Punct, linie, suprafaţă

de Stela Gheţie (289 afisari, 2007-08-22)

Dedicat teoriei formelor şi intitulat în original Punkt und Linie zu Fläche. Beitrag zur Analyse

der malerischen Elemente (1927), volumul lui

Vassily Kandinsky a fost reeditat în 1991 cu o prefaţă consistentă de Philippe Sers.1 Acesta

scrie: „Arta, după Kandinsky, are o funcţie

profetică. ... În acest caz, cum se poate concilia funcţia profetică a picturii, părând a implica un

conţinut figurativ, cu o dispariţie a

reprezentării? Cu alte cuvinte, cum se poate concepe o artă profetică non-figurativă, aceasta

e întrebarea."

Textul lui Kandinsky este încercarea de a-i da un răspuns. Punctul, linia

şi planul sunt cele trei elemente ale picturii pe care Kandinsky le

examinează aici cu o dragoste şi atenţie de cioban la oi, nicidecum de teoretician al unor abstracţiuni geometrice. Astfel, „punctul geometric

este o fiinţă invizibilă...; el este introvertit; este afirmaţia cea mai

concisă şi permanentă." La fel, „linia geometrică este o fiinţă invizibilă...; este urma punctului în mişcare, aşadar e produsul lui;... şi

poate fi considerată un element secundar". Cât despre „planul originar

(Grundfläche), fiind o fiinţă vie, este în continuu supus aceloraşi condiţii ca orice fiinţă vie... Această afirmaţie poate părea stranie celui care nu e

artist.

Dar se poate presupune că orice artist a simţit, poate inconştient,

respiraţia planului originar virgin şi că se simte mai mult sau mai puţin

responsabil faţă de această fiinţă, ştiind că a o maltrata fără pic de

consideraţie ar echivala cu un asasinat. Artistul fecundează această fiinţă şi simte că planul originar, docil şi covârşit, primeşte elementele juste în

justa lor rânduială. Acest organism viu, dar primitiv, se transformă sub

acţiunea justă a artistului într-un nou organism, la fel de viu, dar care a

încetat să mai fie primitiv pentru a da dovadă de toate caracteristicile unui organism superior."

Numai redând elementelor picturii caracterul lor simbolic, compoziţia

acestora va putea echivala cu o justă aşezare în planul originar. Această

„ştiinţă a artei" va permite „înţelegerea legităţii generale a universului şi interacţiunea artei şi a naturii într-o ordine superioară, de sinteză între

exterior şi interior." Iar rezultatul va fi acel „organism superior" care e

opera, capabilă la rândul ei să reaşeze just omul în planul său originar. Punctul este, „în fluxul limbajului scris, simbolul întreruperii, al Non-

fiinţei (element negativ) şi totodată puntea de legătură de la o Fiinţă la

alta (element pozitiv). ...Exterior, nu e decât un semn cu o aplicaţie practică, elementul utilitar cu care ne deprindem din copilărie. Semnul

devine o obişnuinţă care voalează sunetul profund al simbolului."

Când se emancipează de praful obişnuitului, „punctul începe să trăiască

ca o fiinţă autonomă, ... evoluând către o necesitate interioară. Aceasta este lumea picturii." O pictură poate consta într-un singur punct. Mai

exact, căci orice punct pictural implică şocul unei atingeri între

instrument (creion, toc, pensulă, vârf etc.) şi suprafaţa materială (hârtie, lemn, pânză, stuc, metal etc.), într-un punct situat în centrul unui plan

rectangular. Aici „dualitatea Punct-Plan ia caracterul unei armonii

simple", devenind „imaginea primă a oricărei expresii picturale". Linia, elementul secundar al picturii, se află în raport de „cel mai mare contrast

cu elementul originar, care este punctul". Kandinsky înlocuieşte

noţiunea obişnuită de mişcare, căci, după el, aceasta e imprecisă şi poate conduce la concluzii false, cu cea de tensiune şi direcţie. Linia e

rezultatul unei tendinţe într-o direcţie întotdeauna caracterizată; e o aspiraţie; sau o aventură.

Planul originar este un pătrat care se caracterizează prin dominaţia sau

echilibrul dintre sus-jos şi dreapta-stânga, care determină orice fiinţă vie.

Susul evocă ideea de libertate; josul, pe cea opusă de constrângere. Sunt indisolubil legate de cer şi pământ. Stânga şi dreapta, inversate în planul

originar faţă de artist sau de privitor, evocă, prin însăşi această

obligativitate a transpunerii între două fiinţe care stau faţă în faţă, limitele obiectivităţii. La stânga înseamnă ieşire, mişcarea spre ceea ce

este departe. La dreapta înseamnă revenire, mişcarea către casă.

Planurile dreptunghiulare unde predomină orizontala sunt de un calm rece; cele verticale, de un calm cald. Diagonalele pot fi discordante sau

armonioase, după cum tind să iasă din limitele planului sau să îl

reintegreze. O linie oblică care atârnă de latura superioară a planului originar pătrat poate evoca o tristeţe morbidă. Şi aşa mai departe.

Aşa cum, făcând teoria culorilor, artistul hotărnicea desfăşurarea

spaţiului între galben-aproape şi albastru-departe, iar pe cea a timpului

între alb-naştere şi negru-moarte, în cartea de faţă el caută să găsească intuitiv corespondenţele calitative ale punctului, liniei şi planului. Unii

cititori ar putea contesta conţinutul acestor corespondenţe, căci

sensibilitatea noastră la forme e oarecum voalată de cea, mult mai intensă, la culori. Ceea ce însă nu poate fi contestat este că „totul nu e

vizibil şi comprehensibil sau, altfel spus, dincolo de vizibil şi de

comprehensibil se ascund invizibilul şi incomprehensibilul". Volumul de faţă e o încercare de a „schimba semnele în simboluri, pentru ca ochiul

deschis şi urechea atentă să găsească drumul care duce de la tăcere la

cuvânt."

Definiţie a artei, completă şi concisă ca un punct.

1 Kandinsky. Point et ligne sur plan. Contributions a l’analyse des

elements de la peinture. Tr. fr. S. et J. Leppien. Paris: Gallimard, 1991