rĂchitasuccesiune de straturi aluviale (argile, marne, nisipuri), acoperite pe alocuri cu o manta...

RĂCHITAMONOGRAFIE ILUSTRATĂ

DAN N. BURULEANUIOAN TRAIA

CUVANT INAINTE

Localitatea Răchita este situată în nord-estul jud. Timiş şi face parte din punct de vedere administrativ din judeţul Timiş, comuna Dumbrava. Are ca poziţie geografică următoarele valori de coordonate: 45°50´18´´ latitudine nordică; 22º 6´12´´ longitudine estică; având o altitudine variabilă deasupra nivelului mării. Localitatea se învecinează în nord cu satul Pădurani, în nord-est cu satul Bichigi, în est cu oraşul Făget, în sud-est cu satul Begheiul Mic, în sud cu satul Dumbrava, în sud-vest cu satul Mănăştur, în vest cu satul Leucuşeşti, iar în nord-vest cu satul Remetea Luncă. Linia ferată Lugoj-Ilia, trece prin partea de sud a localităţii aici existând o haltă. Distanţa pe cale ferată până la Făget este de 6 km, iar faţă de municipiul Lugoj este de 34 km.

Relieful şi structura geologică

Alcătuirea litologică de suprafaţă a Banatului, asemănătoare cu a întregii părţi de vest a ţării, s-a format la începutul quaternarului, în urma unor mari frământări tectonice, succedate de retragerea lacului Panonic ce acoperea întinsul şes de azi al Tisei. Activităţile scoarţei terestre din ultima glaciaţiune a determinat o mare eterogenitate de roci eruptive, metamorfice şi sedimentare. Zona de câmpie, reprezentând fundul colmatat al lacului, este formată dintr-o succesiune de straturi aluviale (argile, marne, nisipuri), acoperite pe alocuri cu o manta de loessuri foarte fertile1. În zonele mai joase sau în lunci se întâlnesc şi aluviuni recente. În cea mai mare parte a regiunii predomină marne, nisipuri si pietrişuri de vârstă panoniană.

Dealurile Banatului se desfăşoară de la Culoarul Mureşului, în nord, până aproape de Valea Nerei în sud. Apar ca o treaptă piemontană bine individualizată la marginea vestică a Munţilor Banatului. Formează un ansamblu de culmi ce înclină uşor spre câmpia de alături, de care sunt separate pe alocuri prin denivelări mici. Limita dinspre munte este marcată prin denivelări pronunţate ca urmare a diferenţelor tectonice şi a alcătuirii litologice dintre cele două entităţi. La contactul dealurilor cu munţii apar depresiuni mici de contact, iar văile se lărgesc dintr-odată. În cea mai mare parte se menţin între 200 şi 300 m altitudine absolută. Valori mai mici de 300 de metri se găsesc în cele 3 depresiuni (ale Făgetului, Caraşului şi Brebului)2.

Depresiunea Făgetului prezentată uneori şi ca o câmpie, este situată în lungul Begăi şi a afluenţilor săi (între care cel mai important este Sărazul), corespunzând teritoriului dintre Dealurile Lăpugiului şi Surducului, pe de o parte şi Dealurile Lipovei, pe de altă parte, limita vestică, spre Câmpia (Depresiunea) Lugojului putând fi trasată pe aliniamentul Şanoviţa - Gruni - Coşteiu - Lugoj. Depresiunea, alungită pe cca. 40 km, are un profil asimetric, în condiţiile în care albia Begăi a fost împinsă spre latura nordică a depresiunii de către afluenţii viguroşi care provin din Munţii Poiana Ruscă. Depresiunea s-a format în lungul unei dislocaţii tectonice importante, peste care s-au sedimentat pietrişuri, nisipuri şi argile carbonatice. Relieful său este alcătuit din terasele Begăi (pe stânga) şi lunca largă a acesteia, şi scade altitudinal de la 170 m în est la 150 m în vest. Contactul cu aria deluroasă este clar evidenţiat prin rupturi de pantă, întreaga arie este polarizată de oraşele Lugoj şi Făget3.1 Dr. Nicolae Secară, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1987, p.12.2 Geografia României. volumul IV: Regiunile pericarpatice – Dealurile şi Câmpia Banatului şi Crişanei, Podişul Mehedinţi, Subcarpaţii, Piemontul Getic, Podişul Moldovei, Editura Academiei Române, Bucureşti (1992).3 Raularian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Ed. Mirton, Timişoara, 2007, p. 36

Zona localităţii Răchita se află la contactul mai multor forme de relief. Spre nord se întâlnesc Dealurile Lipovei, componente ale Dealurilor Banatului, care îşi prelungesc extremităţile, până în nordul localităţii. Dincolo de Valea Begăi sunt Dealurile Făgetului, unitate ce reprezintă o prelungire a Masivului Poiana Ruscă. Ele au înălţimi între 493 m în N-E de Faget, 260 în estul localităţii Bucovăţ şi între 280-500 m la S-E de Fârdea. Ele se pierd treptat spre Valea Begăi.

Dealurile Lipovei sunt delimitate de Culoarul Mureşului la nord, de Valea Bega şi depresiunea Faget la sud. Ele se despart de masivul Poiana Ruscă prin valea largă a Begăi, care se presupune că ar fi un vechi curs al Mureşului (Gh. Pop, 1947). Înalţimea lor scade treptat pâna la marginea câmpiei unde se termină printr-un povârniş de 50-60 m, tivit de un şir de sate, între care şi Răchita.

Depresiunea Făgetului se desfasoară în lungul râului Bega şi are o formă alungită în directia Est-Vest, asemenea unui golf. Contactul cu unităţile deluroase vecine este marcat prin denivelari bine închise în relief. Relieful este format din terasele inferioare ale râului Bega dezvoltate mai mult pe stânga şi dintr-o luncă larga inundabilă.

În partea nordica satul este străjuit de Dealul Bichigiului, sau cum i se mai spune în partea locului Gosteşti, cu o înaltime de 208 m. Faţă de satul aflat la 170 m altitudine, dealul nu pare prea înalt. Sus în vârful lui se afla cimitirului satului, iar trecând dealul spre nord se coboră în Valea Gosteşti unde se afla păşunea.

În partea de N-V a satului înaltimea coboară la 190 m şi această ridicătură, la doar 20 m de vatra aşezării poartă denumirea de Câmpuri. În spatele lui se afla dealul Bunii care atinge 211 m, iar mai spre nord în hotarul satului Bunea Mare, acolo unde se află pădurea lui Ciusa, se afla dealul Mascadia, care creşte în înălţime, atingând 240 m. Întreaga panorama a satului se poate vedea de sus din dealul Bichigiului4.

În amonte de Leucuşeşti şi până la Răchita, culmile care coboară din Dealurile Lipovei se retrag spre nord, lunca Begăi pătrunzând dub formă de golf pe cursurile inferioare ale pâraielor Topla, Artezia şi Bunea. Terenul prezintă numeroase suprafeţe mlăştinoase, multe dintre ele regularizate şi desecate în perioada modernă. Culmile deluroase domină cu cel puţin 50 m diferenţa de nivel lunca Begăi, prezentând pe latura lor sudică pante abrupte, iar cele trei pâraie menţionate formează, pe cursurile lor mediane, văi relativ largi, cu numeroase terase, fragmentate de văi sau ogaşe torenţiale. Între Răchita şi Bichigi s-a păstrat cel mai tipic martor de eroziune din arealul Dealurilor Lipovei, reprezentat de o culme deluroasă cu o lungime de cca. 3 km şi o lăţime minimală de 400 m, formată prin decuparea terasei de la limita albiei majore a versantului drept al Râului Bega de către pârâul Sârbeni. A rezultat astfel un bazinet depresionar extrem de interesant, ascuns şi adăpostit faţă de cursul principal al Begăi de această culme deluroasă, sub forma unei creste prelungi şi cu o lăţime medie pe muchie de cca. 150 m5.

4 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităţii Răchita, mss, Ioana Otescu Monogra-fia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, p. 2-3; 5 Liviu Măruia, Cercetări interdisciplinare vizând reconstituirea geografiei istorice ale Dealurilor Lipovei, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2011, p.69

Geneza şi evoluţia tipurilor de sol sunt legate în mod direct de condiţiile de climă şi de vegetaţie, de etajarea reliefului şi de influenţa apelor freatice, precum şi de intervenţia omului. Distribuţia în timp şi în spaţiu a factorilor pedogenetici au dus atât la formarea solurilor zonale, cât şi a celor azonale. Referitor la situaţia solurilor din hotarele satului Răchita trebuie precizat faptul că solurile zonale nu se prezintă sub forma unor fâşii continue, ci sunt fragmentate de soluri intrazonale specifice condiţiilor bioclimatice locale. În partea stângă a râului Bega predomină lacoviştele şi lacovişti compacte, insular existând şi soluri aluviale6.

Din punct de vedere al resurselor subsolului, putem spune ca acestea sunt foarte puţine şi rare în zonă sau poate insuficient cercetate deoarece adâncimile substratului sunt mari. Singura resursă explotabilă în apropierea localităţii este nisipul cuarţos, folosit la fabricarea sticlei. Nici în zonele limitrofe nu există resurse explotabile pe o rază de cel puţin 30 Km. Şi dacă acestea sunt, zăcământul este prea mic şi nu este rentabil pentru exploatare7.

Clima

Nuanţa locală a climei temperat-continentală specifică întregului ţinut este dată de masele de aer maritime din vest cu un grad ridicat de umiditate, apoi de influenţa uşoară a maselor de aer subtropicale şi cu oarecare pondere de masele de aer continentale din est. Rezultanta acestor interferenţe defineşte regimul elementelor climatice (temperatura aerului, precipitaţiile, presiunea şi umiditatea atmosferică)8. Influenţa activităţii ciclonice din Marea Mediterană cu frecvente procese frontale generează precipitaţii iarna şi încălziri locale persistente vara. Pentru studiul climatic al teritoriului s-au folosit datele climatice furnizate de Staţiunea Meteorologică Lugoj cu unele corectări de adaptare la acest teritoriu. Temperatura medie anuală este de 10,3 grade Celsius. Valorile medii lunare ale lunii celei mai calde sunt cuprinse între 20-21oC. Cea mai caldă lună este iulie. Mediile lunii celei mai reci, ianuarie, au valori în jur de 00C, crescând în zona de est, deci în zona localităţii, apoi scad la -20C, spre extremitatea judeţului. Maximele absolute măsurate la staţia meteorologica Lugoj au fost înregistrate în 1946, 20 august ca fiind de 41,50C. Distanţa mică de Lugoj a localităţii Răchita, face ca diferenţele faţă de staţie să fie nesemnificative, 6 Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 607 Ioana Otescu, op.cit, p.2; op., cit.8 Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 31

de aproximativ 0,30C. Minimele absolute au atins -30,90C, la 24 ianuarie 1942. Numărul mediu al zilelor cu îngheţ este de 105-110. Îngheţul propriu-zis apare, de regulă pe la sfârşitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie. Ultimele îngheţuri din timpul primăverii se pot observa în a doua jumătate a lunii martie şi uneori începutul lunii aprilie.

Variaţiile temperaturii au o mare influentă asupra agriculturii. Uneori acestea pot dăuna, ca de exemplu înflorirea timpurie a pomilor fructiferi si apoi apariţia unui îngheţ târziu. În general, nici temperaturile ridicate nici cele foarte scăzute nu sunt de lungă durată. Excepţie fac unele primăveri mai capricioase cu îngheţuri mai târzii sau dezgheţuri bruşte care pot dăuna pomiculturii sau pot provoca inundaţii.

Precipitaţiile atmosferice sunt destul de însemnate datorită activităţii ciclonice şi invaziilor de aer umed dinspre vest, sud-vest şi nord-vest. În zona Făget, cantitatea medie de precipitaţii totalizează 534 l/mp. Mergând spre vest cantitatea de precipitaţii scade. Cantităţiile medii lunare cele mai mari cad în iunie şi însumeaza 98,1 l/mp la Făget. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 700-800 l/mp coborând sub 700 l/mp în depresiune.

Numărul mediu al zilelor cu ninsoare în zonă era până nu demult de 21,8, dar în ultimul timp condiţile climatice s-au schimbat în mod accentuat încât datele climaterice suferă mutaţii reale. În general ninsorile apar în luna noiembrie şi doar accidental în luna octombrie. Deosebit de important pentru agricultură este data primei şi ultimei ninsori. Numarul mediu al zilelor cu strat de zăpadă este cuprins între 30-50 pe an. Tot din fronturile reci se pot aminti bruma şi chiciura. Apariţia primei brume are drept consecinţe distrugerea florilor şi culturilor agricole sensibile la îngheţ, iar bruma de de primavară afectează pomicultura şi viticultura.

Presiunea atmosferică este iarna de 766 mm, iar vara 760 mmFactorii care determină frecvenţa, durata şi viteza vânturilor sunt legaţi

de circulaţia generală a atmosferei şi de configuraţia reliefului, care poate produce devierea maselor de aer şi schimbarea vitezei lor de deplasare. Cele mai frecvente sunt vânturile de nord-vest care vara aduc precipitaţii iar iarna viscolesc zăpada, scăzând brusc temperatura. Datorită poziţiei localităţii în golful Lugojului, aici se fac simţite şi vânturile de sud-est de obicei uscate cu maxime de viteze în decembrie, februarie si martie9.

9 Doina Jivan, op.cit, p.3-4; op., cit.

Apele

Dacă în vremuri îndepărtate izvoarele şi apele curgătoare erau folosite de om doar pentru necesităţile vitale, importanţa lor a sporit datorită cerinţelor tot mai mari ale populaţiei. Se solicită ape potabile, nepoluate. Apele subterane au şi ele ca sursă de alimentare precipitaţiile atmosferice. Apele de adâncime sunt situate în straturi profunde, de câteva sute de metri şi au un caracter ascendent sau artezian uneori. Ele au bune caracteristici de potabilitate. În localitate sunt câteva fântâni arteziene cu un debit destul de bun, dar se poate observa că după aproximativ 10 ani de funcţionare debitul scade sau chiar seacă.

În zona deluroasă se întâlnesc câteva izvoare care se pierd în pâraie care coboară spre Bega. Un pârâu care vine dintr-un izvor situat în dealul Bunea este cel care mărgineşte localitatea dinspre vest şi se varsă în apropierea vechii mori care a fost desfiinţată.

Apele de suprafaţă sunt tributare bazinului Bega, care adună toate râurile si pârâurile din Masivul Poiana Ruscă şi Dealurile Lipovei. Date despre râul Bega şi câţiva afluenţi mai mari le-am obţinut de la punctul hidrometric Făget. Fenomenul de secare este prezent în cursul verii pe unii afluenţi, cu izvoare slabe, care trec prin zone de nisipuri şi pietrişuri unde îşi pierd apele. Aceasta este situaţia pârâului Sârbenilor. Fenomenul de secare nu este anual, el aparând la un interval de 2-5 ani.

Bega - cel de-al doilea râu al judeţului, izvorăşte din Masivul Poiana Ruscă la altitudinea de 1150 m. Suprafaţa bazinului hidrografic este de 2390 km2, iar lungimea pe teritoriul României este de 169 Km. Lăţimea văi la izvoare este de 3-4 m, creşte la 9 m iar începând de la Făget creşte de la 16 m la 20 m. Adâncimea râului este variabilă, de la 0,3 m la 1,5 m şi creşte pe masură ce înainteză spre câmpie, atingând peste 3 m unde devine navigabilă. Viteza apei nu depăşeşte 3 m/s, decât în perioada când, din cauza topirii zăpezii sau ploilor mai abundente, apele cresc şi se revarsă. În urmă cu 30 de ani râul a fost canalizat prin localitatea Făget, exact pâna la nivelul apei, acum canalul nici nu se mai observă, iar de la fostul canal până la firul apei sunt cel puţin 7-10 m, iar înălţimea stratului depus este de 2 m. Aceste modificări ale cursului şi deplasarea râului spre Masivul Poiana Ruscă este vizibilă şi pe teritoriul localităţii, unde fosta moară de apă a satului a rămas cam la 10 m de firul apei şi pe o zona înălţată faţă de apă la 3-4 m. Distanţa de la izvoare până în localitate este de 46 Km, iar suprafaţa bazinului în amonte este 475 Km2. Afluenţii cei mai importanţi pe care îi primeşte pe teritoriul şi în zonele adiacente localităţii sunt: Bunea - care izvorăşte din dealul Ciusa, are o lungime de 13 Km şi o suprafaţă a bazinului de 122 Km2.

Pădureni - izvorăşte din dealul Păduranilor, are o lungime de 17 Km şi o suprafaţă a bazinului de 130 Km2. Este cel mai mare din afluenţii Begăi din zonă, se varsă în Bega în partea de vest a localităţii. De fapt toate pâraiele se varsă în Bega în vestul localităţii. Pârâul Sârbenilor - izvorăşte din Ciusa din apropierea localităţii Bunea, are o lungime de 10 Km, înconjoară satul pe la nord şi apoi se îndreaptă spre sud, prin marginea de vest a satului. Pârâul Topla - izvorăşte din dealul Păduranilor şi se varsa în pârâul Pădureni10. Pârâul Sârbeni se varsă în Bega în apropiere de Mănăştiur şi formează un bazinet extrem de interesant la nord-est de Răchita, prin ocolirea unui martor de eroziune. Pe cursul său mijlociu şi inferior, pârâul are o vale relativ largă cu numeroase terase şi izvoare de coastă frecvente, zonă favorabilă locuirii umane. Pârăul Bunea şi Pârâul Artezia sunt două artere hidrografice cu bazin bine profilat, cu o reţea deasă de văi afluente, majoritatea temporare, dar cu numeroase izvoare de coastă. Cursurile inferioare şi mediane au generat văi largi cu terase având expunere îndelungată la soare. Pârâul Topla se varsă în Bega la sud de localitatea Remetea Luncă, având un larg bazinet de retenţie, cu numeroase pâraie afluente, care au generat văi bine profilate în teren cu terase cu expunere îndelungată la soare11. Fenomenul de înghet apare mai rar pe cursul râului Bega în ultimul timp. Doar în iernile foarte geroase, când temperatura aerului scade sub -15 -200C pe o perioadă de câteva zile, se produce şi înghetul apei. În general apare îngheţul la mal, pe aproximativ 1 m12.

Vegetaţie, floră, faună

Strâns legată de soluri este vegetaţia. Interacţiunea vegetaţie-sol este foarte strânsă. Vegetaţia foarte sensibila la diferenţele climatice, înregistrează cele mai fine nuanţe, iar în ultimul timp supusă unor profunde transformări antropice, se schimbă mai repede în cadrul evoluţiei peisajului, pe când solurile au o persistenţă mai îndelungată. Extinderea agriculturii în sec. XIX a dus la defrişări masive, rezultând retragerea pădurii şi a pajiştilor naturale. Pădurile aflate pe dealurile din nord au fost defrişate de peste 100 ani, pentru terenuri agricole şi păşuni apoi au fost reîmpădurite cu ajutorul 10 Ibidem p.4-5; 11 Liviu Măruia, op. cit." p. 9312 Doina Jivan, op.cit, p.4-5; op., cit.

pepinierelor. Păduri propriu-zise nu se întâlnesc decât la limita nordică spre Bunea şi Povergina unde se afla pădurea Ciusa. Spre Povergina unde au existat pepiniere apar din loc în loc pinul, bradul iar pe locuri despădurite au aparut o serie de arbuşti: păducelul, sângerul, cornul, lemnul câinesc, măceşul şi porumbarul. Primavara înainte de înfrunzirea arborilor, stratul ierbaceu, este presarat de ghiocei, brebenei, viorele, brânduse, toporaşi, iar pe alocuri în zonă se întâlneşte ghimpele (Ruscus hypoglassum) planta ocrotita de lege. În lunca joasă pe cursurile pâraielor şi a râului Bega apare o vegetaţie caracteristică, reprezentata prin stuf, papura, pipirig precum şi plante ocrotite prin lege: narcisa albă si laleaua pestriţă. Zona este cunoscută şi pentru culesul plantelor medicinale, care cresc din abundenţă în împrejurimi.

Fauna este şi ea strâns legată de condiţiile de climă şi vegetaţie. La acestea se mai adaugă şi influenţa omului care a adus o serie de transformări ale condiţiilor naturale şi implicit şi ale vegetaţiei şi faunei. Şi fauna se poate împărţi în două subzone. Subzona pădurilor de foioase întâlnită doar în partea de nord, la aproximativ 3 km de sat unde se întâlnesc şoareci de padure, vulpea, mistreţul, mai rar caprioara şi la marginea pădurilor iepurele. Dintre păsări se pot aminti ciocanitoare pestriţă, piţigoiul, cinteza, gaiţele, cucul, privighetoarea. În stratul de sol se întâlnesc diferite târâtoare sau amfibieni ca şarpele de pădure, brotăcelul, şopârla cenuşie. Subzona pajiştilor şi luncilor este şi ea destul de variată. Dintre mamifere putem aminti iepurele, popândăul, hârciogul, dihorul şi mai rar întâlnit în iernile grele se aventurează lupul. Dintre speciile de păsări se pot aminti ciocârlia de câmp, fazanul, graurul. Şerpii şi şopârlele reprezintă reptilele, iar lacustele şi greierii reprezintă insectele. Deci zona este una de trecere între câmpie şi deal cu toate elementele componente specifice celor două unităţi13.

13 Ibidem, p. 6

Este cunoscut faptul că viaţa este un complex de fenomene ce se afirmă într-o conexiune indisolubilă de cauzalitate şi ca atare fenomenele nu pot fi pe deplin înţelese, decât studiate în această legătură. Materialul monografic al microzonei Răchita, pentru cine are răbdarea să-l citească şi să-l aprofundeze, aruncă o lumină mai clară şi mai concludentă asupra istoriei acestui ţinut, după cum şi complexa istorie a ţinutului Făgetului şi implicit a Banatului conturează mai concret evenimentele întâmplate în sat. Din cercetările făcute asupra geografiei istorice a Banatului am ajuns la concluzia că orice aşezare umană, interferează prin potenţialul său uman şi economic mai accentuat sau mai difuz cu aşezărilor din jurul ei, totodată, consider că orice aşezare nu este un sistem închis, ci un spaţiu de legături de diverse naturi cu arealul limitrof, prin care rezultă o integrare într-un mediu geografic mai cuprinzător. În cadrul unei microzone funcţionează un anumit dinamism geografic, prin care aşezările pot să se extindă sau să se răstrângă în timp, în funcţie de comandamentele şi evenimentele istorice.

Legătura dintre factorii geografici ai unui loc şi viaţa oamenilor care au locuit din cele mai îndepărtate timpuri în acel loc a fost sesizată, încă din antichitate. Geografia locului, acest complex format din relief, floră, faună, climă, precipitaţii, vânturi predominante au fixat în timp şi spaţiu un anumit habitat. Influenţa factorilor de mediu asupra omului a avut un rol hotărâtor mai ales în preistorie, atunci când omul a fost aproape robul acestor factori, dar influenţa lor va scădea treptat pe măsură ce omul şi-a sporit mijloacele necesare pentru a supune şi modifica mediul înconjurător în favoarea sa. Acţiunile, faptele oamenilor, a societăţilor constituite, precum şi dinamica lor nu pot fi înţelese decât în perspectiva relaţiei între istoria evenimenţială şi geografia locului. Geografie, definită ca o integrare firească între elementele naturale cu cele social-istorice, din conjugarea cărora s-au născut toate civilizaţile umane din zorile istoriei şi până în present. Referitor la microzona satului Răchita, întregul habitat influenţat puternic de factorii pedoclimatici, de clima cu nuanţe mediteraneene, regimul termic, pluviometric, a dus la crearea unor condiţii de viaţă sedentar continuu începând încă din preistorie. Din cele mai vechi timpuri omul a putut supraveţui ca specie numai datorită muncii sale, muncă exprimată prin confecţionarea unor unelte şi arme, precum şi folosirea mijloacelor pe care natura i le punea la dispoziţie. Paralel cu acest efort, s-a dezvoltat treptat şi capacitatea raţională a omului, în lupta sa permanentă cu mediul înconjurător.Primele unelte au fost obiecte naturale pe care omul abia dacă mai avea

nevoie să le modifice ca să servească nevoilor lui. Unealta se îmbunătăţeşte pe măsură ce făuritorii devin mai dibaci, prin acumularea moştenirii trecutului.Datorită mai ales echipamentului său, omul, reacţionează şi acţionează asupra lumii exterioare, îşi extrage din ea subzistenţa şi îi evită primejdiile. Pentru omul preistoric condiţiile de mediu au fost factori de constrângere hotărâtori pentru înghegarea vieţii sociale. Apărarea omului, faţă de sălbăticia mediului natural, numai în grupuri de vieţuire domestică putea fi asigurată. Acesta a fost începutul organizării vieţii sociale, care pe măsură ce omul a putut să asimileze în folosul propriu mediul natural, s-a perfecţionat, în sensul obţinerii unei anumite autonomii economice şi sociale. Acesta este tabloul rezumativ al vieţii omului din paleolitic, care a trăit perioade lungi de timp în împrejurimile satului Răchita (Coşava, Româneşti).

În ceea ce priveşte microzona localităţii Răchita, deşi nu există descoperirii arheologice în hotarele localităţii, avem o mulţime de dovezi indirecte care probează vieţuirea şi continuitatea vieţuirii oamenilor în acestă microzonă din jurul satului. Câteva descoperiri arheologice ale microzonei dezvăluie aşezări încă din perioada paleoliticului, neoliticului, epoca bronzului, prelungindu-se până în perioada feudalismului. Begheiu Mic (oraş Făget, judeţul Timiş)14

1. Movile de pământ.a) La aproximativ 1 km sud de şoseaua Lugoj - Făget, spre SV de cotitura bruscă a drumului de ţară dinspre Făget, la aproximativ 300 m est de Valea Pietrei, se află o movilă de pământ cu înălţimea de 2 m şi diametrul de 10-15 m.b) La aproximativ 200 m de movila precedentă se află o alta cu înălţimea de circa 1,5 m şi diametrul de 10 m.c) În colţul de SE al satului, la circa 125 m de Valea Pietrei, la 250 m sud de o lizieră, la 300 m nord de linia de înaltă tensiune, se află resturile unei movile distruse. Înălţimea acesteia este de 1,7 m, iar diametrul de 10 m.d) La intersecţia drumului agricol care trece pe lângă movila 1 cu Valea Pietrei, la circa 50 m est Tde pârâu şi la 50 m nord de drum, se află o movilă cu înălţimea de 1,80 m şi diametrul de 10-12 m.e) Pe creasta care desparte Valea Begăi de Valea Livezi, la mijlocul distanţei dintre obârşiile pâraielor Bălăşina şi Valea Pietrei, la nord de drumul de ţară Bucovăţ - Drăgşineşti şi de liziera pădurii, se află patru movile aşezate pe axa E - V. Ele au înălţimile de 1, 2 şi 0,5 m şi diametrele de 12, 20, 10 şi 6 m.

14 Luca Sabin Adrian, Arheologie şi istorie (II). Descoperiri din Banat, poz.32, versiune electronică http://arheologie.ulbsibiu.ro/

Bichigi (oraş Făget, judeţul Timiş)15. 1. Vestigii prefeudale.a) La circa 250 m de ultimele case ale satului, pe partea din dreapta Văii Dicornului, în ambele părţi ale drumului spre Begheiul Mic, au fost descoperite fragmente ceramice de secolele V-VI d.Hr. Mănăştiur (comună, judeţul Timiş)16. 1. Vestigii preistorice. a) În hotarul localităţii s-a descoperit o aşezare neolitică. 2. Vestigii medievale. a) Punctul Cetate sau Mănăstire. Punctul este situat la NV de vatra localităţii actuale. Aici s-au descoperit o biserică şi necropolă de secolul XIV d.Hr. Aici a funcţionat o mănăstire catolică încă din secolul XIII d.Hr. Tot aici se află şi urmele unor fortificaţii. Coşava (comuna Curtea, judeţul Timiş)17. 1.Vestigii preistorice.a).Punctul Podişul Lipovei. Pe un deal care marchează sfârşitul podişului menţionat, alcătuit din două înălţimi: Cuca Mare şi Cuca Mică se află o aşezare aparţinând paleoliticului superior 2.Mine şi cariere.a) Punctul Cuca Mare.Aici s-ar fi exploatat silexuri în preistorie. Făget (oraş, judeţul Timiş)18. 1.Vestigii preistorice.a) În hotarul localităţii s-a descoperit o aşezare de epoca bronzului.b) De aici provin obiecte de aur preistoricc) În localitate s-a descoperit un obiect de argint dacic. 2. Punctul Cetate.a) Pe terasa inferioară a râului Bega, la marginea localităţii, s-au descoperit urmele unei fortificaţii medievale de secolele XV-XVII d.Hr. De fapt, aici sunt două cetăţi, una înconjurând-o pe cealaltă. 3. Descoperiri monetare.a) Cu ocazia construirii căii ferate, între Făget şi Balinţ, s-au descoperit mai multe monede romane izolate.b) La o distanţă de 1,5 km de Făget, în timpul unor lucrări de asfaltare din anul

15 Ibidem, poz.4516 Ibidem, poz.36817 Ibidem, poz.16518 Ibidem, poz.229

1957, s-au descoperit monede romane din bronz de secolul IV d.Hr. (29 bucăţi).c) În anul 1988 s-a descoperit la vest de localitate un tezaur monetar format din 700 piese din argint databil între secolele XV-XVII d.Hr.

Introducerea noului mod de viaţă care caracterizează neoliticul nu aparţine vechilor populaţii autohtone. Într-adevăr, trecerea la condiţiile de viaţă ale neoliticului - când se începe cultivarea plantelor cerealiere, creşterea animalelor domestice şi apoi se inventează ceramica - nu a fost rezultatul inventivităţii populaţiilor locale epipaleolitice (după paleolitic), ci a unor alte populaţii. Acestea au venit, intr-un lent proces de migraţie din sudul Peninsulei Balcanice, aducând şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic cuceririle capitale de ordin economic19. Începând cu mileniul al VI-lea î.Hr. odată cu apariţia primelor culturi specifice epocii neolitice, caracterizate prin apariţia uneltelor de piatră şlefuită, a unor meşteşuguri casnice (olărit, ţesut), prin perfecţionarea unor noi unelte şi arme, s-a ajuns la o modificare de structură a îndeletnicirilor prin introducerea cultivării primitive a plantelor şi domesticirea animalelor. Toate acestea au concurat hotărâtor şi la o modificare organizatorică prin formarea triburilor gentilice, ale căror aşezări, de obicei deschise, le găsim în special pe malul cursurilor de apă. În această perioadă, numărul mare de aşezări, ca şi dinamismul lor intern, indică un spor de populaţie ridicat, care se întrevede chiar şi în împrejurimile satului Răchita. Cercetările arheologice de la Mânăştiur au prilejuit descoperirea unor materiale arheologice ce atestă nivelul de dezvoltare economică la care au ajuns triburile de agricultori şi crescători de animale din aceste locuri, precum şi numeroasele legături culturale ce le aveau cu zone şi culturi învecinate20.

În a doua jumătate a mileniului al III-lea î.Hr., odată cu apariţia uneltelor de cupru caracteristice perioadei eneoliticului, (dintre care amintim marile topoare de cupru cu braţele în cruce descoperite la Dumbrava), se prefigurează şi în această microzonă, ca de altfel în întregul Banat, epoca bronzului care se va întinde în timp până în primele secole ale mileniului I î.Hr.21. Caracteristicile epocii bronzului sunt: apariţia meşteşugarilor specializaţi (unelte şi arme din bronz); dezvoltarea mai rapidă a agriculturii; relaţii sociale întemeiate pe familia de tip patriarhal şi conturarea mai fermă a elementelor de proprietate privată;

19 V: Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.23.20 Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Bucureşti, 1979, p.73.21 Gh. Lazarovici, Despre neoliticul timpuriu din Banat, în "Tibiscus", IV, istorie-arheologie, Timişoara, 1975, p. 9-32

începuturile unui comerţ ce depăşeşte simple raporturi de schimb intertribale de vecinătate. Toate acestea sunt fenomene care însoţesc destrămarea treptată a orânduiri comunei primitive. Apar primele cete militare şi primele uniuni tribale care cuprind teritorii relativ întinse, încep să apară, pe plan social, primele elemente de aristocraţie tribală.

În hotarul satului la Făget şi Dumbrava s-au descoperit aşezări din epoca bronzului, precum şi un depozit de bronz, care vine să confirme şi arheologic locuirea acestor meleaguri din vremurile cele mai bătrâne22. Tot din Dumbrava provine un ghem din sârmă din aur, aceasta fiind o descoperire izolată, nu ne poate oferi o bază de studiu convingătoare şi de aceea la nivelul actual al cercetărilor e prematur să aprofundăm problema.

Descoperirile arheologice de la Făget şi Bucovăţ datate în mileniului I î.Hr. defininesc o cultură complexă creată de triburile nord tracice din Câmpia Banatului, cultură materială specifică începutului epocii fierului. Numărul mare de descoperiri, din Banat ne îndreptăţesc să sugerăm existenţa unui grup de triburi compact, a unei uniuni de triburi al cărui nucleu se află în zona centrală a Banatului. Faptul că în această zonă armele sunt foarte rare ne face să credem că timp de mai multe secole, cel puţin zona centrală a Banatului, nu a fost afectată de pătrunderea unor populaţii străine, această zonă fiind protejată de însăşi uniunea tribală amintită. Se pare că această uniune de triburi va dăinui sau se va reface spre sfârşitul primei epoci a fierului, după ce la mijlocul acestei perioade întâlnim şi pe malurile râurilor timişene aşezări de scurtă durată ale complexului cultural Basarabi. Cea de-a doua vârstă a fierului (Latene) perioada dezvoltării şi înfloririi civilizaţiei daco-getice, demonstrează pe teritoriul Banatului existenţa aceloraşi fenomene ce caracterizau în a doua jumătate a mileniului I î.Hr., întregul teritoriu al ţării noastre şi care a constituit vatra unitară de formare a statului centralizat şi independent a lui Burebista, în secolul I î.Hr., stat ce va dăinui până la începutul secolului al II-lea d.Hr. Se constată din descoperirile făcute (Bucovăţ) generalizarea metalurgiei fierului, dezvoltarea comerţului şi apariţia monedei, precum şi generalizarea treptată a roţii olarului, precum şi prezenţa în zona centrală a Banatului, a triburilor celtice care apar în acest teritoriu la sfârşitul veacului al IV- lea î.Hr. şi care vor fi asimilaţi de populaţia dacă autohtonă23.

Existenţa movilelor de pământ în localităţile Begheiul Mic, Bucovăţ, Dumbrava, sate aflate în apropierea Răchitei dovedeşte vieţuirea omului în această

22 N. Gudea , I. Moţiu, Observaţii în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în "Ba-natica", 7, 1983, p. 192. 23 Fl. Medeleţ, Consideraţii geoistorice, apud. Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Bucureşti, 1979, p. 74-75

zonă din cele mai vechi timpuri. Numărul mic al movilelor cercetate sistematic ne obligă la prudenţă în a emite judecăţi definitive. Problemele legate de scopul ridicări acestor movile de pământ, cât şi modul folosirii lor au constituit preocupări constante în literatura istorică mai veche. Scopul ridicări acestor movile a dat naştere la numeroase ipoteze, fiind socotite fie formaţiuni naturale, fie ridicături artificiale (opere ale omului) folosite pentru aşezarea unor posturi de pază şi supraveghere. Unii istorici le consideră movile - semn pentru drumuri şi vaduri, fără să conteste că majoritatea au totuşi un caracter funerar. În 1910 arheologul maghiar B. Kosma socotea că movilele de pământ din Banat, pot fi morminte (curgane), aşezări tell sau movile de observaţie. Încheind această succintă şi incompletă trecere în revistă a diferitelor păreri exprimate privind scopul ridicării movilelor de pământ, vom adăuga că în Banat se întâlnesc tell-uri ce se aseamănă cu movilele artificiale de pământ prin dimensiune şi formă mai ales în zonele cu o agricultură intensivă. În concluzie, putem spune că movilele de pământ din Banat au avut, ca şi cele din alte zone ale ţării noastre, o destinaţie primară căreia odată cu scurgerea timpului i s-au adăugat şi alte destinaţii secundare. Cu prilejul cercetării mai multor tumuli din diferite zone, conţinând inhumaţi cu ocru din perioada de tranziţie sau de la începutul epocii bronzului s-a constatat utilizarea lor pentru mai multe înmormântări succesive, în aceiaşi epocă24.

Datarea movilelor de pământ a cunoscut numeroase variante. Referitor la descoperirile din perimetrul satelor Begheiul Mic, Bucovăţ, Dumbrava se poate observa extensiunea mare în spaţiu şi timp al fenomenului tumular, care acoperă o largă secvenţă cronologică cuprinsă între etapa finală a epocii neolitice, perioada de tranziţie de la începutul epocii bronzului şi până-n perioada dacică25.Trecerea în revistă a acestor movile de pământ existente în apropierea Răchitei ne foloseşte pentru a schiţa câteva aspecte concludente din etapele mari ale istoriei vechi din aceste locuri.

Exploatarea aurului şi a argintului, prelucrarea lor în ateliere specializate în executarea unor tipuri de obiecte de orfevrărie specifice Daciei, precum şi baterea de monedă reflectă condiţiile social-economice ale unei societăţi aflată în plină ascesiune şi dezvoltare. Existenţa monedelor în cantităţi relativ insemnate presupune implicit admiterea existenţei unei producţii de mărfuri corespunzătoare, precum şi un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii geto-dacice, societate a cărei organizaţie statală nu îmbrăcase forma unui stat

24 Florin Medeleţ- Ion Bugilan, Contribuţii la problema şi repertoriul movilelor de pământ din Banat, în "Banatica" , Reşiţa, 1987, p. 9325 Ibidem, p. 96.

sclavagist de tip clasic26. Mari descoperiri de monede din microzona Răchita confirmă cele spuse anterior şi probează existenţa unor aşezări cu potenţial atât din perioada preromană cât şi din perioada romană a Daciei.

Odată cu cucerirea Daciei de către romani şi transformarea ei în provincie romană, civilizaţia romană îşi face simţită prezenţa şi în această microzonă a satului Răchita. De o importanţă aparte pentru organizatorii militari şi administrativi ai Daciei romane era asigurarea mijloacelor de furnizare a hranei soldaţilor din unităţile ce staţionau aici. Războiul daco-roman odată încheiat excudea posibilitatea procurării mijloacelor de subzistenţă şi a furajelor prin incursiuni în teritoriile autohtonilor. Una din soluţii era păstrarea vechilor obştii săteşti dacice, mai ales în zona de câmpie a Banatului, impunându-le acestora o serie de obligaţii faţă de administraţia imperială. Este foarte probabil ca populaţia daco-getică să fi rămas organizată în comunităţi rurale, mai ales după ce daco-geţii au fost strămutaţi din aşezările montane la câmpie, spre a fi mai uşor de supravegheat. Mănunchiul datelor şi mărturiilor arheologice prezentate (Bucovăţ, Făget), referitor la situaţia şi evoluţia aşezărilor rurale din Banatul epocii romane, este în multe privinţe susceptibil a fi îmbogăţit prin noi descoperiri. Mai ales prin intensificarea în viitor a preocupărilor de investigare prin săpături arheologice sistematice în aşezările săteşti din anii Daciei romane, şansele de a adeveri afirmaţia noastră sunt considerabile.

Urmele materiale descoperite în microzona Răchita, datând din secolele IV-X d.Hr. ca şi bogata circulaţie monetară de după retragerea aureliană vorbesc de continuitatea vieţuirii populaţiei daco-romane şi infirmă categoric teza evacuării totale a populaţiei de la nordul Dunării o dată cu retragerea administraţiei.Teritoriile din nord-estul Banatului (unde se găseşte satul Răchita), cele din nordul Olteniei şi cele din sud-vestul Transilvaniei au constituit primele şi cele mai însemnate regiuni ale formării poporului român, reprezentând în acelaşi timp "acea parte a ţării de cea mai sigură continuitate daco-romană în nordul Dunării"27.

Migratori, continuitate, etnogeneză

Istoriografia românescă a dovedit fără dubii persistenţa elementului dacic, autohton în timpul stăpânirii romane, aportul său major la sinteza din care s-a plămădit poporul român, ca de altfel şi continuitatea vieţuirii daco-romane după abandonarea provinciei Dacia de către Imperiul roman în timpul împăratului Aurelian.26 A. Bejan, Bogăţiile Daciei preromane, în "Tibiscus", Timişoara, 1974, p. 97-98.27 Dr. Nicolae Secară, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1987, p.14

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex în urma căruia civilizaţia romană patrunde în toate deomeniile vieţii unei provincii şi duce la înlocuirea limbii populaţiei autohtone supuse cu limba latină. Acest proces putea avea loc în urma ocupării (integrale sau parţiale) a teritoriului locuit de un popor antic şi încorporarii lui în statul roman pe perioada mai multor generaţii.

Alte condiţii favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul relativ înalt de dezvoltare a populaţei baştinaşe; introducerea în provincia respectivă a armatei şi administratiei romane, iar impreună cu aceste instituţii şi o anumită populaţie, militari, funcţionari, veterani, colonişti; urbanizarea; raspandirea religiei, dreptului, învăţământului în limba latină.

