ELEMENTE DE PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA INTRODUCERE 17

CAPITOLUL 1 TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE 19 1.1 Teoria ştiinţifică 19 1.2 Finalitatea demersului ştiinţific 20 1.3 Paradigmele ştiinţei 21 1.4 Alte moduri de a face « psihologie » 22 1.5 Creativitate ştiinţifică şi hazard 25 1.6 Teorie şi experiment 25 1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific 27 1.8 Ştiinţă şi experiment. Specificul metodei experimentale 28 1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice 30 1.9.1 Identificarea problemei de cercetat 31 1.9.2 Formularea ipotezelor 33

1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării 34 1.9.3.1 Design-ul experimental 35 1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile 35 1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor 36 1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor 37 1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme 38 1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice 38 1.11.1 Gradul de control al condiţiilor experimentale 39 1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli 40 1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă 40

CAPITOLUL 2 VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE 43 2.1 Noţiunea de variabilă 43 2.2 Clasificarea variabilelor 44 2.3 Măsurarea în psihologia experimentală 46 2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice 47 2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare 49 2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare 49 2.6.1 Scala nominală 51 2.6.2 Scala ordinală 52 2.6.3 Scala interval 53 2.6.4 Scala raport (ratio scale) 54

CAPITOLUL 3

PLANURI EXPERIMENTALE 57 3.1 Clasificarea planurilor experimentale 57 3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă 62 3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente 62 3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate 63 3.2.2.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate 65 3.2.2.2 Dezavantaje 66 3.3 Planuri experimentale complexe 66 3.4 Planul bifactorial 68 3.5 Variabila parametru 70 3.6 Efecte principale (main effects) 75 3.7 Interacţiuni între variabile 80 3.8 Tipuri de interacţiuni 80 3.9 Avantajele planului factorial 85 3.10 Modele factoriale mixte 86 3.11 Planul experimental optim 88 3.12 Modelul experimental cibernetic 89

CAPITOLUL 4 CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT 91 4.1 Validitatea experimentului 91 4.1.1 Validitatea internă 92 4.1.2 Validitatea de construct 94 4.1.3 Validitatea externă 95 4.1.4 Validitatea statistică 96 4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate 97 4.2 Surse de variaţie perturbatoare 98 4.2.1 Ameninţările validităţii interne 99 4.2.1.1 Efectele de suprapunere 100 4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării 100 4.2.1.3 Cunoaşterea experimentală a sarcinii 100 4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect) 100 4.2.1.5 Erori de eşantionare 101 4.2.1.6 Diminuarea eşantionului 101 4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale 102 4.2.1.8 Experimentatori diferiţi 103 4.2.1.9 Variabile de tip subiect 103 4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale 104 4.2.1.11 Contaminarea grupului de control 104 4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie 104 4.2.2 Ameninţările validităţii de construct 105 4.2.3 Ameninţările validităţii externe 106

4.3 Fidelitatea datelor experimentale 107 4.4 Sensibilitatea experimentului 107 4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului 108

CAPITOLUL 5 CONTROLUL EXPERIMENTAL 111 5.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental 111 5.2 Precursori ai controlului experimental 113 5.2.1 Analiza evenimentelor 114 5.2.2 Varierea circumstanţelor 114 5.2.2.1 Metoda diferenţelor 115 5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente 116 5.2.2.3 Metoda acordului 116 5.3 Strategii de control experimental 117 5.3.1 Controlul în laborator 117 5.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului 118 5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului 119 5.3.4 Replicarea experimentului 120 5.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente 121 5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher 121 5.4.2 Randomizarea 124 5.4.2.1 Randomizarea completă 125 5.4.2.2 Randomizarea în blocuri 128 5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin 130 5.4.3 Tabelele de randomizare 132 5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare 133 5.4.5 Controlul statistic 133 5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate 135 5.5.1 Balansarea completă 135 5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate 136 5.5.1.2 Contrabalansarea 138 5.5.2 Balansarea incompletă 139 5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start 140 5.5.4 Controlul efectelor transferului 140 5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi secvenţă 142 5.6 Controlul defectuos 144 5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final 144

5.6.2 Experiment cu grup de control neechivalent 145 5.6.3 Experimentul expus efectelor de ordine şi de secvenţă 146 5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului 147 5.7.1 Experimentul ca un context social 147 5.7.2 Cerinţele de rol 150

CAPITOLUL 6 DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI 153 6.1 Alegerea probei de cercetat 153 6.1.1 Activarea optimă 154 6.1.2 Sesizarea faptului ştiinţific 155 6.1.3 Informare şi documentare 155 6.1.3.1 Consultarea surselor teoretice 158 6.2 Alegerea metodei şi a procedurilor 159 6.3 Definirea condiţiilor experimentale 160 6.4 Alegerea subiecţilor 161 6.5 Selecţia subiecţilor 161 6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului 162 6.6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic 163 6.6.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor 164 6.6.3 Mărimea eşantionului şi eroarea standard a mediei 166 6.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare 167 6.8 Pretestarea 169 6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale 169 6.9.1 Inferenţa statistică 170 6.9.1.1 Testul ipotezei de nul 171 6.9.1.2 Metoda intervalelor de încredere 176 6.9.1.3 Analiza de varianţă ANOVA 178 6.9.1.3.1 ANOVA pentru grupuri independente 178 6.9.1.3.2 ANOVA pentru desig-nuri cu măsurători repetate 183 6.9.1.4 Determinarea mărimii efectelor 186

CAPITOLUL 7 CVASIEXPERIMENTUL 189 7.1 Experiment şi cvasiexperiment 189 7.2 Specificul cvasiexperimentului 190 7.3 Tipuri de cvasiexperiment 193

