi costurile foarte mari sau riscurile existente, la

orice metodă practicată, l-au determinat pe doctorul Dean Ornish să propună o metodă simplă în

terapeutica acestor afecţiuni, care să fie bazată numai pe eliminarea factorilor etiologici cunoscuţi ca

şi contribuitori la apariţia acestor afecţiuni. El a pornit de la prezumpţia că lanţul cauzal în formarea

stenozelor arterelor coronariene fiind eliminat, nu poate produce alte probleme, ca şi în cazul

metodelor medicamentoase sau în procedeele chirurgicale practicate. Luând la rând, acest lanţ cauzal

bazat pe valorile colesterolului sanguin crescut, pe aportul excesiv de colesterol şi acizi graşi saturaţi

alimentari ingeraţi de subiecţi, pe hipertensiunea arterială existentă, de obicei, la aceste persoane, pe

uzul persoanelor în cauză de nicotină, cât şi supunerea prin modul de viaţă la un stres continuu,

doctorul Dean Ornish a conceput o metodă de schimbare completă a modului de viaţă al acestor

persoane, propunându-le să elimine aceste cauze din viaţa lor. Odată ce persoanele au acceptat acest

program, doctorul Dean Ornish le-a urmărit evoluţia, în timp, şi a ajuns la concluzii foarte

încurajatoare.

Programul elaborat de Dean Ornish se numeşte deschiderea inimii, iar pentru a putea fi

înţeles mai uşor, revenim rezumativ la motivele reale ce duc la îngustarea arterelor coronare,

respectiv la cardiopatia ischemică cu tot arsenalul ei de complicaţii şi urmări nefaste. O facem cu

gândul necesităţii de a aborda problema mai adânc, putând astfel, contura şi formele de tratament care

să fie eficace, mai puţin costisitoare şi care creează mai puţine probleme noi şi efecte secundare.

Depuneri arteriosclerotice se formează atunci, când este lezat învelişul interior al pereţilor

arterelor. Organismul încearcă a repara această leziune punând echivalentul fiziologic al bandei de

adeziv pe locul vătămat. Această bandă adezivă este formată din colesterol, colagen şi alte substanţe.

Dacă vătămarea peretelui interior al arterelor devine cronică, banda adezivă se acumulează şi

devine un strat gros; o bucată se lipeşte peste alta. În decursul timpului - în decenii - acest strat devine

tot mai gros, până formează un dop care blochează artera. Cauzele care favorizează aceste depuneri,

după cum le-am mai amintit, sunt: aportul excesiv de colesterol, tensiunea arterială ridicată, prin

acţiunea traumatizantă asupra pereţilor arteriali interiori, favorizate, la rândul lor, de aportul de

nicotină, ce ajută la precipitarea colesterolului şi, bineînţeles, stresul nervos producător de spasme

permanente cu efect, de asemenea, traumatizant al pereţilor interiori a-i vaselor.

Orice metodă unilaterală de acţiune asupra acestor factori, s-a văzut, după cum s-a arătat,

insuficientă în tratamentul bolilor de inimă practicat până în prezent. Aşa încât, programul doctorului

Dean Ornish cuprinde asocierea, simultană şi deliberată, de către pacienţi a metodelor sale, încadrate

într-un program unic de deschidere a inimii, care presupune schimbarea modului defectuos de viaţă,

de până atunci, cu unul ce obligă abandonarea tuturor acestor factori de risc. El este conceput după

cum urmează:

- Dietă alimentară obligatorie, prin care să se elimine ingerarea de acizi graşi saturaţi

producători de colesterol. După cum este cunoscut în economia organismului, colesterolul este o

substanţă care intră în compoziţia sa, el integrându-se în ciclul metabolic al unor hormoni, deci este

trebuincios corpului, motiv pentru care, el este fabricat, în ficat, în doza necesară organismului. Orice

aport de colesterol extern este suplimentar şi deranjant pentru colesterolul propriu, fabricat în corpul

omenesc, deranj ce se concretizează în depunerea mai uşoară a acestuia pe pereţii vasculari interni.

De aceea, în experimentul conceput de doctorul Dean Ornish, acesta a impus renunţarea completă la

sursa de colesterol extern, conţinut în grăsimi, în special de origine animală (cele de origine vegetală,

care şi ele au un procent minim de acizi graşi nesaturaţi sunt acceptate în doze mici), renunţarea la

proteine de origine animală, conţinătoare a unui procent de grăsimi între 20-40%, deci în mod practic

se trece la adoptarea unei diete de tip vegetarian. Laptele se admite în cantităţi de până la 400 grame

pe zi şi, acesta, degresat.

Adoptarea unei diete vegetariene nu trebuie să constituie pentru cel în cauză un sacrilegiu,

întrucât, din punct de vedere biologic, prin eliminarea proteinelor provenite din carne, organismul

este obligat a-şi fabrica singur proteinele de care are nevoie şi, el o poate face, foarte bine, având ca

sursă acizii esenţiali aflaţi în unele vegetale precum fasolea, mazărea, lintea, cât şi alte vegetale.

Unele animale ierbivore nu consumă, în existenţa lor, niciun fel de proteină animală şi, cu

toate acestea, sunt producătoare de carne de cea mai bună calitate.

În volumul II al cărţii sale "Revoluţie în terapeutica bolilor de inimă", doctorul Dean Ornish

prezintă numai reţete culinare, în număr de peste trei sute, în care combinaţia dintre alimentele de

natură vegetală este foarte diversă, foarte atrăgătoare ca gust, ca prezentare. Alimentele sunt nutritive

pe măsura necesităţilor calorice, vitaminice, cât şi sub aspectul garantării aportului de săruri minerale

şi a garantării prezenţei de aport structural nedigerabil, necesar unei bune digestii şi motilităţii

intestinale. Acest regim a fost conceput, sub toate aspectele, de dieteticieni profesionişti, care au

imprimat combinaţiilor o tentă ştiinţifică, de acoperire a tuturor necesităţilor de principii alimentare

de care are nevoie corpul omenesc, în situaţia de suprasaturare ajunsă prin regimul alimentar greşit

folosit anterior.

Prin cele de mai sus, noi am încercat să motivăm obligativitatea trecerii voite la un regim

alimentar vegetarian, regim care, în mod sigur, reduce valorile colesterolului în sânge la sub 140

mg/dl. Această valoare constantă, impusă pacienţilor, a dovedit în studiile doctorului Dean Ornish pe

pacienţii săi, că după ani de zile (cicluri de câte 4 ani), vasele coronariene cu o anumită obstruare

şi-au lărgit lumenul vascular, crescând debitul sanguin la acest nivel, permiţând inimii a susţine

un efort fizic mai mare. Acest lucru constatat şi verificat, în paralel, de prestigioase instituţii

medicale cardiologice americane, i-a întărit convingerea lui Dean Ornish, că valorile de colesterol

reduse în sângele circulant, duc la dizolvarea parţială a depunerilor de colesterol de pe pereţii

vasculari. Prin nici-o altă metodă, medicamentoasă sau chirurgicală, nu s-a obţinut, până în prezent, o

reversibilitate în obstrucţiile vasculare datorită depunerilor de colesterol.

Pacienţii supuşi dietei vegetariene în mod deliberat, s-au adaptat la această dietă şi nici nu mai

vor să audă de alt tip sau obicei alimentar, nu au suferit de nici-o altă influenţă secundară, au scăzut în

greutate şi privesc viaţa din alt punct de vedere, mult mai optimist şi cu speranţă în viitor.

Cititorii noştri, desigur, dacă vor dori a-şi însuşi dieta vegetariană recomandată de doctorul

Ornish, îşi pot procura cartea suscitată, pentru adoptarea acestui regim alimentar, odată cu explicaţii

mai amănunţite, dacă este cazul, asupra oportunităţii adoptării acestui program.

În paralel cu adoptarea dietei vegetariene, pacienţii supuşi programului sus arătat au renunţat

la fumat în mod deliberat, renunţare care a confirmat, odată în plus, acţiunea nefastă a nicotinei în

favorizarea depunerii de colesterol pe pereţii interni a-i vaselor sanguine. Deci, dieta alimentară

vegetariană nu a fost singura cauză a rezultatului pozitiv obţinut în dezobstruarea vaselor; în parte,

succesul se datoreşte şi faptului că pacienţii au renunţat la fumat. După cum vom vedea în

continuare, acest succes se datoreşte, în plus, şi acţiunii sinergice a încă a doi factori legaţi de

practicarea managementului de stres şi a adoptării programului de exerciţii fizice corporale,

programe pe care le vom prezenta în continuare.

Managementul de stres - noţiune adoptată şi intrată în practica medicală de ultimă oră, se

referă la cultivarea, conştientă, a unei conduite de subordonare a conştientului, în sensul cultivării

conştiente a unor stări afective pozitive, privind orice stare psihică pe care trebuie s-o confruntăm.

După cum am arătat, într-un capitol anterior, cel referitor la posibilitatea folosirii conştiente a

energiilor proprii, - conştientul poate promova o stare afectivă, pozitivă sau negativă, în funcţie de

ceea ce el induce subconştientului. În structura subconştientului - sediu anatomic aflat în subcortex -

se înmagazinează, toate incitaţiile externe şi interne, sosite pe structurile căilor nervoase şi pentru

care se răspunde cu acte reflexe adecvate, stabilite de-a lungul evoluţiei speciei. În acest subcortex -

sediu al subconştientului - se pot introduce informaţii, dar şi mai mult, modalităţi de comportament

sau de răspuns anticipativ. Mai precis, dacă vrea sau dacă este convins că este bine, orice om poate

să-şi cultive un anumit tip de reacţie la o anumită situaţie, pe care să o introducă în subconştient, cu

scopul declarat că atunci când este pus în faţa unei situaţii pe care el o anticipează ca posibilă, să

răspundă conform tiparului pe care l-a cultivat mental anterior.

Translatând această idee la noţiunea de management de stres, ea va avea ca răspuns o

nestresare a noastră, ori de câte ori noi ne aflăm puşi în faţa unor situaţii de stres. Spre exemplu,

pentru a fi tari, din punct de vedere psihic, este destul ca zilnic să ne spunem, nouă înşine, formule

mentale de încurajare, de nereacţie negativă la situaţii de criză, de cultivare a încrederii în cauza

noastră, sau a oricărei formule optimiste şi de nesubordonare pesimismului, a răului, în general şi a

acceptării bolii, în special. În cazul stresului privind favorizarea bolii coronariene, a spasmului

coronarian, noi trebuie să cultivăm o stare de spirit optimistă, de respingere a traumelor psihice şi de

încredere totală în vindecarea noastră, atunci când suntem încercaţi de o anumită perspectivă

morbidă.

La modul practic, managementul de stres, în privinţa programului de deschidere a inimii,

conceput de doctorul Dean Ornish, se realizează de către cei interesaţi la modul individual, izolându-

se într-o încăpere fără incitanţi agresivi sau deranjanţi, căutându-se o stare de relaxare, în care

subiectul să-şi spună, sie însuşi, nişte formule prestabilite de calm, de linişte sufletească şi, în special,

de reflectare hotărâtă la o stare de funcţionare normală şi sănătoasă a sistemului său propriu nervos,

respirator sau circulator.

Aceste exerciţii, efectuate zilnic, în formulele şi condiţiile sus arătate, vor avea ca rezultat

imprimarea în subconştient a mesajului sau a comportamentului indus de conştient, aşa încât, atunci

când subiectul este pus în faţa unui incitant sau situaţii negative, reacţia automată, venită din

subconştient, va fi aceea pe care subiectul şi-a pregătit-o şi a depozitat-o în subconştientul său.

Ca exemplu concret de practicare a managementului de stres referitor la boala ischemică

coronariană, doctorul Dean Ornish ne sugerează următoarea schemă:

- Unui pacient cu diagnosticul clar, de ischemie coronariană, stabilit, spre exemplu prin

coronarografie, i se arată, întotdeauna, rezultatul fotografic sau schematic al coronarografiei,

efectuată cu ajutorul substanţei de contrast, introdusă în arterele inimii. În această fotografie sau

schemă desenată după film se evidenţiază net locul obstruat sau îngustat de pe o ramură sau mai

multe ramuri ale uneia sau ambelor artere coronariene. Imaginea acestor îngustări, cu tot sistemul

arterial coronarian, se reţine mental de către cel în cauză cu sau fără voinţa lui. De multe ori, această

imagine devine o obsesie permanentă, ce poate fi comparată cu sabia lui Damocles, întrucât, cel în

suferinţă, va face întotdeauna legătura între îngustarea sau obstruarea arterială şi suferinţa sa fizică de

durere de tip anginos la emoţii sau la efort, îngrijorat fiind de evoluţia ulterioară a acestei îngustări, cu

toate consecinţele negative asupra sănătăţii sale.

Ei bine, în mod conştient şi voit, pacientul în cauză, în cadrul exerciţiilor de management de

stres poate folosi, în favoarea lui, această imagine, la care, atunci când se retrage într-un mediu

liniştit şi îşi comandă relaxarea, va trebui să se gândească. El va trebui să se gândească numai la acea

imagine de arteră îngustată, să încerce a o vizualiza, mai întâi aşa cum ştie că este şi, progresiv, să şi-

o închipuie din ce în ce mai dezobstruată, să-şi construiască mental o imagine cu aceste artere

îngustate, care devin din ce în ce mai largi, prin care circulă sânge, din ce în ce mai mult. Această

vizualizare conştientă, corticală, se transmite automat subconştientului (subcortical), unde se

cimentează în timp şi, de unde, se comandă dilatarea vaselor coronariene a căror contracţie este

legată, printre altele, de stresul cotidian, pe care noi dorim să-l contracarăm prin răspunsurile

pregătite în acest mod. Desigur, că mecanismul este şi mai complex, dar cititorul trebuie să facă

legătura între exerciţiile yoghine evocate mai înainte, prin care putem obţine rezultate reale în

micşorarea sau creşterea unor activităţi biologice şi mecanismul managementului de stres pe care-l

exemplificăm în favoarea preîntâmpinărilor contracţiilor bruşte ale oricăror artere şi, în special, a

celor coronariene din cadrul bolilor de inimă ischemice pe care le discutăm

În cadrul acestor exerciţii de management de stres, cei în cauză, îşi vor adapta formulele de

imaginaţie mentală referitoare la toate situaţiile care-i fac pe ei stresaţi, ca de exemplu "nu sunt

supărat pe nimeni", "nu urăsc pe cutare", "nu-mi fac păcat în gând cu nici-o faptă urâtă", "sunt

tolerant, aşa cum îmi cere credinţa", "voi dormi liniştit" etc. Exerciţii care, după cum se poate vedea,

îşi au originea în credinţa creştină, credinţă ce aduce linişte în sufletul omului.

În cartea doctorului Ornish, sunt redate relatările a o mulţime de pacienţi care au acceptat şi s-

au supus programul lui. Toţi pacienţii recunosc că programul deschiderea inimii, a renunţării la ură, la

intenţii negative, aduce în sufletul lor o linişte care se răsfrânge într-o stare indubitabilă de lipsă de

stres, care înainte de adoptarea acestor programe, nici nu era de conceput în mintea lor. Această stare

de linişte, de relaxare, desigur că are efect benefic şi asupra vaselor coronariene pe care le scuteşte, în

continuare, de contracţii spastice, contracţii care constituie cauza ulterioară a instalării obstrucţiei

arteriale, temporare sau definitive.

Primele trei principii din cadrul programului Ornish enunţate până în prezent (renunţarea la un

regim alimentar bogat în colesterol, renunţarea la toxice respectiv fumat şi managementul de stres,

prin care se neutralizează biciuirea nejustificată a pereţilor interiori ale vaselor datorită spasmelor

vasculare), de fapt au însemnat şi motivat, într-un fel, renunţarea la anumiţi factor favorizanţi,

cunoscuţi şi recunoscuţi ca factori etiologici contribuitori în apariţia arteriopatiei arteriosclerotice de

pe vasele organelor suferinde a acestor afecţiuni, respectiv: vasele arteriale coronariene şi arteriale

cerebrale.

Al patrulea principiu se referă la un remediu la baza căruia stă principiul de stimulare şi

activizare a activităţilor biologice din organism, bazat pe activarea unor funcţii obţinute prin

practicarea efortului fizic progresiv - echivalent cu antrenamentul fizic corporal producător,

întotdeauna, de o condiţie fizică crescută, repercutată pe întreg organismul. Concomitent cu creşterea

condiţiei fizice a întregului organism, efortul fizic gradat, va creşte capacitatea funcţională şi a

aparatului cardiovascular şi, în primul rând, a inimii, motorul ei central, motor care se află în centrul

nostru de preocupări privind vindecarea sa.

La mulţi oameni este încetăţenită ideea: că dacă suferi cu inima, sau cel puţin îţi închipui acest

lucru, trebuie să renunţi la efort. Este o concepţie foarte greşită, întrucât este cunoscut faptul că

fiecare organ sau aparat din organism este, de la natură, dimensionat cu o rezervă funcţională ce se

poate urca până la de zeci de ori nevoia de existenţă. Pe de altă parte, prin antrenament, această

capacitate poate să mai crească încă foarte mult. La data prezentă, în nici-un domeniu sportiv,

specialiştii nu au curaj să stabilească nişte bariere în performanţe, căci, aceste bariere, prin

antrenamente tot mai susţinute, sunt întrecute de la an la an. Rezervele funcţionale ale organismului

sunt nebănuite. Tot aşa, rezerva funcţională a unui aparat, în suferinţă, este foarte mare. Dacă această

rezervă este cultivată activ, gradat, ea va creşte prin stimularea dezvoltării porţiunilor ce au stat până

atunci nefolosite, şi aceste părţi vor fi în stare a înlocui funcţia scăzută a porţiunilor din aparatul

respectiv aflat în suferinţă.

Programul de exerciţii fizice corporale conceput de doctorul Dean Ornish se bazează pe

demararea lui de la un nivel de solicitare fizică sub maximal, să cuprindă progresiv angajarea

consecutivă a tuturor grupelor musculare, să aibă la bază mobilizarea activă a tuturor încheieturilor cu

scopul obţinerii unei mai bune mobilităţi generale şi să fie combinate, aceste mişcări, cu exerciţii de

respiraţie care au ca scop obţinerea unei mai bune oxigenări a întregului organism. Toate aceste

exerciţii trebuie să fie efectuate într-o stare deplină de conştientizare, respectiv, de transmitere în

subconştientul nostru, în mod conştient, a rostului acestor exerciţii.

Să fim bine înţeleşi, exerciţiile ce vor fi reproduse în continuare, trebuiesc efectuate în măsura

posibilităţilor fiecăruia, nu trebuiesc forţate, amplitudinea de efectuare a lor va creşte cu timpul, până

la un punct convenabil pentru cel în cauză, căruia, îi vor conferi o mai bună dispoziţie fizică şi chiar

psihică. Subiectul va trebui să meargă cu această intensitate înainte asigurându-i, în felul acesta, pe

tot parcursul efectuării lor, a acestei mai bune stări şi în plus o dezvoltare organică şi funcţională, aşa

după cum am mai amintit, a restului de teritoriu din aparatul afectat, respectiv a inimii aflate în

suferinţă.

Tehnicile de efectuare a exerciţiilor sunt nelimitate, important este faptul că pentru fiecare

grup muscular sau articular, subiectul trebuie să încerce a efectua mişcări pe traiectul natural al

acestor mişcări, într-o amplitudine cât mai complet posibilă, gândindu-se tot timpul la ce face şi că

acest exerciţiu îi este de mare utilitate. Mişcările nu trebuiesc forţate la maximum, dar pe parcursul

oricăreia din aceste mişcări, o anumită contracţie musculară este necesar a fi asigurată, chiar crescută

în punctul ei de limită, ajungându-se la acea contracţie numită streching, după care se trece la o

relaxare cât mai completă.

La modul concret doctorul Dean Ornish, după ce a consultat şi experimentat o multitudine de

tehnici de exerciţii fizice inspirate şi din tehnicile Yoga, a preconizat următoarele tipuri de figuri, a

căror efectuare durează în medie 20 de minute şi se pot efectua în orice interior de cameră obişnuită,

în cazul că aceste exerciţii nu se efectuează organizat într-o sală de sport anume.

Rularea capului

Rularea capului este un exerciţiu simplu pentru a relaxa ceafa şi umerii. Acest exerciţiu se

poate face oricând şi oriunde ne aflăm.

Aşezaţi-vă drept şi comod pe un scaun sau podea sau dacă doriţi puteţi sta în picioare.

Inspiraţi. Expiraţi şi lăsaţi-vă capul să cadă pe piept, atât de mult cât vă simţiţi bine. Simţiţi extensia

lină a muşchilor cefei şi în zona superioară a umerilor. Aduceţi, inspirând, capul din nou, în poziţia

iniţială şi relaxaţi-vă. Acum începeţi să respiraţi şi rulaţi capul, încet spre dreapta, urechea dreaptă

înclinată spre umărul drept (nu încercaţi să ridicaţi umărul drept spre ureche şi evitaţi orice mişcare

abruptă sau smucitură). Rulaţi capul inspirând totodată încet pe deasupra umărului drept şi lăsaţi-l să

cadă lin spre spate. Daţi drumul mandibulei să atârne relaxată. Acum rulaţi capul pe deasupra

umărului stâng în timp ce expiraţi încet, până cade din nou pe piept. Reîncepeţi cu inspiraţia. repetaţi

această mişcare de mai multe ori în ambele direcţii (Fig. 9.1).

Fig. 9.1: Rularea capului

Rularea umerilor

Acum, când ceafa este mai puţin încordată, îndreptaţi-vă atenţia asupra umerilor, o altă zonă a

corpului care tinde spre o încordare cronică. În următoarele minute debarasaţi-vă mental de orice

corvoadă pe care credeţi că o purtaţi pe umerii dumneavoastră.

Staţi în picioare sau jos, într-o poziţie comodă şi lăsaţi-vă braţele să atârne moale, lateral.

Împingeţi ambii umeri uşor spre faţă, trageţi-i uşor în sus, în direcţia urechilor şi rulaţi-i spre spate.

Trageţi umerii uşor spre spate, până când aţi atins punctul de sus al rotaţiei şi daţi-le drumul în poziţia

iniţială, atârnând moale. Reîncepeţi. Fiecare umăr ar trebui să descrie un cerc complet. Faceţi

exerciţiul de 2-3 ori şi apoi schimbaţi direcţia. Aceste exerciţii se pot face concomitent, pentru ambii

umeri, sau separat, pentru fiecare în parte.

Odihniţi-vă câteva minute şi vedeţi cum vă simţiţi acum, în zona gâtului şi a umerilor.

Răsucirea trunchiului.

Staţi în picioare, într-o poziţie comodă, cu genunchii relaxaţi, cu picioarele uşor depărtate, cu

labele picioarelor depărtate la o distanţă aproximativ egală cu lăţimea umerilor. Ridicaţi braţele la

înălţimea umerilor, întinse lateral, paralel cu podeaua. Apoi răsuciţi şoldurile şi trunchiul încet, de pe

o parte pe alta, în timp ce faceţi braţele să balanseze relaxat. (Braţele rămân întinse la înălţimea

umerilor). Nu uitaţi să respiraţi, în acelaşi timp.

Poziţia de repaus

Culcaţi-vă pe spate pe podea şi închideţi ochii. Întindeţi braţele uşor lateral, podul palmei

îndreptat în sus. Picioarele sunt uşor îndepărtate, labele picioarelor desfăcute în afară, paralel cu

umerii. Relaxaţi complet, toţi muşchii braţelor şi picioarelor (Fig. 9.2).

Fig. 9.2: Poziţia de repaus

Puteţi executa exerciţiul şi culcat pe burtă.

Extensia părtii superioare a corpului (poziţia cobra)

Staţi culcat pe burtă. Sprijiniţi-vă cu palmele mâinilor pe podea, exact în dreptul umerilor.

Degetele sunt îndreptate înspre faţă, coatele sunt lipite de corp. Picioarele sunt împreunate şi degetele

picioarelor întinse. Inspiraţi. Întindeţi bărbia în fată şi ridicaţi capul, gâtul şi pieptul, încet, de pe

podea, fără ajutorul mâinilor. Bazinul rămâne fixat pe podea. Inspiraţi şi expiraţi în mod normal (Fig.

9.3).

Fig. 9.3: Poziţia cobra

Staţi în această poziţie, mai întâi câteva secunde şi repetaţi exerciţiul de 2-4 ori. Expiraţi în

timp ce vă lăsaţi uşor să reveniţi în jos, atingând podeaua mai întâi cu bărbia, apoi cu fruntea şi apoi

cu umerii.

Răsuciţi capul în aşa fel,încât obrazul să fie culcat pe podea, dar lăsaţi mâinile în aceiaş

poziţie. Repetaţi exerciţiul şi măriţi treptat timpul, în ritmul dv. propriu, în care rămâneţi în această

poziţie (până la un minut). Nu repetaţi exerciţiul de prea multe ori. Când, la sfârşit, vă daţi din nou

drumul pe podea, întoarceţi capul pe o parte, lăsaţi moi braţele şi picioarele şi relaxaţi-vă câteva

secunde, stând culcaţi pe burtă, în poziţie de repaus.

Ridicarea unui picior

Staţi culcat pe burtă cu bărbia pe podea. Braţele sunt întinse sub corp, coatele sunt lipite de

corp, coapsele se află pe podurile palmelor, bazinul este pe antebraţe. Inspiraţi, întindeţi-vă piciorul

drept şi ridicaţi-l uşor de pe podea, atât de mult cât suportaţi. Rămâneţi un timp în această poziţie

(până la 10 secunde), în timp ce inspiraţi şi expiraţi în mod normal şi coborâţi, încet, din nou piciorul,

până la podea. Faceţi acest exerciţiu, de două ori, cu fiecare picior (Fig. 9.4).

Fig. 9.4: Ridicarea unui picior

Ridicarea ambelor picioare

Poziţia iniţială este aceeaşi, ca la ultimul exerciţiu, dar, de data aceasta, încordaţi corpul, în

timp ce inspiraţi; lăsaţi bărbia pe podea şi ridicaţi ambele picioare, fără să îndoiţi genunchii. Inspiraţi

şi expiraţi normal. Repetaţi exerciţiul de 2-3 ori şi rămâneţi în poziţia aceasta, de fiecare dată, până la

zece secunde (Fig. 9.5).

Fig. 9.5: Ridicarea ambelor picioare

Extensia spre faţă, unu (poziţia cap spre genunchi)

Aşezaţi-vă pe podea şi întindeţi ambele picioare. Îndoiţi acum piciorul stâng şi puneţi talpa

piciorului stâng pe partea interioară a coapsei drepte. Inspiraţi, uitaţi-vă în sus, încrucişaţi degetele

mari de la mână şi ridicaţi braţele întinse deasupra capului, spre spate, atât cât suportaţi. Expiraţi

încet, îndoindu-vă, pornind de la şold, spre faţă, cu spatele drept, apucaţi laba piciorului, glezna sau

pulpa piciorului - ce puteţi prinde cu mai multă uşurinţă. Lăsaţi-vă capul deconectat, în jos.

Inspiraţi şi expiraţi în mod normal. Rămâneţi în această poziţie până la zece secunde. Repetaţi

exerciţiul, de două sau de trei ori, cu fiecare picior. Apoi relaxaţi-vă puţin în poziţia de repaus.

Extensia spre faţă doi (poziţia de aplecare spre faţă).

Poziţia iniţială este aceeaşi ca la exerciţiul precedent, dar de data aceasta rămân întinse ambele

picioare. Ca mai înainte, ridicaţi braţele întinse deasupra capului şi aplecaţi-vă expirând, pornind spre

şold, încet spre faţă, până puteţi să vă cuprindeţi labele picioarelor (gleznele, pulpele) (Fig. 9.6).

Fig. 9.6: Poziţia de aplecare spre faţă

Rămâneţi şi în această poziţie până la zece secunde.

Stând pe umeri

VERSIUNEA MODIFICATĂ

Culcaţi-vă pe spate. Picioarele dumneavoastră întinse stau ridicate, cu labele picioarelor

sprijinite pe scaun. Staţi în această poziţie două sau trei minute, terminaţi exerciţiul mai devreme,

dacă poziţia vi se pare incomodă. Dacă aveţi hipotensiune, dureri de spate, probleme cu zona

cervicală sau răni la umeri şi, dacă până acum aţi avut probleme cu celelalte exerciţii de extensie,

faceţi numai acest exerciţiu (Fig. 9.7).

Fig. 9.7: Stând pe umeri - varianta modificată

VERSIUNEA OBIŞNUITĂ

Îmbrăcaţi comod, culcaţi-vă pe spate, picioarele sunt apropiate, braţele întinse pe lângă corp,

cu podurile palmelor în jos. Inspiraţi şi ridicaţi picioarele întinse, încet, deasupra capului, într-o

poziţie orizontală. Inspiraţi şi expiraţi normal. Sprijiniţi apoi partea de jos a spatelui cu palmele şi

ridicaţi picioarele drepte, în sus, bărbia şi pieptul se aproprie mult.

Respiraţi normal, mai departe. Dacă aveţi sentimentul că este de ajuns, coborâţi-vă picioarele,

din nou în poziţia orizontală, paralele cu podeaua, întindeţi din nou antebraţele moi pe podea, rulaţi

încet spatele, vertebră cu vertebră şi lăsaţi picioarele întinse din nou, să cadă pe podea. Dacă muşchii

dumneavoastră abdominali nu sunt destul de puternici pentru aceasta, rulaţi-vă, pur şi simplu, cu

genunchii uşor îndoiţi, cum vă este mai comod (Fig. 9.8).

Fig. 9.8: Stând pe umeri, varianta obişnuită

Extensia toracelui

Staţi culcat, întins pe spate, cu picioarele apropiate. Mâinile se află lateral, pe coapse.

Deplasaţi-vă greutatea pe coate, ridicaţi-vă capul şi trunchiul într-o poziţie pe jumătate şezândă.

Aplecaţi-vă, acum, înapoi şi arcuiţi-vă pieptul în sus. Aplecaţi capul spre spate în aşa fel încât partea

superioară a capului să atingă podeaua (Fig. 9.9).

Fig. 9.9: Extensia toracelui

Greutatea dumneavoastră se odihneşte acum pe trei puncte: coate, partea superioară capului şi

şezutul. Relaxaţi-vă faţa într-un zâmbet uşor şi lăsaţi mandibula liberă. Pentru a vă întoarce în poziţia

iniţială, deplasaţi-vă greutatea din nou pe coate, întindeţi gâtul şi spatele şi daţi-vă drumul pe podea.

De fiecare dată când faceţi poziţia "stând pe umeri", faceţi după aceea, imediat, exerciţiul peştelui,

căci vă va ajuta să deschideţi muşchii, eventuale contracţii la poziţia "stând pe umeri".

Semirăsucirea coloanei vertebrale

Aşezaţi-vă pe podea şi întindeţi piciorul stâng. Îndoiţi piciorul drept, care este încrucişat peste

genunchiul stâng, talpa este întinsă pe podea. Spatele este drept. Trageţi genunchiul drept aproape de

piept Acum întindeţi braţele în faţa corpului, încrucişaţi-vă degetele mari de la mâini şi întoarceţi-vă

spre dreapta.

Desprindeţi degetele mari, puneţi mâna dreaptă în spatele dumneavoastră pe podea, aproape

de corp. Degetele de la mână sunt îndreptate în partea opusă corpului. Braţul stâng se află în partea

exterioară a genunchiului drept, presând genunchiul pe corp. Prindeţi acum, cu mâna stângă,

genunchiul drept şi ţineţi-vă de partea exterioară a piciorului stâng sau de partea superioară a labei

piciorului drept. Răsuciţi capul şi trunchiul încet, mai departe, spre dreapta şi priviţi asupra umărului

dv. drept (Fig. 9.10). Staţi în această poziţie 15-16 secunde, răsucindu-vă încet înapoi şi faceţi acelaşi

exerciţiu în partea cealaltă.

Fig. 9.10: Semirăsucirea coloanei vertebrale

Extensia în faţă

Aşezaţi-vă comod cu picioarele încrucişate, pe podea şi închideţi ochii. Încrucişaţi-vă braţele

în spate şi cuprindeţi articulaţiile mâinii drepte cu mâna stângă. Îndreptaţi spatele şi inspiraţi profund.

Expiraţi şi aplecaţi-vă în faţă, din şolduri, atât de mult cât puteţi să o faceţi fără efort. Puteţi să

vă relaxaţi câteva minute în această poziţie şi simţiţi cum ceafa, umerii şi spatele se întind şi se refac

(Fig. 9.11). Pentru a vă întoarce în poziţia iniţială, îndreptaţi bărbia spre faţă, inspiraţi şi îndreptaţi-vă

încet.

Fig. 9.11: Extensia în faţă

Exerciţul în douăsprezece părţi (salutul soarelui)

Acest exerciţiu întruneşte multe avantaje ale poziţiilor descrise mai înainte; este o suită

armonioasă de extensii spre faţă şi spre spate. Puteţi să-l folosiţi ca exerciţiu de încălzire sau de

încheiere, sau ca înlocuitor al altor exerciţii de streching, dacă se întâmplă să aveţi prea puţin timp.

Poziţia unu: Expiraţi. Staţi în picioare cu picioarele apropiate, cu palmele lipite în faţa

pieptului.

Poziţia a doua: Inspiraţie. Încrucişaţi degetele mari de la mână şi întindeţi braţele în faţa

corpului. Ridicaţi braţele încet deasupra capului şi îndreptaţi-vă privirea spre mâini. Îndoiţi-vă din

şold spre spate (Fig. 9.12).

.

Fig. 9.12: Salutul soarelui (poziţiile 1 şi 2)

Poziţia a treia: Expiraţi. Aplecaţi-vă de la mijloc spre faţă, până când palmele sau vârful

degetelor ating podeaua.

Poziţia a patra: Inspiraţi. Îndoiţi genunchii şi puneţi podurile palmelor pe lângă labele

picioarelor, pe podea. Întindeţi piciorul stâng spre spate; genunchiul stâng stă uşor pe podea. Piciorul

drept rămâne în faţă, între mâini, genunchiul drept se sprijină pe piept. Uitaţi-vă în sus.

Poziţia a cincea: Expiraţi. Întindeţi acum şi piciorul drept spre spate, în aşa fel ca laba

picioarelor să se unească. Ridicaţi şezutul astfel încât corpul dv. să formeze un triunghi. Îndreptaţi

călcâiele spre podea şi uitaţi-vă la labele picioarelor.

Poziţia a şasea: Respiraţi rar. Acum lăsaţi corpul în jos, până când trunchiul, pieptul şi bărbia

ating podeaua.

Bazinul rămâne uşor ridicat. Podul palmelor dv. se află acum sub umeri, pe podea, antebraţele

sunt lipite de corp şi coatele sunt îndreptate în sus (Fig. 9.13).

Fig. 9.13: Salutul soarelui (poziţiile 3, 4, 5 şi 6).

Poziţia a şaptea: Inspiraţi, din nou şi lăsaţi bazinul în jos pe podea. Întindeţi capul, gâtul şi

pieptul în sus. Coatele rămân uşor îndoite.

Poziţia a opta: Expiraţi. Sprijiniţi-vă pe podul palmelor, ridicându-vă bazinul ca mai înainte,

în aşa fel încât corpul dv. să formeze din nou un triunghi.

Poziţia a noua: Inspiraţi. Trageţi piciorul stâng în faţă, între mâini, genunchiul stâng atinge

pieptul. Acum întindeţi piciorul drept spre spate, cu genunchiul pe podea. Priviţi în sus.

Poziţia a zecea: Expiraţi. Aduceţi piciorul drept în faţă. lângă stângul. Picioarele sunt

apropiate între mâini. Întindeţi acum picioarele, îndoindu-vă în faţă, pornind de la mijlocul corpului

(numai atât cât puteţi), fără să vă forţaţi. Îndreptaţi-vă încet (Fig. 9.14).

Fig. 9.14: Salutul soarelui (poziţiile 7, 8, 9 şi 10).

Poziţia a unsprezecea: Inspiraţie. Încrucişaţi din nou degetele mari de la mâini şi închideţi

braţele încet deasupra capului, spre spate, asemănător poziţiei a doua.

Poziţia a douăsprezecea: Expiraţi. Aduceţi palmele unite încet în faţa pieptului. Relaxaţi-vă.

Repetaţi exerciţiul de două - trei ori. Dacă la trezire vă simţiţi fără putere, executaţi Salutul Soarelui

ceva mai repede şi cu mai multă forţă. Dacă sunteţi nervos şi puţin agitat, executaţi exerciţiul încet, ca

şi cum l-aţi executa cu încetinitorul. În continuare, deconectaţi-vă câtva timp, cu ochii închişi, în

poziţia de repaus (Fig. 9.15).

Fig. 9.15: Salutul soarelui (poziţiile 11 şi 12).

RELAXAREA PROGRESIVĂ, PROFUNDĂ A MUŞCHILOR

Este o practică conştientă, prin care se urmăreşte obţinerea de efecte terapeutice pe mai multe

planuri:

- Perceperea, pe un plan de mai bună înţelegere, a fenomenelor ce se petrec în corpul nostru;

- Adunarea gândurilor pozitive risipite, îndepărtate sau înăbuşite, din nou, în mintea noastră şi

reintegrarea lor în conştiinţa noastră.

- Eliminarea incitaţiilor negative din conştiinţa noastră, prin lăsarea acestor gânduri să se

scurgă pe lângă noi, fără a încerca să le dăm nici-o importanţă, judecându-le sau reprimându-le în

nici-un fel.

Relaxarea progresivă şi profundă a muşchilor este o metodă simplă, foarte eficientă, ea se

realizează, într-o încăpere liniştită, aşezaţi într-o poziţie foarte comodă (culcat sau tolănit într-un

fotoliu), şi imaginându-ne o stare de profundă linişte în care toţi muşchii sunt decontracturaţi. Pentru

a simţi, mai bine, această decontracturare a muşchilor este bine ca, mai înainte, să ne încordăm toţi

muşchii în intensitatea care ne creează senzaţia certă de decontractare ulterioară. După intrarea în

acea stare de relaxare, de linişte totală, trecem, de fapt, la încordarea succesivă a grupurilor musculare

după cum urmează: Pe un fond de respiraţie liniştită, încordăm muşchii piciorului drept, ridicându-l

puţin de la podea şi ţinându-l câteva secunde în această poziţie. Apoi expirăm încet şi lăsăm piciorul

să coboare relaxat. Facem, apoi acelaşi lucru cu piciorul stâng, apoi cu braţul drept şi cu cel stâng.

Continuăm cu scoaterea abdomenului în afară ca pe un balon, ţinem respiraţia şi strângem

abdomenul, după care îl lăsăm liber, expirând pe gură. Aceiaşi tehnică o folosim şi pentru partea

superioară a toracelui. În continuare, lăsăm braţele în poziţie orizontală, relaxate, inspirăm şi ridicăm

umerii în sus, până spre urechi, împingem umerii în faţă şi apoi îi tragem în jos, în direcţia

picioarelor, revenim în poziţie normală şi expirăm. Rulăm capul de pe o parte pe alta, lăsând relaxaţi

muşchii cefei. Inspirăm în continuare şi vom încorda toţi muşchii feţei, ai maxilarelor, ai gurii,

ochilor şi frunţii. Apoi expirăm şi ne decontractăm, stând liniştiţi, în poziţie orizontală, respirăm calm

şi acceptăm ideea că toţi muşchii corpului nostru sunt relaxaţi complet.

Dacă s-a practicat destinderea profundă, de mai multe ori, în mod corect, vom avea senzaţia

unei relaxări musculare profunde şi odată cu aceasta obţinem, indirect, ceea ce dorim - uitarea

incitaţiilor negative (nu combaterea lor prin angajare conştientă anume), de care putem fi bântuiţi la

tot pasul.

Când nu avem timp suficient, este destul să comprimăm acest exerciţiu printr-o aşezare

comodă, de preferat culcaţi, să inspirăm una adânc, să ne încordăm toţi muşchii odată pentru câteva

secunde, după care pe timpul expiraţiei să ne relaxăm, odată cu decontracturarea tuturor muşchilor.