Prin romanizare în spaţiul Imperiului roman se înţelege asimilarea, de către o populaţie cucerită şi integrată în componenţa Imperiului sau aflată sub influenţa acestuia, a limbii latine şi a modului de viaţă roman. Dar cucerirea şi transformarea în provincii a unor teritorii de către Imperiu nu a avut obligatoriu ca şi consecinţă imediată romanizarea. Trecerea de la simpla cucerire militară la romanizare a presupus în primul rând existenţa unor factori interni favorabili. Existenţa unei civilizaţii autohtone cu un anumit nivel de dezvoltare şi cu un anumit grad de receptivitate faţă de împrumut sau inovaţie precum şi existenţa unor contacte anterioare cuceririi ale respectivei populaţii cu lumea romană, contacte care au creat o anumită familiarizare a autohtonilor cu elementele noii civilizaţii. În al doilea rând, procesul de romanizare este strâns legat de un alt fenomen politico-social în care factorii de decizie ai Imperiului roman au conştientizat necesitatea trecerii de la simpla cucerire la romanizare, respectiv de la stăpânirea noilor teritorii la asocierea provinciei la viaţa şi conducerea Imperiului, colonizarea devenind un fenomen reglementat prin măsuri de stat. Deci asimilarea civilizaţiei romane şi a limbii latine de către membrii reprezentativi ai populaţiei cucerite a reprezentat obiectivul final al unei politici conştiente, mergându-se până la realizarea, începând cu a doua jumătate a sec. I d.Hr. de către împăraţii Romei a unor colonizări autoritare în acele teritorii încorporate Imperiului care s-au putut înscrie prin caracteristicile lor interne în dimensiunile acestei politici.

Romanizarea presupune abandonarea limbii materne şi a culturii tradiţionale de către marea masă a populaţiei şi adoptarea în cvasitotalitate a civilizaţiei romane, fapt ce nu se poate realiza decât în condiţiile în care transferul de populaţie sau colonizarea este urmat de transferul de civilizaţie. De aceea, pentru oricare din provinciile Imperiului roman procesul de romanizare se

poate constata pe deplin realizat în momentul în care romanizarea a pătruns în păturile de rând ale populaţiei, cu precădere în rândul populaţiei rurale, care de regulă păstrează mai multă vreme formele sale culturale tradiţionale, romanizarea manifestându-se alături de alte modalităţi de preluare a civilizaţiei romane prin: înlocuirea limbii materne cu limba latină (generalizarea limbii latine la nivelul marii mase a populaţiei autohtone); preluarea credinţelor religioase romane şi apoi creştinarea în limba latină.

În concluzie, este evident că procesul de romanizare presupune existenţa pe un anumit teritoriu a populaţiei autohtone, care reprezintă elementul demografic supus romanizării. Asimilarea formelor de civilizaţie romană nefiind un proces mecanic şi unilateral, este firesc fenomenul de supravieţuire în timp a substratului autohton înregistrându-se convergenţa celor două grupuri etnice, autohtoni şi colonişti, convergenţă în cadrul căreia fiecare grup, prin natura tradiţiilor incorporate vor conferi personalitate şi unicitate fenomenului universal al romanizării.

Romanizarea priveşte integrarea noii provincii atât în sistemul administrativ instituţional al Imperiului cât şi în viaţa economică şi spirituală romană. Economic Dacia a fost atât o consumatoare de produse cât şi o producătoare. Asimilarea modului de viaţă roman este evidentă în urbanistică, tehnica construcţiilor, decoraţia edificiilor publice şi private, în arta provincială romană, în riturile şi monumentele funerare, în asimilarea religie şi mitologiei greco-romane..

Continuitatea existenţei populaţiei autohtone este deci condiţia fundamentală a romanizării unei noi provincii. Este greu de surprins în descoperiri acea parte a aristocraţiei dacice care, pentru a-şi păstra privilegiile după dispariţia statului a asimilat rapid şi aproape în totalitate modul de viaţă roman. Descoperirile arheologice surprind însă populaţia de rând, mai ataşată tradiţiilor, reflectată în practicile funerare tradiţionale din necropolele rurale şi din aşezările acestor comunităţi. Se surprind aici elemente de cultură materială de caracter mixt şi detalii de ritual specifice lumii dacice. Continuitatea este documentată şi de hidronimie şi toponimie. Dacia fiind o provincie de graniţă a cunoscut un regim sever de ocupaţie militară. Se interzicea locuirea autohtonilor în centrele fortificate ale provinciei, pentru a se evita organizarea unor răscoale cu sprijinul cetăţilor. Tot ca o măsură pe linia romanizării s-a interpretat şi distrugerea sanctuarelor dacice şi a oricăror elemente care să înlesnească practicarea religiei tradiţionale. Dar cele mai elocvente exemple de romanizare rapidă şi eficientă a dacilor sunt recrutările de trupe din provincie.

Religia oferă şi ea dovezi de romanizare a autohtonilor. Unele culte

tradiţionale persistă şi după cucerire: Silvanus, Diana, cavalerii danubieni, dezvoltate pe vechiul pantheon geto-dacic, peste care triumfă religia romană care îşi imprimă amprenta asupra vieţii spirituale a autohtonilor.

În meşteşuguri şi artă, tehnicile tradiţionale vor ceda noilor tehnici aduse din lumea romană. Renumita artă a orfevrăriei dacice este total abandonată, fiind înlocuită cu timpul de bijuterii de provenienţă sau imitaţie romană.

Se poate constata că în cadrul raportului continuitate/romanizare, păstrarea tradiţiei autohtone reprezintă o formă, o modalitate de protejare a culturii locale în faţa penetraţiei treptate dar decisive a civilizaţiei romane. Asimilarea limbii latine a fost înlesnită de faptul că în Dacia preromană limba dacă a fost o limbă fără scriere (iliterară, deşi acest aspect este aprig disputat de unii istorici, care consideră că dacii au avut scriere). Se poate constata că asimilarea şi apoi vehicularea alături de colonişti a limbii latine şi pătrunderea latinei vorbite pe teritoriul dacic au asigurat particularitatea latinei vorbite în provinciile dunărene faţă de limba altor provincii, ca şi particularitatea sintezei de populaţie din această zonă– sinteza daco-romană.

Aşezările atestate arheologic ale obştilor autohtone daco-romane, care prin cultura lor materială trădează asimilarea nivelului tehnologic şi economic al Imperiului roman, iar prin dimensiunile lor mari, prin amplasarea lor în zone deosebit de fertile, demonstrează intensitatea deosebită a procesului de romanizare desfăşurat aici, precum şi rolul important pe care acest ţinut al ţării noastre l-a jucat în complexul proces de formare a limbii şi poporului român. Referitor la Banatul postroman, se desprind două aspecte: în zona dintre Dunăre şi Timiş aşezările daco-romane din secolele III-IV d.Hr., confirmă prezenţa populaţiei autohtone daco-romane, aflate în direct contact cu lumea romană de la sudul fluviului; în ceea ce priveşte zona dintre râurile Timiş şi Mureş surprindem aici aceleaşi aşezări daco-romane în care populaţia autohtonă continuă să dezvolte vechile forme de organizare economică şi social-politică, continuând un mod de viaţă existent înainte de 271 d.Hr., dar se surprinde şi prezenţa sporadică a sarmaţilor, datorită faptului că zona vestică de câmpie a fost mai expusă contactelor cu populaţiile migratoare stabilite în imediata vecinătate. De aceea nu trebuie exclusă, în aşezările de secolele III-IV d.Hr., îndeosebi în cele apărute după retragerea aureliană, apariţia într-un mediu predominant roman a unor elemente sporadice aparţinând acestor populaţii alogene (sarmaţi, gepizi) penetrate în spaţiul în care îşi au maximum de concentrare, fiind absorbite rapid în mare masă autohtonă28.28 Adrian Bejan, Aşezări rurale daco-romane din Banat din secolele III-IV d. Hr. în lumina unor recente cercetări arheologice, în "Analele Banatului", istorie I, Timişoara, 1981, p.24

La sfârşitul secolului al VI-lea, când slavii îşi fac apariţia, sub aspect etnic sinteza daco-romană este încheiată, fapt care ajută ca în perioada secolelor VI-XI, noii veniţi să fie asimilaţi de comunităţiile româneşti. Începând cu secolul IV-lea d.Hr., descoperirile arheologice care atestă urme de aşezări umane în microzona Răchita aproape că dispar, desoperirile arheologice confirmă doar existenţa unor fragmente ceramice datate din sec. V-VI d.Hr. descoperite la Bichigi. Explicaţia este mai complexă şi depăşeşte cadrul programat al acestei lucrări, dar un minim de explicaţi sunt binevenite, deoarece în acest"întunecat mileniu" s-au conturat evenimente majore în istoria poporului român. În primul rând, năvălirea popoarelor migratoare, în mod evident a convulsionat aşezările rurale ale populaţiei daco-romane, destabilizându-le şi obligându-le să se replieze, în funcţie de împrejurări, din calea năvălitorilor, fie părăsindu-şi vetrele, fie concentrându-se în anumite zone, până la stabilirea unor raporturi normale în relaţiile cu migratorii29. Pericolul valurilor umane le-a resimţit din plin şi Imperiul roman, care, în faţa violenţei incursiunilor migratoare, se repliază în sudul Dunării, dar menţinând încă un cvasi-control asupra teritoriilor părăsite. Situaţia în fosta provincie Dacia romană se caracteriza prin: ruralizarea populaţiei, pentru a se sustrage mai uşor incursiunilor migratoare; obşti săteşti destul de bine organizate, care-şi plăteau tributul faţă de stăpânii nomazi mai mult nominali; populaţii daco-romane care în cursul veacurilor vor asimila din plin anumite populaţii migratoare; influenţe culturale reciproce ale autohtonilor şi alogenilor; predominanţa şi continuitatea populaţiei autohtone sedentară cu o organizare socială mereu mai întărită după trecerea fiecărui val migrator; influenţele Bizanţului, lucru absolut firesc pentru autohtonii de pe teritoriu Banatului romanizaţi, care vedeau în imperiu o sursă regeneratoare şi un sprijin constant în apărarea integrităţii lor etnice. Evident că pentru masa autohtonă romanică şi de rit creştin de la nord de Dunăre, prezenţa bizantină nu putea decât să genereze o serie de legături cultural-economice, între care nu cea din urmă o constituiau relaţiile comerciale, prin al căror intermediu pătrundea moneda de circulaţie curentă din lumea bizantină.În concluzie, se poate spune că pe teritoriul Banatului contactul cu populaţiile migratoare, deşi a influenţat şi a înfrânat uneori viaţa comunităţilor autohtone, prin asimilarea şi prin simbioza populaţiei romanizate cu migratorii s-a ajuns la o sinteză comună, iar procesul complex de asimilare etnică şi lingvistică a noilor veniţi s-a soldat cu încheierea procesului de etnogeneză românească.29 A. Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 101

Voievodatul bănăţeann, cucerirea maghiară

Moştenirea fundamentală preluată de la poporul dac, în afara contribuţiei sale etnice, lingvistice şi culturale, este transmiterea directă la români a formei sale specifice de organizare economică şi social-politică, obştea sătească teritorială,care-şi dovedise valabilitatea şi în timpul stăpânirii romane. După retragerea armatei şi a oficialităţilor romane, organizarea de stat sclavagistă impusă de cuceritori, a dipărut fără urme de pe pământul dacic, oraşele au dipărut şi ele, viaţa s-a ruralizat în întregime iar forma de organizare a întregului popor rămas la nord de Dunăre a redevenit obştea sătească. Continuitatea obştilor de pe teritoriul ţării noastre, de la geto-daci până la fondarea statelor feudale însemna continuitatea poporului român în Dacia ca popor aşezat, teritorializat, permanent legat de pământ30. Destrămarea relaţiilor sociale din cadrul obştii, ca urmare a diferenţierii şi stratificări sociale, a creat o aristocraţie capabilă, prin poziţia socială şi funcţii, să participe activ la viaţa politică a comunităţi. Din cadrul acestei aristocraţii se va detaşa conducătorul politic şi ulterior conducerea dinastică, trăsătură fundamentală a societăţi feudale31. Această succintă prezentare a realităţilor sociale, politice existente în Banatul prefeudal este absolut necesară demersului nostru istoric, deoarece lămureşte mai deplin realităţile existente în microzona cercetată. Cu atât mai mult cu cât informaţiile documentare privind perioada voievodatului bănăţean şi a cuceririi maghiare sunt deseori inegale. Momente ale evoluţiei societăţii bănăţene în perioada studiată au fost consemnate în două cronici: Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea "Gesta Hungarorum"şi "Legenda Sfântului Gerhard"(Legenda Sancti Gerhard episcopi). Ambele vorbesc despre formaţiuni româneşti pe cuprinsul bănăţean, cu care vreme de mai bine de o jumătate de secol s-au purtat lupte pentru a le aduce sub ascultarea regatului pannonian al ungurilor. Se presupune că teritoriul bănăţean era, până la moartea ţarului Simeon I al Bulgariei, în 927, o marcă a ţaratului bulgar. Ieşirea voievodatului de sub tutela bulgară s-a produs, probabil cu ajutor cuman, imediat după această dată, pe fondul slăbirii accentuate a influenţei Bulgariei în sud-estul european. Voievodatul a fost atacat, după toate probabilităţile înainte de 934, de o expediţie a cetelor maghiare, conduse de Zuard, Cadusa (fratele lui Zuard) şi 30 P.P.Panaitescu, Obştea tărănească în Ţara Românescă şi Moldova, Bucureşti, 1964, p. 20 31 A. Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 104.

Boyta care, într-o primă fază, a cucerit partea nord-vestică a voievodatului. După relatările notarului anonim al regelui maghiar Béla al III-lea în Gesta Hungarorum, Glad s-a opus năvălitorilor pe râul Timiş, într-un loc numit Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor), unde armata sa, compusă din români, cumani şi bulgari, a fost înfrântă. Refugiat în fortăreaţa Kevee, (Cuvin, există şi opinia după care această fortificaţie ar fi localizată la nord de Mureş, la Cuvin, Arad), voievodul a fost silit să ceară pace, cedând coaliţiei de triburi maghiare această cetate. Glad mai stăpânea şi cetăţile Vrscia (Orşova sau Vârşeţ) şi Horom (Banatska Palanka). El şi urmaşii săi au stăpânit în continuare teritoriul bănăţean, poate cu excepţia colţului nord-vestic şi a unei fâşii de-a lungul Tisei, unde urmele arheologice indică o intensă locuire maghiară, încă înainte de mijlocul secolului al X-lea. Prin Glad şi Ahtum (Ohtum), voievodul de la începutul secolului al XI-lea, este atestată o continuitate dinastică la nivelul evului mediu românesc. Luptele acestea au scos în evidenţă mulţimea satelor din ţinut şi numărul considerabil de locuitori ai respectivelor sate. Acea masă a autohtonilor români reprezenta rezerva umană care i-a permis lui Glad să nu se considere definitiv înfrânt, ci să accepte o suveranitate a cărei durabilitate în timp nu era deloc certă. Cu siguranţă că tot datorită densităţi de locuire a ţinutului n-a fost posibilă nici aşezarea în cuprinsul bănăţean a triburilor ungare, fapt sugerat prin absenţa urmelor de locuire de factură maghiară din cursul secolului al X-lea pe cuprinsul Banatului32. Potrivit Legendei Sfântului Gerhard, voievodatul bănăţean era condus la începutul secolului al XI-lea de un urmaş al lui Glad, Ahtum. Lucrarea îl caracterizează pe Ahtum ca pe un "conducător foarte puternic", "slăvit în virtutea şi puterea sa", vasal al imperiului bizantin, Ahtum fusese botezat după credinţa ortodoxă în cetatea Vidinului. Politica sa de independenţă faţă de statul maghiar se baza, alături de alianţa cu Bizanţul, pe "mulţimea ostaşilor mai numeroşi decât ai craiului" pe capacitatea economică (avea turme şi herghelii, moşii şi curţi numeroase), pe sprijinul intern al populaţiei şi al nobilimii (i se închina lui toată ţara). La începutul secolului al XI-lea formaţiunile statale româneşti au ajuns în conflict cu regatul Ungariei, condus de regele Ştefan I.

Legenda Sfântului Gerhard ne-a parvenit în două variante: "legenda maior şi legenda minor". Sâmburele ei istoric se poate sintetiza astfel: În prima jumătate a veacului al XI-lea asupra Banatului stăpânea un duce (voievod), cu numele Ohtum (Ahtum). Scaunul de domnie se afla la "Urb Morisena" (Cetatea Mureşului). Ohtum, stăpânind cursul inferior al Mureşului, vămuia corăbioarele cu care regele maghiar îşi transporta spre Ungaria sarea scoasă din ocnele din Ardeal. Ştefan I, regele maghiar, porni războiul împotriva lui Ohtum, 32 L. Marghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p. 198.

care fu biruit şi ucis prin trădarea unui supus al său, pe care legenda îl numeşte cu forma latinizată Chanadinus33. După înfrângerea lui Ahtum, prin trădarea lui Chanadinus, voievodatul bănăţean a trecut între posesiunile coroanei arpadiene34. Înglobarea voievodatului bănăţean a lui Ahtum în structurile statului arpadian a fost un proces îndelungat şi anevoios. Teritoriile ocupate trebuiau administrate. Problema administrării unui ţinut, a armonizării intereselor centrale cu rezistenţele locale, a organizării şi coordonării activităţilor şi eforturilor locale, a constituit o sarcină grea pentru regatul maghiar, mai ales în situaţia creată după moartea regelui Ştefan I. Anarhia internă declanşată de lupta pentru tron dusă de urmaşii regelui, combinată cu răzvrătirile anticatolice şi antifeudale din 1046 şi 1063 au slăbit mult un stat aflat încă în demarajul instituţionalizării sale, permiţând numeroase amestecuri externe, ne referim la tendinţele expansioniste ale germanilor, la intervenţiile sporadice ale pecenegilor, la imixtiunile bizantine. Atestarea documentară relativ târzie a comitatelor, ca forme politico-administrative (Timişul - 1177) este şi dovada rezistenţei vechilor forme de organizare autohtonă – cnezatele, care au contribuit şi ele la această încetineală organizatorică. În toată această perioadă, comunităţiile româneşti continuă să se dezvolte, dominaţia maghiară fiind mai degrabă nominală, concretizată prin stăpânirea unor aşezări întărite (cetăţi) şi unele dări în natură, plătite de populaţia românească prin intermediul cnezilor (chinezilor) locali. Stăpânirea ungară asupra Banatului se întăreşte la începutul secolului al XIII-lea prin introducerea politicii de danii regale în defavoarea populaţiei locale. Domeniile donate împreună cu locuitorii lor devin dependente de stăpânirea feudală, laică sau ecleziastică nou formată. Începând cu secolul al XIV-lea se constată o adevărată explozie de atestări documentare ale aşezărilor bănăţene. Ea nu poate fi pusă nicidecum pe seama unei populări masive, ci doar pe momentul în care aceste aşezări omeneşti intră în sfera relaţiilor de producţie de tip feudal, odată cu pătrunderea relaţiilor juridice feudale, însemnând că acelea care nu au fost menţionate, de regulă, şi-au păstrat independenţa, bazată pe obştea ţărănească liberă. Primele donaţii regale în microzona cercetată, către cneji români convertiţi la cato licism le consemnăm pe timpul ultimilor arpadieni. Ele sînt de natură să arunce o rază mai clară de lumină asupra acestui ţinut românesc.

33 Victor Motogna, Banatul românesc în epoca migraţiunii popoarelor barbare, în "Revista Institutului Social Banat-Crişana," Timişoara, iul-aug., 1943, p.552. 34 Eugen Gluk, Vechi izvoare ale istoriei patriei, în "Magazin istoric", an XIII,nr. 4, (145), 1979, p. 18.

Istoricul maghiar Frigyes Pesty aminteşte de existenţa domeniului Icus, care în globa în hotarele sale cu aproximaţie întreaga zonă a Făgetului. Se ştie că, înainte de 1288, acest domeniu se afla în posesia familiei banului de Severin, Todor. Pornind de la această realitate consemnată de document, este cert că Todor, împreună cu fraţii săi, banul Mihail şi Velici, aveau în subordinea lor mai mulţi cneji, care, cu cetele lor, contribuiau la apă rarea graniţelor Banatului. Din izvorul istoric aflăm că tot înainte ele 1288 existau localităţile Icuşul de Sus (Fel Ikus) şi Icuşul de Jos (Olykus). Fel Ikus se afla în apropiere de Nădrag, iar Olykus, presupunem noi, undeva în apropiere de Timişul Mic (Bega), prin părţile Făgetului, deoarece este amintit ca ţinînd de Arad. Fraţii banului Todor, banul Mihail şi Velici, donează pe vecie posesiunea Icuşul de Jos surorilor Cătălina şi Agnes şi, prin ele, soţilor acestora, Ivan Oros şi Marcu. Aceştia doi trebuie să fi îndeplinit funcţia de cneji35. În documentul amintit se precizează că moşia Icuşu de Jos făcea parte, în 1288, din comitatul Arad, ceea ce înseam nă că pătrunderea autorităţilor regale şi, în acelaşi timp a feudalismului de tip occidental în această zonă retrasă s-a făcut dinspre valea Mureşului (unde a fost organizat în jurul anului 1200 comitatul Arad), iar nu dinspre câmpia Banatului; în acest ultim caz ar fi trebuit ca moşia respectivă şi zona înconjurătoare să fi aparţinut atunci comitatului Timiş. În general, de-a lungul întregului ev mediu zona cursului superior al Begheiului gravita spre valea Mureşului - importantă cale de comunicaţie, unde trecea, pe această porţiune în stânga râului, şi un drum al sării, intrată mai de timpuriu sub controlul regalităţii - şi într-o măsura mai mică spre câmpia Banatului. Legătura între valea Begheiului şi valea Mureşului se făcea, în principal, pe drumul actual dintre Făget şi Săvârşin, cu o ramificaţie spre Bulci unde documentele atestă funcţionarea, lângă abaţia benedictină, a unui port la Mureş, care deservea, desigur, în primul rând nevoile de sare din nord-estul Banatului36.

Începând cu secolele XIV-XV, satele feudale bănăţene, inclusiv Răchita, se află într-o situaţie de tranziţie sub impactul noilor rânduieli feudale de tip occidental aduse de regalitatea maghiară. Pătura superioară a populaţiei autohtone reprezentată prin cnezi, stăpânii tradiţionali ai satelor, suferă mutaţii. O parte a cnezilor a fost integrată feudalităţii regatului, aceşti cnezi fiind asimilaţi nobililor, iar o parte a lor a decăzut la condiţia juzilor săteşti. În Banat cnezii şi-au păstrat în general statutul tradiţional de mici feudali aflaţi în stăpânirea condiţionată a satelor, având anumite obligaţii de natură economică şi militară

35 Petru Ursulescu, Permanenţe ale vieţii româneşti din zona Făgetului (sec. IX-XVII), în "Analele Banatului" (serie nouă), Timişoara, 1981, p.4736 Viorel Achim, Banatul în evul mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p.14

faţă de comitele de Timiş, reprezentantul puteri regale în zonă. Sub domnia lui Ludovic de Anjou (1342—1382), ofensiva maghiară spre zona Făgetului se înteţeşte, odată cu înnobilarea românului Carapciu şi a fraţilor săi, veniţi din Ţara Românească, cu posesiunile Recaş şi Chizătău, 1a 29 august 1359. La încercarea din 1361, de introducere în pose siunea satului Icuş a lui Carapciu şi a fraţilor săi, se opune Ladislau, fiul lui Gal de Omor, reprezentat de Mihail, oficialul (chinezul) de Fârdea. În acelaşi an, fraţii Iacob şi Laszlo, fiii lui Becheuş, proprietari ai satului Endrod, acuză pe protejaţii lui Ludovic că au încercat să înglobeze în posesiunea primită o parte din moşia lor. În 1364, în ciuda opoziţiei fraţi lor Becheuş, capitlul din Cenad împroprietăreşte pe Carapciu şi pe fraţii săi. La 22 septembrie 1365, regele Ludovic donează pe vecie domeniul Icuş şi satele aparţinătoare Padushovasa (Păduceaua, Păduricea - lângă Româneşti), Margina, Ikuspataka (Valea Icuş), Vecsepataka (Valea Veţa) şi Endrodpataka (Valea Endred) lui Carapciu şi fraţilor acestuia37. Actul din 1288, emis de capitlul din Cenad, a fost prezentat de către vecinii moşiei donate, ca însemn de proprietate, cu prile jul unui litigiu de hotar, fiind rezumat în documentul din 137138. Procesele dintre Carapciu şi fraţii săi, pe de o parte, şi mai vechii proprietari din zonă pe de altă parte, vor continua pînă în 1371, în acest an s-a stabilit ca favoriţii regelui să rămînă în posesia Icuşului de Sus, iar urmaşii banilor ele Severin să-şi păstreze domeniul Icuşul de Jos14. Tot în 1371, fraţii Becheuş de Endrod obţin cîştig de cauză în disputa cu nobilii munteni, primind înapoi proprietatea Endredpataka (Valea Endred). Astfel, la începutul secolului al -XV-lea sînt amintiţi Becheuş Ianoş şi Ştefan (Istvan) din Endred, ca cei mai vechi proprietari (nemeşi)39. Alături de districte, în zonă s-au menţinut de-a lungul întregului ev mediu şi unele moşii nobiliare, puţine la număr şi nesemnificative ca suprafaţă, corespunzând câte unui sat atestate începând cu mijlocul se colului al XlV-lea ca învecinându-se cu marile stăpâniri amintite, sau ca adaos la numele stăpânilor lor, cu prilejul îndeplinirii de către aceştia a unor funcţii cu caracter judiciar. În afara Icuşului de Jos (Olykus) amintit deja, este cazul satelor (azi dispărute) Endreud (Drăbdia), Weche (Veţa), Feleste (Feleşti) ş.a. care au lăsat urme în toponimie; toate erau situate în imediata apropiere a Begheiului, în jural localităţii actuale Făget. Aceste moşii se aflau în stăpânirea unor familii de mici nobili de origine maghiară40.37 Petru Ursulescu, op. cit., p.4738 Viorel Achim" op. cit., p.1239 Petru Ursulescu, op. cit., p.4740 Viorel Achim" op. cit., p.17

În acest spaţiu al moşiei Icuşul de Jos şi mai apoi în districtul Suggia am localizat hotarele satului Răchita. Particularităţile geografice ale zonei - o regiune relativ înaltă. împă-durită, improprie constituirii unor mari domenii - şi, credem, rezistenţa mediului local românesc vor fi condus la zădărnicirea încercărilor de a crea aici domenii feudale în adevăratul sens al termenului, astfel încât cu ocazia următoarelor atestări ale regiunii. în prima jumătate a secolului al XV-lea, in locul moşiilor nobiliare amintite întâlnim moşii regale. Sunt atestate cu acest termen {possessiones regales): Fârdea, Bujor, Mănăştur şi Sugya în 1427, când toate patru sunt zălogite lui Ioan de Gara, şi din nou Bujor în 1440, când moşia este donată lui Iancu de Hunedoara. Volumul redus al informaţiei documentare nu ne îngăduie să precizăm când şi în ce împre jurări au revenit coroanei unităţile teritoriale de pe valea Begheiului, care anterior cunoscuseră o stăpânire nobiliară. Este probabil ca acest lucru să se fi petrecut în condiţiile politice de la începutul secolului al XV-lea, odată cu lichidarea de către Sigismund de Luxemburg a răzvrătirii nobiliare din anul 1403 şi consolidarea puterii regale. Icuşul (Icuşu de Sus de la mijlocul secolului al XIV-lea) - care în 1404-1405. când este supus unui partaj, se mai afla în stăpânirea Zămeştilor - va fi revenit coroanei după stingerea acestei familii, survenită înainte de 1439, când "districtul" Icuş este zălogit de către regele Albert lui Iancu de Hunedoara. La mijlocul secolului al XV-lea, în documentele care consfinţesc tre cerea regiunii în stăpânirea Corvineştilor, aceleaşi structuri teritoriale, păstrându-şi numele şi hotarele, cuprinzând un mare număr de sate, sunt consemnate ca "districte româneşti". Sunt amintite cu acest nume Suggia, Jupani, Fârdea, Bujor şi Mănăştur în mai multe acte din anii 1453-145441. Punerea în posesie s-a făcut în 1454, de Feieregyhazi Jeno, omul regelui şi Pankotai Demeter, omul Capitlului de Arad. Cladova Gruin, Reketyeuw (Răchita) făceau parte, pe atunci din districtul Sugga. Haraszti Ferenc, ban de Severin şi comite principal de Arad în anul 1518 dă bunul Rekethes (bun material), din judeţul Timiş, împreună cu alte sate pentru suma de 25000 de forinţi lui Cseh Zsigmond şi soţiei sale Haraszti Katelin, precum şi lui Petesy Mihaly şi soţiei Haraszti Anna42. Informaţiile despre zonă se înmulţesc considerabil începînd cu sfîrşitul primei decade a secolului al XV-lea. Profilarea tot mai ameninţătoare a pericolului turcesc pune probleme regelui Sigismund de Luxemburg şi fiului acestuia, Albert. Spre a ieşi din impas, ei apelează tot mai insistent la aportul 41 Ibidem, p.1642 Fr. Pesty, Krasso varmege, Budapesta, 1880, II, 2/2, p. 137-138

militar al românilor din întreg Banatul de Severin. Pe această linie se înscriu ipotecarea, iar mai apoi donaţiile pe care regii maghiari Albert, Viadislav I şi Ladislau al V-lea le fac în zonă în favoarea fraţilor loan şi Iancu de Hunedoara. La 27 septembrie 1439, regele Albert le zălogeşte districtul Icuş, cu cetatea Margina, contra a 4 000 de florini de aur. Un an mai tîrziu, la 9 august 1440, noul rege, Viadislav I, donează acelo raşi fraţi, alături de unele sate din comitatul Hunedoara, întregul district Bujor, din comitatul Timiş scoţîndu-le, astfel, de sub jurisdicţia voievodu lui Transilvaniei. Este foarte probabil ca în acelaşi an, sau poate puţin mai tîrziu, fraţii Huniazi să fi primit şi celelalte districte din zonă: Fîrdea. Mănăştur, Jupani şi Suggia, deoarece în 1453, Ladislau al V-lea reînnoieşte donaţia asupra tuturor acestora. Calităţile de excelent militar, etalate de Iancu cu repetate prilejuri, apoi investirea sa cu titlul de voievod al Transilvaniei, în 1441, au determinat pe regii unguri să-l considere ca un factor de stabilitate în zonă şi să-i atribuie districtele amintite. Aceste districte au fost incluse în domeniul Hunedoarei şi considerate ca "perti nenţe exterioare". Din acest moment, istoria zonei Făgetului se confundă, o bună perioadă de timp, cu istoria domeniului Hunedoarei.

Ioan de Hunedoara

Există temei să se creadă că viteazul voievod român a intrat imediat în posesia ţinuturilor făgeţene, deoarece ele întăreau considerabil baza economică a domeniului său, atît de necesară în perioada respectivă, mar cată de crîncene încleştări cu Imperiul otoman. Că teritoriul la care ne re ferim a jucat un important rol strategic în planurile antiotomane ale lui Ianeu de Hunedoara, o dovedeşte atenţia pe care o acordă el cetăţilor din zonă, în special celei de la Margina, care a ajuns să-i fie reşedinţă chiar43. Cu ocazia unei astfel de donaţii, în septembrie 1453, regale Ladislau al V dă mandate Capitlului din Arad să introducă pe Iancu de Hunedoara în proprietăţile Suggia, Supan (Jupani) şi Twerd (Fârdea). În acest document de donaţie este amintită Răchita ca aparţinând districtului românesc Suggia44. Documentele de la mijlocul secolului al XV-lea care consemnează satele unităţilor teritoriale de pe valea Begheiului, ca şi cele de la începutul secolului al XVI-lea când, ca parte componentă a domeniului Hunedoara, districtele au trecut în stăpânirea lui Gheorghe de Brandenburg, în urma căsătoriei acestuia cu văduva lui Ioan Corvinul, permit reconstituirea hotarelor tuturor districtelor din zonă, în funcţie de corespondenţa în teren a aşezărilor atestate, unele continuându-şi existenţa până azi, iar celelalte lăsând aproape toate urme în toponimia văii superioare a Begheiului. Districtul Icuş, cel mai întins, cuprindea zona izvoarelor Begheiului, la hotarul istoric al Transilvaniei. în partea de sud, districtul Fârdea îngloba satele din bazinul superior şi mijlociu al Gladnei (un afluent al Begheiului); hotarul dintre districtele Icuş şi Fârdea, reconstituibil pe baza hotărniciei din 1364, era reprezentat de linia cumpenei apelor bazinului Begheiului şi ale bazinului Gladnei. Districtul Bujor, situat în sud-vestul zonei, cuprindea satele de pe cursul inferior al Gladnei, care pe această porţiune poartă numele Râul, precum şi cele de pe Săraz(care se varsă, de asemenea, în Beghei) şi afluenţii acestuia. Satele districtului Mănăştur erau aşezate pe malurile Begheiului şi afluenţilor din partea dreaptă ai acestuia, în apusul zonei se aflau două mici districte: la nord de Beghei districtul Sudea, iar la sud districtul Jupani. În evul mediu în valea superioară a Begheiului exista un mare număr de aşezări, situate în general de-a lungul apelor care străbat regiunea. în cuprinsul districtelor Icuş, Fârdea, Mănăştur, Bujor şi Sudea existau la începutul secolului al XVI-lea cca 90 de sate. Cele mai multe (33 sate) se aflau în districtul Icuş, care era şi cel mai întins; urma districtul Bujor cu 20 de sate, districtul Fârdea cu 14 sate,

43 Petru Ursulescu, op. cit., p.5144 Iuliu Vuia, Districtus Walachorum, Timişoara, 1929, p.44

districtul Mănăştur cu 13 sate; dis trictul cu cele mai puţine sate (doar 9) era Sudea45. Considerăm că Răchita făcea parte din districtul Sudea (Suggia), care era format din 9 sate cu 71 de familii şi 355 de persone şi constituiau pertinenţele exterioare ale domeniului Hunedoara. Satele erau grupate în jurul unor târguri şi erau aşezări mici cu puţină populaţie46. Putem vorbi aşadar de o viaţă economică bine structurată, care poate fi încadrată în tiparele feudalismului clasic. Concomitent cu aceasta, cresc mult obligaţiile ţărănimii, fapt ce duce la participarea iobagilor români din districtul Mănăştiur la războiul ţărănesc din 1514. Se pare că în celelalte districte nu au fost ridicări violente la luptă dar războiul ţărănesc a avut un puternic ecou. Rezistenţa pasivă a populaţiei româneşti faţă ele politica maghiarizării şi acţiunile izolate de revoltă, atunci cîncl conjuctura politică a permis-o, au determinat pe membrii Dietei maghiare de la Bacs, întruniti în 1518, să decreteze trecerea districtelor Mănăştiur, Suggia şi Margina la comita tul Timiş, motivînd că acestea "nu sînt nici spre foiosul Ungariei, nici al. Transilvaniei" iar "locuitorii acestora sînt mai mult spre dauna şi strică ciunea altor locuitori din ţară". Expresia dură cuprinsă în articolul 32 al Dietei, referitor la locuitorii acestei zone, este o aluzie transparentă la ati tudinea antinemeşească din timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja47.

Haraszti Ferenc, ban de Severin şi comite principal de Arad, în anul 1518 dă bunul Rekethes (moşia Răchita) din judeţul Timiş, împreună cu alte sate, pentru suma de 25000 de forinţi lui Cseh Zsigmond şi soţiei Haraszti Katalin, precum şi lui Paksy Mihaly şi soţiei Haraszti Anna48.

Perioada cuprinsă între 1526-1658 a fost destul de zbuciumată pentru toţi românii din Ungaria şi Transilvania. Lupta pentru putere, purtată între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, a înăsprit climatul social-politic din ţară şi din zonă. Gh. Brandemburg, care miza pe sprijinul, lui Ferdinand, pierde domeniul, iar la 30 septembrie 1536, nobilul maghiarizat de origine română Valenţiu Torok, obţine cetatea Hunedoara, cu domeniul ei, din partea lui Ioan Zapolya, viitorul rege al Ungariei. În această situaţie, tulbure, creşte rolul Făgetului, care făcuse parte înainte din domeniul Icuşul de Jos. Amintit pentru prima dată în 1509, cu ocazia numirii lui Ioan Becheuş în calitate ele castelan al cetăţii Hune doara, Făgetul devine proprietatea familiei acestor vechi cneji români, originari din satul

45 Viorel Achim" op. cit., p.1746 Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului alXVI-lea, Bucureşti 1973, p. XLVII47 Petru Ursulescu, op. cit., p.54-5548 Fr. Pesty, Krasso varmege II, 2, Budapesta, 1880, p.137-138

Endrod şi pomeniţi în documentele secolului al XlV-lea. Din izvorul amintit aflăm că în 1548 Făgetul a fost castel şi cetate, sub conducerea lui Iacob Becheuş. Rolul districtelor româneşti din zona Făgetului slăbeşte, mai ales după căderea Timişoarei sub turci (1552), iar după 1658, cînd turcii cuceresc şi această zonă, ele rămîn "simple reminescenţe istorice". Ca urmare a creşterii ponderii Făgetului sub aspect economic şi politico-militar, la 1607 el este amintit ca district, subordonat banului de Lugoj. Ca centru politic administrativ din zonă, el îngloba celelalte districte cunoscute anterior. Dar această realitate istorică, pe care românii au numit-o şi o numesc district, este golită tot mai mult de conţinutul avut odinioară. Turcii, la 1658, îi vor da lovitura ele graţie, instituind şi în această zonă formula paşalîcului 49.

Sub ocupaţia turcească 1552-1716

Ocuparea Banatului de către forţele otomane şi transformarea lui în paşalâc (vilaiet) nu a fost un episod întâmplător şi izolat, rupt din contextul evenimentelor politico-militare petrecute în Europa Centrală în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Sălbatica reprimare a ţărănimii după înfrângerea oastei condusă de Gheorghe Doja a slăbit mult rezistenţa regatului maghiar în faţa pericolului turcesc. În primele decenii ale secolului al XVI-lea expansiunea otomană cunoaşte o nouă intensificare. După victorii succesive, turcii cuceresc Belgradul în anul 1521, apoi în 1526 zdrobesc - la Mohacs - forţele maghiare, ocupând în acest fel o bună parte a regatului maghiar pe care-l transformă în paşalâc turcesc. Cucerirea provinciei bănăţene este strâns legată de situaţia din regatul Ungariei, aflat în vădit declin începând cu debutul veacului, care s-a accentuat în urma nefericitei înfrângeri de la Mohacs din 1526 şi s-a agravat în timpul nesfârşitelor lupte pentru tronul acestei ţări, rămas vacant, antrenând cele două mari puteri concurente şi rivale, Turcia şi Austria. Ca o finalitate a acestor complicate evenimente a avut loc desprinderea Transilvaniei din regatul Ungariei şi formarea, nu fără eforturi, a principatului autonom, precum şi pierderea unor teritorii aferente în favoarea turcilor, cum a fost Banatul. După cucerirea cetăţi Timişoara, în anul 1552 o parte a Banatului ajunge paşalâc turcesc, iar Timişoara devine reşedinţa paşei. Paşalâcul de Timişoara a cuprins iniţial patru sangeacuri: Timişoara, Lipova, Cenad şi Moldova, fiecare cu un sangeacbei în frunte şi cu un aparat administrativ, fiscal, 49 Petru Ursulescu, op. cit., p.55

religios şi militar. Numărul sangeacurilor cuprinse în vilayetul Timişoarei a fost fluctuant, în decursul celor 164 ani de ocupaţie, aceste teritorii administrative mai mici, fie s-au adăugat la vilayetul Timişoarei, fie au fost luate şi cuprinse în alte vilayete. Principalul dregător al vilayetului era begler-beiul, având rangul de paşă cu două sau trei tuiuri. Pe lângă comandanţii importantelor unităţi militare, au fost instalaţi numeroşi slujbaşi care asigurau administraţia locală: defterdarul cu reşedinţa la Timişoara conducea încasarea birurilor şi dijmelor; în fiecare sat se afla un serdar, cu atribuţi administrative şi judecătoreşti. Potrivit tradiţiei musulmane, întregul teritoriu al paşalâcului se afla în proprietatea sultanului. Pământul cel mai fertil se afla în administraţia fiscului (hasuri vizirale) şi asigura aprovizionarea garnizoanelor. Altă parte era împărţită în feude, aflate în folosinţa demnitarilor civili şi militari şi în feude religioase (vacuf ) pentru întreţinerea moscheelor, şcolilor, spitalelor şi aşezămintelor publice. Contrar unor opinii formulate, regimul otoman a fost relativ favorabil autonomiei populaţiei româneşti şi instituţilor ei, prin dreptul de folosinţă a ţăranilor asupra loturilor de pământ şi prin larga toleranţă religioasă. Ritmul dezvoltării a fost, incontestabil încetinit, dar viaţa şi-a urmat cursul fără modificări radicale în plan demografic, social şi spiritual50. În anul 1554 imediat după ocuparea Banatului de turci Răchita făcea parte din nahia Făget formată din 21 de aşezări din care oraşul Făget, o pustă şi 19 sate cu 269 de case, având un venit 55324 akce ( monedă de argint-unitatea monetară de bază în Imperiul Otoman)51.

