Recenzie

Octavian Paler: Viața pe un peron

Viață...Peron...Tren...

Viața e o stare de tranzit între naștere și moarte...un peron unde zbați să ocupi un loc într-un tren...

Ea e un cîntec, ce are început (nașterea), are continuitate (perioada copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe) și are sfîrșit (moartea).

Putem cînta, fredona această piesă a noastră pe o anumită fracțiune de timp. Conștienți de faptul că sfîrșitul e cela ce o să închidă tot.

Octavian Paler ne aduce în lumea în care ne putem afla diecare dintre noi, o lume a deciziilor, a alegerilor și a schimbărilor.

„Viața pe un peron”, e cartea care transpune în linii mari, subconștientul fiecăruia dintre noi, aducîndu-ne pînă-n pragul nebuniei (dacă e necesar), pentru a ne demonstra natura, ce temperament putem avea în diferite situații.

Protagonistul se trezește pe un peron, într-o gară pustie, unde în ciuda timpului ambundent, unica ocupație îi este așteptarea.

La fel ca și Moise, într-o încercare de a se proclama profet al unui Dumnezeu, ce în opinia lui nu exista, își crează propriile porunci, un decalog ce avea să-l facă mai fericit în cazurile în care ajungea la cumpăna nebuniei.

Pe lîngă acel tren imaginar pe care-l așteptă, mai era un lucru care-l motiva să rămînă dîrz pe poziția sa, Eleonora.

Ea era care care-i dădea aripi și-l încuraja.

Cred că v-ați simțit vreodată singuri...Momentul cînd ați dori să luați lumea-n cap și să plecați departe. Atît de departe, încît să nu mai știe nici Dumnezeu unde vă aflați. Dar în același timp să vrei să rămîi, să-ți placă să fii în centrul atenției și să-ți dorești să fii rugat neîncetat, înduplecat pentru a face ceva. Asta era prima stare a protagonistului, prima pasiune, cea de a deveni pustnic. Curînd starea dată a luat sfîrșit, iar ceea ce a urmat era o pasiune pentru bicicleta, ce avea să se termine subit în urma unui accident.

Ego-ul uman e o temă sensibilă, de asta șahul este ceea ce ia o poziție importantă în viata lui. Ajunge să cunoască atît de bine tehnica, strategia, astfel încît peste o perioada ajunge să joace șah în mintea lui, iar principalul adversar să fie el însuși. O luptă contra lui. E lupta cea mai grea din lumea fiecăruia.

Ceea ce se folosește în cantități mari, duce la dependență, iar jocul era „drogul” lui, medicii l-au sfătuit să renunțe la șah, lucru greu de realizat, dar atins ca scop cu ajutorul muzicii clasice.

Ea unge răni, îndreaptă sentimente, provoacă euforie, Octavian ajungînd să asculte muzica clasică non-stop.

Următoarea pasiune a fost justiția, ceea ce avea să-i marcheze întreaga viață, pentru că acum nu era doar o partidă de șah, ci erau lucruri care aveau logică, lucruri din lumea reală, în care el era deopotrivă judecător și apărător.

Aceste „partide” erau istovitoare. În ambele jocuri de rol, aruncînd toate cărțile pe masă, fără scrupule, fără îndoială, lupta pînă la ultima storcătură de informație.

Curînd, toate acestea l-au făcut să nu mai iasă din casă, iar contactul cu prietenii și semenii săi, le-a sistat intenționat cu condiția de a putea fi singur cu propriul lui adversar.

Încercarea de a te închide în tine îmi amintește de propriile trăiri, atunci cînd, ca și în cazul unui joc de șah, te vezi pe tine ca adversar, te înfrunți într-un joc al trăirilor, iar fiecare „mutare” decide lucrurile pe care ulterior le vei cîștiga sau le vei pierde.

Justiția e ceea ce poate face pe cineva să devină nebun, iar pentru a nu ajunge într-o astfel de stare, Octavian renunță la viața în tribunale și deveni profesor de istorie. O profesie bună și de altfel o perioadă stabilă în viața lui, care urma să intre într-un declin psihologic în urma unei vizite la frizerie.

Acea zi avea să-i marcheze pentru o perioadă nedefinită de timp.