Unul din pacienţii doctorului Ornish, ce şi-a efectuat acest exerciţiu seara, după o zi întreagă

de lucru, a afirmat: "Este ca şi cum ar începe ziua şi nu ca şi cum s-ar termina".

TEHNICI DE RESPIRAŢIE

Respiraţia este elementul de legătură între corp şi spirit, ea îşi modifică frecvenţa,

amplitudinea şi ritmicitatea după cum noi facem un efort fizic mai mare sau mai mic, dar şi după cum

noi ne aflăm într-o stare emoţională negativă sau pozitivă, sau chiar după cum acest act al respiraţiei

este dictat de voinţa noastră.

Oricum, modificările din respiraţia noastră influenţează corpul, conştiinţa şi comportamentul

nostru. Actul respiraţiei este un act reflex, subordonat unor sisteme şi mecanisme foarte complexe

care controlează, în permanenţă, toate legăturile dintre sistemele organismului, ce ne ţin în viaţă.

Important, pentru prelegerea noastră, este faptul că acest act al respiraţiei poate fi influenţat conştient,

de mintea noastră, cu intenţia legării lui de alte mecanisme ce ne uşurează şi ne favorizează existenţa.

În decursul istoriei s-au dezvoltat o serie de tehnici respiratorii, în cadrul a multor filosofii şi

credinţe de existenţă, toate încercând a subordona acest act al respiraţiei unei educaţii a voinţei

noastre, cerute de cadrul conceptual şi spiritual impus de religia sau sistemul filosofic admis şi

practicat în societatea respectivă..

Din multitudinea de tehnici respiratorii studiate, Doctorul Ornish, s-a oprit, fireşte, la tehnicile

admise de conceptul Yoghin, concept, ce s-a adeverit, de-a lungul timpului, că este cel mai solid în

această direcţie, având o motivaţie, cum nu se poate mai potrivită, pentru asigurarea exercitării

corespunzătoare a elementului ce stă la baza vieţii noastre - oxigenarea. Pe lângă această motivaţie,

controlarea prin voinţă şi educaţie a actului respirator, poate fi legată de cel în cauză, de propriile lui

stări afective, cu intenţia clară de a-şi elimina stresul din comportamentul său, prin acest mod,

realizându-se, de fapt, ceea ce dorim, respectiv o favorizare pozitivă a managementului de stres.

Tehnicile de respiraţie ce vor fi descrise, vă pot ajuta să realizaţi un echilibru dintre sistemul

dv. nervos simpatic şi parasimpatic, sisteme care se află pe primul loc în reglarea nervoasă a

respiraţiei; pe de altă parte, aceste exerciţii, efectuate cu regularitate, vă vor induce o stare generală de

relaxare şi de calm, în toate acţiunile pe care le întreprindeţi.

În decursul unei tradiţii milenare de practici Yoga au fost studiate efectele mai subtile ale

respiraţiei asupra corpului şi spiritului şi au fost descoperite metode care au accentuat aceste efecte

subtile, pentru a obţine energie vitală, sănătate şi armonie interioară.

Învăţătura Yoga porneşte de la ideea că noi, odată cu respiraţia, nu preluăm numai oxigen din

natura universului, ci şi o substanţă fină energetică "prana". Cuvântul sanscrit "Prana" înseamnă atât

respiraţie, cât şi "spirit". În alte limbi vechi, pentru respiraţie şi spirit se foloseşte, de asemenea,

aceeaşi noţiune. În ebraică de exemplu, cuvântul este "ruach", în latină "spiritus", în greaca veche

"pneuma". Purtătorul pranei este respiraţia. Pentru gândirea vestică, ideea existenţei unei energii sau

forţe vitale, pe care o preluăm odată cu respiraţia, pare cam mistică, pentru că această energie nu

poate fi măsurată cu metodele şi tehnicile obişnuite, ştiinţifice.

Doctorul Dean Ornish, chiar dacă această energie primită odată cu inspiraţia nu poate fi

măsurată, recomandă efectuarea tehnicilor de respiraţie Yoga, asigurându-i pe cei vor încerca, că se

vor alege cu o energie, pe care înainte nu o aveau.

Tehnicile de respiraţie recomandate se numesc "Pranayama", în traducere directă ele înseamnă

"stăpânirea respiraţiei". În sens figurat, înseamnă accesul la energiile subtile din noi, restabilind astfel

echilibrul nostru interior. În meditaţie, fluxul acestor energii poate fi concentrat şi intensificat.. Cu

ajutorul tehnicilor de vizualizare, noi putem învăţa să conducem aceste energii în anumite zone ale

corpului, pentru a sprijini procesele de vindecare.

Conform învăţăturii Yoga, nu avem numai un corp, ci mai multe, care au "calităţi energetice"

diferite, de la trupul fizic alcătuit din substanţe grosiere, până la corpul cel mai fin, eteric.

Dacă acest lucru este adevărat sau nu, încă nu s-a demonstrat din punct de vedere ştiinţific,

dar este un fenomen care poate fi aflat. După relaxarea profundă, de exemplu, când corpul fizic este

foarte liniştit şi deconectat, putem să simţim cum corpul energetic oscilează odată cu respiraţia. Un alt

exemplu îl constituie oamenii cărora, a trebuit să li se amputeze un picior sau o mână, ei, mai simt

uneori această parte a corpului, deşi ea nu există. Câteodată ei simt chiar dureri în partea amputată a

corpului, un fenomen pe care medicii îl numesc "dureri fantomă". Deşi, o parte a corpului fizic a

dispărut, această parte a corpului energetic mai există.

Dacă facem, deci, modificări pe plan psihic şi spiritual, dacă în sens figurat "ne deschidem

inimile", se poate ca în inimile noastre fizice să înceapă un proces de vindecare, întrucât între

corpurile noastre fizice şi energetice există o paralelă liniară, modificarea uneia aduce după sinea

modificarea celeilalte. În consecinţă, o modificare suficientă pe plan energetic profund, care

modificare se poate obţine prin practicile pe care le vom arăta, poate aduce după sine o modificare a

corpului fizic, în mod fundamental.

Cu alte cuvinte, starea noastră sufletească şi respiraţia noastră influenţează, mai întâi, corpul

energetic - în mai în rău sau în mai bine - şi apoi corpul nostru fizic.

Pentru a ne convinge singuri de cele arătate mai sus, este bine ca înainte de a ne începe

programul de respiraţii yoga să facem următoarea măsurătoare: Ne măsurăm circumferinţa toracică

atât în inspir profund, cât şi imediat după ce expirăm tot aerul din plămâni. Diferenţa obişnuită între

aceste două momente este de 10 centimetri. La suferinzi de boli de inimă această diferenţă este mai

mică. Odată cu practicarea zilnică a exerciţiilor de respiraţii yoga, circumferinţa toracică va creşte,

ceea ce va asigura vehicularea prin plămâni a unei mai mari cantităţi de aer cu oxigenul

corespunzător şi, de ce nu, la primirea, din univers, a unei mai mari cantităţi de energie prana,

asigurându-ne astfel, o mai bună oxigenare a întregului corp şi, în special, a unei mai bune oxigenări

a propriei noastre inimi. Odată cu primirea unei mai mari cantităţi de energie prana, aceasta va duce

după sine, implicit, la o mai bună activitate fizică a inimii. Prin realizarea acestui câştig de creştere a

capacităţii funcţionale a inimii, putem conchide că tehnicile respiratorii de tip yoghin, recomandate în

programul conceput de doctorul Dean Ornish, participă efectiv la recuperarea şi vindecarea bolilor de

inima aflate în discuţie.

RESPIRAŢIE ABDOMINALĂ

Respiraţia abdominală sau diafragmatică, este una din cele mai simple şi eficiente metode

complementare în practică, ce are ca scop realizarea managementului de stres. Ea conferă rezistenţă şi

eficienţă întregului organism uman. Soliştii vocali, folosesc din plin acest tip de respiraţie atunci,

când într-o sală de concert, îşi dau drumul volumului şi forţei vocilor lor. Pe de altă parte, în cadrul

artelor marţiale, se foloseşte, de asemenea, acest tip de respiraţie, întrucât el, imprimă competitorului

mult calm şi o forţă explozivă deosebită.

Diafragmul este un muşchi mare, asemănător unei bolţi, care se află între torace şi abdomen.

Când acest muşchi se contractă, se mişcă în jos şi creează astfel un vacuum parţial în cavitatea

pleurală dintre diafragm şi lobii pulmonari inferiori, atrăgându-i pe aceştia înspre abdomen şi prin

aceasta crescându-le volumul. Prin diferenţa de presiune creată în plămânii măriţi de volum, aerul din

căile respiratorii superioare va intra în cantitate mai mare în plămâni.

Respiraţia diafragmatică are un efect de absorbţie şi măreşte presiunea scăzută din cutia

toracică, îmbunătăţind, astfel, fluxul sanguin venos ce vine din teritoriile corpului şi merge spre

inimă.

Faţă de respiraţia toracică, care este o respiraţie mai superficială, respiraţia diafragmatică sau

abdominală este o respiraţie profundă. Acest lucru se poate constata de fiecare dintre noi controlându-

ne în felul următor: Aşezaţi comod într-un fotoliu punem mâna dreaptă pe piept şi mâna stângă pe

mijlocul corpului. Inspirăm. Dacă mâna dreaptă se mişcă mai puternic în spre faţă, decât mâna stângă,

noi respirăm mai mult din torace. Dacă mâna stângă se mişcă mai mult în faţă, înseamnă că respirăm

mai mult din diafragmă.

Din păcate, majoritate oamenilor respiră mai mult din torace, respiraţie care este, după cum

am spus, o respiraţie mai superficială şi mai neregulată. Această respiraţie este o manifestare a stării

de luptă, de fugă şi poate să provoace o stare de încordare, legată de această reacţie.

După cum este cunoscut, lobii inferiori ai plămânului sunt cel mai puternic irigaţi de sânge,

aşa încât, în cazul respiraţiei toracice nu vom primi oxigen suficient.

Pentru a practica o respiraţie abdominală, trebuie să ne aşezăm comod cu spatele drept.

Punem mâna dreaptă pe piept şi mâna stângă pe mijlocul corpului. Aceasta ne va ajuta să devenim

conştienţi de mişcările muşchilor noştri abdominali în timpul expiraţiei. Pentru a ne însuşi respiraţia

abdominală, trebuie să ne concentrăm la a împinge abdomenul în afară, deci mâna stângă să iasă cât

mai mult înainte şi mâna dreaptă să rămână aproape pe loc. Exerciţiile trebuiesc efectuate zilnic, în

mod concentrat, la început, desigur că ele vor fi neobişnuite, dar cu timpul problema se va inversa în

sensul că respiraţia toracică va fi considerată ca neobişnuită. Pentru a ne obişnui cu această respiraţie

este bine ca la început s-o practicăm din poziţie culcată aşezându-ne pe abdomen o carte; în felul

acesta simţim mai bine mişcările abdomenului, care se ridică şi coboară odată cu mişcările

respiratorii.

Adoptarea acestui tip de respiraţie ne va conferi, cu timpul, o stare generală mai echilibrată şi

mai puţin stresată.

Respiraţia profundă

Respiraţia profundă este, de asemenea, una dintre tehnicile cele mai simple şi eficiente de

management de stres, care se poate practica oricând şi oriunde. Respiraţia profundă ne ajută să

suportăm mai bine necazurile şi combate reacţiile de stres dăunătoare. Această tehnică se poate face

zilnic în scop preventiv, obţinându-se prin ea o stare generală mai puţin împovărătoare şi aptă a face

mai bine faţă situaţiilor stresante neprevăzute. De asemenea, când ne aflăm în anumite situaţii de

îngrijorare sau de nervozitate, efectuarea câtorva respiraţii profunde ne ajută să rupem situaţia de stres

şi să ne recăpătăm liniştea anterioară.

Tehnica este următoarea: Expirăm, mai întâi, complet, prin nas. Ne punem mâna dreaptă pe

cutia toracică şi mâna stângă pe jumătatea corpului, apoi începem să inspirăm şi să umplem spaţiul

abdominal cu aer. În acest timp, mâna noastră stângă ar trebui să se mişte spre faţă, iar mâna dreaptă

să stea pe loc. Inspirăm în continuare şi lăsăm aerul să pătrundă în partea interioară a toracelui. Acum

se mişcă mâna noastră dreaptă uşor spre în faţă, în acest timp, simţim cum se întind arcurile noastre

costale. Inspirăm în continuare şi simţim cum aerul pătrunde şi în spaţiile pulmonare superioare odată

cu mişcarea claviculelor în sus.

La expiraţie, procesul merge invers. Lăsăm aerul să iasă mai întâi din partea superioară a

toracelui simţind cum coboară claviculele, expirăm mai departe şi simţim cum se contractă

musculatura din partea inferioară a toracelui, în cele din urmă, lăsăm aerul să iasă din spaţiul

abdominal prin contractarea muşchilor din peretele abdominal până când, prin presarea asupra

diafragmului, tot aerul din plămân îl expirăm afară.

Expiraţia efectuată după tehnica de mai sus trebui să fie mai lungă, în timp, faţă de inspiraţie

în raport de 2/1. Respiraţia profundă trebuie efectuată zilnic, câteva minute şi ori de câte ori avem

câteva momente de răgaz sau dacă suntem puşi în faţa unor situaţii de stres.

Respiraţia în rafale

Această tehnică reprezintă o serie de expiraţii rapide, puternice, din abdomen, urmată de

inspiraţii relaxate naturale. Dacă ne simţim puţin obosit sau greoi, efectuarea unei respiraţii de acest

fel, ne scoate, într-un timp mai puţin de un minut, din această stare. Acest tip de respiraţie ne poate fi

de mare ajutor pentru ridicare potenţialului nostru energetic.

Exerciţiul se efectuează astfel: folosim respiraţia abdominală, inspirând şi expirând complet.

Apoi împingem cu putere afară o cantitate mică de aer respirat. Mişcăm numai muşchii noştri

abdominali. Mărim frecvenţa inspiraţiilor şi expiraţiilor la cca două pe secundă. După a 15 a expiraţie

sau dacă nu ne simţim prea bine, reluăm respiraţia normală. Încheiem fiecare secvenţă a exerciţiului

expirând uşor, îndelung şi complet, inspirăm şi expirăm, iarăşi, complet, contemplând la starea

noastră de bine. Exerciţiul se repetă o dată sau de două ori.

Respiraţii alternative prin ambele nări

Mulţi dintre noi poate nu ştim, că pe parcursul unei zile, fluxul de aer prin nările noastre se

schimbă sub aspect volumetric de la o nară la alta, fiind când pe una, când pe alta mai mare. Acest

lucru se efectuează prin umflarea şi dezumflarea alternativă a mucoaselor nazale, care în acest fel

permit unui flux de aer, mai mare sau mai mic, să penetreze prin căile aeriene nazale.

Medicina occidentală nu acordă acestui fenomen multă atenţie, dar conform învăţăturii Yoga,

acest ritm şi acest model alternativ este foarte important pentru obţinerea echilibrului fizic şi psihic.

Până în prezent, nu este cunoscut nici-un studiu ştiinţific care să confirme aceste idei. Pe de

altă parte, ştim însă, că şi creierul nostru este format din două emisfere care lucrează diferit. Poate că

acest lucru se oglindeşte şi în respiraţia noastră - cine ştie?

Tehnica respiraţiei alternative prin ambele nări a fost elaborată pentru a echilibra ritmul

respirator. Pentru scopurile noastre, nu este de o importanţă hotărâtoare dacă motivarea pe care o dă

învăţătura Yoga este sau nu corectă; în orice caz, respiraţia alternativă, prin ambele nări, este o

metodă eficientă pentru a aduce linişte spiritului şi corpului.

Exerciţiile se execută astfel: Aşezaţi-vă comod şi închideţi ochii. Expiraţi complet. Astupaţi

nara dreaptă cu degetul mare şi inspiraţi încet prin nara stângă. Astupaţi nara stângă şi expiraţi încet

prin nara dreaptă. Inspiraţi prin nara dreaptă. Astupaţi nara dreaptă şi expiraţi prin nara stângă.

Continuaţi exerciţiul schimbând nara după fiecare inspiraţie! Dacă o puteţi face fără efort,

extindeţi durata expiraţiei treptat, până ajunge să dureze de două ori mai mult decât inspiraţia.

Continuaţi exerciţiul 30 de secunde până la trei minute. Dacă, la un moment dat, aveţi senzaţia că nu

aveţi destul aer, reveniţi pur şi simplu la respiraţia normală şi, după o pauză, reîncepeţi exerciţiul,

scurtând faza de expiraţie.

VIZUALIZAREA DIRIJATĂ

Cuvintele şi noţiunile sunt limbajul minţii omeneşti, iar limbajul sentimentelor sunt imaginile.

Corpul dv. reacţionează la reprezentări de imagini, astfel de parcă ar fi evenimente care au loc aici şi

acum. Încercaţi şi vedeţi singuri.

Orice eveniment, plăcut sau neplăcut, petrecut în viaţa dv. vă face să-l retrăiţi afectiv, atunci

când vă aduceţi aminte de el, mai cu seamă atunci când sunteţi într-o stare de relaxare voită şi staţi

liniştit cu ochii închişi. Inima vă va bate mai repede, respiraţia va fi mai superficială în cazul aducerii

aminte de evenimente foarte neplăcute, ceartă etc. şi aceleaşi organe se vor exprima funcţional calm,

relaxat când vă veţi aduce în memorie evenimente plăcute, pline de afecţiune şi încântare.

În alt exemplu, dacă stăm liniştiţi în acelaşi fotoliu, într-o încăpere silenţioasă, tot cu ochii

închişi şi ne imaginăm că avem în mână o lămâie bine coaptă de culoarea galbenă specifică cu

mirosul ei incitant şi plăcut pe care o despicăm cu cuţitul, o introducem într-un vas cu zahăr şi

muşcăm vârtos din ea, o să observaţi că automat, gura dv. se umple cu salivă, măcar că dv. numai v-

aţi imaginat mental această situaţie.

Spiritul dv. se adresează corpului dv., folosindu-se de asemenea imagini mentale, iar corpul

reacţionează. Acest dialog are loc tot timpul - câteodată în mod binefăcător, vindecând, iar câteodată,

în mod dăunător - deşi, probabil, de cele mai multe ori, nici nu vă daţi seama.

Într-un fel asemănător, pe baza imaginilor mentale propuse, comunică între ele conştiinţa dv.

trează şi subconştientul dv., structură depozitară a informaţiilor şi de efectuare a ordinelor noi sau de

efectuare a răspunsurilor reflexe deja încetăţenite.

Vizualizarea sau imaginaţia, se poate adresa fiecăruia din simţurile noastre, dar pare să

"funcţioneze" mai bine atunci când sunt solicitate mai multe simţuri, în acelaşi timp. În exemplul cu

lămâia au fost solicitate: văzul, auzul, mirosul, simţul tactil, gustul.

În marile performanţe realizate de sportivii contemporani, antrenamentele în complexitatea

lor, cuprind şi exerciţii de mentalizare a exerciţiilor pe care le pregătesc. Spre exemplu, la gimnastica

artistică, în cadrul căreia fiecare element din program este descompus în părţi distincte, este exersat la

început separat, apoi legat cu următorul, cu toate laolaltă şi în ultimă instanţă, reluat numai mental,

aşa încât la orice oră din zi sau noapte sportivul respectiv are în reflexele sale şi în conştiinţa sa tot

exerciţiul pe care-l pregăteşte. Tot aşa, îşi vizualizează şi alţi sportivi probele lor, ca de exemplu

atleţii şi în special săritorii, aruncătorii, sau în cadrul altor sporturi individuale, cu pretenţii tehnice, în

cadrul cărora detaliile specifice probei respective sunt intrate adânc în conştiinţa şi vizualizarea

mentală a sportivului în cauză.

Iată câteva din declaraţiile unor sportivi de mare performanţă, binecunoscuţi în lume:

Mary Lou Retton, prima gimnastă americană care a primit o medalie de aur pentru prestaţia ei

individuală a declarat: "Exerciţiile de vizualizare au fost o constantă de bază a pregătirii mele. Mi-am

văzut reprezentaţia în cap, şi acest lucru m-a ajutat enorm. Mi-a dat încredere în mine. După

antrenament şi masa de seară, când mă aflam în pat, repetam toate mişcările pe care le exersasem în

timpul zilei, în imaginaţie, din nou. În noaptea de dinaintea concursului olimpic am repetat tot

programul în minte, şi-mi imaginam că toate exerciţiile le practicam cu siguranţă şi le sfârşeam cu

bine".

Legendarul jucător de baseball Yogi Berra (nu este un yoghin hindus, bineînţeles) a spus: "90

de procente din joc au loc pe plan mental; restul este fizic".

Larry Maham, un campion de Rodeo - călărie, a spus: "Încerc să-mi imaginez mersul călare în

toate detaliile, înainte de a sări pe spatele taurului. Apoi, când călăresc, mă orientez după această

imagine interioară".

Patinatoarea artistică Elisabeth Manley, medaliată la jocurile Olimpice de iarnă din anul 1988

a declarat: "Eu lucrez foarte mult cu imaginaţia"..."Când de exemplu, am exersat "Triplul Lutz",

stăteam la mantinelă, închideam ochii şi-mi imaginam că executam perfect săritura. Am înregistrat pe

casetă video câteva sărituri bine executate. Mă tot uitam la înregistrare, până îmi fixam în minte

întreaga desfăşurare a mişcărilor. Înainte de a adormi, în fiecare seară, îmi făceam exerciţiile în

imaginaţie"

Vizualizarea poate să producă în corp şi alte modificări care pot fi măsurate. Psihologul

american Dr. Richard Suinn a înregistrat activitatea musculară a unui schior, care îşi imagina o

coborâre. Psihologul a constatat că înregistrările erau absolut asemănătoare cu acelea care fuseseră

făcute înainte, în timpul coborârii reale.

Cum se practică vizualizarea dirijată?

Exerciţiile de vizualizare se fac, de preferat, cu fiecare din cele cinci simţuri ale dv. Poate nu

vedeţi imaginile mentale desfăşurându-se ca un film prin faţa ochilor minţii dv., dar aţi putea "auzi"

sunete, percepe mirosuri sau gusturi, sau să vă imaginaţi cu acuitate că atingeţi ceva sau pe cineva.

Nu există cale corectă sau greşită pentru a vizualiza; există numai aceea care funcţionează în cazul

dv.

Închideţi ochii şi relaxaţi-vă. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în dormitorul dv. şi staţi culcat pe patul

dv. Vedeţi cu ochii minţii numărul ferestrelor, culoarea pereţilor, podeaua. Dacă aveţi un telefon în

dormitor, imaginaţi-vă cum arată şi ce culoare are. Acum imaginaţi-vă că telefonul sună, că ridicaţi

receptorul, şi imaginaţi-vi-l din punct de vedere tactil. Auziţi-vă pe dv. inşivă spunând "alo" şi

închipuiţi-vă că un prieten vă răspunde. Fiţi atent la felul cum se aude vocea prietenului sau a

prietenei. Amintiţi-vă de ultima întâlnire cu această persoană şi cum v-aţi simţit atunci. Vedeţi în

amintirile dv. faţa prietenei sau prietenului dv.

Acum deschideţi ochii. Dacă aţi putut să realizaţi o parte oarecare a acestui exerciţiu, atunci,

înseamnă că aţi vizualizat. Obişnuiţi-vă să aveţi în vedere sentimentele dv. la fiecare pas al

exerciţiului de vizualizare.

Exerciţiul sugerat mai sus, nu constituie literă de lege, el poate fi înlocuit cu ceva la fel de

sugestiv şi este la latitudinea oricăruia dintre noi să-şi imagineze ceva asemănător. Este important, ca

cel ce încearcă exerciţiul să se convingă la sfârşitul exerciţiului, că a reuşit vizualizarea.

Exerciţiile de vizualizare pentru vindecarea inimi

Cunoscând, din capitolele anterioare, mecanismele de obstruare a arterelor inimii (depunere

de colesterol pe pereţii interiori a-i arterelor cu efect de îngustare a lumenului coronarian, spasme

arteriale coronariene datorate stresului, cu acelaşi efect de îngustare a lumenului vascular sau

trombusuri cauzatoare de obstrucţii mai mult sau mai puţin complete ale aceloraşi vase), şi ştiind, că

fiecare din aceste mecanisme sunt legate de modul nostru de viaţă, şi mai ştiind că prin tehnica

vizualizării se poate obţine o creştere a circulaţiei sanguine, în anumite teritorii din corpul nostru

precum o mână, picior sau chiar în cazul erecţiilor, este de la sine înţeles, că şi în cazul arterelor

coronariene putem obţine o mai bună circulaţie a sângelui folosindu-ne de vizualizarea acestor artere

în mintea noastră, ca pe nişte artere cu calibru normal şi neinfluenţate de stres.

Înainte de a începe exerciţiile de vindecare a inimii prin tehnica vizualizării, este bine a cere

cardiologului nostru o angiogramă în care să se arate localizarea exactă a modificărilor arteriale.

Aceasta v-ar putea fi de ajutor pentru procesul de vizualizare.

Dar şi fără această informaţie, vă puteţi imagina cum arată inima dv., desenându-vă inima aşa

cum credeţi dv. că arată.

Apoi alegeţi-vă o imagine terapeutică, care să conţină următoarele idei: Inima dv. bate regulat

şi liniştit. Inima pompează cu fiecare bătaie o cantitate sănătoasă de sânge. Arterele dv. coronare se

lărgesc şi lasă mai mult sânge să treacă prin ele. Noi vase de sânge apar şi aprovizionează inima dv.

cu oxigen şi cu toate celelalte substanţe necesare. Sângele curge lin şi nestânjenit. Dacă nu suferiţi de

o boală de inimă, alegeţi, pur şi simplu, o imagine în care inima dv. este sănătoasă.

Ca la orice exerciţiu de vizualizare, şi aici ar putea fi util să adăugaţi detalii. Poate aveţi chef

să vă uitaţi în cărţi de anatomie ca să vedeţi cum arată şi cum funcţionează o inimă.

Puteţi face oricând exerciţiile de vizualizare, dar ele au efect maxim atunci când le faceţi în

continuarea meditaţiei, căci atunci sunteţi deja pregătiţi să vă concentraţi asupra perceperii proceselor

interioare.

VIZUALIZAREA RECEPTIVĂ

Vizualizarea receptivă se bazează pe ideea că vrem să ştim mai mult despre noi înşine, decât

ne dăm seama în conştiinţa noastră trează de peste zi.

Vizualizarea dirijată, de care am vorbit înainte, se baza pe modalitatea de a utiliza imaginile

interioare create în mintea noastră (imagini desigur sănătoase) cu intenţia de a influenţa în acest sens

(sănătos) procesele din corpul nostru. Cu alte cuvinte, datorită vizualizării receptive, putem să

folosim cunoştinţe utile, înmagazinate în subconştientul nostru şi să le aducem în conştient, în forma

pe care o dorim - respectiv sănătoasă.

În loc să alegem imaginea mentală a unui eveniment sau a unei întâmplări plăcute, pe care să

o emitem spre corpul nostru şi în subconştientul nostru - prin vizualizarea dirijată receptăm imagini

din subconştientul nostru, ca răspuns la întrebările pe care ni le punem.

În practica sa, doctorul Dean Ornish a avut surpriza să constate că, pacienţii săi prin

vizualizarea dirijată vedeau foarte adesea imagini asemănătoare, ca de exemplu - inima înconjurată de

un zid sau de o fortificaţie, imagini care veneau fireşte din subconştientul lor către mental, aşa cum

ele au fost fixate ani în şir şi, cum de fapt, aceste imagini concordau cu starea de stres a acestor

bolnavi.

La modul practic - în cardiologie este cunoscută forma de suferinţă cardiacă ischemică

liniştită (silenţioasă), în care unii bolnavi suferă clar de ischemie coronariană, câteodată, au chiar

infarct miocardic, fără a acuza dureri, pe care în mod obişnuit ceilalţi bolnavi le prezintă. Altfel,

aceste dureri sunt explicate prin lipsa de oxigen datorită ischemiei la acest nivel şi este asemănătoare

ca explicaţie privind durerile din obstrucţiile arteriale periferice din cadrul bine cunoscutelor arterite

obliterante. Suferinzii de aceste boli arteriale vasculare obstructive periferice, prezintă, respectiv,

arteriopatie obliterantă a membrelor inferioare

Doctorul Dean Ornish, pune această lipsă de durere a suferinzilor patenţi de boală ischemică,

pe seama unei puternice disocieri ce există între sentimentele şi experienţa lor, sau între gândirea şi

perceperea simţurilor lor. Cu alte cuvinte: ei îşi zăvoresc adesea sentimentele, adică nu numai că nu şi

le arată faţă de ceilalţi, dar ei înşişi, nu sunt conştienţi de aceste sentimente. Motivaţia acestei situaţii

o găsim în instalarea unui blocaj de comunicare între nivelul structurii fizice afectate şi părţile lor de

reprezentativitate şi analiză mentală a conştientului lor. Dacă aceşti pacienţi sunt întrebaţi ce simt, ei

spun, de obicei, ce gândesc, arătând, în acest fel, în mod clar, că între gândurile şi sentimentele lor

există o disociere.

De aceea, programul de vindecare conceput de doctorul Dean Ornish îşi are ca obiectiv, mai

întâi, crearea de cadru în care pacienţii să aibă din nou acces la simţămintele proprii. Într-un anumit

fel, pacienţii au trebuit să-şi însuşească din nou aceste sentimente pe care le-au pierdut şi prin aceasta,

le-au exclus efectiv din amintirea lor şi să le integreze, iarăşi, în trăirile lor.

Prin vizualizare putem, oricât de uimitor ar părea, să începem un dialog cu aceste blocaje

interioare, rezultate cu ocazia unui şoc din viaţa anterioară a celui în cauză, mai ales din timpul

copilăriei, perioadă foarte receptivă la o suferinţă afectivă intensă, datorată loviturilor profunde.

În toate epocile, inima a fost în limbajul poeziei, al misticismului, al religiei şi chiar, în

limbajul cotidian, metafora pentru cele mai profunde sentimente Dacă prietenii, duşmanii, membrii de

familie ne supără, punem acest lucru "la inimă" şi, ca să ne apărăm, creăm mecanisme de apărare sau,

exprimându-ne metaforic, construim ziduri în jurul inimii noastre. Acest lucru poate să meargă atât de

departe, încât inima noastră ajunge să fie înconjurată de o fortificaţie împânzită cu arme, dar acest

mecanism de apărare are două aspecte. Zidurile fortificaţiei care ne apără, ne şi izolează. Această

izolare, la rândul ei, se poate întoarce împotriva noastră, provocând stres emoţional cronic sau chiar

boli fizice de inimă. Într-un anumit stadiu, aceste ziduri de apărare au fost odată, utile sau chiar

necesare, pentru supravieţuirea noastră sufletească. Dar, ceea ce ne ocroteşte poate deveni distructiv,

dacă-l menţinem cu încăpăţânare, deşi, în realitate, nu mai avem nevoie de el. Inocularea continuă a

acestei situaţii în subconştientul nostru, duce, de la sine înţeles, la o activizare a disocierii între

sentimentele şi experienţa noastră şi la mărirea pericolului ce ne ameninţă prin faptul că între

gândirea noastră şi perceperea simţurilor fireşti s-a instalat un blocaj.

Vizualizarea receptivă se referă la posibilitatea de a intra în dialog mental, atât cu zidurile de

apărare pe care le-am construit, cât şi cu inima timorată care se ascunde în spatele lor; putem astfel

recepta ce se întâmplă acolo, şi după această recepţie, analizată tot în mentalul nostru, să începem a

induce subconştientului nostru ideile de corecţie ce vor intra cu timpul în reflexele noastre, aşa încât,

scopul final de a ne reintegra sentimentele disociate, din nou, în personalitatea noastră efectivă, să fie

realizat cu siguranţă.

Aceasta duce nu numai la o intimitate mai mare între noi şi ceilalţi oameni, dar şi la încredere

şi familiaritate mai mare - cu anumite aspecte ale propriei personalităţi, pe care înainte le reprimam

sau negam.

Dacă avem curajul să ne examinăm mai exact aspectele personalităţii noastre, se pot întâmpla

lucruri uimitoare.

Există mai multe tehnici după care se poate practica vizualizarea receptivă. În esenţă, este

vorba de a deveni atent la mesajele importante ale corpului şi ale subconştientului, pe care înţelegerea

noastră conştientă le ignoră, şi de a recepta aceste mesaje aşa cum vin, fără păreri preconcepute

despre ce "ar trebui" să aflăm.

Câteva exemple:

Vocea interioară sau instructorul nostru interior

O cale de a obţine accesul la informaţiile ascunse anterior în subconştient este de a vizualiza

pe "instructorul interior" sau pe profesorul interior sau de a asculta vocea interioară. Această metodă,

în alte culturi, de exemplu la indienii americani, a fost practicată secole la rând, iar în vremea noastră,

a fost redescoperită de specialiştii în psihologie. Indiferent de cât de ciudat vi se pare ceea ce citiţi,

dacă încercaţi să urmaţi sfaturile de mai jos, veţi observa cât de eficient este acest exerciţiu.

"Instructorul dv. interior" este, pur şi simplu, vocea propriului dv. eu.

Închideţi ochii, deconectaţi-vă într-o stare meditativă. Cel mai bine este să faceţi vizualizarea

receptivă în continuarea exerciţiilor de streching, de respiraţie, relaxare în profunzime sau meditaţie,

dar poate fi făcută şi în orice alt moment.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un loc plăcut, liniştit, frumos. Poate să fie un loc din amintirea

dv., unde aţi fost într-adevăr sau un loc care există numai în fantezia dv. Încercaţi să vă imaginaţi

acest loc, cu toate detaliile şi folosiţi-vă toate simţurile dv. Ce vedeţi? Ce culori vă frapează? Ce

sunete şi mirosuri percepeţi? Simţiţi vreun gust? Cum se simte pământul sub picioarele dv.?

Uitaţi-vă în jur şi fiţi atenţi dacă ceva sau cineva apare în raza dv. vizuală. Poate să fie vreun

bărbat sau o femeie, un animal sau chiar un obiect. Poate fi un arhetip, o femeie bătrână, înţeleaptă,

un eremit bătrân cu barbă albă sau ceva complet neprevăzut. Indiferent sub ce aspect apare acest

personaj - dv., îl veţi recunoaşte, pentru că iradiază dragoste, compasiune şi înţelepciune. Dacă acest

personaj pare să nu posede aceste calităţi, dacă aveţi senzaţia că vă critică, sau vă condamnă, treceţi,

pur şi simplu, pe lângă el şi căutaţi altceva.

Dacă personajul înţelept apare, duceţi-vă spre el, prezentaţi-vă şi aşteptaţi să auziţi ce spune.

Întrebaţi personajul dacă are nume şi sub ce formă ar vrea să i vă adresaţi. Dacă primiţi răspuns la

această întrebare, adresaţi-vă acestui personaj, în modul dorit de acesta. Întrebaţi apoi personajul dacă

are să vă comunice ceva ce v-ar putea ajuta. Mesajul pe care s-ar putea să-l primiţi poate să vă fie

transmis prin cuvinte, imagini, sunete sau orice altă formă, pe care să o înţelegeţi bine.

Dacă nu primiţi răspuns, întrebaţi-l pe înţeleptul personaj ce trebuie să faceţi ca să vorbească

cu dv. şi aşteptaţi răspunsul. Atunci aţi putea să continuaţi cu întrebările: "Ce mesaj ai pentru mine?

Ce-mi scapă?". Ascultaţi ce vă spune personajul. Adesea, răspunsurile pe care le primiţi sunt

incomplete şi enigmatice născând o serie de noi întrebări. Dacă primiţi un mesaj parţial şi apoi,

deodată, nu mai vine nimic, aţi putea să-l întrebaţi pe instructorul dv. interior, ce obstacol stă în cale.

În astfel de cazuri, vedeţi poate, brusc, un zid, un gard, un meterez sau orice altă barieră în faţa dv.

Dacă se întâmplă acest lucru, procedaţi în acelaşi mod, cum aţi învăţat deja, şi cum îl descriem în cele

ce urmează.

Zidul, gardul sau meterezul are, probabil, o voce proprie. De obicei, această voce se

deosebeşte de cea a instructorului interior, dar poate fi aceeaşi. Prezentaţi-vă obstacolului şi întrebaţi-l

ce scop are. În cele mai multe cazuri, obstacolul serveşte pentru a încuia ceva pe din afară sau pe

dinăuntru. De cele mai multe ori, are menirea de a ţine departe de dv. ameninţările şi de a ţine sub

cheie sentimentele care vi se par periculoase sau ameninţătoare. Mulţumiţi-i zidului dv. pentru că şi-a

îndeplinit funcţia de ocrotire ... căci într-un anumit moment al vieţii dv. v-a fost ocrotitor, şi poate,

pentru supravieţuirea dv., sufletească, necesar. Ascultaţi ce spune zidul în legătură cu aceasta, dacă vă

răspunde. Câteodată, zidul confirmă recunoştinţa pe care i-o datoraţi, spunând: "Ei era şi timpul" sau

exprimându-şi în alt mod mulţumirea. Poate însă să tacă.. Întrebaţi obstacolul când a apărut prima

dată. Ce s-a întâmplat în acel moment în viaţa dv.? Fiţi atent la răspuns (care poate fi exprimat în

cuvinte, imagini, sunete sau simboluri).

Apoi întrebaţi zidul dacă este dispus să se deschidă puţin şi să vă arate ce se află de partea

cealaltă. Explicaţi zidului că se poate întoarce oricând, în cazul în care ceea ce vedeţi de cealaltă parte

a lui este prea dureros pentru dv. În acest moment, zidul se va deschide, sau va rămâne închis, sau se

va înălţa şi mai mult.

Dacă zidul nu este dispus să se deschidă, întrebaţi-l dacă s-ar putea să facă acest lucru într-un

alt moment sau dacă vă cere ceva, ce trebuie să faceţi, înainte de a vă permite să aruncaţi o privire de

cealaltă parte. Ascultaţi-i răspunsul. Dacă zidul are bunăvoinţa să se deschidă, uitaţi-vă bine la ceea

ce se află de cealaltă parte şi ce sentimente şi imagini vi se trezesc. Din mesajele pe care le primiţi,

pot apărea din nou alte întrebări.

Continuaţi acest proces atâta timp cât nu vă cere efort sau nu vă creează o stare neplăcută. În

majoritatea cazurilor, ceea ce se vede de partea cealaltă a zidurilor este descris ca lumină, bucurie,

dragoste, eliberare sau alte imagini pozitive şi vă daţi seama şi dv. (chiar şi zidul însuşi) că izolarea,

în acest stadiu, nu mai este necesară. Câteodată, imaginile de dincolo de zid sunt însă dureroase şi

înspăimântătoare. Totuşi, vederea acestor imagini are adesea efect terapeutic. Dacă cele ascunse de

zid sunt într-adevăr atât de dureroase, încât nu puteţi să le suportaţi, zidul nu se va deschide.

Câteodată se află şi alte metereze înăuntrul primului zid, ca foile de ceapă. Dacă în faţa dv. mai apar

şi alte ziduri, continuaţi procesul. Noul zid are, poate, o voce proprie sau poate este aceeaşi voce ca a

primului zid. Dacă aţi depăşit obstacolele (presupunând că au existat), reluaţi dialogul cu instructorul

dv. interior şi ascultaţi ce are de spus acest personaj înţelept. Personajul, rareori vorbeşte fără să fie

întrebat. Dacă puneţi întrebări precise, veţi primi, probabil, şi răspunsuri clare. Fiecare răspuns poate,

la rândul său, să conducă la alte întrebări.