O lucrare care a adus noi informaţii legate de perioada stăpânirii turceşti, scoase din arhivele otomane şi care oferă materie primă pentru judecăţi istorice este cartea prof. Enghel Pal - "A temesvari es Moldovai szandysak torokkori telepulesei (1554-1579)", Szeged, 1996, "Aşezările în epoca turcească din sangeacurile Timişoara şi Moldova (1554-1579)", Szeged 1996, care ne înfăţişează satele, târgurile, oraşele, dar şi aşezările părăsite-seliştile - din intervalul de timp 1554-1579 şi ne oferă indicaţii deosebit de utile privind mărimea acestora, întrucât pentru fiecare localitate este precizat şi numărul de case-gospodării - care o compun, elemente indeispensabile pentru consideraţii istorice privind habitatul regiunii, populaţia, demografia Banatului la începutul stăpânirii turceşti. Enghel Pal dă publicităţii datele concrete din trei deftere otomane-este vorba de conscripţii de localităţi-redactate în anii 1554, 1569, 1579 şi care cuprind localităţile din sangeacurile Timişoara şi Molodva Veche 50 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p. 5851 Ion Haţegan, Vilayetul dr Timişoara 1552-1716, Editura Artpress, Timişoara, 2005, p.52

ale vilaietului de Timişoara. Desigur, scopul redactării acestor deftere este unul administrativ-fiscal, turcii erau interesaţi a afla care este numărul de locuitori şi de gospodării impozabile din fiecare localitate pentru a calculaimpozitul de plătit. Dincolo de latura pragmatică a acestor deftere, ele înglobează informaţii care ne permit să reconstituim situaţia demografică, socială şi economică a localităţilor52.

În defterele otomane apare satul Răchita (Rakita) în nahia Făget, 1554-37 case,1569-26 case, 1579-14 case53, se vede o pronunţată scădere a populaţiei satului, probabil prin fuga unor săteni în Transilvania.

În 1593 debutează războiul dintre Imperiul Otoman şi cel Habsburgic în care se implică Principatul Transilvaniei şi Ţara Românească, de partea habsburgilor şi a "Ligii Sfânte". După răscoala din 1594, înăbuşită de turci, în anul următor, trupele ardelene, conduse de Gheorghe Borbely, banul de Lugoj-Caransebeş, ocupă pe rând, prin cucerire sau în urma capitulării garnizoanelor turceşti, cetăţile Bocşa, Vârşeţ, Făget, Vărădia de Mureş, Chelmac, Şoimoş, Lipova, Arad, Şiria şi Ineu, înconjurând Timişoara din aproape toate părţile. Aceasta este asediată în anii următori de armatele principelui Sigismund Báthory, fără succes. Transilvania intră temporar sub comanda lui Mihai Viteazu (1599-1600), apoi a generalului imperial Basta (1601- 1605), dar în 1606 se încheie pacea de la Zsitvatörök. Principatul revine sub suzeranitate turcească, dar cetăţile nu sunt înapoiate turcilor, decât cu întârziere: astfel, în 1616, Gabriel Bethlen este în cele din urmă obligat să dea turcilor toate cetăţile de pe valea Mureşului, în frunte cu Lipova, precum şi cele de pe Bega - Făget, Mănăştur, Margina, Sinteşti54.

Faptul că localitatea Răchita apare în însemnările inginerului italian Marsigli de la 1690-1700, ne confirmă că localitatea a fost locuită şi în ciuda vicisitudinilor istoriei şi vieţuitorii ei au rămas statornici pe locurile de întemeiere55.

Marsigli, istoric şi om de ştiinţă, totodată general al geniştilor în armata imperială, a participat activ la operaţiunile militare anti-otomane din Banat. El a publicat şi o Conscriptio Districtum, document aflat (în original) la Bologna,

52 Alexandru Rădulescu, Istorie şi demografie în Banatul otoman (1552-1716)- realităţi şi ipoteze, în Vilaietul Timişoarei, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p.5453 Enghel Pal, A temesvari es Moldovai szandysak torokkori telepulesei (1554-1579)", Szeged, 1996,( "Aşezările în epoca turcească din sangeacurile Timişoara şi Moldova(1554-1579"), p.111 şi anexă p.18054 Rusu Raularian, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2007, p. 15055 Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în "Studii de istorie a Banatului,"vol. II, Timişoara, 1970,p.70.

şi nedatat, decât aproximativ (1690-1700)56. Întrucât nu sunt cuprinse şi localităţile de la nord de Mureş, este probabil ca această conscriere să fi fost redactată pe la 1700, după Pacea de la Karlowitz (1699), având posibil scopul de a enumera doar localităţile şi districtele rămase sub ocupaţie turcească. Surprinde totuşi absenţa localităţilor din partea nordică şi nord-vestică a acestui teritoriu. În lucrările istoricilor români, această conscripţie este prezentată, aproape fără a fi deloc comentată, de T. Birăescu (1934) şi P. Binder (1970). De altfel, al doilea

autor menţionat prezintă doar "lista localităţilor", având meritul de a identifica unele dintre acestea, fără a se concentra asupra districtelor în sine. Căci, într-adevăr, problema este: cum se relaţionează aceste unităţi administrativ-teritoriale, districtele prezentate de Marsigli, cu realităţile administrative turceşti existente la acea dată în Banat, sub formă de sandjak-uri, împărţite în nahii. Chiar dacă o mare parte din Banat fusese ocupată de armatele imperiale, este greu de crezut că, într-un răstimp atât de scurt, s-au adoptat noi forme de administrare, mai ales că era vorba de un teritoriu în litigiu, şi care în cele din urmă a şi rămas (o vreme) sub administraţie otomană. Aşadar, aceste districte pot reprezenta, la fel de bine, unităţi administrative turceşti (sangeacuri sau nahyie), cât şi diviziuni teritoriale cu care operau armatele imperiale. Denumirea de district, tradiţională pentru unităţile administrative ale românilor bănăţeni în perioada medievală, 56 Ioan Haţegan, op, cit., p.255

Luigi Ferdinando Marsigli (1658-1730)

sugerează şi o puternică legătură cu diviziunile teritoriale tradiţionale, utilizate de populaţia băştinaşă, de multe ori coincizând cu unităţi naturale, geografice. Faptul că această denumire, "district", va fi aplicată şi după 1718 de către administraţia Banatului, întăreşte cele afirmate mai sus57.

Se ştie, că, la sfârşitul secolului XVII odată cu noua ofensivă habsburgică în Balcani şi după repetate înfrângeri suferite în războiul cu austriecii, turcii au luat o serie de măsuri menite a preîntâmpina răzvrătirea populaţiei creştine din provincie şi pentru a-şi consolida stăpânirea în Banat. Printr-o iradea (decret) a sultanului, raialele (supuşii creştini) din Banat în majoritate covârşitoare români – primesc dreptul de a transmite posesiunea pământului şi averea mobilă urmaşilor, putând în acelaşi timp să plătească în bani, obligaţiile faţă de stăpânul moşiei (spahiu), fiind astfel asimilaţi ca drepturi economice populaţiei musulmane58. Aceste măsuri au contribuit nu numai la îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale a populaţiei, ci, în plus a dus la stabilirea unui număr mare de oameni în Banat59. Aşa se face că "la sfârşitul stăpânirii turceşti şi începutul celei habsburgice, Banatul era bine populat şi avea o apreciabilă putere economică"60.

Perioada habsburgică

După cucerirea Banatului, Habsburgii au socotit provincia drept un bun nou dobândit, ocupat în temeiul dreptului războiului (iure belli), astfel încât aici n-a fost recunoscut şi luat în condiderare nici un titlu de drept privat sau public anterior anului 1716. Provincia pusă sub autoritatea nemijlocită a forurilor centrale vieneze (Camera Aulică, Consiliul Aulic de război, Comisia Neoacquistică) în calitate de domeniu al Coroanei şi Camerei, a fost încredinţată unei Administraţii a Ţării (Landesadministration) în frunte cu un guvernator militar61.

Odată cu cucerirea habsburgică, Banatul devine domeniu al coroanei, deci proprietatea personală a împăratului de la Viena, care administrează şi exploatează economic provincia prin funcţionarii săi în spiritul ideilor mercantile. Lipsa proprietăţi nobiliare feudale - vechea nobilime maghiară şi română a plecat din Banat odată cu căderea lui sub turci, iar spahii turci au părăsit provincia,

57 Rusu Raularian, op. cit." p. 154 58 I. Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 8959 Bujor Surdu, Răscoala populară antihabzburgică în Banat (1737-1739), în "Studii şi materiale de istorie medie", Bucureşti, vol. II, 1957, p. 29560 Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Timişoara, 1972, p.35 61 J.J.Ehler, Banatul de la origini până în prezent- 1774. Ed. Facla Timişoara, 1982, p 172.

atunci când habsburgi au ocupat Banatul - a fost realitatea care a determinat realizarea dezideratelor mercantiliste bazate pe o politică economică de stat, dirijată şi puternic centralizată. Ţărănimea bănăţeană avea obligaţi feudale şi statale numai faţă de împărat, astfel că situaţia iobagilor autohtoni era mult mai bună, decât în celelalte provincii unde domnea bunul plac al feudalilor.

Imediat după ocuparea Banatului, administraţia militară îşi începe munca de organizare şi pentru a putea evalua posibilităţile exploatării fiscale a provinciei se va executa, încă din cursul anului 1717 o conscripţie generală a Banatului. Această conscripţie va fi completată în anii următori, prin elaborarea unor hărţi detaliate ale ţinutului, care va cuprinde toate aşezările locuite sau părăsite ale Banatului. În conscripţia din 1717 Răchita apare cu 30 de case, pe harta oficială din 1761, satul apare cu denumirea Ragita şi făcea parte din districtul Făget62.

Bazat pe planuri meticuloase, s-a făcut împărţirea administrativă şi teritorială, Banatul fiind organizat în districte, având în frunte administratori districtuali, iar satele ca şi înainte rămâneau sub conducerea cnezilor locali, iar mai multe sate erau administrate de un obercnez.

Imediat după cucerirea Banatului se declanşează importante frământări sociale începând încă din anul 1735. Sub conducerea lui Pero Seghedinaţ din Pecica, 3.181 de români, 449 de sârbi şi mai mulţi unguri şi slovaci pornesc o răscoală antihabsburgică, dar la scurt timp sunt reprimaţi crunt de armatele habsburgice. Alte mişcări de mai mică amploare vor urma. În anul 1736 este adoptat un sistem sufocant de dări, cu un impozit fix pe cap de persoană (12, 8 sau 6 florini), plus un

62 N. Ilieşiu, Caiete istorice, I, f. 4, aflat în Arhiva Muzeului Banatului.

Contele Mercy (1666-1734)Guvernator al Banatului 1716-1734

impozit după avere. În acelaşi an izbucneşte războiul austriaco-turc (1736-1739) şi Banatul devine teatru de război. Cu prilejul izbucnirii războiului şi nemulţumiţi de sistemul fiscal recent instalat precum şi de excesele birocraţiei, românii bănăţeni declanşează răscoala antihabsburgică. Paradoxal, una din principalele revendicări ale răsculaţilor a fost revenirea la sistemul fiscal turc.

Războiul turco-austriac din 1737-1739 a avut consecinţe dezastruoase asupra provinciei. Cucerirea de către austrieci a Banatului şi instaurarea noii stăpâniri habsburgice a atras după sine nu numai opoziţia între interesele politico-economice şi militare ale imperialilor şi cele ale populaţiei autohtone, ci - aşa

Harta lui Griselini - 1776

cum este şi firesc - şi adversităţi de natură psihologică între acestea. Coexistau de-acum două lumi, două mentalităţi, două poziţii diferite. Pe de-o parte, reprezentanţii civili şi militari ai stăpânirii în această provincie, funcţionărimea, bine plătită, ocrotită de legi şi armată, abuzivă şi dornică de înavuţire rapidă, care trata poporul băştinaş cu aroganţă şi dispreţ, de pe poziţia sa de stăpânitor şi civilazator; pe de altă parte, ţărănimea română bănăţeană, căruia i s-a pus "jugul de fier" austriac, mereu confruntată cu nedreptăţi şi umilinţă, ducând o viaţă deosebit de grea, dar, totodată, apărându-şi cu deosebită dârzenie şi mândrie libertatea spirituală, de credinţă şi de neam. Din confruntarea celor două părţi a rezultat, în timp, un climat de ostilitate, de duşmănie, care a dus, pe români la o îndreptăţită stare de revoltă, iar pe austrieci la deprecierea conştientă a populaţiei băştinaşe. Românii erau prezentaţi ca un neam de păstori, cu aplecare spre tâlhărie şi hoţie, înapoiaţi din punct de vedere moral comparativ cu neamurile colonizate aici de stăpânire63. Astfel s-a creat în timp şi s-a permanetizzat în epocă o imagine falsă despre ţăranul român din Banat. Plecând de la această imagine preconcepută, orice încercare a supuşilor bănăţeni de a se apăra, de a se opune injustiţiei, de a lupta pentru o viaţă omenească şi liberă, era calificată drept tâlhărie, hoţie, trădare. Revoltatului i se neagă conştinţa politică, fiind considerat un simplu răufăcător, un tâlhar, un criminal, un lotru. În acest sens sunt întocmite actele oficiale care privesc lotria, dar şi cele ce se referă la marea răscoală de la 1737-173964.

Răscoala antihabsburgică izbucnită în condiţiile războiului austro-turc, a avut un răsunet slab printre contemporani, atenţia acestora fiind reţinută mai degrabă de operaţiunile militare ale celor două armate, ceea ce a făcut ca acţiunile răsculaţilor să fie ascunse în umbra războiului, unele dintre ele fiind chiar confundate cu cele a trupelor turceşti. Confuzia a fost favorizată de prezenţa,în unele cazuri, ale răsculaţilor alături de turci, dat fiind că, la acea vreme, lupta împotriva Imperiului habsburgic-desigur cu ţeluri diferite-constituia un fragil numitor comun. Răscoala a izbucnit spontan, fără pregătiri prealabile şi fără a avea o conducere unitară, manifestându-se sub diferite forme, dar îndreptate clar împotriva stăpânirii austriece, stăpânire ce se dovedea mai aspră şi mai nemiloasă decât cea turcească. Represalile au fost dure, multe sate fiind arse iar locuitorii ucişi65. După înfrângerea răscoalei, de frica represalilor, răsculaţii pribegesc un timp, până la publicarea de imperiali a unei amnistii administrative, când mulţi dintre transfugi revin în satele părăsite.63 G. Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 331.64 Eleonora Calincof, Atestări documentare privind caracterul antihabsburgic al răscoalei populare din Banat din anii 1737-1739, în "Banatica", VI, Reşiţa, p. 223.65 Ibidem, p. 226.

Episoade dramatice s-au petrecut cu prilejul acestei mişcării antihabsburgice şi în ţinutul Făgetului, mai ales la atelierele metalurgice de la Luncani, iar fiscalii din Făget şi Căpâlnaş se refugiază la Lipova şi mai apoi la Arad, fugind din faţa mulţimii răsculate66.

Operaţiile militare, răscoala care a urmat după aceea, foametea, precum şi ciuma, au provocat grele pierderi de vieţi omeneşti şi de bunuri. Odată pacea instaurată, regimul de la Viena s-a străduit să reorganizeze aparatul administrativ, cu scopul ca provincia să poată face faţă multiplelor sarcini ce i-au fost impuse. Războiul de succesiune la tronul habsburgic, izbucnit îndată după urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza, a adâncit dificultăţile în care se zbătea imperiul ca urmare a lungilor şi istovitoarelor operaţii militare din războiul încheiat prin pacea de la Belgrad (1739). În vederea acoperirii cheltuielilor prilejuite de izbucnirea luptelor cu Prusia, Curtea din Viena a sporit contribuţia în toate provinciile imperiului. Nici Banatul nu a fost exceptat de la acest efort, deşi urmările dezastruoase ale războiului cu turcii mai erau încă simţite.

Meticuloasa administraţie habsburgică a consemnat şi sarcinile impuse Banatului într-un număr impresionant de acte printre care şi o conscripţie din anul 1743. Importanţa ei deosebită constă în faptul că este cel dintâi document în care ni se dezvăluie pe larg unele realităţi din provincia Banatului, la numai câţiva ani după războiul cu turcii. Astfel, cunoaştem acum aproape toate aşezările locuite, dimpreună cu sarcinile fiscale respective. Dar ceea ce trebuie reţinut îndeosebi în acest document este faptul că a fost consemnată pentru prima oară şi naţionalitatea locuitorilor din fiecare aşezare în parte. La data respectivă, aproximativ trei pătrimi din numărul aşezărilor banăţene erau locuite numai de români sau de români cu sârbi şi în câteva cazuri izolate chiar de români cu germani67. În această conscripţie apare şi Răchita, (Ragita) sat locuit de români din districtul Lugojului68.

Până în 1751, Banatul s-a aflat sub administraţie militară, din acel an s-a introdus administraţia civilă austriacă, menţinută până în anii 1778-1779, când Banatul este încorporat Ungariei.

Încă de la începutul stăpâniri Banatului, Curtea de la Viena şi-a concentrat atenţia spre o dezvoltare într-un ritm mai viu a economiei bănăţene. Realităţile bănăţene permiteau în mare măsură realizarea obiectivelor economice preconizate: existenţa unui pământ fertil, posibilitatea de a mări suprafeţele agricole prin drenări, asanări, indiguiri, un subsol bogat şi mai ales 66 Costin Feneşan, Informaţii documentare privin răscoala populară bănăţeană de la 1737-1739, în "Banatica", 1973, p. 168-17067 Bujor Surdu, Aspecte privitoare la situaţia Banatului în 1743, în "Anuarul Institutului de Istorie" Cluj, 1970, p.14.68 Ibidem, p.45.

forţă de muncă la îndemână, ţăranii bănăţeni au devenit iobagi ai Împăratului, cu obligaţii de robotă pe lângă multe altele. Pentru Curtea din Viena era imperios necesară dezvoltarea economică a acestei provincii pentru a putea asigura într-un timp foarte scurt, aprovizionarea şi întreţinerea numeroaselor trupe din garnizoanele bănăţene şi a celor aflate în marş, dată fiind importanţa Banatului în sistemul militar habsburgic. Deasemenea se urmărea întreţinerea aparatului de stat, sau furnizarea de materii prime pentru provinciile din vest precum şi obţinerea unor venituri pentru erariul ce alimenta numeroasele războaie din sec. al XVIII-lea69.

Satul Răchita a fost ferit de colonizare datorită faptului că suprafaţa de pământ arabil era mică, iar colonizarea habsburgică s-a făcut pe terenuri roditoare şi mai ales în câmpia Banatului.

Constrângerile românilor, nevoiţi să-şi cedeze pământurile şi uneori satele, fiscalitatea excesivă (ţărani erau obligaţi să suporte aprovizionarea şi cazarea armatei habsburgice în timpul războaielor) au iscat mari nemulţumiri românilor bănăţeni, care în momente prielnice, cu ocazia războaielor turco-austriece din 1737-1739 şi 1788-1791 s-au răsculat împotriva autorităţilor imperiale şi a coloniştilor.

Războiul, răscoala, ciuma şi foametea care s-au abătut asupra Banatului după încetarea operaţiilor militare au determinat modificări insemnate în sânul populaţiei bănăţene. Fără îndoială că aceste calamităţi au afectat în primul rând populaţia românească, fiindcă lungile şi istovitoarele lupte turco-austriece s-au desfăşurat exclusiv în regiunile locuite de ei, provocându-le distrugeri materiale şi de vieţi omeneşti, dar şi deplasări semnificative de populaţie. Represiunile armatei habsburgice împotriva răsculaţilor le-au rărit deasemenea rândurile, iar mulţi au fugit de teama imperialilor în Oltenia şi Serbia. Conflictul dintre băştinaşi şi stăpânirea austriacă, în diferite forme, se prelungeşte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când se constată o relaxare a relaţiilor70.

Anexarea Banatului la Ungaria a fost un eveniment cu consecinţe istorice importante pentru această provincie. Bazându-se pe drepturile istorice, nu etnice, deoarece la ocuparea Banatului de austrieci nu exista populaţie maghiară în această provincie, Dieta maghiară va revendica în mod constant anexarea Banatului la Ungaria. Într-un moment critic pentru împărăteasa Maria Tereza în urma războiului de şapte ani, Dieta reuşeşte să obţină introducerea adminstraţiei comitatense. Prin încorporarea Banatului la Ungaria, unitatea provinciei a fost împărţită între

69 Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat 1716-1740, Timişoara, Ed. Facla, 1972, p.3170 Gr. Popiţi, Mişcări de rezistenţă şi răzvrătire în Banat în anii 1774-1775, în Arhivele Statului 25 de ani de activitate (1931-1956), Bucureşti, 1957, p.245.

adminstraţia germană, dirijată de Consiliul de război din Viena pe teritoriul celor trei regimente de graniţă şi adminstraţia comitatensă, care se introduce în partea încorporată Ungariei prin înfinţarea comitatelor Timiş, Caraş, Torontal71. În teritoriile supuse administraţiei maghiare se reintroduce forma de proprietate feudală, reglementându-se prin Urbariul din 1780 raporturile dintre proprietarii feudali şi ţăranii iobagi. Prediile şi moşiile statului sunt vândute, împreună cu titlurile nobiliare, creându-se astfel, o nouă nobilime feudală în Banat.

Fenomenul cel mai de seamă, pentru istoria naţională a românilor bănăţeni l-a constituit apariţia unui grup compact de nobili macedo-români (odată cu cumpărarea de domenii şi înnobilarea), ridicaţi din rândul negustorilor bogaţi, dintre care mulţi s-au identificat cu idealul naţional românesc şi au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Apariţia acestei nobilimi noi, de avere şi funcţie, deosebită de cea ereditară, reprezintă un fenomen specific doar Banatului. Spre deosebire de vechea nobilime, ea tinde să se ataşeze noilor solidarităţi în curs de constituire, burgheze şi naţionale, integrându-se confesiunii din care făcea parte, grupului social din care s-a ridicat şi comunităţii naţionale cu care se identifică. Datorită educaţiei, puterii economice sau politice pe care o acumulează, îşi va asuma un rol important în opera de patronaj cultural naţional, în mişcarea politică, colaborând la formarea elitelor naţiunii asuprite.

Un exemplu relevant şi pentru ţinutul Făgetului este familia Mocioni care aveau mari proprietăţi pe Valea Mureşului la Căpâlnaş, Bulci si Birchiş.

Pe tot parcursul primelor decenii ale secolului al XIX-lea tensiunile politice, sociale şi religioase cresc în Banat, nobilimea are tendinţa de a înăspri exploatarea, autorităţile încearcă să impună în administraţie şi şcoală limba maghiară iscând conflicte înverşunate cu populaţia română şi sârbă. Pe plan religios, românii urmăreau emanciparea bisericii române, separarea ierarhiei bisericeşti şi constituirea unei ierarhii autohtone independente. Programul paşoptist din Banat prevedea: emanciparea bisericii ortodoxe române din Banat, emanciparea socială prin înlăturarea marii proprietăţi feudale şi unificarea politică a naţiunii, prin unirea tuturor românilor într-un stat puternic, unitar şi independent. Episoade interesante ale luptelor revoluţionare din anul 1848 s-au desfăşurat şi în apropierea satului Răchita şi în satele din jur, unde ţăranii români se opuneau recrutării în armata maghiară.

Din raportul lui Blasiu Brâncovan, care era agentul lui Vucovics reiese că răscoala ţăranilor din nordul Banatului s-a datorat lipsei de tact a comisiei de recrutare, care au căutat să-i înscrie pe ţărani cu forţa, iar când aceştia au opus rezistenţă au tras în ei, ceea ce a întărâtat populaţia, care s-a revoltat.71 I. D. Suciu , Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara 1977, p.108

Notarul Limbek Lajos din comuna Fârdea mergând la Răchita cu ocazia conscripţiilor pentru recrutare, a descins la locuinţa primarului. De aici voind să plece spre locuinţa preotului, pe drum a fost întâmpinat de vreo 50 de locuitori din Răchita, înarmaţi cu ciomege, care voiau să-i omoare pe preot şi pe primar pentru că aceştia îi forţau să dea recruţi. Înconjurându-l pe notar, ţăranii l-au făcut prizonier până la întoarcerea primarului. Abia a treia zi se întoarce primarul, care se refugiase de mulţime. Notarul nu scapă de oameni decât după ce le promite că armata de voluntari va fi desfinţată şi populaţia nu va mai fi obligată să contribuie la înteţinerea şi dotarea armatei maghiare. Apoi căpetenile răsculaţilor pleacă în comuna vecină Băseşti (Begheiul Mic), ca să ceară ajutorul ţăranilor de acolo în caz de nevoie. Notarul rămânând singur, fuge la Sudriaş, scăpând astfel din mâinile răsculaţilor. Păţania notarului este semnificativă, ea arată spontaneitatea răscoalelor ţărăneşti, ajutorul şi legătura cu celelalte sate ca şi aversiune ţăranilor dea se înrola în armata maghiară72.

Este demn de reţinut, pentru explicarea poziţie românilor bănăţeni în evenimentele ce vor urma, faptul că răscoalele ţăranilor români împotriva stăpânirii maghiare încep înainte ca Banatul să fie ocupat de trupele imperiale.Aceasta înseamnă că mişcările tărăneşti îndreptate împotriva guvernului maghiar nu s-au născut dintr-o simpatie deosebită faţă de habsburgi, ci din cauza poziţiei rigide a guvernului de la Pesta ce nu înţelegea să satisfacă dezideratele româneşti şi-i forţa să lupte pentru o cauză care nu era a lor. Când trupele imperiale din Banat încep ofensiva, românii răsculaţi se aliază cu aceştia73.

Revoluţia de la 1848-1849 a rezolvat una din principalele contradicţii politice a imperiului - iobăgia. În 2 martie 1853 apare patenta prin care se desfinţează iobăgia din Ungaria şi Banat şi este publicată în Buletinul imperial din 1853 nr. 38,39,41,42. După înfrângerea revoluţiei, guvernul austriac, pentru a evita noi tulburări, aplică împroprietărirea. Ţăranii devin proprietari de drept ai pământului pe care-l aveau sub formă de şesie iobagială. Obligaţiile feudale fiind desfinţate se înlătură principala piedică în calea dezvoltării relaţiilor capitaliste. După înfrângerea revoluţiei din Ungaria, guvernul de la Viena va transforma Banatul într-o "ţară de coroană" a Imperiului austriac, fiind împărţită din punct de vedere administrativ în două districte, ţinuturi: districtul Timiş-Caraş (Banatul Timişan) şi districtul Bacica Torontal (Voievodina Sârbă). Comisar suprem peste Banatul Timişan este numit Andrei Mocioni, iar peste Voivodina Sârbă, Izidor Nicolici. Peste întreaga provincie este numit 72 I.D. Suciu , Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti,1968, p.17873 Ibidem, p.183-184

Ridicarea Josefină - 1769-1772

un guvernator, un general austriac, iar limba oficială devine germana. Această formă de conducere a "Banatului Timişan şi Voievodina Sârbă" ţine până-n septembrie 1850 când administraţia provinciei este separată de justiţie. În fruntea plaselor nu mai sunt primpretorii ci comisari de plasă. În ceea ce priveşte justiţia se înfinţează tribunale provinciale în Timişoara, Lugoj, Becicherecul Mare, tot în această perioadă se introduce în Banat cadastrul, cărţile funduare, clasificarea pământului, administraţia financiară, percepţii, garda financiară şi jandarmeria74. În mai 1853 Voievodina şi Banatul Timişan sunt împărţite din punct de vedere administrative în cinci districte: Lugoj, Timişoara, Becicherec, Neoplata, Zambor, iar districtele în plase75.

Dualismul

Anii 1849-1850 au fost pentru românii bănăţeni şi ardeleni anii protestelor şi a cererilor vane. În această perioadă, s-a manifestat şi o puternică tendinţă de unificare a naţiunii, tendinţă ce s-a concretizat mai ales în Petiţia generală din 13 februarie 1849, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 reprezentanţi ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic într-o naţiune independentă cu o administraţie proprie. Însă, aşa cum se cunoaşte, prin Constituţia din 4 martie 1849, bănăţenii au fost scindaţi în Voivodina Sârbă şi Banatul Timişan care aparţineau de Austria, realitate care va dăinui până în anul 1860.

Spre sfârşitul epocii noului absolutism, în anul 1859, se întâmplă două evenimente deosebite care determină apropieri la fel de deosebite. Primul eveniment a fost Unirea Principatelor, iar al doilea, războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, realitate care a facilitat o apropiere a împăratului de aristocraţia maghiară. Acesta a realizat faptul că sistemul de guvernare absolutist nu mai este unul agreat, prin urmare trebuia căutată o formulă mai potrivită cu imperativele momentului. Prin emiterea Diplomei din octombrie 1860, se ajunge astfel la inaugurarea unei noi epoci numită liberală sau constituţională. Un prim pas spre înfăptuirea acestui program îl constituie reorganizarea senatului imperial, datând din 1851 şi având 15 membrii şi vot consultativ. Acum senatul are 45 de membrii şi, fapt sugestiv, noii senatori nu au fost numiţi ca exponenţi ai naţiunii căreia aparţineau, ci ca reprezentanţi ai ţărilor de coroană. Fruntaşii români au aflat despre tratativele dintre austrieci şi unguri în privinţa Banatului, motiv pentru care Andrei Mocioni, în şedinţa din 24 septembrie 1860 a propus 74 N. Iliesiu, Caiete istorice mss, VII, f. 703, nr. inv. 6882,în Arhiva Muzeului Banatului75 Ibidem, f. 704

o nouă reformă în care se vorbea despre: egalitatea între naţiunile conlocuitoare şi subvenţionarea în mod egal de către stat a confesiunilor. Cu această ocazie, el a subliniat faptul că factorii principali sunt popoarele, iar, cu ocazia unei audienţe la împărat, a accentuat că nu s-ar putea legitima în nici un chip introducerea administraţiei maghiare în Banat unde populaţia constă mai vârtos din români şi în număr mai mic din sârbi şi din germani.

Încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena şi era una din condiţiile sine qua non pentru o mai strînsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocraţia maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de intelectuali, negustori şi meseriaşi din Banat, nici jalbele şi doleanţele sârbilor în frunte cu patriarhul Raiacici nu şi-au gasit ecoul aşteptat. Prin patenta din 27 decembrie 1860 împăratul Franz Joseph I a decis, împotriva voinţei românilor şi a sârbilor, anexarea Banatului la Ungaria.

În realitate, publicarea diplomei imperiale din 20 octombrie 1860, prin care, asa cum s-a mai amintit, se instaurează sistemul liberal de guvernare, s-a declansat în întreg imperiul habsburgic un puternic reviriment al miscarilor naţionale. În noul context în care se află acum monarhia, popoarele caută să profite de "dezgheţul" survenit, fie pentru a-şi largi autonomia politică de care se bucuraseră înainte de revoluţie, fie pentru a obţine o asemenea autonomie. Această tendinţă se loveşte însă, pe de-o parte de rezistenţa cercurilor conducătoare habsburgice care subscriu la o politică cu ţeluri centralizatoare, iar, pe de-altă parte, de tendinţele de supremaţie ale naţiunilor aşa-numite "istorice".

Andrei Mocioni (1812-1880)

Actul fundamental din octombrie, chiar dacă recunoaşte egalitatea tuturor popoarelor istorice şi neistorice nu preconizează autonomia şi federalizarea lor, ci doar pe aceea a vechilor provincii de coroană. Soarta ansamblului actelor care poartă numele de "Diploma din Octombrie" depindea de atitudinea nobilimii maghiare, una din cele mai puternice entitaţi sociale din imperiu, după burghezia şi nobilimea germană. Aceasta însă, profitând de controlul său asupra administraţiei şi justiţiei, ceea ce constituia un puternic atuu, atât împotriva guvernului vienez, cât şi împotriva naţionalitaţilor, se afirmă de la început ca fiind adversară a noii politici. Considerând concesiile care i s-au făcut prin actele fundamentale liberale ca tot atâtea semne de slabiciune ale habsburgilor, ea se pronunţă pentru o restitutio in integrum a legilor din 1848, inclusiv uniunea Transilvaniei cu Ungaria76. Pe scurt, în anul 1861, elita maghiară refuză compromisul cu habsburgii. Aceasta este şi cauza dizolvării dietei maghiare întrunită la Pesta din aprilie până în august 1861. Nobilimea maghiară refuză să acorde naţiunilor nemaghiare autonomia administrativă pe care o revendicau. Singura concesie pe care este dispusă să o facă este posibilitatea folosirii limbilor naţionale pe planul administraţiei locale. Din acest motiv, ea se va gasi în faţa unei duble opoziţii, aceea a Vienei şi a celorlalte naţionalitaţi, dornice sa-şi creeze un cadru constituţional care să le asigure o dezvoltare mai liberă a entităţii lor naţionale. Rând pe rând, croaţii, românii, sârbii şi slovacii trec la stabilirea programului politic propriu în contextul noilor împrejurări ivite. Românii din imperiu au primit diploma cu mari speranţe. Acţiunea politică românească începe să se înfiripeze încă din vara anului 1860 în atmosfera nouă creată de dezbaterile senatului imperial. În cadrul dezbaterilor, contestarea cea mai vehementă şi argumentele cele mai solide au fost aduse de către delegaţii români împotriva încorporării Transilvanniei şi a Banatului la Ungaria. Analizând situaţia, delegatul bănăţean în înaltele foruri maghiare, Andrei Mocioni remarca faptul că situaţia naţionalităţiilor era una foarte îngrijorătoare, întrucât preconizata egalitate în drepturi era un paravan frumos în spatele căruia se făceau mai uşor atacurile la viaţa politică naţională a poporului român.

Perioada 1859-l866 a fost una deosebit de dificila pentru statul austriac. Înfrânt în mai multe bătălii, în fata armatelor piemonteze, franceze şi prusace, exista posibilitatea dispariţiei acestui stat, care stăpânea numeroase popoare şi teritorii straine. In aceste condiţii, Împaratul Franz Joseph I a găsit soluţia menţinerii statului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor. Astfel s-a încheiat "Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria". Temându-se de intensificarea luptei popoarelor aflate sub stăpânirea sa, Impăratul a preferat realizarea acestui 76 Simion Retegan, Dieta românească a Transivaniei.1863-1864, Cluj-Napoca, 1979.p.74

compromis cu nobilimea maghiară, care deţinea cele mai importante poziţii politice şi economice, în cadrul statului, dupa cele ale austriecilor. Astfel s-a ajuns la constituirea monarhiei bicefale, statul fiind împărţit în două: partea austriacă, denumită "Cisleitania", avea capitala la Viena şi cuprindea şi teritoriile locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni şi de romanii din Bucovina; partea ungară, denumită "Transleitania", avea capitala la Budapesta şi cuprindea şi teritoriile locuite de croaţi, sârbi, sloveni şi de romanii din Transilvania şi din Banat.

Austriecii şi ungurii aveau aceleaşi drepturi. La data de 8 iunie 1867, Împăratul Franz Joseph I (1848-l916) a fost încoronat şi ca rege al Ungariei. Statul austriac a fost salvat, prin acest compromis facut nobilimii maghiare, pentru încă o perioada de 51 de ani. Statul dualist s-a aflat sub conducerea împăraţilor dinastiei de Habsburg, care din 1527 adoptaseră şi titlul de regi ai Ungariei. Astfel au survenit şi denumirile "Imperiul Cezaro-Crăiesc" sau "Dubla Monarhie" (în germană: Kaiserliche und Königliche Doppelmonarchie – Monarhia dualistă imperială şi regală). O prescurtare des întâlnită a acestei denumiri este "K.u.K." sau "k.u.k.", referitoare nu numai la monarhie, ci şi la statul Austro-Ungaria şi epoca respectivă. Austro-Ungaria a fost întemeiată în urma unui compromis între burghezia maghiară şi monarhia habsburgică, cu scopul de a menţine vechiul Imperiu Austriac după înfrângerea suferită în Bătălia de la Königgrätz, în războiul din anul 1866 contra Prusiei. Din punct de vedere etnic Austro-Ungaria era un imperiu multinaţional, în care naţiunile germană şi ungară erau politic dominante în jumătăţile lor (Cisleithania respectiv Transleithania). Celelalte douăsprezece naţionalităţi erau: bosniacii, cehii, croaţii, evreii, italienii, polonezii, românii, sârbii, slovacii, slovenii, ţiganii şi ucrainenii), reprezentând două treimi din populaţia imperiului. Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea fiind o epocă de construcţie a identităţilor pe criteriu naţional, tensiunile existente între cele două naţiuni dominante şi celelalte naţiuni (îndeosebi italiană, română, ucraineană şi sârbă) au făcut din Austro-Ungaria un stat şubred şi săpat de mişcări iredentiste. În ciuda acestor dificultăţi inerente structurii sale, în cei cincizeci şi unu de ani de existenţă ai imperiului (1867-1918) economia acestuia s-a dezvoltat (dar inegal între regiuni), iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat însă la sfârşitul Primului Război Mondial, ca urmare a incapacităţii celor două naţiuni dominante, germană şi maghiară, de a găsi o soluţie la revendicările celorlalte naţionalităţi din cadrul său, astfel încât acestea au preferat să formeze state naţionale proprii, sau, în cazul românilor, să întregească deja existentul stat naţional, România.

Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament şi un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părţi ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe şi Finanţele. La fel, cele două părţi ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniştri ai Austriei şi Ungariei, cei trei miniştri care conduceau ministerele comune, anumiţi membri ai familiei imperiale. Fiecare parlament, cel de la Viena şi cel de la Budapesta, avea o delegaţie parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegaţie parlamentară comună a celor două parlamente. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era

administrată în mod centralizat, iar politica faţă de minorităţi a fost

dominată de intenţia autorităţilor de la Budapesta de a maghiariza populaţiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului. Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceştia erau maghiari numai 5.665.000 faţă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.Încheierea pactului dualist austro-ungar a însemnat compromisul latifundiatilor maghiari cu dinastia habsburgică. În urma creării statului dualist în 1867 şi prin desfinţarea în 1872 a regimentelor grănicereşti, întregul Banat a trecut sub administraţia Ungariei .

Tabloul adus din Franţa de Liţă Bogatu

În 5 februarie 1867 s-a încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania şi Banatul rămân încorporate Ungariei. Sunt intensificate măsurile discrimatorii împotriva minorităţilor, astfel că românii vor încerca să se unească cu ţara. Spre deosebire de partea austriacă, partea ungară a îngrădit afirmarea identităţii naţionale a minorităţilor, acordându-le puţine drepturi şi libertăţi. S-au dat noi legi, prin care s-a dispus ca limba ţării şi a regiunii să se folosească în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, în şcolile primare, medii şi superioare. A fost, evident, o politică de maghiarizare, cu toate acestea, pentru Banat această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic.

În această perioadă se vor produce două evenimente care vor marca profund viaţa bănăţenilor: Unirea Pricipatelor (1859) şi cucerirea independenţei de stat a României (1877). Bănăţeni vedeau în unitatea şi consolidarea statului român o sursă regeneratoare şi un sprijin constant în apărarea integrităţii lor entice. Multe manifestări de solidaritate s-au desfăşurat la aniversările Unirii, iar în timpul războiului de independenţă în oraşele mari ale Banatului s-au format comitete care colectau bani şi ajutoare pentru răniţi; mulţi bănăţeni apar pe listele de subscripţii. În anul 1877 un voluntar din neamul familiei Curuţiu zis Ariciu din Răchita participă la luptele Lom-Palanca, Vidin, Griviţa inclusiv la caderea Plevnei. Se întoarce în localitate şi moare în 1922 la vârsta de 96 ani. Un fapt deosebit a fost participare la prima expozitie mondiala de la Paris din 1889 a ţăranului înstărit Alexandru Gheju zis Liţă Bogatu din Răchita. Materializarea participării este o poză a turnului Eiffel din anul 1889 păstrată în satul Răchita. Se pare că acest ţăran l-a "sponsorizat" şi pe prefectul maghiar al vremii pentru a se putea deplasa în Franţa77.

77 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităţii Răchita, mss, Ioana Otescu Monogra-fia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, p. 10;

Alexandru Gheju zis Liţă Bogatu

Proclamarea dualismului în anul 1867, împotriva voinţei poporului român va avea drept consecinţă firească organizarea politică a românilor bănăţeni. S-a conturat tot mai mult în rândul fruntaşilor politici români şi ai altor naţionalităţi ideea că numai sprijinindu-se pe popor şi cu ajutorul opiniei publice din întreaga Europă se puteau obţine rezultatele dorite în lupta lor pentru dreptate socială şi naţională. La conferinţa de la Timişoara, din 7 februarie 1869 se înfinţează Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria. Scopul principal al programului partidului era combaterea dualismului austro-ungar, dar în platformă mai erau şi revendicări antifeudale şi naţionale. Noul partid a participat prin deputaţii săi la sesiunile Dietei din 1869-1872 şi 1872-1875, remarcându-se prin propunerile progresiste ce le susţineau în discutarea legilor.

