recenzii, note, discuţii

Colloquium politicum Anul II, nr. 1, ianuarie-iunie 2011

133

Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, O tranziţie mai lungă decât veacul, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 765 p.

A-l citi pe Mircea Mihăieş, ca romancier, ca eseist, ca editorialist, este o plăcere. A-i citi lui Vladimir Tismăneanu analizele, în cărţi, în editoriale, în articole academice este, adesea, o provocare. A vorbi despre o carte semnată Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, redactată într-o stilistică impecabilă, poate fi un act de curaj…

O festă jucată de vreme le-a oferit lui Vladimir Tismăneanu şi lui Mircea Mihăieş ideea şi posibilitatea unei radiografii a vremurilor din România, aşa cum erau ele percepute pe de o parte, din “apropierea centrului turbionului”, de omul de litere şi percutantul analist al fenomenului politic, public şi social din România, Mircea Mihăieş – profesor de Studii Americane şi Britanice la Universitatea de Vest din Timişoara, redactor-şef al revistei Orizont şi vicepreşedinte al Institutului Cultural Român –, iar pe de alta, de la distanţă, de către un eminent profesor de politologie, un specialist de talie internaţională în analiză politică comparată, Vladimir Tismăneanu – profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Maryland, directorul Centrului de Studii Post-Comuniste al acestei universităţi, preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. “Ceea ce s-a numit «the Blizzard of ‘96» a constituit episodul inaugural al unui proiect desfăşurat, apoi, cu un fel de implacabilitate amuzată de sine, timp de trei luştri”, spun autorii. Dialogurile lor, începute în iarna lui 1996, reunite întâi în “Balul mascat” (1998), apoi în volumele “Încet, spre Europa” (2000), “Schelete în dulap” (2004),

“Cortina de ceaţă” (2008) – apărute în Colecţia Duplex a Editurii Polirom – au fost adunate, anul acesta, în “O tranziţie mai lungă decât veacul”, un volum-manual de istorie recentă, extrem de consistent şi ca formă, şi ca fond, editat de Curtea Veche. Celor patru cărţi de dialoguri apărute până în 2008 li se adaugă “Orbirea voluntară”, care înglobează dialoguri dintre cei doi, purtate în 2010, convorbiri care nu au văzut până acum lumina tiparului.

Parcurgând această carte, cei care au trăit maturi întreaga şi mai lungă decât veacul tranziţie românească se vor simţi spectatori ai unui film despre istoria recentă, un film care le readuce în memorie scene, decizii, declaraţii politice pe care, poate, le-au uitat sau pe care nici nu le-au cunoscut, dar care acum, reconfigurând un puzzle al trecutului recent şi foarte recent şi prezentate fiind prin prisma unei game variate de alternative politice şi publice, îi ajută să înţeleagă (mai bine) de ce este aşa şi nu altcumva ceea ce trăiesc. Cei pe care primii 5 - 10 - 15 ani de după căderea comunismului i-au prins prea tineri pentru a înţelege vremurile vor găsi în această carte un adevărat manual de istorie recentă, care îi va ajuta să înţeleagă ce a fost şi, mai ales, să evite greşeli ale trecutului, care ar putea fi reeditate, într-o zi, cu un preţ greu de estimat.

Din această carte de dialoguri-analiză – în care Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş vorbesc despre ce a fost comunismul românesc şi cum poate fi el analizat prin comparaţie cu regimuri similare, din Europa de Est, dar nu numai, despre modul în care s-a născut F.S.N.-ul “din apele învolburate ale unei revoluţii confiscate de o nomenclatură însetată de putere, înţepenită şi impertinentă”, despre rolul jucat de Ion Iliescu în viaţa politică şi publică din România, despre modul în care se explică aşa-numita stare de “malaise”, de derută şi frustrare care a împiedicat la nivel psihosocial şi emoţional, coagularea unei poziţii robuste în primii ani


134

postdecembrişti, despre modul în care s-au organizat, în primii ani de după Decembrie ‘89, “campaniile urii”, despre modul şi modalitatea în care au fost demonizate vocile critice, fie ele personalităţi politice, publice sau intelectuale, despre ce s-a întâmplat cu cadrele fostului “şi nu tocmai defunctului” P.C.R., dar şi cu cele ale Securităţii, despre miturile, fantasmele şi ideologiile acestor ani – nu putea lipsi radiografia unui segment esenţial din orice societate democratică : mass-media.

După o perioadă în care presa fusese victimă a partidului-stat, în anii 2000 - 2004 – când în media apăruseră dovezi că ziariştii erau interceptaţi pe scară largă, când presa era calificată drept “trădătoare a intereselor naţionale”, când se făceau reţineri pentru un articol care deranja puterea, când ziariştilor critici la adresa aceleiaşi puteri se întâmpla să le fie aplicate corecţii în plină stradă, când procesele penale de calomnie şi insultă erau la ordinea zilei, când jurnaliştilor indezirabili li se amintea, de către un vremelnic ministru al Apărării, că nu trebuie să uite că “în această meserie se mai şi moare” – iată că, după schimbarea de regim din 2004, parte a presei a întors macazul. Radical, dar într-un mod nefericit.

Ceea ce a primit numele de mogulizare a presei a început destul de timid prin 2005, perioadă care, în concepţia unor jurnalişti, marchează începutul “dictaturii”, al acelei dictaturi în care “dictatorul” este înjurat şi defăimat non-stop pe unele canale mediatice. În 2006, fenomenul s-a acutizat odată cu declanşarea dosariadei (“Moguliada nu poate fi despărţită de dosariadă, iar dosariada, de întregul proces de decomunizare”, după cum spune Vladimir Tismăneanu), pentru a-l vedea acum, când “a atins apogeul, substituindu-se dezbaterii publice veritabile, înlocuită de execuţii neostaliniste. În logica primitivă a lui «cine nu e cu noi e împotriva noastră”, în toată “splendoarea” lui.

Şi pentru că pare a fi, cel puţin în momentul de faţă, o “splendoare” pe care cei care o vor corijibilă nu au puterea să o şi corijeze, iar cei care au această putere nu o vor corijată, ceilalţi trebuie nu doar să ştie când a început “moguliada”, ci şi să înţeleagă cum se face – “prin confiscarea, respectiv cumpărarea unor voci”, prin “cumpărarea unor intelectuali cu talent jurnalistic”, care pun la bătaie de la talent până la stomac şi lipsă de conştiinţă – şi, mai ales, de ce s-a recurs la ea – “pentru că fantomele nu se dau bătute”. Sunt “amănunte” esenţiale în procesul de înţelegere a acestui proces de falsificare continuă şi maladivă a adevărului, pentru că, dacă “mineriadele au fost fenomene de scurtă şi violentă durată, «moguliadele» sunt al fel de violente, însă durata lor este incredibil de lungă”. “Orbirea voluntară”, ultima parte a dialogurilor dintre Mircea Mihăieş şi Vladimir Tismăneanu, face referire la această perioadă din viaţa noastră, o perioadă de “ferentarizare a culturii”, cum o numeşte Vladimir Tismăneanu, parafrazând-o pe Monica Lovinescu, o perioadă în care “foarte mulţi dintre cei aflaţi în arenă refuză în mod obstinat să vadă realitatea, substituind adevărului nişte fantasme. Fantasme plătite, de altfel, cu bani grei, de moguli”.

Înţelegerea acestui fenomen se impune, din cel puţin câteva motive. Pentru că mass-media a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare fără precedent, iar dependenţa crescândă a publicului faţă de aceasta reprezintă, pentru unele canale media, o ocazie eficientă de manipulare a informaţiei, prin intermediul acesteia ajungându-se, nu o dată, la influenţarea şi chiar la dirijarea intereselor şi motivaţiilor opiniei publice dincolo de propria voinţă. Pentru că riscul diseminării de informaţii falsificate, ca şi al deturnării scopului în sine al mass-media, din informator în dezinformator, creşte o dată cu rapiditatea cu care internetul face ca informaţia – fie ea reală, trunchiată, parţială ori falsificată –, să circule. Pentru că pentru mai multă putere s-a recurs la


135

concentrări de capital în domeniul mass-media, cărora nimeni dintre cei din interiorul breslei, care ar fi putut să o facă, nu a încercat măcar să le pună stavilă – chiar dacă existau semnale de alarmă că rolul mass-media va fi deturnat spre sprijinirea unor forţe obscure care să îi asigure mijloacele financiare. Pentru că, dacă vorbim despre necesitatea libertăţii de exprimare şi de informare – condiţii esenţiale şi inalienabile ale funcţionării oricăriu stat democratic –, de ce nu am revendica şi dreptul la adevăr?

Lectura acestui volum, care se parcurge foarte uşor, demonstrează, fără dubii, că scopul autorilor, de a lumina coridoarele puterii, de a se înscrie, “ca nişte modeste călăuze”, pe culoarele memoriei, de a găsi un sens ascuns în ceea ce apare, “prima facie”, ca iraţional şi absurd, de a vedea ce se poate construi, aici şi acum, în datele unei societăţi “ale cărei răni totalitare sunt încă departe de a se fi vindecat, o comunitate umană întemeiată pe raţiuni, pe adevăr, pe civilitate şi decenţă” a fost atins.

