2.3.2.1 Războiul din VietnamUnii consideră că războiul din Vietnam se înscrie în categoria conflictelor regionale.

Originile acestui conflict se află însă în sistemul confruntărilor şi acţiunilor de după Al Doilea Război Mondial. Astfel, în 1954, Franţa este nevoită să se retragă din coloniile sale din Indochina. În Vietnamul de Nord, se instaurează un regim comunist, sprijinit de Uniunea Sovietică, în timp ce guvernul din Vietnamul de Sud, deşi are o esenţă dictatorială, este susţinut de Statele Unite. Populaţia din Sud este nemulţumită şi, în 1957, se constituie într-o mişcare de rezistenţă, sprijinită, începând cu 1959, de Vietnamul de Nord şi de sovietici. Americanii trimit consilieri în armata Vietnamului de Sud, iar în 1964, americanii intră în acţiune.

Războiul foarte dur care se desfăşoară în junglă nu slăbeşte rezistenţa vietnameză. În 1969, sub presiunea populaţiei americane, încep negocierile, iar în 1973 se preconizează o încetare a focului. Rezistenţa invadează Saigonul la 30 aprilie 1976, iar în 1976, ţara este unificată sub denumirea de Republica Socialistă Vietnam.Acest tip de război de gherilă a opus două strategii total diferite. Strategia americană viza lovirea centrelor vitale (care, de fapt, nici nu existau), vânarea şi distrugerea forţelor de gherilă, în timp ce strategia de gherilă vietnameză viza uzarea forţelor americane, atragerea lor în junglă, în capcane şi obstacole de tot felul, epuizarea lor şi obligarea (şi cu ajutorul opiniei publice mondiale) să înceteze războiul şi să părăsească Vietnamul.

Războiul din Vietnam a fost o confruntare între forţe clasice şi forţe de gherilă, între rezistenţa vietnameză, sprijinită masiv de sovietici, şi unităţile americane, care nu erau nici pregătite, nici motivate pentru un astfel de război. S-a tras însă prea devreme concluzia că pierderea acestui război de către americani înseamnă o victorie categorică a rezistenţei împotrivainvaziei, a războiului întregului popor împotriva armatelor profesioniste, bine dotate şi bine instruite. În realitate, era vorba de un război pe care americanii nu l-au pregătit nici din punctde vedere politic, nici strategic, nici militar. Şi nici nu şi-au pus mintea cu el.37Acest război a avut ecouri foarte mari şi pe termen lung. El a creat o emoţie puternică în rândul populaţiei americane, existentă încă şi azi, la începutul mileniului al III-lea, şi o nemulţumire accentuată în rândul militarilor care au suportat nu numai pierderile de pe câmpul de luptă (În centrul Washingtonului, există un monument din marmură neagră, în formă de unghi obtuz, sub nivelul solului, pe care sunt înscrise numele tuturor militarilor pieriţi în războiul din Vietnam. În fiecare zi, aici, rudele şi apropiaţii celor dispăruţi aprind lumânări şi se reculeg. Este o expresie arespectului pe care americanii îl acordă soldaţilor săi care şi-au făcut datoria faţă de Statele Unite ale Americii, oriunde, în lume.), ci şi umilinţa lucrului prost făcut. De aceea, ulterior, americanii au luat măsuri categorice pentru delimitarea prin lege a responsabilităţii factorilor politici şi a celor militari şi pentru pregătirea forţelor armate în vederea îndeplinirii cu minimum de pierderi(conceptul pierderi zero) a misiunilor foarte bine fixate, susţinute politic, mediatic şi financiar şi elaborate în cele mai însemnate detalii. Episodul Vietnam nu s-a mai repetat.De aceea, considerăm că, din punct de vedere al artei militare, războiul din Vietnam aparţine filosofiei războaielor specifice procesului de lichidare a colonialismului fizic şi industrial, care vor fi din ce în ce mai rare (dar nu excluse) în noul tip de societate. Astfel de războaie reprezintă o rezistenţă la invazie şi ele nu vor dispărea. Totuşi, avându-se în vedere complexul proces al frontierelor la început de mileniu, astfel de războaie sunt completate şi, uneori, precedate de acţiuni neconvenţionale de tot felul, inclusiv de terorism. Terorismul care, la sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul mileniului al III-lea devine un adevărat război, are însă o sferă mult mailargă şi cauze complexe.

Tipului de război din Vietnam îi corespunde şi invazia sovietică asupra Afganistanului din 27 decembrie 1979.

