rasfoire uniunea europeana inainte si dupa tratatul de la lisabona

Prof. univ. dr. MARIN VOICU fost judecător la CEDO membru de onoare al Academiei

Oamenilor de Ştiinţă

UNIUNEA UROPEANĂ înainte şi după Tratatul

de la Lisabona

I. Procesul politic şi democratic din U.E. II. Cadrul general al U.E. înainte de intrarea în vigoare

a Tratatului de la Lisabona III. Instituţiile şi politicile U.E. conform Tratatului de la

Lisabona IV. Sistemul politic european conform Tratatului de la

Lisabona

Universul Juridic Bucureşti

-2009-

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright © 2009, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate drepturile asupra prezentei ediþii aparþin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiatã fãrã acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOÞIT DE SEMNÃTURA AUTORULUI ªI ªTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VOICU, MARIN Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona / Marin Voicu. - Bucureşti : Universul Juridic, 2009 Bibliogr. ISBN 978-973-127-251-1

341.217(4) UE

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.665 e-mail: [email protected]

DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0733.673.555 DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021.314.93.16

e-mail: [email protected]

www.universuljuridic.ro

COMENZI ON-LINE, CU REDUCERI DE PÂNÃ LA 15%

UNIUNEA EUROPEANĂ – TRATATUL DE LA LISABONA 5

ABREVIERI

Alin. – alineat Art. – articol Av. – avocat Bull. CE – Buletinul Comunităţilor Europene Bull. UE – Buletinul Uniunii Europene c./ – contra Cap. – capitol CE – Comisia Europeană CE – Consiliul European CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului CEPEJ – Comisia Europeană pentru Eficacitatea

Justiţiei CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Hot. – hotărâre Nr. – număr op. cit. – opera citată P.E. – Parlamentul European Pag. – pagina Par. – paragraf Pct. – punct Proc. civ. – procedură civilă Proc. pen. – procedură penală Prof. – profesor P.U.F. – Presses Universitaires de France s.a. – şi alţii/altele UE – Uniunea Europeană UEO – Uniunea Europeană Occidentală


CAPITOLUL I PRELIMINARII. UNELE ASPECTE

ALE PROCESULUI POLITIC ŞI DEMOCRATIC DIN U.E.

1. Tratatul de la Lisabona (17.XII.2007) şi Tratatul constituţional al U.E. (29.X.2004)

1.1. Aceiaşi autori, aceiaşi actori, acelaşi „tratat”, sub o altă formă şi denumire1

„Aranjamentul european” de la Lisabona, prezentat publicului din 27 de ţări ca „aranjament” sau „înţelegere” între 27 de ţări „frăţeşti”, este orice altceva decât un tratat. Este mai mult decât un alt exemplu de revoluţie birocratică ascunsă, oferită de birocraţia nealeasă de la Bruxelles unui public în majoritate ignorat, evitând consultarea şi informarea democratică, adică procesul democraţiei însuşi şi, deci, experienţa „neplăcută” a fostei Constituţii europene, refuzată de francezi şi olandezi în 2005”.2 (Michael Radu, analist politic - text publicat în „România Liberă” din 27.X.2007).

1 Text publicat în revista „Palatul de Justiţie”, nr. 6/2008, editată

de Uniunea Juriştilor din România. 2 Singurul referendum din statele membre ale U.E. a avut loc joi,

12.VI.2008, în Irlanda, (ţară care s-a bucurat de cea mai semnificativă „atenţie financiară” comunitară), Tratatul fiind respins cu 53,45%, pentru ca după 1 an şi 4 luni sub presiunea „atenţiei” comunitare, la referendumul din 2 octombrie 2009, Irlanda să-l aprobe cu peste 67,1%; de altfel la 7 ocombrie 2001 aceeaşi Irlandă respinge Tratatul de la Nisa cu 53,9% pentru ca la 19 octombrie 2002 (tot după 1 an şi 4 luni) să-l aprobe tot cu 67%.

8 Marin Voicu

Atunci când „noul” text (Lisabona) este cel respins în 2005, doar două articole fiind substanţial schimbate/mo-dificate, a declara că este ALTCEVA, adică un alt (nou) tratat, înseamnă, în mod evident, o minciună birocratică (oarecum elegantă).

