pţzitorul devţruluia · pţzitorul devţruluia publicaţie oficială a bisericii adventiste de...

Păzitorul Adevărului

Publicaţie oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea - Mişcarea de Reformă

Anul XXIII / Nr 1

Ianuarie - Martie 2012

Din cuprins:

Neprihănirea prin credinţă• Găseşte-ţi culoarul! • Căsătoria în lumina realităţii• Să mă ascund • de “cel care mă vede”Tratatea plăgilor•

Anul XXIII / Nr. 1 Ianuarie - Martie 2012

Cuprins:

Editorial -Lecţiazăpezii/3

Actualitate -Unannou,onouăsperanţă?/5

-Neprihănireaprincredinţă/6

-Găseşte-ţiculoarul/14

-Sămăascundde“celcaremăvede”

Familie -Căsătoriaînluminarealităţii/19

Sănătate -Tratamentulplăgilor.../23

Stiri -Eden2012 /28

-CampusAZŞMR/30

-ŞcoalaMisionară/31

-Cineajutăpesărac.../32

-EvanghelizarelaConstanţa/33

-ÎmpărţindCuvântulvieţii/34

-Ocasăpentruceifărăadăpost/34

-Odihnăbinemeritată/35

Colţul

copiilor -Pepârtie/36

Revista ”Păzitorul Adevărului” este o publicație trimestrială editată de

Asociația Religioasă a Adventiștilor de Ziua a Șaptea - Mișcarea de Reformă,

care prezintă articole pe teme de doctrină biblică,

cu scopul de a îmbogăți viața spirituală a acelora care caută să cunoască

mai mult despre Dumnezeu.

Colectivul de redacție:

Nelu Iancu, Marius Stroia,

Cornel Munteanu,

Fivi Picu, Daniela Picu

Tehnoredactare: Daniela Picu

Imagini: iStockPhoto, Dreamstime

Sugestiile, propunerile și experiențele dumneavoastră

le puteți trimite pe adresa:

Editura Păzitorul Adevărului

ISSN: 1584-269xe-mail: [email protected]

www.azsmr.ro

Str. Morii, Nr. 27505200, Făgăraș - Jud. Brașov

Tel. 0268 213714 Fax 0268 214111e-mail: [email protected]

www.farulsperantei.ro

Editorial

Aşezaţi unul peste altul fulgii de zăpadă au format o pătură pufoasă, albă, imaculată, care a aco-perit totul, pictând în jurul nostru un tablou superb. Da, iarna este într-adevăr un anotimp frumos, deosebit de celelalte. De ce însă ne temem de ea şi o aşteptăm adesea cu înfrigurare?

Dacă totuşi sunt oameni cărora nu le place acest anotimp, ei nu îl urăsc din cauză că nu le place cum arată, ci datorită frigului, gerului, ce caracteri-zează această perioadă a anului.

Nu intenţionez să mă ocup acum de beneficiile gerului, de capa-citatea acestuia de a distruge micro-bii, de a sfărâma bulgării pământu-lui pentru ca anul următor acesta să fie mai productiv. Aş vrea să fac doar o analogie între iarna frumoasă, dar rece şi noi, oamenii care suntem de multe ori, asemenea ei.

Creaţi după chipul lui Dum-nezeu, al unui Dumnezeu „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie,

plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34:6), ne permitem uneori să fim reci, recalcitranţi, gata să „îngheţăm” cu privirea pe cel care nu este pe placul nostru. Poate că atitudinea aceasta nu ne caracteri-zează în fiecare moment. Este po-sibil să fim buni şi amabili, în ge-neral, şi cu majoritatea semenilor noştri. „Majoritatea” nu înseamnă însă „cu toţi” şi „în general”, nu este sinonim cu “totdeauna”. Şi dacă uneori ne selectăm semenii, după ce criteriu facem lucrul acesta şi cine ne-a dat dreptul de a stabili dacă cineva este vrednic sau nu de bunătatea noastră?

A existat şi există încă tendin-ţa de a-L considera pe Dumnezeu asemenea nouă: bun cu cei buni şi răzbunător faţă de cei răi. Şi în favoarea acestei susţineri cităm o mulţime de versete care ni-L înfă-ţişează astfel pe Tatăl nostru Ce-resc. Experienţa personală însă, o viaţă trăită alături de Dumnezeu, ne face să ne schimbăm opinia şi să-I mulţumim că de fapt nu este

aşa. Caracterul lui Dumnezeu este greu de descris în cuvinte, motiv pentru care pana omenească nu este capabilă să-I creioneze un portret fidel. Dumnezeu poate, (şi acest lucru Îl deosebeşte complet de oameni) să fie drept şi bun în acelaşi timp. Dacă nu admitem lu-crul acesta, suntem în pericolul, fie de a ne supraaprecia şi a ne consi-dera demni de bunătatea Sa, fie de a ne descuraja, aşteptând în fiecare moment pedeapsa binemeritată.

Poate că am salutat, cel puţin o dată în viaţă, intervenţia directă a lui Dumnezeu în defavoarea unuia dintre semenii noştri, care merita - spunem noi -, să-şi primească pe-deapsa cuvenită. Ne-am gândit de câte ori se cuvenea să fim aspru pe-depsiţi şi Dumnezeu ne-a copleşit cu bunătate? De câte ori, chiar mi-cile necazuri de care am avut parte, au fost amestecate cu multă, foarte multă milă?Uneori, privind înapoi la un eveniment care ne umple de uimire prin modul minunat în care s-au derulat lucrurile, suntem gata

Lecţia zăpeziiFii curat ca zăpada, dar nu rece ca ea!

Păzitorul Adevărului Ianuarie - Martie 2012 3

să ne exprimăm recunoştinţă faţă de Dumnezeu, conştienţi că doar mâna Sa iubitoare a fost la lucru. Ce putem să-I dăm însă lui Dumnezeu ca răsplătire pentru bunătatea Sa?

Banii noştri nu vor reuşi să re-compenseze îngăduinţa, amabilita-tea, milostivirea cu care Dumnezeu ne înconjoară. El va fi însă satisfăcut dacă la rândul nostru vom răspunde cu bunătate, nu Lui, ci semenilor noştri. „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!” (Osea 6:6). Ani de-a rândul copiii lui Isra-el au adus jertfe lui Dumnezeu şi au considerat că lucrul acesta Îl satisfa-ce. Cum a apreciat Dumnezeu acest gest al lor: ca o lipsă de cunoaşte a caracterului Său. De aceea profetul Osea recomandă bunătatea în locul jertfelor, şi cunoştinţa de Dumnezeu în locul arderilor de tot. Ca o dovadă că avem o oarecare cunoştinţă faţă de Dumnezeu este faptul că jertfa noas-tră, oricare ar fi ea, va fi amestecată cu milă, cu îngăduinţă, cu bunătate.

Trăim în timpul când ploaia este trimisă deopotrivă „peste cei buni şi peste cei răi”. „Tatăl nostru cel ceresc a avut milă de noi chiar atunci când eram lipsiţi şi aveam un caracter ne-plăcut, fiind ,vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii’. ,Dar când S-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui’ (Tit 3,3-5). Iu-birea Sa, o dată primită în inimă, ne va face amabili şi iubitori nu numai faţă de aceia care ne plac, ci şi faţă de oame-nii cei mai greşiţi, cei mai decăzuţi şi cei mai păcătoşi.” (Cugetări, pg. 75).

Ne place să ne refugiem în is-toria biblică pentru a ne justifica

furia pe care o manifestăm adesea, identificându-ne cu Moise în scena spargerii tablelor de piatră, cu Ilie, atunci când a ucis cu sânge rece pe cei 850 de preoţi, cu Neemia, care a smuls bărbile celor care călcau legea lui Dumnezeu. Cine poate cunoaş-te însă îndeaproape starea de spirit a acestor bărbaţi de credinţă? Sun-tem siguri că în pornirile noastre suntem conduşi de un spirit bun, suntem motivaţi de aceeaşi evlavie ca a lor?

Iată ce spune spiritul Profetic despre astfel de reacţii:

„Dumnezeu nu i-a ales pe re-formatori pentru că erau oameni autoritari şi furioşi. El i-a acceptat aşa cum erau, cu toate aceste trăsă-turi de caracter, dar El ar fi pus răs-punderi de zece ori mai mari asupra lor, dacă ar fi fost smeriţi cu inima, având spiritul sub controlul raţiu-nii.” 4 T. 485 (cap. Relaţiile dintre membrii comunităţii).

Scopul oricărei acţiuni pe care o întreprindem este acela de a ne salva pe noi înşine şi pe cei din jur. Iar salvarea la care putem contribui în cadrul procesului la care Dum-nezeu ne supune, este să acceptăm ca Dumnezeu să ne modeleze după bunul Său plac. Pavel se temea la un moment dat ca „nu cumva după ce am propovăduit altora adevărul, eu însumi să fiu lepădat”. (1 Cor. 9:27). Nu este vorba de un egoism dacă, în-cercând să lucrăm pentru Dumne-zeu, ţinem cont şi de modul în care ni se modelează propriul caracter. Prin urmare, ce am rezolvat dacă „am închis gura cuiva” prin cuvinte aspre, am umilit pe unul din seme-nii noştri prin replici inteligente, bine formulate şi argumentate, dar caracterul nostru a rămas şi rămâne

în continuare rece, recalcitrant, în-clinat spre împotrivire şi nicidecum spre îngăduinţă?

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui” (Prov. 19:22) - este constatarea înţeleptului So-lomon, iar profetul Zaharia are un cuvânt preţios pentru fiecare din noi, din partea Domnului: „Aşa a vorbit Domnul oştirilor: "Faceţi cu adevărat dreptate; şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul.” (Zaharia 7:9).

Nu este vorba nicidecum de o îndurare care să închidă ochii la ne-dreptate. Dar lipsa de răbdare, mânia, strigarea sau orice alte forme de mani-festare a furiei, nu vor schimba pe cel cu care ne purtăm astfel. Îi putem ară-ta dezaprobarea noastră faţă de fapte-le lui, cu un spirit blând, cu o vorbire caldă, asemănătoare celei a Domnu-lui nostru Isus Hristos, despre care avem următorul raport: „Fără teamă a demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare.” (H.L.L. pg. 353).