7.3.1 Cvasiexperimentul cu grupuri neechivalente 193 7.3.2 Cvasiexperimentul mixt 194 7.3.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă 195 7.3.4 Design-uri experimentale fără grupuri de control 196

CAPITOLUL 8 EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 199 8.1 Utilitatea experimentului cu un singur subiect 199 8.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect 202 8.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect 204 8.3.1 Obţinerea unei tendinţe stabile 204 8.3.2 Întreruperea tratamentului 205 8.3.3 Modelul tratamentelor repetate 205 8.3.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul 207 8.3.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple- baseline design) 207 8.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului 208

CAPITOLUL 9 ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 209 9.1 Tratarea subiecţilor umani 209 9.1.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific 212 9.1.2 Consimţământul avizat 210 9.1.3 Protejarea stării de bine a subiecţilor 211 9.1.4 Confidenţialitatea 212 9.1.5 Respectarea demnităţii 212 9.1.6 Convorbirile finale 213 9.2 Etica experimentării pe animale 214

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 217

Introducere

O abordare introductivă a psihologiei experimentale, din mai multe motive, trebuie efectuată în contextul problematicii ştiinţei în general. O primă raţiune este aceea că psihologia este, acum în prag de mileniu, o ştiinţă ca

oricare alta. Al doilea motiv este acela că metoda experimentală desparte istoria psihologiei în două mari etape: etapa copilăriei şi a romantismului care ţine până prin 1879, când Wundt a înfiinţat la Leipzig primul laborator de psihologie, şi etapa propriu-zis ştiinţifică în care se instituie tradiţia verificării experimentale a teoriilor psihologice. La fel ca celelalte ştiinţe, psihologia este departe de a avea confirmate prin experiment toate construcţiile sale teoretice dar este un fapt de necontestat că elementele esenţiale ale edificiului său teoretic, legile sale, începând de la cele psihofiziologice până la cele care controlează procesele cognitive de înalt ordin, au în bună parte o astfel de susţinere experimentală. În sfârşit, o a treia raţiune a unor consideraţii epistemologice ţine pe de o parte de locul central al psihologiei experimentale în ansamblul disciplinelor psihologice, iar pe de altă parte de faptul că schimburile psihologiei cu alte ştiinţe, schimburi care se produc în sferele aplicative, trebuie evaluate din perspectiva filosofiei ştiinţei. Toate acestea sunt suficiente motive pentru a trata psihologia experimentală, chiar şi numai în treacăt, în primul capitol, din perspectiva noţiunilor de ştiinţă, de teorie ştiinţifică şi de a trece în revistă funcţiile, obiectivele şi modalitatea de testare empirică a acestor teorii. Lucrarea are însă ca nucleu central problematica modelelor experimentale, a controlului variabilelor şi condiţiilor, precum şi aceea a derulării experimentului psihologic. Toate acestea fac obiectul capitolelor al treilea, al patrulea şi al cincilea care ocupă ponderea cea mai mare în economia lucrării. Ideea de măsurătoare este, alături de aceea privind posibilitatea exprimării numerice a regularităţilor şi legilor, una dintre paradigmele cele mai rodnice care au apropiat psihologia de statutul râvnit al ştiinţelor pozitive, începând cu sfârşitul secolului al XIX lea. Spre deosebire de aceste ştiinţe psihologia are o libertate limitată de a se juca cu numerele. În matematică, acest „joc” a condus la crearea unor modele a căror utilitate a fost descoperită, mai târziu, de fizica modernă. În psihologie lucrurile stau altfel: există o serie de constrângeri în a exprima prin numere procesualitatea vieţii psihice, dincolo de care, cifrele ne îndepărtează de fapte şi ne conduc la mistificări şi la extravaganţe. Este motivul pentru care semnificaţia şi utilitatea sistemului măsurătorilor psihologice, împreună cu avantajele şi limitele diferitelor metode de măsurare sunt tratate pe larg, alături de problema variabilelor, în primul capitol. Metoda experimentală nu este în exclusivitate o metodă de laborator. Ea este utilizată oriunde exigenţele ei pot fi întrunite într-o măsură satisfăcătoare, adică în mediul organizaţional, în mediu şcolar, etc. De aceea, urmând exemplul altor lucrări, am luat în discuţie, în capitolul şapte, cvasiexperimentele, împreună cu avantajele şi mai ales cu dezavantajele privitoare la probabilitatea mai scăzută a rezultatelor la care conduc aceste tipuri de cercetări psihologice. În final, nu doar în virtutea tradiţiei lucrărilor de acest gen ci pornind de la lipsa unor reglementări autohtone, am zăbovit în ultimul capitol asupra principiilor de etică privind experimentul psihologic, principii cu o largă recunoaştere şi adânc recunoscute în comunitatea ştiinţifică din ţările occidentale. Lucrarea de faţă nu este o lucrare de metodologie a cercetării. Ca atare, unele teme cum sunt acelea ale studiilor corelaţionale, nu şi-ar fi găsit locul printre metode care ţintesc, în

cele din urmă, explicaţia cauzală. Din acelaşi motiv, lucrarea nu conţine tradiţionalul capitol de statistică matematică, şi se limitează la tratarea principială a problemelor legate de inferenţa statistică şi analiza de varianţă, metode esenţiale de interpretare a rezultatelor unui experiment psihologic.

TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE

Ştiinţa, poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe, structurate într-un sistem coerent de teorii. Astfel, psihologia în ansamblu ei reuneşte un sumum integrat de teorii, mai generale sau mai particulare, ca de exemplu teoria sistemului psihic uman, teoria dinamică a personalităţii, teoria BIG –FIVE sau teoria răspunsului la itemi în domeniul aplicativ al psihometriei.