Dacă nu sunteţi sigur de semnificaţia unui răspuns, rugaţi consultantul dv. interior să vă

lămurească. Câteodată instructorul dv. interior vă trimite la alte surse sau la alţi consilieri, fie în

interiorul dv. propriu, fie în lumea reală. (unii instructori interiori sunt de-a dreptul specialişti!) Dacă

sunteţi trimis la alt personaj interior, cereţi indicaţiile de care aveţi nevoie ca să găsiţi acest nou

personaj.

Dacă doriţi să încheiaţi exerciţiul, întrebaţi acest personaj înţelept cum puteţi lua legătura în

viitor cu el. Vă va răspunde. Poate că în continuarea unei asemenea şedinţe aveţi plăcerea să notaţi

ceea ce aţi învăţat şi aflat.

Dacă nu aţi reuşit să întâlniţi o instanţă consultativă, nu vă descurajaţi. Mai încercaţi, în alt

moment, încă o dată.

Să ne întâlnim cu propria inimă

Spre deosebire de vizualizarea dirijată, prin care aţi încercat să conduceţi spre inimă imagini

conştient alese şi binefăcătoare, la acest exerciţiu, primiţi imagini dinspre inima dv. sau dinspre

subconştient, pentru a înţelege, mai profund, procesele care se petrec în corpul şi sufletul dv.

Vizualizaţi-vă inima în forma în care vă apare, indiferent cum arată: poate că arată ca într-o

imagine anatomică, dar poate să arate complet altfel. Dacă aveţi o imagine mentală a inimii dv. în faţa

ochilor, prezentaţi-vă acesteia cu un salut simplu şi aşteptaţi răspunsul la salut. Întrebaţi inima dv.

dacă are un nume şi cum sună acest nume.

Dacă are un nume, adresaţi-vă ei, folosind în timpul unui dialog, numele acesteia ca şi cum v-

aţi întâlni cu o persoană. Inima dv. are o voce proprie, identică poate cu vocea consilierului dv.

interior, sau poate că nu. S-ar putea ca inima proprie să comunice cu dv. nu folosind cuvinte, ci

sunete sau imagini, de exemplu, schimbându-şi aspectul în faţa ochiului dv. interior.

Imediat ce intraţi în dialog cu inima dv., indiferent dacă aceasta se desfăşoară în imagini,

cuvinte sau sunete, întrebaţi-o ce-i trebuie ca să se vindece din punct de vedere fizic. Dacă primiţi

răspuns la aceasta, întrebaţi-vă inima, în continuare, ce-i trebuie pentru vindecarea sa emoţională şi

spirituală. Poate vă dă anumite sfaturi clare, referitoare la alimentaţie şi antrenament fizic sau spune

ceva despre relaţii şi sentimente, sau spune ceva, cu totul altceva, neaşteptat. Mulţumiţi-i inimii dv. că

v-a ţinut în viaţă de când v-aţi născut. Ascultaţi în dv. ce vă răspunde.

Poate constataţi că-i puneţi inimii o întrebare şi nu primiţi răspuns. Poate nici măcar nu

ajungeţi la punctul în care puteţi începe un dialog cu ea. Dacă se întâmplă acest lucru, imaginaţi-vă un

spectacol sau o barieră care zădărniceşte contactul, aşa cum aţi remarcat la ultimul exerciţiu.

La mulţi oameni apare imaginea unui zid sau a unei fortificaţii construite în jurul inimii, care

o apără, dar o şi izolează. Imaginile dv. interioare ar putea fi asemănătoare, dar ar putea să fie şi

complet altfel. Poate zidurile nu joacă nici un fel de rol în viaţa dv. imaginativă.

Dacă vizualizaţi un obstacol, indiferent sub ce formă se prezintă, începeţi un dialog cu acesta,

aşa cum s-a procedat la ultimul exerciţiu. Mulţumiţi-i obstacolului că v-a ocrotit atâţia ani şi aşteptaţi

răspunsul. Întrebaţi obstacolul dacă poate să devină transparent, să se deschidă sau dacă s-ar putea da

la o parte pentru o perioadă de timp, ca să aflaţi ce există de cealaltă parte, ştiind că puteţi să fiţi din

nou ocrotiţi, în cazul în care este nevoie.

Când încheiaţi exerciţiul, mulţumiţi-i inimii dv. pentru cele împărtăşite şi pentru deschiderea

ei. Încercaţi să simţiţi dragoste pentru inima dv. şi să întâmpinaţi dragostea care vine din partea ei.

Întrebaţi-vă inima, la sfârşit, cum puteţi intra, din nou, în contact cu ea; poate vă dă un răspuns.

Acest fel de vizualizare sau imaginaţie vă poate da putere şi învăţăminte, căci, ce aflaţi, vine

din propriul dv. "eu" interior şi nu de la un "expert" sau de la o altă autoritate, care oricum nu poate să

ştie mai mult ca dv. înşivă, despre ceea ce este bine pentru dv. Indiferent de felul imaginilor şi

sentimentelor care apar în dv. - în orice caz, ele sunt imaginile dv. interioare şi vă pot ajuta să

deveniţi mai conştienţi de procesele petrecute în corpul şi sufletul dv.

Dacă începeţi să aveţi încredere în mesajele care vin din interiorul dv. veţi căpăta, din ce în ce

mai uşor, acces la mesaje. Cunoştinţele pe care le obţineţi, în acest mod, nu vă înlocuiesc gândirea

raţională, dar prezintă o completare valoroasă. Aceste cunoştinţe interioare se referă atât la

diagnostic, cât şi la terapie, căci ele duc la întrebări importante, la care primiţi şi răspunsuri.

În cartea sa (paginile 177-180 şi 184- 189), doctorul Dean Ornish redă două exemple de

dialoguri pe principiul mai înainte arătat, dialoguri foarte sugestive pentru ce-i ce se conving a

încerca această modalitate de vizualizare receptivă.

În încheierea capitolului de management de stres, doctorul Dean Ornish face următoarele

precizări pe care le redăm textual:

"Există multe metode de a ne rupe de propriile noastre sentimente, prin alcool şi alte droguri,

prin mâncare sau muncă, prin diferite dependenţe, prin respingeri de orice fel. Avem multe

posibilităţi să ne manifestăm împotriva vieţii. Câteodată, durerile devin atât de groaznice, încât

moartea pare soluţia cea mai simplă. Şi totuşi, ne-am hotărât cu toţii, măcar în ziua aceasta, să trăim

mai departe, în ciuda durerilor. Şi poate, ne vom hotărî acum, pentru vindecare. Să rezumăm!

Tehnicile Yoga pe care le-am cunoscut acum, streching, relaxare profundă, exerciţii respiratorii şi

vizualizare - sunt remedii extrem de eficiente, nu numai pentru a ne "învinge stresul", ci şi pentru a ne

deschide inima, pentru a ne accepta propriile sentimente şi pentru a ne regăsi echilibrul".

Programul complet propus de doctorul Dean Ornish în vindecarea bolilor de inimă, mai

cuprinde, pe lângă cele descrise mai sus, şi încă două aspecte legate de deschiderea celui în cauză faţă

de ceilalţi oameni, rupându-şi astfel izolarea, prin comunicare deschisă cu societatea şi, în sfârşit, o

deschidere prin meditaţie şi vizualizare a unui "eu" superior, cosmic, deschizător al unei perspective

prin care să scăpăm de izolarea noastră şi să obţinem o sănătate spirituală de înalt nivel.

SĂ NE DESCHIDEM INIMILE PENTRU ALŢII

Spre deosebire de capitolele anterioare care ne ajută să fim mai conştienţi de procesele care au

loc în corpul nostru, în inima noastră şi să găsim în corpul nostru mai multă pace, în acest capitol vom

încerca să învăţam cum ne putem elibera de izolarea noastră faţă de ceilalţi, recomandându-se trei

modalităţi:

- Capacitatea de comunicare

- Altruismul, compasiunea şi iertarea

- Sprijinul în cadrul grupului şi prezentarea, în mod deschis, a propriei persoane.

Capacitatea de comunicare

Putem învăţa să vorbim într-un mod, care să ne permită să ne percepem şi să ne înţelegem mai

bine unii cu alţii. Dacă avem sentimentul că suntem ascultaţi şi înţeleşi, se creează imediat noi

legături cu alţi oameni. Sentimentul de a fi ataşat celorlalţi şi de a fi înţeleşi este o parte importantă a

procesului de vindecare, pentru că ne eliberează de izolarea care ne îmbolnăveşte.

Comunicarea înseamnă a transmite cuiva ce gândim sau simţim, într-un mod care să-i fie

accesibil celuilalt şi nu pe ton de răbufnire verbală, în care să nu ne intereseze dacă celălalt înţelege

sau nu, cu adevărat, ce dorim să-i transmitem.

Descărcarea furiei noastre către alte persoane numai pentru a ne "elibera", nu ne face bine,

dimpotrivă ne face mai furioşi şi mai stresaţi, în acelaşi timp, atragem asupra noastră furia celuilalt,

cu perspective de stres suplimentar.

Dar dacă, dăm glas sentimentelor noastre, le arătăm celorlalţi ceva din laturile noastre

vulnerabile. Şi dacă le arătăm ceva mai mult din slăbiciunile noastre, dacă ne deschidem inimile,

atunci îi facem pe ceilalţi să reacţioneze cu înţelegere. Aceasta ajută ambelor părţi să se simtă mai

sigure şi mai libere.

Sentimentele ne influenţează mai mult de cât gândurile. Dacă ne exprimăm sentimentele

adevărate, ne este mai uşor să limităm discuţia la teme actuale, întrucât gândurile întotdeauna o pot

lua razna, ori în viitor ori în trecut, fără rezultate certe pe vreun domeniu.

Principiile de bază ale comunicării sunt foarte simple, dar este nevoie de mult exerciţiu, ca să

ne facem din acest stil, un obicei. La început diferenţierea dintre gânduri şi sentimente dă impresia de

despicare a firului în patru, dar cât de bine comunicăm, depinde foarte mult de această diferenţiere.

Aceste tehnici pot fi folosite pentru a exprima deschis, sentimentele pozitive şi negative, şi pentru a le

accepta de la alţii.

Primul pas: Conştientizaţi ce simţiţi

Lucru nu chiar uşor, întrucât trebuie să ne definim singuri starea afectivă, conştientă, raţională

sau de corectitudine, în care ne aflăm

Aşezaţi comod într-un fotoliu, în stare de relaxare ne punem singuri întrebările de mai sus,

referitoare la tot ce ne preocupă în mod critic şi nu explicativ, de motivare a unei stări incorecte faţă

de legile scrise, nescrise sau morala societăţii în care trăim. Aici trebuie să fim foarte sinceri cu noi

înşine. Prin asta ne descătuşăm de orice povară, exact ca în actul de spovedire din faţa preotului

nostru.

Pasul al doilea: Exprimaţi ce simţiţi

Spuneţi-vă sincer ce simţiţi, dar exprimaţi acest lucru ca pe un sentiment, şi nu ca pe o părere

sau judecată de valoare. Dv. nu trebuie să vă ascundeţi sentimentele, să le subevaluaţi sau să le faceţi

"mai drăguţe". Să exprimaţi sentimente negative este tot atât de important, ca exteriorizarea

sentimentelor pozitive, dar exprimându-le ca pe nişte sentimente şi informaţii, nu ca pe nişte judecăţi

de valoare sau critici.

Exprimarea deschisă a sentimentelor nu este o reţetă patent, modalitatea de a ne deschide ne

rămâne la latitudine. Este important a şti că, prin această modalitate întrerupem retragerea, izolarea şi

o rupem cu cercul vicios stresant care ne pândeşte.

Pasul al treilea: Deveniţi un ascultător activ; încercaţi să dezvoltaţi în dv. compasiunea

Şi a asculta pe altul este o capacitate comunicativă, care este tot atât de importantă ca şi

exprimarea deschisă a sentimentelor. Vă puneţi în situaţia interlocutorului şi-l ascultaţi, mai ales, în

ceea ce se exprimă ca sentiment, nu ca judecată. Prin aceasta învăţaţi să vă înţelegeţi mai bine unul cu

altul, participând efectiv la dezvoltarea comunicării dv. Acordarea de compasiune altora (nu mila)

este un lucru ce vă înalţă, vă descătuşează de izolare şi vă conferă o şansă, în plus, de tămăduire

proprie.

A asculta pe celălalt ajută, adesea, mai mult decât a da sfaturi, oricât de bine intenţionate ar fi.

Pasul al patrulea: Încercaţi să recunoaşteţi şi să înţelegeţi ce vă spune cealaltă persoană

Dacă nu sunteţi de acord cu celălalt, puteţi totuşi să-i arătaţi că l-aţi înţeles şi că-i respectaţi

părerea.

Este mai uşor să confirmi sentimente decât gânduri (înţeleg că eşti furios spre ex.), şi este şi

mai uşor să ne scuzăm atunci când cineva ne arată că este necăjit sau supărat, decât să atacăm sau să

ne acuzăm reciproc

ALTRUISM, COMPASIUNE ŞI IERTARE

Aceste trei noţiuni, în aplicarea lor, sunt căi foarte importante şi eficiente care ne vindecă de

izolarea noastră şi ne întăresc forţele. Adesea ne risipim energiile în confruntarea cu persoanele sau

cu oamenii pe care-i agreăm cel mai puţin

Altruismul, compasiunea şi iertarea pot fi mijloace eficiente de a ne vindeca de singurătatea

care ne apasă, care ne face să suferim şi care ne îmbolnăveşte. Cu alte cuvinte, altruismul,

compasiunea şi iertarea le folosim în propriul nostru interes, pentru că ne eliberează de limitările

noastre şi ne întăresc forţele.

În mod ştiinţific, s-a dovedit pe studii populaţionale, că rata de mortalitate este de două ori şi

jumătate mai mare la persoanele izolate, decât la persoanele angajate în activităţi de ajutorare şi de

binefacere.

Compasiunea şi iertarea sunt, atât pentru cel care le dă, cât şi pentru cel care le primeşte,

fortifiante şi tămăduitoare. Papa Ioan Paul, asupra căruia s-a comis un atentat, după ce şi-a revenit din

suferinţele provocate de rănile cauzate de împuşcătură, l-a vizitat pe atentator în închisoare şi l-a

iertat.

GRUPUL DE SPRIJIN - ÎNCREDERE-ŞI SINCERITATE

Mai multe studii au demonstrat cum însăşi calitatea de membru al unui club, al unei societăţi

de binefacere, apartenenţa la o comunitate religioasă, culturală etc., reduce în mod semnificativ

pericolul unei morţi premature, având în vedere toate cazurile mortale, independent de zestrea

genetică şi de factorii de stres.

Din concluziile doctorului Dean Ornish asupra studiilor finale pe grupurile de pacienţi ce au

adoptat programul său de vindecare în bolile de inimă a observat, cu satisfacţie, că participanţii se

întâlneau de două ori pe săptămână pentru a vorbi de progresele lor şi despre toate problemele pe care

vroiau să le pună în discuţie.

Întâlnirile de grup făceau minuni, în ceea ce priveşte experienţa legată de apropiere şi

apartenenţă, căci oferea participanţilor şi participantelor ocazia să desfiinţeze barierele şi să-şi

exprime deschis sentimentele.

Mulţi participanţi la program, făceau pentru alţii ceea ce, în mod normal, nu ar fi făcut pentru

ei înşişi. Oameni care nu ar fi urmat, de bună voie, o dietă, au făcut-o, ca să fie solidari cu ceilalţi

membri ai grupului. Din discuţii deschise, unii au reuşit să se deschidă până acolo încât au recunoscut

unele resentimente negative pe care le deţineau, odată cu această recunoaştere prin compasiunea

celorlalţi s-a declanşat automat o schimbare în bine în evoluţia stării lui de sănătate.

Sfaturile rezumative privind deschiderea faţă de ceilalţi sunt:

- Exprimaţi-vă sentimentele, fără să acuzaţi pe nimeni.

- Alăturaţi-vă unui grup de autoajutorare sau întemeiaţi-l dv. Adoptând, în cadrul acestui grup, un

mod de deschidere care să meargă până acolo a vă da jos măştile de pe faţă, a fi voi înşivă fără a vă

reproşa nimic şi, tot timpul, să aveţi înţelegere unul faţă de altul.

A face bine altora este sinonim cu a vă face bine dv. înşivă. Ajutaţi pe alţii în modul în care

dv. simţiţi nobleţea şi uşurarea. Nu faceţi acest lucru aureolat de sentimente de superioritate sau de

milă, ci din convingerea sinceră că ajutând pe altul, vă ajutaţi, de fapt şi pe dv.

SĂ NE DESCHIDEM SPRE UN EU SUPERIOR

În timpul vieţii noastre, fiecare dintre noi, putem să ne întâlnim cu momente în care, să ne

vedem ca o parte a unui întreg superior. Această experienţă, o putem include într-un context religios

numind-o "întâlnirea cu Dumnezeu", sau (după înţelegerea proprie), sub forma unei noţiuni laice ca

pe o "lărgire a conştiinţei", întâlnirea cu un "eu superior", "starea de a fi inundat de energie şi forţă".

Autorii aceste cărţi nu vă dau sfaturi în privinţa aceasta, în ce fel să vă exprimaţi înţelegerea.

Majoritatea oamenilor se simt bine când îşi exprimă sentimentele prin noţiunile propriului lor sistem

de credinţe sau de convingeri, a fondului lor cultural sau a convingerilor religioase liber alese. Tot ce

vă dă posibilitatea - aşa după cum notează Dean Ornish în cartea sa, să cunoaşteţi o deplinătate

superioară, fie rugăciunea, fie meditaţia sau observarea tăcută a naturii, poate fi o cale pentru a trece

peste sentimentele de singurătate. Experienţa nemijlocită a unei forţe, care este mai mare decât noi

înşine, ne poate schimba viaţa pentru că suntem legaţi, într-un mod fundamental, de tot ce este viu şi

de faptul că nu suntem niciodată singuri.

Stresul cronic, indiferent de ce natură este el, poate să declanşeze în noi o serie de mecanisme

fizice, care să ducă la boli organice inclusiv a celor de inimă. Stresul, ca atare, nu este cauzat numai

de factori exteriori (mediu, familie, anturaj sau condiţii de lucru), ci şi de reacţiile noastre proprii la

aceste influenţe ale mediului. Această afirmaţie este susţinută datorită faptului că între mediul plin de

stres şi reacţiile noastre există percepţiile noastre. Percepţiile noastre hotărăsc cum să reacţionăm la o

situaţie şi dacă această reacţie ne dăunează sau ne este de folos.

La o examinare mai atentă, ne putem convinge asupra naturii foarte diversificate şi foarte

extinse a naturii stresurilor din mediul înconjurător, natură pe care noi, oricum nu o putem schimba.

Ceea ce putem schimba este, însă, percepţia noastră, cauza modalităţilor de reacţie la tot felul de

stresuri din mediul înconjurător.

De la comunicare la comuniune

Exerciţiile de management de stres şi yoga, sunt într-adevăr mijloace de transformare. Ele ne

dau posibilitatea să simţim pacea interioară, putere şi ataşament faţă de ceea ce este viu. Dacă la

sfârşitul unei secvenţe de meditaţie, vă consideraţi mai paşnici, mai puternici şi mai fericiţi, amintiţi-

vă că nu simţiţi aşa pentru că aţi primit ceva ce credeaţi că vă trebuie sau că, prin înşelăciune, aţi

determinat pe cineva să vă considere valoroşi, şi demni de iubire, ci pentru că v-aţi liniştit atât de

mult spiritul, încât puteţi afla ce este mereu prezent şi ce purtăm cu toţii, permanent în noi.

Putem învăţa să ne liniştim atât de mult spiritul şi corpul, încât să simţim pacea interioară şi

profundul nostru ataşament faţă de tot ceea ce este viu şi dacă reuşim, putem să ne bucurăm de

plenitudinea şi diversitatea vieţii, în toate manifestările sale.

Această experienţă a comuniunii - reculegere în sine sau unirea cu Dumnezeu - este o temă

centrală a marilor religii şi a multor filosofii laice. În toate religiile, mai puţin în cea a budismului,

care nu are o reprezentare propriu-zisă a lui Dumnezeu - Dumnezeu este descris ca omniprezent,

atotştiutor şi atotputernic, şi acest lucru înseamnă că noi suntem una cu Dumnezeu. Şi alte filosofii

religioase folosesc aceste noţiuni, dar esenţialul este mereu ideea că spiritul nostru creează separarea

între noi şi unitatea universală a tot ce există. Spiritul nostru propriu este, deci, acela care ne

împiedecă să recunoaştem că Dumnezeu sau energia primară a Universului se manifestă în tot ce

există. Ceea ce exprimă filosofia şi misticismul, prin noţiuni diferite, nu este numai o fantezie, ci

poate fi efectiv cunoscut. Înlăturând din noi orice teorie contradictorie privind cunoaşterea şi

liniştindu-ne spiritul, putem simţi în noi unitatea fundamentală a creaţiei. Atât religiile, cât şi

filosofiile cunoscute pe de o parte, cât şi fizica - fizica cuantică ne arată, că în spatele multitudinilor

fenomenelor, se află o unitate fundamentală.

În această unitate fundamentală - omul îşi poate afla un "eu" superior prin deschiderea inimii

sale, şi pentru a intra în el are la dispoziţie multe căi: meditaţia; rugăciunea şi dăruirea către

Dumnezeu; servirea aproapelui; autoanaliza etc.

MEDITAŢIA

Meditaţia este arta de a aduce spiritului linişte. Atunci când spiritul dv. este liniştit, găsiţi

pacea interioară. Pierdeţi senzaţia de separare şi singurătate, şi atunci poate vă întâlniţi cu un "eu"

superior. Există o diversitate a felurilor de meditaţie, pe care abia dacă o putem cuprinde în meditaţia

de natură laică sau religioasă. Comun, însă, le este tuturor, păstrarea trează a spiritului şi stăpânirea

lui.

Efectele tămăduitoare şi care măresc puterea de muncă ale meditaţiei sunt numai rezultate

secundare ale obiectivului său propriu zis: găsirea păcii interioare şi a bucuriei de a trăi. Dacă ne

ocupăm de bolile coronariene de inimă, abordând planul emoţional şi spiritual, atunci putem face

transformări şi pe plan fizic. Dar vindecarea fizică este doar o manifestare a unui proces de vindecare,

mult mai profund, care începe pe plan emoţional şi spiritual. Exerciţiile de meditaţie sunt mai

complexe decât cele fizice (streching, relaxarea musculară), întrucât stăpânirea spiritului este mult

mai dificilă decât a corpului. Liniştea interioară pe care o urmărim prin exerciţiile de meditaţie există

în noi tot timpul. Exerciţiile ne ajută ca să nu tulburăm această linişte.

Meditaţia nu linişteşte tulburările din viaţa noastră cum ar face-o un tranchilizant. Dar ea ne

dă posibilitatea să mergem mai în profunzime, acolo unde tulburarea îşi are originea.

În marea majoritate a timpului nostru, noi nu suntem prea conştienţi de acţiunile noastre

proprii şi de experienţele noastre. Meditaţia ne dă posibilitatea a ne menţine spiritul treaz, să

rămânem mereu în prezent, în "aici" şi "acum", momente care sunt trăiri paşnice.

Primul pas al fiecărui început de meditaţie este "Trezirea" pentru a percepe ce se petrece în

jurul nostru. Creşterea şi dezvoltarea acestei "Treziri" spirituale este începutul vindecării.

Temerile, frica, grijile şi depresiunile fac parte din evenimentele trecute şi viitoare. Dacă

suntem "aici" şi "acum" cu întreaga noastră atenţie, devenim mai eficienţi în orice acţiuni ale noastre,

putem înfrunta chiar unele situaţii de viaţă şi de moarte, cu relativ calm. Menţinându-ne "aici" şi

"acum", ne debarasăm de trecut care este oricum trecut şi de viitor care oricum va veni, avem

posibilitatea unei trăiri mai intense a bucuriilor pe care ni le conferă prezentul de faţă.

Starea de atenţie ne măreşte toate senzaţiile legate de simţuri. Dacă medităm cu regularitate,

capacitatea noastră de a ne concentra asupra unui lucru creşte de la sine, astfel orice trăire legată de o

stare anume (ascultat muzică, mirosul unei flori, voluptatea în dragoste etc.), va fi de intensitate

considerabil crescută.

Meditaţia începe cu concentrarea. Dacă ne concentrăm energiile, câştigăm forţă. Meditaţia ne

fortifică, ea trebuie practicată împreună cu alte discipline spirituale, care au ca scop stimularea

empatiei, compasiunii şi atitudinii altruiste. Meditaţia ne dă mai multă forţă, dar nu şi înţelepciunea

de a folosi forţa cu discernământ.

Forţa poate avea efect tămăduitor sau distructiv, în funcţie de felul cum este folosită.

Exemplul cel mai concret în acest sens este analogia între cum este folosită energia concentrată a

luminii (laserul), folosibilă în activităţi paşnice sau de distrugere cu energia dată de concentrarea

gândurilor noastre, care ne conferă o energie spirituală mai mare pentru a lucra, a învăţa sau a face

rău.

Meditaţia nu produce sentimente neplăcute, dar dacă în spiritul nostru îşi face loc mai multă

linişte, vom deveni mai conştienţi de sentimentele deja existente, neplăcute sau chinuitoare. Această

percepţie conştientă poate să fie un pas esenţial spre vindecare, pentru că numai o problemă

cunoscută poate fi rezolvată.

Practicarea meditaţiei

Unele din cele mai simple şi eficiente forme de meditaţie sunt:

- Concentrarea asupra respiraţiei;

- Concentrarea asupra unui sunet sau a unei succesiuni de sunete;

- Atenţia;

- Autoanaliza;

- Rugăciunea sau reculegerea.

Putem medita oriunde şi oricând. Din experienţele verificate, este mai bine dimineaţa şi seara,

de două ori pe zi, între 5 şi 20 de minute. Este mai bine să medităm zilnic, câteva minute, decât multe

minute şi cu întreruperi de zile.

Este bine ca să ne amenajăm o cameră sau cel puţin un loc într-o cameră, care să fie folosit,

exclusiv, pentru meditaţie. După un anumit timp, vom asocia acest loc cu atmosfera de meditaţie şi ne

vom simţi şi mai relaxaţi doar că vom fi în acel loc.

Concentrarea asupra respiraţiei

Alegeţi un loc liniştit, aşezaţi-vă comod şi închideţi ochii. Staţi nemişcat. concentraţi-vă

asupra inspiraţiei şi expiraţiei dv. fără să modificaţi ritmul de respiraţie. Percepeţi aerul respirat, care

intră şi iese. Apoi fiţi atent la pauza de respiraţie, care are loc între fiecare respiraţie. Puteţi număra

mişcările respiratorii, în gând: "unu" când inspiraţi; "doi" când expiraţi data următoare şi aşa mai

departe, până la cinci. Apoi începeţi de la capăt. Număraţi numai când expiraţi. (dacă vă treziţi brusc

la "şaptesprezece‖, ştiţi că sunteţi cu gândurile în altă parte.) O altă cale este de a vă relaxa corpul la

fiecare expiraţie.

Asta este tot - teoretic. Scopul nu este de a stopa toate gândurile; se pune mult mai mult

problema să vă concentraţi asupra unui singur punct, în acest caz, respiraţia.

În timp ce meditaţi, simţiţi poate brusc nevoia să vă scărpinaţi la nas sau că vă doare piciorul.

Sau sesizaţi mii de lucruri care vă distrag şi care înainte nu existau. Instructorii de meditaţie compară

spiritul, câteodată, cu o maimuţă beată care fuge încoace şi încolo, după cum îi trece prin cap. Deci,

nu vă miraţi când constataţi cum gândurile dv. o iau razna. Este de aşteptat şi este o parte a procesului

de învăţare a meditaţiei. În concluzie, nu condamnaţi şi nu criticaţi, când se întâmplă aceasta, spuneţi-

i corpului dv. că nu veţi mişca nici un muşchi până nu v-aţi terminat meditaţia. Dacă sunteţi hotărât,

veţi fi din ce în ce mai puţin distras. În cele din urmă, printr-o practică mai îndelungată, spiritul dv. se

poate concentra atâta timp asupra unui punct, încât vă puteţi deschide unui eu superior.

În starea ei superioară, această experienţă, numită samadi = iluminare, este starea în care

sufletul individual devine una cu tot ce există.

Concentrarea asupra unui sunet sau asupra unei succesiuni de sunete

Efectul sunetelor este puternic. Diferitele feluri de sunete şi tonuri, pot schimba starea

conştientului nostru. Unele succesiuni de sunete, ne dau o stare de surescitare şi de agresivitate. Alte

sunete şi zgomote, cum ar fi cântecele de leagăn sau susurul unei ape curgătoare, au un efect calmant

şi relaxant. Aceste sunete ne influenţează, chiar dacă nu le dăm o importanţă deosebită.

Zgomotul cel mai vechi este zumzetul. În fazele profunde ale meditaţiei, când corpul dv. este

relaxat şi spiritul liniştit, puteţi percepe un zumzet profund, continuu, egal. Conform învăţăturii yoga,

toate tonurile îşi au originea în acest ton primar. În tradiţiile mistice ale multor religii mari, se spune

că procesul Creaţiei a început cu aceste sunete primare: "La început a fost cuvântul"

Sunetul primar este deci manifestarea unităţii fundamentale, care stă la baza multitudinii a tot

ceea ce este viu.

Indiferent ce sunet sau ce cuvânt alegeţi pentru meditaţie, trebuie să aibă, în orice caz, o

semnificaţie pentru dv. şi să corespundă propriei concepţii de viaţă sau religiei căreia îi aparţineţi.

Alegeţi ceea ce vă este dv. familiar şi plăcut. Succesiunea de cuvinte ar trebui să fie doar atât

de lungă, cât să poată fi repetată complet, cu o singură expiraţie.

Conform concepţiei multor învăţători spirituali, repetarea permanentă a acestor sunete sau

succesiuni de cuvinte are un avantaj dublu: ajută să ne concentrăm spiritual asupra unui punct şi, în

afară de aceasta, creează o stare de pace şi relaxare.

Poate că toate aceste lucruri par un fel de hocus-pocus, dar noi ştim, din fizica cuantelor, că

electronii şi alte particule subatomice oscilează permanent între diferitele planuri de energie. Deşi, noi

nu putem să ne dăm seama, chiar materia solidă se află într-o stare oscilatorie permanentă.

În alt mod, mult mai subtil, meditaţia poate să ducă la mărirea coerenţei. Când meditaţi,

alegeţi un loc liniştit, aşezaţi-vă comod şi închideţi ochii. Inspiraţi şi repetaţi odată cu fiecare

expiraţie, sunetul ales, sau succesiunea de cuvinte pe care le-aţi ales. Dv. veţi găsi un ritm şi o

intonaţie care să vă dea o senzaţie plăcută. Dacă gândurile dv. încep să o ia razna, concentraţi-vă din

nou asupra mantrei dv. Întrucât această stare este complet normală, nu vă necăjiţi când se întâmplă.

Când observaţi că sunteţi cu gândurile în altă parte, întoarceţi-vă, pur şi simplu, la cuvântul sau

propoziţia dv. Tot mereu şi mereu.

După ce v-aţi repetat "mantra" un timp, în aşa fel încât să o auziţi, nu o mai pronunţaţi, ci

repetaţi-o numai mental. Efectul este mai subtil în multe privinţe şi, în acelaşi timp, mult mai intens,

deşi gândurile dv. poate au tendinţa să devieze. În afară de aceasta, puteţi face această meditaţie

tăcută peste tot: în autobuz, în tren, la coadă şi aşa mai departe.

ATENŢIA

Este definită ca o funcţie sintetică a psihismului, constând în activarea, tonificarea,

mobilizarea, orientarea selectivă şi concentrarea focalizată a proceselor psiho-comportamentale în

vederea unei reflectări optime şi facile a realităţii şi a unei intervenţii eficiente în cadrul autoreglării

activităţii. Se descrie o atenţie spontană (involuntară) şi o atenţie coordonată (voluntară).

Atenţia înseamnă, că orice facem noi în cadrul activităţilor cotidiene, să fie urmărit şi

îndeplinit complet conştient. În acest sens, toată activitatea noastră devine o meditaţie continuă.

Concentrarea atenţiei ne ajută să observăm lucrurile sau fenomenele minuţios, fără a cântări totul şi

fără idei preconcepute, idei care altfel ne separă şi ne izolează faţă de ceilalţi.

Dincolo de schimbările care au loc, de la o clipă la alta, în corpul şi spiritul nostru, conştiinţa

superioară ne este martoră: în mijlocul tuturor turbulenţelor rămâne nevătămată şi clară. Uneori "eul

superior" devine şi "instanţa care observă", denumită şi "observare pură". Această observare pură,

fără prejudecăţi, judecăţi sau alte închipuiri, ne creşte capacitatea de auto stăpânire în faţa oricărei alte

situaţii şi ne va feri în viitor de stresurile cotidiene.

Un exemplu de meditaţie pentru atenţie:

Intraţi pentru o clipă în interiorul dv. şi permiteţi-vă ca ceea ce simţiţi în momentul acela -

indiferent ce este - să trăiţi din plin, fără să criticaţi, să oprimaţi sau să comunicaţi. Doar observaţi. Şi

apoi în forul dv. interior, păşiţi lângă dv. şi constataţi: "El/ea simte....". Rămâneţi un moment, la acest

punct al observaţiei dv., ţineţi în continuare ochii închişi şi îndreptaţi-vă atenţia asupra gândurilor dv.,

fără să le dirijaţi sau să le controlaţi. Observaţi fiecare gând cum trece pe lângă dv., ca şi cum aţi

vedea un film cu titlul "Gânduri". Cu alte cuvinte, adoptaţi punctul de vedere al "observaţiei pure",

fără să criticaţi şi să evaluaţi.

Dacă veţi constata că vă împărţiţi gândurile, fără să vreţi, în "bune" şi "rele", "plăcute" sau

"dureroase", păşiţi din nou lângă dv., fiţi numai martorul fluxului dv. de gânduri şi observaţi-vă în

timp ce criticaţi. Nu trebuie să încetaţi de a vă evalua şi a vă critica; important este să fiţi conştient de

aceasta. Altfel vă condamnaţi şi pentru această critică, lucru care duce rapid la un cerc vicios. Dacă,

pur şi simplu, percepeţi cum criticaţi, cum judecaţi, această judecată va înceta.

Prin aceasta puteţi atinge un nivel, unde domneşte o limpezime strălucitoare şi o linişte

profundă; pe acest plan are loc adevărata vindecare. Şi amintiţi-vă, mereu, că tot ceea ce facem noi,

aici, ar trebui să ne ajute să ajungem, din nou în acest loc. Noi toţi purtăm acest loc în noi, noi toţi

suntem uniţi în acest loc - aşa am fost totdeauna, numai că trebuie să găsim din nou drumul spre el.

AUTOANALIZA

Meditaţia în această privinţă se referă concis la ceea ce înseamnă: recunoaşterea acelui "tu

însuţi".

Experienţa mistică sau spirituală se bazează pe concluzia că totul este o formă a acestui "tu

însuţi" sau, ca să ne exprimăm altfel, o manifestare a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atotştiutor,

omniprezent şi atotputernic, atunci Dumnezeu este peste tot şi în toate lucrurile. Tot ce există este

Dumnezeu în diferite ipostaze, în diferite forme.

Uneori, corpul este derutat şi identifică părţi ale acestui "tu însuţi" ca fiind ceva străin. Ca

urmare a acestui lucru, se pun în mişcare procese autodistructive. Tulburările care rezultă de aici -

bolile autoimune, pot cuprinde toate părţile corpului (artrita reumatoidă pentru articulaţii; lupusul

pentru piele etc.). Bolile autoimune sunt deosebit de greu de tratat. Adesea li se dau pacienţilor

steroizi sau alte medicamente puternice, care paralizează întregul sistem imunologic. Dacă apărarea

imunologică este reprimată prin medicaţie anume, aceasta va duce la creşterea predispoziţiei la

infecţii într-o măsură enormă - un efect la fel de problematic ca la remediile anticoagulante, care se

administrează pentru prevenirea formării de trombusuri, dar care, apoi, măresc pericolul hemoragiilor

cerebrale. Întrucât, la aceste metode fundamentale de tratament nu sunt abordate cauzele de bază,

efectele lor pot fi utile atunci când este nevoie, dar şi dăunătoare.

Deşi la majoritatea bolilor, inclusiv cele autoimune, există o componentă genetică, doctorul

Dean Ornish se întreabă dacă asemenea tulburări nu pot surveni atunci când omul, este prea mult

încorsetat în conştiinţa "eu"-lui său, astfel încât organismul său interpretează, în mod greşit, o parte a

acestui "tu însuţi" ca fiind greşit şi-l agresează. De asemenea, se mai întreabă dacă sentimentul de

"sine" al unui asemenea om s-ar putea extinde, acest lucru ar modifica evoluţia bolilor autoimune?

Încercând să verifice cele de mai sus, doctorul Dean Ornish a inclus între pacienţii săi supuşi

programului "deschiderea inimii" şi pacienţi care sufereau de boli autoimune. În unele cazuri,

oamenii, au reuşit, cu ajutorul tehnicilor Yoga şi al meditaţiei, să cunoască un "tu însuţi" lărgit. Ca

urmare a acestui fapt, s-au simţit mai bine, au putut să-şi reia activităţile normale şi au avut nevoie de

mai puţine medicamente. La unii, analizele de laborator au arătat chiar, ameliorări obiective.

Dacă recunoaştem că suntem parte a unui întreg, că toate simptomele sunt manifestări ale lui

"tu însuţi", în diferite ipostaze, atunci aflăm, în acel moment, că nu trebuie să ne temem de nimic, nici

măcar de moarte.

RUGĂCIUNEA SAU RECULEGEREA

În cartea sa, "The Golden Present" (Prezentul de aur), Swami Satchidananda descrie ce

înseamnă să ne rugăm şi, printre altele, ne asigură că: Mai multe lucruri decât îşi poate imagina

vreodată omenirea se realizează prin rugăciune.

De curând, un cardiolog - Doctorul Randy Byrd, a împărţit 393 de bolnavi de inimă, internaţi

în secţia de reanimare a lui General Hospital din San Francisco, după criterii întâmplătoare, în două

grupuri. Pentru 192 din aceşti pacienţi s-au spus rugăciuni, fără ca aceştia să ştie; pentru ceilalţi 201,

nu. Vârsta pacienţilor şi gravitatea bolilor erau comparabile la ambele grupuri.

Dr. Byrd a căutat şi a găsit, în toată ţara, oameni care s-au rugat pentru cei 192 de pacienţi. El

a rugat pe fiecare din aceste persoane să se roage zilnic pentru bolnavii săi, indiferent în ce formă.

Pentru fiecare pacient din grupul experimental s-au rugat zilnic, cinci până la şapte oameni.

Aşa cum s-a spus, bolnavii nu ştiau nimic despre aceasta.

Dr. Byrd constată că, la pacienţii pentru care s-au făcut rugăciuni, au apărut mai puţine

complicaţii în trei domenii: mai întâi, numai trei pacienţi au trebuit să fie trataţi cu antibiotice, în

comparaţie cu 16, din grupul de control; în al doilea rând, numai la 6 pacienţi s-au instalat edeme

pulmonare, în comparaţie cu 18 din grupul martor; în al treilea rând, nici unul din pacienţii grupului

experimental nu a trebuit să fie intubat, în timp ce acest lucru a fost necesar, la grupul martor, la 12

pacienţi. Deşi acesta este un mic studiu (şi 23 de alţi factori au răspuns favorabil la rugăciuni), el ne

arată totuşi, că din punct de vedere spiritual, suntem mai puternic ataşaţi unii de alţii, decât vrem să

recunoaştem

De rezumat: corpul, sufletul şi spiritul sunt legate inseparabil unul de altul. De aceea, evoluţia

patologică şi bolile de inimă, au loc nu numai pe plan fizic, ci şi emoţional şi spiritual. Programul

"Deschiderea inimii" are ca scop abordarea tuturor acestor planuri, nu numai a celui fizic.