Melania Cincea

Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011

A scrie despre comunism la douăzeci de ani după prăbuşirea blocului sovietic e un bine-venit exerciţiu de memorie. Ultima carte a profesorului Vladimir Tismăneanu îmi întăreşte convingerea că uitarea traumelor colective din istorie contribuie la pericolul repetării lor.

Studiile şi articolele adunate în volum refac parcursul comunismului în Europa, de la mitul progresului istoric, menit să răstoarne valorile perimate ale capitalismului burghez propus de Lenin, până la tirania birocratică bazată pe frică, duplicitate şi suspiciune, „antiteza moştenirii umaniste occidentale” cunoscută drept stalinism. Primele studii, „Despre comunism: o religie seculară” şi

„Ce a fost şi încă este comunismul”, descriu modul cum teoria marxistă a ajuns să fie asimilată în mişcarea bolşevică din Rusia, dar şi derapajele interpretative pe care Lenin le-a încurajat cu scopul de a transforma partidul într-o „avangardă a revoluţiei proletare”, idee ce-i era complet străină lui Marx. Ignorând orice ideologie în care nu-şi afla propriile avantaje, manifestând un dispreţ profund pentru legalitate, Stalin a impus un regim tiranic susţinut de o castă birocratică – căci asta devenise partidul lui Lenin – al cărei unic scop era să întreţină cultul personalităţii sale. Proiectul transcendent al comunismului de a shimba condiţia umană prin intermediul Istoriei înţelese drept agent mesianic s-a prăbuşit în mâinile unor Stalin, Ceauşescu sau Enver Hoxha. Cu toţii au pozat în „demiurgi” pentru milioanele de oameni transformaţi în evlavioşi supuşi ai regimului.

Din păcate însă, „peisajul postcomunist rămâne bântuit de spectre ideologice antiliberale, incluzând colectivismul tribal, naţionalismul radical şi populismele etnocentrice”, remarcă profesorul de la Universitatea Maryland în studiul intitulat „Sfârşitul leninsimului şi viitorul valorilor liberale”, unul dintre cele mai captivante texte din volum. Prăbuşirea URSS-ului nu a adus garanţia instaurării unor democraţii funcţionale în fostele state comuniste iar tensiunea dintre valorile liberale (adoptate uneori din pur oportunism politic) şi cele neliberale (moştenite din istoria abia încheiată) agită viaţa publică în multe ţări. Acestora li se adaugă diverse puseuri naţionaliste ale postcomunismului, menite să calmeze angoasele colective aflate mult mai la îndemână decât o asumare responsabilă a trecutului. Naţionalismul etnic contemporan nu este altceva decât un „avatar al efortului leninist de a construi corpul politic perfect unit”, nu prin intermediul partidului, ci prin etnocentrism sau prin ceea ce autorul numeşte „etnicizarea memoriei şi externalizarea vinii”. Profilul inamicului care complotează să submineze valorile


136

naţionale (indiferent ce or fi însemnând ele) variază în funcţie de ţară şi etnie. De cele mai multe ori, în această parte răsăriteană a Europei el ia chipul evreului. Dacă vedem în comunism „o formă de resentiment” din care au luat naştere unele dintre cele mai mari atrocităţi ale secolului XX, naţionalismul constituie la rândul lui o formă de ură, ostilă valorilor liberale, din care pot lua naştere alţi monştri. De aceea, „procesul de democratizare depinde de capacitatea cetăţenilor acestor societăţi de a transcende tradiţiile particulare şi identităţile de grup şi de a construi un sens al apartenenţei politice care să pornească de la norme derivate din interacţiunea civică. Problema nu este abolirea oricărei tradiţii, ci mai degrabă redescoperirea virtuţilor toleranţei, incluziunii şi dialogului.”

Partea a doua a cărţii e alcătuită din diverse articole publicate în reviste culturale şi cotidiene româneşti, reunite aici sub titlul „Agonii” şi „Repere”. Paginile despre Războiul Civil din Spania devin prilej de reflecţie asupra a ceea ce a însemnat idealul comunist pentru cei care au crezut în mitul său mobilizator şi au ajuns să trăiască epoca sinistră a regimului oportunist şi paranoic al lui Ceauşescu. Printre ei s-au numărat tatăl autorului, mama sa şi sora acesteia, Cristina Luca, membră a Rezistenţei franceze. Spre deosebire de alţi urmaşi ai unor cunoscuţi nomenklaturişti precum Petre Roman (fostul premier susţine că tatăl său a luptat împotriva stalinismului) sau fiul şi nepoata lui Paul Niculescu-Mizil, Vladimir Tismăneanu înţelege să-şi asume opţiunile politice ale părinţilor într-un mod care să nu interfereze cu analiza comunismului românesc făcută în Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantoma lui Gheorghiu-Dej sau în această ultimă carte.

Alteori, biografiile nomenklaturiştilor frizează absurdul, cum e cazul lui Mirel Costea, şeful Sectorului de Verificare a Cadrelor din Comintern. Potrivit mărturiei din scrisori, Costea s-ar fi

sinucis din dragoste şi loialitate faţă de partidul care-l renegase. Prefer să cred că scrisorile lăsate (al căror text e reprodus integral) sunt o încercare de a-şi salva familia de eventualele repercusiuni pe care gestul său le-ar fi avut asupra ei, aşa cum sugerează Vladimir Tismăneanu, şi nu dovada faptului că unii oameni nu concepeau o viaţă neînregimentată ideologic, după cum reiese din următorul fragment epistolar: „N-am putut să suport gândul că Partidul a pierdut încrederea în mine. De aceea sărut carnetul meu de partid, pe care nu l-am murdărit nici înainte de a-l avea, în această formă, şi nici de când îl am. Îl depun Partidului. Îi mulţumesc pentru încrederea avută până la un anumit moment. Nu este un gest de comunist, nu de la Partid am învăţat gesturile acestea, este încă o rămăşiţă a educaţiei şi moralei burgheze. Aş fi suportat schingiuiri în beciurile Siguranţei, dar nu pot să suport chinul că nu mă mai bucur de încrederea Partidului meu.”

Profesorul de la Universitatea Maryland observă că Nicolae Ceauşescu nu a fost un tiran obişnuit, ci mai degrabă un stalinist fanatic ce urmărea destalinizarea României prin metodele lui Stalin. Sintagma lui preferată, „neamestecul în treburile interne”, devenise laitmotivul discursurilor sale şovine, sumbre şi panicarde. Cultul personalităţii conducătorului s-a extins şi asupra propriei familii, dând naştere la ceea ce autorul numeşte „dinasticizarea comunismului românesc”. Rolul partidului era să i se supună şi să-i garanteze totuşi, formal, un fel de legitimitate. „Unitatea de monolit a partidului însemna supunerea necondiţionată faţă de deciziile liderului suprem, proclamat fiinţă providenţială. Un întreg aparat propagandistic a funcţionat vreme de decenii pentru a plăsmui şi a consolida pseudocharisma lui Ceauşescu.” Distanţarea de Moscova nu a fost decât o perdea de fum în spatele căreia se ascundea ultimul mare dictator stalinist din Europa.


137

Adrian Păunescu face obiectul unui just şi dur articol ce a strârnit controverse la momentul publicării sale în „Evenimentul zilei”. Înclinaţi să ne manifestăm mult prea marea disponibilitate de a-i absolvi pe cei morţi de orice vină, procedăm adeseori selectiv când vine vorba să le analizăm biografiile. În timp ce tot mai puţini citesc astăzi poeziile unor poeţi valoroşi, mulţi sunt dispuşi să creadă că Păunescu „a avut o operă” sau că orice argument împotriva imposturii sale culturale şi politice devine o impietate. „Cultul postum al lui Păunescu este de fapt o fantasmă a salvării, o identificare ritualică, o fetişizare a unui mesaj care repudiază realul în numele unui apocrif şi autodistructiv orgoliu izolaţionist, un travesti naţionalist care mistifică şi camuflează mistuitoare complexe şi nevroze.”

Ideal ar fi ca lectura autorilor pomeniţi în ultima parte a volumului (Isaiah Berlin, Daniel Bell, Robert C. Tucker, Tony Judt) să ne ferească pe viitor de dictatura unei ideologii ce se pretinde izbăvitoare, ca o religie, sau de pericolele naţionalismului. „Nu cred că tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit, fascismul sau comunismul, mai au un viitor. Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice şi dispreţul pentru ‘valorile sentimentale burgheze’ nu au pierit”, mărturiseşte autorul. Tocmai de aceea, sintagma folosită de Daniel Bell, „sfârşitul ideologiei” trebuie înţeleasă în acest context, întrucât dispariţia unei ideologii nu înseamnă dispariţia tuturor ideologiilor, iar sfârşitul ideologiei marxiste reprezintă un proces istoric care durează şi care se desfăşoară în ritmuri diferite, după cum remarca Giovanni Sartori.

Cristiana Budac

Cristian Pătrăşconiu, Repere intelectuale ale dreptei româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 320 p.

Repere intelectuale ale dreptei româneşti, un volum integrat în „Cultura libertăţii” – o colecţie a Institutului de Studii Populare, coordonată de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică şi care îşi propune nu numai familiarizarea cititorului cu tradiţia libertăţii, ci mai ales racordarea lui la dezbaterile contemporane revendicate de la spiritul acestei tradiţii – caută, prin intermediul unor personalităţi, repere intelectuale veritabile, să identifice repere intelectuale ale dreptei româneşti.