La 29.X.2004 Tratatul constituţional a fost semnat de reprezentanţii legitimi ai celor 25 de state membre ale U.E., devenind astfel primul tratat politic din istoria Europei; deşi, ratificat sau aprobat prin referendum de 17 state, el nu a devenit tratat juridic şi, totodată, constituţia U.E., în principal, pentru un „capriciu” francez din 2005.

Până şi Marea Britanie, cunoscută pentru poziţia ei centrifugă faţă de o uniune politică, a acceptat trecerea istorică şi radicală, de la sistemul de common-law, la cel constituţional, de sorginte continentală.

În România, judecând după presă şi, îndeosebi, după „transparenţa” guvernului şi „euroincultura” generală, toate aceste probleme par ieşite din comun, unele din dovezile clare fiind absenţa efectivă a Bucureştiului în tot ce priveşte U.E., cât şi relaţia „surdo-mută” a cetăţenilor români, a instituţiilor şi organizaţiilor, de orice fel, cu cele 200 de pagini ale tratatului de la Lisabona.

Considerând, aşadar, „Tratatul” de la Lisabona, drept Constituţia U.E. deghizată, în mod normal trebuie şi el supus la un referendum sau la un vot popular.

Dar, Guvernul „nostru” şi Parlamentul român, într-o deplină şi necondiţionată „supunere” faţă de ÎNALTA POARTĂ, (ocupă locul 2 în clasamentul „urgenţei”, impus de Franţa1, privind ordinea ratificării Tratatului deghizat), l-au

1 Conform alin. final din Tratat, semnatarii s-au obligat să epuizeze

procedurile de ratificare până la 31.XII.2008 (12 luni) astfel ca să intre în vigoare la 1.I.2009, dată la care Franţa îşi încheia mandatul de 6 luni la Preşedinţia U.E. Tratatul, însă, a intrat în vigoare la 1.XII.2009, sub preşedinţia Suediei.


introdus, triumfalist, în dreptul intern, fără nicio rezervă sau amendament.

Aceasta ne readuce în memorie conduita similară şi vădit păgubitoare a Guvernului, Parlamentului şi Preşedintelui, din mai-iunie 1994, când, tot la fel de supuşi necondiţionat, (fără a ni se impune), au ratificat, fără rezerve substanţiale1, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Legea nr. 30/18.V.1994).

Superficialitatea şi lipsa de responsabilitate a autorităţilor constituţionale „explodează”, mai ales, în transpunerea (copierea) directivelor, sistematizate pe capitole de negociere (1-31) cu Comisia Europeană, fără nicio armonizare/adaptare, în batjocura tradiţiilor culturale şi istorice, a identităţii culturale şi a mentalităţilor legitime, deşi acestea constituie obiective fundamentale strategice prevăzute în art. 6 (2-3) al Tratatului U.E. şi art. 5 din Tratatul de funcţionare a U.E. (copierea directivelor şi transpunerea lor, de regulă, s-a făcut, în viteză, prin ordine ale miniştrilor sau ale unor agenţii guvernamentale, în paralel cu „opera” de vulgarizare a acestor norme comunitare de către presă, dominată de aceeaşi „tehnică de euroincultură”).

Autorităţile constituţionale române s-au prefăcut că nu cunosc principiile din Preambulul Tratatului U.E., reafirmate la Lisabona, între care le reamintim pe unele foarte expresive:

1 Singura rezervă „majoră” a României a avut ca obiect calificarea

„Batalionului disciplinar pentru militari”, ca nefiind „privare de libertate” (la care ulterior s-a renunţat), în timp ce ţările baltice (Letonia, Lituania şi Estonia), au făcut rezerve substanţiale asupra aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO relativ la restituirea proprietăţilor preluate de regimul din fosta U.R.S.S.

10 Marin Voicu

• „Hotărâţi să întărească solidaritatea dintre popoarele lor, respectând, totodată, istoria, cultura şi tradiţiile acestora”.

• „Hotărâţi să-şi consolideze economiile naţionale, să asigure convergenţa acestora...”.

• „Hotărâţi să continue procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europene în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetăţeni, în conformitate cu principiul subsidiarităţii”

1.2. Europa democratică-Europa cetăţenilor?!

Pentru ca „sfidarea” să fie oficializată, prin art. 1 (fostul art. A) al Tratatului U.E. (formula Lisabona) se prevede că:

„Prezentul Tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină (?!) a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de cetăţeni”(?!).