Dacă se limitează metodele de tratament numai la inima fizică, complicaţiile apar mereu şi

mereu, sau tratamentul devine, în cele din urmă, mai agravant decât boala. Dacă, însă, abordăm şi

planul emoţional şi pe cel spiritual, are loc, pe plan fizic, un proces de vindecare de durată.

Dumneavoastră puteţi folosi indicaţiile şi exerciţiile descrise în această carte într-un mod care

să vă ajute să vă transformaţi viaţa în sens pozitiv. Deşi, cu ajutorul tehnologiei medicale, se pot

măsura procesele de vindecare care rezultă din acest program, ştiinţa nu este încă destul de avansată

ca să demonstreze procesele de vindecare pe plan emoţional sau spiritual. Dar dv. puteţi afla singuri

aceste efecte.

O DIETĂ PENTRU PREVENIRE ŞI VINDECARE

În prima parte a acestui program de vindecare, propus de doctorul Dean Ornish, s-a explicat

clar despre necesitatea reducerii aportului de colesterol extern, oferit prin alimentaţie şi, în special, a

celui de origine animală, care conţine acizi graşi saturaţi, producători după cum se ştie a

colesterolului.

Tema centrală a programului Ornish o constituie adoptarea conştientă a tuturor aspectelor ce

ne eliberează de stres, ne impune împăcarea cu noi înşine, cu mediul şi, mai ales, cu presupusele

persoane ostile nouă, într-un cuvânt ni se propune o "deschidere a inimii", deschidere ce ne asigură o

stare naturală de a ne stăpâni atât pe noi, cât şi boala noastră.

A spune cuiva că acest aliment nu se poate consuma, - nu e voie, trebuie să renunţi - asta, în

mod curent, înseamnă o privaţiune, deci o lipsă de libertate, care automat induce o anumită

încorsetare ce ne poate face să reacţionăm chiar invers.

În acest subcapitol, dv. puteţi să optaţi pentru unul din programele alimentare concepute -

unul pentru suferinzii patenţi de boli coronariene în a căror dietă pentru vindecare, deci dezobstruarea

a îngustărilor arteriale coronariene, colesterolul din sânge trebuie să coboare sub 140 ml/dl sânge şi

un program de prevenire a acestei afecţiuni, când colesterolul nu trebuie să treacă cu mult peste

această limită.

Ambele programe trebuiesc în aşa fel însuşite, încât să nu ni se pară impuse, chinuitoare şi,

prin supunere oarbă la ele, chiar stresante. Toată logica acestor programe, mai întâi, va fi filtrată prin

propria noastră înţelegere şi adoptate, ca o alternativă la starea noastră, sigură de a ne vindeca. În

felul acesta, suportarea alimentaţiei recomandate se va face cu plăcere, optimism şi cu o stare de spirit

favorabilă procesului de vindecare.

Dieta de vindecare

Alimentele permise în această dietă, nu conţin colesterol, în consecinţă, caloriile nu trebuiesc

numărate şi alimentele nu trebuiesc cântărite. Garanţia că dieta nu conţine colesterolul incriminat este

faptul de a ne ţine de o dietă vegetariană reală. Această dietă vegetariană, foarte variată prin

modalitatea de combinaţie a alimentelor se poate găsi de către orice cititor în volumul II al cărţii lui

Dean Ornish "Revoluţie în tratamentul bolilor de inimă" sub editura: Casa de Editură "Angeli" SRL

Str. Sibiu nr. 1 Bl. C5, Sc. F. Et. 5 ap. 208 Sect. 6, Cod 77314 Bucureşti , şi în carte sunt oferite peste

150 de reţete culinare vegetariene. În această modalitate de variaţie foarte mare, cei în cauză nu se vor

plictisi de aceste reţete, cu timpul, vor prinde chiar plăcere a le respecta, întrucât schimbarea în bine a

situaţiei lor de sănătate cu siguranţă că-i va încuraja a respecta în continuare această dietă.

Dieta de prevenire

Dacă la bolile de inimă declarate, pentru vindecare, colesterolul trebuie să coboare sub 140

mg/dl sânge, în prevenirea acestor boli, după părerea doctorului Dean Ornish, colesterolul nu trebuie

să urce peste 150 mg/dl sânge. Şi asta pentru faptul că ani de zile, valorile medii ale colesterolului

între 240-280 găsite pe grupurile populaţionale ale S.U.A şi considerate ca "normale" au produs

nenumărate boli de inimă, cu toate complicaţiile lor mortale.

Normalitate în orice, după cum am mai amintit, înseamnă o medie, dar această normalitate nu

echivalează cu sănătosul. Cu alte cuvinte, valorile de colesterol cu media între 240-280, înseamnă o

realitate pentru o populaţie cu anumite obiceiuri alimentare, încadrabile în ceea ce americanii sau alte

naţionalităţi, provenite din cadrul ţărilor industrializate, pretind a fi un standard de viaţă ridicat, fără a

ţine cont de riscul real al apariţiei acestor categorii de boli de inimă, ce cresc considerabil urmările

funeste ale lor.

Valorile colesterolului de sub 150, sunt recomandate, de data aceasta, ca normale, întrucât

după un studiu efectuat în Framingham - U.S.A. asupra inimii, s- a constatat că la nici una din

persoanele ale căror valori ale colesterolului se aflau sub 150, nu a apărut vreodată vreun infarct

miocardic. În ţările în care bolile de inimă sunt o raritate, colesterolemia majorităţii oamenilor este la

acest nivel.

Dacă la dv. se constată valori ale colesterolului din sânge de peste 150 şi dacă vreţi să evitaţi

bolile de inimă, trebuie să reduceţi treptat consumul de colesterol din alimentaţia dv.

Pentru a fi siguri că valorile colesterolului dv. sunt reale este bine ca aceste analize să le

faceţi, în paralel, la mai multe laboratoare, evitând, în acest fel, orice posibilitate de eroare

diagnostică.

Spre bucuria unora sau indiferenţa altora - alcoolul, nu este interzis în cadrul dietei

vegetariene, recomandate mai sus. Problema este cea a cantităţii, care bineînţeles că este limitată. Se

poate consuma zilnic până la 3-400 ml de vin sau 1/2litri de bere. Băuturile spirtoase, foarte rar sunt

acceptate, doar în ocazii festive în ideea de a nu ne simţi frustraţi de ocazia evenimentului, ca atare.

Spirtoasele, în general, nu sunt sănătoase, o băutură alcoolică obţinută prin fermentare naturală, ca

vinul sau berea, în cantităţile date mai sus, nu sunt toxice pentru sănătatea dv.

SĂ RENUNŢĂM LA FUMAT

Toată lumea ştie că fumatul este un drog care duce la dependenţă, la scurtarea, în general, a

vieţii prin favorizarea a o mulţime de boli printre care cancerul, bolile pulmonare, digestive şi cele de

inimă, prin mecanismul deja arătat mai înainte. Cu toate acestea, un număr mare de persoane fumează

pe toată suprafaţa pământului. Dependenţa faţă de acest drog este foarte mare. Fumătorii sunt

conştienţi de acest lucru. Statisticile americane arată, că în această ţară, în fiecare an mor de timpuriu

peste 350.000 persoane a căror cauză de moarte este strâns legată de fumat.

Renunţarea la fumat se poate efectua fără a avea sentimentul frustrării, dacă aşa-zisele plăceri

conferite de acest drog le vom înlocui cu alte plăceri asemănătoare.

Programul "Deschideţi-vă inima" descris în această carte, vă dă toate plăcerile pe care le aveţi

prin fumat, dar fără efecte dăunătoare ale acestuia. Programul abordează cauzele inconştiente ale

fumatului şi le înlocuieşte cu ceva mai bun, fiindcă, în mod paradoxal, este mai uşor să ne schimbăm

în întregime modul de viaţă, decât numai câteva aspecte.

Aşadar, renunţarea la fumat se poate efectua uşor adoptând în întregime programul de

vindecare "Deschiderea inimii", a cărui complexitate odată înţeleasă, ne conferă o stare conştientă de

adoptare, pentru sănătatea noastră, a tot ce este benefic, fără a ne considera constrânşi sau ostracizaţi

atunci când trebuie să facem ceva în favoarea sănătăţii noastre.

ANTRENAMENTUL CORPORAL

Practicarea sportului este o chestiune de civilizaţie, cultură şi, nu în ultimă instanţă, de

plăcere. Înarmarea cu cunoştinţe teoretice care ne lămuresc asupra avantajelor de sănătate oferite de

practicarea educaţiei fizice, care în mod definitoriu, ne educă practic spre o condiţie fizică, element

de bază a sănătăţii, nu mai trebuie să aibă nevoie de altă argumentaţie pentru a ne convinge să o

practicăm.

Atunci când sănătatea noastră are lacune de ordin fizic, desigur că antrenamentul în această

privinţă are şanse reale de corecţie. Aşa încât, practicarea exerciţiilor, sub orice formă dar sub un

control al dozării, este absolut necesar.

Programele de exerciţii corporale descrise în capitolul anterior au fost concepute în cadrul

întregului program propus de doctorul Dean Ornish, în aşa fel ca ele să fie asociate cu exerciţiile de

respiraţie, de concentrare, de relaxare. Au o motivaţie în câştigarea în forţă şi mobilitate şi de

stimulare a circulaţiei generale, prin revigorarea capacităţii şi calităţii muşchiului inimii.

Fiecare grup de mişcări îşi are rostul său. Atunci când din diverse motive acest program, în

complexitatea sa, nu se poate efectua, pur şi simplu el nu ne place, o mişcare care să antreneze o mai

mare activitate a inimii oricum este obligatorie. Cea mai simplă modalitate de mişcare, în cazul

acesta, este plimbarea la început, apoi mersul pe jos într-un ritm din ce în ce mai susţinut, aşa încât

această mişcare, cu timpul, să ne asigure un antrenament zilnic sigur.

Cantitatea de mişcare zilnică care să ne asigure o circulaţie generală mai solicitată este în final

următoarea: la mers pe jos, zilnic o jumătate de ceas sau la două zile câte un ceas întreg. Deplasarea

pe jos trebuie să ajungă la intensitatea efortului fizic cerut de parcurgerea a cinci kilometri pe oră.

Această modalitate de mişcare făcută, bineînţeles, progresiv şi fără nici-o dovadă de suprasolicitare

este total neriscantă. Mersul pe jos practicat în zone verzi, parcuri, malurile unui râu sau în orice alt

loc natural, ne conferă, în plus, o stare de linişte, de deconectare şi, nu în ultimă instanţă, de bucurie.

După majoritatea autorilor, practicarea mişcării este legată şi de bucuriile proprii, întrucât această

posibilitate ne ridică în faţa noastră şi ne dă dovada unui restant funcţional al aparatului cardio-

vascular mai crescut faţă de nevoile de existenţă biologică minimă.

Ca model de începere a unui program de exerciţii fizice bazat exclusiv pe plimbare sau mersul

pe jos mai activ, fiecare dintre cei interesaţi trebuie să ne supunem, mai întâi, la un test de efort

efectuat de către specialistul recuperator fizic, prin care să ne fie stabilită capacitatea noastră

funcţională maximală. Această capacitate se poate stabili şi teoretic pe baza unor formule simple

uzitate în practică şi anume:

Cunoscându-se faptul că frecvenţa cardiacă pe minut constituie un indicator indirect al

consumului de oxigen din tot corpul, care echivalează cu efectuarea unei munci ce necesită un

anumit aport caloric şi a obţinerii unei eficienţe traductibile în efectuarea unui anumit lucru mecanic,

se ia ca punct de plecare frecvenţa cardiacă maximă care asigură toate aceste rezultate în condiţii de

aerobioză. Aerobioza înseamnă că arderile metabolice din organism se efectuează numai cu ajutorul

oxigenului primit prin respiraţie. Mai sunt altfel de arderi, în condiţii speciale, care se efectuează prin

procese metabolice foarte complexe prin care în afara oxigenului primit prin respiraţie, se mai

folosesc diferite procese biochimice foarte complexe, în actul de obţinere a energiei şi care se obţin

deci pe cale anaerobiotică.

Deci frecvenţa cardiacă care asigură arderile în condiţii aerobiotice este de 120 bătăi pe minut

la vârstă biologică de potenţial maxim. Stabilirea frecvenţei maximale aerobiotice pentru fiecare

individ se efectuează scăzând vârsta lui din 120, Suma rezultată din această scădere va reprezenta

pentru acel individ frecvenţa maximă aerobiotică a inimii sale. Cum exerciţiile de antrenament se

încep de la un prag mult inferior acestei frecvenţe, mai cu seamă la cei neantrenaţi şi, în special la

bolnavii de inimă, frecvenţa va fi raportată procentual la frecvenţa sa maximă (40-60% din frecvenţa

maximă). şi exerciţiile, ca durată, vor fi stabilite progresiv în timp, ca în exemplul de mai jos:

Planul de 12 săptămâni pentru începători la antrenament

Săptămâna 1. Mergeţi de două ori pe zi câte 15 minute.gradul de intensitate: 50-60 de

procente din frecvenţa dv. cardiacă.

Săptămâna 2: Mergeţi zilnic câte20 de minute; gradul de intensitate 50-60 de procente din

frecvenţa maximă cardiacă.

Săptămâna 3-5 Mergeţi zilnic 30 de minute cu gr. de int.50-70%.

Prelungiţi perioada de antrenament săptămânal cu 5 minute.

Săptămâna 6-8 Mergeţi zilnic 40-50 de minute cu gr. de int.60-70% din frecvenţa cardiacă

maximă.

Săptămâna 9-12 Mergeţi zilnic 40-60 de minute cu gradul de intensitate 60-80% din frecvenţa

cardiacă maximă.

Orice situaţie subiectivă de oboseală, lipsă de aer, dureri la inimă, aduce după sine

întreruperea exerciţiului, un control medical şi reluarea, numai cu aviz, a exerciţiului, de pe o scară de

gradare inferioară a efortului.

Exerciţiile fizice, în consecinţă, constituie un factor important de ameliorare a stării noastre de

sănătate. Împreună cu celelalte metode: alimentaţia, renunţarea la droguri şi managementul de stres,

bolile de inimă, cauzatoare a celei mai mari mortalităţi în lume şi, inclusiv în ţara noastră, pot fi

reduse. Reducerea procentuală a riscului de moarte prin boli cardio-vasculare, prevenirea acestor

categorii de boli prin programele propuse, duc nemijlocit la creşterea duratei dv. de viaţă, viaţă care,

pe de altă parte, creşte şi în calitatea ei, adăugându-se efectiv viaţă anilor trăiţi.

În încheierea acestui program, conceput de doctorul Dean Ornish, în privinţa tratării bolilor de

inimă şi în care autorii acestei cărţi cred, reluăm sfaturile de început ale lui Dean Ornish:

- Programul de vindecare fără medicamente şi fără intervenţii chirurgicale este un program

benevol, cei ce-l adoptă, mai întâi, trebuie să fie înarmaţi cu aspectele teoretice consemnate în acest

program.

- Programul nu îndeamnă la părăsirea medicului propriu curant, dimpotrivă, se cere

menţinerea unei legături continue. Renunţarea la medicaţia tradiţională se face treptat în funcţie de

starea subiectivă şi rezultatele examinărilor clinice şi paraclinice efectuate de către medicul curant.

Medicul curant, în caz că observă ameliorări în tratamentul pe care-l conduce, oricum va reduce din

procedurile tradiţionale terapeutice, inclusiv în cele medicamentoase. Este firesc că la o

colesterolemie minimă să nu mai administreze medicaţie hipocolesterolemiantă, după cum este firesc

că la reducerea valorilor tensionale la normal să reducă sau să suprime întreaga medicaţie

hipotensoare, cât şi mai firesc este faptul că la o condiţie fizică crescută şi la un indice ponderal

corectat să suprime în final toate medicamentele administrate la început, medicamente care, după cum

ştim, pot avea şi efecte secundare negative.

Ca recapitulare concluzivă a întregului program Ornish de "Deschidere a inimii", odată ce

dieta vegetariană a fost adoptată, împreună cu renunţarea la droguri şi, în special, la obiceiul de a

fuma, revenim asupra managementului de stres care se efectuează după următoarea schemă:

Tehnici de management de stres

(în total cel puţin o oră pe zi)

- Douăsprezece tehnici de streching (20 de minute)

- Tehnici progresive de deconectare (15 minute)

- Trei tehnici respiratorii (5 minute)

- Meditaţie (15 minute)

- Imaginaţie dirijată sau receptivă (vizualizare 5 minute).

Programul mai conţine reîmprospătarea permanentă a noţiunilor de deschidere a "eu"-lui

nostru, prin toleranţă, autoanaliză, rugăciune şi efectuarea acelui program de plimbare progresivă sub

aspectul solicitării fizice, aşa cum este convenabil disponibilităţii şi vârstei fiecăruia.

Capitolul 10

BOLILE RESPIRATORII

După cum s-a văzut, în prima parte a acestei cărţi, bolile aparatului respirator ocupă a treia

cauză de mortalitate în ţara noastră şi se află pe locul doi în ceea ce priveşte incapacitatea temporară

de muncă şi a cauzelor de pensionare pe motiv de boală sub 50 de ani. La fiecare 100.000 de locuitori

din România, au decedat anual, începând cu 1990 încoace, între 72 şi 76 de persoane. Această cifră

faţă de anul 1970, când au decedat numai 62,7 persoane, este în creştere evidentă. În ultimii 28 de ani,

această grupă de îmbolnăviri a însumat un procent constant între 15 şi 17,4% din numărul total al

zilelor de incapacitate de muncă, situându-se, prin acest procent, pe locul doi în ierarhia grupelor de

îmbolnăviri cauzatoare de incapacitate temporară de muncă. Dacă mai puneam la socoteală faptul că,

majoritatea afecţiunilor aparatului respirator, prin consecinţele lor funcţionale negative în ceea ce

priveşte actul respirator, provoacă o lipsă cronică de oxigen celor în cauză, tradusă clinic printr-o

simptomatologie de oboseală, de sete cronică de aer, cu consecinţe de limitare a tuturor activităţilor şi

funcţiilor importante din organism, aceşti bolnavi au parte de o calitate a vieţii deprimantă, pe ultima

perioadă a vieţii lor.

Pe lângă faptul că bolile respiratorii, prin ele însele, sunt invalidante, creează o suferinţă

umană evidentă, ele mai sunt şi cauza declanşării a 40% din insuficienţele cardiace, prin ceea ce noi

cunoaştem că este cordul pulmonar acut sau cronic. În sfârşit, plămânul "costă" cel mai mult

societăţile de asigurări pentru boală, atât în ceea ce priveşte plata zilelor de concediu medical sau a

zilelor de spitalizare, cât şi a medicaţiei adiacente şi a procedurilor recuperatorii ulterioare.

Industrializarea, chimizarea şi urbanizarea întregii vieţi s-a făcut şi continuă să se facă prin

plata unui tribut, uneori prea sever, din partea organismului, şi în primul rând a aparatului respirator,

aparat care se află în linia întâi şi trebuie să suporte şi să neutralizeze toate noxele prezente în

atmosfera respirabilă a locurilor de muncă, în atmosfera încărcată din marile centre urbane (smogul).

Se justifică, aşadar, pe deplin, interesul crescând pentru cunoaşterea de către toată lumea,

inclusiv a deficienţilor respiratori, a metodelor de combatere a acestor afecţiuni. Astăzi, nu se mai

poate accepta că o simplă prescripţie medicamentoasă, o reţetă, sau câteva recomandări terapeutice,

făcute într-un cabinet, ar putea avea un efect de fond asupra deficientului cronic funcţional al acestor

afecţiuni respiratorii, evident în creştere.

Bolnavului cu suferinţă respiratorie, determinată de o afecţiune cronică, îi este necesar un

ansamblu de măsuri complementare şi progresive, care să vizeze, în primul rând, atragerea lui

conştientă în acest proces, lămurindu-l că este primul beneficiar în ameliorarea condiţiei sale clinice

şi fizice globale. În ansamblul măsurilor de combatere a bolilor respiratorii aplicate de către

profesionişti, implicarea pacientului, prin respectarea sfaturilor pe care le va primi, este la fel de

importantă.

Conceptul de recuperare, în patologia respiratorie, s-a impus după cel de-al doilea război

mondial, el a câştigat teren treptat, atât în afecţiunile respiratorii restrictive (eliminare organică din

diferite motive a unei părţi din plămân), cât şi în afecţiunile obstructive (datorate spasmelor sau

îngustării organice de pe căile aeriene). Dificultatea a constat în faptul că, până nu demult, se accepta

ideea că numai afecţiunile aparatului locomotor se pot recupera. Astăzi, recuperarea în bolile

respiratorii este tot aşa de importantă sau poate, chiar mai importantă, decât recuperarea în celelalte

grupe de afecţiuni, spre exemplu a celor locomotorii. Progrese foarte mari s-au obţinut în ceea ce

priveşte recuperarea deficienţelor respiratorii şi a celor cardio-vasculare, aparate vitale în economia

generală a întregului organism. În amândouă aceste cazuri, succesele sunt legate, direct, de folosirea

conştientă a resurselor umane, respectiv de angajarea activă a pacientului în propria sa recuperare.

Recuperarea în bolile respiratorii vizează două aspecte: mărirea suprafeţei respiratorii, în

cazul afecţiunilor pulmonare de tip restrictiv şi creşterea permeabilităţii prin căile aeriene, în cazul

afecţiunilor pulmonare de tip obstructiv. În unele cazuri, avem de a face cu ambele deficienţe la

acelaşi pacient; se înţelege că recuperarea va viza atât aspectul restrictiv, cât şi cel obstructiv.

""""

Pentru mai bună înţelegere a metodelor de recuperare în bolile aparatului respirator, este

necesar a face o scurtă prezentare anatomică şi funcţională a acestui aparat.

Relaţia structură-funcţie este o lege generală în biologie, cu atât mai mult la nivelul aparatului

respirator, în cadrul căruia există o strânsă corelaţie între organizarea sa morfologică şi funcţia sa

principală - respiraţia. Relaţia între aceste două aspecte care s-au conturat, printr-o lungă evoluţie şi

adaptare, de trecere de la viaţa acvatică la cea terestră, este atât de strânsă, încât, la data prezentă,

"reeducarea funcţională" trebuie s-o aibă în vedere şi pe cea de corectare a deficienţelor anatomice.

Ce este bine să ştie fiecare dintre noi, este, că la baza actului respirator stă un sistem numit

toraco-pulmonar, care asigură schimbul gazos între mediul extern şi mediul intern. Asigurarea

schimbului gazos se efectuează printr-un sistem de structuri anatomice prin care se conduce aerul

până la nişte spaţii (alveole), în care se efectuează, pe baza diferenţei de presiune a gazelor, schimbul

între aerul mai bogat în oxigen şi sângele venos din plămân, mai bogat în bioxid de carbon.

Asigurarea acestui schimb, în realitate, este foarte complexă; el este supravegheat de o serie de

mecanisme care pot fi perturbate atât prin dislocare de suprafeţe de schimb, cât şi prin limitarea

aportului de aer spre aceste suprafeţe.

Deci, aparatul respirator este format dintr-o cutie toracică ce adăposteşte doi plămâni.

Plămânii comunică cu atmosfera prin căile aeriene (nazale, faringiene, traheea şi cele două bronhii

care se ramifică în bronhii de grad tot mai mic până la nivelul alveolelor pulmonare). Pe de altă parte,

legătura cu mediul intern se face începând cu pereţii alveolari bine tapetaţi cu vase sanguine capilare,

ca ultime secvenţe ale arterelor pulmonare conţinătoare de sânge venos şi primele secvenţe ale

venelor pulmonare, ce se întorc spre inimă cu sânge aerat deci arterial.

Intrarea aerului în plămâni este asigurată prin diferenţa de presiune între aerul ambiental şi cel

din cutia toracică, diferenţă creată prin mişcările de inspiraţie ale cutiei toracice, asigurate prin

contracţia unor grupe de muşchi care măresc volumul acestei cutii, prin creşterea ambelor sale

diametre. Ieşirea aerului din cutia toracică (expiraţia) se face pasiv, întrucât prin decomprimarea

cutiei toracice, presiunea pozitivă pulmonară va orienta aerul înspre afară.

Bolile aparatului toraco-pulmonar, care pot afecta actul respirator, pot viza toate structurile

sale organice (perete toracic, căile aeriene de acces, împreună cu structurile pulmonare mai intime),

cât şi sistemele de coordonare funcţională ale actului respirator (centrul de comandă şi de transmitere

a incitaţiilor respiratorii determinate de diferite paralizii ale nervilor respiratori sau de alterarea

structurilor musculare ce asigură mişcările de inspiraţie şi expiraţie).

Natura acestor afecţiuni care, în final, pot altera structural sau funcţional aparatul toraco-

pulmonar, poate fi de etiologie infecţioasă (tuberculoza pulmonară, infecţiile microbiene sau virale

bronho-pulmonare etc.), de natură reactivă, faţă de inhalarea îndelungată şi reţinerea în plămâni a

unor aerosoli nocivi, începând cu fumul din ţigări şi terminând cu praful urban sau industrial, ce

conţine particule nocive ca siliciul, cărbunele etc., de natură canceroasă, traumatică etc. Aceste

afecţiuni, se înţelege că, afectează o parte mai mult sau mai puţin extinsă din suprafaţa respiratorie a

plămânului, scoţând-o din funcţie, deci restrăngând aria de schimb gazos a întregului plămân cu

mediul său de schimb aerian exterior. O altă categorie de agenţi etiologici, care, de data aceasta,

afectează respiraţia nu restrictiv, ci obstructiv, este categoria agenţilor etiologici alergici. Agenţii

etiologici alergici sunt substanţe organice dispersate în aerul respirabil sub stare de aerosoli, care

creează, cu timpul, la unele persoane, o sensibilitate, ce se manifestă în momentul inhalării lor de

către persoanele sensibilizate, prin anumite reacţii bronşice, respectiv secreţii ale mucoaselor

respiratorii sau umflarea lor, cu consecinţă de îngustare a căilor aeriene şi deci, o obstruare a

capacităţilor funcţionale de vehiculare a aerului prin aceste căi. Boala cea mai cunoscută în acest sens

este astmul bronşic.

Oricare ar fi natura sau etiologia unei boli pulmonare, ea poate afecta plămânul, aşa după cum

am spus, restrictiv, adică prin restrângerea suprafeţei respiratorii şi obstructiv, adică prin limitarea

pătrunderii aerului în plămâni, cauzată de îngustarea lumenului acestor căi respiratorii. Uneori aceste

consecinţe sunt şi de restricţie, cât şi de obstrucţie.

Odată ce aceste afecţiuni sunt controlate prin tratamentele medicale sau chirurgicale de

specialitate, se pune, imediat, problema recuperării atât a suprafeţelor organice restrânse, cât şi a

creşterii permeabilităţii prin căile aeriene, unde această situaţie este constatată.

Marea majoritate a bolilor se pot vindeca prin efortul de apărare depus de organismul agresat,

important este că, în acest efort, el trebuie protejat, în aşa fel, ca energiile lui să poată fi concentrate

pe obiectivul de a-şi învinge singur boala. Cum ştiinţele medicale, prin progresele acumulate, şi-au

sporit capacitatea accelerării proceselor de vindecarea a afecţiunilor, mijloacele proprii de apărare ale

fiinţei umane, cu timpul, se micşorează. De aceea, măcar în revenirea la starea de dinaintea bolilor,

organismul uman trebuie implicat în procesul său de recuperare, cu toată capacitatea sa.

Sub aspectul interesului final de recuperare, metodele sunt orientate spre refacerea suprafeţei

respiratorii pulmonare, a creşterii permeabilităţii căilor respiratorii, cât şi/sau a corectării ambelor

deficienţe.

Ca metodă şi metodologie de recuperare la îndemâna oricărui deficient respirator avem: 1.

aerosoloterapia, 2. kinetoterapia, 3. oxigenoterapia, 4. terapia educaţională şi 5. cura

balneoclimaterică.

Toate aceste metode vor fi precizate, în funcţie de eficacitatea lor, în cadrul celor două

obiective majore de recuperare a deficienţilor obstructivi şi restrictivi, cât şi a ambelor aceste două

situaţii, dacă ele există concomitent.

I. Recuperarea deficienţilor obstructivi.

Sub aspect nosologic, prin deficienţi respiratorii obstructivi înţelegem acei bolnavi care suferă

de astm bronşic, bronşită cronică, emfizem pulmonar, boala căilor mici aeriene, fibroza chistică,

excluzându-se din această categorie de suferinţă, sindromul obstructiv al căilor aeriene superioare şi

sindromul obstructiv localizat al căilor aeriene inferioare.

În categoria deficienţilor obstructivi mai pot intra, facultativ, unele tuberculoze pulmonare,

pneumoconiozele, sarcoidoza şi fibroza pulmonară interstiţială difuză.

În ultimele decenii, s-a încetăţenit o nouă entitate nozologică, cunoscută sub numele de

bronho-pneumonie cronică obstructivă (BPCO), prin care se înţelege o afectarea organică, de

etiologie multifactorială, atât a bronhiilor, cât şi a interstiţiului pulmonar, cu consecinţe de dilatare a

alveolelor pulmonare, de apariţie a unui grad de fibroză pulmonară şi, pe plan funcţional, o intricare

atât a restricţiei, cât şi a obstrucţiei ventilatorii. Se înţelege că şi această categorie de deficienţi

respiratorii să fie încadrată la grupa de suferinţe pulmonare cu consecinţe disfuncţionale mixte.

Sindromul de suferinţă pulmonară obstructivă este, de obicei, cronic, dar el se poate instala

foarte frecvent şi în forme de obstrucţie ventilatorie acută, ca în cazul crizelor de astm bronşic sau în

cazul bronşitei spastice, având de a face, în aceste situaţii, cu stări de adevărate urgenţe medicale.

Recuperarea unui deficient ventilator obstructiv va începe, întotdeauna, cu stabilirea precisă a

diagnosticului etiologic, sarcină pe care o are, fireşte, medicul curant. În apariţia sensibilizării şi, mai

apoi, a declanşării crizelor de astm sunt încriminate o serie de substanţe alergene care pot fi depistate

atât printr-o anamneză minuţioasă, respectiv printr-un interogatoriu amănunţit legat de substanţele

posibil alergene cu care vine în contact, cât şi cu ajutorul testelor diagnostice ţintite pe substanţele

posibile sensibilizante.

Recuperarea, în cazul unui diagnostic stabilit în mod precis, va începe cu evitarea expunerii,

în continuare, la inhalarea substanţelor incriminate. În cazul că aceste substanţe nu pot fi evitate,

pacientul trebuie să se supună unui tratament de desensibilizare, specific sau nespecific, cât şi la

folosirea unei medicaţii de combatere a crizelor, în mod preventiv, dacă contactul cu aceste substanţe

este absolut obligatoriu. Aceste variante de investigaţii ale suferindului de obstrucţie ventilatorie

trebuie să fie efectuate sub observaţia medicului său curant

Măsuri fizioterapeutice

Constituie metodele de bază în recuperarea deficienţilor respiratori, ele împreună cu o

psihoterapie, care să pună în cunoştinţă de cauză pe deficient, asigură o perspectivă, deosebit de utilă,

în procesul complex al recuperării în orice fel de afecţiuni.

1. Aerosoloterapia

Metodă prin care se înţelege introducerea, prin intermediul căilor respiratorii, în plămân, a

unui agent terapeutic numit aerosol, pe care-l putem avea gata pregătit sub formă de spray, într-un

aparat individual, sau îl obţinem pe calea pulverizării vaporilor conţinători de principii activi în

camere speciale şi a metodei cele mai simple de fierbere într-un vas a apei, în care introducem

substanţa de inhalat sau a diferitelor ceaiuri cu proprietăţi antiinflamatoare expectorante, calmante

etc.

Aerosoloterapia este recomandată, sub formă de spray, bolnavilor ce prezintă crize spontane

de spasme bronşice, în dozele recomandate de medicul curant şi numai în crize sau, în mod

preventiv, bolnavilor care prezintă semne sigure, anticipative, de instalare a crizei. Sistemul spray-

urilor este utilizat pentru inhalarea unor droguri foarte active farmacologic şi foarte răspândite ca

provenienţă de fabricaţie, în ultimul timp. Utilitatea lor este evidentă, în cazul folosirii lor cu

discernământ. Întrucât, manipularea spray-urilor este la îndemâna oricui, sursa de procurare a

sprayurilor este nelimitată, se poate pune în discuţie, pe bună dreptate, supradozarea şi folosirea

exagerată a acestor aerosolizări, ce în final, să aibă efecte secundare.

Aerosoloterapia, sub forma inhalaţiilor de cameră, se practică în unităţi medicale de

specialitate, inclusiv cele balneare şi au ca scop umectarea căilor aeriene mai obstruate din cauza

depunerilor de secreţii mai aderente de pereţi; prin această umectare eliminarea secreţiilor în afara

căilor va fi mult mai uşurată. Acelaşi efect se obţine prin efectuarea acestor inhalaţii individual, la

domiciliul fiecăruia, cu ceaiuri din plante ce au aceeaşi acţiune de umectare a depunerilor vâscoase de

secreţii pe pereţii căilor aeriene. Inhalaţiile individuale se fac, de obicei seara, înainte de culcare, după

care nu se recomandă a ieşi în spaţii cu temperatură scăzută sau cu prezenţă de aerosoli iritanţi.

Aceste inhalaţii se efectuează atâta timp, până când dimineaţa nu se mai constată expectoraţii şi

pacienţii nu trebuie să-şi efectueze cunoscuta toaletă bronşică de dimineaţă. Prin efectuarea acestor

proceduri simple, pe lângă faptul că secreţiile mai îngroşate de pe pereţii bronhici se dizolvă şi se

elimină mai uşor, în consecinţă, cei în cauză sunt scutiţi de accese de tuse chinuitoare, dar ei mai

beneficiază, în plus, de o respiraţie mult uşurată, mucoasa bronşică având şanse de a se reface la

structura sa iniţială, mult mai uşor.

Una din metodele des uzitate a aerosoloterapiei este metoda aerosolizării atmosferei din

mediul ambiental (cameră, birou, maşină, loc de muncă etc.) cu ajutorul aparatelor de buzunar sau de

cameră, ce pulverizează aerosolul în întreaga cameră sau numai captat şi orientat prin tuburi şi piese

bucale individuale, direct la pacient, cu ajutorul ultrasunetelor.

Această metodă a revoluţionat aerosoloterapia, întrucât a rezolvat, dintr-odată, debitul şi

densitatea ceţii, diametrul particulelor, precum şi temperatura aerosolului. Uniformitatea particulelor

aerosolizate este constantă, diametrul lor fiind între 0.5 şi 5 microni, diametre ce permit aerosolului

de-a pătrunde adânc în cadrul căilor aeriene mici, cât şi în cadrul orificiilor şi sinusurilor paranazale.

Dat fiind avantajele acestei terapii, în cadrul aerosoloterapiei de cameră este preferată metoda cu

aparate pe bază de dispersare a principiului medicamentos cu ajutorul ultrasunetelor.

În prezent, o serie de firme fabrică şi livrează aparate de aerosoloterapie la diferite

dimensiuni, pentru a fi folosite în mediul ambiental de existenţă. Medicul de familie al fiecărui

deficient respirator de tip obstructiv este în măsură de a recomanda aceste aparate pe pretenţia de

buzunar sau de asigurare a fiecărui pacient.

O altă modalitate de obţinere a pulverizării mediului nostru ambiental se realizează pe baza

dispersiei substanţei de inhalat cu ajutorul inducerii unei încărcături electrice acestor substanţe. În

acest sens, s-au conceput aparate, încă de acum un secol, care să creeze artificial câmpuri electrice,

diferite de cele obişnuite (uşor pozitive), deci negative cu efecte de ionizare artificială a aerului şi

care, la rândul lor, cresc valoarea terapeutică a drogului folosit.

Electro-aero-ionii, ca şi electro-aerosolii negativi simpli, au o acţiune dovedită atât asupra

aparatului respirator, cât şi asupra altor sisteme şi chiar o acţiune stimulativă generală, asupra

întregului organism. Datorită efectelor pozitive asupra aparatului respirator, electro-aerosolo-terapia

este indicată în astmul bronşic, bronşita cronică, pneumoconioze, tuberculoza pulmonară.

În paralel electro-aerosolo-terapia are afect asupra aparatului vascular, scăzând tensiunea

arterială, răspunzând pozitiv în medie 80% din bolnavii hipertensivi. De asemenea, arterioscleroticii

îşi îmbunătăţesc metabolismul general devenind mai activi, acelaşi efect obţinându-l alergicii,

bolnavii cu tulburări vegetative etc.

Utilizarea electroionilor s-a extins în viaţa modernă, existând, la ora prezentă, mici aparate

pentru birouri, pentru ateliere, pentru bordul maşinilor etc.

Utilizarea electroionoterapiei se face, de obicei, până la 14 zile succesiv, urmând ca după alte

două săptămâni, cura să se repete, de data aceasta, numai 10 zile.

Pacienţii trebuie să reţină faptul că, pe timpul practicării oricărui tip de aerosoloterapie, ei

trebuie să respire cât mai rar şi cât mai profund, dând astfel posibilitatea principiului activ al

aerosolului să pătrundă în porţiunile cele mai profunde ale căilor respiratorii. Frecvenţa optimă a

respiraţiilor pe minut este între 12-16 cicluri respiratorii complete, în cadrul cărora, între inspir şi

expir trebuie să se instituie o apnee de 2 secunde, dând astfel posibilitatea aerosolului să se depună pe

mucoasele căilor respiratorii în mod mai eficient.

2. Kinetoterapia

Indiferent de boala pulmonară a deficientului funcţional respirator, kinetoterapia, constituie

metoda de bază în întreaga metodologie de recuperare funcţională a acestor grupuri de bolnavi. Pe

lângă faptul că această metodă se adresează celor mai importante verigi din structura morfo-

funcţională a bolnavului respirator, kinetoterapia respiratorie se poate efectua în permanenţă, întrucât,

ea este pretabilă de a fi realizată oriunde (domiciliu, serviciu, în cadrul mijloacelor de transport etc.)

Valoarea kinetoterapiei este unanim recunoscută, ea se poate efectua în cadrul următoarelor

metode: relaxarea, posturarea, gimnastica corectoare, gimnastica respiratorie propriu-zisă,

antrenamentul la efort dozat, educarea tusei, educarea vorbitului şi terapia ocupaţională.

a. relaxarea

În mod cu totul deosebit, pentru pacientul bronho-pulmonar, relaxarea devine o metodă

terapeutică de mare importanţă, uneori de neînlocuit. Motivele sunt multiple, întrucât se înlătură o

serie de condiţii inhibitorii asupra centrilor respiratori, se relaxează musculatura scheletică angajată în

actul ventilator, se scade prin această relaxare, consumul de oxigen şi, în consecinţă, realizarea de

bioxid de carbon. Pentru unii bolnavi de astm bronşic tehnicile de relaxare induc, chiar, stăpânirea

crizelor de astm bronşic. Tot prin relaxare, se deschide drumul spre o psihoterapie mai eficace,

întrucât relaxarea indusă, cuprinde, pe lângă decontracturarea musculaturii ce participă la respiraţie, şi

liniştirea întregului psihic al pacientului, cunoscut cu rol foarte mare în declanşarea oricărei stări

reactive neprielnice sieşi.

Există conturate două categorii de relaxare:

Relaxarea extrinsecă prin care se înţelege o inducere a acestei stări prin medicamente sau

chiar hipnoză, în care situaţie bolnavul este pasiv şi

Relaxarea intrinsecă, altfel, singura metodă de relaxare adevărată, care este în stare să inducă

o inhibiţie reciprocă psihic - muşchi, atât de necesară stăpânirii de reacţii patologice ale funcţiilor

respiratorii. Relaxarea intrinsecă se poate obţine prin trei metode:

- metoda ce are la bază curentul oriental şi se realizează prin tehnicile de tip Yoga; este foarte

eficace, dar greoaie, deoarece se învaţă încet şi se câştigă în timp îndelungat, de aceea se practică mai

mult profilactic;

- metoda fiziologică, are la bază o mentalizare succesivă din partea pacientului a unui efort de

contractare a unor grupe musculare (ex ridicarea ambelor membre inferioare de la podea în cazul că

ne aflăm întins pe jos - perioadă ce corespunde unei contracţii puternice a musculaturii picioarelor,

alternantă cu lăsarea membrelor înapoi pe podea, concepută mental ca şi o relaxare evidentă).