Fie ca Dumnezeu să sensibili-zeze inimile noastre şi să ne ajute să înţelegem că nu avem nici un drept să ne purtăm aspru cu cei de lângă noi, pentru că „toţi am păcătuit”, unii într-un mod, alţii în altul. Şi dacă suntem drepţi (deşi numai Dumnezeu este Cel care stabileşte acest lucru), este doar meritul Celui care ne susţine. Lui să-I aducem la-ude pentru răbdarea şi bunătatea ce ni le dăruieşte, nu cu spirit fariseic, de „îţi mulţumesc Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni”, ci cu spirit iertător şi compătimitor, aşa cum Domnul Hristos a dat dovadă când Se ruga: „iartă-I Tată, căci nu ştiu ce fac”.

Păzitorul Adevărului Ianuarie - Martie 20124

Actualitate

Aşa se obişnuia pe vremuri, ca un an nou să fie asoci-at cu o nouă speranţă. Între timp, lucrurile par să se mai fi schimbat, în sensul că oamenii au ajuns să pri-vească mai degrabă cu teamă decât cu speranţă venirea unui an nou, în condiţiile socio-politice şi econo-mice actuale.

Şi pe bună dreptate! Căci re-zervele financiare ale ţării sunt pe cale de epuizare - la începutul anului estimându-se că banii pentru plata salariilor bugetarilor şi a pensionari-lor ar mai ajunge pentru patru luni – în condiţiile în care perspectivele de împrumut de la FMI sunt inexis-tente, iar pe pieţele internaţionale împrumuturile se acordă doar cu dobânzi considerabile.

În lipsa împrumuturilor, sin-gura opţiune care rămâne este ace-ea a tipăririi de bancnote, care, ne-având acoperire reală în economie, vor determina hiperinflaţia şi vor ajunge în final doar nişte „hârtii colorate”. În general, consecinţele acestui fenomen sunt revolte de stradă, lovituri de stat, şomaj explo-ziv, sărăcie şi dictatură – condiţii si-milare celor care au caracterizat pe-rioada premergătoare începutului celui de-al doilea Război Mondial.

Grecia este deja ca şi intrată în faliment, cu o datorie de 14,5 mili-arde euro, iar România îi urmează îndeaproape, cu o datorie de 16 mi-liarde de Euro, pe care trebuie s-o plătească anul acesta. Politicile de austeritate implementate de Grecia mult prea târziu nu vor reuşi să sal-

veze situaţia, populaţia începând să protesteze în mod violent, incendi-ind sedii de bănci, magazine, cine-matografe, blocuri de locuinţe etc. Şi acesta este numai începutul.

România o urmează îndeaproa-pe, dar nici la „case mai mari” cum ar fi Italia şi Franţa sau Spania, Por-tugalia şi Irlanda lucrurile nu stau cu mult mai bine… Iar „locomotiva” Germaniei, oricât de robustă ar fi, nici nu vrea şi nici nu poate să le tra-gă pe toate… Prin urmare, Uniunea Europeană, aşa cum o cunoaştem în prezent, nu prea are mari şanse de supravieţuire – lucru profeţit de altfel cu mii de ani în urmă în cartea profetului Daniel.

În plan internaţional, tensiu-nea între Iran şi statele capitaliste, în special SUA şi Israel atinge cote alar-mante, pe fondul embargoului im-pus Iranului şi al ameninţării acestu-ia de a bloca traficul în strâmtoarea Ormuz, pe unde tranzitează o treime din rezervele de petrol ale lumii.

Pe de altă parte, se fac eforturi pentru îngrădirea libertăţilor indi-viduale, prin impunerea controlului utilizatorilor de internet, mai multe ţări semnând ACTA, care vizează tocmai implementarea unor aseme-nea măsuri. Urmărirea sistematică a comunicaţiei şi a traficului pe Internet restrânge libertatea indi-viduală şi constituie o imixtiune în sfera privată a individului, care creează cadrul pentru o restrânge-re mai drastică a libertăţilor în ge-neral, şi implicit a celor religioase, conform profeţiei.

Şi regimul depozitelor bancare dă semnale de alarmă, în sensul că

în unele ţări, la solicitarea extrage-rii unor sume din contul propriu, deponenţilor li se cere să dea expli-caţii cu privire la scopul pentru care doresc să folosească sumele respec-tive, lucru absolut nejustificat într-o societate normală, unde fiecare ar trebui să-şi poată folosi capitalul acumulat fără a fi obligat să prezinte vreo explicaţie în acest sens.

În lupta pentru supravieţuirea în condiţiile economice actuale, o bună parte a populaţiei este mai preocupată de satisfacerea trebuin-ţelor existenţiale imediate, decât de apărarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, ceea ce creea-ză premisele unei restrângeri mai drastice a tuturor libertăţilor şi a persecutării persoanelor incomode sistemului, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Mai poate reprezenta un nou an o nouă speranţă? Teoretic da! Practic însă, această speranţă mai poate fi justificată numai în condi-ţiile în care este legată de „lucrurile de sus”, nu de cele de pe pământ, care sunt deja sortite pieirii: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu tros-net, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2 Petru 3:10).

Şi pentru că unde este comoara noastră este şi inima noastră, suntem îndemnaţi să umblăm „după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în sla-vă.” (Coloseni 3:1-4).

Aceasta este singura nădejde care merită cu adevărat să fie culti-vată, singura care „nu înşeală, pen-tru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:5)

Marius Stroia

Un an nou,

onouăsperanţă?


Nep

rihănirea

Dorinţa de a „merge acasă” i-a animat pe creştinii din toate timpu-rile. Simţindu-ne străini şi peregrini pe acest pământ, trăim doar cu spe-ranţa că într-o zi vom fi acolo. Şi prin planul de mântuire Dumnezeu ne oferă din nou acces deplin în aceas-tă Casă, pe care momentan o putem vedea doar prin credinţă. „Căci fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”.

Care este diferenţa dintre real şi iluzoriu? Ce obişnuim să numim „realitate”? De obicei se crede că re-alitatea este ceea ce poate fi pipăit, vizibil. Care sunt lucrurile reale în existenţa noastră? Cele pe care le ve-dem, le pipăim, le ţinem în mână?

Există versete care spun că „lu-mea şi pofta ei trece” (1 Ioan 2:17). Lumea pe care o vedem şi o simţim, este reală, este stabilă? Biblia vorbeş-te despre viaţă numind-o „un vis”, „un abur”, „un fir de iarbă”. Atunci care este realitatea: aceasta, sau cea cerească despre care se spune că „ră-mâne în veac”?

Într-o lume instabilă, asemenea celei pe care o vedem astăzi, singu-rul lucru stabil este Dumnezeu.

În lumea marinei există un obiect care conferă siguranţă vasului. Ancora înfiptă adânc în nisipul de pe fundul mării, dă posibilitatea unei ambarcaţiuni să se oprească într-un punct fix, fără să mai existe pericolul de a fi purtată de vânt la voia întâm-plării. În Evrei 6:19 credinţa este defi-nită ca „ancoră a sufletului, o nădejde sigură care pătrunde dincolo …”

Mulţi oameni se ruinează pentru că nu au o astfel de ancoră. Mulţumim lui Dumnezeu că, prin credinţă, putem avea acces la reali-tatea divină. Putem înţelege că nu începe şi nici nu se sfârşeşte totul aici, că viaţa noastră aici este doar o etapă intermediară, ceva de foar-te scurtă durată, în comparaţie cu veşnicia de slavă pe care ne-o oferă Dumnezeu şi „suferinţele din vre-mea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare” (Romani 8:18).

Într-adevăr cei 40,60,80... ani pe care-i petrecem în lumea aceasta, sunt doar ca o picătură de apă într-un ocean, în oceanul veşniciei lui Dumnezeu.

Atunci care este visul şi care este realitatea? Dacă nu reuşeşti să vezi dincolo de limitele mor-mântului, disperarea, deznădejdea sunt simţămintele de care poţi avea parte. De aceea avem nevoie de per-spectiva credinţei, de privirea aceea dincolo… dincolo de dimensiunile existenţei noastre imediate. Şi când avem această perspectivă „dincolo”, atunci putem să ne reevaluăm şi să ne reordonăm priorităţile. Pentru că trăim nişte timpuri când nu mai ştii de ce să te apuci, nu mai ştii ce să încerci. Se pare că pământul fuge de sub picioare, nimic nu e stabil. Ce putem face în astfel de condiţii?

Există o prioritate care a fost mereu actuală în toate timpurile, în toate perioadele istoriei: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste

princredinţă

Meditaţii


lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33). Este un verset foarte cunoscut, pe care mulţi îl cunosc pe deasupra. Cu toate acestea, dacă ni s-ar cere să spunem dacă obişnuim să ne călăuzim viaţa după acest ver-set, nu ştiu câţi dintre noi am putea afirma că acest verset este într-ade-văr cel după care ne conducem pri-orităţile.

De data aceasta aş vrea să mă opresc însă la un alt cuvânt semni-ficativ, conţinut de acest verset. Este vorba de specificaţia „Lui” care în-soţeşte cuvântul „neprihănire”.

Specificaţia „neprihănirea Lui”, este o dovadă clară că o anume ne-prihănire trebuie căutată, nu orica-re: neprihănirea Lui. Aceasta pen-tru că se adresa unui popor care avea pretenţie că urmăreşte neprihănirea de o viaţă întreagă.

Această căutare a neprihănirii mai este menţionată ca îndemn în 1 Timotei 6:11: „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credin-ţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.”

Nu ştiu cât de mult fugim de aceste lucruri, respectiv de câştigul pământesc, dar ştiu că, fiind deja membri în biserică, căutăm mereu neprihănirea şi încercăm să facem paşi spre aceasta.

Auzim adesea, în cadrul adună-rilor noastre de rugăciune, persoane care, deşi au mulţi ani de credinţă, se roagă pentru naşterea din nou. Pare ciudat ca şi după 50-60 de ani, de când suntem în credinţă, şi când din punct de vedere logic ne apro-piem de încheierea vieţii pe acest pă-mânt, să privim naşterea din nou ca pe o experienţă ce urmează să aibă loc în viitor. Chiar cei mai puţin tineri, care au câteva zeci de ani în

credinţă, obişnuiesc să se roage pen-tru experienţa veritabilă a relaţiei cu Dumnezeu, ca pentru un lucru care urmează să se întâmple în viitor, nu ca pentru un lucru prezent. Şi para-bola celor zece fecioare ne spune că venirea Mirelui îi va surprinde pe oameni, pe fiecare aşa cum este, iar Mirele va permite să intre în odaia de nuntă, doar acelora care s-au pre-gătit şi au acumulat ulei în candele. Este cea mai cumplită experienţă prin care poate trece o fiinţă uma-nă, aceea de a rămâne, de a nu fi ac-ceptat. Dacă în lumea aceasta mai ai şanse să repari, să recuperezi, atunci aceasta a doua şansă nu mai există.