Deşi fruntaşii bănăţeni au fost împotriva înaintării Memorandului în 1892, ceea ce a dus chiar la demisia lui Vicenţiu Babeş de la preşedenţia Partidului Naţional Român, totuşi ei se vor solidariza cu Comitetul Central al Partidului Naţional Român, înprocesuat dând prin aceasta un exemplu strălucit de loialitate şi solidaritate românească78.

În contrast cu realitatea sistemului de stat austro-ungar, guvernul de la Budapesta s-a axat de la început, pe principiul Ungariei uninaţionaliste, 78 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.148

Harta militară - 1896

oficializând mai vechea politică de asimilare prin maghiarizare79. Desigur, şi alte imperii care au ţinut sub stăpânirea lor unele popoare au folosit metoda desnaţionalizării acestora, însă rar s-a întâmplat ca ea să fie ridicată la rangul de politică de stat şi să fie promovată cu atâta brutalitate aşa cum au procedat oficialităţile şi grofii unguri. În vasta acţiune concepută să-i materializeze planurile desnaţionalizării, Parlamentul de la Budapesta a votat legi prin care s-a decis până şi maghiarizarea numelor familiilor, satelor şi oraşelor din Banat.Năzuinţa unităţii şi solidarităţii naţionale se vor amplifica tot mai mult, ca replică la toate măsurile represive ale autorităţilor maghiare. Intelectualii satelor sunt acuzaţi că "turbură şi răzvrătesc" populaţia, fac o educaţie "antipatriotică"- din punctual lor de vedere- tineretului sătesc, că bibliotecile poporale şi şcolare sunt pline de cărţi româneşti interzise80.

Apărarea şcolilor confesionale considerate "temelie a vieţii naţionale" devine un element esenţial al luptei românilor, determinând o adevărată coeziune a forţelor socio-politice. De la mulţimea ţăranilor până la reprezentanţii proeminenţi ai intelectualităţii, între care conducătorii bisericii naţionale ocupă un loc important, toate categoriile sociale şi-au înmănunchiat strădaniile în această acţiune81. La sfârşitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX a avut loc o puternică colonizare de locuitori maghiari, când localitatea Dumbrava şi apoi Fagetul au primit colonişti sub pretextul maririi comunelor. Aşa cum rezultă din copia unei hărţi cadastrale aferente satului Răchita, cu referire la anii 1824-1877, în hotarul satului exista un întins spaţiu de izlaz şi un teren de pădure, în suprafaţă de 1547 jugăre şi 1075 stânjeni pătraţi, menţionat sub forma "Uberland pro erario". Odată cu înfinţarea coloniei maghiare Igazfalva (Dumbrava), teritoriul a fost scos din hotarul aşezării Răchita, împreună cu o parte din izlaz. Realităţile acelor vremuri au rămas întipărite în memoria colectivă a localnicilor, care îşi amintesc că în spaţiul fostei păduri răchiţenii au avut sălaşe agro-pastorale, pe care au fost nevoiţi să le părăsească după întemeierea satului Dumbrava82.

Începutul secolului al XX-lea aduce o nouă asprime în politica naţională promovată de cercurile conducătoare maghiare. Legea naţionalităţilor este şi mai des încălcată, legile presei înscriu noi sancţiuni drastice împotriva redactorilor

79 E, Brote, Cestiunea română în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1895, p.110.80 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, Banatul şi Marea Unire, 1918, Timişoara, 1992, p.2581 Ibidem, p.2782 Ana Ursulescu, Ţinutul Făgetului, comunitate, biserică, şcoală între anii 1842-1918, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012, p.126

ziarelor româneşti. Presa românească a fost supusă unor continue presiuni, cenzura maghiară interzicând orice încercare de susţinere sau promovare a intereselor naţionale româneşti83.

În perioada post memorandistă, între anii 1895-1905, activitatea Partidului Naţional Român, cunoşte un vremelnic declin. Este perioada frământărilor interne, care a avut şi o latură pozitivă, aceea a clarificării poziţilor principiale şi tactice ale diferitelor grupări, clarificări ce vor duce la întărirea partidului şi la relansarea sa în activitate. Această perioadă ce poate fi apreciată şi de criză, s-a datorat - în principal - diferitelor orientări interne din cadrul partidului, cât şi amestecului formaţiunilor politice din România care, uneori subordonau intereselor de partid lupta naţională a românilor bănăţeni şi ardeleni. Orientarea bănăţeană care s-a constituit ca o grupare aparte în cadrul partidului, a fost apreciată de o parte a istoriografiei româneşti ca "moderată" .Aceşti "moderaţi" şi-au câştigat aderenţi în rândul ţărănimii şi intelectualităţii rurale din Banat; ei n-au acceptat niciodată colaborarea cu guvernele maghiare, după cum n-au permis nici amestecul partidelor politice din România în problemele partidului. Bănăţenii şi-au urmat calea proprie, care va cunoaşte corecturi doar în momentul în care se impuneau cu necesitate. În ceea ce priveşte poziţia faţă de partidele din România, relevăm faptul că fruntaşii bănăţeni nu se opuneau ajutorului celor din România, dar nu înţelegeau să se subordoneze liberalilor sau conservatorilor şi să le servească acestora ca masă de manevră în lupta pentru putere. De altfel, bănăţenii sunt singurii din cadrul Partidului naţional care nu au acceptat subvenţii din partea partidelor politice din România84.

Începutul secolului al XX-lea găseşte Partidul Naţional Român în faţa unei opţiuni majore, activismul politic adică participarea românilor la luptele electorale pentru alegerile parlamentare. Bănăţeni se declară pentru"activism" şi se încadrează şi ei în acest curent ridicat de masele populare85. Pasivitatea politică a fost înfrântă anterior, când la 6 iunie 1903 dr. Aurel Vlad este ales deputat al cercului Dobra, cu programul Partidului Naţional, dar fără încuvinţarea comitetului partidului. Numai în 1905 Comitetul executiv al partidului Naţional Român în şedinţa de la Sibiu hotărăşte abandonarea pasivităţii şi intrarea în lupta parlamentară.

Alegerile parlamentare din anul 1905 şi următoarele au demonstrat însufleţirea ţărănimi conduse de "apostolii" satelor, preoţii şi învăţătorii , care 83 V. Branişte, Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 180.84 Radu Păiusan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Ed. de Vest, Timişoara, 1993, p.1485 Ibidem, p.44

suplineau cu succes, lipsa unor organizaţii de partid locale. Răchita făcea parte din cercul electoral parlamentar Făget. Candidat naţional român întâlnim în cercul Făget era dr. Aurel Munteanu, avocat la Orăştie, în anul 1905. În timpul campaniei electorale dr. Aurel Munteanu a parcurs toate aşezările mai importante ale cercului. Scrutinul electoral are loc în 26 ianuarie în Făget, datorită ingerinţelor de tot felul în favoarea candidatului guvernamental, candidatul român este înfrânt într-un cerc cu 1322 de alegători, din care aproape 1000 români86.

În 22 aprilie 1906 are loc adunarea populară de candidare naţională la Făget. Din partea Partidului Naţional Român candidează dr. Aurel Cosma. A fost primit de o imensă mulţime de oameni, apoi îşi incepe turneul electoral prin satele din jurul Făgetului, dar şi prin satele de pe Valea Mureşului care aparţineau cercului electoral Făget. Are parte de frumoase primiri, dar şi de numeroase şicane din partea autorităţilor. Alegerile au loc în 30 aprilie în Făget, candidatul român pierde în faţa candidatului kossuthist87.

Luptele electorale au scos în evidenţă necesitatea votului universal, egal, direct şi secret. Mişcarea pentru vot universal a fost o constantă în lupta naţională a românilor, la începutul secolului al XX-lea, ea fiind, de altfel, problema principală a vieţii politice româneşti până la primul război mondial. Deputaţi bănăţeni au dus o activitate susţinută pentru vot universal şi în parlamentul din Budapesta88. În toată perioada până la primul război mondial românii bănăţeni au fost nevoiţi să-şi desfăsoare lupta electorală nu pe baza votului universal ci pe baza votului censitar introdus în Ungaria la mijlocul secolului al XIX-lea. Evident că acest fenomen a nedreptăţit populaţia bănăţeană, privată de dreptul de a vota, deoarece nu întrunea condiţiile impuse de votul censitar, fenomen ce s-a repercursionat negativ asupra mişcării naţionale a românilor bănăţeni.

Dacă oficialităţile din Ungaria încercau să apere injustiţia socială şi naţională prin măsuri dure, românii se străduiau să-si cucerească drepturile istorice prin bună înţelegere cu poporul maghiar. În sensul celor spuse sunt edificatoare spusele lui Valeriu Branişte: "Politica noastră nu este condusă de ură contra maghiarilor, ci de dragoste pentru interesele de existenţă naţională a poporului român. Dragostea aceasta ne îndeamnă la cea mai rezolută rezistenţă contra tendinţelor utopiste de desnaţionalizare sprijinite de politica de stat a Ungariei, dar dragostea aceasta e mult prea curată şi sfântă decât să se poată profana prin manifestaţii de ură"89. 86 "Libertatea" (Orăştie), anul VI, nr7 din 29 ianuarie/11 februarie 1905, p.287 "Drapelul" (Lugoj), anul VI, nr. 45 din 20 aprilie/ 3 mai 1906,p.388 Radu Păiusan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Ed. de Vest, Timişoara, 1993, p.4889 "Drapelul’, Lugoj, nr. 16 din 8/21 februarie 1905.

De altfel, şi în rândul unor reprezentativi oameni de cultură şi ştiinţă unguri s-au exprimat opinii pentru colaborarea şi dezvoltarea unor acţiuni menite să ducă la apropierea şi mai buna cunoaştere dintre cele două popoare, în pofida atmosferei de presiune promovată de autorităţile din Austro-Ungaria90.

Declanşarea primului război mondial, în vara anul 1914 a adus un şir de suferinţe şi privaţiuni populaţiei din Banat, fără deosebire de naţionalitate. Un foarte mare număr de bărbaţi din toate localităţile sunt mobilizaţi şi trimişi pe câmpurile de luptă, în timp ce campaniile de rechiziţionare a produselor agricole se desfăşurau fără încetare, familiile de ţărani rămânând adeseori şi fără strictul necesar. Autorităţile revin mereu cu noi ordonanţe, prin care dispun aspre pedepse împotriva celor care ascundeau produsele agricole şi refuzau să le predea statului91. Soldaţii întorşi de pe front în toamna anului 1918 au schimbat denumirii gării Igaszfalva în gara Răchita. La această acţiune au participat un număr însemnat de cetăţeni printre care se remarca fostul caporal în garda imperială de la Viena în castelul Schommbrun, Munteanu Aurel, vorbitor de limbă maghiară şi germană. La aceasta actiune a participat şi Petru Curuţi, zis Cercel, care mai târziu ajunge primar în Răchita, membru marcant al PNŢ92. Voluntari în armata română: proveniţi din captivitate rusească: Aurel Dejica, Petru Magheţi; proveniţi din captivitate italiană: Constantin Boldescu, Nicolae Boldescu, Petru Creţu, Porfir Gheju, Aurel Lăpujean, Nicolae Işfănescu, Aurel Icobescu, Ioan Mărăşescu, Traian Mitru, Ioan Vasi93. În cinstea eroilor din primul şi al doilea război mondial, în curtea bisericii s-a ridicat o cruce monument pe care sunt notaţi toţi cei care nu s-au mai întors de pe front. Pe cruce este scris "Ridicat în cinstea eroilor căzuţi pe diferite fronturi de pe teritoriul comunei".

90 Teroarea hortisto-fascistă în nord-vestul României. Bucureşti, 1985, p. XXXI. 91 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, Banatul şi Marea Unire, 1918, Timişoara, 1992, p.33.92 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităţii Răchita, mss, Ioana Otescu Mono-grafia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, 10;93 Vasile Dudaş, Voluntari bănăţeni în armata română în anii primului război mondial, în "Analele Banatului" (serie nouă), arheologie-istorie II, Editura Muzeion, Bucureşti, 1993, p.319

Eroii localităţii Rachita sunt:Uliceanu Petru inv. Povian Romulus lent. Secoşian NicolaeCrăciunescu Procopie Gheju Petru Gheju Toma ŞtefanoviciAurel

Ion Curuţiusoldat în primul război

Mărăşescu NicolaeBarcescu Nicolae Mărăşescu Petru Stoian Constantin Drăgan TomaHuresan Ion Drăgan NicolaeIzgherean Constantin Stoian ProcopieStoian Petru Povian NicolaeCrăciunescuProcopie Murariu GheorgheStoian Petru Balu IonCreţu Nicolae Curuţiu GheorgheUrsulescu Nicolae Ciusa AugustinPovian Petru Gheju CorolanCuruţiu Nicolae Curuţiu TraianSârbu Alexandru Munteanu AurelBoldescu Ioan Neagu TraianStoenescu Solomon Gheju PorfirNeagu Paun Neagu NicolaeIzgherean Nicolae Povian Nicolae Botineşteanu Serafim Gheju PaunMitru Vasile Creţu PorfirMaciu Alexandru Magheţiu DimitrieIstrat Nicolae Boc TomaMurariu Petru Otescu ProcopieTraian Porfir Daminescu Traian

Ioan Jucu - ofiţer în primul război

Damaschin Paulescu - ofiţer în primul război

Neagu Nicolae Vasiloni LazarUza Ioan Lucaci AlexaIrimescu Nicolae Olaru AnanieCreţu Nicolae Creţu GheorgheBoldescu Nicolae Murariu IoanBoldescu Aurel Gheju IoanBalu Vasile Pandurescu Petru Mitru Porfir Daminescu Nicolae.

Marea Unire şi perioada contemporană

Ziua de 1 Decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu România, a rămas un important act istoric întipărit în sufletele romînilor, ca un eveniment de mare însufleţire pentru toţi românii. De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor şi până în ziua de azi, fiecare cetăţean al României întregite a avut ocazia să asculte ori să citească diferite versiuni cu privire la felul cum s-a înfăptuit Marea Unire şi la temeinica fundamentare care îi garantează trăinicia. Nu toate lămuririle respective sunt izvorâte dintr-o cunoştinţă deplină a realităţilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, strainii în special care au relative rezerve cu privire la întregirea Romaniei, înfăţisează Unirea ca pe un cadou dat românilor de popoarele mari, făuritoare de istorie, sau un cadou al împrejurărilor istorice, decretând ritos că ea nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei poporului român. Din păcate se întâmplă să găsim astfel de păreri şi din partea unor români care nu fac un efort de cuget mai laborios şi mai profund, înainte de a lansa păreri iresponsabile cu privire la temeiurile Marii Unirii.

Actul unirii naţional-politice, din anul 1918, nu se cuvine sa fie înfăţişat, ca un dar, coborât asupra neamului romanesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, deşi trebuie să recunoaştem că şi acest factor a contat, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din împrejurările primului război mondial, ci ca urmarea unui proces, a unei pregatiri istorice de sute de ani, in cursul carora acest popor dârz şi tenace a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă legătura cu pământul strămoşesc, cu limba şi credinţa moştenită, cu noianul de obiceiuri şi datini, ceea ce i-a facut neasimilabili de-a lungul istoriei.

Statul român, întregit prin Marea Unire trebuie considerat ca o alcătuire statornică, având temeiuri adânci şi izvorâte din alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, din firea poporului român din legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemanarea atât de grăitoare a întocmirilor şi asezamintelor moştenite din strămoşi si, mai presus de toate, din puterea morală a constiinţei naţionale, fără de care ar fi relative şi nesigure toate celelalte temeiuri.

La adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 din Răchita am găsit mai mulţi localnici care au participat, probabil fără a fi delegaţi oficiali prevăzuţi cu credinţionale, care le dădea dreptul de a vota unirea ci doar ca participanţi individuali. Iată numele lor: Ion Bălu, Petru Băluţ, Gheorghe

Boldescu, Păun Boldescu, Petru Botineştean, Nicolae Creţu, Petru Curuţiu, Nicolae Gheju, Romulus Gheju, Aurel Istrat, Nicolae Istrat, Nicolae Neagu, Toma Neagu, Vasile Neagu, Nicolea Olariu, Gheorghe Povian, Ioan Povian, Leonte Sârbu, Ghe. Stoian, Procopie Stoian, Constantin Uza, Petru Vasiloni94.

Imediat după Marea unire România Mare se confruntă cu două probleme-cheie, ale căror soluţionări sunt necesare în cel mai scurt timp, în vederea consolidării statului naţional şi anume problema agrară şi problema constituţională. Statul român moştenise regimul funciar ale marilor proprietăţi, care le aparţine minorităţilor dominante (germanii şi maghiarii) sau aristocraţiei locale. Astfel, în perioada imediat următoare a recunoaşterii noilor graniţe se votează aceste legi, în diferite variante, care au ca scop împărţirea pământului ţăranilor, participanţii direcţi la Primul Război Mondial. De asemenea în perioada 1919-1923 se eliberează şi noile constituţii cu caracteristici generale: separarea puterii în stat, una sau două Camere alese prin vot direct şi universal.

94 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Unire 1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p. 153

Ioan Povian (primar 1935-1939) cu familia

În urma Marii Unirii, de la 1 decembrie 1918, în toate ramurile social-econoice s-a înregistrat un curent novator fiind adoptate o serie de măsuri menite să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti. Printre acestea se numără şi legiferarea reformei agrare, în iulie 1921, act ce răspundea unor imperative ale vremii, printre care refacerea economiei naţionale şi implicit accelerarea dezvoltării ei.Tocmai de aceea, analizarea evoluţiei agriculturii româneşti interbelice nu se poate face decât prin prisma urmărilor pe care le-a avut legile agrare din iulie 1921 şi aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba de cea mai radicală, reformă agrară, dintre cele înfăptuite, în vreo ţară a Europei, după primul război mondial.

La împroprietărire aveau întâietate invalizii şi văduvele de război iar în fiecare categorie oamenii în vărstă, cei cu familie numeroasă şi cei ce aveau gospodării întemeiate. În caz de egalitate de condiţii între îndreptăţiţi din aceaşi categorie se proceda la tragere la sorţi95.

După anul 1921 s-a reuşit să se aplice reforma agrară şi la Răchita. Cu această ocazie s-a distribuit pământ la 311 locuitori îndreptăţiţi ai satului. Criteriul de împroprietărire la Răchita a fost precum prevedea legea, celor 311 de ţărani împroprietăriţi li s-au repartizat 1079 iugăre , din suprafaţa de teren existentă în hotarul satului96.

Legile agrare din vara anului 1921 au determinat însemnate schimbări în structura funciară, reducând într-o masură considerabilă marea proprietate din ţara noastră, permiţând, totodată înzestrarea unui număr însemnat de gospodării ţărăneşti cu pământul absolut necesar existenţei. Regimul circulaţiei pământurilor obţinute prin legea agrară a fost modificat prin legea din 20 august 1929, aşa numita "lege Mihalache", care a extins posibilităţile de înstrăinare a loturilor, facilitând diferenţierea socială a ţărănimii.

Printre problemele cruciale cu care s-a confruntat agricultura românească în perioada interbelică, dincolo de cea a înzestrării gospodăriilor româneşti cu pământ, a fost- conform aprecierii reputatului economist Virgil Madgearu- cea a dotării tehnice, cu unelte şi maşini agricole97. Mica gospodărie ţărănească n-a dobândit, în general în urma împroprietăririi independenţa economică necesară. Sub presiunea fiscului numeroşi ţărani şi-au vândut inventarul agricol şi vitele la preţuri mult mai mici decât valoarea lor reală. Seceta care a bântuit în anul

95 V. M. Zaberca, Satul bănăţean, Ed. Hestia, Reşiţa, 1990, p.35. 96 Traian Birăescu, Aspectul reformei agrare în jud. Severin, în "Revista Institutului Social Banat-Crişana", anul VIII, (mai-aug) 1944, Timişoara, p.61397 V. Madgearu, Orientarea agriculturii românneşti, în "Viaţa agricolă", Bucureşti, an 22, nr. 5-6, 1-15 martie 1931, p. 105.

1928 a agravat şi mai mult situaţia ţărănimii, statul fiind nevoit să intervină pentru aprovizionarea populaţiei. An de an datoriile agricole au sporit agravând starea populaţiei, ţărănii sunt cu toţi înglobaţi în datorii, astfel că averile lor sunt grevate de datorii care întrec valoarea reală a averilor98.

Rezolvarea problemei datoriilor agricole s-a impus în cele din urmă atenţiei cercurilor conducătoare româneşti. Între 1932-1934 s-au adoptat patru legi de asanare a datoriilor agricole, cea mai eficientă fiind cea din 7 aprilie 1934. În baza legii s-a acordat tuturor debitorilor o reducere de 50% din totalul datoriilor, restul fiind plătibil în 17 ani cu o dobândă 3%. Unii agricultori au reuşit astfel să-şi asaneze gospodăriile99.

Ca urmare a aplicării reformei agrare, suprafeţele cultivabile au crescut substanţial, dar producţia medie a rămas mediocră mai ales în raport cu fertilitatea solului. Într-adevăr, pe lângă calitatea, uneori, slabă a solului, slaba înzestrare a gospodăriilor ţărăneşti cu inventar agricol corespunzător a determinat producţii scăzute la unitatea de suprafaţă cultivată mai ales de mica proprietate. 98 V. M. Zaberca, Satul bănăţean, Ed. Hestia, Reşiţa, 1990, p.131.99 Ibidem, p.132.

Port popular în perioada interbelică

Reforma agrară din 1921 nu a satisfăcut cu pământ pe toţi ţăranii, nu a asigurat creditele necesare pentru achitarea terenurilor primite la împroprietărire şi îndeosebi pentru procurarea inventarului agricol. A urmat, firesc, un proces de fărămiţare a proprietăţii ţărăneşti, adeseori împroprietăriţii pierzându-şi chiar loturile personale.

Familia Jucu Constantin în 1931

În perioada interbelică locuitorii satului Răchita au avut o largă posibilitate de exprimare politică. Pentru alegerea deputaţilor în parlamentul roman, locuitorii Răchitei a fost repartizaţi la circumscripţia electorală Făget. La aceste alegeri săteni se împărţeau dându-şi voturile candidaţilor partidului ai căror aderenţi erau. Perioada ce a urmat marei crize economice din 1929-1933 s-a caracterizeazat printr-o înviorare economică în Banat în special determinată de creşterea producţiei agricole. În plan politic se accentuează lupta forţelor democratice împotriva tendinţelor cercurilor conducătoare de restrângere a unor drepturi şi libertăţi cucerite. Dictatura regală instaurată la 10 februarie 1938 a fost una din perioadele contradictorii din istoria ţării, când situaţia României pe plan extern s-a agravat la maximum, datorită, în principal izolării şi părăsirii ei de către marile puteri ale Europei, iar independenţa şi suveranitatea ţării au fost încălcate brutal de puterile Axei, după care a urmat, ca un vârf al nenorocirilor, declaşarea celui de-al doilea război mondial. Acest război a avut consecinţe dezastruoase pentru întreaga ţară, precum şi pentru locuitorii satului Răchita.. Concentrările, urmate de mobilizări, au afectat forţa de muncă a satului, apoi rechiziţiile au slăbit puterea economică a fiecărei gospodării.

Cel de-al doilea război mondial s-a încheiat prin suferinţa ţăranilor din Răchita ajunşi într-o stare de sărăcie avansată şi prin îndurerarea a numeroase familii în urma pierderilor familiare suferite. Aceste amintiri groaznice ale razboiului l-au marcat şi pe Lupulescu Nicolae, veteran de razboi. El îşi aminteşte cu tristete cum "în anul 1944, la vârsta de 24 de ani am fost recrutat în armata română, şi am luptat pe teritoriul ţării pentru dezarmarea armatei germane. La Budapesta, în Ungaria, s-au dat lupte grele, groaznice. În trei zile, din 165 de oameni au murit 130, ramânâd doar 35 de oameni. În aceasta luptă am fost rănit (plaga partea stângă gât, iar schija o poartă şi acum în omoplat). După ce m-am refăcut am intat din nou în război pe teritoriul Cehoslovaciei. Am luptat 4 luni după care s-a facut un act de pace şi m-am îmbolnăvit şi am fost trimis din nou în ţară deoarece din cauza rănii am pierdut mult sânge. Am stat la Spitalul Milital Timişoara încă 3 ani." În sat mai erau şi alţi veterani de razboi.* Stefanovici Petru a luptat în 1941 pe frontul de est în Rusia, dar şi în 1944 pe frontul de vest (Ungaria şi Cehoslovacia).* Olaru Petru a luptat în Ungaria.* Gheju Nicolae a luptat în Contingentul 44 pe frontul de vest.* Stoian Petru a luptat pe frontul de vest.* Gheju Petru a luptat pe frontul din rasarit fiind grav ranit, invalid de razboi.* Creţu Toma a luptat în Rusia.* Boldescu Ananie a luptat în Ungaria100.

100 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităţii Răchita, mss, Ioana Otescu Monogra-fia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, p. 10;

Actul de la 23 august 1944 a surprins pe mulţi dintre locuitorii din Răchita angrenaţi in unităţile militare care au luptat eroic pe frontul de est, dar care au continuat lupta în cadrul diviziilor române, pentru victoria împotriva armatei germane, pe fronturile din Ungaria, în localităţile Debreţin, Miskolc şi în Cehoslovacia la Brno, Praga şi altele.

Toţi participanţii pe fronturile antihitleriste au fost răsplătiţi de Guvernul român, având prioritate la primirea loturilor de pământ prin reforma agrară.

În anul 1945 s-a făcut o nouă reformă agrară. Cu acest prilej s-au împroprietărit unii ţărani participanţi în special pe frontul de vest, întregindu-li-se lotul până la 5 ha.

Imediat după război sub presiunea directă a trupelor sovietice de ocupaţie se instaurează regimul comunist, cu consecinţe contradictorii şi asupra satului Răchita. Teroarea fizică şi psihică dezlănţuită asupra populaţiei, cotele mari de produse agricole impuse au avut ca efect sărăcirea şi exasperarea ţăranilor, pentru a se putea înfăptui mai uşor colectivizarea agriculturii. În perioada 1949-1962, în România s-a desfăşurat procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăţilor agricole private din ţară şi comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. În România,

Locotenentul Nicolae Secoşianu

ucis în septembrie 1944

colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi şi haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 şi 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate şi dus la final în 1962. Numeroşi ţărani, atât săraci, cât şi mai înstăriţi, s-au opus acestei acţiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori şi la represiuni, deportări, încarcerări şi confiscări ale întregii averi a celor implicaţi.

Pe baza fenomenului de permanentă fărâmiţare a micilor proprietăţi de teren agricol şi a crizei agriculturii din perioada războiului, liderii comunişti erau convinşi că micile proprietăţi agricole sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere tehnologică şi că nu se pot moderniza. De asemenea, ei considerau că soluţia acestei probleme o constituie exploatarea agricolă pe suprafeţe mari şi că singura entitate capabilă să adune aceste proprietăţi mari şi să le administreze eficient este statul. Procesul a început printr-o propaganda mincinoasă purtată agresiv de către Partidul Comunist Român. Ţăranii, mulţi dintre ei participanţi la război, ştiau ce înseamnă colectivizarea după model rusesc şi colhozul şi nu s-au lăsat păcăliţi de imaginea armoniei între clasele sociale, aşa cum era ea prezentată de conducerea comunistă. Încăpăţânarea lor de a-şi ceda proprietăţile statului a dus la măsuri extreme din partea autorităţilor: evacuări, deportări şi strămutări, bătăi crunte în beciurile miliţiei şi chiar omorârea celor mai vajnici opozanţi.

Locotenentul Nicolae Secoşianu

cu un grup de prieteni în august

1944

Toate aceste acţiuni erau justificate de articolele 4 şi 5 ale aceluiaşi Decret, care prevedeau pedepse aspre - între 5 şi 15 ani de muncă silnică, închisoare corecţională de la 3 la 12 ani şi amendă cuprinsă între 25.000 şi 200.000 de lei - pentru toţi cei care s-ar opune bunei aplicări a legii. Pe etape, cu împotriviri din partea majorităţii celor de la sate, cu măsuri opresive ale autorităţilor şi o scurtă perioadă se stagnare, 1953-1956, marea colectivizare s-a încheiat în forţă în 1962. Ostilităţile faţă de regimul comunist s-au manifestat la Răchita chiar cu prilejul alegerilor din 1946 când la Zolt unde era secţia (centru) de votare, s-a tras atât cu arme cu repetiţie (carabine) cât şi aruncător. Ţăranii din Zolt şi din împrejurimi erau ostili comunismului (mulţi veniţi de pe frontul din Est unde vazuseră ce înseamna comunismul la el acasă). Alegerile au fost câstigate prin furt de voturi de către comunişti (câştig datorat şi celor 40 de divizii sovietice ce erau gata să invadeze teritoriul ţării în caz de nereuşită). A fost cea mai puternică lovitura dată de comunişti aliatului principal din Blocul Democrat Naţional, PNŢ. Era un preludiu pentru exterminarea capilor partidelor politice ale României. Conform hotarârii din 3-5 martie 1949 s-a trecut la cooperativizarea forţata a agriculturii, în speţă prin desfinţarea proprietăţii private în agricultură. Victimele nu au întârziat să apară şi la Răchita, prima victimă fiind Păun Curuţiu în etate de 60 de ani, judecat de Tribunalul Militar Cluj şi ţinut în detenţie circa 10 luni. În anul 1962 s-a înfinţat în Răchita Gospodăria Agricolă Colectivă "Octombrie Roşu" . S-au facut presiuni pentru a determina populaţia să se înscrie în Partidul Comunist (celule) şi să accepte forma de cooperativizare forţată impusă de URSS. Se făceau presiuni în şcoli asupra elevilor pentru a-şi convinge părinţii să se înscrie în colectiv. Presiuni se făceau asupra tuturor funcţionarilor publici pentru a participa la aceasta acţiune. Învăţătorii Biţoianu şi Munteanu au fost scoşi din învăţământ. Soţia dascălului Biţoianu a fost trimisă la Vaslui101.

Sistemul socialist şi epoca din 1947 până în 1989 a fost pentru locuitorii satului Răchita o perioadă dramatică, plină de contradicţii: colectivizarea, alienarea sentimentului tradiţional de proprietate al ţăranului, schimbările produse în mentalitatea şi munca sa, întreţinute de autorităţi, au afectat puternic fiinţa ţăranului bănăţean şi ale căror consecinţe se întrevăd pregnant şi astăzi. La acestea se poate adăuga, stilul găunos şi demagogic al discursului politic, folosit pentru a cosmetiza viaţa satului, apoi practica raporturilor false privind producţia 101 Ibidem, p.11

agricolă. A însemnat, în acelaşi timp eradicarea analfabetismului, înbunătăţirea asistenţei medicale, dreptul la cultură, dreptul la muncă, învăţământ gratuit la toate nivelele, electrificarea satelor, ce a dus la o relativă creştere a nivelului de trai. O consecinţă a industrializări masive a fost exodul tineretului din Răchita spre oraşe la studii şi muncă, care a avut drept urmare scăderea relativă a populaţiei tinere.

Propaganda împotriva biserici, ateismul practicat în şcoli şi societate au privat populaţia României de o educaţie religioasă sănătoasă, efecte care se resimt şi astăzi în comportamentului moral al oamenilor.

Evenimentele din decembrie 1989 au deschis noi perspective în istoria românilor, perspective generoase în intenţii, dar pe care le zdruncină şi compromite realităţile cotidiene imediate. Cerinţele vieţii în noul sistem dă naştere la o mulţime de probleme pentru care nu prea suntem pregătiţi să le rezolvăm atât la nivel de stat cât şi la nivel de individ. Regimul nou al proprietăţii asupra pământului, adică trecerea de la regimul colectiv la regimul privat a creat şi creează noi probleme locuitorilor satului Răchita. Revoluţia din decembrie 1989 le-a adus românilor, dreptul de a redeveni proprietarii propriului pământ. Legea Fondului Funciar prevedea ca terenurile cooperativelor agricole de producţie să devină proprietatea cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, corespunzator suprafeţelor aduse sau

Înmormâtarea lui Curuţiu Păun - 1955

preluate în orice mod în patrimoniul cooperativei. Românii s-au trezit, aşadar, proprietarii unor terenuri pe care nu le puteau munci din lipsă de bani, de timp sau pentru că viaţa lor luase un alt drum. În acest context, la sfârşitul primului an de la Revoluţie, economia României înregistrase o scădere cu 50% a necesarului de produse agricole. S-a ajuns aici deoarece reîmproprietărirea sau redistribuirea terenurilor a dus la subminarea culturilor, cele mai afectate fiind cele de sfeclă de zahăr, porumb şi tutun. Tot atunci, a luat avânt desfiinţarea CAP-urilor. S-a observat că primele care au fost dezagregate au fost cele înfiinţate prin forţă. În toamna lui ’90 circula deja zvonul că ţăranii aşteaptă recoltarea pentru ca apoi să desfiinţeze cooperativele ţărăneşti. Prin aceasta, ei încercau să demonstreze ineficienţa acestei forme de organizare comuniste.

Opinia noastră este că doar atribuirea de pământ ţăranilor, indiferent sub orice formă şi în ce cantitate, fără intervenţia concretă a statului, manifestată prin acordarea de credite avantajoase necesare procurării utilajelor agricole, seminţelor selecţionate, fără existenţa unor unităţi de stat rentabile, eficiente, capabile să stimuleze competiţia pieţii şi exportul, fără stabilirea unei concordanţe juste între cerere şi ofertă, între preţul produselor agricole şi industriale, nu se poate asigura progresul agriculturii româneşti102.

Mai recent implementarea acelor mari magazine supermarket, care importă marfuri alimentare din exterior (puternic chimizate) la preţuri de dumping (preţuri mici pentru a elimina concurenţa) a năruit aproape total agricultura Banatului, unde în cel mai bun caz se face o agricultură de subzistenţă. În prezent, România nu mai produce nici măcar pentru consumul propriu, ca să nu mai vorbim despre exporturi. În 2009, producţia de carne de porc în ţara noastră a fost de 200.000 de tone, cantitatea fiind aproximativ egală cu cea importată. La 20 de ani de la Revoluţie mâncăm varză, cartofi, morcovi, carne de vită pe care le importăm, la preţuri care sfidează bunul simţ. Au fost reformele postrevoluţionare din agricultură o greşeală? Cum poate ieşi România din monopolul importurilor? Ori în condiţiile actuale, tocmai învăţămintele trecutului trebuiesc bine cunoscute de populaţia interesată şi îndeosebi de cei care veghează asupra revitalizării agriculturii româneşti, asupra antrenării ei pe o cale evolutivă, competitivă pe plan mondial, pentru a evita în acest mod posibilitatea repetării unor greşeli, ce-au generat destule necazuri. Este motivul pentru care considerăm aceste sfaturi de strictă actualitate.

102 V. M. Zaberca, Satul bănăţean, Reşiţa, 1990, p.160.

Din cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreştinare a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovăduitorii noii credinţe religioase. Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în Dacia, de neamuri şi credinţe diferite. Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la incheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea creştină.

Doar cunoscând viaţa religioasă a satelor, a mulţimii, vom putea reconstitui situaţia adevărată a ortodoxiei din Banat. Din tradiţia multiseculară a poporului nostru, din trăirea interiorizată a vieţii religioase, din păstrarea cultului şi a obiceiurilor ancestrale se desprinde cu claritate faptul că, pe aceste locuri a trăit un popor într-o continuitate perpetuă, păstrând o cultură specifică, arhaică, adânc înrădăcinată în pământul natal, unde s-a zămislit şi unde rămăsese ancorat, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi în pofida tuturor cuceritorilor de la romani încoace.

Procesul de etnogeneză a românilor, încheiat în secolele VIII-X s-a desfăşurat paralel cu zămislirea şi creşterea lui întru Hristos. La români, învăţătura creştină n-a fost impusă de vreo autoritate politică sau de stat, din raţiuni şi interese omeneşti, aşa cum s-a întâmplat la popoarele trăitoare în jurul nostru, ci ea a fost rodul binecuvântat al unei îndelungate lucrări misionare, ce a rodit cu strălucire într-un teren fertil, parcă pregătit pentru creştinare.

Există azi o opinie unanim împărtăşită de istoriografia noastră referitoare la creştinarea românilor, că acest fapt nu s-a putut petrece decât după cucerirea Daciei de către romani, deşi este posibil să fi existat creştini sporadici şi înainte de această cucerire. Din centrele creştine vechi şi importante din sudul Dunării vor fi plecat în călătorii misionare călugări şi episcopi, trecând Dunărea spre a răspândi noua credinţă, ca acel Sfânt Niceta de Remesiana, despre care Sfântul Paulin de Pola scrie că"alergau la el geţii şi amândouă felurile de daci: cei care cultivă pământul în interior (probabil cei din Dacia Mediteranea) şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase"(Dacia Ripensis)103. Primele dovezi ale răspândirii creştinismului în Banat apar după retragerea aureliană din Dacia, dar mai ales după promulgarea Edictului de la 103 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980,p. 122-123

Milano (313) de către împăratul Constantin cel Mare. Între dovezile arheologice, se poate aminti un inel de aur pe care este încrustat un delfin, iar deasupra lui un păun, simboluri ale creştinismului timpuriu; acesta a fost descoperit la Băile Herculane şi este atribuit secolelor III-IV, fiind de provenienţă orientală. S-au mai descoperit inele de bronz cu cruce, pe malurile Caraşului şi la Sacoşu Turcesc, un opaiţ de bronz în formă de peşte la Lipova etc, toate fiind databile în sec. IV-VI. Creştinismul s-a răspândit în Banat în limba latină, după credinţa stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Argumente serioase privind vechimea creştinismului la daco-romani sunt şi cele lingvistice. Multe cuvinte cu înţeles bisericesc din limba română sunt de origine latină, ceea ce probează şi constituie o dovadă asupra pătrunderii creştinismului la noi încă în vremea când Dacia era provincie romană, deoarece o serie de termeni legaţi de organizarea bisericească s-au asimilat mai târziu de la slavii. Cel mai important cuvânt al terminologiei creştine este numele Paştilor, sărbătoarea esenţială a creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare a originii credinţei lui Hristos înainte de năvălirea slavilor.

Pe teritoriul Banatului, e foarte posibil să fi existat scaun episcopesc la Morisena (Cenad), unde s-a descoperit o basilică din secolele IV- VI. Acest fapt este confirmat de informaţia că împăratul bizantin Zenon a ordonat ca fiecare oraş să aibă episcop104.

Odată cu expulzarea ucenicilor lui Chiril şi Metodiu din Moravia s-a întărit misionarismul creştin în părţile Banatului105. Din acea vreme s-a păstrat la Sânnicolaul Mare cunoscuta comoară, îngropată poate la venirea ungurilor, fostă a jupanilor locali Builă şi Bataul, având pe o ceaşcă inscripţia în limba greacă"prin apă ne introdu, Doamne, în viaţa veşnică"- formulă din slujba veche bizantină a sfinţirii apei. Referitor la acest aspect, Răzvan Theodorescu afirmă că vasele din tezaur sunt"recipiente de cult" ce au oglindit ultima fază a unor relaţii anterioare victoriei catolicismului în secolul al XI-lea106. Cucerirea treptată a acestei regiuni de către maghiari, convertiţi la creştinismul de rit apusean de către regele Ştefan (cel Sfânt) în jurul anului 1000, generează un spaţiu de interferenţă a celor două mari confesiuni creştine - ortodoxă, a Bizanţului, şi catolică, a Romei, cu puţin înainte de Marea Schismă din 1054. Astfel, după înlăturarea lui Ahtum, urmaşul lui Glad, voievod creştin, botezat la Vidin după Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim), la Cenad

104 Istoria României, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 442105 A. Xenopol, Istoria Românilor, vol. I, Iaşi, 1880, p. 451106 R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1976, p. 105 şi 146

este adus ca episcop Gerard (Gellert). El a venit împreună cu 12 călugări de rit apusean (catolici), care ocupă mănăsti rea cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul" care exista aici, iar călugării de rit răsăritean (ortodocşi) au fost mutaţi la o altă mănăstire, "Sf. Gheorghe" de la Oroslanoş (Maidan, Serbia). Rezultă aşadar că la începutul sec. al XI-lea exista o viaţă creştină ortodoxă bine statornicită în aceste părţi, existând posibilitatea ca maghiarii să înfiinţeze episcopiile catolice pe locul unde se aflaseră episcopii ortodoxe, în opinia lui M. Păcurariu107.