Această alternanţă mentală de contractare şi decontractare musculară este asociată cu inspiraţii,

pentru contractarea musculară şi cu expiraţia, în relaxarea musculară. Şedinţa se efectuează în trei

timpi, după ce pacientul este culcat confortabil, pe un pat şi se fereşte de orice excitanţi vizuali sau

acustici:

a. prologul respirator se obţine după 2-3 minute de stat în poziţia sus arătată, în care ne

concentrăm pe efectuarea distinctă a inspiraţiilor şi expiraţiilor, cu eliminarea oricărui alt gând din

mintea noastră.

b. antrenamentul propriu-zis, începe cu ridicarea unuia din membrele superioare până

la un nivel care să ateste detaşarea lui de pat, mental noi ne închipuim că această ridicare se

efectuează cu o mare contractură musculară. Se stă 10-15 secunde în această poziţie fără a respira,

după care se lasă mâna pe pat, odată cu un expir de uşurare, mentalizând în gând o uşurare bine

venită. Se practică în continuare 2-3 ridicări pentru fiecare braţ separat, apoi pentru ambele. Acelaşi

lucru se efectuează, separat şi împreună, cu aceleaşi mentalizări pentru membrele inferioare. Şedinţa

durează, după antrenament progresiv, până la 30-40 minute.

c. revenirea, constă în reîntoarcerea la tonusul muscular anterior şi se efectuează

simplu: aflat încă în pat el va închide pleoapele, va strânge pumnii concomitent cu o inspiraţie mai

adâncă şi o expiraţie şuierătoare, mai dinamică, după care se va scula din pat. Pentru o mai mare

siguranţă această operaţie va fi efectuată de 2-3 ori.

- metoda psihologică se efectuează în grup, priveşte pe suferindul respirator doar dacă el

urmează acest tip de recuperare, în cadru organizat, sub îndrumare a unui profesor coordonator.

b.Posturarea

Constă în adoptarea, conştientă, a unei poziţii a trunchiului sau a întregului corp care să

uşureze actul respirator, a diferitelor stări legate de tuse, expectoraţie dificilă, dureri toracice etc.

Există 2 mari categorii de posturi:

- posturile relaxante şi facilitatoare ale respiraţiei, prin care se urmăreşte obţinerea unei poziţii

a trunchiului sau a întregului corp, fără punerea în situaţii ca unele grupuri musculare a fi nevoite prin

contractura lor să ţină anumite segmente ale corpului în poziţii forţate. Aceste posturi le putem obţine

în ortostatism, în poziţie şezândă sau culcată după cum se pot observa din figurile de mai jos. (Fig.

10.1; 10.2; 10.3).

Fig. 10.1: Posturi relaxante în ortostatism (după W. Rie)

Fig. 10.2: Posturi relaxante în şezând (după W. Rie)

Fig. 10.3: Posturi relaxante în decubit (după W. Rie)

- posturi de drenaj bronhic, se referă la adoptarea unor poziţii prin care să se uşureze

eliminarea secreţiilor bronşice, obţinându-se prin aceasta o dezobstruare a căilor aeriene şi, implicit, o

îmbunătăţire a respiraţiei.

Scopul drenajului de postură este, deci, de a facilita evacuarea secreţiilor şi se execută cu

ajutorul gravitaţiei, care determină scurgerea oricărui fluid pe baza diferenţei de înălţime, fluidul

având tendinţa de a coborî, chiar şi dacă el este puţin vâscos, ca în cazul sputei.

Poziţiile de drenaj corespund segmentelor bronhice care trebuie drenate şi vor asigura panta

de scurgere de la segment către trahee şi spre căile aeriene superioare pentru a fi expectorate mai

uşor.

Majoritatea practicilor drenajului de postură se efectuează sub control, în cadrul secţiilor

spitaliceşti de chirurgie toracică (după operaţii recente), a pacienţilor din secţiile neurologice

(paralizii sau comatoşi), cât şi în secţiile medicale pentru bronşiticii cronici, bronşiectaticii

suprainfectaţi. Odată aceste tehnici bine învăţate, în cadrul secţiilor medicale, bolnavii respectivi pot

continua şi la domiciliu aceste tehnici, important de reţinut este faptul că poziţia de postură a

corpului, aleasă de bolnav, trebuie bine înţeleasă de acesta şi să o interpreteze ca o posibilitate de a

elimina, mai uşor, secreţiile bronşice, fără a fi obligat la eforturile susţinute de tuse chinuitoare

prelungită.

Reproducem mai jos câteva din poziţiile ce se pot practica la domiciliu şi au un efect prompt,

în eliminarea secreţiilor bronşice pentru bolnavii pulmonari supurativi cronici (Fig. 10.4).

Fig. 10.4: Posturi de drenaj bronşic (după W. Rie)

Fiecare dintre pacienţii respiratori ce prezintă expectoraţie cronică, îşi va însuşi tehnicile cele

mai convenabile, pe care le va executa zilnic, timp de până la 30 de minute. Se înţelege că la acest

timp se va ajunge progresiv.

c. gimnastica corectoare

După majoritatea autorilor, 70% din întreaga populaţie, indiferent de vârstă sau de sex,

practică o respiraţie vicioasă, dezarmonizată, care are drept consecinţă un cost ventilator mai mare

decât ar fi normal. Prin normal - în actul ventilator toraco-pulmonar, înţelegându-se folosirea

fiziologică atât a structurilor mobilizate în respiraţie (trunchi-abdomen), cât şi a forţelor mobilizante

(musculatura), în aşa fel, ca fiecare din aceste părţi să nu se deranjeze una pe alta. Varietatea de

deranj fiind foarte mare, este destul să amintim doar una din ele: o curbură nefiziologică a coloanei

dorsale, de cauză locală, va perturba respiraţia în aşa măsură, ca şi o curbură patologică similară, dar

determinată de o basculare de bazin printr-o inegalitate a membrelor inferioare.

Ce trebuie să ştie cititorul nostru, în legătură cu respiraţia sa, este faptul că o respiraţie

deranjată, în concepţia sa naturală şi normală, va fi întotdeauna compensată prin implicarea

musculaturii complementare de susţinere a inspiraţiei şi expiraţiei. Acest fapt creşte considerabil, în

timp, efortul muscular în susţinerea respiraţiei, odată cu aceasta şi consumul de oxigen, consum ce,

în mod normal, putea să aibă altă destinaţie. Deficitul funcţional cu implicaţiile de rigoare, devine şi

mai evident, atunci când, pe un fond de defect toraco-pulmonar, se instalează şi o suferinţă

infecţioasă bronho-pulmonară, care aduce, după sine, creşterea de secreţii intrabronhice, cu

consecinţe de îngreunare şi mai mare a actului respirator.

Corectarea majorităţii deficienţelor structurale toracice sau de trunchi, cu afectare a actului

respirator se efectuează, până la un moment dat, prin gimnastică medicală corectoare, care este

extrem de variată, se poate efectua în programe individuale şi de grup, mai ales în cazul când este

vorba de gimnastică în scop profilactic. Asocierea terapiei fizicale (termoterapia, masajul) este

deosebit de indicată.

Gimnastica corectoare respiratorie are trei mai metodologii:

A. Gimnastica de sală

B. Hidrogimnastica

C. Manipulările

A. Gimnastica corectoare de sală

Reprezintă gimnastica de bază, ea putându-se executa în sălile de cultură fizică medicală, dar

şi la domiciliul pacienţilor; are ca scop corijarea diferitelor modificări ale trunchiului cu adaptarea

exerciţiilor la obiectivul propus: curburi patologice ale gâtului, poziţia vicioasă a umerilor, curburi

patologice ale coloanei dorsale ( ştergerea sau accentuarea cifozei dorsale), curburile patologice ale

coloanei lombare, mobilitatea slabă a bazinului sau reeducarea diafragmului şi a peretelui abdominal.

Înainte de abordarea oricăror exerciţii, pacientul se va supune unui examen minuţios de

stabilire a deficienţei fizice şi, în colaborare cu profesorul de gimnastică recuperatorie, va stabili

mişcările pe care să le efectueze progresiv şi care sunt adaptate pe deficienţa proprie. Este bine ca, în

prima fază, aceste exerciţii să fie efectuate sub controlul şi corijarea profesorului, până la însuşirea cât

mai corectă a acestor exerciţii şi, numai după aceea, să fie efectuate de unul singur.

Redăm în continuare exerciţiile pentru deficienţele enumerate mai sus, aşa cum ele au fost

concepute în Manualul de recuperare medicală a deficientului respirator, scris de Tudor Zbenghe (Ed.

Medicală Bucureşti 1982) p 230-2310.

B. Hidrogimnastica

Denumită şi hidrokinetoterapia, hidrogimnastica este din ce în ce mai utilizată în mai toate

disfuncţiile aparatului respirator, întrucât are avantajul de fi efectuată în bazine cu apă, ce au o

temperatură călduţă, prin care se sedează eventualele dureri, musculatura scheletică este

decontracturată, greutatea corpului în apă scade etc.

Întrucât hidrogimnastica se efectuează în staţiuni cu amenajamente speciale, nu este la

îndemână a fi efectuată la domiciliul pacienţilor. Noi o recomandăm pentru toţi deficienţii respiratori

a face eforturi corespunzătoare, pentru deplasare periodică în aceste staţiuni, întrucât beneficiile

acestor metode vor recompensa din plin efortul făcut.

C. Manipulările

Îngreunarea actului respirator este determinată, în multe situaţii, din cauza unor blocaje de

diferite naturi, instalate pe segmentele trunchiului sau a corpului, cauzatoare de dureri şi de limitări în

mişcările respiratorii. Procedurile fizicale de neutralizare a acestor blocaje se obţin prin producere de

căldură locală, masaje, alte proceduri fizioterapeutice realizabile în secţiile de recuperare. Cititorul

nostru, trebuie să ştie că, în aceste cazuri, numai după un consult de specialitate, va putea să ia, pe

cont propriu, continuarea la domiciliu a efectuării unora din manipulările, ce eventual să-i poată sta

în putinţă.

d. Reeducarea respiratorie sau gimnastica respiratorie propriu zisă.

Spre deosebire de gimnastica generală respiratorie corectoare, reeducarea respiratorie

constituie un ansamblu de tehnici kinetice, care se adresează unor bolnavi cu afectare evidentă a

funcţiei respiratorii, cu scopul de a redresa întregul mecanism dereglat ce se află la baza actului

respirator propriu.

Acest complex de exerciţii vizează:

- Creşterea volumelor de aer mobilizate prin plămân:

- Scăderea travaliului muscular angajat în actul respirator

- Tonifierea musculaturii ce participă la respiraţie şi

- Controlarea şi coordonarea mai fiziologică a actului respirator.

Înainte de a trece la descrierea tehnicilor de îmbunătăţire a actului respirator, reamintim

cititorului că ventilaţia pulmonară este un proces ciclic, bazat pe o inspiraţie, ce se constituie într-un

act activ al musculaturii ce participă la inspiraţie, deci cu consum energetic şi expiraţie, act pasiv

determinat de revenirea elastică a ţesutului pulmonar care a fost întins prin inspir, la volumele

anterioare acestui moment, revenirea efectuându-se fără consum energetic.

Gimnastica respiratorie propriu-zisă va trebui să acţioneze dirijat şi selectiv asupra fiecărei

faze respiratorii, asupra raportului între cele 2 faze, ca şi asupra raportului de durată între aceste faze

şi pauzele dintre ele.

Reeducarea respiratorie înseamnă abordarea unui model respirator nou, adaptat necesităţilor

unui anumit bolnav cu deficite funcţionale, bine investigate şi cunoscute.

În toate practicile de gimnastică respiratorie, reeducarea ventilatorie începe cu:

Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare. dirijare foarte necesară, întrucât la

acest nivel aerul este încălzit, umezit, filtrat şi chiar, dozat cantitativ, a intra în plămâni.

Tehnicile de dirijare a aerului la nivelul căilor respiratorii superioare sunt simple:

- Se inspiră pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul. Acest exerciţiu este foarte bine

cunoscut în tehnica de respiraţie Yoga (respiraţia alternativă pe câte o nară);

- inspiruri întrerupte, ca şi cum am mirosi o floare, sau ca adulmecarea câinelui.

Prin aceste exerciţii se tonifică musculatura inspiratorie şi se refac reflexele unei respiraţii

fiziologice cu avantajele amintite.

Reeducarea respiraţiei costale este necesară atunci, când, datorită unor boli sau accese de tuse

prelungite, suflat permanent de nas etc., elasticitatea pulmonară şi cuşca toracică îşi scad volumul şi

mişcările costale în inspiraţie au o amplitudine mai mică.

Tehnica reeducării respiraţiei costale constă, în primul rând, în a face conştient pacientul

asupra mişcării analitice a zonelor principale toracice: superioară, medie şi inferioară. Odată înţeleasă

această necesitate, exerciţiile de respiraţie diferenţiată se vor concentra pe mentalizarea lor, după care

practica zilnică a fiecărui tip de respiraţie va fi foarte uşoară, iar, per global, ventilaţia pulmonară va

fi foarte completă.

Controlul efectuării corecte a acestor tehnici de respiraţii toracale inferioare, medii şi

superioare se realizează aplicându-ne, singuri sau cu un ajutor, mâinile când la baza toracelui, când în

porţiunea lui medie sau superioară, conform schiţei de mai jos şi, urmărind în timpul respiraţiei ţintite

pe acest segment de cutie toracică, creşterea sau descreşterea ei.

Inspirul se începe prin introducerea voită a aerului, mai întâi, în poţiunea toracică inferioară,

apoi medie şi, în final, în poţiunea superioară. Este practic vorba de o inspiraţie toracică completă

prin care fiecare porţiune a plămânului este ventilată, odată cu antrenarea şi dezvoltarea,

concomitentă, a întregii musculaturi toracice ce participă la actul ventilator. Exerciţiile se pot efectua

în picioare, şezând sau chiar culcat. Întotdeauna, ele vor fi progresive ca timp şi ca amplitudine (Fig.

10.5).

Fig. 10.5: Plasarea mâinilor kinetoterapeutului în reeducarea respiraţiei costale

A. Coastele inferioare. B. Coastele mijlocii. C. Coastele superioare (după W. Rie).

Exerciţiile mai pot fi orientate spre reeducarea unui singur hemitorace conform figurilor de

mai jos. (Fig. 10.6; 10.7; 10.8)

Fig. 10.6: Antrenarea hemitoracelui drept din decubit lateral: a) inspir; b) expir

(după Aepli)

Fig. 10.7: Antrenarea hemitoracelui drept din poziţia şezând (I): a) poziţia de plecare; b) inspir; c)

expir. (după Aepli)

Fig. 10.8: Antrenarea hemitoracelui drept din poziţia şezând (II): a) poziţia de plecare; b)

inspir; c) expir. (după Aepli)

Reeducarea respiraţiei diafragmatice. Ventilaţia în timpul repaosului este asigurată în procent

de 65% de muşchiul diafragm, considerat a fi principalul muşchi inspirator de repaus. Prin contracţia

sa, muşchiul diafragm, măreşte rezerva volumetrică a bazei ambilor plămâni. Acest lucru se

efectuează cu un consum minim energetic. Decontracturarea diafragmului este pasivă şi ajutată de

retracţia elastică a plămânilor. Datorită diferenţelor de presiune din cavitatea toracică şi abdominală

realizate cu concursul contracţiei şi decontracţiei diafragmatice, este ajutată foarte mult reîntoarcerea

sanguină prin venele abdominale şi toracice, astfel se ajută activitatea inimii în munca sa de pompă

aspiro-respingătoare. Concluziv, respiraţia diafragmatică este foarte importantă în economia generală

a actului ventilator, act, care la acest nivel poate fi deranjat, începând cu adoptarea de către unele

persoane a unor poziţii vicioase, ce împiedică contracţia diafragmului, sau la persoanele obeze, la

care diafragmul nu este în stare a disloca în totalitate masa mare de ţesut adipos a abdomenului etc.

Tehnica reeducării respiraţiei diafragmatice este, de fapt, educarea unei respiraţii abdominale,

care prin jocul presiunii intraabdominale să faciliteze mobilizarea amplă a cupolelor diafragmului.

Poziţia de bază este cea de culcat pe spate, capul sprijinit pe o pernă, pentru a scoate din

funcţie muşchii inspiratori ai respiraţiei toracice superioare şi genunchii flectaţi, pentru a

decontractura musculatura abdominală.

În timpul inspirului pacientul trebuie doar să aibă grija de a-şi bomba în afară abdomenul,

asigurând, prin această, o bună contracţie a diafragmului şi o mărire a volumului pulmonar la baza

ambilor plămâni.

Expirul se execută concomitent cu "scobirea" abdomenului, deci tracţionarea peretelui

abdominal spre coloana vertebrală şi relaxarea diafragmului, cât mai profund, în teritoriul porţiunii

inferioare a plămânilor.

Pentru a se învăţa o corectă respiraţie abdominală, pacientul va plasa o mână pe burtă şi

cealaltă pe stern. Va urmări ca mâna de pe torace să rămână fixă, în timp ce mâna de pe abdomen se

va mişca ritmic, odată cu peretele abdominal, în inspir şi expir.

Respiraţia abdominală se învaţă în poziţia culcat pe spate, dar apoi se va executa şi din poziţie

semiculcată, din şezând, din ortostatism şi în mers. La pacienţii obstructivi, la care urmărim o creştere

a expirului, uşurăm această fază prin flectarea coapsei şi ridicarea trunchiului, ca în figurile alăturate,

în care este ilustrată şi respiraţia abdominală din poziţie şezândă cu relaxarea musculaturii toracice, a

centurii scapulare şi a abdomenului (Fig. 10.9; 10.10).

.

Fig. 10.9: Respiraţia abdominală cu accent pe expir: a) inspir; b) expir

Fig. 10.10: Poziţia şezând pentru respiraţia abdominală cu accent pe expir

Respiraţia diafragmatică necesită, de multe ori, o antrenare a acestui muşchi contra unei

rezistenţe, pentru a se câştiga o creştere a forţei musculare, în care scop, la tehnicile demonstrate, se

încearcă îngreunarea efectuării lor prin aşezarea de greutăţi progresive pe abdomen (începând spre

exemplu cu aşezarea pe abdomen, la început, a unei cărţi, peste care, după un timp de acomodare, se

adaugă încă o altă cărte, până la suportabilitatea optimă). În servicii organizate, pacienţii sunt supuşi

unor exerciţii cu aparate speciale, ce îngreunează actul inspirator, tocmai pentru a supune diafragmul

la un efort în plus (Fig. 10.11).

Fig. 10.11: Postura Trendelenburg de antrenare a diafragmului pentru expir

Controlul şi coordonarea respiraţiei este foarte necesară la orice bolnav respirator, întrucât

acesta, speriat de boala sa, respiră anarhic şi total necoordonat, trecând la inspir înainte de terminarea

expirului, accelerându-şi, nejustificat, frecvenţa respiratorie, întreţinându-şi, în permanenţă, o stare de

speriat şi panicat de viitorul său.

Ca remediu la această situaţie se poate exersa şi învăţa o respiraţie coordonată, ce are la bază,

conştientizarea unei scheme ventilatorii, adecvate deficitului funcţional respirator, ca şi solicitărilor

variate ale activităţii zilnice.

Principalele componente ale ventilaţiei dirijate se referă la ritmul respirator, amplitudinea

respiraţiei, la adaptarea acestor elemente la efortul depus etc.

- Ritmul frecvenţei respiraţiilor pe minut se poate corija, după ce pacientul este informat

asupra faptului că între acest ritm şi amplitudinea, respectiv eficacitatea ventilaţiei, este o strânsă

legătură. Cu cât frecvenţa este mai mare, respiraţiile sunt mai superficiale şi deci, eficacitatea mai

mică. Frecvenţa optimă a respiraţiilor pe minut este de 16-18. Această frecvenţă se poate stabili

simplu: bolnavul îşi va regla mişcările cutiei toracice după bătăile pulsului, în sensul inspirării pe 3-4

pulsaţii şi expirării pe alte 3-4 pulsaţii. Când luarea pulsului este mai dificilă sau pulsul este

neregulat, bolnavul poate înlocui controlul prin puls, cu o numărătoare simplă de până la 3-4 secunde,

atât pentru inspir, cât şi pentru expir.

Avantajul acestei educări a respiraţiei este deosebit, metoda provine din exerciţiile Yoga şi

este asociată cu o concentrare a subiectului pe o linişte, relaxare şi o cultivare a credinţei de utilitate

în ceea ce face.

- Controlul volumului curent este necesar a fi adaptat la frecvenţa respiratorie controlată, în

aşa măsură, ca amplitudinea inspiraţiilor să nu fie, nici mare, nici mică. Volumul curent optim îl

simte fiecare pacient, atunci când se gândeşte la el şi îl asociază cu o frecvenţă uniformă, într-o stare

de relaxare conferită de aceste exerciţii de tip Yoga.

- Raportul între timpii respiratori (inspir şi expir) este, în mod normal, de un inspir la 1,2

expir. Acest raport este prelungit în favoarea expirului în cazurile bolilor pulmonare obstructive, cu

consecinţe negative în efectuarea completă a actului respirator la nivel pulmonar. Corectarea acestui

raport se efectuează, concomitent, cu exerciţiile respiratorii de control şi coordonare a respiraţiei şi, în

special, de întărire a capacităţii diafragmului de a-şi realiza corect respiraţia de tip toracal inferior.

Pacientul este necesar a fi informat şi asupra acestui fapt, pe care trebuie să şi-l mentalizeze, odată cu

corectarea întregului act ventilator.

- Controlul fluxului de aer prin care se înţelege, de fapt, viteza cu care aerul circulă prin căile

aeriene atât în inspir, cât şi în expir, este tot atât de important, ca şi ritmul sau amplitudinea

respiraţiilor. Mecanismul intim al acestui fenomen este foarte complex şi are la bază legi fizice de

raport între viteza fluidelor şi rezistenţa pereţilor, în condiţiile când amândouă din aceste aspecte sunt

variabile. Bolnavul trebuie să ştie că în cazul său, dacă raporturile sunt schimbate faţă de normal,

respectiv viteza de deplasare a aerului prin căile respiratorii este mai mare, întrucât el îşi accelerează

ritmul respirator din cauza setei de aer, eficacitatea actului respirator va fi mai slabă, rezistenţa prin

căile respiratorii mai mare şi travaliul muşchilor respiratori cu consum energetic mult crescut.

Corectarea voluntară a acestor stări îl va face mai puţin suferind, iar respiraţia sa va fi mult mai

eficace.

Există încetăţenite, în practica de control şi corectare a fluxului respirator, două tehnici:

prima se efectuează prin suflarea în flux controlat de către pacient într-o lumânare (Fig. 10.12), în aşa

fel ca flacăra să se aplece, dar să nu se stingă. Flacăra trebuie să rămână la fel de aplecată pe toată

perioada suflării, ceea ce înseamnă că pacientul îşi dozează uniform suflarea, deci, şi-o controlează. A

doua tehnică se realizează cu ajutorul unui tub de cauciuc introdus într-un vas cu apă (Fig. 10.13), în

care pacientul suflă uniform ca flux, controlul acestei uniformităţi o poate avea prin urmărirea bulelor

de aer ce ies la suprafaţa apei şi care trebuie să apară într-un flux continuu şi egal.

Fig. 10.12: Exerciţiul de ―suflare a lumânării‖: 1. Prima poziţie; 2. A doua poziţie

Fig. 10.13: Exerciţiul de expir continuu în sticlă

- Controlul respiraţiei, în mişcare şi efort, este bine a fi realizat de către suferindul respirator,

întrucât corelarea unei mişcări, spre exemplu a mersului, cu momentele de inspir şi expir ritmic,

aduce mari beneficii sub aspect de economicitate în activitatea muşchilor respiratori şi, mai ales, în

randamentul respiraţiilor, adaptate ca profunzime şi ritm acestor mişcări. Bolnavul, şi în acest control,

trebuie doar să mentalizeze ideea corelării actului ventilator cu efortul fizic pe care îl practică în orice

moment, inclusiv mersul, alergatul sau orice procedeu de mişcare.

Orice efort fizic pe care-l efectuează deficientul respirator va trebui, mai întâi, estimat sub

aspectul consumului energetic, şi numai dacă acest efort nu depăşeşte posibilităţile restante a

subiectului nostru, să fie abordat ca plan de control al respiraţiei, prin efort fizic dozat la capacităţile

funcţionale restante.

După cum s-a putut constata, reeducarea respiraţiei are multe aspecte de care trebuie să ţinem

seama atunci când ne apucăm de ea. S-a insistat pe o descriere cât mai pe înţelesul bolnavilor, căci

această carte lor le este destinată, unele din noţiunile mai tehnice ce par a fi folosite numai de

specialişti se pot auzi de către pacienţi tot timpul, cât ei se află sub tratament medical. Atunci când,

un suferind respirator vrea, cu adevărat, să se recupereze, acest lucru depinde, în cea mai mare

măsură, de el. Bolile în fazele acute, sau cele ce necesită pentru tratament, intervenţii chirurgicale,

constituie apanajul de abordare numai a specialistului. În cazul că tratamentul este de lungă durată şi,

în special, cel de recuperare, bolnavul este obligat a se instrui în privinţa suferinţei sale, să înţeleagă

mecanismele de producere a bolii şi, mai ales, să înţeleagă remediile pe baza cărora poate accepta un

program recuperator. Prin aceste considerente, în cunoştinţă de cauză, dorim suferinzilor de afecţiuni

pulmonare cronice a se angaja în înţelegerea completă a suferinţei lor şi, mai ales, să se angajeze

conştient în programul lor de recuperare.

Majoritatea tehnicilor respiratorii sau de gimnastică medicală generală şi specială, pentru

anumite segmente ale corpului, pornesc de la tehnicile şi conceptele orientale ale înţelegerii

fenomenelor lumeşti, în care înţelegere, concentrarea stă la loc de frunte. Dacă un practicant de Yoga,

fără instrucţie universitară, se supune prin convingere totală, la nişte exerciţii respiratorii sau de

mobilitate corporală, exerciţii care, în final, îi aduc o condiţie fizică crescută şi o condiţie psihică

stăpână pe gesturile şi actele sale de voinţă, tot aşa un suferind sau deficient, indiferent de ce boală

(inclusiv respiratorie), va trebui să înţeleagă că tehnicile şi exerciţiile fizice recuperatorii, trebuiesc

filtrate, mai întâi, prin conştiinţa şi convingerea sa că ele, în final, îi vor aduce beneficiile dorite.

Ca metodologie generală, durata unei şedinţe de gimnastică respiratorie propriu-zisă, este

foarte variată, mergând de la 2 minute la 20-30 de minute, repetându-se de câteva ori pe zi. Se

urmăreşte, în acest mod, câştigarea, în timp, a unui nou mod de respiraţie adecvat necesităţilor sale,

respectiv bolii sale. Exerciţiile odată începute, vor da rezultate doar peste 3-4 luni, senzaţia de

stăpânire şi de confort respirator mai bun, vor fi simţite mult mai devreme. Exerciţiile nu vor fi

întrerupte, doar în caz de forţă majoră şi vor fi continuate toată viaţa. Ele trebuiesc asociate, de

exemplu, cu spălatul pe dinţi, cu spunerea rugăciunii de dimineaţa sau seară, oricum exerciţiile

trebuiesc introduse în viaţa de zi cu zi a fiecăruia.

Odată ce se câştigă în confortul existenţial, inclusiv în încrederea de vindecare, se poate trece,

fără frică, la practicarea de eforturi dozate după posibilităţile şi preferinţele fiecăruia, practicând, la

domiciliu, antrenamente cu bicicleta ergonomică, urcatul pe scări, mersul pe jos, înotul la piscină.

Fiecare din aceste solicitări fizice se vor efectua progresiv, după starea de toleranţă şi, în special, după

starea de confort psihic a fiecăruia, ţinându-se seama că, de fapt, după o suferinţă oarecare,

executarea de eforturi fizice gradate constituie o mare bucurie de existenţă şi o încununare conştientă

a unor eforturi şi preocupări orientate spre ceea ce s-a propus.

3. Oxigenoterapia

Orice boală pulmonară, ce ajunge în stadiul de perturbare funcţională a întregului aparat

respirator, se repercută, din acest punct de vedere, asupra limitării schimbului gazos, între luarea din

aerul ventilat a oxigenului şi cedarea, tot în acest mediu, a bioxidului de carbon cumulat în organism.

Până la un anumit nivel, organismul are posibilităţile proprii de compensare a acestui deficit,

reducându-şi activitatea în unele porţiuni a organismului, orientând sângele oxigenat spre organele

vitale, sau apelând la rezervele funcţionale complexe, de realizare, în organism, a arderilor în condiţii

anaerobice sau pur şi simplu adaptându-se la un aport de oxigen mai redus.

Când toate posibilităţile organismului de compensare se epuizează, se constituie, clar, o

suferinţă cunoscută sub numele de insuficienţă respiratorie de cauză pulmonară, cu serioase

repercusiuni asupra vieţii, suferinţă în care medicina trebuie să intervină.

Ca primă fază de intervenţie medicală se administrează pentru suplimentarea deficitului de

oxigen, ce altceva, decât aer îmbogăţit în acest element vital, oxigenul. Metodologia de efectuare a

oxigenoterapiei în unităţile spitaliceşti are la bază dozarea ştiinţifică a schimbului gazos în

concentraţiile echivalente cu stările normale de funcţionare a plămânilor. Această metodologie nu

constituie, de fapt, preocuparea prelegerii de faţă. Bolnavii respiratori sunt informaţi că, în anumite

situaţii, această oxigenoterapie se poate efectua şi la domiciliu pacientului, cu aparatură ce presupune

existenţa unor rezervoare de oxigen, din care, prin instalaţii prevăzute cu umectare a oxigenului, cu

posibilităţi de dozare şi cu ajutorul unor sonde sau măşti, bolnavii pot beneficia, intermitent, de

oxigen.

În cazuri excepţionale de tratament la domiciliu prin oxigenoterapie este necesară o

supraveghere din partea aparţinătorilor, bolnavul respirator va fi informat de avantajele acestei

terapii, care-l va ajuta să treacă peste momentele bolii sale de bază, aflată în acest stadiu de

insuficienţă respiratorie.

4. Recuperarea educaţională

După cum am amintit, educaţia pacienţilor este absolut necesară în activitatea de recuperare,

întrucât fără participarea lor, atât în procedurile efectuate de specialişti, dar, mai ales, în cele ce se

efectuează individual, conştientizarea are un rol hotărâtor.

Sunt unele situaţii în care educaţia în alinarea unor stări de suferinţă este foarte importantă,

întrucât de această educaţie, fără a interveni cu alte mijloace, se alină o stare sau alta, ca de exemplu

în tuse, la vorbit sau, mai ales, la reluarea unor activităţi profesionale.

I. Educarea tusei este de o mare importanţă, întrucât prin această educare nu numai că se alină

o suferinţă, dar se şi previn o serie de complicaţii, în timp, ca de exemplu, emfizemul pulmonar sau

diferitele rupturi de pleură prin care se instalează acel temut pneumotorace.

Tusea, altfel, este un reflex normal de eliminare, înspre exterior, a secreţiilor sau corpurilor

străine penetrate în căile respiratorii. În majoritatea bolilor respiratorii, tusea constituie un semn de

boală, prin ea organismul caută să elimine toate reziduurile bolii din plămâni, în afara corpului. Tusea

se realizează printr-un inspir reflex amplu, urmat de o eliminare explosivă a aerului prin căile

respiratorii înspre exterior. Bolnavii pulmonari cronici, tuşesc, de obicei, în serii de tuse (accese), care

îi pot obosi şi le creează un disconfort subiectiv.

Tusea poate apărea şi în diferite stări nervoase, ale oamenilor fără suferinţe pulmonare, sau

legate de alte boli la distanţă de plămâni, dar în vecinătatea nervului pneumogastric, care excitat de

această afecţiune, declanşează şi accese de tuse (exemplu edificator - apendicita la copii).

Tusea din bolile pulmonare cronice este eficientă şi chiar necesară, până la un moment dat,

întrucât ajută la eliminarea secreţiilor de pe căile respiratorii. În aceste situaţii, când tusea este

necesară, ea poate fi ineficientă, întrucât în unele cazuri bolnavul, pur şi simplu nu ştie să tuşească.

O tuse poate deveni eficientă dacă:

- se execută la o capacitate vitală suficientă, care să asigure volumul necesar de aer al coloanei

de expulsie;

- se execută cu o forţă de propulsie a aerului suficient de mare;

- se execută în poziţii de facilitare.

Deci tehnica învăţării tusei eficiente se va referi la:

1. Poziţia corpului în timpul tusei.

2. Modalitatea de control a respiraţiei.

3. Tonifierea musculaturii expiratorii.

1. Poziţiile pentru tuse care uşurează favorizarea expirului, printr-o mai bună

contracţie a musculaturii necesare unei creşteri suficiente a presiunii intratoracice sunt (Fig. 10.14):

a. Poziţia şezândă, cu umerii relaxaţi şi rotaţi în faţă, capul şi spatele uşor flectate,

antebraţele sprijinite, genunchii flectaţi, picioarele pe sol. O pernă în zona abdominală ţinută cu

braţele, ajută la ridicarea diafragmului prin presarea peretelui abdominal. În timpul expulsiei aerului

în tuse, trunchiul se apleacă înainte.

b. Poziţia semiculcată se aplică în cazurile când bolnavul nu poate părăsi patul, ca în

figurile alăturate, fiind indicată o poziţie de semişezând sau de culcat pe o parte.

Fig. 10.14: Poziţii pentru tuse eficientă (după Rie).

2. Controlul respiraţiei în accesul de tuse va fi axat pe realizarea inspirului profund pe

nas, cu poziţia capului şi a trunchiului dreaptă. Aerul odată inspirat, este păstrat câteva secunde în

plămân (pentru realizarea schimbului gazos). Expulsia va fi realizată în 2-3 reprize, în timp ce

trunchiul se apleacă înainte şi abdomenul se trage înapoi. Se va urmări ca sunetul produs de tuse să

fie profund, rotund, surd, ceea ce înseamnă că tusea este eficientă, productivă, că antrenează căile

bronhice inferioare. O tuse cu tonalitatea ridicată "spartă" este o tuse ineficientă, care vine din căile

aeriene superioare traheo-laringiene.

În cazurile în care, pacientul se congestionează la faţă înainte de tuse, înseamnă că presiunea

toracică este prea mare, caz în care este bine, că înainte de expulsie, să lase o parte din aerul

pulmonar afară şi numai după aceea, să tuşească cu forţă mai mică, dar eficienţă suficientă.

În alte situaţii când bolnavii sunt slăbiţi şi accesele de tuse le provoacă ameţeli sau stare de

leşin este bine ca tusea să fie efectuată cu gura deschisă, fără a mai respecta perioada de apnee şi de

creştere a presiunii intratoracice.

De multe ori, bolnavii pulmonari cronici trebuie să înveţe modalităţile de tuse eficientă,

înainte ca ei să prezinte aceste accese, întrucât prin efectuarea tusei în mod voit, îşi vor ajuta drenajul

bronhic.

3. tonificarea musculaturii expiratorii este foarte necesară pentru a obţine o tuse

eficientă. Această tonificare se obţine prin tehnicile de respiraţie controlată, expuse în subcapitolele

anterioare.

II. Educarea vorbitului se face, în strânsă legătură, cu educarea respiraţiei întrucât - vorbitul,

constituie a doua mare funcţie a aparatului respirator.

După cum este foarte bine ştiut vorbitul, este realizat prin vibraţia corzilor vocale, vibraţie

produsă de coloana de aer expirată din plămâni şi care, coloană, trebuie să aibă un anumit flux şi o

anumită intensitate. Angajarea în vorbit a unui bolnav respirator cu deficienţe funcţionale va creşte

solicitarea actului ventilator, în consecinţă, poate creşte şi intensitatea suferinţei sale.

Pentru a uşura solicitarea ventilatorie a unui bolnav respirator, acel bolnav trebuie să fie

informat asupra acestui aspect şi trebuie învăţat, ca vorbitul său să fie asociat cu expirul firesc, pe

care-l poate efectua fără suferinţă în plus, respectiv, trebuie îndemnat ca pe parcursul expirului să-şi

exprime atâtea cuvinte cu silabele lor, câte se încadrează în acest expir. De asemenea, vorbitul

bolnavului respirator, în perioadele sale dispneice, trebuie adaptat la propoziţii cât mai scurte.

Pentru creşterea capacităţii de vorbire se pot practica exerciţii speciale de vorbire, la început

mai scurte, spuse doar pe expir, cu respectarea pauzelor dintre inspir şi expir, la nivelul de toleranţă a

bolnavului. Sunt contraindicate angajările în vorbire pe fazele inverse ale actului ventilator, întrucât,

ele duc la o dereglare a respiraţiei, până la instalare de ritm haotic, total ineficient în actul ventilator.

III. Educaţia ocupaţională constituie un punct major în activitatea de recuperare a

deficientului respirator şi, de ce nu, un succes în această activitate.

Reluarea progresivă a vechilor activităţilor profesionale, sau a altora noi, pentru deficientul

respirator, se face pe baza unei evaluări reale ale capacităţilor funcţionale restante sau recuperate ale

pacientului în cauză, cu scopul reinserţiei sale sociale, dar, mai ales, în scopul câştigării încrederii în

recuperarea sa. Orice activitate profesională făcută cu dragoste, pasiune şi fără suprasolicitare,

constituie un factor sanogenetic care completează activitatea de recuperare.

Reluarea activităţilor profesionale se efectuează în condiţiile de respectare, în continuare, a

programelor de recuperare în care este angajat deficientul nostru respirator, respectiv: aerosoloterapia

(la nevoie cu aparate individuale), gimnastica corectoare zilnică împreună cu exerciţiile de respiraţie

controlate descrise în paginile anterioare.

Întrucât terapia ocupaţională creează, la un moment dat, stări euforice celor în cauză, aceştia

căutând să depăşească eforturile prescrise, este necesar ca, în mod deliberat, subiecţii angajaţi în

reeducare ocupaţională să se supună unor controale medicale periodice, prin care să li se reactualizeze

restantul lor funcţional cu intenţia ca, în permanenţă, acest restant funcţional să fie adaptat la efortul

complex al solicitării locului de muncă asumat. În unele ţări, există o reglementare privind corelarea

între restantul funcţional al pacienţilor aflaţi în program de recuperare şi activitatea profesională pe

care o pot efectua.

5. Cura balneară

Înainte, de a trece propriu-zis la recomandările privitoare la avantajele specifice ale

recuperării respiratorii legate de influenţa benefică asupra actului respirator realizat de climatul

montan sau de climatul marin, cititorul trebuie să ştie că, în măsura în care bolile alergice pulmonare

şi, în special, astmul bronşic sau bolile pulmonare cu o suprafaţă mică respiratorie, pot beneficia de

una din aceste remedii, acest lucru se datorează unui complex de factori ştiuţi, şi pe care, fiecare din

cei interesaţi este bine să le cunoască. Astfel, un climat bogat în vegetaţie, nu va trebui să fie preferat

de astmatici în perioada polenizării florilor, pe motivul, lesne de înţeles, că aceste polenuri sunt

alergizante. Pentru astmatici, sunt de preferat, în schimb, solurile uscate, sărace în vegetale şi climatul

marin bogat în aerosoli, prin efectele specifice pe care le vom descrie la capitolul respectiv. De

asemenea, bolnavii pulmonari restrictivi sunt foarte avantajaţi de un climat montan cu aer ozonizat,

curat şi mai rarefiat, situaţie ce le stimulează creşterea hemoglobinei în sânge şi efectuarea mişcărilor

respiratorii cât mai ample etc.