Pornit ca un demers jurnalistic, volumul include interviuri ample, realizate de Cristian Pătrăşconiu în perioada februarie - octombrie 2010, cu Andrei Pleşu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia-Roman Patapievici şi Lucian Boia – oameni pe care este onorant să-i asculţi, după cum îi cataloghează autorul : „E o mare plăcere să-i asculţi vorbind şi despre politică – pasional şi argumentat, polemic şi chirurgical, logic şi antologic, spumos şi clar”. În opinia lui Valeriu Stoica, cel care a redactat prefaţa cărţii, ceea ce au în comun toţi aceşti interlocutori sunt moderaţia ideatică şi eleganţa discursului.

De ce s-a impus un astfel de proiect editorial, despre care Cristian Pătrăşconiu promite că nu se va opri la Repere intelectuale ale dreptei româneşti? Pe de o parte, din cauza fragilizării democraţiei liberale de către o serie de vulnerabilităţi (printre acestea, dizolvarea valorilor şi pierderea unor repere intelectuale) şi, implicit, din nevoia de identificare a acelor repere intelectuale existente, prin intermediul cărora valorile sunt animate şi dobândesc continuitate. De ce e nevoie de (astfel de) modele, de repere? O explicaţie vine chiar de la Andrei Pleşu, cu al cărui interviu se şi deschide seria dialogurilor : „(...) m-am format – şi nu numai eu, cred că toată generaţia mea s-a format


138

– prin recunoaşterea unor «autorităţi». Şi anume, noi toţi am crezut în cineva sau în câţiva oameni pe care i-am socotit mai sus plasaţi decât noi, demni să ne devină modele, demni să fie imitaţi. Fără aceşti oameni n-am fi ceea ce suntem, n-am avea forma mentală pe care o avem acum. (...) pedagogic vorbind, admiraţia este un factor formativ”. Dar pentru că „reperele intelectuale” nu reprezintă o noţiune care să aibă ceva în comun cu cea de „idoli ai forului”, a fost necesar, explică Valeriu Stoica, „un proces de limpezire (...) de identificare şi de recuperare a reperelor intelectuale, de delimitare a valorilor de nonvalori”.

Întrebările şi răspunsurile care dau linia reperelor intelectuale (şi, în egală măsură) ale dreptei româneşti gravitează în jurul unor atitudini constituite în jurul aşa-numitului nucleu dur al modernităţii : „imperfecţiunea fiinţei umane, respectarea demnităţii şi libertăţii persoanei, cultivarea spiritului critic şi a moderaţiei, refuzul tentaţiilor utopice şi al violenţei transformărilor sociale revoluţionare, acceptarea reformelor graduale ca modalitate de schimbare temperată, accentuarea ideii de responsabilitate, solidaritatea cernută prin sita responsabilităţii, apărarea ordinii capitaliste întemeiate pe matricea juridică a proprietăţii şi a schimburilor libere, limitarea puterii prin aranjamente constituţionale transpuse în instituţii şi proceduri democratice, păstrarea tradiţiei culturale cu rădăcini în antichitatea greco-romană şi în credinţa iudeo-creştintă, comsolidarea memoriei şi rejectarea tendinţelor de falsificare a istoriei, conservarea comunităţilor locale şi naţionale”.

Dialogurile gravitează în jurul unor teme de genul cum poate deveni orice doctrină periculoasă când se transformă în ideologie, cum liberalismul, aplicat ca atare, duce la o viaţă de riscuri, cum dreapta trebuie să fie principala forţă de salvare a civilizaţiei, cum o gândire politică de anvergură nu e de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă, cum politicianul român nu este, în realitate, un ideolog, ci doar un oportunist, ori cum modernitatea clasică se încadrează în limitele dreptei. Răspunsurile date de cei zece, oferite din

perspectiva „judecătorului politic” sau, în cazul unora, al fostului practician al politicii, sunt în egală măsură analize şi percepţii ale doctrinei de dreapta, ale valorilor dreptei, diagnoze ale problemelor cu care se confruntă aceasta, dar şi radiografii ale vieţii publice şi politice româneşti din ultimii douăzeci de ani şi ajută pe oricine nu numai să identifice valorile dreptei, ci şi punctele forte ale acesteia, şi vulnerabilităţile sale, într-o lume în care dreapta, la fel ca stânga de altfel, nu mai are un contur foarte clar delimitat.

Melania Cincea

Sergiu Musteaţă, Educaţia istorică între discursul politic şi identitar în Republica Moldova, Chişinău, Pontos, 2010

Studiul istoricului Sergiu Musteaţă readuce în spaţiul public un subiect a cărui dezbatere s-a finalizat (sau nu), până în momentul de faţă, în „coadă de peşte”: cum să se predea istoria în Republica Moldova? După cum subliniază şi autorul în repetate rânduri, această tematică a fost şi rămâne deosebit de controversată, cu atât mai mult cu cât imixtiunea politicului în ceea ce ar trebui să fie un domeniu de cercetare independent nu pare să fie pe sfârşite.

Unul dintre motivele acestei stări de fapt este strânsa asociere dintre istorie şi identitatea naţională. Dacă istoria poate fi manipulată, rezultă că identitatea poporului în cauză este în pericol.

După cum declară însuşi autorul, studiul se doreşte a fi „o analiză de ansamblu a evoluţiei procesului de elaborare, modificare şi implementare în şcoală a curricumului şi manualelor şcolare de istorie în Republica Moldova în perioada 1990 – 2010” (p. 13).

În Introducerea studiului este citat (în mod ironic) preşedintele Voronin cu afirmaţia sa: „Istoria este o ştiinţă periculoasă”, iar autorul subliniază


139

importanţa istoriei ca vehicul al valorilor democratice.

Cuprinsul studiului începe printr-o prezentare a misiunilor istoricului şi anunţă faptul că „În Republica Moldova unii vor ca istoria să fie un instrument politic.”(p. 17), afirmaţie pe care Sergiu Musteaţă o ilustrează ulterior prin numeroase exemple rezultate din analiza detaliată a manualelor de istorie utilizate în şcolile din Republica Moldova, cât şi a unor situaţii întâlnite de-a lungul anilor. Având în vedere „fragmentele” de istorie pe care le au în comun România, Republica Moldova şi Ucraina, autorul exprimă necesitatea întâlnirilor dintre istoricii şi cercetătorii din cele trei ţări, cu scopul de a dezbate diverse teme de specialitate, întâlniri care, din păcate, nu (prea) au loc. De asemenea, o altă nevoie semnalată de Sergiu Musteaţă este aceea de a purifica istoria Republicii Moldova de mistificările perioadei sovietice.

În continuare, autorul îşi îndreaptă atenţia asupra curricumului şi manualelor de istorie din Republica Moldova, acestea urmărind evoluţia relaţiilor dintre discursul istoric, cel identitar şi cel politic în ultimii 20 de ani. După cum observăm, manualele de istorie şi curriculumul – descrise şi analizate în detaliu de către autor – au reprezentat „câmpul de bătălie” dintre adepţii celor două curente de opinie diferite: cei care doresc să se vorbească despre „istoria românilor” şi „limba română”, şi cei care susţin „limba moldovenească” şi „istoria Republicii Moldova”. Sergiu Musteaţă explică apariţia sintagmei de „limba moldovenească”, scrisă cu caractere chirilice şi introdusă de propaganda (şi coerciţia) URSS.

Este prezentată cronologia reformelor şi contrareformelor în educaţia istorică, distingându-se patru etape: (1) perioada 1989 – 1991, când se fac primii paşi spre un mod de predare corect al istoriei în şcoli şi universităţi; (2) perioada 1992 – 1995, când relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol devin tot mai încordate şi, o dată cu venirea la putere a

Partidului Democrat Agrar din Moldova, începe o campanie pro-moldovenism, contracarată de manifestaţiile profesorilor şi studenţilor; (3) perioada 1995 – 2000, când se observă, din nou, un progres în procesul de elaborare a curriculumului naţional şi a manualelor de istorie; (4) perioada 2001 – 2010, perioadă de regres cauzată de venirea la putere a Partidului Comuniştilor. Autorul semnalează că această perioadă a fost presărată cu proteste ale populaţiei împotriva unor măsuri ale guvernării comuniste (cum ar fi propunerea introducerii limbii ruse ca subiect obligatoriu de studiu). De asemenea, Sergiu Musteaţă critică aspru manualul de istorie elaborat de Vasile Stati, mai mulţi cercetători şi istorici apreciind că acesta este plin de „erori, falsuri şi plagieri”. Dezbaterile şi seminariile istoricilor sunt descrise în detaliu, şi se precizează că, în perioada 2009 – 2010, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova a propus o serie de îmbunătăţiri care puteau fi aduse la modul de predare a istoriei.

Istoricul continuă prin a prezenta situaţia din raioanele de est ale Republicii Moldova, unde manualele de istorie transnistrene (analizate, şi ele, în detaliu) păstrează o poziţie pro-sovietică.

În Concluzie, autorul deplânge lipsa de continuitate a învăţământului istoric din Republica Moldova şi prezintă o serie de recomandări pentru Guvern, Ministerul Educaţiei şi edituri în scopul elaborării unui curriculum şi a unor manuale complexe şi obiective. De asemenea, Sergiu Musteaţă semnalează necesitatea unui cod deontologic pentru istorici.