Caracterul iluzoriu al acestei consacrări comunitare „fundamentează”, în practică, deficitul major de democraţie din U.E., distanţa „cosmică” dintre instituţiile uniunii şi cetăţeanul european, birocraţia administrativă adusă la cel mai înalt nivel cu „însuşirea” sa, corupţia comunitară, de la „înălţimea” căreia se acuză corupţia naţională, cu precădere din statele Europei centrale şi de est, intrate în U.E. în 2004 şi 2007.

Pentru cetăţeanul român, ca şi cetăţean european, lipsit cu buna ştiinţă a guvernelor, de cultura integrării, trebuie să fie clar că, în mod crescând, tratatele modificatoare şi, mai ales, cel de la Lisabona, transferă puteri, excesiv de mari, de la cetăţean la birocraţie, transformând U.E. dintr-o asociaţie de ţări şi guverne - democratice, având valori,


scopuri şi obiective comune, într-o "federaţie" condusă de o birocraţie nealeasă şi cu valori străine majorităţii populare din statele membre.

Instrumentele transformării sunt acelaşi în toate comunităţile locale şi în statele membre: ignoranţa şi indiferenţa temporară a publicului, cooperarea elitelor politice, îndeosebi în alegeri, cultivarea miturilor, cum ar fi „europenism”, „cultură europeană” etc.

1.3. Europa administraţiilor şi nu a cetăţenilor

Elocvente, pentru starea actuală a vieţii democratice din U.E., sunt discursurile unor personalităţi europene, rostite la 28.V.2008 în sediul Parlamentului European, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea Comitetului Economico-Social European, dintre care selecţia noastră poate fi edificatoare:

• Jaques Dehlors, fost preşedinte al Comisiei Europene: - „principala provocare pentru europeni este şocul

cultural” - „Secolul XXI este unul al opiniei publice şi al

Parlamentului”. • J.M. Barosso, preşedintele în funcţie al Comisiei

Europene: - „Europa trebuie să propună, nu să impună soluţii”. • Van den Brande, preşedintele Comitetului Regiunilor

al U.E.: - „În Europa consultarea devine o parte esenţială a

procesului decizional”. • H. Mallase, preşedintele grupului I Patronal: - „Avem o Europă a administraţiilor şi acum trebuie să

construim o Europă a cetăţenilor”. • Nana Mouskouri:

12 Marin Voicu

- „Cultura şi diversitatea culturală reprezintă sufletul Europei”.

Unele din concluziile acestei reuniuni ne relevă că „problemele cu care se confruntă construcţia proiectului european sunt globalizarea şi migraţia popoarelor, coexistenţa culturilor şi a credinţelor”.

1.4. Şocul referendumului irlandez din 12.VI.2008

Birocraţia U.E. şi clasa de vârf a Statelor membre au intrat în „fibrilaţie” după referendumul din 12.VI.2008 din Irlanda care, asemeni celui francez din 2005, a respins Tratatul „deghizat” de la Lisabona, impus, într-un ritm verti-ginos de ratificare, cetăţenilor europeni.

Deşi Irlanda este considerată una din cele mai „proeuropene” dintre Statele membre ale U.E., beneficiară a unor imense fonduri europene, populaţia a fost puternic afectată de faptul că Tratatul de la Lisabona reduce pon-derea decizională a Statelor mici şi conferă Bruxelles-ului noi puteri, care subminează neutralitatea istorică a Dublinului.

Premierul francez François Fillon a declarat că „nu va mai exista Tratatul de la Lisabona după referendumul de respingere irlandez, decât prin reluarea dialogului cu poporul irlandez”.

Până la data acestui referendum, Tratatul era ratificat de 18 State membre (inclusiv România) prin procedurile parla-mentare, „cel mai important lucru fiind continuarea procedurii de ratificare de către celelalte 8 state”, urmând ca problema Irlandei să facă obiectul unui „aranjament juridic al acesteia cu celelalte 26 de State membre” declara Ministrul de Externe al Franţei.