Activitatea benefică al tratamentului balneoclimateric mai este legată şi de radioactivitatea

solului, structura geologică a lui, cât şi de structura magnetismului terestru, factori, ce toţi la un loc,

au o anumită influenţă pozitivă sau negativă asupra fiinţei umane în suferinţă pulmonară sau generală

şi care trebuie exploataţi cât mai raţional.

Toţi factorii climatologici cunoscuţi, pot acţiona asupra organismului uman pe mai multe

nivele. Pe noi ne interesează nivelele:

Microclimatul (zona unei terase, porţiune de plajă, o curte, un parc etc.).

Ecosistemul (un versant de deal, o pădure de brazi sau foioase etc.).

Topoclimatul (întreaga staţiune cu versanţi, vale etc.).

Pentru ţara noastră, cuprinsă într-un macroclimat de zonă temperată, cu cele două posibilităţi

de climat mijlociu specific, montan sau marin, variabilitatea sezonieră, lunară, zilnică sau chiar orară

este foarte mare: temperatura, umiditatea, ionizarea, radiaţia solară, vântul sau presiunea atmosferică,

se pot schimba mereu, aşa încât, în final - bolnavul respirator, va trebui să aleagă, în cunoştinţă de

cauză, microclimatul optim pentru recuperarea sa. El este sensibil la toţi factorii meteorologici, ca şi

la compoziţia aerului, respectiv gradul de poluare atmosferică.

Alegerea de către bolnavul respirator a unei staţiuni balneare, implică o bună cunoaştere a

topoclimatului acestei staţiuni, întrucât factorul climatic trebuie ales ca factor terapeutic activ, la care

să se treacă printr-o scurtă perioadă de aclimatizare, la specificul de microclimat specific staţiunii

alese.

Climatul alpin se bazează pe câteva caracteristici: presiune atmosferică scăzută (deci şi

presiune parţială a oxigenului mai mică), temperatură scăzută, umiditate redusă, radiaţie solară

intensă, ionizare a aerului crescută, mare puritatea a aerului.

Staţiuni: Poiana Braşov, Predeal, Păltiniş, Stâna de Vale, Muntele Mic, Semenic, Lacul Roşu

şi multe alte localităţi cu amenajări, mai mult sau mai puţin cunoscute, aflate, în general, la o

altitudine mai mare de 8-900 de metri faţă de malul mării.

Efectele biologice cu implicaţii asupra aparatului respirator se bazează pe reducerea densităţii

aerului, ceea ce determină tendinţa la o ventilaţia mai frecventă şi mai amplă a celui deficient

respirator, prin aceasta crescându-şi, automat, rezervele funcţionale respiratorii pentru perioada

postcură. În acelaşi timp, se realizează şi o stimulare a aparatului hematoformator, reacţie de

înmulţire a globulelor roşii din sânge, cu acelaşi efect benefic.

Aclimatizarea trebuie efectuată prin plimbări zilnice, progresive, pe măsura acomodării

bolnavului cu noile condiţii de solicitare a restantului funcţional ventilator şi fără apariţia vreunui

semn de oboseală.

Scăderea temperaturii aerului, are un efect benefic prin supunerea pacientului la o adaptare în

acest sens, câştigând o rezistenţă faţă de schimbările meteorologice ulterioare.

Umiditatea scăzută şi aerul rece sunt bine suportate de bolnavul respirator, el alegându-se,

ulterior, cu capacităţi biologice în termoreglare, mai vaste şi mai vioaie. Aerul uscat, pe de altă parte,

fiind sărac în alergizanţi respiratori, ventilaţia pulmonară, pentru cei aflaţi în aceste staţiuni, devine

mai frecventă şi mai amplă.

Datorită purităţii aerului montan, ionizarea solară asupra aerului atmosferic este mai eficace,

aşa încât, efectele stimulative, directe, asupra aparatului respirator ale câmpurilor electromagnetice,

cât şi asupra întregului organism sunt mai evidente.

Climatul alpin este recomandat, în general, tuturor bolilor cronice bronho-pulmonare întrucât

se obţine o ameliorare a ventilaţiei pulmonare, cu toate consecinţele sale favorabile asupra circulaţiei

sanguine intrapulmonare şi a unei mai bune utilizări a oxigenului. Pe de altă parte, se obţine o

ameliorare a termoreglării - subiecţii devenind mai rezistenţi la frig, la infecţii. Prin îmbunătăţirea

funcţiei respiratorii se ameliorează tulburările neurovegetative, se îmbunătăţeşte funcţia cardio-

vasculară şi, prin toate acestea, se obţine o ameliorare a stării generale a organismului, inclusiv a celei

psihice, prin încrederea sporită în capacitatea de recuperare.

Plecarea în orice staţiune climaterică montană, va fi precedată, în mod obligatoriu, de tratarea

corectă a oricărei afecţiuni intercurente, se vor asana focarele de infecţie, inclusiv cele dentare.

Bolnavul cronic respirator se va informa, înaintea plecării într-o staţiune climaterică montană, despre

toate aspectele de microclimat specifice staţiunii respective şi, în special, de cele de supraveghere

medicală, considerându-se faptul că el trebuie să se afle acolo sub garanţia unei stricte supravegheri

medicale, supraveghere, care să-i garanteze oportunitatea tratamentului balnear climateric montan,

adaptabilitatea la acest tratament şi dozarea de specialitate a procedurilor ce se pot efectua pentru

boala în cauză în această staţiune.

Climatul marin se află la extrema opusă climatului alpin, mai corect spus, pentru ţara noastră,

el se numeşte climatul de litoral-stepă. Climatul marin este un climat stimulant-tonifiant prin

componentele sale maritime şi excitant prin influenţa climatului de stepă din apropiere (câmpia

dobrogeană).

Litoralul românesc are veri călduroase, dar cu variaţii de temperatură în cursul unei zile şi de

la o zi la alta, mai mari decât litoralele altor mări. Vântul este o predominantă obişnuită, precipitaţiile

sărace, dar umiditatea relativă nu este scăzută, întrucât vântul bate, de obicei, dinspre mare.

Nebulozitatea redusă determină o strălucire a soarelui în peste 70% din perioada de vară.

Radiaţia solară pe litoralul românesc este crescută, iar încărcarea aerului cu sare de mare şi

iod, determină o ionizare atmosferică a aerului. Marea este considerată ca cel mai mare inhalator

natural, înţelegând şi acceptând, prin aceasta, că noţiunea de climatoterapie pe litoral, este, de fapt,

legată de aerosoloterapia cu particule cloruro-sodice, iodurat magneziene ale apei de mare. În acelaşi

timp, se adaugă efectele repetatelor intrări în mare, ca şi încălzirea corpului prin intermediul nisipului

cald. Din aceste motive, climatoterapia pe litoral este de fapt o "talazoterapie", adică o terapie

complexă la malul mării, prin toţi factorii naturali ai litoralului, cu efecte valoroase şi reproductibile

într-o serie de boli, printre care şi unele boli ale aparatului respirator.

Bolile respiratorii ce beneficiază în mod recunoscut de beneficiile climatoterapiei marine sunt

bronhopneumopatiile obstructive şi astmul bronşic, cât şi bolile cronice ale căilor aeriene superioare

(rino-sinuzitele, rinofaringitele, laringitele cronice) cu etiologie variabilă alergică sau inflamatorie.

Efectele pozitive în cura marină se observă la astmatici după primele două săptămâni de

tratament, perioadă după care, crizele de astm încetează. Măcar că în primele două-trei zile de

aclimatizare, bolnavul trebuie să folosească doze mai mari de medicaţie bronhodilatatoare. La

bolnavii cu bronhopneumopatii cronice obstructive, se înregistrează un efect net de ameliorare a

procesului inflamator bronşic, cu scăderea secreţiilor şi cu creşterea capacităţilor ventilatorii

pulmonare, pe seama profunzimii respiraţiei. Prin îmbunătăţirea actului respirator, creşte şi

oxigenarea aparatului cardio-vascular şi a întregului organism.

Un efect deosebit de important, care se obţine după cura de litoral, la bolnavii respiratori

cronici este ameliorarea mecanismelor lor de termoreglare, ceea ce le conferă o mai bună

adaptabilitate şi rezistenţă la schimbările de temperatură, cu menţinerea acestor efecte şi pe perioada

ulterioară, a sezoanelor de toamnă şi iarnă.

Pentru reuşita deplină a curei climatice marine, bolnavul respirator va trebui să respecte, întru

totul, perioada de aclimatizare, care, în unele cazuri, trebuie prelungită până la 10-12 zile, iar toate

procedurile conferite de talazoterapie să fie efectuate progresiv. Nu se vor bucura de beneficiile

terapiei climatice marine bolnavii pulmonari decompensaţi, tuberculoza pulmonară activă,

bronşiectaziile suprainfectate, cât şi insuficienţele respiratorii manifeste.

Beneficiile sigure ale tratamentului balnear marin le obţin astmaticii tineri,

bronhopneumopatia cronică obstructivă, bronşiectazia neinfectată, cât şi unele disfuncţii ventilatorii

restrictive de natură toracică (spondilita ankilopoetică, cifoscoliozele şi pahipleuritele stabile).

Climatul de cruţare (subalpin, de coline şi de pădure) nu presupune eforturi de aclimatizare

pentru pacienţi, valoarea unui astfel de climat constă în efectele sale calmante, de sedare a sistemului

nervos atât prin monotonia factorilor topoclimatici, cât şi prin efectele de estetoclimatism.

Majoritatea staţiunilor climaterice din ţara noastră prezintă un astfel de climat: Govora,

Călimăneşti, Olăneşti, Slănic Moldova, Sovata, Borsec, Tuşnad, Herculane, Bazna, Geoagiu, Soveja

etc. Valoarea topoclimatelor şi microclimatelor din aceste staţiuni balneoclimaterice constă şi în

puritatea aerului, ca şi în ionizarea lui intensă. În acelaşi timp şi în climatul de cruţare se poate

organiza o "cură climatică", cu efecte favorabile stimulatoare asupra organismului. Lipsa unor factori

puternic excitanţi, permite aplicarea acestor cure şi pacienţilor mai gravi, cu slabe rezerve

funcţionale.

Staţiunile cu climat de cruţare sunt locurile ideale pentru organizarea asistenţei terapeutice sau

de recuperare a bronhopulmonarilor cronici, deoarece nesolicitând organismul pentru adaptare,

aclimatizarea lasă posibilitatea aplicării unor procedee balneofizicale, ele însele, solicitante.

În cadrul climatului subalpin se pot efectua, cu succes, mai multe proceduri, toate dintre ele

începând cu climatul propriu-zis al staţiunii, climat care se întinde între efectele de excitare,

stimulare, până la cele de cruţare reală. În funcţie de acest climat, adaptarea se realizează, de obicei,

în maximum două zile, după care se poate trece, fără probleme, la toate procedurile complementare

oferite de caracteristicele staţiunii:

- Cura de aer capătă pentru bolnavul respirator o deosebită importanţă, deoarece aerul pur şi

puternic ionizat devine factor direct terapeutic. În cadrul microclimatului, se scontează mult pe

influenţa ionilor electronegativi, care măresc valoare curei de aer. În anumite situaţii, se realizează şi

o inhaloterapie cu particule de aerosoli cum ar fi pe litoral, lângă căderile de apă, lângă izvoarele

minerale etc. Cura de aer, trebuie efectuată şi noaptea, asigurându-se o aerisire continuă a camerei

sau, chiar, asigurându-se somnul pe terase.

- Baia de aer este o procedură activă şi constă în a lăsa corpul gol în contact direct cu aerul

din cameră, la început, apoi în faţa ferestrelor deschise, apoi afară în aer liber. Temperatura, mişcarea

şi umezeala aerului, respectiv puterea de răcire a acestuia, stimulează intens termoreglarea. Durata

unei băi de aer, este progresivă, începând cu 5-10 minute la 1-2 ore şi se stabileşte în funcţie de

sezon, îmbrăcăminte complementară. Baia de aer este o procedură clasică de călire şi antrenare a

mecanismelor de termoreglare, de adaptare a organismului la excitantul rece, crescându-i astfel

rezistenţa la frig, la care s-ar putea să fie expus în viitor.

- Băile de soare sau helioterapia reprezintă, de fapt, o asociere complexă a tuturor factorilor

atmosferici şi nu numai influenţa razelor solare. Dozarea băilor de soare este deosebit de importantă,

pentru bolnavul pulmonar, această dozare va începe cu timpi de stat la soare ce vor fi la început de 5-

6 ori mai scurţi ca la omul sănătos, uneori, se intercalează zile de pauză. Băile de soare, sunt deosebit

de intense la altitudine şi la mare, unde alături de radiaţia directă, se adaugă şi cea indirectă reflectată

de stâncă, nisip şi aer.

- Cura de teren este considerată ca o procedură complementară, ea asociază procedurilor

specifice staţiunii, efortul fizic dozat cu pante variabile, alternat cu terenuri plate. Este poate, cea mai

bună metodă de antrenament la efort a bolnavului respirator, deoarece mersul rămâne cel mai

fiziologic efort, iar mediul în care se execută acest efort este cel mai propice.

Durata unei cure de tratament în staţiuni de cruţare pentru bolnavul respirator, nu poate fi mai

mică de trei săptămâni, iar pentru copii astmatici, ea trebuie extinsă pe toată durata de vacanţă a verii.

În cadrul tratamentului balnear, bolnavii respiratori mai pot beneficia de aspectele particulare

ale acestui tratament legat de microclimatul de salină sau grotă şi de tratamentul cu ape minerale

specifice staţiunii respective.

Microclimatul de salină are efect pozitiv prin acţiunea favorabilă a aerosolilor salini cu

încărcătură ionică negativă, ce exercită asupra mucoasei bronşice o influenţă de rărire a crizelor de

astm, de umectare şi favorizare a eliminărilor de secreţii de pe căile aeriene superioare şi medii ale

suferinzilor de rinosinuzite sau bronşite cronice.

Tratamentul în salinele din România (Praid, Slănic-Prahova, Tg.-Ocna), se efectuează cam 4

ore pe zi, timp în care, bolnavii pot sta pe paturi odihnindu-se, plimbându-se în interiorul salinei,

făcând gimnastică de mobilitate simplă sau gimnastică respiratorie, iar pentru copiii astmatici se

organizează chiar jocuri sportive. O cură durează între 4 şi 12 săptămâni.

Utilizarea apelor minerale în bolile respiratorii, este practicată de foarte multă vreme şi se

referă, în special, la efectuarea de băi cu ape carbogazoase, care stimulează circulaţia periferică, aduc

un aport important în călirea organismului, dar acţiunea cea mai importantă este legată de utilizarea

apelor ca aerosoli naturali sau artificiali (de cameră, la aparatele individuale). Sunt folosite, în special,

apele cloruro-bicarbonatate şi cele sulfuroase, efectele realizate privesc scăderea frecvenţei de spasme

bronşice şi scăderea, spectaculoasă, a secreţiilor aflate în căile aeriene superioare sau medii.

Cura de ape minerale pentru bolnavii respiratori se efectuează în mai toate staţiunile cu ape

minerale din ţara noastră. Beneficiarii siguri ai acestor posibilităţi de tratament sunt astmaticii,

bronşiticii cronici, broşiectaticii stabilizaţi, pneumoconiozele şi toate afecţiunile cronice din sfera nas-

gâtului şi, mai ales, a sinusurilor.

Climatul balnear subalpin (de cruţare), prin complexitatea factorilor naturali ce acţionează

sedant, stimulativ şi de specificitate, prin atmosfera ionizată sau prin efectul benefic al grotelor şi al

apelor minerale au, în ultimă instanţă, şi un efect global tonic psihoterapeutic asupra deficienţilor de

orice natură şi, în special, asupra celor respiratori, care suferă în mod cronic de o sete de aer, şi de o

sete cronică de viaţă. Aceste remedii îl încurajează pe deficientul respirator la o abordare de pe alte

principii şi de pe alte poziţii: angajarea sa în efectuarea de exerciţii fizicale progresive, exerciţii care,

în final, să-i confere în mod vădit o altă capacitate şi o altă gândire în practica recuperării sale proprii

de suferind pulmonar.

În prezent, rolul staţiunii balneoclimaterice pentru bolnavul respirator, este conceput ca parte

integrantă în programul complex de recuperare a acestor deficienţi şi este în strânsă interdependenţă

cu secţiile spitaliceşti sau serviciile medicale ambulatorii, ce sunt profilate pe asistenţa medicală a

bolnavilor pulmonari, secţii sau servicii ce planifică, în mod riguros, continuarea tratamentului de

recuperare în staţiunile sus amintite.

Cura balneară în staţiuni de cruţare, nu mai are un caracter de cură generală, ea este de acum,

profilată pe tratarea distinctă a grupelor de suferinţă organică, printre care, cele pulmonare sunt

beneficiare, în mod sigur, de toate avantajele conferite de posibilităţile acestor staţiuni.

Aria de îmbolnăviri pulmonare care sunt beneficiare, în lumina cunoştinţelor actuale şi în

urma experienţei câştigată în timp, de beneficiile reale ale curelor balneare sunt:

- Tuberculoza pulmonară stabilizată,

- Pneumoconiozele, fără complicaţii infecţioase,

- Astmul bronşic, în afara stadiului de criză prelungită,

- Bronşiectaziile, în afara complicaţiilor hemoptoice,

- Unele deformaţii ale cutiei toracice, fără insuficienţă respiratorie.

Orice plecare, pentru un bolnav respirator cronic, la o cură balneară climaterică, trebuie

precedată de un riguros examen medical, prin care să se elimine stările nedorite de complicaţii

infecţioase, prezenţa de focare de infecţie active sau alte stări ce pot compromite eficacitatea

tratamentului balnear.

2. Recuperarea deficienţilor restrictivi

Spre deosebire de deficientul obstructiv care are structurile toraco-pulmonare integre, el având

deficit doar pe căile de acces ale aerului în plămân, bolnavul restrictiv are căile aeriene libere, dar

suprafaţa pulmonară restrânsă în grad de la uşor, mediu, la sever.

Restrângerea suprafeţei respiratorii o putem întâlni în boli ce afectează centrii nervoşi

superiori care controlează actul respirator în desfăşurarea sa, ca în cazul diferitelor leziuni ale

sistemului nervos central sau intoxicaţii paralizante pentru centrii respiratori; în afecţiuni tot de natură

nervoasă, dar periferică, în care sunt afectate căile de transmitere a influxului nervos de control al

actului ventilator, cel mai elocvent exemplu constituindu-l sechelele după poliomielită şi boli ale

aparatului toraco-pulmonar ce împiedică realizarea ventilaţiei (distrofii musculare toracice, miozite

etc.,); şi boli propriu-zise toraco-pulmonare ce reduc suprafaţa respiratorie a plămânilor ca:

deformările toracice, pleureziile cu sechelele lor, obezitatea şi toate bolile ţesutului pulmonar

(tuberculoza, chistele, fibrozele, tumorile de orice natură etc.)

Expansiunea toracică mai poate fi scăzută sau limitată de alte numeroase boli ce ţin de

vecinătatea plămânilor, de sarcină, boli cardiace dilatative etc.

Oricare ar fi cauza de reducere a suprafeţei pulmonare respiratorii, urmările sunt aceleaşi:

limitarea schimbului gazos dintre aerul atmosferic introdus în plămâni şi sângele aflat la schimb, în

capilarele vaselor arteriale ale circulaţiei cardio-vasculare intra-pulmonare. Acest lucru este datorat,

în special, comprimării alveolelor pulmonare, care micşorându-şi volumul, nu pot face faţă

schimbului gazos pomenit. Repercusiunile acestei stări asupra funcţiei respiratorii a plămânilor vor fi

evidente, iar suferinţa deficientului pulmonar restrictiv se va manifesta în corelaţie cu gradul de

disfuncţie a acestor afecţiuni.

Recuperarea medicală a deficienţilor respiratori restrictivi urmăreşte, în special, stoparea

evoluţiei bolilor cauzatoare de aceste restricţii, tratarea promptă a oricăror suprainfecţii pulmonare ce,

de asemenea, agravează restricţia iniţială, aspecte de recuperare ce privesc serviciile de specialitate

medicale. Bolnavul pulmonar cronic restrictiv trebuie să respecte indicaţia de a se prezenta, în orice

situaţie de acest gen, la serviciile de specialitate, încă din fazele iniţiale ale oricărei suferinţe

pulmonare supraadăugate.

La bolnavii pulmonari cronici de tip restrictiv necomplicaţi, oprirea evoluţiei deficienţei

restrictive, eventual, se poate obţine prin procedurile fizicale de kinetoterapie expuse la capitolele

anterioare şi este foarte posibil a câştiga în suprafaţă respiratorie. Aceste proceduri se învaţă de către

orice suferind pulmonar, mai întâi, cu ajutorul fizioterapeutului recuperator şi, mai apoi, se continuă

individual, la domiciliu sau în locuri amenajate anume, de către suferind, toată viaţa.

Exerciţiile de kinetoterapie şi de gimnastică medicală ventilatorie sunt foarte indicate în toate

deformaţiile cutiei toracice realizate de varia boli. O eficienţă deosebită se realizează în procesele

pleurale stabilizate (pahipleurite), în restricţiile cauzate de obezitate unde se recomandă, cu precădere,

respiraţia de tip abdominal, odată cu neiertata cură de slăbire.

Trebuie reţinut faptul că, spre deosebire de bolnavul obstructiv, cel restrictiv îşi adaptează

singur, spontan şi corect ritmul şi amplitudinea respiraţiei, ajungând prin antrenament judicios la o

reducere a muncii musculaturii respiratorii şi, în consecinţă, şi la reducerea consumului de oxigen,

ceea ce, una peste alta îi conferă cu siguranţă statutul de ameliorat ventilator.

Ameliorarea prin procedee fizicale de gimnastică recuperatorie specială şi respiratorie a

funcţiei ventilatorii la deficienţii restrictivi va conserva, o perioadă lungă de timp, capacitatea de

lucru pentru fiecare subiect în cauză. Reluarea oricărei activităţi profesionale, trebuie efectuată sub o

riguroasă supraveghere medicală, ea trebuie abordată progresiv, concordant cu îmbunătăţirea

performanţei musculaturii periferice, ca şi a musculaturii respiratorii, ce duce, implicit, la o creştere a

capacităţii de extragere a oxigenului din sânge.

3. Recuperarea bolnavilor respiratori cu disfuncţie ventilatorie mixtă.

Se înţelege prin aceşti deficienţi respiratori, bolnavii la care sunt asociate ambele tipuri de

disfuncţie, cu predominanţa uneia sau a alteia. Aceste disfuncţii pot fi provocate de una şi aceeaşi

boală sau de asocierea, concomitentă, a două afecţiuni pulmonare, fiecare cu disfuncţia sa specifică

(pneumoconiozele, sindroamele postuberculoase şi BPCO pentru prima categorie, cifoscolioza cu

bronşita cronică sau astmul pulmonar pentru a doua categorie).

Pneumoconiozele (silicoza, antracoza, astbestoza, sideroză etc.) şi sindroamele

postuberculoase reprezintă, prin aspectele lor de patologie complexă a ţesutului pulmonar, în acelaşi

timp cu a căilor aeriene, de fapt, bolile cu deficienţă ventilatorie mixtă. Aceste boli, pe lângă faptul că

sunt destul de răspândite, prin gravitatea lor, pun probleme serioase de sănătate publică şi, în

consecinţă, şi de recuperare.

Recuperarea bolnavilor pneumoconiotici, are mai mult caracter profilactic şi vizează măsuri

tehnice şi medicale printre care: reducerea gradului de prăfuire la locul de muncă, depistarea în faze

cât mai precoce a suferinzilor de aceste maladii, cu scoaterea lor din mediu şi cu tratarea promptă a

oricăror complicaţii infecţioase ce le favorizează evoluţia în continuare a bolii, renunţarea la fumat şi

menţinerea unei greutăţi corporale în cadrul normalului.

Recuperarea pneumoconioticilor, odată depistaţi, se poate efectua în cadrul procedurilor de

kinetoterapie şi gimnastică medicală respiratorie, cu scopul de-a menţine, cât mai mult, o bună

ventilaţie pulmonară pentru suprafaţa de schimb păstrată. Cura balneară, pentru această categorie de

bolnavi respiratorii, este benefică existând în România două staţiuni climaterice profilate pe această

recuperare: Căciulata şi Soveja.

Bolnavul de pneumoconioze trebuie să ştie că disfuncţia sa ventilatorie este legată atât de

impregnarea ţesutului pulmonar cu ţesut fibros rezultat din reacţia la prezenţa în plămân a prafului,

cât şi de îngustarea căilor aeriene în urma procesului fibros din ţesutul pulmonar, cât şi a fumatului.

Recuperarea sa posibilă este legată de renunţarea la fumat, care întreţine un proces bronşic, ce

accentuează obstrucţia bronşică şi de efectuarea unei gimnastici respiratorii, ce îi păstrează, mult

timp, capacitatea ventilatorie a plămânilor.

Recuperarea sindroamelor postuberculoase începe după stabilizarea procesului specific

pulmonar şi are ca obiectiv prevenirea noilor complicaţii, prevenirea evoluţiei disfuncţiei ventilatorii

spre insuficienţă respiratorie şi, de ce nu, o recâştigare treptată a capacităţii ventilatorie diminuată atât

restrictiv, cât şi obstructiv.

Metodologia de recuperare a sindroamelor postuberculoase nu are nimic particular,

adaptându-se, pe de o parte, datelor furnizate de testele funcţionale ventilatorii, iar, pe de altă parte,

metodelor recuperatorii obişnuite în diverse contexte disfuncţionale.

Astfel, în cadrul predominanţelor disfuncţionale, programul recuperator va cuprinde în mod

obligator:

- drenajul de postură, mai ales în formele bronşiectatice cu secreţii bronşice persistente,

- educarea tusei, care va fi adaptată după cum expectoraţia este simplă, supurată şi vâscoasă

sau hemoptoică. În aceste ultime cazuri bolnavul trebuie să aplice tusea cu presiune mică, fără

caracter exploziv favorizant pentru noi hemoptizii.

- reeducarea respiraţiei se va efectua după cum predomină obstrucţia sau restricţia, fiind de

preferat în cazul predominanţei obstrucţiei.

În sindroamele postuberculoase stabilizate, cu sechele fibroase pe unele zone pulmonare, se

va insista cu ajutorul gimnasticii respiratorii pe dezvoltarea capacităţii funcţionale a plămânului

sănătos, după tehnicile deja cunoscute. Aceste tehnici vor fi aplicate şi în sindroamele pleurale

Readaptarea la efort este, de preferat, să se realizeze prin terapie ocupaţională sau tehnici

speciale de adaptare la efort progresiv prin mers, înot sau alte sporturi cu solicitări de efort mai mici

şi cu posibilităţi de creştere pentru antrenament a duratei efortului.

Antrenarea şi călirea organismului capătă un rol deosebit de important, cu atât mai mult, cu

cât aceşti bolnavi, după o perioadă mai lungă de tratament s-au lenevit, în ceea ce priveşte capacitatea

lor de apărare. Toate exerciţiile de călire, deja cunoscute, vor fi efectuate sub control şi vor fi

întrerupte, temporar, pentru tratarea oricărei răceli sau intercurenţe respiratorii sezoniere.

Climatoterapia în staţiuni de cruţare, alternată cu hidroterapie şi jocuri sportive, de intensitate

mică, în ceea ce priveşte solicitarea fizică, sunt recomandate în recuperarea bolnavilor cu sindroame

postuberculoase stabilizate. Aceşti bolnavi nu prezintă pericol de contaminare cu bacili tuberculoşi a

partenerilor de întrecere. Ei sunt, din acest punct de vedere, sterili şi pot participa la toate acţiunile de

interes colectiv, fără vreo reţinere.

Recuperarea medicală a sindroamelor postuberculoase, mai ales atunci când este începută la

timp, a scăzut, în multe ţări, gradul de invaliditate, permiţând acestor bolnavi o reintegrare socială

totală.

Capitolul 11

BOLILE APARATULUI DIGESTIV

Problema bolilor digestive, în cadrul morbidităţii generale a populaţiei din România, se

caracterizează printr-o creştere a gravităţii acestei grupe de afecţiuni, reflectată prin numărul total de

decese, care a crescut continuu, începând cu anul 1980, ajungând să se situeze, constant, pe locul 5

din acest punct de vedere. Aspectul este îngrijorător, întrucât grupa de boli digestive se întâlneşte,

mai ales, în cadrul populaţiei active, ceea ce, în mod firesc, duce la o creştere, implicită, a zilelor de

incapacitate de muncă.

Una din cele mai frecvente afecţiuni digestive este boala ulceroasă (ulcerul gastric şi

duodenal). Ea reprezintă o problemă de sănătate publică atât prin frecvenţă (după unele statistici 10%

din populaţie este afectată, la un moment dat, de această boală), cât şi prin posibilitatea evolutivă

gravă (hemoragii, perforaţii, cancerizare – în cazul ulcerului gastric), uneori spre deces.

Boala ulceroasă recunoaşte mulţi factori etiologici. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt cei

genetici, factorii de mediu (dieta, fumatul, medicamentele antiinflamatorii) şi factorii neuropsihici

(stresul) şi endocrini. Dacă primii nu pot fi influenţaţi, asupra celorlalţi putem acţiona pentru

prevenirea apariţiei ulcerului sau a recidivei ulceroase.

Odată ulcerul diagnosticat (inclusiv prin explorare endoscopică, mai neplăcută pentru pacient,

dar de mare acurateţe), putem începe activitatea de recuperare.

Recuperarea primară urmăreşte vindecarea leziunii ulceroase acute, fără sechele invalidante,

deci stingerea puseelor de activitate şi menţinerea bolnavului în acalmie nelimitată. Acest lucru se

realizează prin administrarea de medicaţie antiulceroasă specifică, în doze şi pe durata, indicată de

medic.

Pe lângă medicaţie, alimentaţia bolnavului ulceros, mai ales, în perioada de activitate a bolii,

este un factor terapeutic important, trebuind să respecte următoarele principii:

- alimentaţie fracţionată, 5-6 mese pe zi,

- raţie calorică suficientă, în raport cu starea de nutriţie (se cunosc cazuri în care

bolnavii au slăbit considerabil, până a ajunge la medic),

- excluderea consumului de alcool şi cafea,

- evitarea produselor cu activitate secretogenă intensă: condimente, exces de sare,

extracte de carne, alimente acide, ape carbogazoase,

- evitarea alimentelor greu digestibile: afumături, grăsimi prăjite.

Durata regimului trebuie să depăşească faza dureroasă cu câteva săptămâni, revenindu-

se, treptat, la o alimentaţie obişnuită. În unele cazuri, dieta, singură, duce la o ameliorare

semnificativă a simptomatologiei.

Un alt element important este renunţarea la fumat, ştiut fiind faptul că nicotina stimulează

secreţia sucului gastric, conţinător de acid clorhidric. În acelaşi timp, nicotina încetineşte evacuarea

stomacului, favorizând, astfel, activitatea erozivă a acidului clorhidric asupra peretelui stomacal, prins

deja de ulcer.

Repausul fizic şi psihic sunt utile în puseele de acutizare. Dacă puseul dureros este sever,

pentru a preveni complicaţiile, se impune spitalizarea.

Recuperarea secundară se adresează suferinţelor cronice, de altă natură, împotriva cărora se

impun măsuri medicale sau recuperatorii de specialitate, ferme. Aceste afecţiuni pot întreţine sau

chiar agrava boala ulceroasă. Cel mai elocvent exemplu îl constituie infecţia cu Helicobacter Pylori.

De asemenea, în perioada tratamentului antiulceros, se vor întrerupe alte tratamente bazate pe

medicaţie antiinflamatoare.

Există două mari clase de medicamente antiinflamatorii: pe de o parte, cortizonul şi derivatele

sale, iar pe de alta, cele nesteroidiene, dintre care fac parte: aspirina, diclofenacul, fenilbutazona,

indometacinul, ibuprofenul etc. Aceste medicamente sunt larg utilizate şi se pot procura, unele, de la

farmacii, fără reţete medicale. Mecanismul lor de acţiune priveşte direct mucoasa stomacală, pe care

o face mai vulnerabilă la apariţia sau la dezvoltarea ulcerului.

Este important de reţinut că, un bolnav diagnosticat cu boală ulceroasă, nu mai trebuie să

consume medicamente antiinflamatorii. Indicaţia este absolută, în perioada de exacerbare a ulcerului.

În cazuri de maximă necesitate, medicamentele antiinflamatorii se pot administra sub protecţia

administrării, în paralel, de medicaţie antisecretorie.

Recuperarea terţiară se adresează unor leziuni ireductibile (în special stenozelor, constituite

ca urmare a ulcerelor vechi, netratate). În aceste cazuri este vorba de tratamentul chirurgical.

O altă categorie de afecţiuni digestive, frecvente şi cu potenţial evolutiv grav, sunt hepatitele

cronice şi cirozele hepatice. În ambele este vorba de o afectare a structurii şi funcţionalităţii normale

a ficatului, cirozele, de fapt, constituind stadiul evolutiv, final, al hepatitelor cronice, când structura

ficatului este profund alterată, cu prezenţa nodulilor de regenerare, leziunile fiind ireversibile. Nu

toate hepatitele cronice ajung, însă, la ciroză.

Hepatitele cronice pot fi produse de o multitudine de cauze. Cele mai importante sunt

reprezentate de consumul de alcool şi infecţia cu virusurile hepatitice. Ambele cauze pot fi prevenite.

Se apreciază că pentru apariţia hepatitei cronice şi a cirozei este necesar un consum zilnic de

50 g alcool pur la femei şi 80-100 g la bărbaţi. În recuperarea pacienţilor cu hepatită cronică şi ciroză

de cauză alcoolică este important de ştiut că oprirea consumului de alcool, duce la oprirea evoluţiei

bolii. Deci, depinde numai de bolnav să-şi amelioreze speranţa de viaţă.

În cazul hepatitelor şi cirozelor de cauză virală, situaţia este mai complicată. Actualmente se

cunosc 9 virusuri care „atacă‖ ficatul. Virusul hepatitei A se transmite pe cale fecal-orală (boala

mâinilor murdare), provoacă o hepatită acută şi nu se cronicizează.

Pentru ţara noastră, mai au importanţă virusurile hepatitice B, C şi Delta. De cele mai multe

ori, infecţia cu aceste virusuri trece neobservată (se apreciază că pentru o hepatită acută cu virus B

există 9 infecţii inaparente), şi se cronicizează. Persistenţa virusului în ficat şi mecanismele imune de

apărare, timp de ani de zile, duce la apariţia hepatitei cronice şi, în final, a cirozei hepatice, cu

posibilitatea apariţiei cancerului hepatic.

Virusurile hepatitice B, C şi Delta se transmit prin sânge şi produse de sânge. Deci, ca măsură

de profilaxie, trebuie evitat contactul cu sângele bolnavului infectat. Se vor folosi numai seringi de

unică folosinţă, instrumentele medicale vor fi bine sterilizate, bolnavii vor folosi numai periuţele de

dinţi, aparatele de bărbierit, forfecuţele proprii. În cazul apariţiei unei plăgi, aceasta va fi rapid

bandajată, astfel încât, sângele infectat să nu se răspândească.

În cazul virusului hepatitic B (HBV), mai există o cale importantă de transmitere, şi anume

cea sexuală, acesta fiind motivul pentru care sunt indicate numai raporturile sexuale protejate, cu

persoanele infectate. De asemenea, HBV se transmite de la mamă la făt, acesta fiind motivul pentru

care se recomandă procrearea, numai după eradicarea infecţiei.

Din fericire, a fost descoperit vaccinul contra (HBV), disponibil şi în România. Este

obligatoriu vaccinarea la nou născut, ceea ce va face să credem că, în următorii ani, va scădea

morbiditatea prin această boală. Recomandăm, insistent, vaccinarea anti HBV, nu numai a copiilor,

dar şi a adulţilor, mai ales, a acelora care vin în contact cu persoane infectate cu HBV.

În ultimii ani, au fost descoperite medicamente noi în lupta cu hepatitele cronice (Interferonul,

Lamivudina, Ribavirina etc.) Instituirea unei terapii implică, însă, efectuarea unei puncţii hepatice,

care stabileşte exact stadiul bolii. Tratamentul este scump, de lungă durată (12 luni şi chiar mai mult),

uneori cu efecte secundare supărătoare şi, din păcate, este eficient numai la circa 60% dintre pacienţi.

Asociat tratamentului specific se impun renunţarea la consumul de alcool, o dietă de cruţare

hepatică, cu evitarea alimentelor greu digerabile (afumături, grăsimi prăjite, grăsimi animale), un

regim de viaţă regulat, cu respectarea orarului de mese şi odihnă.

Dacă ciroza hepatică este decompensată vascular (sunt prezente ascita, edemele) se impune

dietă fără sare, alături de medicaţie diuretică, precum şi repausul prelungit la pat.

O altă categorie de boli digestive, foarte frecvente, din fericire fără gravitate, deşi produc

disconfort pacientului, sunt dispepsiile funcţionale şi colonul iritabil. Ambele sunt tulburări

funcţionale, nu există nici o leziune organică, diagnosticul fiind unul de excludere.

Dispepsiile funcţionale sunt caracterizate de o senzaţie de disconfort în etajul abdominal

superior, greţuri, senzaţie de balonare, eructaţii, arsuri, chiar durere care mimează un ulcer, fără a

putea fi pusă în evidenţă o afecţiune organică (ulcer, litiază biliară, hepatită, pancreatită, cancer etc.).

Colonul iritabil se caracterizează prin disconfort în etajul abdominal inferior: dureri

abdominale calmate de emisia de gaze sau de fecale, scaune moi explozive, sau, din contră,

constipaţie, de asemenea, fără a putea fi pusă în evidenţă o afecţiune organică (intoleranţă la lactoză,

rectocolită ulcero-hemoragică, Boala Crohn, cancer, pancreatită cronică etc.).

Ambele entităţi recunosc, printre factorii favorizanţi, greşelile alimentare (alimentaţie săracă

în fibre, la ore neregulate, „săritul‖ peste mese, abuzul de tutun, cafea) şi stresul. Evitarea acestor

factori favorizanţi va duce la o ameliorare semnificativă a simptomatologiei, în lipsa oricărui

tratament, pacientul regăsindu-şi starea de confort, fiind deci recuperat.

În finalul prezentării bolilor digestive, câteva cuvinte despre litiaza biliară, foarte frecventă,

aproximativ 10-15% din persoanele de peste 50 de ani; în majoritatea cazurilor asimptomatică (până

la 70% din cazuri); poate duce şi la complicaţii grave, cum sunt icterul mecanic, angiocolita,

pancreatita acută şi cronică etc. Dintre factorii etiologici sunt recunoscuţi cei genetici, obezitatea,

diabetul zaharat, alimentaţia bogată în grăsimi. Numai din prezentarea acestora, ne putem da seama

că, prin câteva măsuri simple (dietă săracă în grăsimi, scădere ponderală, tratament corect cu

echilibrarea diabetului zaharat), se va ajunge la scăderea incidenţei bolii, iar la pacienţii care deja o

prezintă, la scăderea complicaţiilor.

Am prezentat, mai în detaliu, numai câteva din bolile digestive, mai frecvent întâlnite. După

cum am văzut, în prevenirea acestor boli, a complicaţiilor lor, precum şi în tratamentul şi recuperarea

bolnavilor, regimul de viaţă şi alimentaţia reprezintă un factor important.

Din acest motiv recomandăm un regim de viaţă regulat, mesele să fie servite la ore fixe, cu

evitarea exceselor de orice fel, cu respectarea orarului de odihnă, cu o dietă echilibrată în principii

alimentare, dietetic preparată, atrăgător prezentată. Un rol important în etiologia bolilor digestive le

revine toxicelor exogene, mai ales alcoolului şi fumatului care, în consecinţă, trebuie evitate.

