UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIUFACULTATEA DE DREPT “SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT / ID(sesiunea iunie – iulie 2013)

ORGANIZAREA PROFESIILOR LIBERALE

Răspunderea în cadrul

profesilor juridice liberale

Coordonator:

Lect. Univ. Dr. Sebastian Spinei

Student, Anul I, Sem II:

GHERASIM DĂNUȚ-IONEL

- 2013 –

CUPRINS

I. Introducere

II. Profesia de avocatII.1. Rolul avocatului în procedura judiciarăII.2. Răspunderea juridică a avocatului

III. Profesia de notar publicIII.1. Răspunderea juridică a notarului

IV. Profesia de consilier juridicIV.1. Răspunderea juridică a consilierilor juridici

V. Executorii judecătoreştiV.1. Răspunderea juridică a executorilor judecătoreşti

Bibliografie

I. Introducere

Potrivit definiţiei, profesia liberală reprezintă o ocupaţie intelectuală, exercitată de o persoană pe cont propriu (liber-profesionistă) care face parte, în mod obligatoriu, dintr-un ordin profesional. Deşi nu exista o reglementare care să definească aceste meserii în mod concret, profesiile libere joacă un rol important în economie, contribuind la creşterea câştigurilor şi a numărului locurilor de muncă.

Înfiinţarea şi dezvoltarea profesiilor liberale în România, după 1989, a adus până în prezent, mai multe tipuri de abordări, în funcţie de factorii politici şi de interesele pe care diferitele grupuri profesionale le-au promovat printr-un lobby mai mult sau mai puţin organizat şi eficient. Cu toate acestea în cadrul legislativ românesc actual lipseşte o abordare coerentă şi consecventă privind definirea şi reglementarea profesiilor liberale. Legislaţia românească prezintă un mare gol în ceea ce priveşte cadrul general pentru stabilirea, reglementarea, exercitarea şi controlul legalităţii practicării profesiilor liberale. Astfel avem în prezent:

- profesii liberale aprobate ca atare în baza unor legi speciale organice ordinare,aprobate de Parlament;

- profesii liberale recunoscute în baza unei Ordonanţe de Guvern privind asociaţiile şi fundaţiile;

- profesii reglementate prin recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale.În lucrarea de fată, va voi prezenta următoarele profesii liberale:

· Profesia de avocat;· Profesia de notar public;· Profesia de consilier juridic;· Profesia de executor judecătoresc.

II. Profesia de avocat

1. Rolul avocatului în procedura judiciară. Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea justiţiabililor

în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi publice, în condiţiile determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale justiţiabililor în faţa organelor judiciare. Este adevărat însă că acesta a fost sensul originar al funcţiei avocaţiale. Trebuie să recunoaştem că această funcţie este primordială şi în dreptul modern.

Într-adevăr, în toate ţările civilizate avocatură a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părţile litigante nu au, cel mai adesea, pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a face faţă „duelului judiciar”. De aceea, părţile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesionişti ai dreptului, buni cunoscători ai legislaţiei şi jurisprudenţei, abili mânuitori ai „verbului” şi a formelor de procedură.

Rolul avocatului nu poate fi redus însă, aşa cum am subliniat, la funcţia de reprezentare sau asistare a justiţiabililor. El este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr şi justiţie, avocatul poate contribui într-o manieră decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Sunt motive esenţiale ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiţiei. Iar o atare caracterizare se întâlneşte şi în epoca contemporană.

Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăţi în determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte şi judecător, iar prin activitatea sa permite instanţei să se afle deasupra „duelului” dintre părţi şi să-şi păstreze obiectivitatea necesară. El prezintă judecătorului cererile părţilor şi facilitează administrarea materialului probatoriu pertinent şi concludent în soluţionarea cauzelor supuse judecăţii. O atare abordare, firească, a profesiei nobile de avocat contribuie şi la o soluţionare rapidă a cauzelor.

Funcţiile activităţii avocaţiale rezultă, cu evidenţă, şi din reglementările actuale privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. (2) din Statutul profesiei de avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice de drept public şi privat. În exercitarea dreptului de apărare recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, de pactele şi de tratatele la care România este parte,

avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi soluţionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor”.

Realizarea unui echilibru între cele două funcţii nu este adeseori uşor de realizat. Interese uneori convergente fac totuşi dificilă o armonizare posibilă şi deopotrivă necesară. Ea se face adeseori chiar şi în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi munca preventivă a avocatului realizată în cadrul consultaţiilor juridice acordate de către acesta şi care conduce nu arareori la evitarea unor litigii.