Referendumul irlandez reflectă, în mod expresiv, ca unic fapt de democraţie reală internă în U.E., deficitul major de democraţie şi existenţa simultană a două „voinţe paralele”: - cea a „şefilor de State şi de guverne din Consiliul European, în armonie cu birocraţia Comisiei şi Consiliului, care produc tratate, regulamente ş.a., impuse cetăţenilor europeni şi pe bugetul acestor contribuabili, şi cea populară, de care primii, în deplin acord cu omologii lor naţionali, se îndepărtează tot mai mult.

Este evident, deci, că „proiectul european” - o uniune politică şi economică - nu se poate construi fără cetăţeanul european sau, prin viclenie, contra popoarelor europene, prin declaraţii perfide şi proclamaţii iluzorii, aşa cum ne-a demonstrat în anii 1999-2003, Comisia Prodi şi mai apoi unii „comisari rătăcitori”.

Episodul 2005-2006, din perioada de preaderare a României la U.E., când un „komisar” al C.E., pentru justiţie şi afaceri interne, în tandem ordonat cu o „komisară internă” pentru justiţie, au reuşit să impună în sistemul judiciar intern norme, oameni şi practici străine celui european sănătos, ne relevă, de asemenea, deficitul de democraţie, tot mai accentuat, în viaţa democratică a U.E. şi în relaţiile instituţiilor comunitare cu unele din Statele membre.

În raport de aceste observaţii, oricine, chiar şi cei mai puţin avizaţi asupra „proiectului european”, pot judeca demersul iluzoriu al Comisiei Europene, intitulat „Reformarea Europei pentru secolul XXI”, emis la 10.VII.2007 sub forma unui aviz, în temeiul art. 48 din Tratatul U.E., în care aceasta conchide că:

„Tratatul de reformă va răspunde unora din cele mai profunde aspiraţii ale cetăţenilor europeni (?!); va consolida valorile fundamentale ale U.E.; va clarifica (?!) problemele cheie; va atenua/aplana temerile constante şi,

14 Marin Voicu

înainte de toate, va conferi Uniunii capacitatea de a produce schimbarea (!), de a oferi mai multă siguranţă şi prosperitate europenilor, de a le crea oportunităţi pentru ca aceştia să poată modela globalizarea”.

2. Principalele caracteristici ale deficitului democratic

din Uniunea Europeană

2.1. Lumini şi umbre în sistemul democratic al U.E.1

O lucrare interesantă, publicată recent de Editura ANTET2, încearcă şi, în bună măsură, credem noi, reuşeşte să ne înfăţişeze realist şi, oarecum, obiectiv, dintr-o perspectivă britanică, multiple aspecte edificatoare asupra „proiectului european”.

Subtitlul lucrării ne avertizează clar asupra perspectivei cercetării: „Cea mai mare realizare a „proiectului european” este MITUL. Numai el explică dorinţa de integrare a statelor mici”.

„Semnificaţia a tot ceea ce se întâmplă cu „proiectul european” la începutul anilor nouăzeci era aceea că, din acel moment, mai mult decât oricând, avea să devină tot mai posibilă evaluarea tuturor acelor promisiuni euforice şi foarte familiare despre faptele măreţe pe care Comunitatea urma să le realizeze într-un viitor nedefinit, în comparaţie cu ceea ce realiza la nivel practic. În concluzie un eşec lamentabil”3.

Consiliul European de la Köln (4-5.VI.1999) a oferit o „imagine vie a prăpastiei tot mai mari dintre teorie şi

1 Text publicat în revista „Palatul de Justiţie”, nr. 12/2008, nr.

1/2009, nr. 2/2009. 2 „Uniunea Europeană sau Marea amăgire”, de Christopher Booker

şi Richard North, tradusă în 2007. În acelaşi sens „relatează” şi D. Craig şi M. Elliott în lucrarea „Marele jaf european”, aceeaşi editură ANTET, apărută în noiembrie 2009.

3 „Uniunea Europeană sau Marea Amăgire”, pag. 212.


practică”, după care, în alegerile pentru Parlamentul European, englezii şi-au păstrat sloganul „În Europa, dar nu conduşi de Europa”.