În primele secole ale ocupaţiei maghiare au existat numeroase mănăstiri greco-ortodoxe, îndeosebi în părţile banatice. Mulţimea de mănăstiri ortodoxe în Ungaria ne-o atestă rescriptul papei Inocenţiu al III-lea din 1204, prin care impunea episcopului din Oradea-Mare"să le cerceteze şi încât va fi cu putinţă, să le organizeze într-un episcopat, care să stea sub nemijlocita ascultare a papei"108. Mânăstirile şi bisericile atestate documentar din secolele XII-XIV, aflate în apropierea satului Răchita constituie dovada puternicei vieţii spirituale şi bisericeşti ce pulsa pe aceste meleaguri, toate acestea constituind străvechi monumente spirituale şi de artă. Vitregiile istoriei prin care a trecut poporul român din Banat, atacurile mongole din 1241, răscoalele cumane, iar mai târziu ocupaţia turcească şi războaiele din veacurile XV-XVIII au distrus multe din aceste comori spirituale, cât şi locaşurile ce le-au adăpostit. Dar amintirea lor a rămas şi, mai ales, urmările rolului pe care le-au împlinit în viaţa obştii credincioşilor de pe aceste meleaguri109.

Deşi multe mânăstiri şi biserici găsite în documentele vremii aparţineau unor ordine călugăreşti catolice, avem convingerea că multe dintre ele au fost iniţial ortodoxe şi apoi luate de aceste ordine în perioada ofensivei catolice. Este de remarcat faptul că mulţimea de mânăstiri ortodoxe existente în Banat în timpul expansiunii maghiare (care însemna pentru acele vremuri şi expansiunea catolicismului, ca un reflex al tulburătoarei lupte dintre Bisericile creştine), au fost desfinţate, călugării ortodocşi alungaţi, iar mânăstirile ocupate de diferite ordine călugăreşti catolice. Prezentăm câteva dintre mânăstirile şi bisericile existente în microzona noastră de interes, aşa cum apar ele în documentele vremii. BULCI Abaţia Sfânta Fecioară Maria. Abaţia benedictină de la Bulci se număra printre aşezămintele importante şi extrem de active ale ordinului din valea Mureşului. Documentele din veacul al XIII-lea oferă puţine informaţii

107 Raularian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2007, p. 259108 I. Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p. 14109 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 48

despre această abaţie consemnată într-un act din anul 1225. Diploma regelui Andrei al II-lea din anul 1233 a conferit mănăstirii de la Bulci o cantitate de 5000 de bolovani de sare, pe care putea să-i comercializeze. Informaţiile documentare din sec. XIV aduc în prim plan, pe abaţii mănăstirii benedictine în anii 1364 şi 1366 iar în anul 1390 pe abatele Bricius, cu preocupări legate de averea abaţiei. Un document papal din anul 1337 menţionează abaţiile de la Bulci şi Bizere, împreună cu alte mănăstiri benedictine aflate în stăpânire abuzivă, act care confirmă explicit apartenenţa sa la ordinul benedictin. Abatele Emeric, de numele căruia se leagă realizarea acolo ori numai posesia unui valoros codice, a obţinut noi donaţii de sate şi moşii în Transilvania în anul 1367. Unele din aceste proprietăţi au fost zălogite de abatele Briccius. Documentul emis la Bulci, în 21 septembrie 1390, confirmă zălogirile făcute de Briccius, abatele mănăstirii, pentru necesităţile mănăstirii sau bisericii închinate Sfintei Fecioare Maria. Puţinele documente din veacul al XV-lea reflectă starea precară şi dificultăţile cu care se confruntă abaţia benedictină de la Bulci. Ea era administrată în anul 1408 de un laic comitele de Timiş Filipo Scolari, în 1464 ajunge sub jurisdicţia episcopului de Esztergom iar la finele aceluiaşi veac, în anul 1498, era patronată de Ioan Corvin. Un document papal din 25 aprilie 1431 certifică existenţa unei biserici parohiale la Bulci, cu hramul Sfânta Maria. Treptat, în prima jumătate a veacului al XVI-lea, abaţia benedictină de la Bulci îşi încetează existenţa. Ruinele mănăstirii benedictine de la Bulci au fost identificate şi investigate pe un vechi grind al Mureşului, în locul numit Cetate. Câmpul de ruine, acum acoperit de vegetaţie abundentă, este situat la circa 2 km de sat, aproape de albia unui cot al Mureşului. Cercetările noastre din 13 septembrie 2004 au depistat exact în malul Mureşului un turn cu plan circular cu diametrul interior de 3 m, zidit din cărămidă, şi puţine fragmente de piatră. Grosimea zidului era de 1, 30-1, 40 m. Extrem de puţinele informaţii despre monumental benedictin de la Bulci provin din investigaţiile sumare din sec. XIX, când Fl. Römer a cercetat zona ruinelor în anul 1868. În absenţa unui plan al bisericii şi al claustrului a fost identificat un zid al bisericii, orientat est-vest, extreme de lung, de circa 80 m. Abaţia a avut o dispunere pe axa nord-sud iar în centrul acesteia s-a aflat amplasată biserica. S-a consemnat existenţa unui sanctuar cu plan octogonal al bisericii şi numeroase coloane, fragmente de sculpturi, material roman utilizat la construcţie. Cercetările de arheologie medievală, reluate în perioada 1976-1979, nu aduc un bagaj de date mai consistent legat de această abaţie. Informaţiile sumare publicate relevă o fortificaţie de pământ cu şanţ şi val, atribuită perioadei secolelor X-XII, peste care s-a suprapus construcţia abaţiei

benedictine. Referitor la aceasta, cercetările din anul 1978 menţionau elemente din structura zidului, cu fundaţia din piatră şi pavaje din cărămidă. Majoritatea urmelor de construcţii şi a materialului arheologic era atribuit abaţiei benedictine de la Bulci. Cercetările arheologice reluate în cursul anului 2005 vor contribui sigur la stabilirea topografiei arheologice a zonei şi la nuanţarea cronologiei cunoscute până acum a locuirilor istorice de la Bulci110. REMETEA LUNCĂ. Satul este cunoscut târziu, la începutul secolului al XVI-lea. Sursele otomane confirmă existenţa sa între anii 1554-1579 în nahia Mănăştur; pentru consemnările documentare mai vechi. Toponimul păstrează sigur urma unui aşezământ monahal de la începuturile Evului Mediu, cu o soartă necunoscută111. ZADIA. Aşezare dispărută situată pe extremitatea bănăţeană de răsărit a cursului Mureşului. Documentele târzii din 1427 şi din anii 1479 şi 1483 au adus în conul de lumină cetatea Zadia cu satele aparţinătoare. Satul a avut o biserică parohială închinată sărbătorii Tuturor Sfinţilor, zidită, probabil, cândva imediat după 1350. Documente din februarie 1358, aduc informaţii importante despre situaţia acestei biserici, ridicată în mediul românesc de pe valea Mureşului. Nobilul Nicolae Lackfy afirma, în scrisoarea adresată papei din 24 februarie 1358 că "a pus să se ridice şi a înzestrat cu bunurile sale nişte biserici parohiale în cinstea Tuturor Sfinţilor în Zaad şi a Fericitei Maria în Arnahigh, precum şi a Fericitului Arhanghel Mihail şi a Fericitului Nicolae în Zenthmiclos, pe pământul său, în mijlocul românilor, printre neamuri nelegiuite, dintre care unii au fost aduşi de curând la credinţa catolică". În aceeaşi perioadă din februarie 1358 el solicita papei printr-un alt act să fie puse cele patru biserici parohiale "sub <atârnarea> diocezei Transilvaniei sau a celei de Cenad, sau o parte din ele sub atârnarea unei iar alta sub a celeilalte, ţinând seama că ele se mărginesc cu hotarele amândorura". Biserica parohială Zadia trebuie căutată în preajma cetăţii şi a târgului omonim care au fost localizate în hotarul satului Valea Mare, lângă Căpâlnaş, după unele opinii, chiar la Căpâlnaş. Ruinele de pe dealul Măgura de la Valea Mare au fost atribuite cetăţii Zadia; Zidurile de la Căpâlnaş, dealul Cetate au fost atribuite fortificaţiei medievale Zadia112. Pe măsură ce regii Ungariei se înstăpânesc asupra Banatului, măsurile luate împotriva ortodoxiei se înăspresc. În 1279, Sinodul episcopilor catolici din Ungaria hotăra a se interzice "schismaticilor" (ortodocşi) săvârşirea slujbelor

110 Dumitru Ţeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, 2007, p. 72-73111 Ibidem, p. 117112 Ibidem, p. 227-228

şi zidirea de biserici sau capele. În 1366, regele Ludovic cel Mare decreta ca toţi preoţii "schismatici", împreună cu familiile lor, să fie expulzaţi din Regatul Ungariei dacă nu acceptă să se convertească la catolicism. In 1428, regele Sigismund de Luxemburg dispunea ca în ţinutul Caransebeşului (şi în general în Banat) nimeni să nu poată deţine titluri nobiliare sau proprietăţi, dacă nu era catolic. După cum demonstrează studiile mai vechi sau mai noi, nobilimea românească din Banat, şi cu precădere în Banatul de Severin şi districtele privilegiate, era destul de numeroasă, şi dominantă în raport cu cea maghiară sau de altă origine. Acest edict a însemnat primul pas spre înstrăinarea acestor nobili români de poporul lor; chiar dacă la început trecerea la catolicism a fost doar formală, cu timpul, generaţiile următoare au văzut în catolicism o caracteristică a superiorităţii de clasă, care le conferea un statut aparte, odată în plus, faţă de "vulg". Acei nobili care au refuzat catolicizarea au fost nevoiţi să renunţe la statutul nobiliar, la proprietăţi şi la privilegii, iar urmaşii lor au devenit simpli iobagi113.

Secolele XVI-XVII-lea au adus evenimente hotărâtoare în istoria Banatului, cu consecinţe deosebite şi pentru viaţa bisericească din teritoriu. În primul rând, este vorba de pătrunderea tot mai accentuată a otomanilor în Balcani şi în hotarele istorice ale provinciei. Ea a început încă din secolul al XV-lea şi a determinat înglobarea Serbiei în imperiul otoman. Aceste cuceriri au declanşat imigrarea unor numeroase grupuri de sârbi şi alte neamuri creştine din Balcani în Banat şi în Ungaria. Imigrarea sârbilor ortodocşi a însemnat întărirea elementului ortodox în zonă, dar în acelaşi timp a însemnat o tendinţă din ce în ce mai accentuată a feudalilor sârbi de a acapara şi puţinele mânăstiri ce au mai rămas creştinilor români băştinaşi şi, în general, conducerea bisericească a acestora. Acest lucru s-a putut întâmpla deoarece grupurile de imigranţi sârbi erau bine organizate, nobilii lor, beneficiind de alte condiţii istorice n-au fost obligaţi să se convertească la catolicism şi în plus de asta, regii unguri îi înzestrau cu anumite privelegii ceea ce la conferea un statut social şi politic superior populaţiei băştinaşe.

În timpul ocupaţiei turceşti din 1552-1716, în viaţa religioasă a românilor bănăţeni s-a produs o relativă schimbare în bine, turcii manifestând o anumită toleranţă religioasă. Ortodoxia s-a putut dezvolta, acum s-a întărit organizarea bisericească a bănăţenilor, cu scaune vlădiceşti stabile şi cu sesii parohiale acordare sau recunnoscute de diete la începutul ocupaţiei otomane. Turcii preferau supuşi ortodocşi, pe ai căror şefi bisericeşti supremi îi aveau

113 Raularian Rusu, op. cit. , p. 260

sub stăpânire114. S-a permis construirea de bisericii (numai din lemn) şi nu mai înalte decât moscheele. De asemenea, legăturile cu centrele religioase din sudul Dunării, şi Ţările Române s-au reluat şi s-au intensificat. Este tot la fel de adevărat că în decursul ocupării cetăţilor din Banat, turcii au jefuit, ars şi devastat şi multe lăcaşuri de închinăciune, fie mănăstiri, fie biserici, mai ales în locurile unde li se opunea rezistenţă.

În secolele XVI-XVII, credincioşii ortodocşi din Paşalâcul Timişoarei se aflau în răspunderea Patriarhiei de la Ipek, fondată la 1557 de Mehmed Sokolovici. În timpul războiului austro-turc de la sfârşitul veacului al XVII-lea, patriarhul de la Ipek, Arsenie Cernoevici III emigrează din sudul Dunării cu un număr însemnat de credincioşi ortodocşi sârbi. Prin Diploma conferită în 1690 de împăratul Leopold, credincioşii ortodocşi primesc o serie de privilegii, în schimbul serviciilor pe care aceştia le aduc în luptele contra Semilunii turceşti. Aceste privilegii, care vor fi numite privilegii ilirice, vor fi confirmate şi de împăraţii habsburgi ulteriori şi vor reprezenta un scut al ortodoxiei în faţa catolicismului şi a Contrareformei. Deşi iniţial prevăzute doar pentru sârbi, noii patriarhi, stabiliţi la Karlowitz (Sremski Karlovce), şi-au extins autoritatea şi asupra celorlalţi ortodocşi din Ungaria şi Banat, în principal români. După edictul de toleranţă a lui Iosif al II-lea (1781), privilegiile ilirice îşi pierdeau relevanţa, iar ortodoxia era pusă pe picior de egalitate cu celelalte culte din Imperiu. Este epoca de debut a manifestărilor naţionale, care în spaţiul bănăţean (şi ardelean) s-au tradus prin eforturi deosebite de desprindere de ierarhia ortodoxă sârbă, şi de numire a unor episcopi români. În contextul deşteptării conştiinţei naţionale a sârbilor şi românilor, dispu tele au fost deosebit de aprige, încă de la Congresul "Naţional Iliric" de la Timişoara din 1790; trebuie menţionat că, pe atunci, autorităţile austriece nu diferenţiau pe români de sârbi, numindu-i împreună "natio illyrica, 115,. Despotismul luminat avea tot interesul să-şi exercite controlul asupra Bisericii ortodoxe. Mai mult chiar, se urmărea ca–prin intermediul Biserici–să-şi câştige sprijinul şi simpatia credincioşilor ortodocşi. De aceea, atât prin Regulamentul iliric, cât şi prin Edictul de toleranţă al împăratului Iosif al II-lea, poziţia Bisericii ortodoxiei se va întări. Drepturile preoţilor erau stipulate în regulament: dreptul la o şesie întreagă de pământ, scutire de impozite către stat, precum şi de orice contribuţie feudală; deasemenea se stabileau şi taxele ce urmau să le primească preoţii pentru serviciile religioase suplimentare.

114 Gh. Ciuhandru, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, cu un excurs istoric până la 1750 şi însemnări istorico-politice ulterioare,Arad, 1940, p. 14115 Raularian Rusu, op. cit. , p. 261

Prin aceste măsuri, situaţia preoţilor ortodocşi din Banat se diferenţiază total de cea a preoţilor din celelalte principate române, iar această provincie va deveni în acele momente critice când ierarhia ortodoxă din Transilvania era desfinţată, apărătoarea ortodoxiei ardelene şi loc de refugiu al preoţilor ortodocşi români din Transilvania, dur presecutaţi pentru credinţa lor116. Structura confesionala a populaţiei ţinutului Făgetului a fost cu siguranţă condiţionată de structura etnică. Evoluţia acestei structuri este jalonata de câteva momente importante: aria vasta de geneză a creştinismului, la început în ritul creştin răsăritean din care teritoriul Timişului istoric a făcut parte; apoi expansiunea religiei catolice sub conducerea regalităţii maghiare urmată de reculul de la mijlocul secolului al XVI-lea, datorat Reformei şi ofensivei Imperiului Otoman; o nouă ofensivă a catolicismului în secolul al XVIII-lea sub autorităţile habsburgice, cu înfiinţarea Bisericii greco-catolice, printr-un edict imperial dat în anul 1738; apoi ofensiva ideilor protestante din secolul al XIX-lea, care încep să câştige teren. Colonizările organizate de statul maghiar, au influenţat, de asemenea, evoluţia structurii confesionalea populaţiei ţinutului Făgetului117. Cea mai veche însemnare despre biserica din Răchita o întâlnim într-un document din 1767 privind aspecte ale vieţii bisericeşti din Banat, mai precis spus o conscripţie a parohiilor din dieceza Timişoara şi a Lipovei datând din 11 iunie 1767. Documentul face parte din evidenţele cerute de Curtea Vieneză celor două eparhii bănăţene, a Timişoarei şi Caransebeşului pentru ai servi de informare şi control, fiind semnat de episcopul Timişoarei şi Lipovei, Vicenţiu Ioanovici Vidak. Conscripţia la care ne referim, redactată în limba latină, înglobează parohiile din eparhia Timişoarei orânduite pe districte, cu parohia şi numele preoţilor care o păstoresc, cu localitatea şi provincia în care s-au născut118. Conscripţia nu indică naţionalitatea preoţilor, iar numele de familie, cu neînsemnate excepţii erau schimbate la hirotonire după obiceiul vremii, adăungându-se la numele de botez al tatălui sau la funcţia de preot, dacă acesta o avea, caracteristicul "vici", ce acoperă originea etnică. Referitor la satul Răchita, observăm că în anul 1767, exista biserică fără să ştim amănunte despre ea, şi făcea parte din districtul Făget deservită de un preot: Nicolae Popovici, născut în Mânăştur, Banat119.

116 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 120-121117 Dr. Florin Zamfir, Şcoală şi societate românească din comitatul Timiş, între anii 1867-1900, Editurta Marineasa, 2009 p. 45118 Prot. B. Mureşianu, Un document din 1767 privind aspecte ale vieţii bisericeşti din Banat, în "Mitropolia Banatului", Timişoara, 1976, nr. 5-8,p. 522119 Ibidem, p. 544

Alexandru Jucu - Popa Sandi

Din statistica parohiilor şi preoţilor din eparhia Timişoarei din anul 1776 reiese că satul Răchita avea 142 de case, facea parte din protopopiatul Hisiaş cu centrul la Belinţ şi avea un preot: Simion Ştefanovici hirotonit 04- 07- 1771120.

Statistica nu cuprinde şi alte informaţii legate de acest preot. De asemenea nu avem informaţii nici despre biserica existentă în acea vreme. Referitor la biserica veche, cea din secolul al XVIII-lea avem câteva mărturii: prima ar fi preoţii arătaţi în conscripţiile citate, care dovedesc şi existenţa unei biserici. Este evident că atât în comuna mai veche Antaleşti, cât şi în cea nouă Răchita, a trebuit să existe o viaţă religioasă organizată, iclusiv o biserică din lemn, zona din jurul satului abundă şi acum de vechi biserici de lemn. Din lipsă de documente şi chiar de tradiţii precise, vom face pomenire numai despre biserica mai veche, decât cea actuală. Biserica din lemn din Răchita a fost demolată în 1893, pe timpul păstoririi preotului Alexandru Jucu (Popa Sandi). În anul 1894 se construieşte biserica actuală cu ajutorul credincioşilor din parohie, care pun la dispoziţia constructorilor localnici, atât materialul necesar cât şi mâna de lucru. Biserica este construită în formă de cruce. Materialul folosit la construcţie a fost piatra, caramida arsă şi lemnul. Imediat dupa ce a fost construita, biserica a fost tencuită în interior şi exterior, fără, însă a fi pictată121. Starea avansată de degradare, vechimea, dimensiunea redusă a edificiului raportată la numărul mult mai mare de credincioşi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu mai puteau oferi condiţii optime de desfăşurare a serviciilor religioase şi nici siguranţă pentru funcţionarea bisericii. De aceea se ia iniţiativa construirii unei noi biserici de către comunitate şi de preotul locului. Pentru construirea unei biserici se cerea, înainte de toate, binecuvântarea şi aprobarea episcopului, care după ce constata existenţa mijloacelor financiare necesare pentru zidirea, înzestrarea şi susţinerea bisericii, hotăra "o zi pentru punerea zidindei biserici. " După luarea deciziei de construire a bisericii şi până la fixarea zilei pentru punerea temeliei, cea mai prioritară problemă era adunarea mijloacelor financiare necesare. Zidirea unei biserici comporta o foarte mare încordare a forţelor întregii colectivităţi a satului, implicarea eficientă a credincioşilor cu stare materială mai bună, pentru că era nevoie de spirite influente pentru găsirea mijloacelor financiare. O primă formă de a aduna banii necesari construcţiei era colecta publică.

120 I. D. Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Bana-tului, Timişoara, 1980121 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităşii Răchita, mss, Ioana Otescu, Monografia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, p. 22;

La sfârşitul construcţiei, au mai rămas materiale suficiente pentru a construi şi casa parohială. Sătenii au propus aceasta dar preotul "Popa Sandi" s-a opus zicând: "Eu nu-mi construiesc casa pe banii enoriaşilor mei". S-a hotărât construcţia unui gard împrejmuitor bisericii. După terminarea lucrărilor de construcţie se săvârşea slujba de sfinţire a bisericii noi, pentru ca Dumnezeu, prin puterea curăţitoare a harului Său, să o păzească de lucrarea diavolului, să o împodobească cu darurile Sale cele duhovniceşti, să fie lumină călăuzitoare pentru toţi, locuire pentru cei ce pătimesc şi scăpare pentru cei bolnavi. Slujba sfinţirii bisericii pe care o săvârşea delegatul episcopului, de obicei protopopul locului, era diferită de cea săvârşită de arhiereu. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, probabil şi în prima jumătate a secolului următor nu se deosebea cu nimic. Mai târziu această practică tipiconală se schimbă, în sensul că drepturile delegatului episcopului se restrâng. Deja se face deosebirea dintre slujba de sfinţire pe care o săvârşeşte arhiereul sau sfinţirea printr-un delegat, slujbă care se numeşte binecuvântare. Datorită faptului că nu am găsit nici o însemnare despre sfinţirea bisericii din Răchita imediat după ridicare, consider că biserica a fost doar binecuvântată de protopopul locului ca delegat al episcopului din Arad. Din manuscrisul preotului Medeleanu reiese următoarele: în interior iconostasul era construit din lemn cu icoane pictate în tehnica uleiului pe pânză aplicată pe lemn. Pictura a fost executată în anul 1895 de către pictorul Ioan Bagiu din Lugojel. Acelaşi pictor a mai executat încă 17 icoane mari pe pânză încadrate în rame care sunt aşezate pe pereţi în altar şi în naos. În anul 1939 biserica a fost restaurată, zugrăvită şi înzestrată cu mobilier nou executat din lemn de stejar. Pardoseala bisericii este din cărămidă, iar în altar s-a pardosit cu scânduri tot în anul 1939. S-a mai făcut restaurări şi în anul 1930 când a fost restaurat turnul bisericii, care a fost reconstruit la dimensiuni mai mari, proporţionale cu corpul impunător al bisericii. Curtea bisericii era împrejmuită cu gard din cărămidă, fier şi plasă de sîrmă. A mai fost restaurată în exterior şi în anul 1951 în urma cărora s-a făcut sfinţirea bisericii de către Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu122. S-au făcut reparaţii şi s-a schimbat acoperişul bisericii în timpul păstoririi preotului Zisu, iar în anul 2011, în timpul păstoririi preotului Petru Morariu s-a parchetat şi s-a introdus încălzirea centrală în biserică. Tot în această perioadă s-a pictat biserica de către pictorul Ivan Vasilcin din Dudeşti Vechi, aşa cum reiese din pisania din interiorul bisericii. Biserica va fi sfinţită în data de 13 octombrie 2013 de către Prea Sfinţitul episcop vicar Paisie. 122 Pr. Ioan Medeleanu, Cronica parohiei Răchita, 1973, mss. , 3 file, aflat în Arhiva Mitropoliei Banatului

Sfinţirea bisericii din Răchita s-a petrecut în anul 1952. În duminica din 11 mai 1952 Î.P.S. Mitropolit Vasile a descins în parohia Răchita din raionul Lugoj, sfinţind biserica renovată din această parohie. Solemnitatea sfinţirii bisericii a început la ora 9 cu înconjurarea bisericii. A urmat Sf. Liturghie oficiată de Î. P. S Mitropolit Vasile, înconjurat de următorul sobor de preoţi: preot Marcu Bănescu, consilier arhiepiscopesc, preot I. Munteanu-Făget, Preot V. Turca, protopopul Lugojului, Preot I. Medeleanu-Răchita, preot V. Iclozan senior, preot M. Ţiucra-Remetea Luncă, preot Ghe. Laichici-Balinţ, preot I. Sisiu-Mănăştur, preot A. Barbu-Pădurani, preot V. Iclozan junior-Băseşti, I. Botău diaconul catedralei mitropolitane din Timişoara. La priceasnă preotul I. Medeleanu, face obişnuitul raport asupra stării din parohie şi urează Î. P. S. Sale bun venit în parohie. După raportul preotului Î. P. S. Sa, într-o impresionantă cuvântare rostită pe înţelesul tuturor a vorbit credincioşilor adunaţi în număr însemnat, despre cel mai mare dar ce l-a dat Dumnezeu omului-despre viaţă. Pentru mântuirea noastră-spune Î. P. S. Sa- crdinciosul are trebuinţă de harul de sus ce se revarsă prin Sfintele Taine în Sfânta Biserică. După ce dă ca model de viaţă creştinească

Mormântul preotului

Medeleanu din curtea bisericii

viaţa mucenicilor Î. P. S. Sa laudă dragostea credincioşilor faţă de Sfânta biderică. În viaţa lor creştinească îi îndeamnă să se împărtăşească de toate Sfintele Taine aşezate de Sfânta Biserică. După încheiere Î. P. S. Mitropolit îndeamnă credincioşii să participle la toate slujbele în număr cât mai mare pentru folosul lor sufletesc şi să arate în toate împrejurările că sunt buni creştini şi buni cetăţeni ai patriei, îndeplinindu-şi toate îndatoririle ca cetăţeni şi fii ai Biaericii123. Obiecte de valoare istorică, de artă, acte documentare vechi, cu excepţia matricolele bisericeşti, icoane, obiecte de cult vechi sau de interes istoric sau alte obiecte de valoare nu posedă bi serica după cele scrise de preotului Ioan Medeleanu într-un manuscris. Preotul nu aminteşte nici de existenţa unor cărţi vechi de cult folosite de preoţi în timpul slujbelor. Parohia Răchita din protopopiatul Făget are un număr de 336 famiii de credincioşi ortodocşi cu peste 1350 suflete. Pe lîngă credincio şii ortodocşi mai sunt şi credincioşi apărţinători cultului neoprotestant penticostal în număr de 36 familii cu 82 suflete care au o casă de rugăciune amenajată în locuinţa credinciosului neoprotestant penticostal Ionel Sîrbu din Răchita. Cultul neoprotestant penticostal a luat fiinţă în satul Răchita imediat după primul război mondial, prima familie fiind familie lui Partatenie Olariu originar din Răchita, fost cantor la biserică. Nu se cunoaşte felul în care a abandonat credinţa ortodoxă şi a trecut la cultul neoprotestant penticostal. După primul război mondial în satul Răchita au mai fost două familii (Nicolae Grecu şi Nicolae Lera) de adventişti de ziua a 7-a care după ce au murit capii de familie cultul a dispărut. Hramul bisericii este Naşterea Născătoarei de Dumnezeu sărbătorită pe data de 8 septembrie124.

Episcopia Ortodoxă Română a Timişorii, prin "Declaraţia" nr. 336 - E din 26 ianuarie 1945 către Administraţia Financiară, recunoaşte că are în administrare

123 Sfinţirea bisericii din parohia Răchita raionul Lugoj, în "Biserica Ortodoxă Română", 1952, p. 582-583124 Pr. Ioan Medeleanu, loc. cit.

ca "bunuri de mână moartă", 48 sesiuni "reduse" (41 în judeţul Timiş-Torontal şi 7 în judeţul Severin), care nu au "titulari şi nu sunt în posesia parohiilor" întrucât, din cauza numărului scăzut de credincioşi nu au preoţi parohi, în consecinţă sunt sub tutela Centrului Eparhial, ca parte constitutivă a Bisericii.

Comuna bisericească Răchita avea sesie redusă de 28 jugăre, întregită în anul 1923 cu 4 jugăre, luate din pământul "coloniştilor unguri din Dumbrava - Igazffalva" (800 jugăre s-au transferat la Răchita) prin reforma agrară. O perioadă îndelungată de timp - 40 ani - familia lui Constantin Boldescu şi încă 12 familii, au lucrat în arendă sesia redusă. Ţăranii din această comună au făcut o "socoată", privitor la cât se ridică cheltuielile cu 1 jugăr de pământ:12 care de gunoi = 1.200 lei; transportul îngrăşământului = 600 lei; sămânţa = 350 lei; secerişul = 300 lei; căratul acasă = 200 lei; arenda şi impozitul = 800 lei; Total = 3. 450 lei

Cu amar umor ţărănesc, ei nu au mai "incurs" în calcul şi "mâncarea". Criza Economică a împânzit satele din Banat căci "împrejurările economice în timpul arândărei şi în prezent sunt în aşa mare măsură deosebite, că agricultorii au ajuns la ruina materială totală". Ca să se opună condiţiilor ridicate de licitaţie, ţăranii "au făcut cartel între ei, să nu urce preţul comunică Consiliului

Eparhial, protopopul Ioan Trifu al Belinţului. Sesia redusă avea două terenuri - "Pietriş" şi "Dumbrava" - foarte rele, fapt pentru care, primarul şi încă 80 de săteni au cerut Episcopiei din Arad "ca să binevoiască a încuviinţa schimbarea pământului de 15 jugăre de la locul numit «Pietriş», cu alt teren mai fertil". Problema era că, oamenii au perceput Reforma Agrară doar ca "un bun mijloc de a se cocoţa rând pe rând toate partidele la conducerea Ţării, iar populaţia rămâne să sufere". Clar, a fost o "şmecherie politică" să arunce praf în ochii Ţăranului Român".

Preotul Ioan Medeleanu face "Apel" în anul 1942 la Comisia de Recensământ Agricol nr. XXII din Judeţul Severin, deoarece i se părea "evaluarea extrem de exagerată" a pământurilor bisericeşti. Reprezen tantul legal al Parohiei Ortodoxe Răchita a introdus apel în termen legal contra impunerii făcute în Tabloul-Model nr. 8, poziţiile 365, 366, 367 şi 368 şi contra Procesului-Verbal de stabilirea valorilor locative - ca martori citează pe Ioan Gheju, nr. casă 85 şi Damaschin Sârbu, nr. casă 337 - şi a stabili venitul pe jugăr cadastral la următoarele cifre: arabil: clasa I - 600 lei; clasa II - 400 lei; clasa III - 300 lei; clasa IV - 200 lei;fâneţe: clasa II - 600 lei; clasa III - 500 lei.

Pământul dat prin Reforma Agrară este neproduc tiv şi ca atare neimpozabil, fiind necesară o nouă clasare. An de an, locuitorii din Răchita procură prin cumpărare din satele bogate, 20-25 vagoane de cereale pentru consum.

Sesia redusă din Răchita a fost arendată de-a lungul anilor anilor de mai multe persoane: Ananie Curuţ, Ioan Gheju, Alexandru Olariu, Dimitrie Vasiu, Romulus Biţoianu, Petru Vasiloniu, Ioan Magheţiu, Aurel Istrat, Vasile Povian, Ioan Florescu, Aurel Lupulescu ş.a.125.

Credincioşii ortodocşi se roagă în actuala biserică construită în anul 1894 pe timpul preotului Alecsandru Jucu care o păstoreşte până în anul 1924 când a trecut la cele veşnice. Alecsandru Jucu era originar din Răchita şi este înmormîntat în curtea bisericii. Din anul 1924 până în anul 1925 parohia rămâne vacantă şi este administrată de preotul Gheorghe lancovici din Mănăştur. In anul 1925 este numit preot Ioan Medeleanu, originar din Curtea care până atunci fusese diacon la Episcopia Caransebeşului. Ioan Medeleanu - păstoreşte timp de 53 ani cu întrerupere de 2 ani (între 1952-1954) şi moare în anul 1981 luna martie fiind înmormîntat în curtea bisericii din Răchita. În anul 1930 s-a zugrăvit interiorul bisericii, s-a demolat turla şi s-a reconstruit ridicîndu-se cu peste 4 metri. In anul 1968 s-au efectuat la biserica alte lucrări exterioare de întreţinere şi înfru museţare şi s-a introdus curentul 125 Viorel Dorel Cherciu, Administraţie bisericească în Banat secolele XIX-XX, Editura Eubeea, Timişoara, p. 207-209

electric. La început biserica a fost acoperită cu tablă apoi cu eternit. Dimensiunile bisericii: Lungimea: 32, 50 m; Lăţimea: 14, 50m; Înălţimea până la jgheaburi: 8, 00 m. Înălţimea bisericii pînă la crucea din vîrful turlei = 37, 00 m, Crucea din vîrful turlei = 2 m126. Casa parohială are o vechime de peste 150 ani. Le început a servit drept şcoală confesională pentru fete iar din anul 1925 a servit drept locuinţă pentru preotul paroh. Clădirea este foarte veche având în vedere că a fost cumpărată de

la succesorii preotului Nicolae Jucu127. Cimitirul este confesional. În ceea ce priveştee cimitirul în timpurile în depărtate acesta era situat în jurul bisericii. Cu ocazia unor săpături diverse, la adîncime de 1, 5 – 2 metri. a-au găsit schelete întregi dovezi ale acestui adevăr. Din şirul preoţilor nu se cunoaşte decît mormântul aflat în curtea bisericii al preotului Alexandru Jucu. Actualul cimitir se află la marginea comunei şi este împrejmuit parte cu gard de lâteţe, parte cu şanţ şi gard viu128. Procurarea clopotelor era un efort colectiv al întregii comunităţi bisericeşti. Clopotul avea pentru comunitatea bisericească rosturi diferite:

126 Pr. Victor Vodă, Date despre biserica din Răchita, 1983, mss. 3 file, aflat în arhiva Mitropoliei Banatului127 Pr. Ioam Medeleanu, loc. cit. 128 Ibidem.

delimita ajunul unei sărbători religioase sau începutul şi fazele sfintelor slujbe; anunţa moartea unui membru al comunităţii locale sau din cele învecinate; marca în memoria credincioşilor timpul scurs de la trecerea lui la cele veşnice (6săptămâni, 6 luni, un an); anunţa o invazie; bătea într-un anumit fel anunţând un incendiu. Tradiţia populară atribuie clopotelor calitatea de a îndepărta vijeliile şi furtunile ce se abăteau asupra hotarului satului. Înainte de ridicarea clopotelor în turnul bisericii, ele erau sfinţite şi binecuvântate, fie de episcop, fie de protopop sau de preotul local129. Clopotele vechi au fost rechiziţionate în timpul primului război mondial şi au fost înlocuite ccu altele noi în anii 1922, 1928 şi 1930130. Vizite canonice: Pentru viaţa oricărei comunităţi eclezeastice descinderea în mijlocul lor a episcopului reprezenta o mare sărbătoare. Fie cu prilejul sfinţirii noi biserici sau la sărbătoarea hramului ori cu orice al prilej, ierarhul era aşteptat cu multă bucurie. În 27.09.1927 parohia a fost vizitată de Episcopul Grigorie Comşa al Aradului, iar în 22.11.1942 de P. S. Episcop Vasile Lăzărescu al Timişoarei. Despre antimisul vechi nu se ştie nimic, dar din anul 2004 biserica are antimis nou. "Cu puterea şi lucrarea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh, prin rugăciunile Inalt Prea Sfinţitului D: D. Dr. Nicolae Corneanu Arhiepiscop al de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii ortodoxe a Timişoarei şi Mitropolit al Banatului s-a sfinţit acest antimis pentru a se sluji pe el dumneteieştile Liturghii în Biserica cu hramul Naşterii Maicii Domnului din parohia Răchita, protopopiatul Făget. 2004, luna august, 16" În vremurile bătrâne, în cadrul satului, preoţii ştiind să citească şi să scrie erau investiţi în calitatea de îndrumători spirituali ai sătenilor, ceea ce le conferea imediat o autoritate mai mare şi unele drepturi autohtone nescrise moştenite din vechime. Este datina strămoşească păstrată prin tradiţii şi prin practica Bisericii, ca tot creştinul să fie în contact cu preotul de la naştere până la moarte. În toate problemele vieţii, în lipsa unui alt cărturar, ţăranul credincios alerga cu încredere la preot să ceară sfaturi, să-şi spună păsurile, să ceară ajutor, mai ales că preotul în acea vreme ducea aceiaşi viaţă ca şi enoriaşii. Tot la preot veneau credincioşii pentru a le binecuvânta rostul ostenelilor, pentru că nici o bucurie nu are răsunet mai adânc în sufletul creştinului, ca cea binecuvântată şi sfinţită de preot. Botezul şi Cununia, doar el le săvârşea, sau celelalte ierurgii şi alte servicii divine, prin care preotul, cu puterea harului primit de la Dumnezeu prin Sfânta Taină a Hirotoniei, le mijlocea între om şi Creator.

Pe teritoriul Banatului, în secolul al XVIII-lea, statutul preoţilor era definit

129 Pr. Dr. Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi. (1706-1918),Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2006 p. 420. 130 Pr. Ioan Medeleanu, loc. cit.

prin regimul privilegiilor ilirice, care reglementa atribuţiile şi obligaţiile sale, având o poziţie mai avantajoasă decât cea asigurată clerului şi religiei ortodoxe din principatul Transilvaniei din sistemul feudal al celor "trei naţiuni şi patru religii recepte"131.

Încă de la începutul stăpânirii habsburgice, preoţii au fost scutiţi de dări, dar numai cei ce erau în funcţie, cei supranumerari nu. Scutirile de dări se aplicau preoţilor ortodocşi doar pentru sesile parohiale. Baza întreţinerii preotului era gospodăria lui, la munca căruia îl ajuta satul prin clacă, în conformitate cu contractul pe care îl angaja parohia, contract înnoit în fiecare an la Sângiorz sau Sântoader. Satul îi lucra şi sesia ca o parte a simbriei lui. Altă parte o forma dările în natură (bucate) şi cantitatea fixată în contract pe fiecare casă (familie) anual. Preotul ortodox era clar dezavantajat faţă de preotul catolic care avea plata în bani de la stat. Deasemenea, preotul trebuia să încaseze şi darea pentru episcop, care se încasa în bani, câte 30 de criţari pentru sidoxie şi 7 criţari ca taxă pentru fiecare casă pe an. Episcopul mai încasa taxe pentru singhelie, vizitaţii canonice, sfinţirea bisericilor, pentru antimise, mir şi dispense. Pentru diferite abateri, taxele erau percepute de către protopopi. 132

Mulţi tineri din satul Răchita şi-au făcut studiile teologice la Institutul Teologic din Arad, amintim pe următorii: Ilie Ştefanovici absolvent în anul 1827, Jucu Alexandru, absolvent 1881 secţia pedagogică şi în anul 1884 secţia teologică, Gheju Damaschin absolvent 1933, Toma Lera, absolvent în anul 1939133. Cele mai vechi registre matricole din parohia Răchita datează din anul 131 Pr. Dr. Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi. (1706-1918),Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p. 298132 Şt. Lupşa, Istoria Eparhiei Aradului, Arad, vol I, p. 393, 399. 133 Pr.dr. Pavel Vesa, Învăţământul teologic de la Arad, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2013, p. 421-531

Pisania

1779. Din aceste registre s-a putut reconstitui seria preoţilor şi s-a constatat că la Răchita, în acele vremi erau două parohii, ceea ce doveşte că satul era bine populat şi prosper. Iată lista preoţilor din satul Răchita:1. Nicolae Popovici 17672. Simion Ştefanovici 1776-17963. Alexie Popovici 1796-18034. Alexie Ştefanovici 1803-18255. Florea Bocu 1826-?6. Nicolae Jucu 1844-1876Paralel cu aceştia au mai slujit în parohia II:1. Moise Martinovici 1782-18082. Petru Borchescu 1808-18153. Ioan Ştefanovici 1815-?4. Martin Popovici 1815-18215. Vichente Ştefanovici 1845-1857După aceşti preoţi rămâne în sat o singură parohie servită în continuare de:1. Dimitrie Mioc 1869-18872. Nicolae Drăgancea 1887-18893. Alexandru Jucu 1889-1924 4. Ioan Medeleanu 1924-19525. Theodor Măruţa 1952-19546. Ioan Medeleanu 1954-19787. Pr. Victor Voda1978-19868. Pr. Stanciu Petru1986-20029. Pr. Petru Morariu 2002- prezent Toţi membrii parohiei, majori, care îşi indeplineau datoriile de parohieni, făceau parte din adunarea parohială, care avea atribuţia de a alege comitetul parohial, pe paroh, capelan învăţător şi pe epitropi; aproba proiectele comitetului parohial pentru zidirea, repararea sau înzestrarea bisericii, a şcolii a casei parohiale sau a altor proiecte bisericeşti, şcolare sau fundaţionale; aproba salarizarea preotului şi a învăţătorului; alegea deputaţii pentru sinodul eparhial. Dintre cei mai însemnaţi susţinători şi apărători ai bisericii din toate timpurile au fost epitropii şi cântăreţii de strană. Epitropii erau aleşi de adunarea parohială dintre cei mai de frunte locuitori ai satului şi aveau sarcina de a îngriji de patrimoniul cât şi de întreaga activitate religioasă din parohie. Epitropii

actuali ai bisericii sunt Gh. Sârbu şi Ion Olaru, iar crâsnic este Ioan Gheju. Cantorii (cântăreţii de strană) erau aleşi, la început, dintre dascăli,

pentru că ei trebuiau să cunoască bine tipicul liturgic şi cântarea bisericească, materii obligatorii la preparandii. Fără îndoială că a cânta în strana bisericii, în trecut, era o deosebită cinste, o mare mândrie pentru orice tânăr, numai că însuşirea cântării bisericeşti era o muncă grea trebuind mulţi ani de trudă, începând din şcoală cu dascălul şi continuând cu preotul şi cantorii mai bătrâni.