1.1 Teoria ştiinţifică

Definită pe larg teoria înseamnă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile existente între variabile. Dacă propoziţia se referă la o singură relaţie atunci este vorba de o lege. O teorie este deci un ansamblu de legi aflate într-un anumit sistem de relaţii, a cărui funcţie esenţială în cunoaştere este organizarea unui larg câmp de fapte într-un sistem explicativ unitar. Definită mai restrâns, teoria reprezintă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile dintre variabile care includ cel puţin un concept care nu este direct observat dar care este necesar explicării relaţiilor dintre variabile (McBurney, op. cit.). Conceptele de tipul memorie de scurtă durată, de lungă durată, etc. nu sunt prezente nici în propoziţiile care descriu fapte particulare nici în enunţurile legilor. Ele au caracter teoretic pentru că nu pot fi observate sau măsurate direct dar pot fi inferate indirect din alte date de observaţie şi sunt necesare explicării relaţiilor dintre variabile. Conceptele teoretice sunt invenţii ale oamenilor de ştiinţă pentru a explica legile comportamentului (exemplu: conceptele de filtru, superego, arhetip, etc). Raţiunea de a fi a teoriei ştiinţifice rezidă în funcţiile sale de bază care sunt:

a) Organizarea cunoaşterii şi explicaţia legilor Explicaţia ştiinţifică înseamnă conectarea faptelor particulare la legi şi a acestora din urmă la teorie. Cu alte cuvinte faptele individuale sunt explicate drept cazuri particulare ale legilor iar legile sunt explicate în relaţie cu teoria. O teorie este cu atât mai bună cu cât poate explica un număr cât mai mare de fapte particulare. Pe de altă parte cu cât o teorie este mai generală cu atât ea este mai puţin precisă. Dacă în prima jumătate a sec. trecut o serie de teoreticieni au elaborat teorii foarte largi cum sunt cele ale lui Freud sau Lewin în ultima perioadă psihologii s-au dedicat elaborării unor teorii mai puţin ambiţioase, ca scop dar cu o mai mare putere de precizie (Teoria percepţiei vorbirii - theory of speech perception, sau teoria constructelor personale).

b) Predicţia unor noi fapte ştiinţifice O bună teorie nu numai că va explica mai multe fapte care anterior erau interpretate izolat, dar va indica noi domenii unde este posibil să fie descoperite noi legi. Să luăm, spre exemplu cercetările întreprinse de psihologul McClelland de la universitatea Harvard în domeniul trebuinţei de realizare. Conturând o teorie coerentă, la început despre rolul acestei trebuinţe în dezvoltarea individuală, McClelland, descoperă o serie de implicaţii cu valoare explicativă pentru succesul economic al comportamentului global al unor naţiuni occidentale.

c) Formularea de noi ipoteze Este un fapt recunoscut că o teorie ştiinţifică este bună nu numai dacă reuşeşte să dea răspunsuri la o serie de întrebări ci dacă suscită tot atâtea întrebări câte soluţionează, această caracteristică fiind una dintre condiţiile de bază ale progresului ştiinţific.

1.2 Finalitatea demersului ştiinţific

Obiectivul fundamental al ştiinţei, în general, este să înţeleagă, să explice, şi să formuleze predicţii înalt probabile despre fenomenele lumii înconjurătoare iar acest fapt presupune descoperirea regularităţilor şi construirea teoriilor ştiinţifice. În psihologie descoperirea regularităţilor cuprinde descrierea comportamentului şi descoperirea relaţiilor legice dintre aspectele comportamentului (McBurney, op.cit.). Descrierea comportamentului este o fază incipientă dar fundamentală în demersul ştiinţific. Ea permite clasificarea fenomenelor proprii domeniului unei ştiinţe. Descrierea legilor nu este un scop în sine ci vizează explicaţia fenomenelor în ceea ce au ele esenţial, durabil şi repetabil. Legea exprimă faptul că anumite evenimente sunt cu regularitate asociate unele cu altele în virtutea unei anumite ordini. Astfel, Legea irosirii sociale sau efectul Ringelman afirmă că performanţa individuală în sarcini fizice tinde să diminueze odată cu creşterea numărului de persoane din care este format grupul. În concluzie, putem vorbi de existenţa unei legi ori de câte ori există o asociere regulată între două variabile. Legile statistice nu presupun o regularitate perfectă. Frustrarea, de exemplu, nu conduce întotdeauna la agresiune. Mai trebuie menţionat că noţiunea de lege nu implică obligatoriu existenţa unei relaţii de tip cauză-efect. Orice relaţie care se manifestă cu regularitate între fenomene este o lege. Când descriem evenimentele încercăm să surprindem relaţiile legice dintre ele, de aceea descrierea şi descoperirea legilor constituie două laturi ale aceleiaşi activităţi ştiinţifice.

1.3 Paradigmele ştiinţei

Ştiinţa se întemeiază în jurul a câtorva adevăruri incontestabile, care reprezintă axiomele fundamentale ale cunoaşterii umane, dobândite de-a lungul unei întregi evoluţii ce se originează încă în gândirea anticilor.

Deşi rareori sunt formulate explicit, valoarea lor în cunoaşterea psihologică este incontestabilă. Acestea sunt:

a) Realitatea lumii. Poziţia filosofică omonimă este Realismul (obiectele percepute există indepedent de noi). Pentru omul de ştiinţă lumea este reală şi trebuie studiată cât mai bine cu putinţă. Realismul omului de ştiinţă se deosebeşte totuşi de acela al omului de rând (realism naiv) care crede că lumea este exact aşa cum o vede deoarece lumea omului de ştiinţă este o lume recreată conceptual, adică văzută prin prisma noţiunilor ştiinţifice.

b) Raţionalitatea lumii. Lumea poate fi cunoscută pe cale raţională graţie puterii de judecare şi raţionamentului logic. Lumea are un sens care poate fi descifrată prin aportul acestor capacităţi.