2.1.1. Noua birocraţie şi cetăţeanul european

Totuşi, după alegeri, noua Comisie Europeană, „Comisia Prodi” planifica „cea mai mare centralizare a puterii din istoria politicii de la Bruxelles” şi prezenta Comisia în Parlamentul European (21.VII.1999) ca fiind „Guvernul European”, urmând să-şi constituie „administraţia după modelul unui guvern naţional”, în cadrul căruia Prodi îşi rezerva un rol de „prim-ministru, fără precedent, în inima Europei, făcând din Bruxelles o putere rivală cu Londra, Paris şi Berlin”.

În ziua de 15.IX.1999 la Strasbourg, în vecinătatea sediului Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost inaugurat noul sediu al Parlamentului European, o clădire futuristă, care a costat peste 300 milioane lire sterline, alăturându-se, astfel, celuilalt sediu al aceleiaşi instituţii comunitare, construit la Bruxelles, în aceeaşi perioadă, cu preţul de 750 milioane lire sterline, tot din „buzunarul” cetăţeanului european.

La doar şase luni după ce fosta Comisie Europeană demisionase, comisarii ei căzând în dizgraţie, „încoronarea” lui Prodi era marcată de un „straniu aer triumfalist”, sugerând un sentiment inconfundabil de „azi în Europa, mâine-n toată lumea”1.

2.1.2. Demagogie şi aroganţă „supranaţională”

În discursul lui Prodi, ca şi în discursurile comisarilor, se instalau, în mod evident, expresii lozincarde şi vădit

1 Op. cit., p. 255.

16 Marin Voicu

demagogice, precum recâştigarea „cetăţenilor tot mai deziluzionaţi”, cărora să le dea „răspunsuri clare la probleme importante ale vieţii de zi cu zi”; pentru a le câştiga „inimile şi minţile” Prodi a promis că U.E. va investi în „chestiuni populare, ca nevoia de a-i linişti pe cetăţenii Europei în legătură cu siguranţa alimentelor pe care le consumă” (21.VII.1999), iniţiind, totodată, dezbaterea extinderii U.E. (11.XII.1999).

Începutul anului 2000 aduce, la toate nivelurile superioare ale U.E., schimbări semnificative ale stării de spirit şi de atitudine, „inclusiv la reprezentanţii celor şase fondatori”, cel mai apropiat asociat al lui Prodi, F. Riccardi1 remarcând că „anumiţi şefi de guvernare deveniseră conştienţi de pericolele care înconjurau construcţia europeană” („Agence Europe” - 10/11.01.2000).

2.1.3. CARTEA ALBĂ a Uniunii Europene - nu atât o

„reformă”, cât mai ales o „revoluţie”2 în viaţa democratică a U.E.

Cartea Albă despre guvernarea europeană a fost unul dintre cele mai „remarcabile” documente elaborate de Comisia Prodi, scopul ei fiind de a stabili o strategie prin care „guvernul” Europei îşi putea folosi puterile, conferite de acquis-ul comunitar, pentru a-şi „extinde dominaţia asupra guvernelor naţionale şi vieţii a sutelor de milioane de cetăţeni”.

a) Democraţie consultativă în loc de cea reprezentativă.

1 Redactor şef la „Agence Europe”, Bruxelles. 2 The Daily Telegraph, 28.VII.2001.


Prima temă abordată de Cartea Albă este „deficitul democratic” al U.E., marcat, îndeosebi, de faptul că „marşul constant al integrării” lasă în urmă „popoarele Europei”, care „puteau în cele din urmă să se revolte”1.

Comisia afirma, în Cartea Albă, că „nu există un „demos” european autentic”, cetăţenii U.E. nu simţeau nimic din faptul că aveau aceeaşi „identitate colectivă”, astfel că soluţia unică trebuia să fie crearea unui „demos” colectiv, cu sprijinul unei întregi mase de organisme reprezentative, denumit „societatea civilă organizată”2, care includea „toate organizaţiile, de la autorităţile locale şi regionale până la sindicatele şi asociaţiile profesionale, de la parohii la grupurile de femei”.

Scopul urmărit trebuia să fie acela de a cultiva un sistem de „reţele” transeuropene care să unească tot mai multe asemenea organizaţii spre a se constitui un sentiment de „identitate european”, pentru a se putea crea un „spaţiu politic transnaţional”, eliberat de loialităţile naţionale. În această strategie scopul final era de a se trece de la „democraţia reprezentativă”, bazată pe „statele – naţiuni”, la o „democraţie consultativă” de anvergura U.E.

b) Comisia Europeană - mai puternică şi autoritară faţă de guvernele Statelor membre.