Întrebarea este: Neprihănirea aceasta pe care o căutăm „de o via-ţă” şi se pare că nu prea o aflăm, ne putem permite să o privim mereu ca pe o experienţă viitoare, şi nu ca pe una prezentă?

„Deci, ce vom zice? Neamurile care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihăni-rea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pen-tru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire.” (Ro-mani 9:30-32).

Aminteam anterior că tre-buie să căutăm nepri hă nirea . Versetele acestea sunt un paradox: neamurile n-au căutat-o şi au găsit-o, iar Israel care a căutat-o, n-a ajuns în po-sesia ei.

Nu este suficient să căutăm ne-prihănirea. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, putem constata că aceas-ta facem de când am făcut legământ cu Dumnezeu. Căutăm să identifi-căm acele părţi din caracterul nos-tru care nu corespund cu neprihăni-rea, şi ne străduim să luptăm cu ele şi să le biruim. Este o experienţă cât se poate de lăudabilă, dar cu ce re-zultat? Pavel a avut şi el o experienţă asemănătoare despre care relatează: „nu fac ce vreau, ci fac ce nu vreau”. Şi dacă metoda aceasta am experi-menta-o atâţia ani şi nu dă randa-ment, ce ne mai rămâne?

Aceasta a fost experienţa po-porului Israel. Israel umbla după o lege care să dea neprihănirea. Care era problema: legea care ar putea da neprihănirea este sublimă, dar este un vis frumos, pentru că în realitate nu există. Prin urmare ea nu putea fi găsită.

De multe ori legea este compa-rată cu o oglindă, care îţi arată cum eşti. Când un bărbat se bărbiereşte, ia oglinda, priveşte în ea, apoi foloseşte aparatul pentru a se rade. Imaginaţi-vă pe cineva care încearcă să facă lucrul acesta cu oglinda. Nu va reuşi, pentru că oglinda este făcută doar să-ţi arate problema şi nu să te şi cureţe.

Meditaţii


Aceasta au încercat evreii şi aceasta facem şi noi ori de câte ori încercăm să ajungem la neprihăni-re prin faptele Legii. Dar procedeul acesta nu funcţionează pentru că omul nu are putere în sine de a se schimba. Are nevoie de o putere din afară care să intervină.

„Se poate lua prada celui puter-nic? Poate să scape cel prins din prin-soare? Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată. Cel prins de asupritor va scăpa. Căci Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi”. (Isaia 49:24,25). Prin ur-mare, în ce condiţii poate fi luată pra-da celui puternic? Atunci când vine Unul mai puternic decât El.

Există o scenă menţionată pe paginile Bibliei, foarte semnifica-tivă: Când ucenicii erau pe malul mării şi ies doi îndrăciţi şi fug spre ei. Doisprezece bărbaţi tineri, pu-ternici, nu pot sta împotriva a doar doi care fugeau spre ei. Ucenicii au luat-o la fugă, dar şi-au adus aminte la un moment dat că Isus nu este cu ei. Întorcându-se constată că demo-nizaţii stăteau în genunchi înaintea lui Isus.

În acest caz „cel puternic” s-a întâlnit cu Unul mai puternic, şi prada celui puternic i-a fost luată. Prada celui puternic suntem fiecare dintre noi. Dacă încercăm singuri să ne salvăm putem fi asemănaţi cu un om fără minte care, aflat în situaţie de a se îneca, se prinde singur de păr şi încearcă să se salveze. Cu siguran-

ţă, nu va reuşi.

Acest lucru nu este posibil, pentru că suntem robi, vânduţi pă-catului.

Cum au căpătat neamurile ne-prihănire? Simplu. L-au primit pe Hristos şi odată cu El au primit şi neprihănirea Lui. Israel nu L-a pri-mit pe Hristos, dar s-a luptat mai departe să facă faptele legii şi atât de bine a reuşit încât au ajuns să răstig-nească pe Prinţul vieţii şi să trăiască cu impresia că I-au făcut un serviciu lui Dumnezeu prin aceasta.

Cum poate fi definită Evanghe-lia? Care este mesajul acesteia?

”Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credin-ţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: “Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1:16,17).

Evanghelia descoperă nepri-hănirea pe care o dă Dumnezeu. Care este deci mesajul Evangheli-ei? Că este o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă. După cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Aceste cuvinte au răsunat clar în conştiinţa lui Luther când se străduia să capete o neprihănire prin fapte.

„Atunci, oare Legea este împo-triva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” (Galateni 3:21).

Condiţionalul acesta optativ „dacă s-ar fi dat” este o dovadă că această lege de fapt nu a fost dată.

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihăni-rea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:21).

A vrut Domnul Hristos neapă-rat să moară? Dacă privim la scena din Ghetsimani în care Se ruga: “Tată, dacă este cu putinţă, înde-părtează de la Mine paharul acesta”, vedem că dacă ar fi existat o altă cale, ar fi preferat-o. Prin urmare, dacă ar fi existat o altă lege, care să dea omului neprihănirea, lucrurile ar fi fost mai simple pentru El. Aposto-lul Pavel o spune foarte ferm: „Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.”

Domnul Hristos, ca parte din Dumnezeu, Atotştiutor, a ştiut că nu se poate ajunge la neprihănire pe o altă cale, nici măcar prin lege.

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin fap-tele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu fără lege - des-pre ea mărturisesc Legea şi prooro-cii şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.

Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpăra-rea, care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit

Meditaţii


mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce cre-de în Isus. Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3:20-28).

Există oameni care se consacră în „slujba Domnului”, merg la mă-năstire, se călugăresc, renunţând la familie, la plăcerile vieţii; se pare că unii ca aceştia caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu. Oare re-uşesc să capete neprihănirea prin abţinerea de la mâncare, prin pozi-ţii incomode, prin penitenţe? Aşa Îl cunoaştem pe Dumnezeu? Dacă am avea un copil şi s-ar apuca să facă astfel ca să ne facă nouă pe plac, oare cum l-am considera? Ne-am simţi bine de comportamentul lui sau mai degrabă am consulta un medic să vedem ce este în neregulă în ca-pul lui? Totuşi noi, oameni normali, inventăm lucruri care să ne chinuie, despre care credem că-i fac o deose-bită plăcere lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa versetelor citate: „neprihănirea dată de Dum-nezeu”. Acesta este punctul central al mesajului Scripturii şi anume ne-

prihănirea dată de Dumne-zeu. (nu câştigată,

ci dată, primită de la Dumnezeu). Ea vine prin credinţa în Hristos, pentru toţi şi peste toţi ce cred în El, fără nici o deosebire.

Fără plată. Este o ofensă pe care i-o aducem lui Dumnezeu atunci când vrem să cumpărăm noi ne-prihănirea. Despre faptele noastre bune Biblia spune că sunt asemenea unei cârpe murdare, ceva vrednic de dispreţ.

Unde este atunci pricina de laudă, motivul de superioritate al nostru faţă de alţii, atitudinea fari-seului care mulţumea lui Dumne-zeu că nu este ca ceilalţi oameni?

Singurul argument pe care-l putem aduce înaintea lui Dumne-zeu este marea noastră nevoie.

„Unde este dar pricina de lau-dă (Îţi mulţumesc că nu sunt ca cei-lalţi oameni)? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, Ci prin legea credinţei. „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii.” Afir-maţie şocantă pentru mulţi dintre noi. Versetul acesta a creat mare controversă printre adventiştii de la Minneapolis. Acolo erau oameni experţi în a da dovezi în favoarea păzirii legii, a Sabatului. Erau atât de bine pregătiţi încât nimeni nu le putea sta înainte. Erau atât de hotărâţi şi încântaţi de puterea pe care o avea Cuvântul în mâna lor, încât erau concentraţi mereu asupra acestui mesaj: poruncile, Sabatul… şi priveau aceasta ca pe adevărul ca-re-i făcea să fie distincţi, deosebiţi. Atunci când Dumnezeu a trimis doi

oameni cu o solie care să le spună că nu doar Legea ne face deosebiţi, nu doar Sabatul ne face distinşi, ci asocierea acestora cu neprihănirea lui Hristos, oamenii n-au putut să priceapă. N-au vrut să priceapă. După ce atâta vreme eşti convins că ai dreptate, când cineva îţi spune că toată dreptatea este a lui Dumnezeu şi tu nu ai cu ce te poţi lăuda, nu poţi accepta.

Aceasta este istoria noastră. Nu vorbim despre popoare sălbatice, ci despre experienţa noastră ca popor. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii.

Să presupunem că un şofer merge cu viteză mult prea mare faţă de limita admisă. Poliţia sesizează acest lucru, reţine actele şoferului şi îl avertizează că a circulat cu viteză, motiv pentru care va fi sancţionat. Poate că din viteza aceea a şi călcat un om şi omul acela a murit. Când poliţia îi impută toate acestea, şo-ferul se scuză: eu sunt cel mai bun şofer posibil. Ştii, de când am avut experienţele acelea, acolo unde e li-mită de 70 la oră, eu merg doar cu 50. Şi unde e limită de 50, merg cu 20. Şi opresc la semafor şi când e ver-de: mă uit în ambele părţi şi pornesc mai departe. Sunt cel mai precaut şofer din lume. Poliţia îi va spune: da poţi fi, dar omul a murit.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul legii lui Dumnezeu. Să presu-punem că aş avea putere să ţin legea şi din clipa asta aş putea să o ţin. Dar cu toată vinovăţia mea din trecut

Meditaţii


ce se întâmplă? Are legea putere să ierte? Nu. Ea spune: Plata păcatului este moartea.

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” (Romani 10:4). Versetul acesta este foarte controversat.