c) Regularitatea. Lumea poate fi cunoscută graţie unei anumite ordini care guvernează manifestările ei. Ordinea înseamnă consistenţă şi regularitate. Ideea de regularitate a lumii corespunde convingerii că fenomenele există în forma unor modele care se reiau neîncetat conform unor legi universale. Orice s-ar întâmpla în viitor poate fi subsumat anumitor legi ale ştiinţei. Psihologia ca ştiinţă presupune că nimic legat de comportamentul uman nu cade în afara legilor naturii indiferent unde şi când ar avea loc acest comportament.

d) Cauzalitatea. Convingerea că toate lucrurile au o cauză este numită determinism. Determinismul rigid susţine că dacă ar fi cunoscute toate legile comportamentului împreună cu toate influenţele care se exercită asupra sa, atunci ar putea fi efectuate predicţii exacte cu privire la manifestările sale viitoare. Opusă acestei direcţii de gândire este orientarea care recunoaşte existenţa voinţei libere, a liberului arbitru. În domeniul psihologiei şi al ştiinţelor sociale mai corect este să vorbim despre un determinism statistic care postulează existenţa unor relaţii probabiliste între fenomenele cauză şi cele efect. Un exemplu edificator pentru acest tip de determinism este concluzia cercetărilor că fumatul cauzează cancerul pulmonar deşi nu toţi fumătorii contractează această boală. Un alt exemplu este al relaţiei de cauzalitate dintre sărăcie şi delicvenţă deşi nu toţi oamenii săraci devin delicvenţi şi în ciuda faptului că printre ei delicvenţi se numără şi oameni bogaţi.

e) Cognoscibilitatea (discoverability). Convingerea că este posibilă identificarea unor răspunsuri la toate întrebările privitoare la lume fără ajutorul divin care să ni le reveleze. Credinţa în caracterul cognoscibil al lumii nu trebuie să ducă la voluntarism, la ideea că este facil să dezvălui misterele pe care natura ne permite să le descifrăm cu multă parcimonie. Soluţiile la problemele ştiinţifice reclamă mut efort şi ingeniozitate din partea oamenilor de ştiinţă.

1.4 Alte moduri de a face „psihologie”

În afară demersurilor proprii psihologiei există şi alte surse ale cunoaşterii comportamentului oamenilor, cum sunt autoritatea, logica sau metodele intuitive. În sens

istoric unele chiar sunt anterioare cunoaşterii ştiinţifice. Fireşte, calea cea mai eficientă şi mai obiectivă este reprezentată de psihologia ca ştiinţă. Autoritatea, ca sursă de cunoaştere a comportamentului, semnifică adevărurile postulate de diferite persoane sau instituţii cărora le acordăm, o valoare mai mult sau mai puţin axiomatică (autoritatea parentală, religioasă, adică voinţa divină etc.). Scolastica medievală reprezintă un exemplu extrem în care un anumit tip de autoritate, aceea a operei stagiritului, era substituită oricărei forme de cunoaştere empirică. În sens pozitiv, caracterul cumulativ al ştiinţei implică, în argumentarea noilor teorii ştiinţifice, invocarea autorităţii unor principii desprinse din cercetări precedente care, în virtutea caracterului cumulativ al ştiinţei, nu mai trebuie dovedite. Iată un exemplu ipotetic: Presupunem că dorim să verificăm ipoteza apărărilor perceptive. Într-un experiment asociativ verbal subiecţilor li se prezintă cu timpi mici de expunere cuvinte tabu intercalate printre cuvinte neutre. Pentru a verifica existenţa, respectiv inexistenţa unei încărcături emoţionale, subiecţii vor fi conectaţi la un psihogalvanometru. În raportul de cercetare în care vom prezenta rezultatele experimentului nu va fi nevoie să argumentăm existenţa unei legături între modificările de conductanţă ale pielii şi trăirile emoţionale ale subiectului, efectul psihogalvanic constituind un adevăr intrat definitiv în patrimoniul ştiinţei. Tot în categoria autorităţii se înscrie şi practica acceptată şi standardizată de comunitatea ştiinţifică de a sprijini argumentaţia unui material redactat (articol, raport de cercetare, etc.) pe citarea unor autori ale căror rezultate ştiinţifice au o largă recunoaştere. Totuşi într-un demers ştiinţific accentul prea mare pe autoritate, poate să ducă la poziţii dogmatice ori istoria ştiinţei nu este altceva decât istoria luptei pentru libertatea spiritului.

Logica, în calitate de ştiinţă a formelor perfecte de gândire, permite extragerea unor concluzii corecte din datele de care dispunem. Logica matematică, logicele neoclasice furnizează psihologiei modele pertinente pentru explicarea operaţiilor cognitive. Totuşi Scolastica este un exemplu extrem care ilustrează limitele logicii în obţinerea unor adevăruri care sunt mult mai accesibile prin observarea realităţii. O categorie aparte o constituie aşa-numitele metode intuitive. Manifestate fie ca simţ comun, fie ca misticism ele ne facilitează o percepţie spontană sau o judecată nefundamentată pe o procesualitate raţională. Simţul comun are la bază concordanţa judecăţii personale cu experienţa unui larg grup de oameni. El are două limite importante: a) Variază cu timpul şi cu condiţiile, lipsindu-i verificarea sistematică a părerilor care ghidează practica. Părerile sunt considerate adevărate atâta timp cât practica funcţionează; b) Este mai degrabă teoretic decât practic lipsindu-i capacitatea de a prezice noi date. Există însă şi un simţ comun al comunităţii ştiinţifice în virtutea căruia se apreciază dacă o teorie pare sau nu plauzibilă (Vadum şi Rankin, op.cit.). El este puternic impregnat de formaţia ştiinţifică a membrilor acestei comunităţi. Misticismul este o cale de cunoaştere bazată pe intuiţia directă, asociată cu starea alterată de conştiinţă. El se sustrage în totalitate verificării şi prin aceasta el se situează la polul opus ştiinţei. Obiectivitatea este criteriul esenţial care separă ştiinţa de alte forme de cunoaştere a comportamentului uman. Unele dintre acestea cum sunt autoritatea, simţul comun sau misticismul nu au pretenţia de a se constitui în alternative ale cunoaşterii psihologice şi