Țipătul...Cobra...Trăiască inamicul...

Frica e ceva caracteristic fiecăruia din noi. Dar frica pentru „cobre”, poate duce la conviețuirea în mediul ei și apariția necondiționată a ideologiei de a o „venera”.

Paler surprinde momentul din viața lui, atunci cînd comunismul era regimul ce dicta cursul lucrurilor. Perioada în care oamenii au ajuns să primească cobra la sînul lor și să se transforme în niște „îmblînzitori de cobre”.

Cei care se opuneau „cobrei comuniste”, se ascundeau, luptau din întuneric, iar cei care acceptau regimul deveneau niște supuși, ce au ajuns într-o scurtă perioadă de timp să împînzească orașul, impunîndu-i pe oameni să se baricadeze în propriile locuințe, să-și „înfrumusețeze” ferestrele cu gratii și să devină niște supuși ai regimului.

Acele gratii, acele baricadări reflectă cenzura comunistă.

Iar plecarea personajului principal într-o cursă rapidă și nebună spre o gară pustie, e o încercare de a rămîne undeva în lumea lui și a reflecta asupra trăirilor interioare, ca într-un final să decidă ce cale va urma...

„Cînd ajungi în cerc, nu ajungi decît în tine însuți, îți creezi un vertigo al propriilor trăiri, în care ești prins și de care nu poți scăpa.”

În momentul aflării lui în acea „comă a revelației”, soarta-l face să cunoască o femeie cu numele de Eleonora. A cărei poveste începe obișnuit...

O viață simplă, dar care avea să se schimbe în momentul interacțiunii telefonice cu un necunoscut. Discuțiile după-amiezice zilnice, au făcut-o să capete un oarecare interes față de interlocutor, iar dispariția bruscă a acestuia a dus la un dezechilibru emoțional ce avea să o afecteze în zilele ce au urmat.

Între timp în orașul Eleonorei, se întîmplă lucruri ciudate. Spargerea becurilor stradale, au făcut ca treptat poliția să fie înlocuită cu cîinii, iar pentru o eficiență sporită, au fost angajați și dresorii de cîini.

Totul, începînd de la organele administrative, legislative, executive a fost înlocuit cu dresorii de cîini.

Atunci, la fel ca si el, ea fuge spre a decide.

Gara, peronul, devin și pentru ea locul în care în urma unei așteptări aproape veșnice, avea să-i vină trenul.

Fiecăruia din personajele cărții, regimul sovietic îi apare diferit, sub forma temerilor personale. În cazul lui Octavian- e vorba de cobră, în a Eleonorei- de cîini. Dar ambii și-au creat lumea lor, în care interacționînd pot să treacă mai ușor prin acea perioadă...

Sau Eleonora e doar un personaj imaginar, creat în urma unei curse nebune de studiere a vieții lui Robespierre ?

Așteptare...Mlaștină...Idol...

„Trebuie să așteptăm prin urmare să învățăm ceva. Ceva ce am descoperit, e că așteptarea e o meserie pe care o înveți, precum pictorul învață să-și amestece culorile”.

Dar acea așteptare te poate face uneori să pornești prin mlaștina uitării, să te afunzi în trestiile ei, iar nămolul să înceapă treptat să-ți „mînjească” ființa, ca într-un final să ajungi să te închini unui idol fals.

Acel idol fals, e comunismul și ramurile lui, e ceea ce a cuprins România în acea perioadă, iar mlaștina uitării, e viața plină de ușurință pe care au încercat s-o reproducă cei de la putere, transformînd oamenii în niște dresori de cîini sau îmblînzitori de cobre.

Zilele treceau una după alta, fiecare moment era văzut ca încă o încercare a „mlaștinii” de a-i zăpăci pe cei doi. În încercarea de a descreți frunțile, Eleonoră ajunsese să simuleze discuția la un telefon ce avea firele rupte, lucru ce nu-l miră deloc pe Octavian. Ăsta încurajînd lucrurile ce aveau loc.

În cursa nebuniei lor, Paler ajunge într-una din zile să poarte primul său proces de judecată, cel în care avea să se discute cazul necunoscutului cu care interacționase Eleonora, de altfel și moartea subită a acestuia, principalul suspect fiind soția lui.Cauza nebuniei soției era cauzată de nebunia soțului care a dorit cu tot dinadinsul să facă lumină în cazul becurilor sparte.