În limba engleză, ca şi în limba greacă de altfel, cuvântul „end” care a fost tradus la noi ca „sfârşit” nu înseamnă doar „sfârşit”, ci şi „scop”, „ţintă”, „destinaţie”. Se pare că in-tenţia celui ce a scris aceasta este că „Hristos este scopul Legii”. Înţele-gând aceasta îl putem asocia fără vreo contradicţie cu versetul care spune: „Legea mi-a fost un îndru-mător la Hristos”. Legea îţi arată că eşti vinovat şi ai nevoie de curăţire. Cine face aceasta? Hristos. El este scopul Legii, ţinta Legii, destinaţia Legii. Legea care ne arată cât suntem de vinovaţi, ne indică şi soluţia. Ne spune: Eu nu te pot ajuta, dar ştiu pe cineva care te poate ajuta. Eşti în si-tuaţia în care eşti. Eu nu pot decât să te osândesc, dar există Cineva care te poate elibera de această osândă, şi acest Cineva este Hristos.

„Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pămân-teşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat îm-prejur a opta zi, din neamul lui Isra-el, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fari-seu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihăni-rea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, ne-prihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia sufe-rinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, în-trucât şi eu am fost apucat de Hris-tos Isus.” Filipeni 3:4-12).

A exista o vreme în care aposto-lul Pavel se bucura şi se mândrea cu neprihănirea lui. Poate că în com-paraţie cu noi, chiar avea cu ce să se laude: „cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană”. (Pu-tem face noi o astfel de afirmaţie?). Pavel păzise legea la literă. Aceasta poate fi comparat cu omul care şi-a permis să meargă la nuntă cu haina sa, cea mai bună pe care o avea. El se considera fără prihană. Dar când

Împăratul l-a cercetat, lumina care strălucea din atitudinea Lui a făcut ca petele să fie clare, vizibile pe hai-na lui pretinsă curată. În faţa acu-zaţiilor împăratului, omul a rămas fără cuvinte.

Atunci când Pavel s-a întâlnit cu Hristos şi-a dat seama că dacă va continua să rămână în hainele lui proprii, într-o zi va rămâne fără cu-vinte. Atunci a luat hotărârea: „Dar lucrurile, care pentru mine erau câş-tiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos”. În limba germană referinţa la neprihănire, este asociată de completarea: neprihănirea care este valabilă înaintea lui Dumnezeu.

În urma revelaţiei, Pavel a so-cotit propria sa neprihănire ca un gunoi şi a înlocuit-o cu aceea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă.

„Căci prin har aţi fost mântu-iţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumne-zeu.” (Efeseni 2:8).

În lumea în care trăim oamenii îşi închipuie judecata asemenea unei balanţe care spune exact realitatea. Dreptatea este imparţială, ea nu are nimic de spus. Oamenii îşi închipuie că judecata lui Dumnezeu este la fel. Se obişnuia să se spună: Într-o par-te a balanţei sunt puse faptele bune, şi în alta cele rele. Apoi care atârnă mai greu, hotărăsc soarta. De aici s-a născut teoria indulgenţelor, necesa-re pentru a plăti, a compensa cumva mulţimea de fapte rele. S-a ajuns până acolo încât puteai compensa chiar pentru o persoană care nu mai trăia.

Meditaţii


Reprezentarea biblică a jude-căţii este aceea de la nunta fiului de împărat, când împăratul a ieşit să-şi vadă oaspeţii. Câte lucruri a urmă-rit împăratul? Nu l-a întrebat pe om cine este, ce fapte a făcut, dacă are mai multe fapte bune, dacă acestea au compensat pe cele rele… Judeca-ta lui Dumnezeu nu este de genul contabilităţii. Dacă ar fi fost astfel, tâlharul de pe cruce nu ar fi auzit niciodată cuvintele: „Vei fi cu mine în rai” şi nici femeia păcătoasă nu ar fi auzit cuvintele: „Nici Eu nu te osândesc”. Judecata lui Dumnezeu arată cu totul altfel. Are o singură întrebare: „Ai primit sau nu haina de nuntă?” Sângele lui Isus are o valoare atât de mare încât nu exis-tă păcat pe care să nu-l poată şterge, să nu-l poată ierta, în momentul în care omul simte căinţă şi-şi doreşte eliberarea de păcat.

La un moment dat unii s-au adresat Domnului Hristos: „Doam-ne, dacă vrei poţi să mă curăţeşti”. Chiar aşa este. Domnul Hristos poate şi mai mult decât atât, El vrea. El doreşte mai mult ca orice să fim curăţiţi. Doreşte să fim îndreptăţiţi. „E mai mare bucurie în cer pentru un suflet pierdut şi recuperat, decât pentru alte nouă zeci şi nouă care nu s-au pierdut niciodată”. Acea o sin-gură oaie după care păstorul din pa-rabolă a plecat în căutare reprezintă atât planeta noastră în Univers, cât şi cazul individual al fiecăruia din-tre noi.

„Prin har aţi fost mântuiţi”: „Pentru ca, după cum păcatul a stă-pânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 5:21).

Dacă ne-am opri aici, ar însemna să pri-mim un adevăr doar pe jumătate. Domnul Hristos nu a spus doar: „Du-te, nici eu nu te osândesc”, ci a adăugat: „Du-te şi nu mai păcă-tui”. Aceasta este par-tea a doua a subiectu-lui despre neprihănire. Ceea ce este greşit în mentalitatea noastră este că noi credem că întâi facem fapte bune şi după aceea suntem făcuţi neprihăniţi. Este drept că cele două merg mână în mână, dar sunt în ordine in-versă. Întâi suntem socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin Hristos, iar faptele credinţei, faptele de împlinire a legii sunt rezultatul faptului că am fost socotiţi neprihăniţi.

„Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învă-ţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai nepri-hănirii.” (Romani 6:17,28).

Spiritul Profetic ne avertizează că nu există poziţie de neutralitate. Nu există om liber ca atare. Câtă vreme se mai desfăşoară războiul acesta între bine şi rău, nu ai decât două opţiuni: să fii robul păcatului sau să fii robul lui Hristos. Dacă alegi să fii robul păcatului, ţi-ai ales cel mai tiran stăpân. Dacă alegi să fii rob al lui Hristos şi al neprihănirii Sale, Domnul Hristos făgăduieşte: jugul Meu este bun şi povara Mea

este uşoară. Este deci o plăcere, o în-cântare să fii robul lui Hristos.

Revenind la exemplul şoferului călcător al legilor de circulaţie, să admitem că la un moment dat po-liţia l-a iertat pe şoferul imprudent. Faptul că am fost iertaţi, faptul că a plătit altcineva amenda în locul nostru, aceasta nu este asemenea unui CEC semnat în alb. Nimeni nu o să ne spună: mergi, fă orice, condu cum vrei, că oricum eşti ier-tat. Dimpotrivă. Iertarea aceasta ne îndatorează, ne obligă la recu-noştinţă. De abia atunci dovedeşti că înţelegi şi apreciezi iertarea lui Dumnezeu, când viaţa aceasta a ta nu mai este aceeaşi, când modul în care „conduci” nu mai este acelaşi. Domnul Hristos spune: Am plătit pentru tine, dar nu mai păcătui. Dacă continui în acelaşi fel se îm-plineşte versetul potrivit căruia: „Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului,

Meditaţii


nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşa-tă a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.” (Evrei 10: 26,27). Când faci cu voia aceste lucruri, înseamnă că dispreţuieşti iertarea. Atunci se întâmplă ca în parabola celor doi datornici: ţi se va pune la socoteală şi datoria care-ţi fusese iertată iniţial, pentru că do-vedeşti că eşti iresponsabil.

„Acum dar, nu este nici o osân-dire pentru cei ce sunt în Hristos Isus care nu trăiesc după îndemnurile fi-rii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci, lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără pu-tere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păca-tului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În ade-văr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucru-rile firii pământeşti; pe când, cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pă-mânteşti este moarte, pe când um-blarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” (Romani 8:1-6).

Dacă suntem conduşi de Du-hul lui Dumnezeu „porunca legii va fi împlinită în noi”. Duhul lui Dumnezeu nu ne dă libertatea de a călca porunca legii, fiindcă legea nu este ceva rău în sine. Dimpotrivă este sfântă, dreaptă şi bună, este expresia caracterului lui Dumnezeu. Cine face să trăim însă porunca legii: vo-

inţa mea, ambiţia mea, efortul meu? Faptul că iau hotărârea de a nu păcă-tui? Cine face acest lucru? Îndemnul Duhului. Este o lucrare care vine dinăuntru în afară, când Duhul lui Dumnezeu este în noi. Este repre-zentarea din Matei 7:18, în care se vorbeşte despre pomul bun şi pomul rău. „Pomul bun nu poate face roa-de rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.” Faptele legii şi împlini-rea lor sunt rezultatele naturii pomu-lui. Ele nu sunt nişte cauze care duc la neprihănire, ci sunt rezultatele, fructul, rodul acestei neprihăniri. Până când aceasta nu există şi noi încercăm să producem roade, este ca şi cum am încerca să agăţăm în mod artificial fructe în pom.

„Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lu-crurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihăni-rii, prin Isus Hristos, spre slava şi lau-da lui Dumnezeu.” (Filipeni 1:9-11).

Să remarcăm expresia „plini de roada neprihănirii”. În accepţiunea noastră obişnuiam să vedem nepri-hănirea ca fiind finalul experienţei creştine. Se pare că neprihănirea este însă începutul experienţei creş-tine. Experienţa creştină începe cu neprihănirea şi neprihănirea aceas-ta aduce roade.

Care sunt roadele neprihănirii? Sunt tocmai acele fapte ale legii. Care este diferenţa? „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20).

Atunci cine face toate aceste fapte ale legii? Cine luptă cu firea pă-mântească să o biruie?

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă după plă-cerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:13).

„Nu că noi prin noi înşine sun-tem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dim-potrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Du-hul dă viaţă.” (2 Cor. 3:5,6).

Cât de vrednici suntem noi? Nici măcar să gândim ceva bun nu suntem în stare. Cu atât mai mult să facem ceva. El ne-a făcut în stare.

„Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului cel veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.” (Evrei 13:20,21).

Cine lucrează? Cine face de fapt faptele legii? Cel care ne-a dat şi ne-prihănirea odată cu iertarea, dar ne-a dat şi puterea şi voinţa şi experienţa de a rămâne neprihăniţi în neprihă-nirea pe care ne-a dat-o.

Atunci nouă ce ne rămâne de fă-cut? Mai avem sau nu ceva de făcut? Dacă am zice că nu mai avem nimic

Meditaţii


de făcut, ar însemna că toată lumea trebuie să fie mântuită, pentru că Dumnezeu face totul. Dar, ştiind că nu aşa stau lucrurile, putem conclu-ziona că există undeva o diferenţă pe care o face omul, există o alegere pe care o face fiecare. Aceasta este conţi-nută în îndemnul: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavo-lului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.” (Iacov 4:7,8).