de aceea coexistă, ca soluţii individuale de viaţă, cu psihologia. Iată, de exemplu, misticismul poate constitui pentru un om de ştiinţă o opţiune personală, care îl poate mobiliza în obţinerea unor rezultate ştiinţifice deosebite. Niciodată însă faptele ştiinţifice nu vor putea fi susţinute prin argumente de natură mistică. La fel, autoritatea, joacă un rol minor în ştiinţă care nu acceptă altă formă de autoritate în afară de autoritatea adevărului ştiinţific. În ultimele decenii unii cercetători au fost din ce în ce mai preocupaţi să valorifice tezaurul de cunoaştere psihologică encodat în limbaj (R.B. Cattell, Allport, Odbert, ş.a.). Faţă de alte preocupări care ţin de falsa ştiinţă psihologia se detaşează în mod tranşant. Pseudoştiinţa este „oricare dintre disciplinele sau mişcările privite ca psihologie dar care nu întrunesc criteriile psihologiei” (McBurney, op.cit. p. 32). Există mai multe pseudopsihologii: parapsihologia, bioritmul, astrologia ş.a. Forma cea mai populară a pseudoştiinţei este parapsihologia. Aceasta nu satisface caracteristicile care definesc ştiinţa, adică definiţia precisă a termenilor, descoperirea legilor care guvernează fenomenele abordate, repetabilitatea faptelor observate, etc. În măsura în care se substituie cunoaşterii ştiinţifice, pseudoştiinţa poate aduce oamenilor şi societăţii în ansamblul ei reale deservicii.

1.5. Creativitate ştiinţifică şi hazard

Problematica norocului în ştiinţă este centrată în jurul termenului de serendipitate. Termenul a fost introdus de Horace Walpole în 1754 referindu-se la descoperirea neaşteptată a unor fapte ştiinţifice, întocmai ca într-o poveste persană „Prinţii din Serendip” în care personajele dădeau peste lucruri pe care nu le căutau. Acest termen aduce în discuţie rolul norocului şi al întâmplării în producerea unor descoperiri. McBurney (op.cit.) crede că una din modalităţile prin care cărţile de psihologie experimentală se îndepărtează de planul real al cercetărilor este că nu acordă suficientă atenţie presimţirii şi norocului care au un rol important, crede autorul, în dezvoltarea ştiinţei. Exemple de descoperiri care au la bază serendipitatea sunt: condiţionarea operantă, descoperirea efectului de întărire pe care îl are stimularea electrică a ariei septale a formaţiei reticulate, etc. Dimpotrivă, alţi autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) cred că insigh-tul de care vorbesc gestaltiştii are la bază probabil un întreg lanţ de procese şi operaţii preconştiente prin care informaţia acumulată este prelucrată şi restructurată până ajunge să se exprime în forme noi şi originale.

1.6 Teorie şi experiment

În construcţia şi verificarea unei teorii ştiinţifice se pleacă de la lumea reală în două direcţii: Printr-o serie de abstracţii teoretice se construieşte o teorie primară din care se deduc o serie de consecinţe (predicţii); Plecând de la lumea reală, printr-o serie de abstracţii, se elaborează un model

experimental. Are loc desfăşurarea experimentului care se soldează cu o serie de date empirice. Următorul pas constă în confruntarea predicţiilor teoretice cu datele de experiment. Rezultă că relaţia dintre teorie şi experiment este una ciclică. Teoria poate fi confirmată sau poate infirmată. În cazul infirmării există două opţiuni: 1) reconstrucţia teoriei pentru a putea explica noile date experimentale; 2) se modifică modelul experimental pentru a-l face mult mai sensibil la conceptele teoretice. Cu alte cuvinte, după experiment ne întoarcem din nou la lumea reală pentru a hotărî dacă teoria este bună sau dacă trebuie schimbată sau modificată, ori dacă trebuie schimbat planul experimental. Ştiinţa nu poate fi nici pur teoretică nici pur experimentală. Există un schimb reciproc între ambele planuri. Pledoaria pentru experiment, ori de câte ori este comisă, nu trebuie înţeleasă nici ca o afirmare a experimentului drept singura bază de a infera relaţii cauzale, nici că acesta este singura metodă eficientă de care dispun ştiinţele în general şi psihologia în speţă, deşi nu se poate nega faptul că este una dintre cele mai productive. Dimpotrivă, împreună cu Cook şi Campbell (op.cit.) subliniem că acolo unde măsurătorile vor fi exacte, iar teoriile precise vor exista mai puţine ameninţări la adresa validităţii. Aşa cum subliniază autorii citaţi anterior, astronomia constituie un argument în favoarea ideii că progresul unei ştiinţe nu este eminamente legat de metoda experimentală. Exactitatea teoriilor şi metodelor sale de măsurare au făcut ca această ştiinţă să progreseze şi să efectueze predicţii răsunătoare, fără experimente (Piaget, J., 1972). Cum însă ştiinţele sociale şi psihologia nu dispun nici de teorii şi măsurători atât de precise, nici de unităţi de măsură adecvate, predicţiile lor cauzale trebuie să se bazeze pe experimente, ca un mijloc eficient de a testa şi elimina ipotezele alternative. Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri teoretice mai ample, discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag temporar verificării experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în sensul riguros experimental puţine au fost validate. Freud - menţionează Fraisse (op.cit.) - a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor sale. Raportul dintre teorie şi experiment este foarte bine sugerat de modelul propus de K. Popper (1959) potrivit căruia conceptele ştiinţifice, asemănătoare nodurilor unei plase, se află într-o multitudine de relaţii al căror echivalent cu lumea reală nu îl constituie ochiurile acesteia ci nodurile însele. În timp ce conceptele care au, ca să spunem aşa, corespondenţi ontologici, ajung prin operaţionalizare să fie testate empiric, relaţiile dintre concepte sunt de natură virtuală, sunt implicaţii teoretice, care urmează abia să li se găsească echivalenţi în realitate. Să revenim, spre exemplu, la modelul psihanalitic. Conceptele topologice de Sine Ego şi Superego, cel puţin teoretic, pot fi operaţionalizate pentru a fi abordate experimental, în acest sens putând fi menţionate unele încercări postbelice din S.U.A. (Hornstein, 1992) dar întreaga mitologie creată de Freud pentru a popula spaţiul dintre aceste instanţe contribuie la explicarea funcţionării aparatului psihic fără să aibă neapărat corespondenţi în structura personalităţii reale.