Dar „armonizarea” funcţiilor avocaţiale depinde de modul în care avocatul înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile sale profesionale. Pentru aceasta avocatul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaştere a doctrinei şi jurisprudenţei, de o verticalitate morală incontestabilă, respect faţă de lege şi pasiune pentru adevăr.

Dar nu au lipsit nici vocile care s-au ridicat împotriva avocaţilor. Sunt cunoscute criticile aduse corpului avocaţilor de Montesquieu, La Fontaine şi de Racine. Se impută adeseori avocaţilor că apără pe oricine şi chiar pe criminali. Critici asemănătoare se aud şi azi, uitându-se că şi criminalii au nevoie de apărare. Apărarea este întotdeauna utilă şi ea trebuie făcută cu onestitate, demnitate şi echilibru. Ideea este foarte sugestiv exprimată de E. Herovanu, care remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simţ trebuie să vadă şi să înţeleagă e că, într-o societate liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetăţeni luminaţi, oneşti şi independenţi, e tot atât de indispensabil ideii de justiţie, ca şi acel de magistrat destinat la rândul său celor ce reprezintă cumpătarea, demnitatea şi imparţialitatea”.

2. Răspunderea juridică a avocatului.

A. Răspunderea penală a avocatuluiObligaţiile impuse avocatului prin lege şi statut nu ne pot conduce la concluzia neresponsabilităţii

penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de pildă, nerespectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la solemnitatea şedinţelor de judecată, la abţinerea de la folosirea unor expresii jignitoare la adresa instanţei, părţilor sau celorlalţi avocaţi poate antrena răspunderea penală a persoanei vinovate. Evident că fapta constituie infracţiune doar dacă sunt întrunite elementele constitutive ale uneia din infracţiunile prevăzute de legea penală.

Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute în faţa instanţei sau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului” [art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995].

Avocatul poate săvârşi, în exerciţiul funcţiei sale, şi alte infracţiuni, cum ar fi infracţiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea, avocatul poate fi subiect şi a altor infracţiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând să se stabilească în condiţiile dreptului comun. Săvârşirea unor asemenea infracţiuni poate determina, în condiţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, nedemnitatea profesională a avocatului.

B. Răspunderea civilă a avocatuluiLegea nr. 51/1995 nu conţine prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a avocatului. Cu

toate acestea, este evident că în cursul activităţii sale avocatul poate săvârşi unele fapte de natură să aducă prejudicii părţilor din proces. Principial, problema răspunderii civile a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una din obligaţiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului”. În acelaşi sens, art. 221 din Statut impune avocatului obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredinţat.

Neprezentarea avocatului la proces, deşi s-a obligat prin contractul de asistenţă juridică să asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la acţiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deşi avocatul avea împuternicire în acest sens şi se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acte procedurale cu rea-credinţă etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un prejudiciu irecuperabil.

Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condiţiile dreptului comun. Ea nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la obligaţiile avocatului, la conţinutul contractului de asistenţă juridică şi mai cu seamă la natura obligaţiilor asumate de avocat. Obligaţiile avocatului nu sunt, în principiu, obligaţii de rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziţia avocatului faţă de client nu este una de strictă subordonare, ci de relativă independenţă. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere de instanţele judecătoreşti sesizate cu acţiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De aceea, specificul activităţii de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpă.

O prevedere notabilă privitoare la conţinutul răspunderii civile a avocatului regăsim totuşi în art. 218 alin. (2) din Statut. Potrivit acestui text, prin „răspundere profesională” se înţelege acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor Legii, ale statutului şi ale regulilor deontologice.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei.

Statutul determină şi limitele în care avocaţii sunt obligaţi să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel, avocaţii stagiari trebuie să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de euro anual, iar avocaţii definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro anual [art. 218 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat].

Primele de asigurare profesională, achitate de avocat şi de societăţile civile profesionale de avocaţi reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate şi integral deductibile pentru anul fiscal în curs. Statutul determină şi care sunt consecinţele nerespectării obligaţiei profesionale anterior menţionate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligaţiilor de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, cu toate consecinţele prevăzute de lege şi de statut.

C. Răspunderea disciplinara a avocatuluiPrincipiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 din Legea nr. 51/1995. Potrivit

acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.