Al doilea obiectiv al Cărţii Albe era de a configura diferite modalităţi în care Comisia Europeană îşi putea extinde rolul în viaţa Statelor membre, fără ca această „viclenie” să fie prea vizibilă. Una dintre modalităţi consta în crearea unei reţele de agenţii europene3, prin care Comisia putea dirija şi superviza activitatea oficiilor naţionale, organizate şi plătite din bugetul fiecărui Stat membru.

1 Farage N, „Democraţia în criză - Cartea Albă a guvernării

europene”, Londra, 2002, The Bruges Group, p. 10. 2 R. Prodi - discurs în Parlamentul European, 04.09.2001. 3 Cum sunt: Oficiul Alimentar şi Veterinar, Agenţia Europeană

pentru Standarde Alimentare, Agenţia de Siguranţă Aeriană ş.a.

18 Marin Voicu

c) În paralel, Comisia urma să preia, tot mai mult, rolul de a aplica legile U.E., de la guvernele naţionale, în principal, prin subordonarea organismelor naţionale de aplicare a legii, faţă de o agenţie a Comisiei.

2.1.4. Noua ortodoxie „proeuropeană”

Psihologia apartenenţei la U.E. a căpătat, în anii nouăzeci, accente noi în Marea Britanie, foarte apropiate de cele din România anilor 2000.

„În lumea politicienilor, a mass-media şi a oamenilor de afaceri, acceptarea „Europei” devenise o dogmă necontes-tabilă, instituindu-se o presiune psihologică agresivă spre a face „din beneficiile apartenenţei Marii Britanii la Comunitate o chestiune de credinţă pe care nicio fiinţă raţională nu o putea pune la îndoială” (?). Unul dintre cele mai eficiente trucuri ale ei era acela de a face din cuvântul „Europa” în sine un sinonim al formei de guvernare, astfel încât orice neîncredere la adresa „Europei politice” să poată fi portre-tizată ca o ostilitate xenofobă faţă de tot ceea ce reprezintă Europa geografică lărgită, cu întreaga ei diversitate de popoare şi culturi”.

Ca şi în România anilor 2000, susţinerea „proiectului european” era privită ca „proeuropeană”, ceea ce atrăgea calificativele de progresist, pozitivist, internaţionalist, cu vederi înaintate, om al viitorului. Orice „antieuropean” putea fi etichetat ca negativist, naţionalist şovin, cu vederi limitate, speriat de schimbări, om al trecutului, condamnat ca „eurofob”, isteric, „duşmănos”, „fanatic” sau „miop”.

Parcă „fosilizaţi” în gândirea unei generaţii ante-rioare, „proeuropenii” stăruiau să vadă numai ţările din vestul Europei ca reprezentând „lumea civilizată”; ceea ce caracteriza discuţiile publice despre Europa era super-


ficialitatea, însoţită de refuzul oamenilor politici de a se angaja în dezbateri autentice şi de a explica populaţiilor realitatea din U.E. şi efectele ei în Marea Britanie, ca Stat membru.

În România, în perioada de preaderare şi, chiar după 1.I.2007, acest refuz de a dezbate serios şi realist problemele ascunde o şi mai profundă ezitare de a se gândi la ele măcar, ceea ce explică într-un fel sentimentul de lehamite din primele alegeri pentru Parlamentul European, precum şi prejudecata instalată perfid în mentalul colectiv că aderarea României la U.E. era un lucru care, sub niciun mod, nu putea fi pus în discuţie.

Neparticiparea la votul din 7.VI.2009 pentru alegerile europarlamentare a peste 70��% din cetăţenii români cu drept de vot atesta vădit această stare nefericită, chiar şi după 2 ani şi jumătate de la aderare.

Timp de aproape 15 ani (după Acordul de asociere a României la U.E. - 1993) dezbaterea despre „Europa” a fost ruptă total de realitate, fiind marcată, când a existat, de un caracter excesiv de abstract şi teoretic.

După aderare, în faţa multor probleme apărute şi, mai ales a fenomenului de „euroincultură”, mulţi cetăţeni, între care şi oamenii de afaceri, atunci când au încercat să abordeze aceste probleme cu parlamentarii, cu miniştrii sau alţi responsabili guvernamentali, au primit un răspuns standard - acelea erau „legile care vin din Europa”1.

