Ratiune si simtire (I)AUTOR: CODRIN LIVIU CUTITARUDATA PUBLICARII: 13/10/2010In principiu, pe orice palier educational te-ai situa ca dascal, oricare ti-ar fi pregatirea, "vechimea in munca" si structura nervoasa, nu ai cum sa iesi in fata unei comunitati de discipoli fara a trai fiorii interactiunii cu ei si, in prealabil, fobia manifestarii discursive publice.

Cu mai mult timp in urma, scriam la aceasta rubrica despre colegul" meu universitar care suferea - paradoxal, avind in vedere cariera aleasa - de agorafobie. Il ingrozeau, altfel spus, spatiile mari, pline cu oameni - oameni carora, in plus , trebuia sa li se mai si adreseze ca orator. O drama perfecta, chintesentiala, pentru un profesor ce traieste - vai! - tocmai din vorbitul public. Colegul" respectiv (care, daca va amintiti, isi crease mici strategii" de imblinzire" a audientelor, mimind, hilar, diverse

suferinte fizice!) era, desigur, un personaj fictional, dar el se baza, asa cum adesea ne invita sa credem filmele americane, pe fapte reale". Nu exista profesie mai asaltata de emotii si fobii decit cea didactica. Imi sprijin afirmatia nu doar pe experienta proprie, ci si pe o statistica arhicunoscuta si, deci, ipotetic macar, convingatoare. Conform cercetarilor sociologice celor mai serioase, in epoca modernitatii, spaima prin excelenta a omului ramine aceea de a tine un discurs in fata unui grup - mai mare sau mai mic - de indivizi. Se pare ca aceasta aprehensiune teribila o depaseste in intensitate si pe cea pe care, la prima vedere, am fi tentati sa o consideram mama tuturor fricilor: teama de moarte. Ea vine, cuminte, abia pe locul al doilea. De aici si o poanta celebra, din nu mai putin celebru serial Seinfeld. Daca ar fi sa judecam strict statistic, ne zice Jerry, la un moment dat, insul normal ar trebui sa-si doreasca, la o ceremonie funerara, de exemplu, sa fie mai degraba in locul mortului decit in locul celui care tine panegiricul. Prelungind ironia neagra, as adauga, la rindul meu, ca, in virtutea aceleiasi statistici, un profesor ar trebui sa viseze, zilnic, sa fie intr-un cosciug mai curind decit la catedra. De altfel, intre noi fie vorba, nici nu m-as mira ca, in Romania, o asemenea presupunere sa fie pe deplin adevarata.

Lasind gluma la o parte, cred, fara ezitari, ca profesoratul de orice fel (insa, cu precadere, cel universitar) constituie o activitate marcata de tensiune nervoasa permanenta, cu un grad de uzura imens pe termen lung. Constatam, recent, la o intrunire academica, faptul ca, personal, in douazeci de ani de experienta didactica, am tinut, la un calcul sumar, in jur de opt-noua mii de ore de curs (de zbor" educational adica). Unele dintre ele s-au desfasurat in afara tarii, adresindu-se studentilor din alte culturi, mentalitati, istorii si geografii. Am ajuns la concluzia interesanta ca nici macar un minut din aceste ore nu a fost lipsit de presiune psihica, de emotii", cum se spune in general, chiar daca pe parcursul derularii lor propriu-zise nu le constientizam", nu le amplificam", ci le gestionam", le impingeam" spre palierul subliminal, acolo unde salasluieste fiinta noastra launtrica - incarcata" cu toate spaimele, frustrarile, neintelegerile si devierile acumulate in timp, dar reprimate destoinic pentru a oferi eului social (vizibil) imaginea (aparenta) de prospetime, vitejie si echilibru. Va intrebati, poate, daca toti profesorii - si cei buni, si cei rai - au aceste emotii"? Raspunsul e, categoric, da. Cu o nuanta: un ascendent de emotivitate se va gasi, oricit ar parea de oximoronic, la profesorii cei mai buni si cu cea mai mare experienta scolara. In principiu, pe orice palier educational te-ai situa ca dascal, oricare ti-ar fi pregatirea, vechimea in munca" si structura nervoasa, nu ai cum sa iesi in fata unei comunitati de discipoli fara a trai fiorii interactiunii cu ei si, in prealabil, fobia manifestarii discursive publice. La cei mai abili si experimentati, intensitatea trairilor devine maxima, intrucit numai acestia vor reusi sa contemple - din afara - relativitatea intregii situatii. Se vor intreba, inevitabil, ce-i indreptateste pe ei sa le predea oamenilor din fata lor?