„Nu vă împotriviţi”. „Iată Eu stau la uşă şi bat”. Tot ce avem de fă-cut este ca să deschidem. Să nu-I spu-nem că este suficient ce a făcut până acum în viaţa noastră şi ar fi cazul să ne lase un colţ din viaţa noastră, din inima noastră pe care să-l adminis-trăm după bunul nostru plac.

Dacă-L lăsăm să facă El lucrarea de transformare în noi o va face de aşa natură încât „vom fi ca El” (Ioan 3:2). Acesta este rezultatul când te predai Lui în mod necondiţionat, nemaiavând nici o pretenţie. Atunci vei spune doar: „Vreau să se facă voia Ta” care este „sfinţirea noastră” (1 Tesaloniceni 4:3 p.p.), iar lucrarea de sfinţire începe cu lucrarea de ne-prihănire.

Să deschidem deci inima noas-tră şi să-I spunem Domnului “Bun venit” în ea. Dându-I inima noastră, aşa cum este, recunoscând că nu are nici o valoare şi că altceva nu avem ce-I oferi, nu-I facem Lui nici un ser-viciu. El vrea să o cureţe, să o trans-forme, pentru că voia Sa este sfinţirea noastră.

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33).

Cele două nu pot fi despărţite. Unii şi-ar dori doar Împărăţia lui Dumnezeu, sau pe amândouă, dar

să le primească „la pachet” fără să le schimbe ceva din pornirile inimilor lor fireşti. Dar neprihănirea, odată primită, aduce roade şi ne transfor-mă până la sfinţire. Acesta este mesa-

jul Evangheliei, al Legii şi prorocilor. Domnul să ne ajute ca aceasta să fie experienţa noastră.

(adaptare după o prezentare a fr. Marius Stroia)

Aripile mele de ceară

Calea către Hristos e calea către cerŞi calea către cer e Hristos...Astăzi ceva mă atrage spre culmeMai mult decât calea cea largă spre lume:Prin orice greu Cineva mă susţine!Hristos e totdeauna cu mine...

Dar eu am fugit din palmele Sale.Când cineva îmi şopti s-aleg propria-mi cale,Singur să merg, să m-avânt şi să zborFără ca nimeni să-mi dea ajutor;De-aş vrea să mă ’nalţ pân’ la cer, printre stele,Să pot ajunge cu aripile mele...Destul de puternic prin ce mi s-a dat,Destul de-nţelept să fug de păcat,Să pot să gândesc şi să lupt,Să mă caţăr pe drumul oricât de abruptSă m-aştept să găsesc tot ce caut,Să ştiu totdeauna că am cu ce să mă laud.Să am puterea s-aprind tot mai bineScânteia divină din mine...Dar m-am trezit istovit şi înfrânt,Departe de-a fi mai bun şi mai sfânt;Şi-n noaptea deznădejdii mele se-auzeauPaşii celui ce m-a-nşelat cum plecau,Lăsându-mă singur, cu gânduri răvăşite,Cu aripile mele de ceară, topite....Ca Iacov, fugar pe o cale străină,Simţeam cum m-apasă a răului vină...

O, Doamne, Deschide-mi cerul să văd acea scarăPe care nădejdea dinspre Tine coboarăŞi-n braţele Tale primeşte-mă iarăCa pe-un copil născut a doua oară...

Benoni Catană

Meditaţii


„Omul care, din mândrie, nu va asculta de preotul pus acolo ca să slujească Domnului, Dumne-zeului tău, sau care nu va ascul-ta de judecător, omul acela să f ie pedepsit cu moartea. Să scoți astfel răul din mijlocul lui Israel, pentru ca tot poporul să creadă și să se teamă, și să nu se mai în-gâmfe.” Deut. 17:12,13.

„Atunci când slăbești în-crederea poporului lui Dum-nezeu în conducătorii săi, slăbești cauza lui Dumnezeu. Mințile oamenilor sunt lăsate în nesiguranță. Ei nu se mai pot baza pe nimic. Nu mă pot angaja în lucrarea prin care sunt scoase în evidență slăbi-ciunile și greșelile poporului lui Dumnezeu.” Scrisoare, 2 sept. 1871.

„În înaintarea cauzei Sale pe pământ, El va avea oameni aleși pentru a-i aborda pe cei greșiți, oameni care vor fi buni, plini de considerație și ale că-ror caractere vor reflecta carac-terul divin – oameni care vor arăta înțelepciunea lui Hristos

atunci când gestionează pro-bleme care ar trebui să fie păs-trate în particular și care, atunci când va trebui să fie făcută o lucrare de îndreptare și mus-trare, vor ști cum să păstreze tăcerea înaintea celor ce nu ar trebui să afle mai multe. Credincioșilor nu ar trebui să li se ofere ocazia de a face din poporul lui Dumnezeu, fie ei pastori sau laici, obiectul suspi-ciunii și al judecăților neîn-dreptățite.” Advent Review and Sabbath Herald, 14 nov. 1907.

„Mi s-a arătat că ființele umane își doresc prea multă putere. Își doresc controlul, iar Domnul Dumnezeu, Puterni-cul Lucrător, este lăsat în afara activității lor. Lucrătorii se simt calificați pentru a ocupa locul cel mai înalt. Nici un om să nu încerce să administreze lucra-rea care ar trebui lăsată în mâi-nile marelui Eu Sunt, Cel care planifică în felul Său modul în care ar trebui să se desfășoare lucrarea. Să știți că Dumnezeu este instructorul slujitorilor Săi și El va lucra prin acela prin

care va dori El.” Manuscrisul 143, 1899.

„...Mai ai multe de învățat înainte de a putea desfășura cu inteligență lucrarea de președinte de conferință. Tre-buie să nu uiți că în lucrarea lui Dumnezeu există un Director general, a cărui putere și înțelepciune sunt deasupra minților omenești... El face apel la o schimbare hotărâtă. Vocea poruncitoare nu mai trebuie să fie auzită.” Scrisoarea 290, 29 august 1907.

„Indiferent care ar fi dato-riile voastre în diferitele zone ale lucrării, aduceți-vă aminte că Dumnezeu este General peste tot și peste toate. Nu ar trebui să renunțați la El pentru a vă face ajutor din brațul ome-nesc. Ați fost foarte mult înclinați să vă măsurați unii cu alții, să vă comparați între voi, evaluându-vă importanța lu-crării voastre.” Scrisoarea 49, sept. 1897.

”Fiecare trebuie să stea pe culoarul său, în locul său, făcându-și lucrarea sa. Fiecare

Găsește-ți culoarul

Meditaţii


dintre voi trebuie să facă înain-tea lui Dumnezeu, în aceste ultime zile, o lucrare care este mare, sacră și grandioasă. Ni-ciunul dintre voi nu trebuie să se teamă de faptul că altul va ocupa un loc mai înalt. Fiecare trebuie să fie tratat fără părti-nire și fără ipocrizie... Cu toții ar trebui să aibă mai puțină în-credere în sine și mult mai multă încredere în Cel care este Sfetnic puternic și care cunoaște sfârșitul de la început. El nu este încântat atunci când depindeți unul de altul pentru lumină, înțelepciune sau călău-zire. Domnul trebuie să fie înțelepciunea noastră.” Idem.

”Dumnezeu nu i-a dat nici unui om toată înțelepciunea și, odată cu el nici nu va pieri toa-tă înțelepciunea. Cei aflați în poziții de încredere ar trebui, cu modestie, să privească opi-niile altora ca fiind vrednice de respectat sau corecte, așa cum sunt și ale lor.” Manuscrisul 55, 8 iunie 1897.

„În lumina adevărului lui Dumnezeu, lasă ca opiniile și ideile omenești să apară așa cum sunt văzute ele de Dum-nezeu - ca nebunie.” Buletinul 21, 14 oct. 1888.

„Încăpățânarea este un ob-stacol în calea oricărei înain-tări. Un om încăpățânat nu se va lăsa ușor convins de nimic ce nu intră în viziunea sa. El nu știe ce înseamnă să mergi prin credință. El aderă la propriile planuri și opinii, fie ele bune sau rele, pentru că deja a accep-tat acest mod de gândire. S-ar putea să aibă suficiente motive

să vadă că e greșit, frații săi poate că își ridică glasul împo-triva opiniilor și metodelor sale, pentru succesul lucrării, dar el rămâne în poziția sa in-flexibilă, împtriva oricărei con-vingeri... E hotărât să nu se lase convins... Eul a fost cel care l-a condus o vreme atât de îndelungată încât nefericitul de el consideră că e o virtute să gândească de unul singur. Iar dacă nu este urmată calea sa, va ridica obiecții la fiecare ocazie, fie ele probleme mici sau mari. Nu va renunța la vorbele sale, indiferent dacă sunt adevărate sau cu totul false.” Manuscrisul 159, 8 decembrie 1898.

”Fratele meu, trebuie să te convertești și să devii ca un copilaș. Ar trebui să te temi să-ți urmezi prorpria judecată... Când se merge împotriva voinței tale, în inima ta iau naștere resentimente... Nu se cuvine să nutrim resentimente față de nimeni care este pro-prietatea răscumpărată a Dom-nului.” Manuscrisul 285, 2 oct. 1905.

„Demarați lucrarea în uni-tate... Dumnezeu Își va retrage Duhul Său de la oricine persis-tă în încăpățânare și ascultare de propria voință și un altul va purta coroana care fusese pre-gătită pentru el.. Dragostea de sine, mândria și atotsuficiența se află la temelia marilor încer-cări și dezacorduri care au exis-tat vreodată în lumea religioa-să. Iar și iar îngerul mi-a spus: „Înaintați împreună, înaintați împreună, fiți o inimă și un gând.” Hristos este Conducă-

torul, iar voi sunteți frați; urmați-L pe El. Umblați în lu-mină după cum El este lumină. Cei ce calcă pe urmele lui Hristos nu vor păși în întune-ric, dar cei ce se retrag într-o independență nesfințită nu pot avea prezența și binecuvânta-rea lui Dumnezeu în lucrare.” Scrisoarea 4, 9 martie 1890.

„Nu ar trebui nici măcar să îți îngădui să gândești cu rău-tate despre ei, cu atât mai puțin să te așezi pe scaunul judecății și să îi critici sau să îi condamni pe frații tăi, când tu însuți ai putea fi, în multe aspecte, mult mai vrednic de critică decât ei. Lucrarea ta va fi supusă verifi-cării lui Dumnezeu.” Scrisoarea 21, 14 oct. 1888.