1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific

Ştiinţa reprezintă o modalitate de obţinere a cunoştinţelor pe baza observaţiilor obiective. Ştiinţa este obiectivă nu doar pentru că omul de ştiinţă este complet detaşat de subiectul cercetat ci mai ales pentru că alte persoane, care, aşa cum plastic se exprimă McBurney (1983), privesc peste umărul omului de ştiinţă, au şanse să vadă aceleaşi lucruri. Obiectivitatea se referă deci la repetabilitatea procedurii de a obţine, în anumite circumstanţe date, mereu şi mereu aceleaşi rezultate. Opusă observaţiei obiective este observaţia subiectivă. Rezultatele unei observaţii subiective nu sunt în principiu reproductibile de către o altă persoană. Iată un exemplu preluat din McBurney (op.cit.): Ana poate spune, „Am senzaţia de sărat.” O astfel de propoziţie este subiectivă pentru că nimeni nu este obligat să creadă că ea a avut această senzaţie de sărat. Pe de altă parte propoziţia „Ana spune că a avut senzaţia de sărat” este obiectivă pentru că toate persoanele de faţă pot verifica dacă Ana a făcut această afirmaţie. Observatorul poate deci să înregistreze în mod obiectiv constatarea subiectivă a Anei. Obiectivitatea este una dintre caracteristicile care desparte tranşant ştiinţa de alte domenii cum sunt religia, politica sau arta. De aceea ştiinţa pune un accent atât de mare pe corectitudinea metodelor de cercetare. Obiectivitatea mai înseamnă că ştiinţa în general, respectiv psihologia care este în discuţie, nu este parohială ci universală, adică demersurile şi rezultatele sale sunt posibil de accesat, în mod potenţial, de oricare persoană care are competenţa necesară.

1.8 Ştiinţă şi experiment Specificul metodei experimentale

Ştiinţa reprezintă un dute-vino neâncetat între descoperirea de fapte ştiinţifice şi elaborarea teoriilor care să le explice. Foarte mult din timpul omului de ştiinţă este cheltuit în scopul observării cu atenţie a evenimentelor, formulării răspunsurilor şi verificări lor prin noi observaţii. Esenţa metodei ştiinţifice constă în achiziţia de fapte şi în testarea ideilor prin apelul la dovezi acceptabile în comunitatea ştiinţifică. (Vadum şi Rankin, 1998). Calea cunoaşterii care apelează la observaţie şi experiment se numeşte empirică, iar ştiinţa care se bizuie pe o atare cale – ştiinţă empirică. Adevărurile postulate de ştiinţele empirice sunt verificate prin dovezi empirice. Ştiinţa, psihologia, în speţă, este interesată în explicarea cauzelor fenomenelor studiate. Cea mai adecvată metodă psihologică pentru descoperirea relaţiilor de tip cauzal între fenomenele psihice este metoda experimentală. Ea a fost preluată de psihologie din fizică (Golu, M.,1975). Experimentul este definit de Cook şi Campbell (1976) ca fiind orice eveniment (tratament) produs în condiţii naturale sau controlate, care intervine în viaţa respondenţilor şi al cărui efect poate fi evaluat empiric. Scopul esenţial al metodei experimentale este de a fundamenta teoriile ştiinţifice prin testarea ipotezelor lor fundamentale (Shaughnessy, E., Zechmeister, J. Zechmeister,

2000). Metoda experimentală mai este utilizată în testarea utilităţii anumitor intervenţii de natura psihopedagogică, terapeutică, de promovare a produselor sau de ameliorare a diverselor aspecte ale vieţii. Pentru că în multe privinţe experimentul este un tip de observaţie structurată şi pentru că el însuşi implică observaţia, nu ar trebui făcută o distincţie prea tranşantă între metoda experimentală şi metodele descriptive (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister, 2000). Specificitatea metodei experimentale este dată de o seamă de caracteristici care o deosebesc de celelalte metode, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic, convorbirea, analiza produselor activităţii, etc). Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse (1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este, după unii autori o ramură a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le verifica şi stabili legile (Dict. Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri al psihologiei utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală îşi propune să inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru a desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare. Psihologia experimentală poate fi astfel definită ,,ca un ansamblu de principii, norme, reguli care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie …’’ M. Aniţei (2000, p. 22). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea ştiinţifică. Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea fenomenului psihic studiat. El creează şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi. Experimentul permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi experimentator sau de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Aceste date sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice. Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al condiţiilor de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care au loc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii. La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de o parte, poate fi studiat un număr redus de aspecte, iar pe de altă parte, din multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în condiţii reale, doar o mică parte poate fi luată în considerare. Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.