Capitolul 12

BOLILE APARATULUI LOCOMOTOR

Dinamica activităţilor fizice, activităţi foarte complexe ce validează dimensiunile, aproape

nelimitate ale capacităţilor umane, exprimată în acte de statică şi deplasare, în activităţi profesionale,

sportive, de arte etc., este legată de integritatea fizică şi funcţională a aparatului locomotor, aparat ce

conferă fiinţei umane o libertate deplină în a-şi exprima unele din actele sale majore de voinţă.

Suferinţele organice şi funcţionale ale aparatului locomotor sunt foarte variate: sub aspect

funcţional, toate formele acestor îmbolnăviri se exprimă printr-o reducere, mai mult sau mai puţin

extinsă, a dinamicilor de activitate fizică segmentară sau globală, cu repercusiuni, în final, şi asupra

statutului de confort psihic şi social al celui în cauză.

Recuperarea acestor afecţiuni, care pe lângă importanţa lor sunt foarte complexe, necesită, în

primul rând, o corectă diagnosticare şi o implicare, ulterioară, pe lângă profesionistul specialist şi a

pacientului în sine, cu toată puterea sa de înţelegere şi participare.

Capitolul de faţă nu-şi propune a informa cititorul asupra tuturor aspectelor tehnice de boală

locomotorie, problemă ce-l priveşte pe specialist. Pacientul trebuie să ştie că el are obligaţia, în

interesul său, de a consulta medicul ce este abilitat să pună diagnostic corect şi a concepe un plan

terapeutic legat de faza şi gravitatea bolii, plan pe care trebuie să-l respecte întru totul. În ceea ce

priveşte recuperarea, fază ce urmează perioadei de stingere a procesului acut, cel în cauză, se va

angaja în respectarea indicaţiilor primite.

Recuperarea propriu-zisă în bolile aparatului locomotor este legată, aproape exclusiv, de

practicarea unor exerciţii de mişcare generală (de încălzire), urmate de exerciţii de mişcare specifică,

a încheieturilor afectate ale deficientului.

În mare, bolile aparatului locomotor, se împart după etiologia lor în: boli de origine

inflamatorie şi infecţioasă, boli de natură traumatică, boli de natură nervoasă (deficit la centrul de

comandă a mişcărilor sau pe traseul de conducere a comenzilor) şi boli degenerative ale

componentelor locomotorii. Înţelegerea acestei clasificări, orientative, poate fi asemănată cu

perturbarea posibilităţilor de deplasare ale unui autovehicul, care, la un moment dat, poate avea o

defecţiune în componentele sale de comandă, pe traseul acestor instalaţii sau de defecţiune a

sistemelor de tracţiune şi angrenaje, şi, în special, de uzură a unora sau altora din aceste componente.

Diferenţa între defecţiunile unei maşini şi bolile organismului omenesc constă în faptul că, la om, în

cazul unor afecţiuni organice, refacerea biologică, până la un moment dat, este posibilă, la maşini, se

pot înlocui componentele sale defectate cu altele mai puţin uzate sau complet noi, metodă aplicată în

ultimele decenii cu mari eforturi şi riscuri şi la om.

1.Bolile infecţioase şi inflamatorii. Constituie o importantă categorii de boli ce cuprind întreg

organismul, dar se manifestă, cu precădere, la nivelul ţesutului de susţinere şi legătură a aparatului

locomotor, pe care îl deranjează în activitatea sa dinamică, iar celui în cauză îi provoacă suferinţe atât

de ordin general, cât şi de ordin local - segmental. Cauzele acestor boli sunt de natură infecţioasă.

Infecţia se manifestă pe orice zonă a corpului (amigdale, dinţi colecist etc.), declanşând, în corp, o

reacţie generală, fără semne deosebite de luat în seamă, întrucât reacţia inflamatorie consecutivă de la

nivelul încheieturilor articulaţiilor mici şi mari este deosebit de violentă. Această reacţie de la nivelul

încheieturilor este cunoscută, de când lumea, sub numele de reumatism. Vindecarea bolii

reumatismale de la nivelul încheieturilor, de cele mai multe ori, este incompletă, sechelele acestor

afecţiuni reduc capacităţile funcţionale ale încheieturilor, cu repercusiuni de dinamică a mişcărilor,

din întreg aparatul locomotor.

Tratamentul preventiv al bolii reumatismale se referă la tratarea promptă a oricărei infecţii de

focar, în faze cât mai precoce, pentru a nu exista timp la o reacţie inflamatorie generală sau articulară,

din partea organismului. Atunci când reacţia inflamatorie, totuşi s-a instalat, tratamentul de stingere a

aceste reacţii este tot de specialitate şi se cuvine a-l face medicul specialist.

După stingerea perioadei infecţioase şi inflamatorii a reumatismului acut sau reactivat, se

trece la un tratament de recuperare, prin care se urmăreşte refacerea întregii capacităţi funcţionale a

segmentului din aparatul locomotor rămas deficitară. În această fază, bolnavii trebuie să ştie şi să

respecte programul clar de recuperare care este complex: fizioterapic, balnear şi, mai ales, de

gimnastică medicală, în care program, cel în cauză, este obligat să se implice cu toată conştiinţa sa.

Gimnastica medicală, din programul recuperator pentru sechelarii după boală reumatismală,

are în vedere efectuarea de mişcări naturale ale segmentelor din aparatul locomotor afectat. După o

perioadă scurtă, de încălzire generală, bolnavul va trece la mişcările specifice articulaţiei respective.

Exerciţiile se vor efectua pe toată aria posibilă de extindere a mişcărilor fiziologice caracteristice

acelui segment, în mod progresiv ca durată şi intensitate. În cazurile în care sechelele sunt

ireversibile, se va insista pe o gimnastică de dezvoltare şi întărire a mişcărilor ce compensează,

respectiv înlocuiesc, mişcările naturale ale segmentului afectat.

Exerciţiile de recuperare fizică la foştii suferinzi locomotori pe motive de boală articulară

infecţioasă sau inflamatorie, mai ales în tinereţe, pot merge până la o recuperare funcţională totală.

Problema este a recidivelor, care pot fi evitate printr-o corectă şi promptă tratare a tuturor infecţiilor

cronice de focar, activitate ce stă, ca şi controlul medical periodic, în sarcina medicului de familie, în

colaborare cu medicul specialist în problemă.

2.Boli de natură traumatică. Reprezintă o foarte variată gamă de forme, atât după localizare,

cât şi după natura etiologică a cestor afecţiuni, întrucât viaţa contemporană legată de efectuarea unor

profesiuni, în medii urbane foarte aglomerate, cu o circulaţie rutieră densă, sau în cadrul de practicare

a sportului de performanţă, supune şi expune populaţia, în orice moment, la aceste riscuri.

Nici în cazul accidentelor, de orice natură (traumatică, de suprasolicitare etc.), nu se insistă

asupra tratamentului de specialitate, care va fi efectuat de medicul specialist. Este important pentru

pacient a şti, că după scoaterea unui aparat gipsat sau de imobilizare, în cazul fracturilor, a

întinderilor musculare sau a entorselor de suprasolicitare profesională sau sportivă, se impune o

perioadă de repaus obligatorie pentru refacerea structurilor osoase, cartilaginoase, musculare, afectate

de traumatism, refacerea funcţională a segmentului de aparat locomotor afectat va fi reluată progresiv

atât ca timp, cât şi ca intensitate prin mişcările naturale ale segmentului şi a zonei învecinate. În unele

situaţii, această gimnastică recuperatorie se efectuează în instituţii sau staţiuni dotate cu instalaţii de

efectuarea mişcărilor sub apă de o anumită temperatură, sau în alternanţă cu alte proceduri fizio-

terapice stabilite tot de medicul specialist.

Reluarea activităţilor profesionale sau sportive, după afectări traumatice, se va face tot sub

controlul şi avizul medicului specialist.

3.Boli de natură nervoasă. Constituie o categorie specială de afecţiuni, care, în general, sunt

localizate pe teritoriul sistemului nervos central, sau periferic, teritorii pe care se declanşează sau se

transmit comenzile de mişcări către musculatura scheletică. Consecinţa acestor afecţiuni o resimte

aparatul locomotor, care deşi integru, este totuşi, din cauza motivelor arătate mai sus, nefuncţional.

Toată lumea a auzit de paraliziile unei părţi a corpului, sau a întregului corp în cazul hemoragiilor

cerebrale sau de parezele de pe anumite segmente ale membrelor în cazul secţionării traumatice a

unui nerv al zonei respective. Tot în categoria acestor consecinţe se încadrează şi anumite boli, de

diferite naturi, ale măduvei spinării (poliomielita) sau chiar secţionări sau compresări ale oricărui

segment din ea, cu bine cunoscutele consecinţe de paralizii ale muşchilor care sunt inervaţi, din şi

prin aceste zone.

Tratamentul iniţial, în aceste situaţii, priveşte tratarea promptă a afecţiunii nervoase, şi se

efectuează numai în secţiile de specialitate respectivă. Aparatul locomotor va fi impulsionat în

funcţionalitatea sa indirect, prin masaje uşoare şi prin mişcări pasive efectuate de recuperator, în

ideea păstrării unei irigaţii sanguine suficiente.

Pe măsura rezolvării afecţiunii nervoase şi pe măsura revenirii sensibilităţii şi motricităţii în

teritoriile afectate, tratamentul pasiv se va accelera şi se va completa cu mişcări voluntare posibile,

repetate pe arii, din ce în ce mai permisive, cu intensitate şi durată progresiv crescută.

În cazurile în care afecţiunea nervoasă este vindecată parţial sau de loc, anumite porţiuni din

teritoriul central sau periferic fiind scoase din uz organic şi funcţional, recuperarea motorie a

aparatului locomotor se va axa pe întărirea forţei musculare din teritoriile învecinate, care pot

substitui funcţiile musculaturii iniţiale pierdute. Această recuperarea se efectuează tot sub controlul

recuperatorului specialist. Bolnavul se poate informa asupra întregului mecanism de efectuare a

acestui program pe care trebuie să-l respecte cu stricteţe.

Programul de recuperare în cazul sechelelor după afecţiuni neurologice este de lungă durată.

El nu trebuie abandonat, nici măcar întrerupt, întrucât forţa musculară se recâştigă treptat şi se pierde,

în mod sigur, atunci când musculatura în cauză nu este solicitată. Ca şi tratament complementar, dar

numai în cazul deficitelor rezultate după afecţiuni pe traseul de inervaţie a muşchilor, cura balneară

cu ape termale este bine venită, întrucât acţiunea acestora stimulează circulaţia sanguină în teritoriile

afectate, iar unele exerciţii fizice se suportă mult mai uşor în apa caldă a acestor staţiuni.

În paralel cu tratamentul recuperator al sechelelor locomotorii consecutive afecţiunilor

neurologice, bolnavul va respecta tratamentul prescris la boala de bază, neurologică, atât curativ, cât

şi pentru prevenirea recidivelor.

4. Bolile de uzură ale aparatului locomotor. Constituie, de fapt, bolile ce se pretează la o

recuperare, cu rol activ preponderent, în ceea ce-l priveşte pe cel în cauză.

În această categorie de boli intră o foarte variată gamă de afecţiuni care au ca punct de plecare

o solicitare nefiziologică a aparatului locomotor (poziţii vicioase pentru anumite segmente ale

corpului, legate de practicarea unei profesiuni, îndeletniciri sau sporturi), suprasolicitare îndelungată

peste posibilităţile fiziologice de realizare a unor mişcări naturale în diferite încheieturi, ridicări şi

vehiculări de greutăţi mari fără pregătirea încheieturilor, greutate corporală excesivă cu

suprasolicitarea coloanei vertebrale sau, pur şi simplu, nefolosirea curentă a unor grupuri de muşchi şi

încheieturi timp îndelungat, timp în care, prin nesolicitare se instalează o irigare slabă a porţiunilor

respective, cu apariţia osteoporozei, ce slăbeşte evident, capacitatea de rezistenţă a zonei respective.

Toate cauzele enumerate şi încă multe altele duc, în final, la deformaţii ale încheieturilor

respective (artrozele), la suduri între părţile încheieturilor (spondilozele) cu limitarea mişcărilor

naturale ale acestor articulaţii, asociate cu pusee de suferinţă propriu-zisă, cauzate de presiunea

acestor deformaţii asupra rădăcinilor şi nervilor vertebrali (durere intermitentă sau permanentă) şi la

un disconfort general ce se repercută asupra posibilităţilor de exprimare funcţională ale aparatului

locomotor şi, prin el, a întregii capacităţi de motricitate dinamică a organismului, cu consecinţe

nebănuite de exprimare complexă a fiinţei umane.

Tratamentul în bolile de uzură ale aparatului locomotor este medical, uneori chirurgical. El

începe, după o evaluare corectă a stadiului bolii, în vederea stabilirii tratamentului medicamentos de

bază şi a tratamentelor complementare de evitare a cauzelor producătoare a acestor afecţiuni, de

corectare a greutăţii în cazul obezilor, de fizioterapie, balneoterapie şi recuperare fizicală medicală

propriu-zisă.

Odată ce remisiunea procesului dureros intens a început să diminue şi, din punct de vedere

biologic, nu se constată o reacţie biologică care să ateste un proces inflamator încă acut, se poate

institui tratamentul de fond al recuperării funcţionale pe deficitul motor rămas şi, mai ales, pe

prevenirea recidivelor, în care elementul mecanic poate fi corectat cu ajutorul reeducării prin cultură

fizică medicală.

Scopurile pe care le urmărim prin mijloacele de exerciţii fizicale medicale sunt:

1. Dispariţia durerilor reziduale.

2. Recuperarea unor funcţii (forţă şi supleţe) a segmentelor în cauză.

3. Corectarea tulburărilor statice.

4. Prevenirea recidivelor.

Pentru acest din urmă scop este necesar ca bolnavul să considere exerciţiile învăţate ca reguli

de igienă zilnică, altfel ele devin numai arme temporare, în consolidarea unor rezultate anterioare.

Bolile de uzură ale aparatului locomotor privesc, în general, toate articulaţiile mari, în frunte,

cu cele ale genunchilor. Exerciţiile fizice, pentru orice articulaţie diagnosticată ca artrozică, se încep,

după cum am mai spus, în momentul în care nu există semne inflamatorii certe în evoluţie. Exerciţiile

fizice sunt adaptate mişcărilor naturale ale acestor încheieturi şi se vor efectua progresiv ca

intensitate, în funcţie de apariţia durerii. Ele, spre exemplu pentru genunchi, se bazează pe flectarea

până la suportabilitate a corpului spre podea îndoind ambii genunchi, pe mişcări rotative din

încheietura genunchilor, în ambele sensuri şi pe ridicarea pe ambele vârfuri ale labelor picioarelor,

pentru întărirea musculaturii gambelor şi a coapselor etc.

Întrucât bolile degenerative ale aparatului locomotor se întâlnesc, cel mai frecvent, pe coloana

vertebrală, începând cu cea cervicală şi terminând cu cea lombosacrată, suferinţa acestor afecţiuni

traducându-se, clinic, prin dureri marcate de tip nevralgic cervical, intercostal toracic sau, şi în

special, de tip lombosciatic, vom exemplifica, în continuare, exerciţiile fizicale medicale pentru

aceste segmente, pe care exerciţii, pacienţii le vor efectua progresiv ca intensitate, dar zilnic, în

program de realizare a mişcărilor indicate, de cel puţin 2-3 ori într-o şedinţă. Tehnicile de exerciţii

recomandate sunt preluate după cartea "Cum tratăm sindromul lombosciatic‖ de I. Stoia şi

colaboratorii, apărută în Ed. Medicală Bucureşti 1967.

Alegerea momentului în care se va trece la efectuarea exerciţiilor fizice este legată de

posibilitatea efectuării acestor mişcări, singur de către bolnav, fără a prezenta dureri, decât cel mult

foarte discrete. Exerciţiile se întrerup dacă bolnavul prezintă semne de instalare a unui nou puseu de

sciatică sau de blocaj lombar acut.

Toate mişcările sunt concepute pe ideea readucerii încheieturii la poziţia normală, cu scopul

de a scoate de sub sarcină zona articulară deteriorată şi expusă suprasolicitării. Exemplul edificator îl

ilustrăm prin figura 12.1a, care ne arată unghiul normal lombosacrat faţă de cel închis (figura 12.1b),

caracteristic pentru afecţiuni degenerative ale articulaţiei posterioare şi care au tendinţa de

orizontalizare a coloanei sacrate şi să închidă unghiul în raport cu coloana lombară.

Fig.12.1. Unghiul normal lombo-sacrat (a) şi unghiul închis în boli degenerative (b).

Mişcările corectoare vor fi de basculare spre faţă, adică anterior, a trunchiului sub diferite

ipostaze, ca în figura 12.2. Prin aceste mişcări se urmăreşte deschiderea părţii posterioare a discului

intervertebral lombosacrat, să restabilească înclinarea normală a coloanei sacrate, adică să o

verticalizeze.

Fig.12.2. Mişcări de corectare a unghiului lombo-sacrat

Reeducarea posturală se învaţă progresiv după cum prezentăm în figurile 12.3 şi 12.4, din care

se poate, de asemenea, vedea tendinţa de corectare a poziţiilor articulare deformate.

Fig.12.3: Reeducare posturală

Fig.12.4: Reeducare posturală

Mişcările de elongaţie, cu acelaşi scop, de corectare a coloanei lombare sunt ilustrate în figura

12.5.

Fig.12.5: Mişcări de elongaţie

Se mai recomandă, cu insistenţă, exerciţii funcţionale ce intră în viaţa cotidiană, ca cele

ilustrate în fig.12.6

Fig.12.6: Exerciţii funcţionale de mobilizare a coloanei vertebrale

Este important a atrage atenţia că ridicarea greutăţilor de jos, să se facă numai cu genunchii în

flexie.

Accentul pe reeducarea funcţională în prevenirea recidivelor trebuie dublat de cercetarea

tuturor factorilor constituţionali şi câştigaţi, care concură la instalarea bolii. În acest sens, vor fi

tratate, concomitent, obezitatea, guta, diabetul, alte tulburări statice constituţionale sau câştigate.

Odată cu obţinerea de progrese evidente în mobilitatea mişcărilor întregii coloane vertebrale,

dublate de dispariţia durerilor, se va trece, în scop de consolidare a rezultatelor obţinute, la

completarea acestui tratament, cu tratament balnear în bine cunoscutele staţiuni balneare, dispersate

pe toată suprafaţa ţării noastre. În aceste staţiuni, procedurile de elongaţii subacvatice, băi în ape

fierbinţi, nămol antiinflamator etc., cu continuarea programului de exerciţii medicale fizicale, va

duce, cu siguranţă, la o recuperare efectivă a acestor boli degenerative ale aparatului locomotor.

Capitolul 13

VIAŢĂ LONGEVITĂŢII

În programul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii există stipulată o maximă, prin care se

specifică clar, recomandarea de a nu adăuga ani vieţii, ci viaţă anilor. Această recomandare trebuie

înţeleasă, ca un îndemn de a face tot ce se poate, din punct de vedere medical, pentru a îmbunătăţi

calitatea vieţii vârstnicilor şi nu, doar, a o prelungi.

O vorbă înţeleaptă românească spune că „cine nu are bătrâni să şi-i cumpere‖, iar celebrul

scriitor şi gânditor rus al veacului al XIX-lea, inconfundabilul Lev Tolstoi a scris: „La adânci

bătrâneţi se desfăşoară viaţa cea mai preţioasă, cea mai utilă pentru tine şi pentru alţii‖. Aceste două

aforisme, completează, în mod esenţial, alte îndemnuri născute din înţelepciunea oamenilor de

pretutindeni, de a respecta şi a cultiva buna stare fizică, mentală şi socială a vârstnicilor.

Conceptul de protejare a vârstnicilor are şi o conotaţie religioasă, fiind prezent în filosofia

tuturor cultelor religioase, iar în ideologia creştină, respectarea vârstnicilor este legată de respectarea

de sine, specificându-se clar: „Cine nu-şi respectă înaintaşii sau părinţii, nu respectă pe sine şi pe

Dumnezeu‖.

Vechile principii ale cultelor religioase, împreună cu mai noile principii privind drepturile

omului, au determinat comunităţile internaţionale să stabilească reglementări privind protecţia

populaţiei de vârstă a treia. Aceste reglementări sunt concordante cu drepturile universale ale omului

şi nu se deosebesc de acestea, decât prin atenţia specială acordată acestei grupe populaţionale, atenţie

motivată de elemente de ordin moral şi anume, veneraţia faţă de valorile produse şi acumulate în

timpul activităţii prelungite ale acestora.

Reglementarea măsurilor de protecţie socială a populaţiei vârstnice nu este întâmplătoare.

Marii gânditori, din trecut, au avut înţelepciunea să observe că bătrâneţea trebuie privită sub trei

aspecte: calendaristic, psihologic şi sociologic.

Calendaristic vorbind, bătrâneţea poate deveni, la un moment dat, o încadrare pur formală,

întrucât cunoştinţele şi experienţa acumulată, de-a lungul timpului, pot face un individ de 70 ani să

devină, prin concentrarea energiei sale, mai util pe plan social şi cultural, decât un tânăr de 30 de ani,

comod şi blazat, fără dorinţa exprimată de a participa la dezvoltarea societăţii.

Pe de altă parte, dacă sănătatea fizică şi mentală nu este cultivată de către individ sau, dacă

adoptă un mod de viaţă potrivnic sănătăţii, el îşi va pierde prematur potenţialul biologic cu care a fost

înzestrat pentru vârsta şi sexul său. Acest potenţial va scădea, în consecinţă, sub media populaţională

vârstei cronologice a individului în cauză.

Ţinând cont de cele de mai sus, se poate argumenta că, în anumite situaţii, încadrarea

administrativă în grupele populaţionale, pe criteriul vârstei cronologice, nu este corectă!

Psihologic vorbind, bătrâneţea are o dimensiune importantă, întrucât personalitatea unor

indivizi vârstnici, de o valoare intrinsecă incontestabilă, poate activa energii nebănuite în rândul

semenilor lor, deseori dezorientaţi sau manevraţi în scopuri nesănătoase. Aceste personalităţi, devin şi

rămân, modele în conştiinţa societăţii. Faptele şi ideile lor vor constitui pilde de urmat, astfel încât,

contagiunea binelui să se transmită urmaşilor, în opoziţie cu contagiunea răului ce apare, la tot pasul,

în viaţa noastră de toate zilele.

Vârstnicii înţelepţi, cu o viaţă împlinită, îşi vor menţine interesul faţă de preocupările

anterioare, deoarece omului nu îi sunt caracteristice dezinteresul şi inactivitatea, iar echilibrul vieţii

este întreţinut de stimuli de natură fizică şi intelectuală.

Bătrâneţea socială poate fi apreciată eronat, întrucât majoritatea persoanelor pensionate, intră

într-un repaus ocupaţional, ce induce şi un repaus social. Această situaţie se simte uneori dureros în

viaţa de familie, în petrecerea timpului liber şi, mai ales, în plan psihologic, privind rostul continuării

vieţii. Din aceste motive, bătrâneţea socială devine rezultatul unor complicate interacţiuni, implicând

apartenenţa la o clasă de indivizi ce posedă o cunoaştere şi o înţelegere a lumii, în întreaga ei

complexitate. Privită obiectiv, bătrâneţea socială este una din cauzele conflictului dintre generaţii,

stare tensionată ce a generat, pe parcursul istoriei, serioase probleme de ordin social şi economic.

În concluzie, societatea este obligată să medieze coexistenţa generaţiilor şi să asigure o

existenţă demnă celor ce îmbătrânesc. Ea trebuie să împiedice complacerea acestor indivizi în

inactivitate, stimulându-i să-şi exprime, în continuare, aspectele cele mai valoroase, atât în interes

personal, cât şi public.

Acest lucru se poate realiza în mai multe feluri, începând cu asigurarea condiţiilor de

participare la viaţa socială, cu ocazia evenimentelor electorale, a dreptului de a alege sau a fi aleşi în

funcţii onorifice sau de consilieri. În cadrul cluburilor sau a căminelor pentru bătrâni, forurile

administrative vor facilita întâlniri cu personalităţile politice, culturale şi artistice ale regiunii

respective. În acest fel, vârstnicii nu se vor simţi izolaţi şi, cu siguranţă, vor avea ceva de spus în

multe din domeniile de exprimare a fiinţei umane, validând astfel aforismele citate la începutul

acestui capitol.

Pe toată durata vieţii, vârstnicii se vor bucura de asistenţă medicală preventivă, curativă şi

recuperatorie. Ţara noastră are o experienţă ştiinţifică vastă în supravegherea sănătăţii vârstnicilor, la

Bucureşti fiind înfiinţat primul Institut Geriatric din lume. Programele de tratament preventiv al

bătrâneţii, elaborate aici, au fost apreciate şi adoptate în multe ţări.

Concret, în plan socio-medical, la Institutul de Geriatrie Dr. Ana Aslan, pe lângă

supravegherea stării de sănătate a vârstnicilor, cu particularităţile lor legate de grupa de vârstă, se

caută, în permanenţă, metode de readaptare la viaţa socială a acestei grupe populaţionale. Ultimele

rezultate ale cercetărilor medicale, sociologice, psihologice, sunt folosite ca argumente în aplicarea

unor măsuri cu caracter profilactic, ce vizează orice afecţiune banală, intercurentă, care ar putea duce

la vârstnic, la instalarea unor stări morbide, ce nu ar putea fi surmontate, prin reacţiile de apărare

diminuate, caracteristice acestei vârste.

În esenţă, viaţa la vârste înaintate se desfăşoară firesc, dacă facem abstracţie de unele aspecte

biologice, sociologice, cărora uneori li se poate da o importanţă exagerată, în cadrul preocupărilor de

existenţă zilnică. Important este faptul că, atunci când apare o stare de boală sau de altă necesitate,

întotdeauna trebuie să fie delimitat aspectul nou apărut, faţă de cel legat de vârstă.

După cum a remarcat Lev Tolstoi – la vârsta înaintată lucrezi eficient atât pentru tine, cât şi

pentru alţii, societatea trebuie doar să creeze condiţiile necesare vârstnicilor. Din fericire, se pare că

în societatea contemporană, măcar teoretic, lucrurile sunt statuate.

Vom încerca, în continuare, să prezentăm câteva aspecte legate de instrucţia şi păstrarea

sănătăţii, precum şi de folosirea conştientă a stării de sănătate, cu aplicabilitate la persoanele de vârsta

a treia.

După cum am mai spus, starea de sănătate este o chestiune instructibilă la orice vârstă. Un

proverb englezesc spune „it is never late to learn‖, adică – niciodată nu este prea târziu să înveţi. În

lumina acestui îndemn, vârstnicul trebuie să fie conştient, că capacităţile lui biologice diminuate,

datorită vârstei, îl fac mai vulnerabil la agenţii producători de boli, pe care trebuie să îi evite, în mod

conştient.

La vârstnici, odată cu înţelepciunea, desigur că ar trebui să vină şi renunţarea la vicii care pun

sănătatea în pericol. Când facem această recomandare, o facem cu convingerea că vârstnicul nu se

simte frustrat că trebuie să renunţe la fumat, la consumul de alcool în cantităţi mai mari, la alimentaţia

bogată în grăsimi şi zahăr etc.

Odată ce aspectul renunţării la practici vătămătoare sănătăţii este înţeles, vârstnicul mai

trebuie să înţeleagă că restantul lui biologic poate fi îmbunătăţit printr-un antrenament consecvent şi

dozat la capacităţile sale, astfel încât să fie menţinut, în permanenţă, aproape de potenţialul biologic

maximal, corespunzător statistic vârstei şi sexului său. Acest obiectiv poate fi obţinut prin practicarea

zilnică a unor exerciţii fizice de mobilitate, a unei respiraţii de tip yoga, precum şi prin mersul pe jos,

în ritm convenabil, cel puţin o jumătate de oră pe zi. Călirea organismului se poate menţine prin

alternanţa duşurilor cu apă caldă, cu cele mai reci (în funcţie de toleranţa şi antrenamentul fiecăruia),

terminate prin ştergere tegumentelor cu prosoape mai aspre. Pentru a fi mai expliciţi, precizăm că prin

supunerea organismului la duşuri mai calde, porii tegumentelor se deschid şi primim căldura mediului

fizic. Alternanţa cu duşurile mai reci, produce efectul invers, în sensul că, porii pielii se închid,

căldura primită anterior este reţinută şi înmagazinată în organism. Se deduce, din acest motiv, că

alternanţa duşurilor trebuie terminată cu duşul rece, astfel porii tegumentelor fiind închişi nu se pierde

căldură, subiectiv nu avem senzaţia de frig şi organismul, în general, face economie în consumarea de

calorii. Practica folosirii prosoapelor mai aspre, are ca efect stimularea circulaţiei la nivel tegumentar,

asigurându-se, astfel, atât oxigenarea, cât şi alimentaţia tegumentului mai bună, vizavi de expunerea

sa permanentă şi deschisă la mediul său înconjurător, foarte vast ca ambient şi nu numai.

Sub aspectul sănătăţii mentale, vârstnicul, în primul rând, trebuie să se împace cu sine. Nu

trebuie să renunţe la credinţa sa, trebuie să se exprime faţă de Creator prin rugăciunile zilnice ce îi

vor crea, în plus, o stare de linişte şi împăcare cu sine însuşi, inclusiv cu vârsta sa şi cu ce va urma în

viaţa de apoi. În acelaşi timp, va trebui să renunţe la orice stare afectivă duşmănoasă faţă de semeni.

Intelectul său poate fi menţinut treaz şi optimist, la fel ca şi fizicul, prin solicitarea în direcţii pozitive:

lecturarea de scrieri optimiste, spirituale şi formative; vizionarea de emisiuni culturale, de agrement,

ocolind cu bună ştiinţă orice informaţie negativă, orice angajare în discuţii contradictorii şi de

confruntări inutile, consumatoare de energii, care au în final, ca şi consecinţă, încărcarea mentalului

nostru în mod negativ şi supunerea lui la binecunoscutul stres. Apartenenţa vârstnicilor la diferite

cluburi sau structuri cu întâlniri periodice, la asociaţii profesionale, culturale sau sociale cu programe

de activitate bine definite, le va stimula capacităţile restante ale acestora, creându-le bucurii şi, în

plus, alte împliniri.

Folosirea conştientă şi raţională, la vârstnici, a restantului lor biologic atât fizic, cât şi mental

se realizează ţinând cont de faptul că ei constituie, pe drept cuvânt, o forţă socială, începând cu

familia, continuând cu cercurile apropiate şi, sfârşind, cu cele de interes public. În această înţelegere,

aşa după cum am afirmat, vârstnicii au tot dreptul la a li se asigura, de către comunitate, conform

tradiţiilor şi datinilor – condiţii care să le adauge viaţă anilor şi nu ani vieţii. Se realizează în acest

mod, de fapt, un act creştinesc şi în acelaşi timp social.

Capitolul 14

RECUPERAREA SOCIALĂ

După anul de graţie 2010 încheiat recent, criza globală în care se mai află societatea

românească continuă. Raportul dintre potenţialul biologico-economic al românilor (bun) şi standardul

lor de viaţă (scăzut), stagnează, încă, la un nivel necorespunzător. Am demonstrat acest lucru în

primele capitole ale acestei cărţi.

În opinia autorilor, disproporţionalitatea dintre standardul de viaţă scăzut şi potenţialul

biologico-economic, mai mult decât mulţumitor al românilor, se datorează calităţii şi valorii

discutabile a decidenţilor ce ne conduc la toate nivelurile. Această situaţie este, de fapt, o constatare

tristă, făcută de orice om de bun simţ, atunci când el asistă la campaniile electorale, ascultă limbajul

folosit de reprezentanţii partidelor în competiţiile lor politice, sau se încumetă a urmări, prin media,

dezbaterile din zisa – instituţie reprezentativă a societăţii româneşti, adică a Parlamentului României.

Calitatea discutabilă a decidenţilor, este pusă în discuţie, din punctul nostru de vedere, în primul rând,

prin starea lor de sănătate, care luată per global, nu se încadrează, în totalitate, în ceea ce a fost

definită ea, chiar de la începutul acestui discurs. Pentru a fi mai convingători, reamintim definiţia

sănătăţii aşa cum a fost ea concepută, prin consens, de către specialiştii Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, organ consultativ de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite. Ea sună fără echivoc în felul

următor: buna stare fizică şi mentală, cât şi socială, precum şi funcţionarea conştientă a

individului într-un anumit mediu extern propriu. Înainte de a demonstra neîncadrabilitatea

decidenţilor în definiţia sănătăţii, reamintim şi definiţia dată decizionalilor politici sau administrativi,

conformă cu stipularea acesteia în dicţionarele lingvistice româneşti. Ea sună în felul următor: acele

persoane alese prin sufragiu electoral sau numite în funcţii publice temporar şi care au ca

atribuţii interpretarea şi aplicarea legii, într-un teritoriu anume, pe o perioadă determinată de

timp. Specificăm că trebuie a se face distincţia dintre decidenţii politici şi cei profesionali. Pentru

aceştia din urmă existând instituţii de învăţământ speciale, menite a atesta pregătirea profesională, pe

orice domeniu de activitate. Astfel, pentru a lua decizii profesionale, se contează pe competenţa

câştigată în timp, din orice domeniu de activitate ocupaţională distinctă. Decidentul politic este doar

selectat, prin sufragiu electoral, pe criterii, altele decât calificarea profesională realizată sub un

control de învăţământ adecvat. Pentru un primar, spre exemplu, pot candida, conform legii,

persoanele cu dreptul de a alege sau a fi alese, fără a avea o instrucţie anume, provenite din orice

domeniu de pregătire profesională. Succesul acestuia în realizarea atribuţiilor din funcţie, va depinde

de pregătirea lui generală, de cinstea lui, de carisma politicianistă care nu atestă sinceritatea, de

conjuncturi etc. După părerea noastră, succesele activităţii unui decident politico-administrativ, vor

depinde, în plus, şi de încadrarea acestuia în ceea ce am definit mai sus că se numeşte sănătate. Starea

de sănătate verificată la un viitor candidat şi acceptată pentru a intra în cursa electorală numai după

încadrarea acestuia în criterii de standarde minimale (aşa după cum le vom enunţa), va face diferenţa

certă, în realizările candidatului, legat de atribuţiile complexe în noua sa funcţie. Un decizional sau

decident, tot în opinia autorilor, este necesar a fi sănătos (stare biologică superioară normalităţii)

întrucât, munca de decident nu este uşoară, dimpotrivă este foarte solicitantă. Ea se efectuează în

condiţii speciale, fără un orar precis de muncă, cu solicitare variată şi permanentă, în competiţie cu

adversarii politici, fără orar de masă sau de odihnă prestabilit, sub presiunea mass-media, a

electoratului etc. Deci, decidentul este supus, în permanenţă, unor momente inedite, imprevizibile

(pentru care nu şi-a format încă reflexe şi o rutină corespunzătoare). La această situaţie, decidentul

poate face faţă, mai bine, numai dacă prezintă o bună condiţie fizică şi mentală. Pe lângă aceste

atribute, decidentul devine credibil în faţa electoratului său şi nu numai, prin modul de încadrabilitate

ca reper de conduită socială, deci respectă şi legile nescrise ale societăţii; este un bun familist, face

parte dintr-un cult religios, cultivă, neobligat, doar de conştiinţa proprie, frica de sine şi frica în faţa

lui Dumnezeu etc.

Cauzele standardului scăzut de viaţă al românilor au fost analizate de către specialişti în

sociologie, economie, politică etc. Printre factorii încriminaţi, în mare măsură, pe bună dreptate, se

numără lipsa de experienţă a decizionalilor, conjunctura socială moştenită, ce pleacă de la o economie

abuziv sau fără discernământ planificată, mentalitatea unei importante părţi a populaţiei care se face

că lucrează în faţa patronatului, iar acesta se face că o plăteşte etc., etc., etc. La acestea se mai pot

adăuga exemplele decidenţilor frauduloşi notorii, care s-au infiltrat, cu dibăcie, pe scara diferitelor

trepte ale puterii, au subminat economia statului, transferând în favoarea lor sau a anumitor grupuri

de interese, valorile pe care le aveau în administrare etc. Media a dezvăluit public un număr foarte

mare de asemenea exemple. Altfel, în cei peste 20 de ani de la revoluţia decembristă, trăiţi într-o

„democraţie originală‖, s-au irosit imense energii, multe întreprinderi au lucrat în pierdere, absorbind

de la stat imense resurse pentru întreţinere, criza generală, chiar morală continuă, populaţia n-are o

convingere clară încotro se îndreaptă.

Pe de altă parte, o implicare foarte negativă în menţinerea crizei actuale o are mass-media,

care, din interese comerciale sau/şi voit, la recomandarea unor forţe oculte, promovează, la modul

sufocant, foarte mult ştirile negative, cancanurile mondene sau politice, fără a se implica în formarea

civică a populaţiei, rămasă văduvită de multe repere de conştiinţă, încă din perioada totalitară

comunistă, în timpul căreia peste 200.000 dintre elitele româneşti au fost deliberat decimate, prin

diferite metode, proprii acestui regim. Elitele, de orice natură, care au scăpat lichidării fizice, au fugit

în exil sau au fost convertite, metodic, la o ideologie, ce nu are nimic în comun cu linia de bază a

tradiţiilor şi spiritualităţii proprii istoriei românilor. Din această criză generală, cu siguranţă se va ieşi

natural, dar se poate ajuta, mai ales, prin implicarea conştientă a structurilor de conştiinţă în acest

sens. După cum este cunoscut, atât binele, dar mai ales răul este contagios. Bunăoară, media ar trebui

să aibă mai multe programe formative, să arate practic celor debusolaţi ce se poate face pe 10 m

pătraţi de pământ, să insiste a instrui populaţia asupra igienei personale, a curăţeniei din ogrăzi,

asupra respectării bunurilor publice, asupra respectului pentru patrimoniul naţional, a respectului

pentru lege, pentru semeni ş.a. Dacă presa se numeşte a patra putere în stat, ea trebuie să se implice şi

la înlăturarea aspectelor negative ale crizei morale, în care se mai află societatea românească, din

prezent. Consiliul Naţional al Audio-vizualului, ar trebui să fie mai concret şi mai sever în controlul

mass-media. Şi în acest consiliu, ca şi în toate celelalte structuri ale decizionalului, se vede că nu

prevalează persoanele sănătoase.

Prin acest capitol, în intenţia accelerării însănătoşirii societăţii româneşti, dorim să promovăm

iniţiativa de selectare a personalului decizional politico-administrativ, la toate nivelurile şi pe criterii

de sănătate, motivele le exemplificăm în continuare, printr-o logică dedusă din analiza vieţii politice

româneşti din ultimi 20 de ani.

Înainte de a trece la analiza amintită facem următoarea precizare: În majoritatea ţărilor

democratice, funcţionează, în principal, trei doctrine politice (democrat creştină, liberală şi social

democrată) prin care partidele încearcă să satisfacă trebuinţele întregii societăţi. Principiile acestor

doctrine stau la baza argumentaţiei cu care partidele vor să-şi apropie electoratul, într-o competiţie

deschisă, pentru a câştiga cursa electorală şi, mai apoi, a gestiona la concret, necesităţile întregii

comunităţi. În Statele Unite ale Americii funcţionează doar două structuri politice (democrată şi

republicană), acestea vor să satisfacă cerinţele şi aspiraţiile întregului popor american, care votează

pentru cei cu propuneri mai plauzibile. Situaţia se repetă, la fiecare confruntare electorală, din

societatea nord-americană. Aplicarea eficientă a acestui sistem electoral democratic, reduce, cât se

poate de mult, irosirea energiilor, în consecinţă, societatea nord-americană este prosperă.

Cum a fost implementată, după revoluţie, democraţia în ţara noastră?