Textul citat are un caracter general. El este reluat, într-o formulare parţial diferită, în art. 252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziţii legale rezultă că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere disciplinară. Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să acţioneze cu vinovăţie, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”. Aşadar, condiţiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel că nu este cazul să insistăm în mod deosebit asupra lor.

Legea determină sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaţilor. Acestea sunt:a) mustrarea;b) avertismentul;c) amendă de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei.d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).

Organele de jurisdicţie disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia centrală de disciplină şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Comisia de disciplină a baroului are competenţa de a judeca abaterile săvârşite de avocaţii din baroul respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului şi este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleşi de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani. Comisia este condusă de către un preşedinte, ales de către membri acesteia. Funcţia de grefier se îndeplineşte de către un secretar desemnat de consiliul baroului.

Potrivit art. 258 din Statutul profesiei, comisia de disciplină a baroului judecă, în primă instanţă, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii înscrişi în cadrul acestuia, cu excepţia abaterilor săvârşite de decan şi de membrii organelor de conducere ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Comisia centrală de disciplină este alcătuită din reprezentanţii barourilor, desemnaţi de adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul avocaţilor dintre candidaţii desemnaţi de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre avocaţii cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.

III. Profesia de notar public

1. Răspunderea juridică a notarului.

A. Răspunderea penală a notaruluiÎn ipoteza în care notarul public aduce atingere, în cadrul şi în legătură cu activitatea sa

profesională, unor valori sociale ocrotite de legea penală, pot fi declanşate mecanismele răspunderii penale .

În activitatea sa, notarul poate fi subiect activ al unor infracţiuni precum divulgarea secretului profesional prevăzută de art. 196 C. pen.

Potrivit art. 42 din Lege: dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi ea se referă la infracţiunile prevăzute de art. 23 lit. f) din lege, la acea dată ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.

B. Răspunderea civilă a notaruluiPrincipiul instituit de art. 998 c.civ. operează şi în activitatea notarului public . El este transpus

în legislaţia notarială de un text expres (art. 38 al. 1 din Lege), care prevede că răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu .

Şi în cazul răspunderii civile a notarului a fost implementat un sistem de asigurare obligatorie de răspundere profesională, fiind creată şi o instituţie care funcţionează în interiorul profesiei (în cadrul Uniunii) şi care îndeplineşte rolul unei societăţi de profil – Casa de Asigurări pentru Garantarea Responsabilităţii Civile a Notarilor Publici.

Potrivit art. 16 din Statutul Casei, asigurarea acoperă : a) prejudiciile cauzate de notarul public, din culpă, prin fapte proprii sau ale angajaţilor săi, în exercitarea atribuţiilor profesionale; b) prejudiciile produse de notarul public pentru valorile încredinţate în depozit, afară de cazurile în care dispariţia, distrugerea sau pierderea acestora este urmarea unui caz fortuit sau de forţă majoră; c) prejudiciile produse de notarul public, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării documentelor originale date de clienţi în depozit, în vederea întocmirii actelor solicitate, limitate la costul de refacere al documentelor.

C. Răspunderea disciplinara a notarului a notarului public intervine pentru următoarele abateri : a) întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor; b) lipsă nejustificată de la birou; c) nerespectarea secretului profesional; d) comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale. Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor şi sunt următoarele : a) observaţie scrisă; b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei; c) suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6 luni; d) excluderea din profesie.

Acţiunea disciplinară se exercită de Colegiul director şi se judecă de Consiliul de disciplină. Acesta citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată, care se comunica acestora.

Împotriva hotărârii părţile pot face contestaţie la Consiliul uniunii, în termen de 10 zile de la comunicare. Hotărârea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă. Hotărârea definitivă se comunică şi Ministerului Justiţiei.

Sancţiunile disciplinare de suspendare din funcţie şi de excludere din profesie se pun în aplicare prin ordin al ministrului justiţiei. Potrivit art. 67 din Statut, notarul public sancţionat disciplinar nu poate exercita funcţii eligibile în cadrul profesiei, nu-şi poate depune candidatura pentru funcţii eligibile în următorul mandat, nu va putea angaja şi îndruma notari stagiari timp de 1 an.

IV. Profesia de consilier juridic

1. Răspunderea juridică a consilierilor juridiciDispoziţii importante, dar cu caracter general, cuprinde Legea nr. 514/2003 şi în privinţa

răspunderii juridice a consilierilor juridici. O dispoziţie de principiu este cea prevăzută de art. 17 din lege, text potrivit căruia: „Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea obligaţiilor profesionale, potrivit legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în slujba căreia se află”. Două precizări importante sunt de făcut în legătură cu semnificaţiile juridice ale textului citat.