1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice

Cursul ştiinţei nu este linear ci brăzdat de crize care urmează unor perioade de relativă linişte, numite de Th. Kuhn („Structura revoluţiilor ştiinţifice”) ştiinţa normală. Pe durata

acestor faze de linişte comunitatea ştiinţifică aderă la anumite paradigme. Prin paradigmă înţelegem totalitatea legilor, teoriilor, metodelor şi aplicaţiilor care constituie o tradiţie ştiinţifică (De exemplu paradigma condiţionării clasice a lui Pavlov). În perioadele de criză apar noi fapte ştiinţifice care nu sunt explicate satisfăcător în limitele vechii paradigme. Apare o nouă paradigmă care va fi acceptată dacă explică mai bine datele empirice. În 1977 Larry Laudan („Progress and its problems: towards a theory of scientific growth”) prezintă ştiinţa ca pe un proces de rezolvare de probleme. Dacă pentru Kuhn o teorie era mai bună decât alta şi îi lua locul doar dacă reuşea să explice un volum mai mare de date empirice, pentru Laudan această înlocuire se produce dacă noua teorie poate rezolva mai multe probleme decât teoria precedentă. Laudan consideră că raţiunea teoriilor ştiinţifice este aceea de a rezolva probleme empirice şi conceptuale. Preferinţa oamenilor de ştiinţă pentru o teorie sau alta are şi o motivaţie iraţională, dar atunci când o teorie este preferată pentru aspectele conceptuale atunci comportamentul lor este considerat raţional. Kneller (1978) distinge două mari faze ale cercetării ştiinţifice: Ciclul descoperirii şi ciclul validării. Primul include eforturile, uneori solitare alteori în echipă, de a efectua observaţii, de a emite ipoteze care sunt riguros testate. În a doua fază, în urma comunicării rezultatelor, acestea sunt verificate de către comunitatea ştiinţifică. Alţi cercetători repetă experimentul şi dacă sunt obţinute rezultate similare, cercetarea este validată. Ştiinţa se bazează numai pe fapte reproductibile, adică replicate în alte cercetări, desfăşurate cu aceleaşi metode şi în aceleaşi condiţii dar în locuri diferite şi cu alţi subiecţi. Următorul exemplu, comentat de A. Dragu (2003), este elocvent pentru succesiunea celor două cicluri: Efectul Ringelman, fenomen pus în evidenţă de inginerul francez cu acelaşi nume, a suscitat un interes deosebit din partea comunităţii ştinţifice. Experimentul efectuat de Ringelman, ale cărui date arătau o descreştere dramatică a efortului fizic individual pe măsură ce numărul participanţilor la experiment creştea de la unu la opt persoane, a fost replicat de Ingham şi colaboratorii săi, în 1974, apoi de un alt colectiv de cercetători, condus de Latane, în 1979 şi 1988. De asemenea, Weldon şi Garagano în 1988 precum şi Williams, Nida, Baca& Latane, în 1989 s-au ocupat de acest fenomen. Replicările au confirmat, unele parţial, altele în cea mai mare parte, rezultatele lui Ringelman, dar au contribuit totodată la adâncirea cauzelor care generează acest efect. Ringelman pusese acest efect pe seama lipsei de coordonare a efortului în grup. Ingham şi colaboratorii au demonstrat rolul lipsei de motivaţie în generarea efectului de irosire socială, iar Latane a dovedit că fenomenul este generat de acţiunea simultană a lipsei de coordonare a efortului şi de diminuarea motivaţiei. Studiile mai recente atribuie acest efect fenomenului de irosire socială adică difuziei responsabilităţii indivizilor la nivelul grupului. Sentimentul anonimatului este acela care diminuează motivaţia şi diluează responsabilitatea participanţilor Cercetarea ştiinţifică parcurge următorii paşi: 1) Identificarea şi definirea problemei de cercetat; 2) Formularea ipotezelor; 3) Testarea ipotezelor; derularea cercetării; 4) Elaborarea concluziilor. Trebuie precizat că aceste etape nu sunt rigide, de la o cercetare la alta această schemă putând căpăta concretizari mai mult sau mai puţin diferite. Să le trecem succint în revistă.

1.9.1 Identificarea problemei de cercetat

Nu este deloc, aşa cum s-ar putea presupune, o etapă facilă cu atât mai mult cu cât: a) Nu orice poate fi experimentat. Sunt probleme pe care stadiul actual al ştiinţei, sau considerente de ordin etic fac imposibilă abordarea lor pe cale experimentală. De exemplu multe dintre conceptele psihanalizei nu pot fi abordate experimental. De asemenea, manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta grav echilibrul persoanei. Dar cele mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi, din capacitatea lui de a sesiza faptul ştiinţific. b) Sesizarea unui fapt demn de cercetat care prezintă interes şi valoare ştiinţifică se produce pe fondul unor cunoştinţe teoretice solide, bine structurate care ajută cercetătorul să sesizeze problema acolo unde simţul comun o trece neobsevată.

Ca orice ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice. După Cl. Bernard un fapt capătă valoare ştiinţifică doar în măsura ataşării sale unei idei. Piaget (op.cit.) distinge următoarele caracteristici ale faptului ştiinţific:

1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă elaborare solidară cu sistemul de informaţii care a condus la acea întrebare; 2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei; 3) este întotdeauna solidar cu o interpretare.

Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de conduită şi se referă fie la comportamentul extern fie la conţinutul psihologic intern. Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii (Al. Roşca, 1971). Aceasta echivalează cu sesizarea faptului ştiinţific. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (Radu, I, 1993) De obicei cercetarea unei probleme noi se axează pe strângerea de date de observaţie şi mai puţin pe testarea unei teorii ştiinţifice. Totuşi trebuie să recunoaştem că şi cele mai elementare observaţii nu pot fi efectuate în afara unor cunoştinţe care provin dintr-o teorie sau din teorii anterioare. Există două modalităţi de cunoaştere ştiinţifică:

a) calea inductivă care pleacă de la fapte particulare şi ajunge prin generalizare la cunoştinţe esenţiale; b) calea deductivă unde ipotezele şi cunoştinţele noi sunt derivate din teoriile ştiinţifice existente.