Sovieticii desfăşoară forţe şi ocupă oraşele importante şi câmpia. Mujahedinii se ascund în munţi şi hărţuiesc în permanenţă aceste forţe sovietice. Preţul pe care îl plătesc afganii este foarte mare: peste un milion de morţi şi cinci milioane de refugiaţi, îndeosebi în Pakistan. În 1989, sub presiune internaţională, sovieticii se retrag cu multe pierderi.

Misiunile Enduring Freedom şi ISAF sunt, de fapt, din aceeaşi categorie cu cele dinainte, chiar dacă obiectivul lor este stabilizarea zonei şi combaterea terorismului. Din punctul de vedere al teoriei războiului şi al cunoaşterii acestui fenomen, ele nu ies din strategiile politice şi militare de invazie.

Razboiul din Vietnam s-a soldat cu cateva milioane de morti (marea majoritate vietnamezi), pagube materiale, dezastre ecologice, cu alte sute de mii de vieti distruse si cu aparitia unei noi maladii in mentalul colectiv: sindromul vietnamez. Razboiul din Vietnam a fost cel mai ucigator razboi cald din perioada razboiului rece.

Razboiul care a adus Vietnamului independenta si unitate sub un guvern comunist, poate fi impartit in doua episoade:

Primul episod, cunoscuta si ca “razboiul din Indochina”, a durat din 1946 pana in 1954 si a marcat sfarsitul dominatiei franceze in Vietnam (divizat in Vietnamul de Sud si Vietnamul de Nord);

Al doilea episod, din 1957 pana in 1975, a insemnat infrangerea regimului anticomunist din Vietnamul de Sud (sprijinit de interventia directa a SUA) de catre luptatorii din Frontul National de Eliberare si din Vietnamul de Nord.

Dupa esecul americanilor de a-l elimina pe Castro, acestia aveau de refacut imaginea citadelei democratiei mondiale. Mlastina vietnameza a fost aleasa ca scena pe care comunismul asiatic trebuia sa fie supus unei infrangeri spectaculoase.

Principiul dominoului

Pentru a impiedica extinderea comunistilor de la Nord spre Sud, in 1955 SUA au solicitat crearea republicii Vietnamului de Sud sub conducerea lui Ngo Dinh Diem.  Americanii incercasera din 1964, prin bombardamente continue si masive, sa impiedice toate activitatile de productie din Vietnamul de Nord, precum si orice posibilitate de ajutor pentru trupele vietcong. In tot acest timp, nord-vietnamezii si vietcongul au primit continuu arme si sprijin economic din partea Uniunii Sovietice si a Chinei comuniste.

Trupele vietcong erau de sapte ori mai putin numeroase decat trupele lui Diem – echipate si antrenate de americani – insa dispuneau de atuuri importante: ardoarea lor revolutionara si nationalista, experienta lor in luptele de gherila, ajutorul pe care-l primeau din partea populatiei satelor si sprijinul Nordului care furniza arme si combatanti, dirijati pe un drum care trecea prin Laosul si Cambodgia vecine, prin asa numita “poteca Ho Shi Min”.

In august 1964 a avut loc “incidentul din golful Tonkin”: o nava de razboi americana, Maddox, a fost mitraliata de vase de patrulare nord-vietnameze. Momentul inceperii celui mai controversat razboi din istoria Americii nu a fost fixat printr-o declaratie oficiala de razboi, ci de o rezolutie a Congresului american care preciza ca “Statele Unite considera ca mentinerea pacii si a securitatii internationale in Asia de Sud-Est sunt esentiale pentru interesele lor nationale si pentru pacea lumii”.

Esecul american

Dupa ce a ordonat raiduri de bombardament, Johnson, presedintele SUA, a cerut Congresului mana libera pentru a actiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanima. Urmarea a fost declansarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord si, la 9 februarie 1965, trimiterea in sud a puscasilor marini cu misiuni de lupta.

Pentru infrangerea comunismului vietnamez, americanii au folosit un arsenal sofisticat din cadrul caruia nu au lipsit armele cu napalm, defoliante, bombele “anti-personal” si “bombele cu aerosol”. Sutele de mii de victime nu au reusit sa distruga vointa de rezistenta a Hanoiului.

Puterea de la Saigon se dovedea a fi corupta si instabila, iar situatia economica precara a Vietnamului de Sud a compromis regimul pana la cote alarmante. Acuzatiile la adresa presedintelui Johnson, caruia i se reprosa ca a pierdut Vietnamul, au inceput sa devina tot mai puternice in societatea americana. In 1968, in Vietnam, se gaseau peste 700.000 de soldati americani, iar avioanele US Air Force lansasera mai multe bombe decat trupele aliate in cel de-al doilea razboi mondial.

In martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au patruns in Vietnamul de Sud. Trupele americane si sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Nici bombardarea masiva a Vietnamului de Nord, inclusiv a Hanoiului si a portului Haifong, nu a mai putut schimba soarta razboiului. “Ofensiva de Tet” (o sarbatoare din calendarul vietnamez) a demonstrat guvernului de la Washington ca o victorie in Vietnam ar implica angajamentul Statelor Unite intr-un razboi total.

Pacea in onoare

Convins ca America nu va castiga razboiul impotriva partizanilor din jungla, Nixon, noul presedinte american, si-a inceput mandatul reducand efectivele militare si intensificand bombardamentele. Nixon a promis ca in urmatorii trei ani va obtine “o pace in onoare”, dar convorbirile de pace, demarate la Paris, bateau pasul pe loc. Razboiul din Vietnam a subliniat si mai puternic dezacordurile existente intre Franta si Statele Unite. De Gaulle a condamnat razboiul si a insistat asupra faptului ca singura cale de rezolvare a conflictului trebuie sa fie dialogul. In cele din urma, prabusirea armatei sud-vietnameze si ocuparea Saigonului de catre nord-vietnamezi a pus capat razboiului. Nordul si Sudul au fost reunificate in Republica Socialista Vietnam.

Trupele Nordului ocupasera deja Sudul in momentul in care pacea era semnata la Paris, pe un document ce consfiintea acceptarea de catre SUA a conditiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat ca a obtinut, in sfarsit, “pacea in onoare”. Our Times, almanahul american al secolului, consemna faptul ca aceasta pace “onorabila” a fost obtinuta la sfarsitul celui mai lung razboi purtat vreodata de americani, in urma unei infrangeri militare in fata unei tari mici si inapoiata din punct de vedere tehnologic.

Impotriva razboiului!

Protestele impotriva interventiei americane s-a amplificat in timp in intreaga lume, antrenand forte de stanga, social-democratiile europene, unele segmente ale lumii catolice si tarile nealiniate. Cele mai mari proteste impotriva razboiului au fost inregistrate in SUA in special dupa ce, pentru a putea sustine efortul presupus de un razboi care se prelungea, a fost reintrodusa recrutarea obligatorie, si pierderile de vieti in randurile corpului expeditionar american au inceput sa se acumuleze in mod dramatic. In noiembrie 1965, Norman Morison s-a stropit cu benzina si, tinandu-si in brate fetita de un an, si-a dat foc chiar in fata ferestrelor biroului lui Robert McNamara, secretar de Stat la Departamentul Apararii. Protestele din interiorul SUA au ajuns la un moment dat sa scindeze societatea americana, antrenata intr-o dezbatere pro si contra, si a facut ca presedintele Lyndon B.Johnson sa ia decizia de a nu se mai prezenta in alegeri si de a incepe tratativele de pace de la Paris.

America incearca si astazi sa-si vindece ranile razboiului, se straduieste sa-l uite, dar multi dintre cei care au fost implicati direct in aceasta aventura nu-si pot afla linistea memoriei. Constiinta colectiva a Americii si constiintele individuale ale multor americani apeleaza inca destul de frecvent la lectia Vietnamului.

Un veteran de razboi, colonelul David H. Hackworth, amintea, in sapta- manalul „Newsweek“ ca „unele dintre greselile pe care le-am facut in Somalia sunt aproape identice cu cele din Vietnam: dependenta excesiva de puterea de foc a armelor si de tehnologie; neputinta de a-l intelege pe inamic; esecul operatiunilor serviciilor secrete si aroganta liderilor razboiului, de la cei aflati la Casa Alba si Pentagon pana la generalii de pe campul de lupta“. In Vietnam s-au perindat, in anii razboiului, 2,7 milioane de americani sub arme.

Sindromul vietnamez

In timpul razboiului, moralul militarilor angajati in operatiunile “cauta si distruge” din jungla vietnameza a scazut in mod dramatic. Veteranii razboiului s-au intors cu traume psihice severe, numite de specialisti “sindromul vietnamez”. Traumele psihice provocate de razboi au fost inregistrate de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii sub denumirea de “stare de stres posttraumatic”. Din randurile combatantilor americani, 14% au prezentat tulburari psihice sau reactii acute de lupta.

Raspunsurile comune dupa expunerea la evenimente traumatice includeau: un sentiment neobisnuit de a fi provocat; dificultati de a adormi sau de a mentine somnul; cosmaruri sau flashback-uri; dificultati de concentrare a atentiei; indiferenta in realizarea unor obiective; explozii de iritabilitate sau manie, pierderea credintei religioase si revolta impotriva divinitatii; conflicte familiale si profesionale frecvente; oboseala neobisnuita, impietrire emotionala; anxietate recurenta legata de siguranta personala; sentiment de singuratate; tristete exagerata si depresie; sentimente de neajutorare, de vinovatie si autoculpabilizare.