Intr-o carte superba ( Lessons of the Masters/ Lectiile maestrilor ) - ce reuneste un numar de prelegeri despre relatia maestru-invatacel" -, marele profesor George Steiner descria excelent acest sentiment de insecuritate" profesionala. Observa autorul: Prinsi cum sintem in nenumarate forme de predare - elementara, tehnica, stiintifica, morala si filozofica -, ne dam foarte rar inapoi ca sa meditam la minunile transmiterii de cunostinte, la sursele falsitatii, la ceea ce as numi, in lipsa unei definitii mai precise si mai concrete, misterul predarii. Ce-i imputerniceste pe un barbat sau pe o femeie sa predea unei alte fiinte omenesti? Care este izvorul autoritatii? Si invers: care sint principalele tipuri de reactii ale invataceilor? /.../. Ce inseamna a transmite(tradendere) si de la cine catre cine este legitima transmiterea? Relatiile dintre traditio (ceea ce ne-a fost inminat) si grecesculparadidomena (ceea ce ni se inmineaza acum) nu sint niciodata transparente. Poate ca nu este un accident ca tradare si traducere nu sint, din punct de vedere semantic, prea indepartate de traditie. La rindu-le, aceste vibratii ale sensului si intentiei sint foarte active in conceptul mereu provocator de traducere (translatie). Este oare predarea, in vreun sens fundamental, o modalitate de translatare, un exercitiu practicat printre rinduri?". Tehnic vorbind, avem un raspuns global la toate intrebarile si dilemele profesorale de mai sus, raspuns care ar trebui sa limpezeasca lucrurile si sa atenueze orice emotie/fobie a predarii. Dascalul stie mai mult decit elevii sai. El detineadevarul. Prin urmare, are dreptul sa vorbeasca pentru a-i lumina" pe ceilalti. Steiner detaliaza foarte plastic: Maestrul poseda forta psihologica, sociala si fizica. El poate sa rasplateasca si sa pedepseasca, sa excluda si sa promoveze. Autoritatea sa e institutionala sau charismatica, ori de ambele feluri. Ea este intarita prin promisiuni sau amenintari. Cunostintele /.../ sint forme de putere".

Si, totusi, ramine o astfel de concluzie satisfacatoare pentru legitimarea autoritatii educatorului, pentru detensionarea sa ... emotionala? Fara nici o indoiala ca nu. Cum spuneam deja, cu cit charisma" si puterea" maestrului cresc, cu atit retorica lui interioara va fi mai halucinanta, cu atit dubiile legate de singularitatea" profesoratului in raport cu multitudinea" discipolatului se va mari. Profesorul va ajunge, treptat, sa-si deteste conditia umana, emotiva", cum ar veni, invidiind masinile inteligente, construite dupa principiul cerebralitatii pure, nealterate. (Va urma)

Ratiune si simtire (II)AUTOR: CODRIN LIVIU CUTITARUCerebralitatea noastra nu are cum sa functioneze in absenta sentimentelor puternice. Gindim si apoi actionam numai in masura in care, concomitent, si simtim. Umanitatea se dovedeste - si in acest plan - un imens paradox: "functionalitatea" ei ideala deriva chiar din "disfunctionalitatile" sale aparente.

Invidia intelectualului pentru masina inteligenta (in speta, pentru computere) nu reprezinta un lucru nou, macar din punct de vedere filozofic. Multi darwinieni s-au intrebat, de-a lungul timpului, la ce folosesc cu adevarat emotiile in procesul de selectie si adaptare? Nu cumva contrazic ele, ultimativ, ideea de temelie a teoriei "supravietuirii celui mai inzestrat"? Emotiile il fac pe om slab, vulnerabil, instabil si ineficient. De ce nu "a scapat" de ele pe parcursul derularii evolutiei? Dimpotriva, parca pe masura ce "a evoluat", emotivitatea lui s-a intensificat, individul modernitatii fiind, macar prezumtiv, mai fragil psihic decit echivalentul sau traditional. Nu vrem oare cu totii, de atitea ori in viata

, sa fim doar ratiune, resimtind emotia ca pe un handicap social? Nu a dus, atit de frecvent in istorie, ascendentul emotional la adevarate dezastre nationale si globale? Ne dorim sa fim fundamental "cerebrali" si, de aceea, inteligenta artificiala, eliberata de constringerea "sentimentelor", ne fascineaza in acest eon al dezvoltarii tehnologiilor. Banuim ca, daca am avea glacialitatea unui calculator, eficienta noastra sociala ar fi remarcabila, deciziile noastre ajungind rapide si exacte precum taietura milimetrica a unui chirurg oftalmolog.