„O mare grijă ar trebui ma-nifestată în alegerea oamenilor ce ocupă poziții de responsabi-litate ca supraveghetori ai bise-ricilor: Frații mei, nu faceți aceste alegeri orbește; altfel turma lui Dumnezeu va primi un exemplu despre cum să sfâșie, să prăpădească. Cel care poartă responsabilitățile cauzei lui Hristos trebuie să fie oa-meni ai credinței și ai umilinței. În toate problemele lor cu frații ei trebuie să acționeze călăuziți de Duhul lui Dumnezeu. Ei trebuie să dea un exemplu de neprihănire. Trebuie să păzeas-că cu sfințenie reputația celor ce fac lucrarea lui Dumnezeu.” Advent Review and Sabbath Herald, 14 nov. 1907.

Compilație de Marcu Șuteu

Meditaţii


„Tu ești Dumnezeul care mă vede...” (Genesa 16:13 p.p.).

Atunci când omul a fost creat, a fost făcut o ființă soci-abilă. Simțea nevoia de comu-nicare (părtășie). Tatăl ceresc a zis: „Nu e bine ca omul să fie singur.” Izolarea de ceilalți oameni din diferite motive, produce tulburări în gândire și comportament. Mai grav e atunci când omul caută să se ascundă de Dumnezeu. Fără voia lui, depresia pune stăpâ-nire pe acesta și nesiguranța îl împinge la cultivarea eului până când, omul, dintr-o ființă amabilă și caldă va de-veni posac, închis și veșnic nemulțumit.

Îmi aduc aminte cu nos-talgie de anii ‘80, atunci când, sosirea vreunui frate în locali-tatea noastră umplea inima tuturor credincioșilor din co-munitate. Urmau apoi acele întâlniri până spre dimineață unde ascultam cu mare bucu-rie știri despre frații noștri din alte localități, dar și asociin-du-ne alături de cei încercați

de persecuțiile vremii. Ușile noastre modeste erau deschise fiecărui frate al nostru, indife-rent de rang sau nație, dar mai mult decât atât, chiar pâinea noastră (raționalizată pe atunci) o împărțeam cu bucu-rie, văzând lucrul acesta ca o mare favoare care ni se face.

Ce vremuri... Astăzi, avem de a face cu omul modern. To-tul trebuie planificat, dacă vrei să nu rămâi flămând sau afară. Orice vizită trebuie anunțată din timp, căci vizitele fraților, dacă nu sunt anunțate, sunt trecute la categoria spionaj.

Exista tendința aceasta, tot mereu crescândă, de a se în-chide fiecare în carapacea lui și nu mai dorim să ne exterio-rizăm, să comunicăm cu cei din jurul nostru. Atunci când cineva bate la ușa locuinței, deschidem și prima dată arun-căm o privire înapoi zicând în inimă: „Oare am ascuns tot?” Singurul lucru care ne-a adus în stare de a pune lacăt nu doar pe PC, dar și pe inima noastră, este păcatul nutrit și ascuns. ,,Tu mă cercetezi de

aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ţi pui mâna peste mine. O știinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zori-lor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lu-mina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea strălucește ca ziua, și întunericul, ca lumina. (Psalmi 139:1-12)

Gândul acesta, că cineva ne urmărește și ar ști toate mișcările noastre ne înfurie. Atunci încercăm cu disperare să ne ascundem și să fugim, dar de fapt de cine căutăm să ne ascundem?

Copiii ascund de părinți paginile pe care le accesează, șterg mesajele din telefon când ajung acasă, însă lucruri-le nu se opresc doar la copii, pentru că și membrii adulți fac aceleași lucruri.

de „cel care mă vede”...

Să mă ascund

Meditaţii


De aceea pentru ca „cine-va” să nu vadă ce facem noi în ascuns am pus lacăte și astăzi în epoca modernă, am încuiat poarta, dar odata cu ea și ini-ma.

De fapt de ce ne urmărește Isus? ,,În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrun-zător al cocoșului răsuna încă în urechile sale, privirea Mân-tuitorului s-a întors de la ju-decătorii Săi încruntaţi spre sărmanul Său ucenic. În ace-lași timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învăţătorul său. În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă și întristare, dar nici o umbră de mânie nu se afla în ea.

Vederea acelei feţe palide și suferinde, privirea aceea plină de compasiune și iertare au străpuns inima lui Petru ase-menea unei săgeţi. Conștiinţa i-a fost trezită. Memoria deve-ni activă. Petru își aminti de făgăduinţa pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare și la moarte. Şi-a amintit de amă-răciunea sa atunci când Mân-tuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeași noapte, se va lepăda de trei ori de Domnul său’’. {H.L.L. pg. 713}

,,Oricând și în orice loc, în toate întristările și în toate ne-cazurile, când împrejurările sunt întunecoase și viitorul plin de tulburări, iar noi ne simţim fără putere și singuri, Mângâ-ietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinţei. Împreju-rările ne pot despărţi de orice

prieten pământesc; dar nici împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărţi de Mângâ-ietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află totdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice și să ne îmbărbăteze.’’ {H.L.L. pg. 670}

Dacă Domnul a pus niște străjeri pe zidurile cetății, i-a pus pentru că ne iubește. El vrea să intervină atunci când avem probleme! Dar suntem noi gata să-L lăsăm să ne ajute?

Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; și dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Preaînalt, niciunul din ei nu caută să se ridice. (Osea 11:7)

Motive care ne fac să ne depărtăm de Dumnezeu, de biserică, de frați:

1. Păcatul, frica de pedeapsă şi neîncrederea în harul lui Dumnezeu.

,,Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: „Unde ești?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.” Şi Dom-nul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că ești gol? Nu cum-va ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mă-nânci?” (Geneza 3:9-11)

2. Plăcerea păcatului, te în-depărtează de Dumnezeu

,,El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvi-ne.” Şi tatăl le-a împărţit ave-

rea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-o ţară depărtată, unde și-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. (Luca 15:11-13)

3. Cultivarea eului, neîncre-derea în puterea Domnului, neîndeplinirea responsabili-tăților.

„Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și strigă îm-potriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!” Şi Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de faţa Domnului. S-a cobo-rât la Iafo și a găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei și s-a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe de faţa Domnului. (Iona 1:2,3)

Atunci când ne ascundem de Dumnezeu și implicit de frați, biserică sau familie cre-dem că putem fi mai fericiți, că am putea atinge noi ori-zonturi și ne vom simți împliniți.

Dar oare se întâmplă așa ceva? Sunt fericiți cei care în „ascuns” fac tot felul de lucruri urâcioase?

Acum blestemat ești tu, iz-gonit din ogorul acesta, care și-a deschis gura ca să pri-mească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag și fugar să fii pe pământ.” Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.

Meditaţii


Iată că Tu mă izgonești azi de pe faţa pământului; eu va tre-bui să mă ascund de faţa Ta și să fiu pribeag și fugar pe pă-mânt...” (Geneza 4:11-14) Chinul acesta e prea mare. Aceasta e lucrarea lui Satan, să ne ducă la extaz, făcându-ne să credem că suntem fericiți de a fi liberi de legi, de biseri-că, de Hristos, apoi să ne arunce în descurajare facând dintr-un copil al lui Dumne-zeu un ATEU.

Cu toate acestea, să ne aducem aminte că avem un Tată care încă ne caută ,,Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: ,Unde ești?’ (Geneza 3:9). El te caută, nu pentru a te pedepsi, ci ca să îți spună că Isus a murit pentru tine, că te așteaptă acasă. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge; iată că Leul din se-minţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceţi ale ei. (Apocalipsa 5:5).

Iubirea lui Dumnezeu ur-mărește încă pe cel care a ales să se despartă de El și Dom-nul pune în mișcare toate mij-loacele pentru a-l readuce în casa părintească….Tot astfel, certitudinea iubirii lui Dum-nezeu este aceea care con-

strânge pe păcătos să se în-toarcă la Dumnezeu. “Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”. (Romani 2:4). Mila și bunătatea lui Dumnezeu înconjoară fiecare suflet care este în primejdie, cu un lanţ de aur. Domnul declară: “Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea”. (Ieremia 3:3).

Ce asigurare minunată avem aici, și anume că Dum-nezeu este binevoitor să pri-mească pe păcătosul care se pocăiește. Nu cumva și tu, ci-titorule, ţi-ai ales propria ta cale? Nu cumva te-ai înstrăi-nat de Dumnezeu? Ai căutat oare să te desfătezi cu fructele călcării Legii lui Dumnezeu, numai ca să constaţi că ele s-au transformat în cenușă pe buzele tale? Iar acum, cu ave-rea cheltuită, cu planurile vie-ţii tale nimicite și cu speranţe-le tale moarte, ai rămas oare singur, părăsit? Iată glasul care de multă vreme vorbește ini-mii tale, dar pe care n-ai voit să-l asculţi, ţi se adresează în mod clar și lămurit: “Sculaţi-vă și plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi, căci, din pricina spurcăciunii, vor fi du-reri, dureri puternice”. (Mica 2:10). Întoarce-te la Casa Ta-tălui tău. El te cheamă spu-nând: “Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat”. (Isaia 44:22).

Nu da ascultare sugestiilor vrăjmașului de a sta departe de Domnul Hristos, până când vei ajunge să te faci mai

bun; până când vei fi destul de bun pentru a veni la Dumne-zeu. Dacă vei aștepta până atunci, nu vei veni niciodată la El. Când Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduinţa Domnului Hris-tos: ”Pe cel ce va veni la Mine, nu-l voi izgoni afară”. (Ioan 6:37). Spune-i vrăjmașului că sângele lui Isus Hristos ne cu-răţește de orice păcat. Roagă-te împreună cu David: “Cură-ţește-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb de-cât zăpada.” (Psalmul 51:7). Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El va veni să te întâmpine pe când ești încă departe. Dacă faci numai un singur pas spre El, în pocăinţă, El Se va grăbi să te cuprindă în braţele infi-nitei Sale iubiri. Urechea Sa este deschisă la strigătul sufle-tului smerit. Cea dintâi miș-care a inimii spre Dumnezeu, Îi este bine cunoscută. Nici o rugăciune nu se înalţă, oricât de nedibace ar fi ea, nici o la-crimă nu se varsă, oricât de ascunsă ar fi ea, nici o dorinţă sinceră după Dumnezeu nu este nutrită, oricât de slabă ar fi ea, fără ca Duhul lui Dum-nezeu să nu iasă în întâmpi-narea ei. Chiar înainte ca ru-găciunea să fie înălţată, sau ca pornirea inimii să fie manifes-tată, harul Domnului Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc.” (H.L.L. pg. 202).