Momentul începerii celui mai controversat război din istoria Americii nu este fixat de o declaraţie oficială de război, ci de o rezoluţie a Congresului SUA, adoptată la 7 august 1964[17].

După ce a ordonat raiduri de bombardament ca represalii, preşedintele Johnson a cerut Congresului mână liberă pentru a acţiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanimă, doar doi senatori refuzând să-și dea acordul.

Urmarea a fost declanşarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord şi trimiterea, în Sud, a puşcaşilor marini cu misiuni de luptă. Ceea ce a nu a împiedicat ofensivele impetuoase ale Vietcongului, care a ajuns să controleze jumătate din teritoriul Vietnamului de Sud.

Acuzaţiile la adresa preşedintelui Johnson, căruia i se reproşa că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americana.

  Între martie 1965 şi noiembrie 1968 a avut Operaţiunea Rolling Thunder. În 1968, nivelul trupelor americane în Vietnam depăşise 500.000 de militari, iar avioanele US Air Force lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea Război Mondial. În zadar, Lyndon Johnson nu a mai fost reales preşedinte, iar mişcările populare de protest împotriva războiului din Vietnam au devenit capul de afiş al actualităţii americane, mai ales după ce pierderile de vieţi în rândul corpului expediţionar american au început să se acumuleze în mod dramatic[18]. Tot odată scădea şi moralul militarilor angajaţi în operaţiunile Search and destroy din junglele Vietnamului. Un aspect tragic cu totul neprevăzut al războiului a fost folosirea pe scară largă a drogurilor de către soldații din Vietnam[19].

Convins că America nu va câştiga războiul împotriva partizanilor din nord, noul preşedinte Nixon şi-a început mandatul reducând efectivele şi intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retraşi 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va obţine o „pace în onoare“. Tratativele de pace, demarate la

Paris, băteau însă pasul pe loc. Acţiunile antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în luptă se ridicau la 33.650 de morţi, depăşindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul combatanţilor se deteriora dramatic. Consumul de droguri şi dezertările deveniseră fapt cotidian. În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane şi sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămaşi în Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputinţa lor, eşecul acestei politici[20].

Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi şi a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfinţea acceptarea de către SUA a condiţiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obţinut, în sfârşit, „pacea în onoare“. Dar – consemnează almanahul american al secolului, „Our Times“ – „cel mai lung război al Americii s-a încheiat cu prima sa înfrângere militara (de către o ţară slabă, înapoiată din punct de vedere tehnologic) şi cu preţul a peste 57.000 de vieţi americane“.

Numărul vietnamezilor morți în război depășise 2.000.000. 

[1] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 243.[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2002, p.547.[3] Marsha E. Ackermann, Michael J. Schroeder et al., Encyclopedia of World History vol. VII, Facts On File, Inc., 2008, p.451.[4] Spencer C. Tucker, Vietnam, Virginia Military Institute, UCL Press, 1999, p. 79.[5] Liga pentru independența Vietnamului înființată în mai 1941 de liderul comunist Ho Chi Minh sub numele de Vietnam Doc Lap Dong Minh Hoi. [6] André Fontaine, Istoria războiului rece, Editura Militară, București, 1994, p.177.[7] Spencer C. Tucker, op.cit., p.85.[8] André Fontaine, op.cit., p. 185.[9] Versiune prescurtată a lui Vietnam Cong-san (Comunistul vietnamez), era un nume derogatoriu pentru forțele militare ale Frontului Național de eliberare care conducea insurecția din Vietnamul de Sud împotriva guvernului de la Saigon sprijint de SUA.[10] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 111.[11] John L. Plaster, SOG. The Secret Wars of American Commandos in Vietnam, Simon &Schuster, 1997.[12] Călin Hentea, op cit., p. 119.[13] Marilyn B. Young, John J. Fitzgerald, The Vietnam- A History in Documents, Oxford University Press, 2002, p. 141.[14] Marsha E. Ackermann et. al., op. cit., p. 450.[15] Patrick J. Hearden, The Tragedy of Vietnam, Longman, 1991, p.97-98.[16] Marilyn B. Young, John J. Fitzgerald, op. cit., p. 73, Patrick J. Hearden, op. cit., p. 107-109.[17] Marsha E. Ackermann et. al., op. cit., p.451.[18] Idem.[19] Thomas Parish, op.cit. p.243.[20] [20] Henry Kissinger, op.cit. p. 590-593.