1 În anul 1995, în Anglia, numai 27% dintre firmele contactate au

afirmat că realizau afaceri, ca urmare a Pieţei unice, iar aproape 44% se plângeau de „excesul de zel în implementarea legislaţiei U.E.” şi de „concurenţa neloială” a altor ţări (op. cit. p. 302). „Pentru fiecare liră sterlină primită de la Bruxelles contribuabilii englezi trebuiau să

20 Marin Voicu

2.1.5. Comisia - o „guvernare” tot mai puternică şi tot mai ineficientă

a) „Imensa fabrică de legi cu centrul la Bruxelles „voma” încontinuu directive, reguli, decizii, recomandări şi opinii, toate pretinzând că făceau „Europa” mai bună, mai sigură, mai dreaptă, mai bine organizată, mai responsabilă ecologic. Dar, oricine studia în detaliu mecanismele acestei mase de reglementări putea vedea că o parte, infim de mică din ea, îşi realiza cu adevărat obiectivele dorite. Unul dintre cele mai crude adevăruri ale proiectului, greu de perceput pentru orice străin, era acela că adevăratul motiv pentru tot ceea ce luase sub tutela ei, începând din 1992, nu era crearea unei lumi mai bune, în interesul cetăţenilor Europei, ci pur şi simplu, promovarea unei integrări mereu mai mari - în ultimă instanţă, singurul scop real al proiectului”.

b) „Pe plan administrativ, nimic nu denota mai clar ambiţiile Comisiei, în primii ani ai noului secol, decât manevrele sale pentru a prelua controlul asupra tuturor sectoarelor din aparatele administrative ale statelor membre, unul după altul, înfiinţându-şi propriile „agenţii europene”, care în continuare puteau forma în culise, împreună cu Comisia, funcţionari naţionali care să le aplice direct dispoziţiile, fără ca nota de plată să-i revină Comisiei. Astfel, Comisia putea acţiona ca un superguvern, fără a fi un superstat, pentru că statele-naţiune sunt tot mai constrânse să-i îndeplinească ordinele supra-naţionale”.

c) O altă caracteristică a acestui sistem de guvernare, tot mai puternic, era măsura în care putea fi „manipulat de

plătească iniţial 2 lire la care se mai adaugă una pentru „corelarea financiară” ş.a.m.d. (p. 303).


grupuri puternice de lobby şi de interese comerciale sau profesionale, pentru a emite legi care promovau scopurile precise ale unor anumite grupuri sau sectoare, în dauna altora”.

„Orice cercetător serios al procesului legislativ comunitar ar învăţa curând să pună cea mai semnificativă întrebare: la iniţiativa cui a fost propusă pentru prima oară o lege, şi cine, în culise, i-a făcut cel mai activ lobby? Au fost oare fabricanţii germani de autobuze, luptând pentru o directivă care armoniza regulile de construire a auto-buzelor? Sau fabricanţii multinaţionali din Franţa şi Belgia de înlocuitori de azbest, făcând lobby pentru directive care să interzică folosirea azbestului? Sau cultivatorii de vegetale din sudul Europei, insistând pentru o reglementare care să îngreuneze cultivarea salatei verzi în sere? Sau grupurile de lobby ecologic, cerând o directivă care să aducă pagube imense industriei chimice europene?”.

d) „Procesele extraordinar de complexe, obscure şi fără o responsabilitate clară prin care numai Comisia putea genera noi propuneri de legi au expus-o inevitabil poten-ţialului de corupţie pe o scară colosală, precum şi faptul că, în fiecare an, era responsabilă de manevrarea a zeci de miliarde de lire sterline din banii contribuabililor euro-peni, adeseori la discreţia unor grupuri mici de funcţionari care nu dădeau socoteală în faţa nimănui, decât poate unui comisar care, după cum au arătat scandalurile care au dus la demisia în masă a comisarilor din anul 1999”.

e) Orice studiu al funcţionării proiectului, ar putea să conchidă că „grupul de interese, pe departe cel mai eficient, în a asigura mersul „proiectului”, în acord cu propriile sale scopuri „colective”, era guvernul unui singur stat membru: Franţa”.