Cătălin Barnea

Meditaţii


Cea mai mare dilemă cu care se confruntă un cuplu proaspăt căsătorit, după ce se trezeşte în noua sa condiţie, este adevărul că partenerul pe care şi l-a ales nu este exact aşa cum îl (o) văzuse înainte. Micile atenţii de care se bucurase în perioada de curtenie încep să se rărească, apar reacţii pe care nu le-a văzut până acum, în fine, este total diferit (ă) faţă de ce era înain-te de a locui împreună.

Întrebările care se nasc în lu-mina acestei realităţi sunt: Nu am fost suficient de atent (ă)? A ştiut să-şi mascheze atât de bine ade-vărata faţă? sau într-adevăr Noua condiţie de soţ/soţie l-a schimbat (a schimbat-o) total?

Perioada de curtenie este într-adevăr o perioadă „roz” în care cei doi sunt deosebit de amabili şi, mai mult decât atât, ambii sunt aproa-pe orbi faţă de defectele celuilalt. Majoritatea tinerilor nu au urechi să audă ce spun alţii despre viito-rul lor tovarăş de viaţă şi li se pare că au găsit persoana ideală, lipsită de defecte, înzestrată cu calităţi ce le va aduce numai satisfacţii.

Pentru a nu trăi o astfel de dezamăgire, există câteva lucruri pe care ar trebui să le ştie orice tâ-năr care intenţionează să se căsă-torească:q Nimeni nu este perfect.

Oricât de desăvârşit ar părea ci-neva, are totuşi defecte care pot fi

apreciate ca fiind grave sau mai pu-ţin grave, în funcţie de concepţia ta despre acele înclinaţii.

Recomandarea este să deschizi bine ochii şi să fii receptiv (ă) la întregul comportament al priete-nului sau prietenei tale. Nu ignora nici un amănunt, nici o informaţie. Încearcă să identifici înclinaţiile celui (celei) cu care intenţionezi să-ţi uneşti destinul, să sesizezi plăce-rile sale, idealurile sale şi stabileşte clar dacă vei putea fi mulţumit (ă) cu felul său de a fi. Admite că îi vei descoperi şi defecte imediat după trecerea noutăţii căsătoriei. Nu-ţi propune să-l schimbi în timpul căsniciei, pe cel ce-ţi va fi tovarăş de viaţă. Nu vei reuşi niciodată şi,

Căsătoria î

n lumina realităţii

Familie


propunându-ţi aceasta, îţi vei face viaţa un calvar.

Aşa cum tu ai propria ta per-sonalitate, el/ea o are pe a sa. Dacă crezi că nu te poţi acomoda cu o persoană care ... nu este econom, nu este punctual, obişnuieşte să se laude, sau care vorbeşte prea mult, sau prea puţin, retrage-te la timp dintr-o astfel de relaţie şi dă-i po-sibilitatea persoanei pe care nu o agreezi îndeajuns, să fie apreciată de altcineva, care nu găseşte atât de grave defectele sale. Procedând astfel va fi bine şi pentru tine şi pentru ea.

Există într-adevăr defecte de caracter care, prin multă stăruin-ţă, cu voinţă puternică (din partea persoanei în cauză) şi multă rugă-ciune, pot fi corectate. Dar felul de a fi al unui om îi rămâne carac-teristic. A-i impune o schimbare totală în comportament, în felul cum gândeşte, pentru că de altfel aşa şi reacţionează, înseamnă o încălcare a dreptului cuiva de a fi real, natural. q Un alt lucru demn de

remarcat este faptul că perioada de curtenie nu va avea aceleaşi ca-

racteristici cu cea de căsnicie. Este vorba de o altă etapă a vieţii cu tră-săturile ei specifice.

Deşi fiecare căsnicie este uni-că în felul ei, modul în care decurg lucrurile pe traseul unei uniri, respectiv îndrăgostirea, curtenia, căsătoria, cizelarea şi exerciţiile de „îmbinare” din primii ani, rutina care intervine în cele din urmă, sunt paşi pe care-i vei parcurge în mod inevitabil.

Există o schimbare a valorilor pe care orice om o experimentează în viaţă. Orice tânăr (tânără) care a fost preocupat (ă) de întemeierea unui cămin îşi va schimba orienta-rea vieţii, odată ce acest ideal a fost atins. Partenerul de viaţă pe care l-ai dorit, l-ai apreciat, de care te-ai simţit atras (ă) va fi apreciat acum ca un tovarăş alături de care îţi construieşti alte idealuri. În cazul fericit, nu este vorba de o răcire a dragostei, ci de o nouă formă a ei.

Amănuntele acestea nu ar tre-bui să te preocupe şi să crezi că dacă astfel vor decurge lucrurile după că-sătorie, aceasta n-ar fi de dorit.

Există o frumuseţe aparte care împodobeşte viaţa de fami-

lie, o altă frumuseţe decât cea care a caracterizat prietenia voastră. Iubirea, deşi îmbracă alte forme, nu este neplăcută şi nici lipsită de valoare. Ea are farmecul ei şi prin faptul că este una matură, realistă, este stabilă şi adâncă. q Un alt lucru cu care ar

trebui să te familiarizezi pentru a nu avea decepţii în căsnicie este faptul că oamenii au fost creaţi diferiţi: parte bărbătească şi parte femeiască.

Diferenţa aceasta de sex nu se referă doar la forma corpului, ci şi la modul de a gândi al fiecăruia.

În general bărbaţii sunt mai mult preocupaţi de lucrurile tehni-ce, de dotarea locuinţei cu utilităţi practice, care sporesc confortul, sunt eficiente în ceea ce priveşte consumul, dar ei nu sunt atât de preocupaţi de detalii estetice, cum sunt femeile, care sunt gata să re-nunţe uneori chiar la lucruri bune, dacă nu se potriveşte gustului lor. (O femeie se va „chinui” fără murmur pe tocuri „de 14”, deşi nu merge confortabil, doar pentru că aceasta este moda).

Acestea sunt doar câteva aspec-te de ordin general, pentru că există şi excepţii. Ideea este că putem îm-părţi foarte clar oamenii în două mari categorii: bărbaţi şi femei, chiar şi după modul în care se ra-portează la viaţa de zi cu zi. Acest amănunt ne va ajuta să-l înţelegem pe celălalt, sau cel puţin să-l accep-tăm aşa cum este, fără a ne impaci-enta dacă nu gândeşte ca noi.

Nu pretinde unui bărbat să se complacă într-o discuţie des-pre „ce se mai poartă”, „ce se mai aude”, în care, femeile în general,

Familie


Familie

se simt confortabil. Nu te supăra dacă o femeie nu iubeşte sportul, politica sau un alt subiect „mascu-lin” care îi preocupă pe bărbaţi.

Dacă soţul nu te va întreba într-o zi cum ţi-a mers sau dacă totuşi te va întreba, nu va avea răbdare să-i povesteşti cu lux de amănunte toate prin câte ai trecut, nu deduce că nu este interesat de tine, că nu te iubeşte, că este lipsit de afecţiune. Nu concluziona că-ţi ascunde ceva, dacă nu are obiceiul să-ţi spună toate lucrurile care i s-au întâmplat la serviciu. De ase-meni, dacă eşti bărbat, nu conside-ra nepotrivit dacă soţia ta doreşte să iasă în oraş mai des decât simţi tu nevoia. Nu considera de la sine înţeles că ea poate îmbrăca un cos-tum la fel de des cum obişnuieşti să îmbraci tu.

Ar fi de dorit ca fiecare dintre tineri, băieţi sau fete, să studieze concluziile la care au ajuns cercetă-torii în studiile referitoare la aceste diferenţe, să se familiarizeze cu ele, să coştientizeze că familia implică adaptarea la nevoile celuilalt.

Scopul căsătoriei Căsătoria a avut un singur

scop atunci când a fost instituită de Bunul nostru Tată ceresc şi acesta este fericirea celor doi: a omului şi a femeii. Acesta nu s-a denaturat cu nimic, nici chiar atunci când oame-nii au ales să asculte de un alt glas decât al lui Dumnezeu. Problemele vieţii au intervenit în viaţa omului ca o consecinţă inevitabilă a păca-tului în care acesta alege să se com-placă. Acest lucru nu diminuează însă cu nimic scopul căsătoriei, el rămânând totdeauna acelaşi.

Să urmărim câteva aspecte lega-te de viaţa dinainte şi după păcat.

Munca, acea îndeletnicire a omului care-l făcea să se simtă util, productiv, important, nu şi-a schimbat nicidecum rolul în viaţa omului, ci a fost adaptată doar ne-voilor noii lui condiţii. Nu munca a fost instituită după păcat, ci gre-utatea îndeplinirii ei.

Acelaşi lucru poate fi remarcat în cazul căsătoriei. Aceasta a fost in-stituită înainte de căderea în păcat. Căsătorit, omul s-a simţit împlinit, satisfăcut, fericit. După păcat, parte-nerul de viaţă a devenit deja persoana pe care poţi arunca vina atunci când greşeşti. Care era diferenţa? Soţia lui Adam nu se schimbase considerabil în câteva momente, dar capacitatea de a aprecia lucrurile a lui Adam, era deja alta. Şi totuşi Dumnezeu le-a dat putere să trăiască mai departe, să se încurajeze reciproc, să se sprijine şi să fie fericiţi în noua lor condiţie. Greutăţile căsătoriei s-au ivit inevi-tabil odată cu înclinaţia spre păcat. Nu Dumnezeu le-a produs, totuşi El le îngăduie pentru formarea caracte-relor noastre.

Concluzie

Încercaţi să priviţi problema căsătoriei în mod real, aşa cum este în realitate.

Dacă eşti femeie, nu aştepta ca soţul să se poarte cu tine şi peste cinci ani de la căsătorie, aşa cum se purta când de abia te cunoscuse. Pentru a înţelege aceasta, trebuie să accepţi că nici tu nu eşti atât de emoţionată de prezenţa lui, cum erai atunci, chiar dacă îl iubeşti, te simţi bine alături de el şi doreşti să fie mereu cu tine.