Studiul, elaborat cu grijă pentru detalii şi având o bibliografie şi anexe deosebit de generoase, este de un real ajutor pentru profesionişti, dar şi pentru persoanele care doresc pur şi simplu să se informeze asupra stării învăţământului istoric în Republica Moldova ultimilor douăzeci de ani. Un minus al ediţiei în ceea ce priveşte forma ar fi că o parte din


140

anexe sunt în limba engleză (netraduse), deşi nu este vorba de o ediţie bilingvă.

După lectura acestui volum nu putem să nu remarcăm cât de interconectate sunt studiul istoriei şi viaţa politică în Republica Moldova chiar şi în ultimii ani, stare de fapt care constituie un semn de întrebare din punctul de vedere al felului în care societatea moldoveană păşeşte spre o democratizare a spaţiului public.

Mălina Iulia Duţă

Hannelore Baier (et.al.), Geschichte und Traditionen der deutschen Minderheit in Rumänien (Istoria şi tradiţiile minorităţii germane din România), Mediaş, Editura Central, 2004, 168 p.

Scrisă de un colectiv de autori (Hannelore Baier, Martin Bottesch, Dieter Nowak, Alfred Wiecken, Winfried Ziegler) dintre care unii cu o bogată experienţă profesională şi o semnificativă vizibilitate publică (Dieter Nowak - profesor de istorie, Martin Bottesch - preşedintele Consiliului Judeţean Sibiu), lucrarea apărută în 2004 este destinată studiului istoriei minorităţii germane din România în învăţământul gimnazial (clasele a 6-a şi a 7-a), la nivelul şcolilor cu predare în limba germană. Apariţia acestui manual de istorie, cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România, reprezintă un demers binevenit într-un context în care preocupările pentru istoria minorităţilor naţionale şi a etnicilor germani în special, încep să ocupe un loc tot mai vizibil în agenda cultural- ştiinţifică românească, iar sistemul de învăţământ, în mod salutar, alocă spaţii tot mai generoase, studiului istoriei grupurilor etnice conlocuitoare, încurajând apariţia unor astfel de studii nu numai în limba română ci şi în limbile acestor minorităţi. Pentru grupul ţintă al acestei lucrări (elevii din învăţământul gimnazial care au optat pentru clase cu predare în limba germană) un astfel de studiu are o importanţă deosebită.

Prezentarea trecutului unei minorităţi care a jucat un rol important în istoria României nu presupune doar un simplu act descriptiv ci şi un necesar exerciţiu de analiză identitară într-un spaţiu în care profilul societal multicultural reprezintă o constantă istorică. Din acest punct de vedere istoria naţională a României ar fi cu siguranţă sărăcită şi incompletă fără recunoaşterea şi evidenţierea rolului constant pe care grupurile etnice conlocuitoare în general şi minoritatea germană în special l-au avut în construirea profilului naţional.

Lucrarea tratează din perspectivă diacronică, existenţa comunităţilor germane în spaţiul românesc, scoţând în evidenţă elemente ce ţin de profilul identitar al acestor comunităţi. Astfel saşii transilvăneni, şvabii sătmăreni, şvabii bănăţeni, germanii din Dobrogea, ţipţerii, landlerii, germanii bucovineni şi germanii din Banatul montan, reprezintă principalele grupuri etnice germane prezentate în manualul amintit. Obiectivul principal al acestei lucrări nu pare să fie tratarea într-o manieră exhaustivă a istoriei acestor comunităţi ci mai degrabă tratarea per ansamblu a minorităţii germane din România, urmând ca evidenţierea diferenţelor între diferitele comunităţi germane să treacă într-un plan secund. Acest mod de a trata istoria (în esenţă diferită) a comunităţilor germane din România, reprezintă concesia mai mult sau mai puţin necesară, făcută pentru satisfacerea condiţiilor de editare specifice unui manual destinat ciclului gimnazial. Maniera simplificatoare în care această carte a fost scrisă, împreună cu toate neajunsurile de ordin istoriografic şi metodologic ce decurg de aici, nu reprezintă însă un impediment atât de însemnat, încât să anuleze întregul demers al colectivului de autori. Dimpotrivă, lucrarea rămâne o iniţiativă lăudabilă şi general utilizabilă tocmai datorită caracterului său compact şi nepretenţios din punctul de vedere al structurii conceptuale.


141

Prima parte a cărţii este dedicată dimensiunii identitare a etnicilor germani din România. În acest sens, se are în vedere prezentarea unui mod articulat prin care profilul identitar al comunităţilor germane să poată fi evidenţiat. Recursul la istoria unei minorităţi şi înţelegerea adecvată a acesteia pot fi făcute pe mai multe filiere, dintre care arhitectura, muzeele tematice, documentele arhivistice sau istoria orală sunt indispensabile. În continuarea succintei prezentări a comunităţilor germane din România, autorii abordează tema dezvoltării structurilor politice până la primul Război Mondial, esenţială pentru înţelegerea adecvată a profilului socio-politic al acestor comunităţi. Chestiuni ce ţin de reprezentare, organizare, participare sau cultură politică a etnicilor germani sunt însă ocolite sau parţial tratate, fapt ce generează un discurs istoric discontinuu, uneori abrupt incheiat şi de multe ori dezechilibrat în ceea ce priveşte ponderea diferitelor perioade istorice. Spre exemplu tema structurilor politice este abordată cu precădere în perioada dinaintea Primului Război Mondial, în timp ce perioada interpelică este, din acest punct de vedere insuficient tratată.

O parte importantă a acestei lucrări este alocată descrierii perioadei comuniste şi schimbărilor prilejuite de Revoluţia din 1989. Apariţia regimului comunist şi căderea acestuia sunt prezentate prin prisma condiţionărilor ideologice şi geopolitice de la sfărşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, aspecte precum venirea comuniştilor la putere, influenţa Uniunii Sovietice asupra României şi în general viaţa de zi cu zi în timpul dictaturii comuniste sunt echilibrat prezentate şi pertinent argumentate de către colectivul de autori. De asemenea iniţiativa prezentării condiţiilor deportarii etnicilor germani din Banat în Bărăgan este salutară şi reflectă o necesară preocupare a reprezentanţilor minorităţii germane faţă de o temă sensibilă din istoria României. De asemenea, situaţia

etnicilor germani după Revoluţia din 1989 şi în special condiţiile care au generat emigrarea în masă a acestora, constituie un episod istoric important, autorii reuşind să evidenţieze aspectele esenţiale şi să prezinte într-o manieră echilibrată particularităţile acestui fenomen.

Autorii alocă un spaţiu semnificativ dimensiunii culturale a istoriei minorităţii germane din România. Rolul şcolii şi bisericii în mecanismele de reprezentare şi autoreprezentare ale etnicilor germani a fost cu siguranţă unul important. Scolile germane s-au bucurat dintotdeauna de recunoaşterea comunităţii, fapt dovedit şi de aspectul interesant al studiului limbii germane de către elevi, având în multe cazuri origine etnică negermană (romană ori maghiară). Şcolile germane din România au îndeplinit un dublu rol: educativ pentru elevii de origine etnică germană şi educativ-cultural pentru elevii de altă origine etnică, în măsura în care aceştia veneau în contact şi erau puşi în situaţia de a interioriza valorile culturale şi elementele identitare germane. Prestigiul şcolii germane din România a reprezentat aşadar un veritabil vector cultural şi un instrument pus în slujba multiculturalismului.

Profilul cultural al germanilor din România nu ar fi întreg fără aportul factorului etno-religios. Din acest punct de vedere sărbătorile, obiceiurile, graiurile locale sunt deosebit de importante în configurarea acestui profil. Cartea de faţă reia căteva dintre aceste aspecte, scoţând în evidenţă caracterul unic şi semnificaţia aparte pe care aceste elemente etno-culturale le au în rândul comunităţilor germane dar şi a celor mixte din punct de vedere etnic. Spre exemplu obiceiul “udatului fetelor” este edificator în acest sens, fiind apreciat şi practicat în multe zone din Transilvania (inclusiv în zone în care etnicii germani nu sunt/erau majoritari). Ultima parte a lucrării propune cititorului o trecere în revistă a personalităţilor marcante care s-au desprins din rândurile minorităţii germane din România. Domeniul literaturii este


142

privilegiat astfel că majoritatea numelor prezentate şi-au câştigat recunoaşterea în acest domeniu. Contribuţia minorităţii germane la patrimonial cultural-ştiinţific din spaţiul românesc este incontestabilă. Identitatea culturală a germanilor din România, fără a neglija puternicile legături cu spiritul şi spaţiul german, este în mod necesar o identitate hibridă. Istoria acestora, este o istorie aparte însă se va revendica întotdeauna de la două repere conceptuale esenţiale: spiritul german şi spaţiul românesc. Existenţa istorică a germanilor din România este una a “intermediarităţii”, dacă ar fi să extrapolăm expresia scriitorului Dieter Schlesak, de la domeniul literaturii la domeniul istoriei. Apariţia, cu sprijinul autorităţilor române, a acestei cărti constituie dovada recunoaşterii excepţionalismului istoric al minorităţii germane şi a importanţei pe care factorul german o are în configurarea profilului multicultural al spaţiului românesc.