Cantorul actual este Nicolae Coman. Şcoala

Încă din vechime, la mânăstirile româneşti existau şcoli, în care învăţătorii călugării (unii veniţi din Ţările Române) învăţau pe tinerii care se pregăteau pentru chemarea preoţească sau dăscălească. În aceea perioadă, de obicei preoţii erau şi dascăli: ei învăţau pe copii din ceaslov, atât cât ştiau şi ei şi cât era necesar să iasă din ei cantori, psalţi şi, mai târziu preoţi sau dascăli. La început sala de clasă era chiar tinda biserici, aici preotul-dascăl învăţa pe copiii rugăciunile, cetania cărţilor bisericeşti, cântarea psaltirei, rânduiala bisericească şi ceva socoată. Premergător învăţământului organizat, a activat anonimul învăţământ, destul de bogat şi eficace, al vetrei părinteşti şi săteşti, învăţământul folcloric, tradiţional-popular, ca şi cel modest al stranei pentru câţiva copii mai răsăriţi din fiecare sat, scopul formării omului de omenie fiind astfel pe deplin realizat.

Procesul de organizare a învăţământului pe noi baze a început la jumătatea secolului al XVIII-lea în întreg Imperiul habsburgic şi a durat până în primul deceniu al secolului al XIX-lea, când în general acest proces destul de anevoios a fost încheiat, ajungându-se ca în fiecare localitate bănăţeană să existe o şcoală organizată şi un învăţător134. Dezvoltarea învăţământului a primit un cadru legislativ prin elaborarea regulamentului "Regulae directivae pentru îmbunătăţirea învăţământului din şcolile elementare sau triviale româneşti şi sârbeşti neunite", aprobat de împărăteasa Maria Tereza la 24 mai 1774. În acest act normativ se găsesc: reguli privitoare la pregătirea învăţătorilor; materiile de învăţământ (citirea, scrierea, religia); se dispune traducerea unor cărţi şi manuale; se recomandă studierea unor materii practice suplimentare (albinărit, creşterea vitelor); reguli privitoare la clădirile şcolare, frecventarea şcoli, constituirea fondului şcolar şi controlul şcolilor135. În noua concepţie a despotismului luminat aplicată în timpul lui Iosif al II-lea, pornind de la filosofia iluministă, statul trebuia să-şi manifeste prezenţa în toate sectoarele vieţii economico-sociale. Conform noi concepţii, statul subordonează biserica, încercând în acelaşi timp să pună în slujba sa şi educaţia, care devine în aceea perioadă o problemă de politică internă. Învăţământul, bisericesc şi laic, este supus şi el interesului statului, în general preconizându-se un învăţământ de stat. Prin "Raţio educationis" (Organizarea educaţiei), apărut în 1777 şi care constituie regulamentul şcolar, se punea accentul pe învăţământul elementar, şcoala trebuind să crească înainte de toate buni producători, deci buni contribuabili, buni soldaţi,

134 V. Ţârcovnicu, Contribuţi la istoria învăţământului din Banat, Bucureşti, 1970, p. 56135 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documentele Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 360

buni cetăţeni, fără deosebire de neam şi confesiune136. Ratio educationis din 1777 cuprindea în mod cert elemente cu orientare

progresistă. Prevederile ca fiecare naţiune să fie instruită în şcoli naţionale, conduse de învăţători pricepuţi, ca predarea să se facă în limba maternă, ca învăţământul elementar să fie unic şi egal pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie şi de starea socială, erau progresiste. Cu privire la şcoli se arată că în fiecare comună unde este parohie să fie şi şcoală. Construirea localurilor de şcoală şi întreţinerea lor cade în sarcina comunelor, lemnele necesare pentru construirea şcolii trebuie să le dea administraţia domeniilor erariale, iar poporul să dea mâna de lucru. Se stabilea ca plata învăţătorului să fie fixă, comuna va da "naturaliile" (produsele agricole) şi plata în bani, care s-a stabilit în felul următor: satele care au până la 60 de numere de casă să plătească pe învăţător cu 40 florini anual, cele care au mai multe numere de case să-i dea 60 florini anual. Administraţia civilă era obligată să dea îvăţătorului trei lanţă de pământ arabil. Se hotăra ca învăţătorului să i se asigure o cameră la şcoală pentru locuinţă, separată de sala de clasă. Angajarea învăţătorului să se facă prin contract scris, în care să se prevadă drepturile şi obligaţiile învăţătorilor şi ale comunei. Toate aceste prevederi stabileau mai precis sfera de atribuţii a organelor administrative în problemele şcolare şi fixau mai clar modul de organizare şi funcţionare a şcolilor. Cu aplicarea acestor prevederi a fost însărcinat Teodor Iancovici de Mirevo, care la 6 februarie 1773 a fost numit director al şcolilor româneşti şi sârbeşti din Banat. În anul 1782 Teodor Iancovici este trimis în Rusia, după plecarea sa, învăţământul poporal românesc şi sârbesc din Banat a stagnat un timp oarecare. În anul 1779, Banatul a fost încorporat Ungariei, camera aulică vânduse mai multe moşii unor particulari, care n-au arătat nici un interes pentru şcoala poporală. Clădirile unor şcoli au fost ocupate în mod abuziv de notarii şi funcţionarii administrativi şi transformate în locuinţe personale, alte clădiri au fost luate de moşieri şi transformate în grajduri137.

Într-un raport din anul 1777, al directorului şcolar din Timişoara Teodor Iancovici adresat guberniului se prezintă parohiile bănăţene cu şcoli şi fără şcoli, Răchita avea parohie, era în protopopiatul Hisiaş, dar nu avea şcoală138.

Din documentele vremii rezultă că funcţionaseră în Banat şi înainte de 1777 şcoli poporale româneşti, printre comunele amintite cu şcoală se numără şi Răchita, care avea în anul 1776, 140 de case şi şcoală împreună cu Mănăştur, Remetea şi Bunea, iar în anul 1791 avea şcoală împreună cu Mănăştur, la care a funcţionat ca învăţători Petru Dragoilovici şi Alexandru Jucu. Şcoala era

136 Ibidem, p. 362137 V. Ţârcovnicu, op. cit. , ,p. 54138 I. D Suciu, R. Constantinescu, Documentele Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 380

frecventată de 51 de elevi, numai băieţi139.Situaţia şcolară la Răchita la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX- lea era următoarea: În anul şcolar 1791-1792 au frecventat şcoala 43 băieţi şi 5 fete, la sfârşitul anului calificativul obţinut în privinţa progresului la învăţătură a fost bunus, iar în anul şcolar 1795-1796 au frecventat şcoala 15 băieţi şi 5 fete. În anul şcolar 1801-1802 au frecventat şcoala 15 băieţi şi 9 fete140.

Dintr-un memoriu asupra rechizitelor şcolare, care sunt necesare pentru toate şcolile triviale ilirice neunite din circumscripţiile provinciale ale Banatului Timişorean, conform înaltei ordonanţe emise la 1 octombrie 1776 se precizează ca să fie aprovizionate fiecare şcoală din localitate compusă din 100 de case cu 12 ustensile de scris, 12 table de calcul, 6 foarfeci pentru hârtie, 6 bricege, 36 de creioane şi un sul de hârtie; apoi şcolile din acele localităţi unde sunt mai mult de 100 de case neunite, cantitatea de rechizite să se dubleze. În acest memoriu găsim Răchita, sat în districtul Lugoj cu 140 de case, fiindu-i necesar pentru şcoală următoarea cantitate de ustensile:24 de ustensile de scris, 24 de table de calcul, 12 foarfeci, 12 bricege, 72 de creioane şi 2 suluri de hârtie141.

Într-o lucrare întitulată "Organizarea şcoalelor naţionale româneşti în comitatul Caraşului la 1785-1792" aflăm câteva date legate de şcoala din Răchita. Astfel, la Răchita funcţiona o şcoală împreună cu Mănăştur, condusă de directorul şcolar Atanase Mioc agricultor, având ca învăţător calificat pe Petru Dragolovici care preda în limba română celor 110 elevi, 75 de băieţi şi 35 de fete, clădire specială pentru şcoală nu există, este doar în faza de construcţie142. Pregătirea profesională a învăţătorilor era slabă. Pentru a ridica nivelul acestei pregătiri Deputăţia ilirică a propus ca inspectorul şcolar Iancovici să organizeze cursuri de pregătire cu durata de cinci luni, propunerea a fost acceptată, iar Iancovici după ce a fost instruit în probleme metodice şi după ce a alcătuit un manual metodic şi-a început cursurile la Timişoara. Cursurile constau în explicarea manualului scris de Iancovici. Se discutau atât problemele de metodica predării, cât şi conţinutul obiectelor de studiu pe baza manualelor şcolare. Cursurile erau predate în limba sârbă de T. Iancovici

139 P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977, p. 289140 Ibidem, p. 244141 Ibidem, p. 315142 R. S. Molin, Şcoalele româneşti din Banat acum 150 de ani, în "Arhivele Olteniei", anul IX, sept-dec. 1930, Craiova, p. 359

şi în limba română de Mihai Roşu, ele fiind cunoscute sub denumirea de norme sau cursuri de normă143. Conducerea de stat austriacă ţinea cu străşnicie ca în toate şcolile elementare din imperiu să se folosească aceeaşi metodă de învăţământ, considerând că şi acesta este un mijloc de întărire a unităţii statului.

Războaiele împotriva lui Napoleon dau prilejul Regimentelor româneşti să-şi arate vitejia şi drept recunoştinţă împăratul Francisc I înfiinţează în Arad, prima şcoală românească organizată, având profesori personalităţi bănăţene ca: Dimitrie Ţichindeal, Contantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici şi alţii. Din totalul absolvenţilor acestei şcoli între 1812-1918 75% dintre elevi erau originari din Banat144. În "Istoria Şcolii Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad" de Teodor Botiş, apărută în Editura Consistorului Arad în anul 1922 sunt amintiţi absolvenţii acestei şcoli de învăţători. Născuţi în Răchita sunt 16, unii dintre ei au absolvit numai cursurile de 2 ani, dar majoritatea sunt absolvenţi ai cursurilor complete de 4 ani, cu obţinerea diplomei de învăţător145. Aceşti absolvenţi ai Preparandiei din Arad, devenind învăţătorii calificaţi au fost repartizaţi în satele din cuprinsul Banatului. Faptul acesta reprezenta un câştig real pentru români din Banat, sporind cel puţin numeric pătura intelectualilor, care se vor afirma ulterior în fruntea luptătorilor pentru dobândirea drepturilor naţionale. Retribuţia învăţătorilor era stabilită în funcţie de orele stabilite în programa şcolară care oscilau în acord cu mărimea localităţi şi numărul elevilor. În anul 1785 a fost dată o împărţire a localităţiilor pe trei clase de retribuire a dascălilor în funcţie de numărul caselor după cum urmează: I localitatea cu peste 500 de case – 50 fl. ; II localitatea între 300-500 case – 35 fl. ; III localităţi până la 300 case – 25 fl. Ne referim doar la suma de bani pe care comuna era obligată să o dea învăţătorului, asupra produselor în natură nu insistăm146. În 1816, retribuţia dascălilor pe cele trei clase era de 80, 60, 50 fl. Din însăşi clasificarea retribuţiilor, stabilită la 1816 se poate deduce cu aproximaţie şi mărimea celor 71 aşezări din Banat. Localitatea Răchita era cuprinsă în clasa III de retribuţie

143 V. Ţârcovnicu, op. cit. , ,p. 53144 Dr. Teodor Botiş, Istoria şcolaei normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic orto-dox român din Arad, Arad, 1922,p. 414-500145 Ibidem, p. 414-500146 Ioan Boroş, Organizarea şcoalelor naţionale româneşti în comitatul Caraşului la 1785-1786, Caransebeş, 1914, p. 25-28

având în acea vreme un număr de case mai mic de 300. Pe lângă retribuţia în bani, învăţătorii primeau din partea obştei o locuinţă, precum şi produse în natură147.

Remarcăm la începutul secolului al XIX-lea creşterea interesului pentru învăţătură şi la nivelul oamenilor simpli. Preocupările pentru buna educare a tineretului de către dascăli calificaţi se întăresc şi se generalizează în cuprinsul satelor bănăţene. La aceasta au contribuit hotărâtor preoţii care s-au aflat statornic în primele rânduri ale luptei pentru emanciparea culturală şi naţională, Biserica constituind multă vreme principala instituţie culturală la sate, iar după înfiinţarea şcolilor "triviale" principalul sprijin al acestora şi un pilon al conştiinţei de neam148.

În sprijinul vechimii şcolii din Răchita pledează şi mulţimea de tineri din sat care au urmat cursurile Preparandiei din Arad, încă de la înfiinţarea sa, din anul 1812. Evident că aceşti tineri nu puteau cerceta cursurile preparandiale dacă nu terminau cu atestat şcoala trivială (poporală, sătească).

Situaţia şcolară din acest district în anul 1834-1835, este cunoscută din rapoartele anuale ale directorilor şcolari. Şcoala din Răchita făcea parte din districtul Caransebeş şi se prezintă astfel: învăţător B. Ştefanovici, are 7 ani vechime în învăţământ, sunt 35 de băieţi şi 10 fete recenzaţi şi frecventează şcoala 22 de băieţi şi 8 fete149. După încheierea- în anul 1867 –a compromisului dualist se dă legea XXXVIII din 1868, cu privire la învăţământ, ce stabilea următoarele: autorităţile care dobândeau prin lege, dreptul de a înfiinţa şcoli erau confesiunile, societăţile publice, comunităţile şi statul. Autorităţile care înfiinţau şcoli asigurau şi baza materială a instituţiilor educative şi stabileau şi limba de predare. În şcolile înfiinţate de stat, limba de predare era cea maghiară. După restabilirea Mitropoliei Ortodoxe a românilor din Transilvania, a fost recunoscut şi principiul autonomiei bisericeşti şi şcolare. Pe baza statului organic a fost elaborat, în 1870, regulamentul "Organizarea provizorie a învăţământului confesional în Mitropolia gr. ort. a românilor din Ungaria şi Transilvania", tipărit în anul 1872. Baza materială a şcolilor confesionale era asigurată de comitetele parohiale. Îndrumarea învăţătorilor se făcea de către protopopul tractual, care îndeplinea funcţia şi atribuţiile de inspector şcolar. Obiectele de învăţământ studiate în şcola populară erau: religia, citirea, scrierea, aritmetica,

147 Virgil Grădinaru, Şcoli şi dascăli bănăţeni în cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, în Mitropolia Banatului, 1987, nr. 1, p. 78148 Ibidem, p. 79149 Vasile Popeangă, Reţeaua şcolilor confesionale din Banat şi Crişana în anul 1834-1835, în "Ziridava" 1980, p. 292

cunoaşterea măsurilor, gramatica, exerciţii de limbă, geografia şi istoria, fizica şi istoria naturală, agricultura, drepturile şi datoriile cetăţeneşti, cântul bisericesc şi naţional şi gimnastica150. Reţeaua şcolară arădeană în anul 1877 era constituită în cercuri, fiind controlate de inspectori şcolari, care întocmeau rapoarte privind frecvenţa şcolară, salarizarea învăţătorilor, existenţa loturilor şcolare şi dimensiunea lor etc. Răchita făcea parte din cercul şcolar Hisiaş şi se prezenta astfel: învăţătorul Ion Blidariu avea 10 ani în activitatea didactică în localitatte, care-i asigura un salariu de 147 fl. şi diferite bunuri în natură. Şcoala avea un fond de 10 fl. Localul şcolii fusese construit în 1846 şi era o construcţie din lemn, acoperită cu şindrilă. Din cei 130 de copii în vârstă de 6-12 ani recenzaţi 10 frecventau cursurile cu regularitate şi 25 cu întreruperi. Un număr de 95 de copii rămâneau în afara şcolii151. La începutul secolului al XX-lea activitatea desfăşurată în şcolile româneşti a fost serios perturbată de prevederile legii învăţământului din 1907, numită şi legea Apponyi, lege care nesocotea dreptul naţionalităţilor din imperiu de a educa tineretul în limba sa maternă şi în spiritul istoriei şi tradiţiilor naţionale. Aplicarea legii a constituit o grea povară pentru comunităţile susţinătoare de şcoală152. În "Conscripţiunea populară" (arhiva bisericii ortodoxe din Răchita) figurează numele altor învăţători, ceea ce dovedeşte continuitatea învăţământului în satul Rachita. Printre aceştia se pot aminti Ioachim Istrat, Ioan Slovoc, Ioan Blidariu. Învăţământul era separat pentru fete şi baieti, din 1904 fiind numită şi învăţătoarea Emilia Vuia. După primul razboi mondial devine scoală de stat, iar din 1925 se înfiinţează al treilea post de învăţător ocupat de Jucu Elena, născută în acest sat şi care a avut şi cea mai lungă perioadă la catedră, timp de 42 de ani. Dupa reforma învăţământului din 1948, Răchita funcţiona ca şcoală de 7 ani, iar în 1964 devine şcoală generală de 8 ani, astfel funcţionând şi astăzi. De la înfiintarea şcolii şi până în 1908 şcoala a funcţionat într-o cladire veche, din lemn. Apoi se constuieşte prima clasă din caramidă, care se mai extinde. Cladirea a servit şi grădiniţei din sat, iar în prezent nu mai există (s-a darâmat). În 1979 se construieşte o şcoală nouă cu etaj153.

Şcoala confesională din Răchita a funcţionat până în anul 1925, când toate şcolile confesionale au fost etatizate. După terminarea celui de-al doilea război mondial, şcoala românească intră într-o perioadă contradictorie a existenţei

150 Episcopia Aradului , Arad, 1989, p. 192151 Vasile Popeangă, op. cit. , p. 182152 Episcopia Aradului , Arad, 1989, p. 199153 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităţii Răchita, mss, Ioana Otescu Monogra-fia Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003,p. 23-24;

Grădiniţa

sale. Realizările nu au lipsit, în unele direcţii putând fi considerate chiar foarte importante. Reforma învăţământului impusă prin Legea din 3 august 1948 a urmărit să distrugă tradiţiile democratice şi naţionale ale şcoli româneşti şi să o integreze în planurile de sovietizare şi comunizare a României. Învăţământul era exclusiv de stat, şcolile particulare desfiinţate; educaţia religioasă interzisă; programele analitice modificate, pentru a corespunde cu ideologia comunistă sovietizată.

Unele dintre neajunsurile grave, total contrare şcolii tradiţionale vor fi înlăturate prin legile învăţământului din 13 mai 1968 şi decembrie 1978. S-a revenit, treptat, la învăţământul de 12 clase, a fost generalizat învăţământul primar de opt clase, s-a diversificat reţeaua şcolară punându-se accent pe orientarea practică şi formativă, dar s-a adâncit şi conţinutul dogmatic, ideologizant şi ateist.

Revoluţia din decembrie 1989 determină o schimbare radicală în conţinutul şi orientarea procesului de învăţământ în şcoli: Îndoctrinarea ideologică şi ateistă sunt total înlăturate. Evoluţia învăţământului de după 1989 este incertă, printre altele trebuind să fie mereu corelată la solicitările unei

societăţi dinamice, aflată în continuă evoluţie154. Actualmente şcoala generală de 8 ani din Răchita este localizată într-o

clădite modernă şi este condusă cu pricepere de către directorul Alin Deac, ajutat de colectivul profesoral.

Activitatea culturală

În Banat, provincie oarecum privelegiată din punct de vedere economic, datorită progresului agriculturii şi a relaţiilor comerciale, locuitorii satelor au avut posibilitatea şi dorinţa de a organiza coruri, care la început dădeau răspunsurile liturgice în biserică, iar mai, apoi vor pregăti şi concerte corale cuprinzând în repertoriul lor cântece populare şi patriotice.

Activitatea culturală a fost şi la sate un factor determinant în modelarea conştiinţei naţionale, difuzarea valorilor culturale s-a făcut cu perseverenţă tocmai în acest scop, de a crea români instruiţi, creştini şi patrioţi. Ansamblurile corale s-au înfinţat în tot mai multe sate bănăţene în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, la iniţiativa preoţilor şi învăţătorilor sateşti, adevăraţii luminători ai acelor vremuri. Aceste coruri se ocupau nu numai cu formarea deprinderii în cântarea bisericească şi naţională, ci erau adevărate şcoli unde se învăţau citirea,

154 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p. 240

Corul din Răchita - 1956

scrierea şi socoata de către adulţii silitori. Moralitatea satelor bănăţene româneşti, respectul oamenilor şi comportamentul ţăranilor bazat pe valorile etice sunt, în parte şi rezultatul educativ al acestor modeste societăţi culturale155.

Conducătorii primelor coruri săteşti au fost dascălii, care conform practicilor de atunci erau pregătiţi în institutii confesionale, unde predarea şi înşuşirea muzicii avea o pondere însemnată. Trebuie subliniat faptul că învăţătorul confesional, fiind slujitor al bisericii avea în sarcină şi funcţia de cantor, de aceea la alegerea lui prima calităţiile vocale şi cunoştinţele temeinice de muzică.

Este de presupus că şi în satul Răchita au existat coruri, la început bisericeşti şi mai apoi şi coruri laice conduse de învăţătorii locali sau de alţi localnici. În chestionarul Ilieşiu am găsit informaţia că în Răchita s-a înfinţat primul cor în anul 1880 condus de învăţătorii locali, un merit deosebit în

activitatea culturală a satului l-a avut dr. Blidariu. Corul a fost preluat şi dirijat de fruntaşul ţăran Procopie Ţăranu. La începutul secolului al XX-lea existau două coruri conduse de învăţătorul Gheorghe Secoşan care au avut o viaţă

155 Episcopia Aradului , Arad, 1989, p. 220

Căminul cultural - 1972

destul de indelungată156. Din punct de vedere al activităţii culturale organizate se pot aminti vechea

formaţie a căluşarilor care în urmă cu 50-100 de ani era prezentă la numeroase manifestari folclorice în cadrul zonei şi chiar interzonale. Din păcate acest obicei mai este practicat doar de formaţia de căluşari a şcolii condusă de un fost căluşar Mărăscu Ioan. Totuşi, nu se poate spune că Răchita nu beneficiază de activitate artistică, deoarece, formaţia de dansuri populare condusă de instructor Broicea Doru, a participat la o serie de manifestări judeţene şi naţionale. Astfel, anual la Valea lui Liman, la poalele Masivului Poiana Ruscă are loc festivalul folcloric "Sărbătoarea Cântecului şi Jocului Popular de pe Valea Begheiului". Această manifestare este o veritabilă paradă a portului, cântecului şi jocului popular. Formaţia de dansuri din Răchita a fost prezentă anual, împreună cu alte formaţii reprezentând zona Făget. O altă manifestare la care au fost prezenţi membrii formaţiei este festivalul interjudeţean de folclor "La Curţile Dorului"care are loc anual la Făget. Renumele dansatorilor din localitate a facut ca domnul

Broicea Doru sa fie ales instructor al uneia din echipele din Faget, şi s-a format o 156 Chestionar Ilieşiu, Comuna Răchita, mss. aflat în arhiva Muzeului Banatului

Dubaşii de la Răchita

echipă comună Răchita-Faget. Această echipă a participat cu câţiva ani în urmă, la Bucuresti, reprezentând judeţul Timiş, la "Ruga Bănăţeană", organizată cu ocazia sărbătoririi Muzeului Satului. Tot această echipă de dansuri a răspuns invitaţiei franceze participând la "Festivalul Vinurilor" din Burgundia157.

Portul

Trăim într-o perioadă de mare avânt industrial şi tehnologic cu influenţe binefăcătoare asupra traiului şi confortului, însă în acelaşi timp asistăm neputincioşi la dispariţia industriei casnice, cu care se îndeletniceau atât de intensiv cândva harnicile noastre ţărănci, din mâinile cărora ieşeau lucruri admirate şi mult preţuite nu numai în ţară ci şi în străinătate. Declinul industriei casnice se datoreşte industrializări, fabricile de îmbrăcăminte confecţionând diverse tipuri de haine, mai rapid şi mai ieftin, a falimentat industria casnică, care a devenit mai mult artizanală. Odată cu dispariţia acestei industri dispare şi mândrul port popular bănăţean. În cele ce urmează încercăm să conturăm ceea ce a fost în trecut portul popular atât la bărbaţi cât şi la femei.

Pe lângă alte domenii ale artei populare, costumul a dat dintotdeauna specificul unei anumite comunităţi. El reflecta starea socială, economică, vârsta şi preocuparile celui care îl poartă. Portul s-a schimbat puţin în timp, acceptând destul de greu noutăţiile.

a. Portul femeiesc - din zonă se înscrie în aria portului cu catrânţă, "spacelul" (ciupagul) şi poalele erau confecţionate din pânză ţesută în război, în două iţe. O influenţă modernistă se observă şi aici, în special pentru fete, s-au făcut costume din matase, pe care s-au păstrat motivele tradiţionale. Opregul este o piesa specifică Banatului, care indică o strânsă legătură cu aria culturală sud-dunăreană şi anume cu zona ilirică. Opregul este format din doua părţi:

157 Doina Jivan Monografia fizico-economică a localităţii Răchita, mss, Ioana Otescu Monografia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, p. 14-15;

"obiala de opreg", o ţesătură lată de aproximativ 25 cm şi franjurile de lâna foarte lungi. Într-o perioadă mai recentă, petecul de opreg cusut cu motive florale devine foarte îngust, circular, iar ciucurii lungi, multicolori, din mătase, acopera de jur împrejur poalele. Acest aspect a apărut ca o inovaţie în Răchita, care însă nu s-a generalizat în zonă. Femeile din zonă au purtat brâu şi "brăcira", piesa ţesută mai întâi din lână, apoi din fir metalic şi mărgele. Brâul este lung, înfăşurând de două ori talia femei. Se poartă peste camaşă şi poale. Peste el se pun catrânţa şi opregul, prinse cu o "brăciră".

Portul specific pentru femeile bătrâne era de culoare neagră, cu camaşa albă, aleasă, cu opregul negru în spate, iar în faţă o catrânţă largă neagră de mătase. Peste camaşă se purta un laibăruţ din piele cusut cu motive colorate. Pe cap era o cârpa de matase la cei înstăriţi, iar la cei mai putin înstăriţi din material. Pentru fetele şi femeile tinere, opregul era colorat cu obeala aleasă din fir, colorate. Pe cap era o "cealmă" un fel de batic legat numai în spatele parului. Fetele foarte tinere aveau opregul roşu de jur împrejur.

b. Portul bărbătesc - este format din cămaşă, izmene şi cioareci. Specifică zonei este camaşa din pânză ţesută în război, lungă până la şold, deschisă la piept, cu guler răsfrânt, cu mâneca încreţită în "pumnari". Izmenele erau făcute tot din pânză ţesută în razboi. Cioarecii erau confecţionaţi din stofă de lână ţesută. Peste cămaşă, bărbaţii purtau "chintuş" din "şuba" având guler cu rever. "Chintuşul" purtat în zilele de lucru nu era ornamentat, iar cel de sărbatoare avea motive decorative din postav maro sau negru. Barbaţii au purtat brâu din lână sau curea (brâu) din piele, lată, ornamentata cu aplicaţii sau ţesături.

Bărbaţii în vârstă purtau camaşi albe, ţesute în război, în picioare purtau opinci cu obiele, la

Porturi populare cca. 1900

care culorile erau diferite în funcţie de starea materială, la cei bogaţi albe, la cei de mijloc bordo, iar la cei săraci albastre. Cei înstăriţi purtau cizme sau bocanci, iar pe cap căciuli de blană şi palarii. Cei tineri aveau cămăşi albe cu broderii de mână, se încingeau cu o curea aleasă cu fir iar în picioare cizme sau bocanci.

Atât femeile cât şi barbaţii purtau opinci din piele cu gurgui şi obiele ţesute în război. În opinci se puneau ciorapi de "şuba" lungi până la genunchi, sau ciorapi împletiţi din lână. Astăzi, costumul tradiţional se mai poate vedea la marile sărbatori în biserică, la rugă sau la spectacole folclorice158.

Datini, tradiţi, obiceiuri

Obiceiul este, practic, rodul experienţei de viaţa a întregii comunităţi. Obiceiul este un model de conduită, el presupune o anumită constrângere în recunoaşterea valorilor de grup şi de respectare a lor. Obiceiul apare ca un comportament pe care grupul social îl impune membrilor săi. El se concretizează, în general, pe formule orale, iar autoritatea lui se bazează, pentru aplicare, tocmai pe faptul că este rezultatul unei practici vechi, incontestabile. Obiceiul formează un mecanism creator şi păstrător de ordine, şi mai mult decât atât, obiceiul este un mecanism păstrător de cultură. Prescrierile obiceiului pământului sunt izvorâte din bunul simţ şi din înţelepciunea poporului român, de aceea când un membru al colectivităţii în care trăia greşea el era judecat numai după normele cutumiare ale locului în care trăia. Există, încă, obiceiuri străvechi care s-au păstrat aproape nealterate de-a lungul timpului. Viaţa psihosocială în satul românesc a avut un caracter comunitar evidenţiat de închegarea anumitor tradiţii cu caracter economic şi psihosocial, de conservarea unor mentalităţi specifice. Satul românesc şi-a dezvoltat forme specifice conform trebuinţelor comune şi a voinţei comune. În cadrul societăţii au existat întotdeauna o serie de reguli de comportament, care au avut ca scop stabilirea unor limite în ceea ce priveşte conduita umană. Aceste reguli de conduită, creaţie a societăţii, au fost impuse membrilor acesteia, pentru o mai bună convieţuire, sub formă de norme sociale, sub formă de cutume, adică legi nescrise, dar respectate. Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată. Ceremonia este o parte a obiceiului, constituit dintr-o secvenţă organizată de acte solemne, îndătinate, cu conotaţii primordiale de bună cuvinţă. Ritul este acel element al obiceiului în care intervin reprezentările mitologice, care se plasează la nivel sacrului în virtutea credinţelor vechi ale mediilor folclorice159. Obiceiurile populare sunt manifestări folclorice, pe care o colectivitate închegată le repetă cu regularitate, la acelaşi prilej socotindu-le juste şi obligatorii şi care sunt transmise din generaţii în generaţii prin tradiţie. Aceste obiceiuri 158 Doina Jivan, op. cit. , p. 15159 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti 1976, p. 25

au contribuit, în trecut la închegarea unei colectivităţi şi la păstrarea formelor tradiţionale de viaţă. Colectivităţiile, satele în general, erau pătrunse şi stăpânite de acea forţă de conservare, care a făcut ca anumite obiceiuri să se păstreze, chiar şi după ce şi-au pierdut sau şi-au schimbat sensul. A respecta obiceiurile, tradiţia, era obligatoriu pentru fiecare membru al colectivităţi; neîndeplinirea rigorilor tradiţionale, ducea la excluderea individului din colectivitate, în sensul moral evident, dar cu atât mai greu de suportat. Individul cădea în aprobiul public fiind batjocorit, dispreţuit şi umilit. Respectul pentru tradiţie şi grija pentru forma obiceiului au făcut ca, în satele cu viaţă tradiţională anumite persoane cu aptitudini să se specializeze în anumite obiceiuri ale vieţii folclorice (bocitoare, vornici la nuntă). Obiceiurile urmează şi ele dinamica socială fiind supuse schimbărilor determinate de contextul socio-cultural în care trăiau. Obiceiurile pot să-şi piardă sau să-şi schimbe sensul; uneori rămân complet golite de sensurile primare, ajungând în timpurile noastre doar simple petreceri. În colectivităţile tradiţionale, obiceiurile dădeau un ritm propriu vieţii. Respectarea şi practicarea lor după rânduiala îndătinată imprima vieţii colective, familiei şi în general, vieţii sociale a satului o anumită cadenţă. În perioada muncilor agricole, ele stabileau un echilibru între muncă şi odihnă; chiar în timpul unei zile de lucru, la coasă şi la seceră, se respecta cu multă rigoare fruştucul şi prânzul mare, odihna după prânzul mare la care se cânta şi se spunea poveşti şi cina. Duminica era organizată după o anumită rânduială; participarea la slujba religioasă, iar după masă petrecerile, jocul, care începea devreme şi se termina odată cu venirea animalelor de la păşune, când se cânta obligatoriu marşul. Dincolo de credinţele pe care le-au oglindit cândva, obiceiurile au avut şi un sens social, al ajutorului reciproc, a asigurat o comunicare normală între oameni, necesară echilibrului social160. În cultura noastră tradiţională obiceiurile, în totalitatea lor cele pe care folcloriştii le-au numit ale vieţii de familie, formează un sistem complex de relaţii, un sistem corelat cu viaţa omului, cu viaţa neamului, cu viaţa comunităţilor mai mici sau mai mari, locale sau regionale161. Folcloriştii impart obiceiurile în trei categorii: 1. Obiceiuri care marchează evenimentele din viaţa omului (naştere, căsătorie, moarte); Este bine cunoscut că omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante: botezul, nunta şi înmormântarea. Toate trei au o 160 Ibidem, p. 30 161 Ibidem, p. 3

legătură deosebită cu viaţa religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine. Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul strămoşesc, intrând în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie. Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei. În sfârşit, la bătrâneţe, omul moare şi va fi îngropat creştineşte, oficiindu-se slujba religioasă şi, de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viaţa de veci.

Obiceiurile păstrate din generaţie în generaţie sunt legate de cele mai importante momente din viată - naşterea, nunta şi moartea. a. Obiceiuri de naştere Naşterea este unul dintre momentele de bucurie şi petrecere în cadrul familiei. Legate de ea s-au păstrat anumite etape prin care trebuia să treacă nou

Botez cca. 1980

născut pentru a fi "primit" în cadrul comunităţii. De exemplu "ursitoarele" când e a treia zi de la naşterea copilului se aduc trei turte din aluat nedospit cu câte un ban, o lumânare şi o brâciră. Acestea erau aşezate la fereastră, iar lumânarile ardeau până se terminau. Exista credinţa că soarta copilului depindea de ceea ce visa mama în noaptea când erau aduse "ursitoarele". b. Obiceiuri de nunta Nunta a reprezentat şi reprezintă un moment important atât în viaţa celor ce-şi unesc destinele dar şi în viata comunităţii. Nunta se desfăşuara în mai multe etape. Prima etapă era "căpăreala" (petitul), când viitorul mire însoţit de părinţi trebuia să dea o "căpară" (plata) pentru fată. Acum se stabilea zestrea. Cu o săptămână înainte de nunta erau trimişi "givarii" (chemătorii la nunta) sau "dolierii", adică purtătorii "doliei" (o ploscă cu ţuică, împodobită cu o basma rosie, dantelă şi flori). În ziua nunţii "dolierul" mirelui rostea urmatoarea oraţie: "Gazda nost’, socrul cel mare Ne-a trimis din depărtare C-o auzit c-aveţi o floare Ce-aici vatra nu-i prieşte Nici aerul nu-i tihneşte. Am venit din răsărit C-a s-o scoatem din pământ S-o scoatem din rădăcină S-o luăm la noi în grădină Dacă floarea nu ne-ţi da De noi uşor nu-ţi scăpa Noi vă vom înconjura În podrum vă vom băga De-un butoi vă vom lega Şi de vreţi sa n-o păţiţi Floarea să ne-o daruiţi" (culeasă de la Gheju Nicolae) La acestea urma răspunsul "dolierului" miresei, după care se aducea o "mireasă falsă", ca în final sa fie adusă cea adevarătă. În curte era pregatit un "şofei" (ciubăr) cu apa, împodobit cu busuioc. Mireasa înmuia busuiocul în apă şi îi stropea pe cei din jur, iar aceştia aruncau bani în "şofei". Acest moment poartă denumirea de "ieşirea la şofei". Apoi duceau "şofeiul" în grădină şi îl aruncau la rădăcina unui măr, mirele taie o creangă, cu atâţia muguri câţi copii

Nuntă - 1989

dorea să aibă, iar mireasa trebuia să prindă creanga în poală. Dupa acest ritual mirii fugeu spre casa, iar cel care ajungea primul era socotit stăpân în casă. Un alt moment important era "învălitul miresei" sau "legatul" constând în schimbarea pieptanăturii acesteia. Din acest moment ea purta parul strâns la spate în coc şi-şi acoperea capul cu "ceapsa" şi "cârpa". În timpul legatului se cânta: "Bagă sama, fiică bine Ca noi te-om lega pe tine Te-om lega să fi legată Ca de-acum nu-i mai fi fată Şi noi fiică te-om lega C-o zodie de mătase S-o porţi soro sănătoasă C-o zodie de bumbac S-o porţi soro cu drag Tare fiică te-ai jurat Ca nu porti bumbac pe cap Calca-ţi fiică jurământul Cum calcţm şi noi pământul Ca de-acum, fiică-n calea Chica nu-i mai împleti Numai cârpa-i învăli" (culeasă de la Jivan Doina)

Urma ospăţul care avea loc de obicei la casa miresei. Ceva mai nou, datând doar de pe la începutul secolului, se poate vorbi despre "strigatul găinii". Când se pregăteau nişte găini frumos decorate cu aluat copt, din care se modelau aripi, corp iar deasupra se împodobea cu flori. Aceste găini se dădeau mirilor şi nasilor, bineînteles cu o strigare, compusă special pentru persoana respectivă, în care i se scoteau în evidenţă trăsăturile de caracter pozitive (bunătate, mărinimie, generozitate, cuminţenie) cât şi dintre cele negative (înfăţişare, lăudăroşenie, neascultare).

c. Obiceiuri de înmormântare Trecerea în nefiinţă era şi ea marcată de obiceiurile statornicite din strabuni. În desfăşurarea ceremonialului se disting de asemenea mai multe momente: pregătirea mortului, priveghiul, "Zorile", punerea în sicriu, drumul spre cimitir, înmormântarea, pomeniile, "izvoarele". Cel care se chinuia mult era pus pe un "strujac", fără perna, existând credinta ca astfel i se usurează moartea. Apoi era spălat, îmbrăcat în haine pregătite şi asezat pe masă. Se pregătea o lumânare lungă, cât mortul numită

Scenă de priveghi început de secol XX

"sfat" care era adunată în formă de colac şi pusă pe piept. În sân i se puneau bani cu care urma să plătească toate "vămile" întâlnite în cale. Trei zile mortul era depus pe masă, apoi era asezat în "copârşeu" (coşciug). În fiecare dimineaţă din cele trei zile cât stătea mortul în casă, şapte sau nouă femei în vârstă cântau "Zorile": "Zori dragim’ surori’u Şie v-ati dezabovitu’ Asta gimineaţa Ca ieri gimineţa? Şie v-ati dezabovitu’ Ge voi n-aţi zoritu’? - Noi n-am dezabovitu’ Pân’ s-o desparţâtu’ Suflet gi la trupu! - Zori, dragim’ surori’u Şie v-ati dezabovitu’ Asta gimineaţa? Noi n-am dezabovitu’ Pân s-o desparţâtu’ Suflet gi la masa Stăpân gi la casă. " (culeasă de la Catalnicescu Eva) Acest cântec folcloric se întâlneşte şi în zona folclorică a Padurenilor, din Masivul Poiana Ruscă, ca o influenţă a Banatului ăi mai precis a zonei Fagetului. Exista credinţa că unii oameni se pot întoarce sub formă de strigoi şi pentru a preîntîmpina asta se presărau seminţe de mac în cosciug şi se lega de mort o bucata de mătase neagră. Dupa ce era scos din casă, se răsturna masa pe care a stat, se spargea oala în care a stat lumânarea şi se dădea de pomană o găina vie şi o oală cu apă. În drum spre cimitir se făceau "hogini" (opriri) la fiecare răscruce. Cântecul care se cânta în timp ce se arunca pământ în groapă peste sicriu, este: " Faţa mea nu se mai vede În pamânt acum se-ascunde Nu mai calcă iarbă verde Din lume acum se pierde Cucu când o mai veni

Eu pe-aicea noi mai fi Cucu când o mai cânta Eu pe-aicea n-oi mai sta Şi acum pe toţi şi toate Eu va las cu sănătate Eu las lumea pământească Şi mă duc la cea cerească Şi moşia strămosească Unde vin toţi s-odihnească" (culeasă de la preotul Stanciu Petre) De asemenea exista vechi variante ale "Mioriţei" cântate la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi, la căpătâiul cărora se aşeaza un brad, iar cântecul se numea "Cântecul bradului". Acesta prezenta vaietul naturii pentru omul pierdut şi înfraţirea acestora şi dupa moarte. Dupa înmormântare, acasă se face o "pomană" care dacă este miercurea sau vinerea este de post cu ulei, fasole "flecită" (zdrobită), sarmalele de post, ciorbă. Ca desert se serveşte grâu fiert cu "mursa" (apa cu zahar si lamâie). Dacă este în restul zilelor pomana se pregăteşte din supă de pasăre, sarmale, friptură şi prăjituri. Pomana se pune la 3 zile după moarte, la 9 zile, la 6 săptămâni şi când se face şi "dezlegarea" (se face slujbă la cimitir şi acasă, se slujeşte pomana). Tot atunci se dă de pomană la fiecare om o cană cu apă în interiorul căreia se află o monedă, iar la toartă se află legată o lumânare şi flori. Timp de şase săptămini în fiecare duminică se duce la biserică o farfurie cu ceva de pomană pe care preotul o slujeşte, iar la 6 săptamâni se face parastas când se duce la biserică coliva, colaci şi ţuica şi se împarte la toată lumea. Se mai pune pomană la 6 luni si apoi se încheie cu parastasul de un an. Acest ceremonial este practicat de toată suflarea creştina a satului. Cei care doresc să continue pomeniile o pot face în continuare, în fiecare an până la 7 ani, când se încheie ritualul pomenilor, considerându-se ca oricât de păcătos ar fi fost sufletul, în cei 7 ani tot ar fi ajuns la odihna aşteptată. În zonă mai exista şi "pomana de apă" sau "cară izvorul". Erau aruncate pe Bega sau pe un pârâu mai mic turte dulci sau colaci în care erau înfipte lumânări cu bucăti de pânza. Acest obicei se mai numeşte şi "slotirea izvorului"162. 2. Obiceiuri legate sau prilejuite de anotimpuri; 3. Obiceiuri nelegate de date fixe. Sunt strâns legate de anotimpuri şi de zilele sfinte de Paşte, Craciun, precum şi a tuturor numelor de sfinţi din biserica ortodoxă. 162 Doina jivan, op. cit. , p. 18-19

Un obicei care poate fi încadrat atât sărbătorilor religioase (deoarece aşa a început), cât şi manifestarilor cultural-artistice (mai nou) este şi "ruga". Este o manifestare anuală, prilej de întâlnire a unor oameni din sate vecine. Este un obicei foarte vechi şi fiecare sat are fixată data în funcşie de hramul bisericii sau patronul satului. Astfel Răchita are ca dată de desfăşurare a rugii 8 septembrie la Sfânta Maria Mică. Înainte de perioada comunistă rugile se desfăşurau în curtea

bisericii sub egida acesteia. Apoi s-au desfăşurat la căminul cultural, iar acum s-a reluat vechiul obicei, rămânând sub egida bisericii, dar nu în curtea acesteia. Obiceiul consta într-o mare serbare populară, unde timp de două zile întregul sat petrece cu rudele şi prietenii. Femeile se pregătesc cu mult timp înainte, cu costume populare cusute pe ascuns pentru a nu le da "formele" şi altora. La rugă sunt aduşi muzicanţi vestiţi din Făget, Lugoj sau Timişoara care să stârnească admiraţia satelor vecine. Este de fapt şi o întrecere între sate, în privinţa organizării acestei serbări. Masa este extrem de bogată, cu supe, ciorbe, nelipsitele sarmale, fripturi de mai multe soiuri, o multitudine de prăjituri, torturi şi tot felul de băuturi. Dupa servirea mesei toţi se duc la locul de petrecere. Ruga este începută, deschisă de preotul satului care dansează cu o fată mare. Un timp acest obicei a fost uitat, ruga fiind deschisă de acel fecior care oferea mai mulţi bani. Acum obiceiul a început să se reia. În cadrul

La rugă - 1959

petrecerii care ţinea toată noaptea se joacă jocurile de doi, sârbele şi mai puţin horele. Rugile sunt obiceiuri străvechi care s-au păstrat, dar din păcate în ultimii ani, unele sate nu mai organizează aceste manifestări probabil şi pe considerente financiare. Mai există obiceiul ca în cazul multor decese în anul respectiv în sat, nu se organizează ruga163. Obiceiurile de iarnă - reprezintă un capitol important al folclorului cu aspectele străvechi în care interferenţa între elementele religioase şi cele laice este evidentă. Manifestări tradiţionale, aceste obiceiuri ocupă un loc aparte în folclorul românesc. De aceea la Făget, în luna ianuarie are loc un festival al obiceiurilor de iarnă din întreaga zonă, iar a doua zi de Crăciun, la mânăstirea "Izvorul lui Miron", are loc o încheiere festivă în faţa mânăstirii a colindului de Crăciun cu colindatorii din satele din jurul Făgetului şi cihar de pe valea Muresului164.