Dacă eşti bărbat, nu te neli-nişti când soţia ta va acorda mai multă atenţie copiilor tăi decât crezi că li se cuvine. Nu este vorba de o răcire a dragostei ei, ci de sen-timentul matern pe care Dumne-zeu l-a dăruit oricărei femei pen-tru a face faţă în noua ei condiţie, aceea de mamă.

Ideal este ca cei doi să încerce să păstreze frumuseţea dragostei lor, adaptându-se noilor condiţii pe care viaţa li le oferă. Nu uitaţi că sunteţi diferiţi! Şi lucrul cel mai important este ca cei doi să fie te-


mători de Dumnezeu toată viaţa lor. Atunci, chiar dacă apar pro-bleme, chiar dacă se strecoară une-ori „gânduri negre”, acestea vor fi rezolvate cu rugăciune, cu îngădu-inţă, cu acceptare, cu dragoste.

“Educaţia” pe care cel rău se străduieşte să o transmită cuplu-rilor, este aceea că există fericire dincolo de hotarele căminului pe care Dumnezeu ţi l-a oferit deja. Majoritatea filmelor pe care micul ecran le prezintă minţii curioase şi dornice de divertisment, au în su-biectul lor o despărţire şi o reface-re a căsătoriei, o aventură fericită a unei relaţii extraconjugale.

Urmărind zilnic astfel de sce-ne, “spectatorii” se trezesc la un moment dat gândind că micile probleme cu care se confruntă în

cadrul familiei, ar putea fi soluţi-onate şi în cazul lor prin ruperea legăturii de căsătorie şi refacerea ei cu un alt partener. Gândul acesta, deşi este doar un gând, reprezintă primul pas în calea destrămării unei căsnicii.

Soluţia este să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt, respingân-du-l categoric pe diavolul. Dum-nezeu urăşte despărţirea în căsăto-rie. El spune lucrul acesta în mod lămurit în Cuvântul Său (Maleahi 2:16 p.p.) şi nu poate binecuvânta o recăsătorie (Matei 5:32).

Dacă ai probleme în căsătorie, dacă relaţia cu tovarăşul tău de via-ţă nu este una plăcută, caută spri-jin la Dumnezeu. El este singurul care ne poate conştientiza pe fie-care de propriile noastre greşeli şi

poate schimba inima celuilalt, în cazul în care vina îi aparţine.

Dumnezeu oferă soluţii pen-tru TOATE problemele noastre. Putem avea experienţe frumoase cerându-I să ne rezolve problemele, chiar şi pe acelea delicate, pe care nu îndrăznim să le spunem unei alte persoane. El poate veni în în-tâmpinarea ORICĂRUI neajuns şi este binevoitor să dea căminului nostru strălucire şi bucurie.

Daniela Picu

“Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”

(Matei 19:6 u.p.)

Familie


Eram copil și din fire neas-tâmpărat. Era dimineaţa și tata mă lăsase în familia unor fraţi cu trei băieţi, în timp ce el se ocupa de problemele bi-sericii locale. Am mers cu ei în magazinul ce era proprietatea acelei familii, pe care tocmai îl deschiseseră și în vitrină am observat o pereche de ochelari fumurii. I-am luat si i-am pus la ochi în joacă. M-am uitat în oglindă, în timp ce unul din baieţii familiei striga la mine să îi pun la loc pentru că sunt cel mai scump obiect din ma-gazin. Nici nu mi-am dat sea-ma când ochelarii au ajuns jos pe gresie, împraștiind cioburi în toate părţile, dar și un zgo-mot ce avea să împovăreze conștiinţa mea pentru mult timp. Am plâns, am cerut ier-tare. Aș fi vrut să întorc timpul înapoi. Aș fi vrut ca printr-o minune cioburile să se asam-bleze și să refacă acel obiect. Ştiam că părinţii mei nu aveau bani să achite încă una din ghidușiile mele prostești. Am rugat pe fraţi cu lacrimi în ochi și chiar i-am implorat să nu le spună părinţilor mei. Şi ceea ce știu este că părinţii mei nu au aflat mult timp nimic.

Şi m-am întrebat de ce obiec-tele nu se refac singure?

Mai tarziu am descoperit cum noi, oamenii, prin harul lui Dumnezeu, avem un atú extraordinar. Dumnezeu a pus în noi factori ai vindecării care, sub atenta Sa îndrumare, vindecă și refac părţile din or-ganismul nostru pe care în joaca și neatenţia noastră co-pilărească, le distrugem une-ori. Unele plăgi fizice sunt în-găduite pentru vindecarea noastră spirituală. Resursele fizice de vindecare sunt direct proporţionale cu ascultarea noastră de legile Tatălui nos-tru Ceresc.

“Aceeași putere care susţi-ne natura, lucrează și în om. Aceleași legi măreţe care călă-uzesc atât steaua, cât și atomul stăpânesc viaţa omenească. Legile care guvernează activi-tatea inimii, regularizând cur-gerea curentului de viaţă în trup, sunt legile Inteligenţei atotputernice care are autori-tate asupra sufletului. De la El totul primește viaţă. Numai în armonie cu El își poate găsi adevărata sferă de acţiune. Pentru toate obiectele creaţiu-nii Sale, condiţia este aceeași:

o viaţă susţinută prin primirea vieţii lui Dumnezeu, o viaţă trăită în armonie cu voinţa Creatorului. A călca Legea Sa, din punct de vedere fizic, min-tal sau moral, înseamnă așeza-rea în afara armoniei ce există în Univers și introducerea dis-cordiei, anarhiei, ruinei.”

Organismul nostru este ca și o cetate cu mai multe porţi de apărare împotriva eventua-lilor intruși (bacterii, virusuri, fungi etc.) Cea mai importan-tă poartă de apărare este pie-lea, fiind unul dintre cele mai mari organe ale corpului. Ori-ce breșă in această poartă poa-te fi un loc de intrare pentru invadatori. Plăgile sunt o bre-șă în această poartă de apărare, care lasă organismul vulnera-bil la invadatorii din mediu.

Această spărtură în cea mai importantă poartă de apărare a organismului poate să apară in diferite moduri:

- prin tăiere (cuţit, sticlă, tablă etc.)

- prin contuzie (lovire)- prin înţepare- prin mușcătură (șarpe,

câine, pisică)- prin agresiune termică

(arsuri, degerături)

Sfatul medicului

TratamentulPlăgilorChirurgicale

“El face rana și tot El o leagă; El rănește, și mâna Lui tămăduiește.” Iov 5:18

Sănătate


- prin agresiune chimică (arsuri chimice)

- prin electrocutare.Plăgile apar fie datorită

unor accidente, deoarece sun-tem fiinţe mobile care interac-ţionăm cu mediul înconjurător, sau intenţionat, atunci când medicul consideră că prin aceasta poate restabili ordinea într-un anumit aparat sau sis-tem unde domnește dezordi-nea (plăgile chirurgicale).

Organismul este un meca-nism extrem de complex. Dumnezeu a pus în noi resur-se de vindecare și apărare mi-nunate, puţin înţelese chiar de știinţă. Însă pentru a ajuta or-ganismul la o vindecare efici-entă, atunci când ne-am pri-copsit cu o plagă este nevoie să apelăm în primele 6 ore la un chirurg, care va dezinfecta plaga și va ajuta la închiderea acesteia; dacă o tratăm cu in-diferenţă și întârziem mai mult de 6 ore, vom suporta consecinţele, care uneori pot fi destul de grave, destabilizând organismul; medicul nu mai poate interveni după 6 ore, să o sutureze, deoarece este o plagă veche, infectată.

Pentru a putea să fim aju-taţi, medicul care vrea sa ne trateze, trebuie să cunoscă și să afle câteva lucruri despre inci-dent: modul în care s-a produs leziunea, obiectul care a produs distrugerea tegumentului (pie-lii) și a ţesuturilor, de cât timp s-a întâmplat, cât de intensă este durerea, cât de mare este leziunea, cât timp a sângerat;

cum era culoarea sângelui, cum era curgerea (lină sau cu pulsa-ţii). De asemenea este extrem de important dacă zona unde s-a produs leziunea este mobi-lă sau imobilă.

Pentru a da însă informaţii utile medicului, ar trebui să avem noi înșine cunoștinţă despre fiecare dintre aceste lu-cruri amintite mai sus:

Este important - de exem-plu - în cazul unei plăgi prin tăiere, gradul de contaminare microbiană al agentului agre-sor (prin tăierea cu o lamă de cuţit rezultă o plagă practic aseptică, pe când în cazul tăie-rii cu un corp ascuţit murdar cu pământ sau rugină, plaga este contaminată).

Durerea dispare la un in-terval variabil de timp (fie spontan, fie în urma adminis-trării medicaţiei antialgice). Reapariţia durerii în evoluţia unei plăgi atrage atenţia asu-pra unei complicaţii (infecţie, hematom etc.).

Hemoragia poate să fie mai mare sau mai mică, în funcţie de vasele de sânge care au fost lezate. Poate să fie cu sânge deschis la culoare, cu o curgere pulsatilă în jet, dacă este lezată o arteră sau arteriolă (atunci ar trebui să facem o presi-une la acel nivel cu degetul, să ne pansăm și să fa-cem tot timpul presiune pe zona

de sângerare, pentru a opri momentan sângerarea și să punem un garou deasupra plăgii cu zona lezată, până ajungem la cel mai apropiat spital), sau cu sânge închis la culoare, cu o curgere lentă și atunci, pe langă digitopresiu-ne și pansament, garoul trebu-ie pus distal de plagă, până ajungem la cel mai apropiat spital. Fiecare dintre noi avem o anumită particularitate le-gată de timpul de sângerare. Unii sângerăm mai mult, alţii mai puţin, în funcţie de orga-nismul nostru, de starea de sănătate, de anumite trata-mente cu medicamente pe care le folosim.

Impotenţa funcţională a segmentului anatomic afectat atrage atenţia asupra unor po-sibile leziuni de tendon, mus-culare, osteo-articulare sau nervoase. Dacă nu putem fo-losi segmentul lovit, atunci trebuie să știm că distrugerea ţesuturilor din această zonă a fost mare și trebuie să mergem la medic urgent, pentru a în-cerca să ne ajute și să ne în-drume spre o vindecare rapidă și optimă.

Sănătate


Scurgerile de lichide

pţzitorul devţruluia · pţzitorul devţruluia publicaţie oficială a bisericii adventiste de...

Documents