Intr-un episod din popularul serial SF Star Trek, ipoteza e confirmata cumva indirect. Androidul Data (pe care, probabil, nu l-ati uitat) - o constructie tehnica impresionanta, ce impinge principiul "umanitatii artificiale" aproape de limita perfectiunii (atit din unghi fizic, cit si din perspectiva intelectuala) - realizeaza subit ca, in masinaria complicata care-i da infailibila identitate super-umana, exista totusi o carenta inacceptabila: absenta emotiei. Data vrea sa simta si el ca un om, doreste senzatii, fiori, excitabilitate nervoasa. Altfel, spune eroul computerizat, nu va intelege niciodata, adecvat, conceptul de viata. Prin urmare, inginerul Giordi - sensibil la frustrarea lui Data - ii instaleaza in creierul electronic un dispozitiv ce actioneaza asupra comportamentului informatic aidoma emotiei asupra conduitei unui om obisnuit. Lucrurile iau insa o turnura ciudata. Data nu mai are eficienta din trecut. Gradual, devine un robot penibil. Ride nating, se teme (are fobii) si nu mai rationeaza cum trebuie. Are emotii, iar emotiile - se vede bine - mutileaza personalitatea. Asadar, cum am putea sa nu visam - mai ales in profesiile cu "grad de risc" asa-zicind, precum educatia - sa anihilam emotia, sa functionam in stare de "cerebralitate pura", asemenea formelor de inteligenta artificiala? Ma grabesc totusi sa adaug si a doua intrebare: am fi oare cu adevarat mai "eficienti" in absenta emotiilor? Poate veti fi surprinsi sa aflati ca anumite cercetari psihologice si chiar neurologice, de data recenta, sustin ferm ca nu.

In doua lucrari vestite (traduse, intre timp, si in limba romana),Descartes' Error/ Eroarea lui Descartes si Looking for Spinoza/ In cautarea lui Spinoza, doctorul Antonio R. Damasio demonstreaza - cu exemple medicale - faptul ca inhibarea emotiei in individ nu genereaza, asa cum s-ar banui, supercerebralitate, ci, dimpotriva, determina deruta comportamentala si indecizie crasa. Cunoscutul neurolog american a eradicat, prin mijloace chimice si mecanice, emotivitatea unor pacienti, producind disparitia senzitivitatii. A observat ca, desi rationau corect (luciditatea nu le era alterata!), nu se puteau hotari nici macar asupra unor actiuni elementare. Cei mai multi au declarat casimt, dar nu le mai pasa de ceea ce simt si, ca atare, nu au interes pentru nici un fel de actiune. Pentru Damasio, concluzia experimentului nu a constituit o mare surpriza. Constient de paradoxul neural al legaturii centrului emotiei de emisfera dreapta a creierului, unde se afla sediul ratiunii, el prefigurase necesitatea imbinarii celor doua (emotie-ratiune) in comportamentul decizional si de actiune

al omului. Cu alte cuvinte, neurologic vorbind, nu putem fi cu adevarat rationali fara a fi, in acelasi timp, si emotionali. Cerebralitatea noastra nu are cum sa functioneze in absenta sentimentelor puternice. Gindim si apoiactionam numai in masura in care, concomitent, si simtim. Umanitatea se dovedeste - si in acest plan - un imens paradox: "functionalitatea" ei ideala deriva chiar din "disfunctionalitatile" sale aparente.

De aceea, trebuie sa acceptam ca meseriile marilor desfasurari cerebrale sint, inevitabil, si meseriile marilor emotii structurale. Curajul nebun e, in ultima instanta, consecinta unei fobii paroxistice. Ideea mi se pare

relevanta si pentru enigmatica definitie a identitatii profesorale. Dascalul nu se legitimeaza, in mod absolut, nici prin superioritatea cunostintelor, nici prin cea a autoritatii. Profesorul genuin e, in fond, un maestru al hermeneuticii. Principala lui arta (si misiune) ramine aceea de a intelege (si nu doar de a sti si de a se impune). El va puteaexplica lumea discipolilor sai in functie de gradul in care se arata dispus sa o priceapa. A pricepe, bunaoara, inseamna a gestiona trei realitati distincte si, totusi, complementare: informatia (dimensiunea rationala), dreptatea (dimensiunea morala) si emotia (dimensiunea psihologica). Admit, ultima poate deveni cel mai greu de controlat, insa - odata inteleasa si asumata - ii preschimba in printi pe cersetori. (Sfirsit)