Datina creştină a colindatului se caracterizează prin bunăcuvinţă şi prin bucuria duhovnicească a Naşterii Domnului. În preajma sărbătorilor Naşterii Domnului, la sate în special, se formează cete de colindători şi în serile lungi de iarnă, sub conducerea celor mai vârstnici se învaţă şi se repetă colindele strămoşeşti. Fiecare vârstă şi fiecare stare socială îşi are colindul ei. De aceea colindele au rezonanţe adânci în sufletele româneşti. Colinda românească nu este o noţiune statică, lipsită de viaţă. Ea circulă o dată cu colindătorii şi duce din casă în casă fiorii credinţei şi ai tradiţiei165. Începând cu lăsatul postului de Craciun, cei care urmau să umble cu colindatul se adunau la o casa (numită "casa de dubă" sau "gazda de dubă") unde un om în vârstă îi învaţă colindele. Dintre flăcăii care jucau mai bine se alegea cel care urma sa îmbrace "cerbul". Jocul era deosebit de greu şi obositor. Tot aici se învaţa şi ritmul bătăii dubelor. Dubele erau nişte tobe mici, construite din piele de câine sau de capră şi împodobite de fete cu iederă verde sau "iarba cerbului". Dubaşii erau cei care organizau jocul şi angajau orchestra atât pentru colindă cât şi pentru joc. Se colinda tot satul, începând cu primarul, notarul, învăţătorul, preotul. Unele colinde se cântau până la miezul nopţii, existau colinde de începutul satului şi sfârşitul satului. Uneori se întâmpla sa colinde mai multe cete şi se declanşa o adevărată concurenţă pentru împârţirea satului. Când se întâlneau două cete cântau o colindă specifică "colinda de doi voivozi" interpretată alternativ. Ceata care se încurca era considerată învinsă. Ceata de feciori pornea pe uliţele satului,

163 Doina Jivan, op. cit. , p. 19164 Ibidem 165 Pr. Horia Ţâru, Originea colindelor romăneşti, în "Vrerea", anul III, nr. 10, dec. 1997, Timişoara, p3.

cu vataful în frunte, iar alaiul era încheiat de muzicanţii care cântau la taragot, saxafon, acordeon şi băteau duba mare. Lângă vătaf se afla şi "cerbul". La primirea colindătorilor de catre gazda se cânta şi o strigătură: "Hai copii cu dubele, hai, hai, hopai, hop Pe la toate fetele, hai, hai, hopai, hop Pe la fetele cuminţi, hai, hai, hopai, hop Care ascultă de parinţi, hai, hai, hopai, hop Pe la fata blestemată, hai, hai, hopai, hop Sa nu mergem niciodata, hai, hai, hopai, hop Da-ţi copii pe dubi mai tare, hai, hai, hopai, hop Sa rasune gheaţa-n vale, hai, hai, hopai, hop Sa audă. . . . . (Marioara). . . . . hai, hai, hopai, hop Sa deschida portişoara" (culeasa de la Mărăsescu Marius) La intrarea în curte gazda este întrebată dacă primeşte colinda. Se interpreta mai întâi o colinda celui mai în vârstă bărbat, apoi de la caz la caz "colinda de nevastă", "de june", "de fată", "de păcurar", "de meşter", etc. Apoi, începea jocul "cerbului". Dupa acest joc, se formau perechi şi toata lumea juca. La final se cânta "La mulţi ani", se rostea încheierea colindei şi se cereau darurile: Sus, feciori colindători În talpile picioarelor În capetele oaselor Că ne dăruieşte gazda nost C-un colac curat de grâu C-un colac şi cu-n cârnat Câte păsări l-or ciricăit Câtă rouă la rourat Atâta sănătate Si voie bună Să aibă gazda nost!" (culeasa de la Mărăsescu Marius) Şi în continuare se mai strigau restul darurilor, iar la sfârşit ameninţările dacă nu vor primi aceste daruri: "Şi neaua o bagăm în casâ Vă băgăm neaua sub pat Sa va fie răcoare la vară!" "Cerbul" participă tot timpul colindei. Cel care juca rolul "cerbului" nu

avea dreptul să intre în biserică 6 saptamâni. La sfârşitul colindatului se adunau la "gazda de duba", unde se facea o petrecere cu darurile primite. În vremuri mai îndepărtate, colindătorii erau însoţiţi de căluşeri. De Anul Nou umblau doar copii cu "Pluguşorul" şi se practica obiceiul "Samosie" când baieţii şi fetele se adunau la o casa unde organizau diferite jocuri, în dorinţa de a-şi afla viitorul. Urmau apoi din 6 ianuarie până la lăsatul Postului Paştelui "Cosălegile". În această perioadă se fac cele mai multe nunţi şi botezuri. Pe data de 2 februarie este "Ziua ursului" (Stecenie) în care exista credinţa că dacă în ziua respectivă e soare şi ursul iese afară din bârlog şi îşi vede umbra, intră înapoi deoarece iarna va mai ţine 40 de zile. Dacă în schimb este înnourat înseamnă că iarna s-a sfârşit. În această zi este obiceiul să nu se cureţe grajdul vitelor pentru că acestea să nu fugă vara de la păscut. Obiceiurile de primăvară. Reînvierea naturii şi reluarea nesfârşitei succesiuni a muncilor în cadrul gospodăriei, prilejuiesc o serie de obiceiuri legate de aceste momente importante în viata satului. În prima saptămână a postului mare se ţin "Sân-Toaderii". Despre Sân-Toader se crede că are între 7-12 cai care sunt feciori frumoşi, dar cu picioare şi coadă de cal, proveniţi din flăcăii care şi-au părăsit iubitele. Caii lui Sân-Toader sunt jumatate albi, iar cealaltă jumatate negrii. Caii cei albi aleargă neâncetat după cei negrii şi când îi ajung îi muşcă şi-i bat cu copitele. Caii îşi au zilele lor începând din prima marţi a acestei saptămâni şi durează 7 zile. În Răchita exista credinţa că în ziua de Sân-Toader, înainte de răsăritul soarelui, până nu scoate Sân-Toader caii la păşune şi până nu se dă mâncare la cai, fetele şi femeile care se spalau pe cap, nu le cădea părul, acestea creştea repede, lung şi lucios. În acest scop, în ajunul de Sân-Toader, înaintea răsăritului, flăcăii şi fetele merg după o rădăcină a plantei "iarba vântului" din care se fierbe o leşie pentru spălatul capului. În momentul spălării se zice: "Toadere, Sân-Toadere Dă-mi cica capului Cât şi coada calului. Toagere, Sân-Toagere Na-ţi părul meu Şi dă-mi coada Calului tău. " (culeasa de la Cerbe Aurelia) Începutul primăverii este apoi marcat de zilele "babelor". Baba Dochia

are de regulă 9-12 zile, pe care oamenii le numesc "zilele babelor", începând cu 1 martie. În acest răstimp Baba Dochi îşi scutura cele 9 cojoace. A noua zi după Baba Dochia se sărbătoresc cei 40 de sfinţi "Sâmţii", când se fac colaci pe care se execută mai multe găuri, se ung cu ulei din seminţe de "ludăi" (dovleac). În interiorul unuia dintre colaci se introduce o monedă, apoi colacii se împart tuturor membrilor familiei. La cel care se nimereşte moneda, va fi cel mai norocos în acel an. Tot în această zi se mătură bine casa şi "ocolul" (curtea), se strâng toate gunoaiele şi se dă foc în mijlocul grădinii. Apoi se afumă casa, curtea, grajdurile, coteţele pentru a le apara de toate relele şi mai ales de şerpi. În joia mare are loc "alimoşii", un obicei foarte vechi, rămăşite ale vechiului cult al morţilor. Obiceiul se practica la aprinderea lumânărilor la crucile morţilor din cimitir şi pe când se împărţeau colaci la morminte pentru pomenirea celor duşi. De pe două dealuri se faceau strigări de catre cele două cete. Una striga, cealaltă răspundea în acelaşi fel şi astfel se organiza un priveghi a celor care se odihneau în cimitir. Strigările vorbeau despre obiceiuri tradiţionale despre muncă, hărnicie, apucături, satirizarea anumitor parţi negative. Dar în unele locuri aceste satirizări s-au transformat în răzbunări, denigrările născute dintr-o totală lipsă de bun simţ au provocat tulburări în viaţa satului, ajungându-se la interzicerea acestui obicei de catre autorităţi. Între obiceiurile de primăvară s-au mai păstrat obiceiul numit "Armindeni". Femeile împodobesc casa cu primele ramurele înverzite, în credinţa că acestea ocrotesc locuinţa şi animalele de forţele malefice. În cadrul obiceiurilor de muncă ce se desfăşoara primăvara, se păstrează "Măsuratul oilor". Născut din străvechea practică pastorală pe aceste meleaguri, obiceiul avea loc an de an, în perioda de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când începea păşunatul oilor. Obiceiul propriu-zis era precedat de organizarea stânei cu tot inventarul necesar pentru prepararea produselor lactate şi de o întelegere între posesorii de oi asupra datei şi condiţiilor în care va fi efectuat măsuratul, asupra obligaţiilor şi drepturilor fiecaruia dintre ei. În dimineaţa "măsuratului", după ce oile se întorceau de la păşunat, începea mulsul, moment marcat prin împuşcături şi print-un ritual cu stravechi semnificaţii, mentinut ţi azi. Stâna era înconjurată cu un vas cu jar şi cu tămâie, în credinţa că astfel vor fi alungate duhurile rele. Ritualul era savârşit de un tânăr neprihănit, simbol al purităţii. Dupa încheierea acestui ritual, reminiscenţă a unui vechi ritual prin savârşirea căruia se credea că oile vor fi ferite de rele, începea măsuratul propriu-zis. Fiecare proprietar măsura laptele oilor sale. Ciobanul notează numele proprietarului şi măsurile obţinute de fiecare parte. În

ziua "măsuratului", proprietarul duce laptele acasă, ştiind deja şi ce cantitate de brânză i se cuvine pentru oile sale (dublul cantităţii de lapte obţinut la măsurat). Ţăranul care avea cele mai multe oi şi ca urmare cel mai mult lapte, devenea şeful stânei şi el începea mulsul anul următor. Cantitatea de lapte obţinută de la toate oile se măsura cu "cioiul" şi "cupa". În ziua măsuratului, femeile aduceau mâncare şi băutura şi obiceiul se încheia într-o atmosferă de petrecere şi voie bună. Proprietarii se mai întâlneau apoi odată în luna iunie când avea loc tunsul oilor.

Obiceiurile de vară şi toamnă Acestea sunt mult mai puţine şi mai rare în zonă. Dintre cele menite să asigure o recoltă bogată, putem aminti "Paparuda" (paparuga). O fetiţă de 10-12 ani era învelită cu crengi verzi şi însoţită de o femeie, trecea pe la casele oamenilor în zilele de vară când era mare secetă, invocând în ajutor forţelor naturii: "Dodoloaie, loaie, Dă Doamne să ploaie Să curgă şiroaie Pamântul să-l înmoaie Cucuruzu să crească Grâul să-nmulţească!"

Apoi gazda arunca o găleată de apă peste paparudă. Astăzi obiceiul se întâlneşte mai rar şi în forma degradată, îmbracându-se în paparude în general ţigăncile care pretind o răsplata materială166.

Obiceiuri vechi. În satul Răchita întâlnim aşa numitele şezători-iarna, când se adunau femeile şi bărbaţi la câte o casă unde se purtau fel de fel de discuţii şi se lucra lucru de mână. Şezătorile se ţineau în serile de iarnă. Pe timp de vară întâlnim aşa numitele clăci. Se adunau mai mulţi oameni pentru a se ajuta la diferite munci, iar seara se făceau un fel de petrecere cu muzică167.

166 Doina Jivan, op. cit. , p. 20-22 167 Pr. Victor Vodă, loc. cit.

Aşezări, Populaţie

Marea istorie a Banatului se confundă în mare măsură cu istoria lumii rurale. Ceea ce scria economistul Victor Jinga cu privire la Transilvania, aici "istoria au făcut-o ţăranii, rolul altora fiind numai întâmplător, limitat şi de suprafaţă ", este valabil şi în cazul Banatului . În acelaşi timp istoria ţărănimii, o istorie a trudei zilnice şi a vieţii duse în cadre tradiţionale, o istorie repetitivă, monotonă, cel puţin în aparenţă a fost trecută într-un plan secund, de o istoriografie militantă obsedată de găsirea şi menţinerea unei identităţi naţionale şi care a făcut din lupta politică subiectul predilect al preocupărilor sale accentuând mai puţin problemele vieţii ţăranului ale muncii, ale adaptării la spaţiu ale unei anumite mentalităţi specifice, a unui mod de a gândi şi de a acţiona a locuitorilor satelor168. Sub raportul relaţiilor om-natură se constată o influenţă reciprocă în sensul că pentru început cadrul natural a avut un rol primordial în procesul populării regiunii, iar odată cu dezvoltarea şi evoluţia forţelor de producţie greutatea cade pe factorii social-istorici, cadrul natural având însă totdeauna o însemnătate apreciabilă omul adaptându-se în mod activ condiţiilor naturale şi în acelaşi timp modificând cadrul natural înconjurător potrivit intereselor sale vitale, făcând din el un mediu propice dezvoltării vieţii economice specifice acestei regiuni169. Din multitudinea problemelor ridicate şi analizate de către geografi, istorici, lingvişti şi etnologi legate de noţiunea de sat vom marca următorul punct de vedere complex şi relevant. Termenul "aşezare", sinonimă cu acela de sat este o formaţiune şi o categorie teritorial-tradiţională complexă, determinată de coordonate geografice, istorice, social-economice, etnice, administrative, culturale etc. Terminologia de bază a aşezărilor de origine traco-dacică (bordei, cătun, moşie, ţarină vatră) şi latină (aşezare, extravilan, intravilan, sat), susţine vechimea lor, milenară şi continuitatea neântreruptă a strămoşilor şi apoi a românilor în spaţiul carpato-nord-dunărean. Componentele aşezării, deci ale satului sunt: vatra şi moşia cu alte cuvinte intra şi extravilanul la care se adaugă populaţia, elementul datorită căruia vatra şi moşia sunt într-o permanentă şi dinamică relaţie. În cadrul celor trei unităţi inseparabile (locuinţă, gospodărie, aşezare) s-a aflat întreaga civilizaţie şi cultură a unui popor.168 Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din vestul României între medieval şi modern, Ed. Universităţii din Oradea, 2006, p. 6.169 Silvia Iosipescu, Aşezările omeneşti din depresiunea Almăj,în "Studii şi comunicări de etnografie-istorie", II, Caransebeş 1977, p. 9

Fără ele nu poate fi conceput modul de viaţă al unei comunităţi în ceea ce priveşte structura aşezării. Noţiunea de "vatră" corespunde în mare măsură, aceleia de intravilan, înţelegând prin nucleul satului, atât gospodăriile permanente ale oamenilor, cât şi eventualele spaţii între gospodării, plantate sau nu; grădiniţe, uneori şi ţarina - loc cultivat. Moşia, hotarul ori extravilanul este teritoriu aflat preponderent în limitele administrative ale satului dar în afara vetrei lui. În moşia aşezării se găsesc diferite categorii economice de terenuri: ţarina, izlaz, fâneaţă, pădure etc. care pot fi umanizate prin conace, sălaşe, colibe, odăi sau orice altfel de amenajări cu caracter de locuire sezonieră (temporară), sau permanentă. Unele dintre ele sunt identice cu cele din vatră. Iniţial conceptele: intra şi extravilan, probabil nu au fost sinonime cu acelea de vatră şi moşie, intravilan format din cuvintele latineşti "inter"- între şi "villa ae"- gospodărie, proprietate la ţară, fermă, conac, înseamnă tot ceea ce era cuprins în interiorul unei gospodării iar, extravilanul compus din cuvintele latineşti "extra" - în afară şi "villa ae" cu sensul arătat - ceea ce era cuprins în afara gospodăriilor. Încă în documentele medievale "villa, ae" desemnează satul. Prin extensie semantică intra şi extravilanul, a ajuns să coincidă cu vatra şi moşia satului. Considerăm deci că, vatra satului ( intravilanul ) are atât funcţie rezidenţială, cât şi economică . Facem această afirmaţie bazându-ne pe faptul că în ultimă instanţă în cadrul vetrei satului se produc aproape toate bunurile materiale şi spirituale necesare vieţii unei comunităţi: totuşi accentul cade pe funcţia rezidenţială. Moşia (extravilanul) mai ales în cazul în care este umanizată prin diverse adăposturi pentru oameni, animale, nutreţuri întruneşte atât funcţia de adăpost, cât şi pe cea de producţie, accentul căzând dupa cum se înţelege pe funcţie, cea de producţie. Populaţia este cea care face simbioza dintre vatră şi moşie, oricum relaţia: vatră, hotar - (moşie) este atât de puternică încât ele formează un tot, un sistem inseparabil, creator şi consumator de civilizaţie şi cultură. În condiţiile social-istorice specifice ţinutului bănăţean aşezările rurale s-au dezvoltat atât în zona muntoasă cât şi în zona de şes sau de câmpie, în apropierea râurilor, acolo unde condiţiile naturale erau favorabile desfăşurării vieţii umane. Localitatea Răchita este aşezată în lunca Begheiului pe ambele maluri ale râului Bega. Bega cel de al doilea râu al judeţului Timiş izvorăşte din

munţii Poiana Ruscăi, pe teritoriul judeţului Timiş la altitudinea de 1359 m, îndreptându-şi cursul spre nord, pe o distanţă de cca 6 km, apoi o ia spre vest până în apropierea localităţii Luncanii de Jos. În partea de nord localitatea Răchita se învecinează cu Bunea Mare, în partea de sud cu Dumbrava, în partea de sud est cu Begheiul Mic, în partea de vest cu Mănăştiur iar în partea de nord vest cu Remetea Luncă. Înainte de a fi aşezat pe ambele maluri ale râului Bega, satul se numea Antaleşti, aşezat fiind la 1,5 km de râul Bega pe locul numit astăzi Antaleşti. Despre existenţa antaleştilor nu există nici un document170. Aşezările, apărute în timp, pe diferite trepte ale dezvol tării omenirii, au constituit totdeauna nucleul vieţii economico-sociale a comunităţilor umane. Prima şi cea mai importantă caracteristică a aşezărilor, aşa cum subliniază şi Romulus Vuia, este aceea că "prin aşe zări sîntem legaţi de pămîntul ţării"171. În decursul istoriei, tipurile tradiţionale de aşezări au fost influenţate în forma şi structura vetrelor de diferiţi fac tori : factorul social - obştea sătească ce hotăra alegerea vetrei satului şi evoluţia ei ulterioară -, factorul geografic, economic şi demografic. Aşezările din zona etnografică Făget, deşi consemnate tîr ziu în documente, odată cu pătrunderea relaţiilor juridice feudale, asemenea tuturor satelor bănăţene, sânt mult mai vechi, fapt atestat atât de forma lor, cât şi de toponimia care relevă existenţa obştilor săteşti libere, tot aşa după cum nu de puţine ori toponimia ne conduce spre ideea existenţei pădurilor pe locurile actualelor aşezări, păduri înlăturate prin defrişarea care se practica încă din neolitic. Între aşezările zonei, localitatea Răchita, sat de tip în grămădit, cu uliţe neregulate, se include satelor naturale sau endogene, considerate cele mai vechi şi aparţinînd populaţiei autohtone, formate în marea lor majoritate înainte de secolul al XIII-lea. Şi prin tradiţie, Răchita este socotit cel mai vechi sat de pe valea Begheiului, deşi este atestat documentar abia la 1453, cînd este donat de regele Ladislau V lui Ioan Corvin, alături de alte proprietăţi. Prima atestare a satului o avem din anul 1393 sub numele Reketyes. Numele său denotă că locul a fost dominat de răchită, căzută sub topoarele primilor locuitori, atunci cînd satul de tip răsfirat, de pe deal, din locul numit Antaleşti, a coborît în lunca Begheiului, pe ac tualul loc. Părţile periferice ale satului, care manifestă ten-dinţa de răsfirare, păstrează încă denumiri date după soiul culturilor: (Ovezişte, Cînepişte, Crumpişte) sau după spiţele de neam (Ghejoni, Uzoni)172. 170 Pr. Ioan Medeleanu, Cronica parohiei Răchita, 1973, mss., 3 file, aflat în Arhiva Mi-tropoliei Banatului171 Romulus Vuia, Contribuţii etnografice cu privire. la formarea cul turii noastre populare şi a poporului român, în "Studii de etnografie şi folclor", I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 39172 Violeta Blaj, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, Bucureşti 1985, p.23

Referitor la toate zonele României inclusiv la teritoriul istoric al Banatului, unitatea geologică, geografică, adică relieful, structura şi compoziţia pământului, starea hidrografică şi aspectul vegetativ au influenţat viaţa omului contribuind la accentuarea şi structurarea unor forme de aşezări originale cu aspecte specifice în economia rurală întărind caracterele etnice regionale şi trezind conştiinţa unei lumi aparte ca ţară sau ca un ţinut, cu trăsături politice proprii şi cu manifestări spirituale deosebite. Acestea au fost organizări străvechi ale vieţii româneşti şi au păstrat până astăzi urmele vechi ale unor moduri de viaţă cu puternice diferenţieri regionale, ilustrate atât în cultura materială cât şi în organizarea vieţii sociale, în manifestările vieţii spirituale, în stilul artei populare173.

Un alt moment important al evoluţiei obştilor săteşti spre aşezări rurale stabile şi puternice din punct de vedere economic şi social a fost diviziunea socială a muncii. Acolo unde acest fenomen de specializare şi verificare a produselor a luat amploare mai mare, satele s-au dezvoltat mai rapid transformându-se în cetăţi, târguri şi oraşe. Majoritatea însă s-au menţinut ca localităţi rurale, în care meşteşugul de olar, împletitor de nuiele, tâmplar etc., s-a practicat în paralel cu activitatea agricolă şi cea de crescători de animale.173 Gh.. Locşa, Ţara Oaşului. Studiu etnografic, vol.II, Bucureşti 1975, p.78.

În perioada ocupaţiei maghiare o serie de sate româneşti intră în sfera de interes a cancelariei maghiare şi astfel apar primele atestări documentare a unei mulţimi de sate în sec. XIII-XVI. Prima atestare a satului o avem din anul 1393 sub numele Reketyes. Regii maghiari au recunoscut privilegiile obţinute de români pentru serviciile militare prestate la graniţele regatului şi au respectat autonomia teritorială a provinciei care a împlinit importante atribuţiuni politice şi de drept public pe temeiul acelui faimos "jus valachicum" la care toate documentele vechi fac referire174. Recunoaşterea drepturilor şi privilegiilor româneşti de către regii maghiari s-a datorat mai ales creşterii pericolului năvălirii otomane care presupunea pace în interiorul regatului şi ataşamentul populaţiei româneşti la lupta armată împotriva turcilor. Cu toate eforturile de a se opune extinderii imperiului otoman, cu toate jertfele numeroase din partea populaţiei româneşti, Banatul a fost în cele din urmă, după două secole de confruntări, cucerit de turci. Sub stăpânirea otomană au avut loc schimbări importante în administrarea, organizarea şi conducerea Banatului inclusiv la nivelul satelor, care au continuat să existe, plătind dările dregătorilor turci, progresând lent din punct de vedere demografic. .În toată perioada ocupaţiei otomane, Banatul a fost un teritoriu de confruntări armate între austrieci şi turci ceea ce s-a răsfrânt negativ asupra evoluţiei satelor româneşti şi a populaţiei băştinaşe. Aproape de sfârşitul stăpânirii turceşti contele Marsigli aminteşte pe teritoriul Banatului o mulţime de aşezări pe care le găsim şi după cucerirea habsburgică, printre care Răchita, care apare ca aşezare locuită în ţinutul Făgetului175. Încheierea păcii de la Passarowitz, din 1718, marchează sfârşitul dominaţiei otomane în Banat şi începutul unei noi stăpâniri - cea habsburgică.Teritoriul Banatului este împărţit în districte până în 1778-1779 când se revine la împărţirea în comitate. Pentru realizarea unei evidenţe a populaţiei şi a dărilor, funcţionarii aulici au început o vastă activitate de cartografiere a teritoriului, de măsurare a hotarelor satelor şi a districtelor, de analize temeinice privind structura populaţiei, ocupaţiile acesteia, resursele naturale şi posibilităţile de exploatare ale acestora. Apoi începe acţiunea de colonizare cu populaţie germană şi catolică din alte provincii ale imperiului.

174 Cornel Grofşoreanu, Banatul de altădată şi totdeauna. Sinteza problemelor istorice şi social-politice, Timişoara, 1946, p.20175 Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului alXVII-lea, în "Studii de istorie a Banatului,"vol. II, Timişoara, 1970,p.70

Trebuie menţionat că, deşi trecuse deja o jumătate de secol de guvernare habsburgică, autorităţile imperiale nu deţineau hărţi foarte exacte cu privire la teritoriul bănăţean, materialele cartografice existente fiind pline de inexactităţi, iar întinderile şi hotarele proprietăţilor funciare nu erau delimitate cu precizie, ceea ce a dus la instaurarea arbitrariului atât la stabilirea impunerilor cât şi în încasarea veniturilor camerale. Viitorul împărat al Austriei, Iosif al II-lea, vizitând în anul 1768 provincia, a constatat o seamă de nereguli şi abuzuri, care decurgeau, în parte, şi din necunoaşterea realităţilor geografice de pe teren. Printre alte măsuri stabilite cu această ocazie, a fost şi aceea de a se executa o hartă generală a provinciei. Această acţiune a fost coordonată de colonelul Elmpt, iar rezultatul ei a fost elaborarea unei hărţi generale a întregului Banat, lucrare executată în perioada 1769-1772. Satul Răchita figurează pe această hartă, în secţiunea 71 cu menţiunea că este o aşezare constituită din 137 de familii şi cu un hotar comunal de 4502 jug. şi 1522 stj. Pentru a ne forma o imagine asupra modului cum a evoluat satul în comparaţie cu satele învecinate, arătăm că această hartă prezintă Bujorul (Traian Vuia) cu 85 familii şi 2792 jug. şi 92 stânjeni teren, Pădurani cu 49 de familii şi 1521 jug. şi 1269 stj., Remetea Luncă cu 70 familii şi cu un hotar comunal de 1713 jug., Leucuşeşti cu 64 de familii şi 2553 jug. Comparând aceste cifre constatăm uşor că localitatea Răchita era cea mai populată şi cu hotarul cel mai întins din zona respectivă. Stăpânirea austriacă asupra Banatului a adus cu sine modificări şi în structura localităţilor rurale întocmite de administraţie, a determinat orânduirea localităţilor pe un sistem geometric în cadrul căruia exista o precisă orânduire a străzilor, cu casele dispuse liniar cu faţa la uliţă, cu delimitarea precisă a locurilor de construcţie, a curţilor şi grădinilor ca şi a terenurilor extravilane. În cadrul acestor planuri de aşezare era delimitat şi spaţiul centrului civic, fiind exact prevăzut locul construcţiilor social-obşteşti: primăria, şcoala, casa culturală, biserica. În campania bănăţeană sistematizarea austriacă a localităţilor rurale s-a aplicat atât asupra localităţilor nou construite cât şi a celor existente deja. În ceea ce priveşte zona de deal şi de munte, s-a aplicat un program de aducere "la linie" a satelor, fapt ce se impunea dintr-o serie de motive. Raportul Congregaţiei particulare a judeţului Caraş din 3 octombrie 1783 arată faptul că se impunea modificarea planurilor aşezărilor rurale din zona sudică pentru o mai bună organizare economică şi socială şi că acest proiect era susţinut de locuitorii ţinutului176. 176 Ion Boroş, Regularea comunelor din judeţul Caraş, 1784-1796, în Analele Banatului, an. III, apr.-iun.,1930, p. 30-31.

În privinţa satului Răchita el a fost întemeiat, acolo unde relieful a permis, ca sat îngrămădit de-a lungul văii Begăi, sistematizarea a adus vatra satului pe locul actual. După încorporarea Banatului în Ungaria (1778-1779), conform unui proiect mai vechi al lui Iosif al II-lea, fiscul imperial a pus în vânzare o serie de domenii camerale împreună cu prediile aparţinătoare. Hotarul Răchitei a rămas domeniu cameral. Spaţiul economic al satului se împarte, simplificând lucrurile, în două: ţarina şi izlazul. Chiar dacă pe alocuri, creşterea animalelor a avut o pondere mai mare în economia locală, suprafaţa destinată ţarinii a fost mai mare, deoarece cultivarea pământului a constituit ocupaţia de bază a locuitorilor din Răchita. Hotarul satului se subîmparte în corpuri de teren, în "loturi agrare sau pastorale" ale oamenilor şi în parcele împădurite. Părţile de hotar poartă nume vechi, importante adesea pentru că ele au conservat numele unor vechi aşezări dispărute, modificate de cei care întocmeau actele privitoare la aşezările respective177.

În anul 1910 satul Răchita avea suprafaţa hotarelor de 2964 iug., în anul 1869 avea 288 de case şi 270 de familii; în anul 1880 avea 264 de case; în 1900 avea 296 case; în 1910 avea 319 case; diferenţa între numărul de case din anul 1869 şi 1910 era de 31 de case. În anul 1910 erau în sat 3 case construite 177 Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 143.

din cărămidă, 6 construite din piatră şi văiugă, 4 din văiugă; 306 construite din lemn sau altele, iar în ceea ce priveşte acoperişul 60 erau acoperite cu ţiglă, 76 cu şindrilă şi 183 cu trestie şi paie178. Ca formă satul este poligonal neregulat, de fapt este şi cea mai răspândită formă, satul Răchita,este amplasat pe văi slab evoluate şi de-a lungul unor drumuri de importanţă locală (D.J. 68) şi care urmaresc mici interfluvii. Reteaua stradală este foarte ramificată şi neregulată, iar satul este format din "cartiere" principale. Spre nord-vest se afla Uzoni, spre nord şi nord-est Cornetul, spre vest Ghejoni, iar spre sud, dincolo de valea Bega este Ovezişte. Pe lângă acestea s-au mai format câteva mici cartiere, mai noi, ca de exemplu, lângă calea ferată Colonia şi de-a lungul drumului judeţean ce leagă Făgetul de Lugoj se află casele din "drumul Făgetului" şi casele din "drumul Mănăştiurului". Satul are 402 de numere de case.

În ceea ce priveşte construcţiile aflate în cadrul aşezării, se pot deosebi mai multe influente. Astfel gospodaria veche, tărănească se mai păstrează destul de izolat, în zonele marginale ale Cornetului, pe dealul Bichigiului, dar acestea 178 Ioan Munteanu, Banatul istoric, vol I, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2006, p.142

sunt deja părăsite. În locul vechilor case din lemn au aparut mai întâi cele din cărămidă care au păstrat tipicul vechilor construcţii, păstrând şi "ocolul" (curtea) ţărănesc, tradiţional. Pe lângă grajd, în multe curţi au aparut garajele sau "ocolul" a fost într-atât restrâns încât pe ambele părţi casele s-au unit printr-o boltă acoperită. Prin tipologia construcţiilor satul Răchita este o asezare tipic românească, deosebindu-se foarte mult de comuna Dumbrava, unde 90 % din clădiri îşi păstrează un specific maghiar şi aproape toate au ramas aceleaşi clădiri construite în urma cu 100 de ani. Vom încerca, pe scurt, o caracterizare a gospodariilor tărăneşti tradiţionale. Astfel la formarea şi evoluţia gospodăriei, au contribuit o serie de factori: ocupaţiile, nivelul social-economic, factorul geografic, factorul etnic, factorul istoric, tradiţia locală şi materialul de construcţie. Analizând planul unei gospodarii tradiţionale, o putem încadra tipului de gospodărie cu curtea deschisă, cu multe construcţii anexe (pentru animale, pentru depozitat unelte, mijloace de transport). Accesul în gospodărie se face printr-o poartă compusă din portiţa pentru oameni "vraniţa mică" şi poarta mare, pentru car "vraniţa mare". Poarta şi portiţa erau acoperite cu şindrilă sau ţigla. În multe sate din zonă, arhitectura în lemn a rămas dominantă. Se mai pot vedea frumoase exemplare de porţi, în afară de Răchita, putem aminti Pădurani, Remetea Lunca. Toate gospodăriile erau împrejmuite cu garduri, care nu aveau numai funcţie practică, ci şi funcţie estetică, mai ales în partea dinspre stradă. În faţa casei se afla curtea

"ocol" iar toată porţiunea de teren pe care se ridica gospodăria se numeste "plaţ". În afara gospodăriilor cu ocol simplu, se mai întâlnesc fără a generaliza, în locurile unde "plaţurile" erau mai mari, gospodarii cu ocol dublu sau curte dublă. Curtea gospodăriei era împarţită printr-un gard pentru a delimita mai bine spaţiul destinat animalelor şi pentru a se întreţine curăţenia în faţa casei. În curtea de lângă casă erau plantate flori şi viţa-de-vie, iar în cea de-a doua curte se aflau acareturile, animalele, păsările, precum şi nutreţul. Sursele de apă constitue un element esenţial pentru gospodăria ţăranească, de aceea aproape fiecare gospodărie posedă o fântână cu cumpănă sau cel mai adesea cu roată. Structura internă a casei, semnalată în secolul al XVIII-lea de Griselini care arată "românii observa totuşi un fel de reguli în modul de a construi, care oferă locuitorilor un oarecare confort", are o tindă ("cinda") si o camera de locuit ("soba"). Intrarea se face prin tindă unde se găsea şi sisteme de încălzit (soba). La baza hornului erau prinse în pereţi "rude" din lemn de corn de care se agăţa căldarea şi pe care se punea carnea şi slănina la afumat. Tinda nu avea ferestre, având lumina din interior. De aici se intra în "soba de locuit". Pentru protejarea intrării în casă s-a dezvoltat în faţa tindei un spaţiu acoperit numit prispa. De multe ori prispa avea o balustradă "pălimar" din lemn sculptat, ceea ce aducea încă un element ornamental la ansamblul casei. "Casa mare" sau camera curată, încapere unde nu se locuia, cuprindea două paturi de-o parte şi

de alta a ferestrelor, lângă ele fiind aşezate laviţe cu spătar. În dreptul ferestrei, între cele două paturi era masa. În continuare se aflau lăzile de zestre şi după uşă un blidar. Pereţii erau împodobiţi cu blide înconjurate de ştergare cu alesături. Între blide erau amplasate icoane pe sticlă sau lemn, împodobite de asemenea cu ştergare. În cealaltă cameră "casa mică" se aflau aceleaşi componente, fără lăzile de zestre, dar aici se afla războiul de ţesut. Chiar dacă în ultimii ani locuinţele s-au schimbat, mobilierul modern a luat locul celui tradiţional, totuşi în multe case, paturile noi sunt acoperite cu "ponevi" (pături ţesute), iar pereţii sunt împodobiţi cu blide şi ştergare. Ţesăturile lucrate în război erau fie de lână ("lepedeul" si "pricoviţa"), fie din in, cânepa şi bumbac ("tindee", "măsaie", "lepedee", "ponevi"). Toate acestea erau folosite la decorarea camerelor. Femeile din zonă continua să lucreze pentru nevoile gospodăriei, chiar dacă interiorul casei nu mai cuprinde mobilierul tradiţional.

În concluzie, atât aşezarea cât şi populaţia zonei, deşi a suferit influenţele modernismului, mai păstrează undeva, într-un colţ al existenţei lor milenare, această legătură cu tradiţia.179.179 Doina JIvan Monografia fizico-economică a localităşii Răchita, mss Ioana Otescu Monogra-fia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003, p. 13-14

Ocupaţiile tradiţionale s-au dezvoltat în strictă dependenţă de relief şi de perioadele istorice traversate. Agricultura şi creşterea animalelor, ocupaţii de bază, se puteau exercita numai în condiţiile unui îndelulgat sedentarism, în aşezari stabile, cu continuitate în practica agricolă şi pastorală, care în toate timpurile şi în toate locurile au asigurat existenţa omului.

a. Agricutura. Deşi aşezările din Zona Făgetului sunt amplasate între dealuri ţi ca urmare dispun de mai puţin teren de cultură, agricultura s-a practicat pe orice bucăţică de pamânt asigurând locuitorilor produsele de trebuinţă. Terenurile cele mai bune sunt cele de pe valea Begheiului şi din regiunea deluroasă dintre valea Begheiului şi valea Mureşului, deci exact zona unde este amplasată Răchita. Din vechile planuri ale aşezării se poate deduce amplasarea loturilor personale. În spatele casei, în continuarea curţii, era grădina, dispusă perpendicular pe uliţă, iar în altă parte aveau locuitorii satului loturile personale sau holda unde pământul era măsurat cu lanţul sau iugărul. În zonă se cultivă grâul, porumbul, orzul, sfecla furajeră şi uneori cea de zahăr, secara, trifoiul, lucerna, floarea-soarelui, cartofii, iar în lunca Begheiului legume ca: varza de toamnă, roşii, ardei, ceapa, usturoi, pătrunjel, ţelina, morcovi, etc. Suprafaţa terenurilor arabile ale satului Răchita este de 945,14 ha. Păşunile ocupă o suprafaţă de 379 ha, iar fâneţele de 84 ha. Satul nu are nici un ha de padure în proprietate. Majoritatea terenurilor extravilane sunt ocupate de terenurile arabile.