Mihai A. Panu

Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari” (1864-1948), Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 526 p.

În peisajul istoriografic românesc actual discuţiile pe marginea rolului avut de intelectualitatea universitară în schimbarea profilului societal al României moderne, sunt cu siguranţă necesare şi binevenite. Cartea istoricului Lucian Nastasă este de departe un important punct de reper în zona sociologiei educaţiei şi are meritul incontestabil de a aduce în faţă publicului interesat aspecte esenţiale ale mediului universitar românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX. Locul şi rolul universitarilor în dinamica socială şi mai ales în procesul de formare a elitelor sunt incontestabile şi constituie în acelaşi timp un mod particular şi

original de reprezentare a intelectualităţii româneşti.

Pentru cititorul interesat, rolul formator al intelectualităţii în contextul proceselor modernizatoare şi al edificării ideii statului naţional în perioada amintită, se cere reevaluat prin prisma contribuţiei programatice a acelui grup de intelectuali care a ocupat mai mereu un loc central în procesul înaltei educaţii: universitarii. Imaginea universitarului în societatea românească a suferit transformări sucesive în funcţie de prevalenţa anumitor factori de cele mai multe ori politici. Însă nici contextul social în schimbare nici influenţele mai mult sau mai puţin intense ale politicului nu au reuşit să modifice într-o manieră decisivă tiparele de reprezentare publică a conceptului de “universitar”. Această imagine a fost întotdeauna asociată cu modul instituţionalizat în care intelectualii universitari îşi desfăşurau activitatea. Aceştia puteau ocupa poziţii importante în diverse domenii de activitate precum cel cultural, ştiinţific, politic, economic etc. şi se bucurau de capitalul puterii (simbolice) fapt ce îi legitima drept elite autentice. Universitarii reprezentau o categorie aparte capabilă să păstreze un capital simbolic real şi să-şi asigure autoperpetuarea în câmpul reprezentărilor sociale. Desfăşurarea instituţionalizată a activităţii acestora nu a făcut altceva decât să le consolideze capitalul de imagine şi să genereze reprezentări standardizate ale acestora cum ar fi universitarul ca reper în domeniul ştiinţei şi/sau culturii, universitarul ca mijlocitor al cunoaşterii, formator al tinerelor generaţii etc.

Standardizarea reprezentărilor conceptului de universitar prin reducerea lor la dimensiunea instituţionalizată a activităţii acestei categorii, reprezintă elementul prevalent în raportările uzuale la imaginea mediului academic. Această abordare, în fond necesară şi viabilă din punct de vedere metodologic, devine neconcludentă şi incompletă atunci când orizontul investigaţiei istoriografice se lărgeşte prin aducerea în prim plan a


143

distincţiei între dimensiunea publică şi cea privată a existenţei universitarilor. Originalitatea abordării istoricului Lucian Nastasă constă tocmai in accentuarea dimensiunii private a reprezentărilor intelectualilor universitari, plecând de la premiza justă că între imaginea publică şi existenţa privată există în mod necesar un raport de cauzalitate iar investigarea vieţii private a acestora este indispensabilă înţelegerii identităţii lor profesionale şi imaginii lor publice.

Această distincţie/cauzalitate se justifică în măsura în care este necesară o minimă sincronizare între imaginea publică a unui intelectual universitar şi conduita sa privată fapt din care izvorăşte până la urmă autenticitatea conceptului de intelectual universitar. În vreme ce imaginea publică standardizată poate fi mai mult sau mai puţin uşor fabricată, conduita privată dă măsura în care capitalul de imagine şi puterea simbolică exercitată a unui intelectual universitar sunt sau nu sunt legitime. Autenticitatea conceptului de universitar izvorăşte aşadar din modul în care dimensiunea publică a existenţei acestuia este în concordanţă şi este probată de conduita sa privată sau ca să folosim cuvintele autorului “profesorul universitar a constituit mereu un model, îndeosebi pentru cei tineri, din mai toate punctele de vedere. Însă pilda sa nu vine doar din ceea ce se vede în spaţiul fizic al amfiteatrelor universitare! În fapt, întreaga sa viaţă este un gigantic amfiteatru, arareori vreun profesor reuşind să ţină departe de ochii lumii viaţa sa privată. Pentru că, teoretic, conduita lui din amfiteatre, lecţiile de „viaţă” pe care le oferă, modelele existenţiale pe care le dezvoltă, ar trebui să fie în concordanţă şi cu comportamentul din afara spaţiului academic. Nu poţi să predici cinstea, imparţialitatea, bunăvoinţa, onestitatea, îngăduinţa, cultul muncii, aspiraţia spre cele mai rafinate construcţii ştiinţifice şi artistice etc., în vreme ce dincolo de catedră te comporţi ca un hoţ la drumul mare, cultivi vrajba şi intriga, plagiezi, îţi

înşeli familia sau amicii, practici trădarea şi minciuna la fiecare pas etc.”(pag. 11). “Intimitatea amfiteatrelor” reprezintă până la urmă expresia existenţei inseparabile a dimensiunilor publică şi privată în existenţa şi activitatea intelectualilor universitari. Cu riscul de a cădea în păcatul judecării operei şi prestaţiei publice a unui personaj din sfera academică, prin raportarea la anumite momente din viaţa privată a acestuia, necesitatea scoaterii în evidenţă a “ipostazelor din viaţa privată a universitarilor” pentru o mai bună înţelegere a imaginii lor publice, este una reală şi binevenită. Cartea lui Lucian Nastasă nu este scrisă pentru a judeca ci pentru a explica. Indiferent dacă cititorul va fi mai mult sau mai puţin contrariat de această analiză în plan apropiat a vieţii private a unor intelectuali, demersul râmâne unul salutar întrucât reuşeşte să meargă dincolo de imaginea publică de cele mai multe ori “construită” a conceptului de universitar, scoţând în evidenţă substratul identitar al acestor personaje şi fâcând lumină acolo unde prin abordările standard nu se poate pătrunde.

Structura cărţii de peste 500 de pagini urmăreşte traseul existenţial al universitarului aducând în prim plan ipostaze de viaţă şi momente cheie care împreună alcătuiesc un tablou cât se poate de veridic al profilului uman, aspiraţiilor, calităţilor, afectelor sau strategiilor profesionale ale acestuia. Identitatea universitarului este construită pe baza detaliilor sale biografice. Profesorul universitar este înainte de toate o “fiinţă sentimentală” supusă tuturor problemelor ce derivă din acestă calitate. Opoziţia dintre imaginea publică a universitarului raţional, dedicat idealului său educativ şi zbaterile interioare prilejuite de firea sa sentimentală, umană este pe deplin scoasă în evidenţă în prima parte a cărţii. Capitolou intitulat sugestiv “Dragostea – pasiune incontrolabilă” tratează tocmai această temă a unei identităţi compozite oscilând între ipostazele publice standard


144

şi afectele care se cer împinse spre zona privatului. Dragostea, inclusiv cea “carnală” umanizează imaginea universitarului făcându-l vulnerabil în faţa pasiunilor ca pe orice om de rând. Cariera universitară se împleteşte de multe ori cu viaţa personală iar tipul universitarului roman nu face abatere de la această regulă. Partea a doua a cărţii tratează printre altele, tema mariajului ca “strategie a carierei”. O strategie matrimonială bine elaborată poate asigura ascensiunea rapidă în carieră a universitarului eludând uneori calităţile academice necesare unei asemenea ascensiuni. Fără a insista asupra caracterului mai mult sau mai puţin actual al acestui aspect, se poate cu siguranţă conchide că strategiile matrimoniale în mediul universitar reprezintă un exemplu elocvent al relevanţei ipostazelor vieţii private în generarea identităţii publice a universitarilor. Chiar dacă momentul căsătoriei poate influenţa pozitiv cariera universitară, crizele mariajului, infidelităţile, viaţa extraconjugală pot la fel de bines să afecteze cariera şi implicit imaginea publică a universitarilor. Autorul alocă un spaţiu insemnat problematicii vieţii de cuplu a intelectualilor universitari tratând deopotrivă viaţa extraconjugală, divorţul şi eventuala recăsătorie ca momente esenţiale în existenţa privată şi, prin ricoşeu, profesională a universitarilor.

Familia intelectualului universitar, în special soţia şi descendenţii, joacă un rol semnificativ în crearea identităţii publice a acestuia. De cele mai multe ori rolul soţiei a fost decisiv pentru reuşita profesională a soţului iar în cazul universitarilor, imaginea familiei unite, împlinite, a reprezentat adesea un atuu în consolidarea statutului profesional. Consolidarea poziţiei profesionale atrăgea după sine inevitabil şi îmbunătăţirea situaţiei materiale, mulţi universitari bucurându-se de asemenea evoluţii favorabile. Cert este, după cum remarcă şi autorul, că a existat o oarecare deschidere a “universitarilor literari” spre domenii care puteau să le asigure prosperitatea, o

asemenea tentaţie fiind puterea politică: “(…)capitalul simbolic al omului de cultură, al universitarului, a atras relativ uşor şi un anumit capital politic. Nu sunt puţini acei profesori care au făcut politică activă, iar alţii în mod evident şi-au manifestat ataşamentul faţă de diverse ideologii şi partide politice, chiar dacă nu au ieşit vizibil în profilurile acestui camp.(…) În fond, tot ceea ce înseamnă politică gravitează în jurul ideii de putere, fie că e vorba de putere ideologică, spirituală şi intelectuală, fie că avem în vedere puterea socială şi materială, cuantificabilă îndeosebi din punctul de vedere al prosperităţii.” (pag. 342) Pragmatici sau mai puţin pragmatici, universitarii români indiferent de traseul lor profesional, aveau în cele din urmă să iasă din scenă. Pensionarea sau teme ce ţin de boală sau inevitabilul deces sunt de asemenea tratate cu exactitate şi detaşare în ultima parte a lucrării, tabloul existenţial al universitarului devenind astfel complet. Incursiunea în sfera privată a unor personaje din mediul academic rămâne un exerciţiu original, indispensabil înţelegerii adecvate a condiţionărilor ce stau la baza construcţiei imaginii publice a universitarilor din România de altădată.