Prima precizare constă în faptul că legea se referă, în termeni generali, la răspunderea juridică „pentru încălcarea obligaţiilor profesionale”. Spre a stabili dacă ne aflăm sau nu în prezenţa unei nesocotiri a obligaţiilor profesionale ale consilierului juridic trebuie să ne raportăm atât la obligaţiile prevăzute în Legea nr. 415/2003, în Statutul profesiei de consilier juridic, cât şi la cele statuate, după caz, de Statutul funcţionarului public sau de Codul muncii. De asemenea, este de remarcat faptul că legea nu face distincţie între diferitele forme de răspundere juridică care ar putea deveni incidente în cazul nesocotirii obligaţiilor profesionale. Prin urmare, dacă condiţiile legii sunt întrunite, consilierul juridic va putea răspunde, după caz, civil, penal sau disciplinar.

A doua precizare constă în faptul că răspunderea consilierului juridic operează în condiţiile „legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în slujba căreia se află”. În privinţa răspunderii civile va trebui să se ţină seama şi de prevederile cuprinse în art. 77-78 din Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 270-271 C. muncii.

Unele reglementări generale întâlnim în Legea nr. 514/2003 în legătură cu răspunderea disciplinară a consilierilor juridici. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi şi ale reglementării privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. Dispoziţiile alineatului următor al textului citat sunt şi mai clare în această privinţă. Potrivit acestor prevederi legale, constatarea abaterii disciplinare, cercetarea acesteia, procedura de judecată şi sancţiunile disciplinare sunt cele prevăzute în reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se află consilierul juridic. Dispoziţiile legale menţionate sunt elocvente în stabilirea principiului că şi în materie disciplinară sunt incidente normele corespunzătoare din Statutul funcţionarilor publici şi din Codul muncii. Aceste dispoziţii nu vizează doar condiţiile de incidenţă ale răspunderii disciplinare, ci şi procedura de aplicare a acestora.

Totuşi, aceste dispoziţii legale nu se armonizează întru totul cu cele prevăzute în Statutul profesiei. Este de observat în această privinţă că, potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 514/2003: „Autoritatea disciplinară poate fi sesizată de persoana vătămată sau, după caz, de asociaţia profesională”. Toate aceste dispoziţii ale legii sugerează că singura autoritate disciplinară este cea constituită în cadrul persoanei juridice la care consilierul juridic îşi desfăşoară activitatea.

Statutul a instituit însă autorităţi disciplinare, astfel cum am văzut, atât la nivel teritorial, cât şi la nivel central. Astfel, comisia de disciplină constituită la nivelul colegiilor este formată din 3-5 membri, iar cea centrală din 5-9 membri, aleşi de Congres pentru un mandat de 4 ani. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre consilierii juridici cu o vechime mai mare de 10 ani în activităţi juridice. Comisiile disciplinare funcţionează pe baza unor regulamente proprii.

Legat de răspunderea disciplinară a consilierilor juridici este necesar să menţionăm şi două obligaţii profesionale importante care nu au fost prezentate în cele ce au precedat. Prima obligaţie vizează evidenţele activităţii consilierului juridic. Potrivit art. 15 din Legea nr. 514/2003 aceste evidenţe, şi documentele aferente, sunt ţinute de consilierul juridic, potrivit reglementărilor privind

activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. A doua obligaţie se referă la respectarea dispoziţiilor legale privitoare la interesele contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea. De asemenea, consilierul juridic este obligat să respecte secretul şi confidenţialitatea activităţii sale.

În finalul acestor consideraţii apreciem că în stabilirea oricăreia dintre formele de răspundere juridică nu poate fi ignorat nici faptul că „activitatea desfăşurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace şi nu de rezultat” (art. 49 din Statut).

V. Executorii judecătoreşti

1. Răspunderea juridică a executorilor judecătoreştiDispoziţiile legale privitoare la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ sumare. Mai

exact, trebuie să arătăm că doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu atât de Legea nr. 188/2000, cât şi de Regulamentul de aplicare a acesteia. În privinţa răspunderii penale, Legea nr. 188/2000 nu conţine norme derogatorii de la dreptul comun. Totuşi, răspunderea penală a executorului judecătoresc este vizată în mod implicit de unele dispoziţii cuprinse în reglementările privitoare la exercitarea profesiei. Astfel, de pildă, potrivit art. 44 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, aceştia sunt obligaţi să respecte reglementările legale şi statutare în materie financiar-contabilă, sub sancţiunea atragerii răspunderii juridice, conform legii. Este evident că în acest caz legiuitorul are în vedere şi nesocotirea legii penale. Transgresarea legii penale poate îmbrăca şi alte forme de manifestare, cum sunt falsul, uzul de fals etc.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este reglementată în art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.