Parcelele de cultură din moşia satului, primavara devreme sau chiar iarna, erau gunoite cu gunoiul de grajd care era transportat cu sania la locul de arat şi depus în gramezi. Un alt mijloc de fertilizare a solului, folosit cu bune rezultate si astăzi este rotaţia culturilor. Lucrările agricole se desfăşoara în comunitate la date fixe, izvorâte dintr-o îndelungată experienţă. Se socotea că timpul propice pentru arat şi semănat porumbul este cu o săptămâna înainte sau după Sf. Gheorghe, atunci când cade floarea de spin. Ovăzul se însămânţa imediat dupa topirea zăpezii, când pământul era zvântat, iar grâul de toamnă trebuia astfel semănat încât la "Sâmedru să fie cât brânduşa". Semănatul porumbului era o operatie pe care o puteau efectua şi femeile. Grâul îl semănau doar bărbaţii, probabil o reminiscenţă a vechilor rituri legate de cultul fertilităţii. Seceratul era o activitate la care participau atât femeile cât şi bărbaţii, ba chiar şi copiii mai mari şi bătrânii. Depozitarea nutreţului se bucura de ce mai mare atenţie din partea ţăranului, căci asigura hrana animalelor pentru toată iarna. Astfel nutreţul se depozita pe un "prepelig" (par gros cu noduri) sub formă de "clanie" (capiţă), la baza căreia se amenaja o "podina" din lemne menită să asigure ventilaţia şi să ferească de umezeală.

Pentru a nu secătui pămîntul se practica rotarea culturilor. Astfel parcela de pe care s-a recoltat porumb, toamna, după "ogorât", va fi cultivată cu grâu, terenul acesta numindu-se "tulujiste". Pe locurile de trifoi ("trifoiste") se cultiva grâu, iar pe locurile de cartofi ("crumpiste") se semăna toamna grâu. Se mai procedează la cultivarea mai multor plante pe aceeaşi parcelă, porumb cu "ludaie" (dovleci furajeri), porumb cu fasole, grâu cu trifoi. Grâul de toamnă se recoltează în iunie, iar pe parcelă ramâne numai trifoiul semănat primăvara. Acesta nu se tăia până în anul următor, realizându-se chiar şi două recolte pe an. Pe acea parcelă în al treilea an se cultiva porumb. La capetele şi pe marginile holdelor se cultiva floarea-soarelui sau sorg pentru mături. Sucesiunea culturilor se făcea asfel: 2-5 ani se semăna pe aceeaşi parcelă grâu, apoi se "ogora" şi se punea "cucuruz" (porumb) sau dupa 4-5 ani de porumb urmau 3 ani de trifoi pentru regenerarea solului. Parcelele nu se irigau, doar pentru înlăturarea surplusului de apă (mai ales primăvara) se săpau şanţuri. b. Pomicultura şi gradinaritul fac parte din ocupaţile secundare şi s-au practicat pe lângă casa omului, constituind şi ele un element al stabilităţii şi continuităţii populaţiei pe aceste locuri. În grădinile personale sau în locurile de

păşunat, oamenii cultivau pomi fructiferi, în special pruni pentru ţuică. În zona imediata apropiere a satului Rachita, în satul Bucovaţ se cultivau mulţi pomi fructiferi, satul fiind cunoscut ca o aşezare cu livezi bogate. În fiecare gospodărie se cultiva legume, care se cultivau şi în "ţarină", în cantităţi destul de însemnate şi locuitorii pot trai din vânzarea lor în locuri îndepărtate: Deva, Petroşani, Hateg. Răchita este mai ales renumită pentru producţia de varză iar toamna locuitorii se deplasează spre pieţele de desfacere. O altă îndeletnicire străveche este albinăritul, care a cunoscut o oarecare răspândire, fără a lua însă proporţii. Condiţii ar fi excelente dar există un mare neajuns, deoarece tocmai în timpul roirii înflorea o plantă denumită local "stirgoaia", care provoca moartea albinelor. Bătrânii satului povesteau că părinţii lor, în tinereţe, ieşeau cu toţii la câmp în vremea înfloririi plantei şi o smulgeau fir cu fir şi atunci aveau ceară şi miere, ba puteau şi vinde. Din fagurii goi se extrăgea voştina. Se fierbea fagurele, apoi se strecura prin câlţi într-un "troc" cu apă, ceara ridicându-se deasupra. Voştina era vândută voştinarilor pe bani, tămâie sau smirnă. Culesul din natură - ocupaţie apărută în zorii istoriei, se desfăşoară şi astăzi după aceleaşi principii ca şi cu secole în urmă, principii transmise odată cu sumedenia de cunoştinţe populare despre plante şi efectul lor. Culesul din natură a avut ca scop completarea surselor alimentare, sprijinirea industriei textile sau terapia medicală. Resursele naturale ale pădurilor sau păţunilor sunt nenumarate. Din padure se culeg prin iunie bureţii (o varietate de bureţi galbeni şi din cei iuţi), care se consumă fierţi, fripţi sau muraţi. Toamna de pe locurile de păţunat se culeg ciuperci mari, albe. "Craiţele" sunt ciuperci care se găsesc tot vara, dar nu sunt bune în fiecare an. Alte soiuri de ciuperci cunoscute în zonă sunt "cucii" (ciuperci mari) şi "pârve", bureţi care cresc în "chită" (mănunchi), pe arbori. Dintre fructele de pădure se adunau: fragi, zmeura, mure, afine, cireşe de pădure, mere şi pere sălbatice, măceşe, coarne, porumbe, din care se preparau dulceţuri, ceaiuri, ţuică, vin. Toate acestea erau recoltate la distante destul de mari, oamenii mergând înspre Bunea, în padurea lui Ciusa sau spre Povergina, pe dealul Mascadia, sau spre Bucovăţ şi chiar spre Munţii Poiana Ruscă, aflaţi la aproximativ 10 Km distanţă spre sud. Plantele tinctoriale au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri şi folosite în gospodăria ţărănească dupa reţete păstrate de multe ori în mare secret de bătrânele satului. În lumea satului de azi se mai cunosc din păcate doar puţine dintre plantele folosite odinioară pentru vopsit: scoarţa de arin (negru), frunzele de nuc sau coaja de nuci verzi (negru şi brun), lemnul câinelui (brun), bureţii de dud ţi inflorescenţa de stejar (brun).

c. Creşterea animalelor este o altă ocupaţie de bază a poporului român, a cărei tradiţie se pierde în negura vremurilor. În trecut nu exista gospodărie care să nu aibă cel puţin animalele de tracţiune necesare lucrării pământului. Dintre sistemele de creştere a animalelor s-a practicat creşterea liberă şi creşterea în turmă vara, iar iarna acasă, în grajduri. În zonă se creşteau vaci, boi, oi, capre, cai, porci. Animalele satului erau ţinute în turme, păzite cu rândul de către săteni. Pentru turmele de oi era plătit un "păcurar". Vacile se ţineau în gospodarie împreună cu caii, în grajduri. Peste zi mergeau la "ierbărit" iar seara erau aduse acasă pentru muls. Caii erau duşi noaptea la păscut, unde erau ţinuti împiedecaţi. Ziua, gospodarul se folosea de ei, de aceea paăşunau noaptea. Pentru porci erau construite cocini în gospodărie şi uneori erau lsaţi liberi în jurul casei. Şi astăzi majoritatea gospodăriilor au una-două vaci care le asigură laptele necesar familiei şi fiecare gospodarie creşte cel puţin un porc deoarece aşa cum este tradiţia "nu e om acela care nu taie un porc de Crăciun". Caii sunt mai rar astăzi, dar sunt gospodării unde este o tradiţie creşterea acestora, chiar dacă omul are tractor şi maşină; se mai păstrează "cocia" (căruţa) şi caii. Oile şi caprele sunt destul de puţine în sat în perioda actuală, acestea fiind trimise la păşunat vara în Munţii Poiana Ruscă. De asemenea în fiecare gospodărie se cresc nenumărate păsăreturi (găini, raţe, gâşte, curci). Nu există gospodărie în care primăvara să nu fie mare agitaţie la aşteptarea clocirii ouălelor şi la numărarea puilor. Gâştele şi raţele se dezvoltă foarte bine datorită râului Bega, aflat în mijlocul satului, a pârâului Borau şi a balţii de lânga gara S.N.C.F.R. În număr mai mic, în gospodărie se mai cresc şi iepuri, dar nu este specific. d.Despre activitatea industrială nu se poate vorbi deoarece aici nu sunt întreprinderi. Singura formă de industrie la ora actuală este balastiera din valea Begheiului, aflată în partea de est a satului, care extrage pietrişul şi nisipul necesar construcţiei de drumuri şi pentru staţia de nisip poligranular din Faget. Tot în cadrul ocupaţiei industriale se poate aminti şi industria mică, meşteşugărească, şi industria casnică. Aici se pot aminti fierarii necesari atât pentru confecţionarea uneltelor cât şi pentru întreţinerea lor, olarii, al căror mestesug a dus chiar la specializarea unor sate întregi, cojocarii, subarii, ţesătoarele, etc. Meşterii lemnari aveau anumite cunoştinţe legate de prelucrarea lemnului, care erau transmise urmaşilor odata cu meştesugul. Astfel copacii erau tăiaţi iarna, când seva nu mai circula prin tulpină, aceasta asigurând trainicia lemnului. Pentru uscare şi tratare împotriva cariilor, meşterii afumau

lemnul. Cei mai mulţi meşteri erau dulgherii, care se ocupau cu lemnul pentru construcţii. Din rândul dulgherilor s-au desprins tâmplarii care s-au ocupat cu ornamentarea elementelor de arhitectură. Numeroşi meşteri s-au specializat în confecţionarea roţilor de căruţă şi a căruţelor. Vasele de lemn (butoaie, căzi pentru prune, găleţi pentru lapte, putini pentru varză, farfurii, cauce) au fost lucrate în mijlocul secolului trecut cu mare artă. Din crenguţele subţiri ramase din copaci se confecţionau împletituri din nuiele şi mături. Unul dintre cele mai vechi meşteşuguri, cu o largă răspândire în întreaga ţară, practicat în Banat în numeroase sate cu meşteri specializaţi, a fost şi este olăritul. Element de perenitate şi unitate, definitoriu pentru cultura şi civilizaţia românească, având o bogată terminologie latină şi autohtonă care, alături de alţi factori, îi demonstrează vechimea, această îndeletnicire s-a practicat în cinci localităţi din zona Făget, modelându-se vase din lut, atât de necesare uzului gospodăresc, înfrumuseţării interiorului, practicilor rituale. Astfel, cele cinci localitaţi sunt: Jupâneşti, Făget, Baloteşti, Temereşti, Răchita. Una dintre cauzele care au dus la dezvoltarea acestui meşteşug a fost şi existenta în localitate sau în vecinatatea ei a materiei prime. Aici s-a produs ceramica nesmălţuită. Tehnica smălţuirii, adusă mai târziu de olarii veniţi din alte părţi, nu s-a generalizat şi nu a fost îmbrăţişată de toţi olarii. Categoriile de vase lucrate sunt: "blide", "taniere", "ciurase", "cârcege", "cănti"180. La mijlocul secolului XX, în Făget au lucrat olarii Ion şi Maria Kohmalsky care s-au stabilit aici în 1944. Cunoscând deja meşteşugul, si-au cumparat în Răchita o căsuţă pe care au transformat-o în atelier şi au lucrat până în 1950, când au reuşit să-şi întemeieze un atelier în Făget, lucrând până în 1965. Ion Kohmalsky, ajutat de soţie, a lucrat ceramică smălţuită de tipul celei de Rădăuţi, cera mică nesmălţuită asemănătoare celei de Jupîneşti şi cahle. în cromatică a preferat brunul, verdele, galbenul şi albul, iar în decor a abordat atît motive geometrice, cît şi ornamentele neregulate realizate prin stropire181. Deşi acest mestesug s-a pierdut astăzi, mai exista câtiva meşteri în zona Jupâneşti, unde şi acum se organizează anual vestitul "Târg al olarilor". Înca din secolul al XIII-lea, dupa cum arata Ştefan Pascu, "fierăria era cel mai important meşteşug sătesc". Această meserie a rupt mai mult decât celelalte pe fierar de agricultură oferindu-i de lucru tot timpul anului". Fierăritul este un mesteşug care s-a transmis din tată în fiu. În zona, acest meşteşug se mai practică şi astăzi182.

180 Ibidem., p.24-27181 Violeta Blaj, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, Bucureşti 1985, p.62182 Ibidem, p. 64

Ocupaţiile de bază ale agricultorilor, agricultura şi creşterea animalelor, ofereau materia primă pentru ţesut. Încă de la o vârstă destul de fragedă, fetele deprindeau meşteşugul ţesutului. Materia primă folosită este lâna, inul, cânepa, bumbacul. Femeile se ocupau cu torsul din decembrie până în aprilie, fie la sezători, fie în gospodărie. După tors urma trecerea în sculuri "motche". Motchele erau înmuiate în apă caldă cu leşie să se înălbească. Între motche se puneau paie de ovăz, deasupra o pânză de cânepă "cenuşer", iar peste aceasta două sau trei găleţi de cenuşă de lemn. Peste toate acestea se toarnă apă clocotită. În final acestea erau spălate la râu în "pârlău". Oile erau tunse în preajma înţărcatului, pentru ca mieii să nu-şi mai recunoască mamele. Lâna se spăla de obicei vara, de mai multe ori cu apă fierbinte, pâna când se curaţa bine. Apoi este clatită la râu cu apă rece şi întinsă la uscat. Dupa uscare urmează scărmănatul. Prin pieptănat se separa lâna pe calitaţi şi urmează torsul. Inul este foarte putin cultivat în zonă, deoarece este puţin productiv. Legat de ceea ce am amintit anterior este legat şi cojocăritul. Acest meşteşug necesita multe cunoştinţe mai ales în ceea ce priveşte tabacitul argăsitul pieilor. În zonă se folosea argăsitul pe baza de fermenţi, cu tărâţe şi sare. Totul se efectua într-o cadă numită "sapie", unde se puneau blănile, presarate cu tărâţe şi se turna apă cu sare. Argasirea se făcea pe timp cald (peste 16°C) şi dura 10-16 zile, apoi pieile se puneau la soare. Dupa ce erau curăţate se vopseau cu

plante sau cu bureţi de copac. La un cojoc se lucra circa 10 zile, iar valoarea lui era egală cu aceea a unei vaci. Confecţionarea şubelor pentru bărbaţi şi femei era practicată numai de bărbaţi. Lâna ţesută în război (în patru iţe) era dată la "vaiagă" (piuă), apoi ţesătura bătută în apă se îngroşa şi se îngusta; ea se numea "şubă". Din aceasta se confectionau hainele bărbăteşti "laibărele" (veste) şi "cioarecii" (pantalonii)183. Preocuparea pentru asigurarea hranei a dus la născocirea unor unelte sau instalaţii pentru prelucrarea cerealelor. Pornind de la cele mai simple instalaţii pentru macinat, râşniţele şi piuele, omul a descoperit moara. Pe valea Begheiului era cunoscută moara cu angrenaj vertical. În restul zonelor era un tip mai simplu şi anume moara cu "ciutură". În afară de zona de la izvoarele Begai, unde mai există mori, restul au fost desfinţate şi chiar demolate, ca în cazul morii din Rachita, altele au ramas să funcţioneze cu energie electrică, exemplu moara din Făget. Toamna sunt puse în funcţie instalaţiile de distilat alcool ("cazan") de pe valea Begheiului. Înca din 1774, Johan Jakob Ehrler arata că oamenii din zonă realizau venituri importante din producerea şi comercializarea "răchiei". Prunele se strâng în căzi şi se lasă la fermentat, dupa care "comina" se fierbe în căzane. Alături de cazan se afla răcitorul, o cadă cu apă prin care trece serpentina de racire. Ca şi în alte zone, şi aici s-au folosit piuele de ulei ("oloiniţe"). Sămânţa de dovleac uscată se introducea în piuă şi se sfărâma. Seminţele zdrobite se frământau cu apă caldă până uleiul ieşea la suprafaţă. Amestecul era pus la foc mic până "turta" se prăjea din nou, fiind apoi stors. Turta se folosea în hrana animalelor184. Localitatea Răchita este situată de o parte şi de alta a drumului judeţean 68 A, care face legătura între Faget şi Lugoj, cuprinzând în traseul său localitaţile aflate pe valea Begheiului cu care merge paralel până în localitatea Coştei unde există un canal cu stăvilar, loc în care apele Begăi se unesc cu cele ale Timişului. Celălalt drum naţional care leagă Făgetul de Lugoj trece prin localitatea Dumbrava, fiind drum mai direct şi mai scurt. Răchita este legată de Dumbrava printr-un drum nemodernizat, lung de 2 Km. Din punct de vedere al transportului feroviar, în partea sudică a satului trece calea ferată Lugoj-Ilia, dată în exploatare în 1898, construită de o societate româno-americană. Această cale ferată asigură deplasarea atât spre resedinţa de judeţ Timişoara, cât şi spre Transilvania şi restul ţării. Un alt tip de transport, folosit în trecut pentru trimiterea buştenilor la Timişoara, era transportul pe râul Bega, prin sistemul plutelor numite "plaiuri". 183 Ibidem, p. 69184 Ibidem, p. 72-74

Faptul este mentionat şi de Francisc Griselini, care între 1774-1777 a făcut o călătorie în Banat. Însemnările sale se referă şi la planurile generalului Mercy (primul guvernator militar al Banatului) privind starea canalizării râului Bega în vederea transportului buştenilor: "Cu săparea canalului se începu deci din jos de Făget şi se ajunse peste Răchita, Balinţ, Chizătău, pe cât era posibil în linii drepte până în jos de Timişoara..." Dupa opinia sa ar fi necesară prelungirea canalului Bega înspre Poieni şi Curtea, facându-se navigabil prin concentrarea numeroaselor pâraie, afluenţi şi construirea unor ecluze. Prin anii 1970 s-a reluat canalizarea râului Bega, dar aceasta s-a facut doar în localitatea Făget, canalul care astăzi nu se mai observă decât pe mici porţiuni. Oricum, transportul pe râul Bega a buştenilor s-a sistat de peste 50 de ani, râul fiind canalizat doar la Timişoara, unde este navigabil185.

Dinamica populaţiei satului Răchita conform studiului lui Nicolae Ilieşiu:1839-1022 din care ortodocşi 1017 şi 5 catolici; 1843/1844-1149; 1851-1032, din care ortodocşi 1028 şi 4 catolici; 1863-1166; 1873-1354; 1881-1275; 1890- 1415 din care 1399 români, 3 unguri, 6 germani şi 7 alţii; 1900-1528 din care 1480 români, 8 unguri,4 germani şi 36 alţii; 1910-1637; 1930-1600 din care 1587 români şi 13 alţii186.185 Ibidem, p. 28186 Nicolae Ilieşiu, Răchita, mss aflat în arhiva Muzeului Banatului

Din 1968 Răchita face parte din judeţul Timiş, apartine comunei Dumbrava, iar populaţia de la aceea dată era de 1550 locuitori. Populaţia continuă să scadă, datorită migrării spre oraşe, ajungând în 1994 la 1262 locuitori, iar conform ultimului recensamântului din 2002 populaţia era de 1219 locuitori, iar azi sunt 1119 locuitori şi 402 gospodării. Referitor la populaţia localităţii în anul 2002, numărul total este de 1219. Densitatea populaţiei, raportată la hectar, este de aproximativ 5 locuitori pe ha. Structura populaţiei pe naţionalităţi, la recensamântul din 2002, arată o predominantă a populaţiei româneşti. Din totalul populaţiei de 1219 locuitori, avem 1202 români, 13 ucrainieni şi 4 maghiari. Ucrainienii sunt veniţi în ultimul timp, odată cu plecarea masivă a maramureşenilor spre Banat. În ceea ce priveste structura populaţiei pe grupe de vârstă se poate constata o îmbătrânire a populaţiei, o scădere a numărului de noi născuţi. În grupa de vârsta 0-3 ani se pot aminti pentru 2002 - 40 copii, de la 3-14 ani sunt 154 de copii din care 46 de gradiniţă (3-7ani) si 108 de vârsta şcolară (7-14 ani). În categoria tinerilor între 14 si 18 ani putem aminti 102 tineri, între 18-60 ani, 742 locuitori, iar peste 60 de ani 191 locuitori. Ponderea populaţiei mature, de peste 40 de ani este de 70 % din total. Aceasta deoarece şi aici se simte prezent sporul demografic specific bănăţean, unde rar exista 2-3 copii la o familie, iar întregul judeţ Timiş este cunoscut cu un spor natural negativ şi cu cel mai mic spor natural din ţară. În cadrul acestor grupe de vârstă se poate aminti că din totalul populaţiei, 499 de locuitori reprezintă populaţia pasivă, adică bătrânii şi copii, iar 720 de locuitori este populaţia activă. Sporul natural, care reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate este şi aici negativ. Luând în considerare datele statistice pe anul 2002 se observă că reprezintă -15, deoarece natalitatea a fost de 9 copii născuţi vii, iar mortalitatea este de 24. Pe o periodă de 10 ani, între 1990-2000, natalitatea şi mortalitatea au evoluat în urmatorul mod:Anul Născuţi Morţi Spor natural1991 11 9 21992 12 13 -11993 11 18 -71994 10 23 -131995 16 21 -51996 17 15 2 1997 14 57 -43

1998 15 25 -101999 13 24 -112000 20 24 -4

Din punct de vedere religios conform ultimului recensamânt se observă că majoritatea populaţiei este de credinţă ortodoxă (1036 locuitori), dar în ultimul timp, odată cu prolifierea sectelor religioase, se înregistrează o crestere a numarului penticostalilor, care au trecut de 170 şi care şi-au construit şi o casă de rugăciune proprie. Populaţia ocupată în diferite domenii de activitate şi mişcarea migratorie a popuţatiei spre alte zone la lucru se prezintă dupa cum urmeaza: a. populaţia ocupată în industrie - aproximativ 50, din care 35 la fabrica de cherestea din Mănăştur şi 15 la diferite intreprinderi din oraşul Făget. În localitate nu există nici o intreprindere industrială, doar o balastieră în partea de est a satului, pe marginea râului Bega. b. populaţia ocupată în servicii şi intelectualii se pot enumera 21 de locuitori, în majoritate profesori, învăţători, educatoare, medici şi funcţionari. c. populaţia ocupată în agricultură este predominantă, mulţi dintre cei care au lucrat în fabrici s-au întors înapoi şi se ocupă cu agricultura. Astfel din totalul populaţiei active 694 locuitorii se ocupă de cultivarea pamântului şi creşterea animalelor. În concluzie se poate observa o stagnare a populaţiei, chiar dacă se înregistreaza încă un spor negativ, se înregistrează o întoarcere a celor plecaţi să lucreze în alte părţi şi chiar a intelectualilor satului, care se întorc să-şi slujească locurile de unde au plecat. Baza se pune pe agricultură, în ultimul timp se poate observa un renume al localităţii în legumicultură şi pomicultură. Faptul că cei plecaţi se întorc în sat se vede şi în construcţiile noi care apar la tot pasul187.

Toponiomie

Deosebit de preţioase informaţii despre istoria locurilor şi a oamenilor, a limbii şi vieţii lor materiale şi spirituale ne dă toponimia. Studiul toponimiei sau numelor de locuri face apel la cunoştinţe din mai multe domenii de cercetare:lingvistica,geografia, istoria, dar în acelaşi timp are nevoie la rîndul ei de informaţii istorice. Numele de locuri reflectă primele impresii pe care pământul l-a făcut asupra omului, lucru firesc de altfel, căci pământul l-a hrănit, i-a fost adăpost şi mormânt. Toponimia ne permite să jalonăm în timp întemeierea 187 Doina Jivan, op. cit., p. 12-13

aşezărilor umane, să aflăm cum erau ele locuite; numele de locuri, ca şi cele ale oamenilor relevă o anumită semnificaţie, care, descifrată corect, ne dezvăluie o mai bună înţelegere a sufletului uman. Dintre numele de locuri, cele mai vechi si mai durabile sunt numele de ape. Apele au atras aşezările omenesti în preajma lor, au servit ca drumuri şi, în general, au uşurat viaţa omului. Hidronimele, fiind mai stabile – comparativ cu alte nume de locuri - ne pot furniza informaţii mai exacte despre cei mai vechi locuitori ai unei regiuni date. De altfel există opinia, unanim recunoscută, că numele cursurilor de ape sunt relativ mai vechi decât numele de localităţi.Deşi numele de ape sunt considerate cea mai veche parte a toponimiei, nu toate râurile au păstrat denumirile lor vechi. Cele mai stabile au fost numele apelor mari, care prezentau o importanţă strategică şi economică deosebită. Numele râurilor mici, care nu au avut un rol atât de însemnat, au fost cunoscute de puţini oameni şi deseori au dispărut odată cu schimbarea componenţei etnice a populaţiei188. Satul Răchita a fost menţionat cu numele Reketyes la 1393. Alte denumiri medievale, sub care este cunoscută aşezarea, au fost: Reketyew (1453), Rekethes (1518) şi Recita (1690-1700). Administraţia habsburgică a schimbat denumirea iniţială a toponimului. în acest context, în Conscripţia de la 1717 satul este numit Rukida, iar la 1785 poartă numele de Ragita. Toponimul este redat relativ corect de către istoricii şi oficialii maghiari, fie sub forma Rekitta (Nagy, I, p. 184), fie cu numele Rekettyo (Fenyes). Satul a fost întotdeauna românesc. Etimologia: provine de la substantivul răchită "nume dat mai multor specii de salcie cu frunze înguste şi lunguieţe, cu ramuri subţiri şi elastice, folosite ca material de împletit (Salix)". Prima atestare (1393) Reketyes, ar putea trimite la rom. răchitiş (s. răchită + suf. col. cf. magh. rekettyes "răchitiş").Nume de lanuri: Garişte; Luncuţa, Miserniţa; Noaş; Răchiţe, Valea Moşului, lzlazu Mare.Nume de ape şi de văi: Răul Drăca, Valea Moşului.Nume de străzi: Măhala Iu Tinu; Măhala lu Petcu, Ovesişte; Măhala Mică.Drăca - nume mai vechi al râului Bega. Etimologie: probabil un antrop. omofon Drica, Andrica).Garişte - şes cu fâneţe, teren rezultat prin curătură.lzlazu Mare - şes cu păşune în nord-estul localităţii.Luncuţa - şes arabil în lunca Begăi (Drâca).Măhala lu Petcu - parte de sat. Etimologie: s. măhală + determ. antrop. Petcu.188 Viorica Goicu, Despre raportul dintre apelativ şi toponim în Banat, în Caietul Cercului de Studii, Timişoara, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1983, p.48

Măhala lu Tinu – uliţă Etimologie: s. măhală + determ. antrop. Tinu, hipoc. de la Constantin, Valentin.Măhala Mică - parte de sat formată din doar câteva case. Etimologie: s. măhală + determ. adj. mică.Miserniţă - şes arabil şi cu făneţe, unde a existat o măcelărie a satului. Etimologie: s. reg. rom. miserniţă "măcelărie".Noaş - şes arabil şi păşune; aici a fost interzis multă vreme tăiatul arborilor. Etimologie : s. reg. Transilvania-Banat. oaş (refăcut din oaşă) "teren unde este oprit tăiatul arborilor, păşunatul, vânătoarea etc." prin aglutinarea prep. în, deci în Oaş > Noaş.Ovesişte - parte de sat. Etimologie : s. reg. Banat. ovesişte "teren semănat cu ovăz (ovăs + suf. -işte).Răchiţi - şes mlăştinos, cu răchite, în lunca râului Bega (Drâca): loc şi toponim după care a fost preluat numele localităţii. Etimologie: s. răchită (pl. pop.).Valea Moşului - vale arabilă în nordul satului. Etimologie: s. vale + determ. s. moş sau antrop. Moş(u)189. Analizând puţin denumirile de locuri din Răchita putem spune că toponimele provenite din nume generice (izlaz, vale,) devin nume proprii-oiconime (Izlazul, Valea). Rareori vom întâlni, însă, asemenea nume topice, deoarece, chiar dacă ar fi acceptate de vorbitori, ele ar provoca confuzii în comunicările dintre oameni. De aceea, toponimele provenite din astfel de nume generice au nevoie de determinări care să le confere anumite funcţii şi sensuri (de identificare sau de calificare), adică să răspundă întrebărilor "a, al cui, vale" sau "ce fel de, vale" (Valea Moşului, Izlazul Mare)190. Miserniţă este un teren ce s-a păstrat în memoria colectivă ca locul unde a fost cândva o măcelărie. Drăca este numele mai vechi al râului Bega.

Administraţie

Viaţa şi organizarea socială şi administrativă, instituţiile, formele de viaţă, manifestările culturale ale populaţiei româneşti din Banat în perioada feudală timpurie au continuat într-o evoluţie lentă, dar ireversibilă, vechiul fond de cultură şi civilizaţie a cărei geneză trebuie căutată în vremurile bătrâne, la strămoşii noştri daci şi romani, fiind îmbogăţit constant de cultura şi civilizaţia românească, uşor influenţată şi de cultura şi civilizaţia bizantină. Românii din

189 Remus Creţan, Vasile Frăţilă, Dicţionar geografico-istoric şi toponimic al judeţului Timiş, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007, p.182-183 190 Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 69.

Banat şi-au păstrat formele de organizare administrativă moştenite încă de la daci şi s-au condus după normele vechiului drept românesc "us valachicum".

Evoluţia organizării administrative a provinciei Banat din care făcea parte şi satul Răchita în cursul timpului, începând cu perioada feudală. În urma cuceririlor, regalitatea maghiară a introdus instituţiilor locale politico-administrative, caracteristice feudalismului de tip occidental, comitatele. Satele româneşti şi cele sârbeşti din Banat erau conduse în perioada regatului maghiar de către un cnez sătesc (chinez), care făcea legătura între locuitori şi administraţie. În această perioadă Răchita a făcut parte din districtul Icusul de Jos, apoi din pertinenţele exterioare domeniului Hunedoarei, iar din 1518 din comitatul Timiş.

Între anii 1552-1716 vestul Banatului fiind cucerit de către turci, a fost organizat Paşalâcul Timişoarei. Paşalâcul a fost divizat la rându-i în sangeacuricare şi ele erau divizate în aşa numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunităţi administrative şi mai mici erau comunele, numite nahiye şi satele ori cătunele, numite karye.

Deşi din această perioadă avem puţine informaţii care să amintească de Răchita este sigur că satul a supravieţuit iureşului turcesc şi conform defterelor turceşti făcea parte din nahia (unitate administrativ-teritorială mică) Făget191. 191 Enghel Pal, A temesvari es Moldovai szandysak torokkori telepulesei (1554-1579)", Szeged, 1996,( "Aşezările în epoca turcească din sangeacurile Timişoara şi Moldova(1554-1579"), p.111 şi anexă p.180

Faptul că localitatea Răchita n-a dispărut în perioada stăpânirii turceşti o confirmă însemnările inginerului italian Luigi Fernando Marsigli de la 1690-1700, unde apare ca aşezăre locuită, în districtul Făget192.

Odată cu cucerirea Banatului de habsburgi, în urma războiului austro-turc 1716-1718, Banatul a fost împărţit în districte şi în subdiviziuni ale acestora, În conscripţia din 1717, Răchita apare şi are 30 de case, făcând parte din districtul Făget, iar pe harta lui Mercy din anii 1723-1725 exista localitatea Rakita193. Harta oficioasă din anul 1761 aminteşte satul sub numirea de Ragita în districtul Lugoj. Korabinschy pune Ragita la ¼ mile de la Făget, lângă canalul sau apa Begăi; La Valyi apare Rakitta în Banat în judeţul Caraş, proprietate camerală regească având hotar productive nu departe de Făget194.

De asemenea aflăm că satul Răchita (Ragitta), în anul 1774 făcea parte din punct de vedere administrativ din districtul Lugojului cercul Lunca şi era un sat locuit de români195. Anexarea Banatului la Ungaria a fost un eveniment cu consecinţe istorice importante pentru această provincie. Banatul este încorporat Ungariei şi este organizat, administrativ şi politic în comitate. Comitatul Caraş a fost organizat (1780) în cinci cercuri, Răchita facea parte din acest comitat. După înfrângerea revoluţiei din 1848 din Transilvania şi Banat, prin Constituţia din 4 martie 1849, bănăţenii au fost organizaţi într-o provincie numită Voevodina Sârbă şi Banatul Timişan care aparţinea de Austria, realitate care va dăinui până în anul 1860. În perioada Voivodina Sârbescă şi Banatul Timişan Răchita face parte din districtul Lugoj, cercul Făget. În perioada de început a dualismului Răchita făcea parte din comitatul Caraş, cercul Făget. În decada 1880-1890, are loc o reorganizare de mică amploare a noului comitat Caraş-Severin, rezultat în urma unei fuziuni impuse de Legea maghiară LV din 1880. Cercurile existente la momentul fuziunii îşi păstrează în linii mari teritoriul. Răchita făcea parte din comitatul Caraş-Severin, cercul Bega (reşedinţa Balinţ). La sfârşitul Primului Război Mondial (1914-1918), la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 se proclamă Unirea cu Ţara; 192 Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului alXVII-lea, în "Studii de istorie a Banatului,"vol. II, Timişoara, 1970,p.70193 Remus Creţan, op, cit., p. 182194 Nicolae Ilieşiu, Răchita, mss aflat în arhiva Muzeului Banatului195 J.J.Ehler, Banatul de la origini până în prezent- 1774. Ed. Facla Timişoara, 1982, p 141

teritoriul satului Răchita intră în graniţele statului român. Răchita făcea parte din judeţul Severin, plasa Bega.

Sub un nou regim politic, al Partidului Naţional, Legea de unificare administrativă a fost schimbată cu Legea pentru organizarea administraţiunii locale din 3 august 1929. Principala noutate a legii era reprezentată de apariţia a încă două nivele de organizare, adăugate celor existente: Directoratele Ministeriale, ca nivel suprajudeţean, şi satul, căruia i se conferă, în premieră, personalitate juridică, ca nivel subcomunal.Judeţele Arad, Timiş-Torontal, Caraş, Severin şi Hunedoara au fost arondate Directoratului Minsterial de la Timişoara, a cărui funcţionare (ca şi în cazul celorlalte) a început la 1 ianuarie 1930196. Prin legi de modificare succesive, în total 11 între 1929 şi 1934, s-a revenit practic la prevederile legii din 1925. Legea nu a apucat să-şi arate roadele, căci regele Carol al II-lea a decis, la 10 februarie 1938, în contextul instabilităţii politice apărute ca efect al rezultatului alegerilor din 20 decembrie 1937 apariţia ţinuturilor, ca forme de organizare administrativă la nivel regional. Judeţele Arad, Timiş-Torontal, Caraş, Severin şi Hunedoara au fost incluse ţinutului Timiş, cu reşedinţa la Timişoara197. Nici această organizare nu a fost de durată. În urma evenimentelor externe, respectiv debutul marii conflagraţii mondiale şi Dictatul de la Viena, regimul carlist este înlocuit, iar noul guvern, instalat la 4 septembrie 1940, a suspendat Constituţia din 1938 şi toate legile aferente, inclusiv cea administrativă. Judeţul 196 Ibidem, p.227197 Ibidem, p.231

Sigiliile comunei Răchita din anii

1834, 1849 şi 1890

redevine unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică, iar ţinuturile sunt desfiinţate. Împărţirea efectivă pe judeţe, plăşi şi comune s-a făcut puţin mai târziu, aceasta fiind preluată conform Recensământului din 1941198. În anul 1935 Răchita făcea parte din judeţul Severin, plasa Făget şi era reşedintă de comună.

În 1950, autorităţile comuniste au luat decizia de a schimba din rădăcini organizarea administrativă din România, copiind modelul sovietic, cu o structură pe trei nivele: regiuni, raioane şi comune. În cadrul regiunii Timişoara. Răchita făcea parte din regiunea Timişoara, raionul Făget comna Dumbrava. În 1960, regiunile Timişoara şi Oradea îşi schimbă numele în Banat şi, respectiv, Crişana, în urma promulgării Legii nr. 3 din 24 decembrie 1960. În 1968 este revizuit întreg sistemul administrativ şi se revine la judeţ ca unitate administrativă de bază. Noile reglementări au fost instituite prin Legea nr. 2 din 1968, publicată în Buletinul Oficial din 17 februarie 1968. Noua lege a fost uşor modificată în acelaşi an, prin Legea nr. 55 din 19 decembrie 1968. Prin legea nr. 2 din 1968 sunt create actualele judeţe Arad, Timiş şi Caraş-Severin, în forma existentă şi astăzi. Răchita făce parte din judeţul Timiş, comuna Dumbrava. Organizarea administrativă după 1990. În ciuda unor cereri repetate de reînfiinţare a judeţelor interbelice, organizarea din 1968 a rămas în vigoare. Singurele modificări au fost efectuate la nivel local.

198 Ibidem, p. 232

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Dr. Nicolae Secară, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1987Raularian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Ed. Mirton, Timişoara, 2007Liviu Măruia, Cercetări interdisciplinare vizând reconstituirea geografiei istorice ale Dealurilor Lipovei, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2011Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979Luca Sabin Adrian, Arheologie şi istorie (II). Descoperiri din Banat, versiune electronică http://arheologie.ulbsibiu.ro/ V: Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988A. Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Ed. de Vest, Timişoara, 1995P.P.Panaitescu, Obştea tărănească în Ţara Românescă şi Moldova, Bucureşti, 1964L. Marghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Ed. Facla, Timişoara, 1985Petru Ursulescu, Permanenţe ale vieţii româneşti din zona Făgetului (sec. IX-XVII), în „Analele Banatului” (serie nouă), Timişoara, 1981Viorel Achim, Banatul în evul mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000Iuliu Vuia, Districtus Walachorum, Timişoara, 1929Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului alXVI-lea, Bucureşti 1973I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998Ion Haţegan, Vilayetul de Timişoara 1552-1716, Editura Artpress, Timişoara, 2005Enghel Pal, A temesvari es Moldovai szandysak torokkori telepulesei (1554-1579)”, Szeged, 1996,( “Aşezările în epoca turcească din sangeacurile Timişoara şi Moldova(1554-1579”),Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Timişoara, 1972J.J.Ehrler, Banatul de la origini până în prezent- 1774. Editura Facla Timişoara, 1982N. Ilieşiu, Caiete istorice, I, f. 4, aflat în Arhiva Muzeului BanatuluiI. D. Suciu , Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara 1977I.D. Suciu , Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti,1968Doina Jivan, Monografia fizico-economică a loc. Răchita, mss; Ioana Otescu Monografia loc. Răchita, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, 2003Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, Banatul şi Marea Unire, 1918, Timişoara, 1992Ana Ursulescu, Ţinutul Făgetului, comunitate, biserică, şcoală între anii 1842-1918, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012Radu Păiusan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Ed. de Vest, Timişoara, 1993M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980R.Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1976Dumitru Ţeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Ed. Presa Universitară clujeană, 2007Dr. Florin Zamfir, Şcoală şi societate românească din comitatul Timiş, între anii 1867-1900, Editurta Marineasa, 2009

Pr. Ioan Medeleanu, Cronica parohiei Răchita, 1973Pr. Dr. Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi. (1706-1918),Ed. Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2006Pr. dr. Pavel Vesa, Învăţământul teologic de la Arad, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2013N. Bocşan, Contribuţii la istoria Iluminismului în Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1986V. Ţârcovnicu, Contribuţi la istoria învăţământului din Banat, Bucureşti, 1970P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Bucureşti, 1977Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti 1976Violeta Blaj, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, Bucureşti 1985Ioan Munteanu, Banatul istoric, vol I, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2006Remus Creţan, Vasile Frăţilă, Dicţionar geografico-istoric şi toponimic al judeţului Timiş, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007

Tipărit la iniţiativa şi cu sprijinul Primăriei şi a Consiliului Local al comunei Dumbrava

RĂCHITA

Concept & Fotografii:©Dan N. Buruleanu, AFIAP

Text:Ioan Traia

Concepţie grafică şi tehnoredactare:

sc AVA STUDIO srlTimişoara

0744 612 621

Tipar:sc URC XEDOS srl

Timişoara

2013

Autorii ţin să mulţumească acelor locuitori sau fii ai satului Răchita care prin bunăvoinţa şi dragostea lor au ajutat ca această carte să fie mai

frumoasă şi mai bogată:

Doina Lazăr, Doina Jivan, Ioana Otescu, Eva Stoica, Stela şi Florin Biţoianu,

Eva (Puşa) Jucu, Ioan Aurel Munteanu, Doru Broiceapr. Petru Morariu

rĂchitasuccesiune de straturi aluviale (argile, marne, nisipuri), acoperite pe alocuri cu o manta...

Documents