Imediat după ce Frontul Salvării Naţionale a preluat puterea, în urma revoluţiei, s-a angajat să

organizeze alegeri libere, la care să participe formaţii politice, create pe baze doctrinare clasice

(vechile partide aşa-zise istorice) şi partide noi care, conform cutumelor democratice, se pot constitui

ca structuri cu programe clar enunţate. Cum FSN-ul s-a transformat în partid, a putut participa la

primele alegeri, ca un candidat de drept, surclasând atât partidele istorice cu doctrine europene, cât şi

pe celelalte 200 de partiduleţe, apărute ca ciupercile după ploaie, fără un program original, având

drept scop căpătuirea membrilor lor fondatori, atragerea voturilor electoratului şi derutarea, prin

diversiune, a cetăţenilor faţă de doctrinele partidelor istorice, făuritoare a României Mari.

Ca urmare a unui filtru natural, după primele alegeri din 1990, au intrat în structurile

legislative centrale ale României, destul de multe formaţii politice, o parte dintre acestea

autodesfiinţându-se pe parcurs, sau, pur şi simplu, metamorfozându-se în alte partide sau alianţe

politice, conform cu interesele promotorilor. Astfel, în prima legislatură (1900-1992), au existat în

Camera Deputaţilor 9 partide, iar în Senat 4; în legislatura 1992-1996, 9 partide în Cameră, 9 în

Senat; în legislatura 1996-2000, 7 partide în Cameră, 6 în Senat; în legislatura 2000-2004, 7 în

Cameră, 6 în Senat şi ultima legislatură verificată 2004-2008, 7 partide în Cameră, 7 în Senat.

Se vede clar, că în cadrul evoluţiei originalei democraţii româneşti, normalitatea o reprezintă

dispersia energiilor spre structuri ce nu posedă, teoretic, o doctrină clasică recunoscută şi inclusă în

doctrinele uniunilor politice europene. Câteva din actualele partide politice româneşti au reuşit să fie

primite în rândul uniunii partidelor europene, după ce au înghiţit partide mai mici, purtătoare reale a

doctrinei clasice, aşa cum a făcut-o FSN-ul transformat în PDSR apoi în PSD, după ce s-a unit,

proforma, cu partidul istoric PSDR, numai ca să poată intra în Uniunea Social Democrată Europeană.

Pe de altă parte, cel mai reprezentativ partid istoric român – Partidul Liberal Român, făuritorul

României Mari şi care, a apărut timid după revoluţie, a fost cu bună ştiinţă infiltrat cu persoane ce şi-

au asumat rolul calului troian, împărţindu-l în aripioare mai mici, până ce n-a mai intrat în legislativul

ţării. A trebuit să treacă o legislatură, când titulatura doctrinei liberale a fost confiscată de către alte

structuri (motiv pentru care s-a intrat în Uniunea Liberală Europeană), ce se pretind a avea în

ideologia lor o conduită liberală şi să se exprime pe eşichierul politic românesc. Cea mai

dezamăgitoare evoluţie a avut-o PNŢCD-ul, care a fost aproape desfiinţat, după legislatura 1996-

2000, legislatură în care era lider al Alianţei Democratice. Şi acest partid istoric, clădit pe o doctrină

ce are la bază morala creştină, a fost infiltrat de oportunişti, cărora adevăraţii creştini democraţi, aflaţi

spre sfârşitul capacităţilor lor biologice, nu le-au mai rezistat. Insuccesul guvernării vremelnice a CD

pe perioada 1996-2000, s-a realizat prin sabotarea de către carierişti şi oportunişti infiltraţi în

convenţie, cu aceste scopuri, pe de o parte şi de neconstructiva şi distructiva opoziţie PSD-istă, pe de

altă parte. Această stare a dus la pierderea completă a viitoarelor alegeri de către CD, clasificându-se

sub pragul de intrare în noul legislativ. Aşa se face că, în România, ţară cu peste 90% din populaţie

declarată creştină, partidul care este clădit pe morala creştină să nu fie reprezentat în legislativul ţării

şi nici în Uniunea Creştină Europeană, uniune care deţine în Parlamentul European peste 60% dintre

euro-parlamentari. Să constituie acest aspect, necaracteristic trecutului nostru, încă o încercare pentru

naţiunea română?

La data prezentă, există o tendinţă a unor structuri politice (de fapt grupuri de interese), a se

acoperi cu denumiri doctrinare combinate, chiar în cadrul unor alianţe cu ideologii antagonice. De

unde se vede clar, că partidele nu concurează între ele pe baza doctrinei, după care pretind că s-au

constituit, ci fac compromisuri doctrinare în favoarea alianţelor de ocazie, în spatele cărora stau, de

fapt, interesele lor de grup. Sănătos pentru societate românească ar fi, fireşte, ca energiile existente în

grupurile partinice să fie canalizate cât mai economicos, în cât mai puţine structuri antagonice, (chiar

şi numai două, cum se petrec lucrurile în cel mai puternic stat din lume – Statele Unite ale Americii),

dar care să cuprindă integral, în stil concurenţial şi loial, necesităţile întregii societăţi româneşti.

După cum se poate lesne vedea, tranziţia românilor spre o democraţie autentică este

anevoioasă şi foarte costisitoare, dacă ţinem cont şi de starea economico-socială moştenită de la

regimul totalitar comunist. Evoluţia pe plan socio-politic a societăţii de după revoluţie o putem, pe

bună dreptate, defini ca înceată, deci nesănătoasă. Noi motivăm această stare, aşa după cum am

amintit la începutul capitolului, că se datorează calităţii nesănătoase, per global, a celor ce ne conduc

la toate nivelele. Se înţelege, că vorbim de o medie a calităţii decidenţilor; cu siguranţă că în rândul

decizionalilor se găsesc şi sănătoşi, dar într-o proporţie mai mică, ce nu poate ridica ştacheta globală,

la nivel de sănătate a întregului eşichier politic şi mai ales să-l influenţeze constructiv. Pentru a

demonstra această afirmaţie facem o simplă analiză a legislativului românesc, dintr-o legislatură luată

la întâmplare, după cum acesta se poate încadra în ceea ce este stipulat ca buna stare socială (parte a

definiţiei sănătăţii):

Conform cu datele privitoare la starea socială a aleşilor noştri în legislatura 2000-2004

publicate în „Cartea albastră a democraţiei româneşti” (editată de Asociaţia Pro Democraţia,

Bucureşti 2001), putem constata că în perioada 2000-2004, dintre cei 485 de parlamentari (345

deputaţi si 140 de senatori), 178 adică 34% nu şi-au declarat starea socială. Dintre cei 307 care şi-au

declarat-o, 8 sunt divorţaţi, 12 necăsătoriţi şi 287 sunt căsătoriţi, deci 63%. Din aceiaşi sursă, aflăm că

parlamentarii noştri (cei declaraţi) au în creştere 365 de copii. Dacă avem în vedere faptul că

Parlamentul României este definit printre altele, ca organul reprezentativ al ţării şi dacă facem un

calcul referitor la sporul natural, observăm că membrii acestui for nu se încadrează, nici măcar la

nivelul necesar menţinerii continuităţii populaţionale. Cei 307 de parlamentari împreună cu soţiile sau

soţii acestora, adică 614 cetăţeni, ar trebui să aibă măcar atâţia copii, pentru a avea pretenţia că se

menţine continuitatea neamului românesc. 365 de copii pentru 614 soţi şi soţii reprezintă un spor

natural catastrofal de mic pentru naţiune. Dacă alegătorii şi-ar lua ca model, din acest punct de

vedere, pe cei pe care i-au votat, în câteva generaţii, naţiunea noastră ar dispărea ca entitate etnică.

Dacă pentru legislatura 2000-20004 concluziile nu pot fi considerate ca total edificatoare

întrucât 34% dintre parlamentari nu şi-au declarat starea socială, avem date mai precise privind

legislatura 2004-2008. Datele culese, în luna aprilie a anului 2007, de pe pagina web a Parlamentului,

ne arată că în Camera Deputaţilor erau 339 de membri, dintre care 25 nu şi-au declarat starea

familiară (posibil moralitate dubioasă - s.n.), 272 sunt căsătoriţi, 30 necăsătoriţi, 10 divorţaţi, 2

văduvi. Cei 314 deputaţi care şi-au declarat starea familială au 445 copii. Mai precis: 32 n-au copii,

108 au câte un copil, 120 câte 2 copii, 20 au câte 3 copii, 8 câte 4 copii şi un deputat 5 copii. Şi în

cazul acestei legislaturi, indicatorul de natalitate pentru aleşi este total nesatisfăcător. Adică 314

deputaţi (628 împreună cu soţii sau soţiile) au produs 445 de urmaşi, ceea ce înseamnă, un excedent

natural cât se poate de negativ.

În fond, în virtutea drepturilor universale ale omului, fiecare membru al societăţii îşi făureşte

viaţa după dorinţa lui, având libertate şi în privinţa dorinţei de a creşte sau nu copii. Am prezentat

aspectul socio-familial al aleşilor noştri din cele două legislaturi cu rostul de a demonstra că aceştia,

nu se încadrează complet, în ceea ce este stipulat ca definiţia sănătăţii, aceasta înseamnă, aşa după

cum am mai amintit-o, respectiv buna stare fizică şi mentală, cât şi socială, cu funcţionarea conştientă

a individului într-un mediu extern propriu. Per global, aspectul de bună stare socială dedus din starea

familială a unui adult, cu rost în respectarea legilor nescrise şi tradiţionale pentru români, nu este

convingătoare pentru aleşii noştri. Parlamentarii români pot să fie foarte capabili sub aspectul

abilităţii lor politice de a se lupta între ei, atunci când apără interesele grupurilor pe care le reprezintă.

În ceea ce priveşte viaţa lor familială (aspect elocvent în respectarea tradiţiilor şi, esenţial, în ceea ce

priveşte continuitatea românilor), parlamentarii, aleşi prin sufragiu de către electorat, nu se pot

constitui în repere de urmat pentru acesta.

Dacă populaţia României s-ar înmulţi în ritmul parlamentarilor ce o reprezintă în prezent, cu

siguranţă că nu va mai exista peste câteva generaţii. La o analiză mai atentă în ceea ce priveşte

aspectul etic al aleşilor noştri, se mai pot observa multe alte aspecte ce nu le fac cinste; ne gândim la

traseismul politic, la opacitatea cultivată a unora, atunci când este vorba de declararea averilor, a

afacerilor deghizate pe numele membrilor de familie etc. Starea de sănătate o putem constata, în

unele cazuri, pur şi simplu asistând la discuţiile dintre grupările adverse din plenul Parlamentului,

care, în nici un caz, nu se pot încadra în ceea ce se spune că sunt discuţii constructive pe bază de

argumentaţie logică. Disputele acerbe dintre opozanţii parlamentari au ca substrat, în unele cazuri, în

primul rând, interesele de grup, economic sau politic, şi nu interesul general al societăţi româneşti,

care i-a votat pe baza promisiunilor făcute în perioadele preelectorale. Spre deliciul unora şi supărarea

altora, mass-media abundă în prezentarea permanentă a acestor evenimente tragi-comice din viaţa

grupului legislativ, autodefinit ca reprezentanţii cei mai de frunte ai neamului românesc.

Cât de necesară ar fi fost selectarea şi pe criterii de sănătate a parlamentarilor noştri se poate

vedea şi dintr-o succintă radiografiere a componenţei Camerei Deputaţilor pe una dintre legislaturi,

cea din 1992-1996 (datele sunt culese din documentul publicat referitor la „Activitatea Camerei

Deputaţilor‖ pe această perioadă la 22 noiembrie 1996). Documentul are ca motto articolul 58,

alineatul 1 din Constituţia României: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului

român şi unica autoritate legiuitoare a ţării‖. Din acest document reiese că din totalul de 341 de locuri

în Parlamentul României, pe parcursul a patru ani au decedat 8 (2,6%); 30 (11,3%) de parlamentari

şi-au dat demisia, fără a se specifica cauza; 51 dintre parlamentari (17%) s-au retras din grupurile

partidelor pentru care au candidat, trecând la alte grupuri sau devenind independenţi. După cum se

vede 17% dintre reprezentaţii electoratului şi-au părăsit electorii (nota bene: votul le-a fost dat de

către electori, întrucât aceştia a crezut în doctrina politică pentru care candidatul a făcut propagandă

în timpul campaniei sale electorale). Electoratul, în consecinţă, a fost păcălit!

Neîncadrabilitatea completă în ceea ce este definit cu claritate a însemna stare de sănătate, a

unui segment reprezentativ şi important din legislativul românesc, adică din fruntea ţării, motivează,

după opinia noastră, în mare măsură, starea generală nesănătoasă în care se află, la data prezentă,

întreaga societate românească. Întrucât, conform unei vechi şi înţelepte zicale româneşti, după care

peştele de la cap se împute, propunem adoptarea prin lege a obligativităţii selectării, încă din perioada

preelectorală a decidenţilor, şi pe criterii de sănătate. Deci, pe lângă criteriile actuale, de ordin juridic

necesare cetăţenilor a candida la funcţii decizionale în stat, aceştia să fie examinaţi şi de către o

comisie medicală de specialitate, care să valideze, obiectiv, îndeplinirea criteriilor minimale de

sănătate, cerute pentru exercitarea productivă şi în bună condiţie biologică a acestei funcţii. La data

prezentă, nu există statuat un criteriu minimal de sănătate pe care să-l îndeplinească candidaţii ce

aspiră la funcţia de decident în societate, precum sunt reglementate criteriile pentru orice alte profesii

cu solicitare şi risc profesional evident. De aceea, noi am luat această iniţiativă imediat după

revoluţie, cunoscându-se faptul, că în perioada totalitarismului, criteriile, corecte altfel, au fost

elaborate doar pentru profesiunile de jos, nu şi pentru clasa politică numită după cum este cunoscut,

ca obedientă faţă de regim.

Începând cu anul 1993, la Arad, în cadrul specialităţii de medicina muncii, specialitate

medicală, care are ca scop supravegherea stării de sănătate a populaţiei active în legătură cu riscurile

ei de activitate ocupaţională, s-a organizat o conferinţă naţională pe această temă. Conferinţa a fost

organizată în cadru legal, sub tutela Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale din România, respectiv a

Societăţii de Medicina Muncii din România, a Direcţiei Sanitare Judeţene Arad, a Inspectoratului

Sanitar de Stat Judeţean Arad, a secţiei de Boli Profesionale de pe lângă Spitalul Municipal Arad şi

sub coordonarea metodologică a catedrei de Medicina Muncii din cadrul Universităţii de Medicină şi

Farmacie Timişoara. Dezbaterile de specialitate au fost abordate de către cadre universitare a

specialităţii de Medicina Muncii, de Psihiatrie, de Fiziologia Muncii a Universităţilor din România şi

ai unor invitaţi din domeniu sociologic, juridic, psihologic, politologic, istoric şi ai mass-media.

Lucrările dezbaterilor pe această temă, au concluzionat, în unanimitate, necesitatea supravegherii,

prin lege, a stării de sănătate a decidenţilor. Concluziile conferinţei, au fost înaintate structurilor de

resort ale Ministerului Sănătăţii, cu recomandarea completării reglementărilor în vigoare, în ceea ce

priveşte criteriile de examen medical la angajare şi a controlului medical periodic pentru întreaga

populaţie activă din România. Concluziile au mai fost trimise, în scop de sensibilizare şi Comisiilor

de Sănătate ale Parlamentului României. Presa prezentă la conferinţă a relatat detaliat tematica

dezbaterilor, având o apreciere pozitivă în ceea ce priveşte fondul iniţiativei discutate. După această

conferinţ[, tematica a mai fost dezbătută, în continuare, la celelalte conferinţe şi congrese naţionale cu

participare internaţională de Medicina Muncii. De asemenea, tematica a fost prezentată şi în cadrul

altor specialităţi medicale (psihiatrie, sociologie), cât şi comunicată în reviste medicale de

specialitate, sau de sociologie etc. Universitatea „Aurel Vlaicu‖din Arad, în cadrul lucrărilor

ştiinţifice a „Zilelor Academice Arădene‖, a consacrat în anul 1998 o sesiune specială acestei

tematici.

În acelaşi an, 1998, (cu reeditare în anul 2007 sub titlul „Sănătatea, un criteriu de eligibilitate a

decidenţilor‖), autorii prezentului volum au publicat cartea „Supravegherea stării de sănătate a

decizionalilor‖, în care tematica propusă este expusă în detaliu, foarte argumentat, prin criterii de

evoluţie istorică a societăţii noastre, bună sau rea (în funcţie de starea de sănătate a conducătorilor

avuţi în acele perioade), de exprimare sociologică (standard de viaţă scăzut sau ridicat, datorat

capacităţii conducătorilor) şi în lumina cunoştinţelor medicală actuale (prin care se pot selecta

decidenţi, spre liniştea lor şi binele comunităţii). După 18 ani de preocupări pe această temă, suntem

în măsură a prezenta la modul de înţelegere generală, a criteriilor tehnice de examinare şi în lumina

cunoştinţelor actuale, ale baremului de sănătate minimal necesar exercitării funcţiei de decizional.

La modul practic, testarea candidaţilor, va avea în vedere cele două aspecte ale sănătăţii –

fizice şi mentale. Pentru sănătatea fizică este propus testul privind determinarea capacităţii maxime

aerobe (CMA) a subiectului. În mod succint prin CMA se înţelege capacitatea organismului de a

transporta oxigen la ţesuturi. Această capacitate se poate exprima în litri de oxigen pe minut sau în

centimetri cubi de oxigen pe minut şi pe kilogram corp. Măsurarea transportului de oxigen la ţesuturi

cu consumul lui implicit, se poate face direct, în laborator adecvat. Subiectul este conectat la

aparatură specială de circuite închise, prin care se măsoară reţinerea oxigenului consumat pentru

viaţă sau eforturi variate, la nivelul ţesuturilor şi eliminarea bioxidului de carbon rezultant din arderile

biologice de la aceste nivele. Testarea capacităţii de transport a oxigenului la ţesuturi se poate efectua

şi indirect, prin supunerea subiectului la un efort fizic dozat, exprimat în lucru mecanic, pentru care

efort sau lucru mecanic efectuat se cunoaşte, din fiziologie, necesarul în consum a unei anumite

cantităţi de oxigen. CMA este condiţionată de integritatea organică şi funcţională a aparatului

respirator şi cardio-vascular, ea se corelează, în condiţii de sănătate, la eforturile de solicitare ale

întregului organism. Sunt stabilite, prin cercetare statistică, valorile medii, adică normale ale CMA,

pentru grupele de vârstă şi sex, dintr-o anumită zonă geografică, ce trăiesc în aceleaşi caracteristici

climatice şi au aceleaşi obiceiuri etc.

Întrucât normalul nu înseamnă sănătate, noi acceptăm doar pe cei ce se încadrează peste

valorile medii (normale), respectiv deasupra graniţei dintre mediu şi maximul cunoscut. Orice altă

afecţiune evolutivă, prezentă la organismul testat, va influenţa negativ această capacitate. În

consecinţă, în afara unui examen clinic, orientativ, în vederea testării asupra CMA, nu mai este

nevoie de alte investigaţii pentru stabilirea sănătăţii fizice. În ceea ce priveşte sănătatea mintală, în

opinia noastră, aceasta poate fi stabilită, la momentul examinării, prin testarea celor 10 trăsături de

bază ale personalităţii umane (conştiinţa, afectivitatea, comportamentul instinctual, percepţia, atenţia,

memoria, gândirea, voinţa, comunicarea şi conduita motorie). Conform cercetărilor populaţionale

extinse, fiecare din aceste trăsături de bază se poate exprima pozitiv, negativ sau aberant. Să luăm de

exemplu afectivitatea: o persoană poate iubi oamenii, îi poate urî sau să-i fie indiferenţi şi îi poate

iubi aberant. Testarea oricărei trăsături de bază se face pe grilă standardizată. Se acordă o notă de la 1

la 10 pentru fiecare trăsătură şi, la final, se obţine un scor general. Scorul obţinut se compară cu

valorile standard cunoscute ca minimale, medii sau maximale, pentru grupele populaţionale de aceiaşi

vârstă şi de acelaşi sex. Propunem validarea în funcţii decizionale a candidaţilor care obţin punctaje

deasupra liniei dintre mediu şi maximul cunoscut. Cu această încadrare constatată, candidatul va fi,

de bună seamă, un sănătos mintal, deci iubitor de oameni, sincer, raţional, cu voinţă crescută în

efectuarea sarcinilor şi, mai ales, cu o conştiinţă pozitivă prin care va filtra, raţional, toate deciziile

luate în teritoriu, în favoarea electorilor şi nu numai. Tot din calculul acestui scor şi, mai ales, prin

analiza tendinţelor de creştere sau de scădere a punctajelor privind anumite trăsături, se poate constata

dacă subiectul are tendinţă la nesinceritate, este de încredere sau nu, caz în care, se poate apela şi alte

teste, inclusiv la detectorul de minciuni.

În condiţiile tehnice ale zilelor noastre, modalitatea de efectuare a testelor propuse de noi, se

poate realiza în aşa fel, încât, examinatorul să nu-l cunoască pe examinat şi invers. În consecinţă,

discriminarea pe orice motiv (de cele mai multe ori pe criterii politice, se exclude din start). Din

motive deontologice (păstrarea secretului profesional), rezultatul investigaţiilor medicale, împreună

cu avizul favorabil sau negativ, se înaintează structurii politice emiţătoare a cererii de examinare

pentru candidatul său. Rezultatele investigaţiilor medicale pentru toţi candidaţii dintr-o zonă

electorală nu se fac publice, şi nu se dau pe mâna presei. Întrucât, starea de sănătate a oricărui individ

nu este stabilă, ea se poate îmbunătăţi pe parcursul activităţii (în cazul că activitatea profesională este

efectuată la potenţialul optim al subiectului, caz în care condiţiile sunt sanogenetice), sau se poate şi

înrăutăţi pentru varia motive. De aceea, examinarea medicală după criteriile propuse pentru decident

se vor efectua odată la selectare şi mai apoi anual (control medical periodic profilactic) sau, ori de

câte ori, acest lucru se impune, în mod similar, cum este reglementat pentru celelalte grupe sau

structuri profesionale aflate în vigoare.

Propunerea noastră ar putea fi neînţeleasă şi neacceptată de unii, pe motiv că selectarea s-ar

face abuziv de către doctori, care vor să se substituie electoratului, pentru a hotărî cine sau nu, să ne

conducă. Nimic mai rău înţeles. Prin acest triaj, se au în vedere două aspecte: Pe de o parte societatea

va fi scutită de situaţii improprii interesului ei, în cazul unor decizii aberante sau insuficiente, date

despre decidenţii aflaţi în afara plenitudinii lor de sănătate psiho-somatică, deci într-o stare de

diminuare a raţionamentului, care îi face incapabili de a lua decizii corecte, al căror efect pot fi

imprevizibil (cum s-a constatat în timpul dictaturii ceauşiste). Pe de altă parte, se are în vedere chiar

interesul decidentului, care, va fi scutit la rândul său a fi judecat penal sau decapitat, în cazul în care

ia decizii eronate, aşa cum s-a întâmplat, nu de puţine ori, în istoria noastră. Supravegherea prin lege

a stării de sănătate a decidenţilor se încadrează astfel, în politica generală a statului social, ce acordă

asistenţă şi protecţie profilactică sanitară, egală tuturor membrilor societăţii.

La propunerea noastră se mai poate ridica şi problema că anumiţi deficienţi în ceea ce priveşte

buna stare fizică, mentală şi socială, s-au manifestat în timpul vieţii ca şi genii într-un anumit

domeniu. Este adevărat, dar aceştia s-au exprimat într-un domeniu pentru care au avut o instrucţie

adecvată şi, mai ales, au avut o pasiune ţintită exclusiv pe creativitatea lor. Sunt foarte numeroase

exemplele de creatori geniali, în diferite domenii artistice, chiar şi în domeniul militar sau al

conducerii politice, dar aceştia din urmă au avut o faimă vremelnică şi au produs mari sacrificii

umane şi pierderi materiale, popoarelor lor şi nu numai. În lumea contemporană nu se mai acceptă

aceste situaţii întrucât, aşa după cum este cunoscut, la nivelul arsenalului militar existent astăzi în

lume, aflat la îndemâna unor conducători neîncadraţi în ceea ce se numeşte sănătate, iscarea unui

conflict militar mondial ar duce cu siguranţă la punerea în pericol a însăşi existenţei Terrei.

Din acest motiv, comunitatea internaţională, conştientă de pericolele amintite, este organizată

în structurile sale proprii, prin care promovează exprimarea umană în cadrul definiţiei foarte clare, de

fiinţă născută liberă, raţională şi afectuoasă. Încadrabilitatea în această definiţie şi a decidenţilor

politici este cu atât mai necesară, cu cât se cunosc foarte bine urmările dezastruoase ce au survenit

după declanşarea de către nişte conducători etichetaţi ulterior ca nebuni, a celui de al II-lea Război

Mondial din secolul trecut. Păstrând proporţiile, se poate afirma, fără putinţă de tăgadă, că şi România

a avut parte de conducători cu comportament anormal, o bună perioadă de timp din secolul trecut, ale

căror decizii nejudicioase le suportăm şi azi. Propunerile noastre privind selectarea decidenţilor

politici şi după criterii de sănătate completă psiho-somatică, vizează prevenirea repetării situaţiilor

trecute, dar, mai ales, recuperarea societăţii româneşti la parametri echivalenţi potenţialului biologic

şi economic al românilor. Recuperarea se poate, în mod cert, realiza mai devreme, dacă decidenţii, de

la orice nivel de structură a statului, sunt selectaţi şi pe criterii de sănătate completă psiho-somatică.

După cum se poate vedea, supravegherea stării de sănătate a decizionalilor nu este o utopie, ci

este un proiect fezabil, bazat pe criterii ştiinţifice şi obiective de evaluare, din acest punct de vedere, a

oricărui candidat. Mai mult, discriminarea de orice natură, este exclusă din start, întrucât metodele de

investigaţii atât fizice, cât şi mentale, se pot efectua în condiţii, în care, examinatorul nu-l cunoaşte pe

candidat şi invers. Trebuie luată numai decizia politică de susţinere şi de implementare a măsurilor

propuse de noi. Sperăm că argumentele noastre sunt convingătoare şi benefice pentru binele întregii

societăţi româneşti. Societatea civilă şi chiar ideologii partidelor politice trebuie doar să informeze

corect populaţia, în vederea creării unui front de opinie, prin care să susţină legiferarea obligativităţii,

supravegherii stării de sănătate a decidenţilor, pe baza criteriilor ştiinţifice propuse mai sus.

CONCLUZII

Au trecut peste 20 de ani de la revoluţia decembristă. Cea mai oprimată societate din fostul

lagăr comunist, societatea românească, prezintă semne certe de schimbare, către o societate

democratică, spre care şi-a orientat, în mod deliberat, deschiderea. În acest timp, populaţia României

a fost confruntată cu tot felul de situaţii dificile, generate de transformările radicale prin care a trecut,

în încercările de debarasare de moştenirea lăsată de sistemul totalitar comunist. Costul acestor

încercări, foarte ridicat din punct de vedere economic şi social, vlăguind, sperăm doar temporar,

energiile românilor. Pierderile se repercutează asupra standardului general de viaţă al românilor, un

standard scăzut, în totală discordanţă faţă de potenţialul biologic şi economic al românilor şi asupra

modului social de exprimare nesănătos în care este înglodată, încă şi în prezent, întreaga societate

românească. Putem spune că România n-a ieşit încă din criza generală în care a intrat odată cu

libertatea câştigată, pe care nu ştie încă să o gestioneze aşa cum ar trebui, folosind productiv întregul

potenţial biologico-economic de care dispune.

Cartea de faţă a încercat să explice, mai pe larg, cele afirmate mai sus, punând pe prim plan

starea biologică a populaţiei româneşti, alături de valorile economice reale ale României, considerând

că există un punct bun de plecare spre finalizarea tranziţiei. Ideile noastre în această privinţă au ca

temei gestionarea valorilor biologice umane, aşa cum sunt cunoscute şi înţelese de către specialişti,

instruiţi în a proteja medical fiinţa umană. Prin această protecţie individuală se face, în mod expres, o

trimitere la protejarea, respectiv la recuperarea întregii societăţi româneşti, considerată, în prezent, ca

neîncadrabilă în ceea ce este cunoscut ca societate sănătoasă.

În sprijinul demersului nostru am recurs şi la profeţiile celebrului vizionar Nostradamus,

confirmat prin realizarea întocmai a profeţiilor sale. Nostradamus a făcut referiri favorabile la adresa

românilor, în urmă cu aproape cinci veacuri (descifrate cu ştiinţă de către binecunoscutul cercetător

român Vlaicu Ionescu), când România nu exista ca şi entitate statală distinctă. Profeţiile lui la adresa

românilor s-au adeverit, începând cu constituirea statului modern român unificat pe teritoriul Daciei

preromane, terminând cu căderea dictaturii ceauşiste, prin moartea dictatorului. Ce este important,

pentru rostul acestei cărţi, este faptul că profetul prezice mari dificultăţi poporului nostru în drumul

său spre exprimare şi face afirmaţia că el nu va pieri şi va trece peste greutăţi. Facem prezenta

inserare în concluziile cărţii noastre cu intenţia de a ridica moralul celor care îşi pierd speranţa în

viitorul nostru, lăsându-se contaminaţi de alarmiştii care ştiu să promoveze faptele negative şi nu să le

bage în seamă pe cele pozitive.

Autorii acestei cărţi nu s-au mărginit la a face o radiografie generală a societăţii româneşti,

numai de dragul de a se afla în treabă, aşa cum se întâmplă în majoritatea discuţiilor purtate în mass

media, sau cu ocazia meselor rotunde ale posturilor de televiziune comerciale, ce promovează

senzaţionalul sau discuţiile elitiste fără soluţii, ci au făcut-o din competenţă şi conştiinţă, cu intenţia

justificării diagnosticului dat societăţii româneşti actuale ca nesănătoasă, şi pentru a da o soluţie

terapeutică de redresare şi, mai ales, de recuperare, în lumina cunoştinţelor actuale din domeniu.

Dată fiind utilizarea termenului de recuperare încă din titlul cărţii, autorii se rezumă la sfaturi

practice destinate cazurilor individuale de recuperat care, prin extindere, vor îmbunătăţi starea

generală de sănătate pentru întreaga populaţie, aptă astfel pentru a se angaja mai rapid şi cu hotărâre

în accelerarea perioadei de tranziţie, nepermis de lungă, în care ne mai aflăm. Sfaturile date în această

carte au ca punct de plecare utilizarea posibilităţilor reale de care dispunem, unele din ele fiind

incomplet folosite sau fiind, poate, chiar necunoscute de cei în cauză.

Încheiem cu exemplul personal al unuia dintre autori, în vârsta de 76 ani, care a suferit, până

în prezent, două operaţii pe cord deschis (prima la 61 de ani – 4 by passuri şi alta la 69 de ani –

implantare de valvulă mecanică mitrală), nu s-a pensionat şi a lucrat până la 71 de ani – medic şef

secţie Spitalul Municipal Arad, în prezent lucrează în privat şi duce o viaţă activă pe tărâm social,

scrie cărţi de pe poziţia cunoscătorului în domeniul metodelor de redresare socio-medicală a societăţii

în care trăieşte (Fig. 14.1). Toate realizările amintite au fost cu putinţă numai respectând cu stricteţe

metodele de recuperare cardio-vasculare, descrise la capitolul respectiv al cărţii, care alături de

celelalte, descrise în volum, sunt oferite cu drag spre însuşire de către toţi cititori aflaţi în cauza.

Fig.14.1: Autorul, la înnot în lacul Ghioroc, vara lui 2011

Prin ultimul exemplu autorii nutresc speranţa de a fi mai convingători în faţa cititorilor vizaţi,

pe care îi îndeamnă a se alinia cu toată stăruinţa la propria lor recuperare, şi prin ei la procesul

general de însănătoşire a societăţii româneşti, deci la RECUPERAREA NOASTRĂ.

.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anuarul statistic al României pe 1998, editat de Comisia Naţională pentru Statistică

Bucureşti 1999.

2. Anuarul statistic al României pe 2009, editat de Comisia Naţională pentru Statistică

Bucureşti 2010.

3. Cioran Emil, Pe culmile Libertăţii, Editura Humanitas, Bucureşti 1990

4. Comănescu Petru, Note la albumul Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti 1974

5. Cosmovici Alexandru, George Enescu în lumea muzici şi a familiei, Editura

Muzicală, Bucureşti 1990

6. Dicţionarul Enciclopedic Român, Bucureşti 1962

7. Dulcea mea Doamnă-Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai

8. Eminescu-Veronica Micle, Editura Polirom 2000

9. Enciclopedia artiştilor români contemporani, Editura ARC 2000

10. Handioca Mircea, Prefaţă şi note biografice la „Romanul adolescentului miop‖ de

Mircea Eliade, Editura Minerva, Bucureşti 1989

11. Liviu Moldovanu, Roxana Şirli, Sănătatea, un criteriu de eligibiltate a decidenţilor,

Editura „Vasile Goldiş‖ University Press Arad 2007

12. Murphy Iosef, Puterea extraordinară a subconştientului tău, Editura Deceanu

Deceanu 1997

13. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Editura Intact Bucureşti 2002

14. Neagu Djuvara, Amintiri din exil, Editura Humanitas Bucureşti 2010

15. Nicolae, I. Nicolae (coordonator) – Scriitori de origine română în alte literaturi,

Literatura română, Editura Sarmis, Craiova 1997

16. Omagiu lui Brâncuşi, volum editat de Revista Tribuna, 1975

17. Ornisch Dean, Revoluţie în terapeutica bolilor de inimă, Editura Angeli Bucureşti

1996

18. Păculescu Florian Carmen, Dinu Lipatti, Editura Muzicală, Bucureşti 1989

19. Rădulescu Alexandru, Sava Iosif, Şase decenii pe estrada Ateneului, Editura

Muzicală Bucureşti 1984

20. România în lumea sporturilor, volum editat sub îngrijirea Ministerului şi

Sporturilor, EDITIS, 1995

21. Stoia Ioan şi colaboratori, Cum tratăm sindromul lomboşciatic, Editura Medicală

Bucureşti 1967

22. Umbach Klaus, Celibidache, celălalt maestru, Editura Vivaldi, Bucureşti 1998

23. Ungureanu Cornel, Mircea Eliade şi literatura exilului, Editura Viitorul Românesc,

Bucureşti 1995

24. Wikipedia.Ro referiri despre Ion Marin dirijor, Vladimir Cosma compozitor,

Alaxandra Nechita pictor, Gogu Constantinescu inginer inventator

25. Zamfirescu Dan, Mesajul lui Nostra Adamus către români descifrat de către Vlaicu

Ionescu, Editura Roza Vânturilor Bucureşti 1998

26. Zbenghe Tudor, Manualul de recuperare medicală a deficienţilor respiratori,

Editura Medicală Bucureşti 1982

Coperta 3

Dr. Liviu Alexandru Moldovanu, medic primar de Medicina Muncii, Doctor în Ştiinţe

Medicale, fost medic şef al secţiei de Boli Profesionale a Spitalului Muncipal Arad, în

prezent pensionar. Născut în Cluj la dat de 7 iunie 1935, a absolvit Facultatea de Medicină

Generală şi Farmacie din acelaşi oraş în anul 1961. Este confirmat medic specialist în 1966,

medic primar în 1980 şi doctor în ştiinţe medicale în 1994. Din 1981 până la pensionare (2006)

a organizat şi condus secţia de Medicina Muncii din cadrul Spitalului Muncipal Arad. Pe timpul

activităţii a organizat la Arad patru conferinţe naţionale de Medicina Muncii. La Conferinţa din

1993 a lansat propunerea de legiferare a supravegherii stării de sănătate a decidenţilor, pentru

care a elaborat criterii ştiinţifice minimale de sănătate, necesare a fi întrunite de către candidaţii

la aceste funcţii, aleşi prin sufragiu electoral şi nu după absolvirea sau atestarea profesională în

cadrul unor structuri de învăţământ. Întrucât propunerile recomandate pentru legiferarea

supravegherii sănătăţii celor ce ne conduc nu au fost legiferate, în anul 1998 a publicat, pentru

edificare volumul ―Supravegherea sănătăţii decizionalilor‖, reeditat în anul 2007. Tot în interesul însănătoşirii societăţii

româneşti, autorul a publicat cartea ―Recuperarea noastră‖ (2001), revizuită şi reactualizată în prezent; precum şi

―Credinţa, temelia continuităţii românilor‖ (2004). Un alt volum publicat tot în colaborare cu fiica sa, în anul 2006, a fost

―Credinţă, Ştiinţă şi Conştiinţă‖, tradusă din engleză ―Faith, Science, Consciousness‖ apărută în anul 2005.

―Recuperarea noastră‖ are ca punct de plecare evaluarea potenţialului biologic şi economic bun al românilor, în

totală contradiţie cu standardul lor de viaţă nestaisfăcător. Autorii recomandă metode de revenire la normal şi la

însănătoşirea societăţii româneşti, bazându-se pe ceea ce înseamnă cultivara sănătăţii individuale, sub toate aspectele.

Dr. Roxana Lucia Şirli Moldovanu, s-a născut la 10.04.1966 la Baia-Mare. Este absolventă a

U M F ―Victor Babeş‖Timişoara. În prezent medic Primar Medicină Internă, specialist

Gastroenterologie, Doctor în Ştiinţe Medicale, asistent universitar în Clinica de

Gastroenterologie şi Hepatologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie ―Victor Babeş‖ din

Timişora, cu multiple lucrări de specialitate publicate în reviste internaţionale, ISI şi PubMed.

A avut tangenţe din studenţie cu specialitatea de Medicină a Muncii, susţinându-şi teza de

licenţă în acest domeniu. A colaborat cu tatăl său la publicarea mai multor volume în domeniu:

―Supravegherea Sănătăţii Decizionalilor‖ (1999), reeditată 2007 – ―Sănătatea, un criteriu de

eligibilitate a decidenţilor‖; ―Credinţa, temelia continuităţii românilor‖(2004); ―Faith science

consciousness‖ (2005), tradusă în română – ―Credinţă, Ştiinţă, Conştiinţă‖ (2006).

Recuperarea noastră

Nu trebuie sa fii om de litere ca să înţelegi că inima se poate opri dacă nu mai are motive să bată. Nu trebuie să fii medic ca să pledezi pentru păstrarea sănătăţii tale şi a celor dragi ţie. Nu trebuie să fii specialist în recuperare medicală ca sălupţi pentru a reface potenţialul fizic, psihic şi social al celor afectaţi de boală. Liviu Moldovanu şi Roxana Şirli Moldovanu, tată şi fiică, sunt deopotrivă oameni de litere, medici şi experţi în

recuperare medicală, care înţeleg, pledează şi luptă pentru ―recuperarea noastră‖. Fără, însă, a ne lăsa pe noi într-o călduţă,

dar atât de păguboasă, stare de pasivitate. Pentru că ei ne fac să înţelegem, să pledăm şi să luptăm, la rândul nostru, pentru

―recuperare noastră‖ şi a celor din jurul nostru.

Printr-o veritabilă lecţie de patriotism. pornită de la demonstraţia convingătoare referitoare la potentialul biologic

şi intelectual al românilor, autorii trasează direcţii ale căilor de recuperare. Şi nu orice fel de recuperare, ci recuperare

comprehensivă, adică recuperarea totală, la nivelul tuturor aspectelor vieţii noastre.

Şi pentru că avem nevoie de modele în toate etapele dezvoltării noastre, Liviu Moldovanu este el însuşi un

exemplu demn de urmat - nu doar ca păstrator şi militant pentru respectarea valorilor fundamentale ale vieţii noastre, ci

prin modul în care a spulberat şi spulberă, în fiecare zi, orice idee preconcepută că mintea, dar mai ales inima, are vreo

limită!

Prof. Dr. Dan Gaiţă

Membru în Comitetul Director al Asociaţiei Europene de Prevenţie

şi Recuperare Cardiovasculară