22 Marin Voicu

Iar şi iar, pe parcursul deceniilor, Franţa a arătat că ştia cel mai bine cum să manipuleze „proiectul” şi Comisia în „slujba propriilor sale scopuri naţionale. Franţa a fost cea care a luptat să impună o politică agricolă, absorbind iniţial 90� din tot bugetul Comisiei, destinată exclusiv să protejeze fermierii francezi şi statul francez. Tot Franţa, în culise, a iniţiat acea „coup de main” prin care Marea Britanie a fost păcălită să renunţe la controlul asupra celor mai bogate ape de pescuit din lume, în primul rând în interesul pescarilor francezi”.

„Franţa a încălcat flagrant regulile ajutoarelor de stat, oferind companiei Air France o subvenţie fără precedent de 2,4 milioane de lire sterline şi, când aceasta a fost declarată ilegală de Curtea Europeană de Justiţie, pur şi simplu a convins Comisia să aprobe subvenţia sub o altă formă. În 2003, Franţa a jucat un joc similar, scoţând la liman una dintre cele mai mari firme naţionale ale ei, Alstom. Când a aranjat o tranzacţie de cinci miliarde de lire sterline pentru a salva de la faliment compania care construia trenurile Eurostar, T.G.V.-ul francez şi cel mai mare vapor de linie din lume, Queen Mary II (al cărui contract fusese obţinut numai cu ajutorul unor masive subvenţii ascunse), guvernul francez a ignorat pur şi simplu Comisia, despre care ştia că ar fi fost nevoită să declare plăţile ilegale”.

f) „Pentru Franţa, regulile Comunităţii existau ca să le fie impuse altor ţări, când aceasta servea interesele franceze, şi ignorate de ea însăşi, ori de câte ori îi venea la socoteală. Nu întâmplător, Franţa a fost cea care, în goana spre lansarea monedei unice, a obiectat prima faţă de criteriile de la Maastricht, pe care insistase că toată lumea era obligată să le respecte, şi care şi-a negociat cea mai favorabilă rată de schimb, când s-au stabilit valorile monetare. Tot ea a fost printre cele dintâi care au încălcat regulile pactului de


dezvoltare şi stabilitate, de care insistase că depindea suc-cesul monedei euro”.

g) „De la Monnet până la de Gaulle, de la Delors la Mitterrand, de la Chirac la Giscard, „proiectul european” fusese tot timpul un proiect de promovare, în primul rând, a puterii, influenţei şi gloriei Franţei. Prin comparaţie, rolul jucat de Germania, ghemuită lângă Franţa, ca aliata ei cea mai apropiată, dar, inhibată de propria sa dorinţă de a arăta că se lepădase de vechea aroganţă naţionalistă şi de ruşinea trecutului ei istoric, era nesemnificativ”.

„Pe scurt, dincolo de idealurile măreţe ale suprana-ţionalismului, care inspirau o imagine a comisarilor stând ca Străjerii lui Platon şi îndrumând afacerile Europei de pe un plan rarefiat, cu mult deasupra egoismelor şi rivalităţilor meschine ale simplelor state membre, proiectul pus pe roate de Monnet era un monstru vast, lăbărţat şi care se minţea pe sine – parţial sufocat de propria lui birocraţie, măcinat de corupţia endemică, oferind nenumărate ocazii ca indivizii şi colectivele să-şi escrocheze şi să-şi exploateze semenii, parţial un motor uriaş de promovare a intereselor naţionale ale acelor ţări care ştiau cum să „lucreze în sistem”, printre care irlandezii şi spaniolii se descurcaseră cel mai bine, dar al căror stăpân fără egal era Franţa”.

h) „Singurul lucru, mai presus de toate, pe care „pro-iectul” nu-l putea atinge niciodată, fiindcă fusese exclus încă din definiţie, era cel mai vag sens al democraţiei”.

Democraţia este pentru statele naţionale, pentru oamenii care încă mai trăiesc cu iluzia că marile decizii se iau, cel mai bine, prin rivalitatea şi conflictul între partidele politice. Şi, tocmai, când tehnocraţia supranaţională a reuşit să transceadă dincolo de rivalităţile între naţiuni, ea s-a înde-

rasfoire uniunea europeana inainte si dupa tratatul de la lisabona

Documents