Cel de-al doilea alineat al textului citat este şi el de o importanţă cardinală, căci stabileşte modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului judecătoresc. Potrivit textului menţionat: „Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. 34”. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 prevede, în art. 59 alin. (2), că la începutul activităţii sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru garantarea răspunderii civile, care funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, potrivit statutului propriu.

Asigurarea de răspundere profesională a fost stabilită de lege după modelul reglementărilor adoptate şi în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2) din Legea nr. 36/1995] şi de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este benefică atât pentru executorul judecătoresc, cât şi pentru persoanele prejudiciate prin modul defectuos de îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea de răspundere civilă evită dificultăţile legate de declanşarea unei proceduri judiciare împotriva să şi în final chiar obligarea să la despăgubiri, desdăunarea părţii urmând să se facă din fondul de asigurare pentru răspundere profesională. Sistemul de asigurare menţionat este deosebit de avantajos şi pentru cetăţeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă şi eficientă de despăgubire.

Despăgubirea părţii din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă condiţionată de săvârşirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, condiţiile răspunderii civile trebuie să fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această precizare este importantă şi necesară, dar ea ridică şi problema de a cunoaşte care este natura juridică a răspunderii executorului judecătoresc. Este ea o răspundere civilă delictuală, care urmează principiile statornicite în art. 998 C. civ. sau o răspundere contractuală? Considerăm că răspunderea executorului judecătoresc este de natură contractuală, iar nu delictuală. Într-adevăr, creditorul are libertatea de a-şi alege executorul judecătoresc din raza teritorială a instanţei de executare, iar onorariile se stabilesc pe baza acordului dintre părţi.

Răspunderea disciplinară are, astfel cum am arătat, o reglementare amănunţită în actele normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind norme

privitoare la abaterile disciplinare, la sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătoreşti şi la procedura de aplicare a acestora.

Abaterile disciplinare ce pot fi săvârşite de executorii judecătoreşti sunt:a) nerespectarea secretului profesional;b) încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege;c) săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri;d) neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti stagiari, angajaţi pe bază de contract;e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor;f) absenţa nejustificată de la birou.

Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 44 din Legea nr. 188/2000, are un caracter limitativ, unele dintre acestea fiind foarte riguros circumstanţiate la săvârşirea anumitor fapte, cum sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege şi neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti stagiari.

Totuşi, constatăm şi existenţa unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în conţinutul lor a unui complex mai larg de împrejurări sau de fapte ce aduc atingere disciplinei ce trebuie urmată de orice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea privitoare la săvârşirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spaţiul normativ al acestei abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligaţiilor de natură profesională şi de deontologie şi care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc.

Aşa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere şi nesocotirea obligaţiilor prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii şi principiilor deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât şi în exercitarea acesteia. Interpretarea noastră este legitimată şi prin dispoziţiile art. 50 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc. Potrivit acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară”.

A doua abatere având un caracter generic este cea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea nr. 188/2000: întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor. Această abatere disciplinară prezintă două modalităţi de realizare: întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor. Oricare dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care presupune după părerea noastră cel puţin trei asemenea întârzieri. Cea de-a doua modalitate este şi cea care conferă un caracter de relativă generalitate abaterii analizate, întrucât se raportează la o gamă variată de acţiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuoasă a obligaţiilor profesionale.

Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătoreşti, potrivit art. 46 din Legea nr. 188/2000, sunt:a) mustrarea;b) avertismentul;c) amendă de la 500 la 3000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv;d) suspendarea din funcţie pe o durată de la o lună la 6 luni;e) excluderea din profesie.

Bibliografie:

1. Gheorghe Moroianu – Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, Bucureşti 20082. Ioan Leş – Instituţii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti 20073. Ioan Leş – Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti 19974. I.T. Ştefănescu – Disciplina muncii şi răspunderea disciplinară, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, Bucureşti 19795. Ligia Dănilă – Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat , Ediţia a II-a, Editura C.H.

Beck, Bucureşti 2008.