Mihai A. Panu

Mirela Luminiţa Murgescu, Istoria din ghiozdan. Memorie şi manuale şcolare în România anilor 1990, Ed. Domino, Bucureşti, 2004

Într-o perioadă în care eficienţa procesului de învăţământ este deseori pusă sub semnul întrebării, o analiză critică a programelor şi manualelor şcolare este cât se poate de necesară. Lucrarea de faţă reuneşte o serie de articole în care Mihaela Luminiţa Murgescu îşi propune să realizeze“o radiografie a memoriei istorice româneşti aşa cum rezultă din manualele şcolare de istorie”.

Pe parcursul lucrării sunt discutate modalităţile de abordare de către autorii


145

manualelor de istorie a unor subiecte ce au stârnit nu de puţine ori dezbateri aprinse în spaţiul public al României postcomuniste. Este relevată persistenţa unor stereotipuri privind identitatea naţională a poporului român, precum şi a valorilor fundamentale ale discursului istoric tradiţional: originea, unitatea şi independenţa. De asemenea, autoarea analizează modul în care textele manualelor aduc argumente în favoarea integrării României în structurile europene. Modelul preferat al descrierilor este cel al Europei Occidentale, sud – estul Europei fiind insuficient reprezentat şi în general etichetat ca “butoiul cu pulbere al Europei”.

Alături de manualele de istorie, şi manualele de geografie şi cultură civică sunt supuse analizei autoarei. Problema minorităţilor naţionale, de exemplu, este analizată pe baza informaţiilor furnizate de toate aceste manuale. Mirela Murgescu descoperă că acest subiect nu constituie o preocupare majoră pentru majoritatea autorilor şi că în general, ei optează pentru un stil neutru de prezentare a situaţiei minorităţilor.

Un capitol aparte este rezervat prezentării dezbaterii publice din jurul manualului de istorie coordonat de Sorin Mitu şi apărut la Editura Sigma în 1999. Autoarea prezintă atât aspectele politice ale dezbaterii, cât şi poziţia pe care au adoptat-o diverse segmente ale societăţii civile.

Pornind de la afirmaţia că “manualele nu sunt singurele responsabile de modul de gândire al oamenilor, dar ele îşi au partea lor de responsabilitate”, Mirela Luminiţa Murgescu îşi încheie lucrarea cu mai multe recomandări privind îmbunătăţirea manualelor şcolare.

Simona Branc

Mirela Luminiţa Murgescu, Silvana Rachieru, Copilăria şi adolescenţa altădată, Ed. Domino, Bucureşti, 2003

Lucrarea “Copilăria şi adolescenţa altădată” este rezultatul unei experienţe inedite şi în acelaşi timp fericite. Este vorba de un concurs de cercetare ce s-a desfăşurat în anul 2000 sub numele “Istoria mea – EUSTORY”, fiind organizat de Fundaţia “Noua Istorie” cu sprijinul financiar al Fundaţiei Körber.

Ineditul acestei experienţe rezultă din faptul că oferă o altă perspectivă a scrierii istoriei. Aşa cum afirmă coordonatoarele lucrării, istoria este cercetată acum “tocmai de către cei care de multe ori sunt doar beneficiarii scrisului istoric” – copiii. Ei au primit această “provocare” cu un interes deosebit pentru că aveau ocazia să descopere care sunt asemănările dar şi deosebirile dintre copilăria lor şi cea a părinţilor sau bunicilor lor. Jocurile, şcoala, vacanţa, regulile de conduită, pedepsele sunt doar câteva dintre subiectele abordate în lucrările participante la concurs.

Concursul s-a dovedit o experienţă fericită din mai multe puncte de vedere. Din perspectivă pedagogică, participanţii au avut ocazia să înveţe prin descoperire, metodă rar folosită, din păcate, în învăţământul tradiţional. De asemenea, majoritatea autorilor au făcut apel la sursele de istorie orală, deosebit de necesare pentru o reconstituire a istoriei copilăriei. Nu în ultimul rând, concursul a facilitat introducerea în circuitul ştiinţific a unor documente valoroase descoperite în arhivele de familie.

Simona Branc

Miodrag Milin (ed.), Sârbii din România. Secvențe și date din istoria recentă, Arad, Belgrad, Vârșeț, 2011, 304p.

Volumul coordonat de istoricul

timișorean Miodrag Milin se remarcă prin

varietatea documentelor inedite și


146

incitante, precum și prin interpretarea acestora fără nici un fel de menajamente.

În pertinenta sa prefață, academicianul

Camil Mureșanu consideră lucrarea chiar

„inconfortabilă”, ținând seama că avem

de-a face cu date de istorie recentă, ținute până acum departe de ochii publicului. Cartea, concepută în manieră bilingvă,

este rodul colaborării unor specialiști din

România și din Serbia, ea apărând în acest

an sub auspiciile a trei instituții: Înalta

Școală de Studii Structurale pentru

Educație din Vârșeț, Academia Sârbă de

Educație din Belgrad și Universitatea Aurel Vlaicu din Arad (Centrul de Studii

Interculturale și Interconfesionale).

Dificultățile documentării sunt sugerate

din start, prin motto-ul care conține ce-i

spune editorului un amic: „Nu poți spera la colaborarea mea pentru carte; mă aflu

în relație de prietenie și cu victimele, și cu

călăii și de bună seamă nu pot fi un bun sfătuitor...”

Introducerea lui Miodrag Milin debutează aproape nuvelistic: „19 octombrie, în zilele noastre. Ziua Sfântului Toma necredinciosul. Biserica episcopală sârbească din Cetatea

Timișorii. Părintele Miroslav oficiază sfânta slujbă.// După încheierea

serviciului divin, rostește o vibrantă cuvântare, de comemorare a două victime

ale represiunii violente: timișoreanul

Nemanja Kostici și bucureșteanul (de

nevoie) Petar Pantovici. De față e și fiica

fostului diplomat și antreprenor (...),

Ljubița Schoenfeld-Pantovici. Nu rezistă

până la sfârșit, se reculege cu greu pe

banca din grădinița bisericii.// Au trecut mai bine de 60 de ani de la odioasele crime cu care a debutat printre sârbi regimul comunist. În biserică, între

enoriași, Alexandru Curici, rememorând probabil faptele trecutului întunecatei sale străluciri.” Cartea, ne spune Milin, e

consecința a două proiecte care n-au fost

duse până la sfârșit – unul consacrat

deținuților politici sârbi, altul privind

activitatea organizațiilor reprezentative ale

minorităților naționale din România în

ultima perioadă. Să vedem ce a ieșit.

Primul studiu, Armata Roșie la Dunăre,

eliberarea Belgradului și tendințele de alipire Iugoslaviei (sic!) a sârbilor din România între 1944-1945 (autori: Vladimir Cvetkovic, Miodrag Milin, Goran Mrakic), o ia de la finele primului război mondial, când Banatul istoric a fost segmentat prin

frontiere nenaturale în urma Conferinței de Pace de la Paris. Frustrări, în interbelic,

au adunat și sârbii, și românii. Lucrarea se

referă la „tendințe de românizare” și la politica antiminoritară promovată de

Garda de Fier și de regimul Antonescu. (Notă V.M.: La reciprocitate, în cealaltă parte a Banatului s-a dus o politică de

sârbizare. Ce să mai pomenim de situația vlahilor timoceni, care nici până astăzi nu

e clarificată!) Pe acest fond de persecuții, sârbii din Banatul românesc ar fi dezvoltat „atitudini antifasciste”. Dezertori sârbi din armata română au fost

semnalați din 1941; ei s-au constituit în

grupe, apoi în detașamente, reprezentând

„începutul rezistenței organizate” în Clisura Dunării. În 1943 s-a produs

joncțiunea cu partizanii din Iugoslavia, lider al grupării fiind studentul belgrădean Zarko Despotovic Iacobinski, născut în

Belobreșca, membru al Partidului

Comunist Iugoslav. Detașamentul astfel

constituit s-a remarcat prin acțiuni contra

armatei și jandarmeriei din România. 23 august 1944, un eveniment ambiguu

pentru români, a fost resimțit altfel de

către o bună parte dintre sârbi: „Apariția

Armatei Roșii la Dunăre (...), personificare vie a spiritului originar slav

(...), a provocat avalanșe de emoții (...),

euforie dezlănțuită”, iar drept consecință s-a creat „un raport cu totul diferit al

sârbilor în comparație cu majoritatea

populației...” În cazul sârbilor, a pătruns mai adânc ideologia comunistă, aceasta fiind asociată, în mod eronat, cu patriotismul, cu antifascismul, cu

panslavismul. Aceeași „proiecție simplificată” i-a determinat pe destui să


147

vadă în autoritățile românești o „întruchipare a fascismului”, iar răfuielile

celor reveniți de pe front cu oficialitățile au dus la uciderea unor jandarmi români. Se crease Frontul Antifascist Slav (FAS), cu oficiosul publicistic Pravda. După 20 octombrie 1944, în urma eliberării