Acele becuri semnifică speranța oamenilor, a cetățeanului de rînd, care-și dorea o „iluminare” a tuturor lucrurilor, o renaștere din cenușa stării create de regim, lucru ce nu era

posibil datorită acelor „dresori”, care făceau cu tot posibilul, astfel, ca cenzura să fie instituită.

Protagonistul începe un proces în care avea să strîngă date cît pentru apărarea soției necunoscutului, atît și pentru apărarea acestuia. Iar ședințele de judecată aveau să aibă loc în zile diferite, martor principal și unic fiind Eleonora.

Un proces anevoios l-a istovit pe Paler, ăsta fiind nevoit să joace rolul de procuror și apărător. Acel proces e o bătălie în care ne putem pomeni fiecare din noi, o luptă cu amintirile, simțurile tale. O bătălie ce se hrănește cu memorii, iar intensitatea și tonalitatea lor poate da cîștig de cauză unei părți.

Grotă...Amintiri...

Greșeala ce o facem fiecare e că, niciodată nu iubim lumea pentru ce ne oferă ea, ci pentru faptul că trăim în ea.

Sunt momente în care ne simțim prinși într-o grotă, aruncați acolo de propriul eu, e ca și cum ne-am lua de haină și ne-am arunca într-un abis creat de propriile probleme, propriile greșeli, iar

momentul aflării noastre în purgatoriu, e o etapă în care doar amintirile ne mai țin conectați la firul vieții, la valori, principii.

Salvarea din grotă, nu o face nimeni, nu va exista acea crăpătură, acea ușiță dosită pe care să o deschizi și să răsufli ușurat...

Singur te vei înălța din ea, învățînd din propriile greșeli și dînd importanță lucrurilor ce cu adevărat au valoare. Orice grotă are uneori partea ei de vina. Orice singurătate are cîteva picături de sînge pe mîini, Pilat din Pont nu a fost decît un criminal igienic, iar un om care „se aruncă” într-o grotă, renunță să mai audă și să se facă auzit, pe cînd cel ce va rupe tăcerea, va face tăcere în jurul său.

De aici aflăm că, nu atît adevărul unor idei a influențat lumea, ci convingerea cu care acestea au fost rostite.

Acea peșteră a făcut ca cei doi să renască, să ia o altă decizie, iar în lunga așteptare pe peron, Eleonora își aduce și ea punctul de vedere, sub formă de sentință, pentru ca comform tribunalului , ea era judecătorul.

Ceea ce a făcut toată viața ei, nu a fost decît o continuă așteptare a ceva, ceva ce credea că trebuie să se întimple de nicăieri, dar s-a greșit. Pesemne că și voi ca și oricare din noi, a simțit asta și poate și acum o simte.

Toată viața lor, oamenii nu s-au priceput niciodată să se uite lîngă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă, sau oricum foarte greu de atins... Dar nu e așa!

Fiecare dintre noi are o singură viață, pe care și-a distrus-o prin decizii greșite, e adevărat, dar încă nu și-a risipit-o... Iar dacă mai există speranță, atunci, ea viața, nu trebuie risipită. Venise timpul de a pleca de-acolo, din acea gară, de pe acel peron....Iar sentința ei, era ca în acel moment să plece de-acolo, spre a găsi singuri destinația nemaiașteptînd acel tren, ce poate niciodată nu avea să vină.

Protagonistul cugetă asupra celor spuse și-n cele din urmă ia decizia de a lăsa acea mască pe care o purtă și sub care ducea o luptă infernală cu el. Da! Gara, acel loc în care s-a retras a devenit locul confesional în care a putut scoate piesele la iveală, iar tabla de șah a devenit o simplă tablă, în care a cîștigat valoarea umană și anume cea în care frica, țipătul și ceea ce ne face oameni.

Privește și treci!

Pentru că modul în care un om își acceptă destinul e mai important decît însuși destinul său

( Wilhelm Van Humboldt) și un om fără motivație, e un om ce și-i pierdut trenul,iar viața lui e o continuă așteptare pe peronul neputinței sale. (Andrei Braghiș).