Belgradului, „sârbi bine înarmați (...) s-au

pornit să-i terorizeze pe români, nemți, sârbi care nu li s-au alăturat” în Clisura Dunării. Atunci s-au manifestat

„tendințele sârbilor de alipire la Iugoslsvia”, încurajate efectiv de oficialii

din țara vecină; Timișoarei i se sortise deja numele Titovgrad (sau Titigrad). Visurile

sârbilor clisureni (și nu numai...),

naționaliști și comuniști în același timp, aveau să se destrame în mai 1945, când

congresul FAS de la Timișoara a fost stopat de Comisia interaliată de control,

dominată de sovietici; nu știau, captați în focul luptelor de partizani, că soarta lor fusese hotărâtă altundeva: prin instaurarea guvernului dr. Petru Groza, României i se garanta de către URSS integritatea teritorială, iar vizita la Moscova a idolului Josip Broz Tito (5-17 aprilie) i-a potolit

acestuia ambițiile anexioniste. Aveau să plătească dramatic pentru asta – cu

închisoare pentru titoism și cu deportări în Bărăgan.

Mascarada criminală comunistă era

abia în fașă pe ale noastre plaiuri. Când Cominformul l-a excomunicat pe Tito

prin Rezoluția din 28 iunie 1948, o parte a

Uniunii Sârbilor din Timișoara (care luase

locul FAS) a emanat o contrarezoluție ce i-a pus în stare de perplexitate pe diriguitorii politici ai momentului. Tema e dezvoltată în cercetarea Începuturile sub

imperiul „limbii de lemn”. De la „iuda” Tito și „genialul” Stalin spre jaloanele comunismului autohton (autor: Miodrag Milin). Liderii

locali, complet depășiți, au dat alarma la

București, la Interne, „ministrul Teohari Georgescu intervenind personal pentru

curmarea acestei dizidențe sârbești în germene”; de mare ajutor i-au fost Mirko Jivkovici (ulterior, universitar în

București) și Alexandru Kurici, doi inși

care au produs mult rău celor din propria etnie. În cele din urmă s-a ajuns la neutralizarea rebelilor, iar pentru oamenii de rând - „la o totală bulversare” printr-o „ofensivă propagandistică de tip stalinist”

care mobilizează întreaga artilerie: „școli

sătești de partid, instructori și agitatori,

turnători, informatori zeloși de teren,

luarea sub observație și supravegherea

militară a localităților nesigure și a liderilor de opinie de către Securitate, orchestrarea primelor procese de înaltă trădare”. Între acestea, un rol special îi este rezervat Îndrumătorului cultural în limba sârbă, mai vehement decât cel

destinat cititorilor și propagandiștilor români. Aici este reprodus un discurs-

pamflet al lui Iosif Chișinevschi din 1949

(„principalul ideolog și propagandist al

PCR în perioada 1944-1957 și unul dintre

cei mai apropiați complici ai lui Gheorghiu-Dej în aranjamentele

tenebroase (...) intrigant neîntrecut și

oportunist, lingușitor până la ploconire în

relațiile cu superiorii, răzbunător și

despotic față de subordonați (...) stalinist perfect (...) protectorul unui întreg grup

de politruci mărginiți, agresivi și

semidocți” - Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a

comunismului românesc, Polirom, Iași, 2005, p.295), în care, pentru uzul sârbilor din

România, Tito este făcut cu ou și cu oțet: „Frica de pace, caracteristică

imperialismului, a început să-i cuprindă și

pe agenții trădători din conducerea Iugoslaviei (...) marionete ale

imperialiștilor anglo-americani (...)

Iugoslavia decade (...) într-o piață de

consum a culturii reacționare occidentale...” În pas cu directiva centrală, apar în revista regională, pe lângă materiale nesemnate, „primele voci

autohtone”, „așa-zisa cultură proletară”, „niciunde acasă”, mascând „complexul

omniprezent de vinovăție”: condeierul-

țăran Laza Ilici polemizează frenetic cu

Wall Street-ul newyorkez și cu City-ul londonez, iar maistorul croitor Bojidar


148

Cherpenișan stihuiește o scrisoare deschisă către uvrierul-frate din America.

În lumina documentelor obținute din Arhiva CNSAS, extrem de interesantă

este secțiunea Deținuții politici: câteva destine (autori: Miodrag Milin, Andrei Milin, Alexandra Bogdanovici, Cvetko

Mihajlov). Procesele așa-zișilor trădători

titoiști, fasciști, imperialiști s-au declanșat în august 1950, ceea ce a dus la

„înglobarea întregii vieți minoritare sub

conul cețos, de angoase și spaime,

dezlănțuite ori temperate, după bunul

plac, al Securității”. Celor condamnați li se pregătea de către organe un alt canon: acela de a deveni informatori. Unii au rezistat,

dar cei mai mulți nu au făcut față presiunilor. Bojidar Stanoievici, cel ce

moralmente alimentase Contrarezoluția protitoistă, a rămas până la capăt „un dur

de neîncovoiat”, „o conștiință (cu)

adevărat proletară și sârbească”, astfel că Securitatea, neputând să-l recupereze pentru sine, a găsit cu cale să-i aprobe (în 1974!) plecarea definitivă în RSF Iugoslavia. În schimb Miladin Silin ar fi un „model clasic de corupere identitară”

prin „cârdășia tristă a victimei cu propriul

său călău”. După ieșirea din pușcărie a fost plasat în „locuri strategice”: gestionar la un depozit de vinuri, responsabil la bufetul „Dinamo”! Dintr-o mărturie târzie (2010) a fiicei sale aflăm că

„demoralizarea, umilirea și nenorocirea familiei noastre a constituit o lovitură

imensă și de netrecut pentru părinții mei,

care erau exemplu de cinste și (de)

purtare...” Din actele Securității rezultă

clar că regimul dejisto-ceaușist a jucat pe

două planuri și după împăcarea cu Tito:

pupături, îmbrățișări, „marele prieten”, ca să se delimiteze de imperialismul sovietic

și să-și afle puncte de sprijin pentru politica externă; pe de altă parte, sârbii din

România continuau să fie urmăriți cu

fervoare și erau puși să se toarne unii pe

alții. De altfel, o notă din 28.12.1965 consemnează că „numitul Silin Miladin a învinuit conducătorii români afirmând că

numai statul român a rămas cu problema stalinistă nerezolvată”.

În contrapondere, capitolul Trei interviuri din „tabăra opusă” (autori: Miodrag Milin, Goran Mrakic) este destinat opiniilor acelor lideri sârbi care au pus efectiv umărul la represiune. Mirco Jivkovici crede că partea cea mai

consistentă din vină aparține agenților UDB-a (Securitatea iugoslavă), care i-au băgat în focul bătăliei dintre servicii pe naivii sârbi din România. Greu să alegi

ceva din incoerențele unui Alexandru

Curici: „...dușmanul era în fața noastră, iar noi trebuia să luptăm împotriva acelui

dușman... A fost frumos, directivele le primeam... de la Mirco... Erau două tabere care s-au confruntat, că Iugoslavia era... mult mai avansată decât România... Aici

reacțiunea era destul de puternică... totuși

a fost și bine...” Între timp, omul a devenit „un zelos credincios ortodox”. Milan Petrovici, sârb belgrădean,

prostalinist, a fost oprit la București din drumul spre marea Uniune pentru a organiza un birou propagandistic al Cominformului; a făcut parte, sub

Gheorghiu-Dej și după el, din tagma

„privilegiaților triști, fără libertate și fără o

țară adevărată a lor”, stânjeniți „să-și

afișeze sârbismul”. Tot documentele de la CNSAS aduc

pentru prima dată în atenție felul în care

au fost urmăriți și împrocesuați preoții

sârbi din Banat, aceasta fiind și „singura temă a unui consens deplin între cele două servicii secrete” (capitolul Biserica sub lupă; autori: Miodrag Milin, Alexandra Bogdanovici, Andrei Milin).

Între anii 1948 și 1953, până la moartea lui Stalin, se pare că au fost „raporturile cele mai proaste în întreaga

lor istorie” dintre cele două țări. De data aceasta, documentele din arhivele

iugoslave/sârbești pun în lumină un

episod mai puțin (sau aproape deloc) cunoscut: Tratativele privind rezolvarea

incidentelor de graniță din Timișoara în 1953 și

impresiile delegației iugoslave cu privire la realitatea românească (autori: Vladimir


149

Cvetkovic, Miodrag Milin). Ar fi

interesant de știut cum e reflectat acest

moment în scriptele oficiale românești.

Ce au remarcat componenții delegației iugoslave, în ciuda faptului că li s-a

îngrădit libertatea de circulație? Brutalitate

regimului polițienesc; masiva prezență a

trupelor de ocupație sovietice și

comportamentul lor sfidător față de

localnici; setea de informație a cetățenilor români; traficul auto dominat de vehicule militare; sărăcia din vitrinele magazinelor,

echilibrată de lozinci și de porumbei ai

păcii din hârtie; abundența cărților rusești

și sovietice din librării. S-au mai interesat de bancuri, deoarece acestea arătau starea

de spirit a populației. În concluzie,

„imaginea despre Timișoara (...) a fost una sumbră”.

Ultimul capitol, Uniunea Sârbilor din

România într-o desfășurare cronologică (autori: Miodrag Milin, Borco Ilin), pune în

evidență faptul că experiența traumatică din vremea comunismului nu a prea servit

ca învățătură de minte, din moment ce

asistăm la „consecințe post-totalitare păguboase”, iar minoritarii sârbi, jucând

adesea pe coarda lui Nușici și a lui Caragiale, sunt „parte integrantă a

răvășitei lumi românești, (așa că) nu au

dovedit și o maturitate necesară pentru un

adevărat nou început și eliberarea de fantomele trecutului repudiat”.

Sârbii din România nu cantonează în

convenții și în pudibonderii. Autorii nu se tem de împrejurarea că bună parte din

actanți sunt încă în viață. Nici nu țin să-l confirme pe Ion Iliescu, care filosofa că românii au avut la hotare numai doi

prieteni: pe sârbi și Marea Neagră. Ar fi

trebuit să știe mai multe, doar a fost

secretar cu propaganda la Județeana PCR

Timiș.

Viorel Marineasa

Dana Percec, Andreea Şerban, Andreea Verteş-Olteanu, Anglia elisabetană. Ghid de istorie culturală, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010

La un început de mileniu în care ultra-concentrarea şi hiper-specializarea profesională par a constitui elemente de bază ale predării şi cercetării academice, sfera studiilor culturale oferă deschiderea potrivită naturilor însetate de un tip de cunoaştere ce depăşeşte limitele disciplinelor consacrate. În acest context, trei profesoare timişorene îşi asumă o misiune egal curajoasă şi generoasă: în volumul Anglia elisabetană: ghid de istorie culturală (Editura Eurostampa: 2010), îşi propun să ofere publicului studenţesc – şi nu numai – un instrument de lucru cuprinzător care, după cum ele însele subliniază, „poate constitui o lectură autonomă sau un dicţionar de buzunar util celor care vor o relaţie de complicitate cu unul dintre cele mai celebre texte literare”.

Cartea semnată de tinerele cercetătoare ale Universităţii de Vest din Timişoara, Dana Percec, Andreea Şerban şi Andreea Verteş-Olteanu, se plasează în mod declarat în zona discursurilor interdisciplinare despre şi întru cultură. Preambulul vorbeşte despre Istorie, istorism, istorie culturală, insistând asupra importanţei perceperii fenomenelor culturale în ansamblu, nu doar într-o izolare insulară (la propriu şi la figurat). Invocând personalităţi critice precum Jakob Burckhardt, Michel Foucault, Jacques Derrida, Stephen Greenblatt, Paul Hamilton, Richard Hoggart, Stuart Hall, Raymond Williams sau Theodor Adorno, introducerea vizează înscrierea demersului în spiritul conturat de lucrările mai sus menţionaţilor. Parcurgerea scrupuloasă a studiilor teoretice pare a fi inspirat alcătuirea volumului ce abordează subiecte potenţial interesante pentru literaţi, antropologi, sociologi, istorici, filosofi deopotrivă.

Textul pe care autoarele se angajează să îl clarifice recurgând la explicitarea amănunţită a contextului este, de fapt, unul


150

extrem de amplu: totalitatea operelor atribuite unuia dintre cele mai cunoscute şi respectate nume ale literaturii britanice, europene şi universale, William Shakespeare. Pornind de la premisa că piesele marelui dramaturg, alături de cele ale unei întregi pleiade de scriitori dintre cei mai pitoreşti, documentează în culori vii evoluţia faimoasei ere a Tudorilor, cele aproximativ două sute de fişe de dicţionar cultural atent aranjate în dosare propun cititorului un itinerar complet printre reperele „fără de care înţelegerea literaturii din epoca elisabetană este practic imposibilă: evenimente, locuri, personalităţi, sectoare ale economiei, categorii sociale, instituţii, practici şi cutume”.

Nouă capitole – câte trei elaborate de fiecare autoare – trec în revistă aspecte considerate indispensabile cunoaşterii aprofundate a lumii aflate în fundalul scrierilor mereu actualului „Will”: Economia şi societatea, Familia, Geopolitica, Religia şi credinţele populare, Lumea medicală, Sistemul juridic, Viaţa cotidiană, Viaţa culturală şi Viaţa urbană. Astfel, dacă Maria cea Sângeroasă, Regina Fecioară ori Francis Drake sunt personaje cunoscute publicului prin multiplele reprezentări din sfera istoriei, ficţiunii sau artelor vizuale, prima parte a cărţii prezintă pe larg diversele tipuri sociale ale epocii, ce aveau să genereze protagonişti de neuitat: artistul-artizan, corsarul, exploratorul, favoritul reginei, mercenarul, negustorul, nobilul şi gentilomul, noul aristocrat sau trădătorul.

În ce priveşte relaţiile de familie în Anglia elisabetană, pe lângă termenii ce surprind momente-cheie ale existenţei individuale (adolescenţa, sarcina, naşterea, maternitatea) se remarcă interesul deosebit al autoarelor pentru componenta feminină a cuplului, tradiţional asociată căminului. Prin faţa cititorului defilează prototipuri recognoscibile ale eroinelor shakespeariene: femeia cicălitoare sau îndărătnică, fiica ori soţia nobilă, văduva. Ca pentru fiecare element de specificitate selectat, cercetătoarele oferă multiple alte

exemple din literatura timpului. Cu seriozitate sunt tratate şi chestiunile ce ţin de sfera politicii, a căror cunoaştere garantează nu doar dezlegarea corectă a intrigilor de curte omniprezente pe scenele engleze, ci şi consolidarea culturii generale.

Curiozităţile legate de religie, medicină sau sistemul juridic sunt satisfăcute la rândul lor printr-o serie de informări succinte. De la alchimie, magie, horoscop şi arderea pe rug la dueluri, decapitări sau torturi, totul îşi află locul într-un univers pe cât de diferit de cel(e) contemporan(e), pe atât de fascinant. Complexitatea lui nu se opreşte, desigur, aici. Cei care au urmărit ecranizări premiate şi seriale de succes dedicate Dinastiei Tudorilor vor recunoaşte cu siguranţă accesorii, bijuterii, vestimentaţie (adaptată genului şi categoriei sociale), pantofi, coafuri, materiale şi tot ce ţine de o modă cu reguli bine stabilite. Mai mult, străzile, clădirile, monumentele, şcolile, universităţile, bibliotecile, palatele, tavernele şi chiar bordelurile se înalţă din pagină pentru a alcătui harta unei Anglii mai puţin familiare generaţiilor „Google maps”. O ţară de prinţi şi cerşetori autentici se dezvăluie pasionaţilor de mistere şi trasee renascentiste.

Cele în jur de două sute cincizeci de surse bibliografice consultate contribuie la acurateţea informării. Aflăm, de exemplu, că „zahărul costă 2 lire/kg, la fel ca o Biblie, un cal costă 1,5 lire, condimentele 1 liră/kg, piperul 8 şilingi/kg, vinul 1 şiling/litru”, sau că „în anul 1600, garderoba Elisabetei cuprinde 99 de robe, 102 rochii franţuzeşti, 67 rochii rotunde, 100 de rochii largi, 126 rochii-tunici, 96 pelerine şi 26 evantaie”. Pentru cei fascinaţi de marea istorie şi pentru devotaţii micilor istorii personale, pentru amatorii de picanterii sau simplii iubitori de literatură cu parfum de epocă, Anglia elisabetană reprezintă un ghid de istorie culturală cu bătaie lungă, o încercare binevenită de a face lumină în culisele vremii şi de a afirma o modalitate aparte,


151

folositoare, de înţelegere a celor petrecute în spatele cortinei literare.

Volumul de faţă (primul dintr-o serie care continuă, anul acesta, cu Anglia victoriană, în curs de apariţie la aceeaşi editură) se adresează studenţilor din domeniul umanist, propunând o metodă alternativă de predare a literaturii, în cheia studiilor culturale. Principiul care stă la baza acestui transfer didactic este acela că textul literar este, în primul rând, un produs cultural al timpului său, care funcţionează numai în conjuncţie cu mai amplul context social, politic, economic, religios şi familial. Aşa cum autorii sunt oameni ai timpului lor, şi opera literară este rezultatul „culturii”, în sens larg, a epocii. Termenul este cuprins sub umbrela interdisciplinarităţii, fenomenul cultural (şi literar), ca act uman generic, fiind abordat în spiritul istoriei, sociologiei, antropologiei culturale, lingvisticii, filosofiei, ştiinţelor comunicării, economiei politice etc. Pentru o mai mare accesibilitate a acestei metode de lucru, cartea are un format user-friendly, tip dicţionar-glosar, cu itemuri nu mai lungi de 300 de cuvinte, ordonate alfabetic, încheindu-se cu un index cuprinzător.

Cristina Chevereşan

recenzii, note, discuţii

Documents