Vadum şi Rankin (op. cit.) împărtăşesc convingerea că multe dintre ipoteze sunt rezultatul unor ghiciri privind modul în care relaţionează evenimentele care ne

interesează. Hempel susţine în a sa „Philosophy of Natural Science” că teoriile generale şi ştiinţa în speţă nu rezultă pur şi simplu din faptele observabile. Procesul care duce la insiht, la degajarea principiului cu valoare explicativă este încă încărcat de mister. Norocul de a da peste fapte relevante (happy guess) trebuie susţinut de un travaliu teoretic pe măsură (preparated mind). Cu alte cuvinte, norocul în munca ştiinţifică apare de obicei după o lungă perioadă de activitate intensă. Thomas Kuhn (1970) susţine că ideile revoluţionare într-o ştiinţă vin cel mai adesea de la oameni noi în domeniu sau de la tineri, a căror pregătire de bază le permite să vadă lucrurile într-o manieră inovatoare. Succesul „noilor veniţi” în ştiinţă (în psihologie, exemplele abundă: Pavlov, Freud, Jung, Kelley, Murray, Spearman) vine de la faptul că nefiind câtuşi de puţin prizonierii unei anumite tradiţii sau poziţii teoretice, ei îi sesizează cu mai mare uşurinţă fisurile şi sunt mult mai tentaţi să o inoveze.

1.9.2 Formularea ipotezelor

O ipoteză este o propoziţie despre care se spune că este adevărată cu scopul de a i se testa validitatea. Are următoarele note definitorii: -Poate fi pusă sub forma dacă-atunci; -Este adevărată sau falsă; -Poate fi testată empiric. Ipoteza reprezintă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă problemei puse. El realizează, astfel, un contur coerent al unui model sau al unei teorii ştiinţifice care urmează a fi verificată odată cu ipoteza enunţată. Sursele ipotezelor sunt variate. Una dintre ele este de natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui experiment. Deşi se naşte din observarea faptelor, ipoteza se reformulează în termenii proprii stadiului atins de ştiinţă. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza obiectului permanent pe baza observării comportamentului unui copil de 13 luni care are tendinţa de a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu din locul unde mai recent nu reuşise să o găsească. Ipotezele sunt, în alte cazuri, deduse dintr-o serie de legi sau regularităţi deja stabilite între anumite fenomene. Aceasta presupune cunoaşterea în profunzime a literaturii consacrată problemei studiate. Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de ipoteze latente (Al. Roşca, 1971). Paul Fraisse (1970) ilustrează calea deductivă enunţând două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt: pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere necesar) este cu atât mai mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este mai mare; pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai scurt dacă subiectul are o atitudine perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii stimulului). Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de recunoaştere a cuvintelor de

frecvenţă egală este mai mic dacă subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă adecvată. Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a experimentului. Confruntat cu o serie de fapte şi cunoştinţe cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o verifice. Aşa cum am mai spus, una dintre condiţiile esenţiale îndeplinite de ipotezele ştiinţifice este aceea de a fi testabile. Potrivit lui Hempel (1966) ipoteza este orice aserţiune testabilă neavând importanţă dacă scopul ei este să explice un anumit fapt sau să exprime o lege generală sau o propoziţie mult mai complexă . Odată emisă ipoteza va conduce la anumite implicaţii, adică la predicţii privind ce anume va fi observat într-o anumită situaţie particulară. Ipotezele sunt implicaţii test de tipul „dacă… atunci” bazate pe presupunerea că aserţiunea este adevărată. Mai precis ele prevăd că dacă sunt îndeplinite anumite condiţii vor avea loc anumite evenimente. Calea pe care sunt obţinute implicaţiile testabile ale unei ipoteze este calea deductivă. Specific metodei deductive este opunerea a două teorii care oferă pentru acelaşi fenomen explicaţii opuse, extragerea unor predicţii şi testarea acestora pentru eliminarea uneia dintre teorii. Experimentul care testează cele două teorii se numeşte experiment crucial, dat fiind faptul că inevitabil una va fi respinsă (Roşca Al., op. cit.)

1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării

Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. Dacă primele două etape pot fi întâlnite şi în activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifică cercetătorului care trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de laborator relaţia dintre faptele observate (Roşca Al., op. cit.). Etapa testării ipotezelor implică ea însăşi o serie de paşi pregătitori cum sunt stabilirea tipului de subiecţi care urmează să participe la experiment, elaborarea planului cercetării, asigurarea suportului tehnic şi metodologic, respectiv alegerea aparaturii, a procedeelor de lucru şi a tipului de măsurători care vor fi efectuate privitor la variabila dependentă. Măsurarea unor concepte este posibilă dacă acestea sunt redefinite adică operaţionalizate în termeni care se pretează acestei măsurări. Conţinutul principal al acestei etape este derularea experimentului însuşi adică manipularea variabilei independente simultan cu asigurarea controlului celorlalte surse de variaţie şi efectuarea observaţiilor planificate. Expresia „observaţii” este utilizată în sensul generic de date obţinute din cercetare, nu obligatoriu din observaţie ca metodă de cercetare.

1.9.3.1 Design-ul experimental

Un plan (design) de cercetare este o strategie generală pentru colectarea observaţiilor

(Vadum şi Rankin, op.cit.). Există două tipuri de planuri experimentale: experimentale şi observaţionale. În cercetările experimentale variabilele independente (condiţiile) sunt manipulate de experimentator pe baza unui plan. În studiile observaţionale, care sunt pasive în raport cu condiţiile experimentale pe care le găsesc preexistente, cercetătorul le selectează sau aşteaptă să se producă. „În proiectarea unui studiu cercetătorii trebuie să anticipeze ce se va întâmpla în ciclul validării examinând cercetarea planificată pentru a vedea dacă eventualele breşe ar putea fi completate. Ei trebuie să se întrebe, de exemplu, dacă există evenimente sau condiţii, altele decât cele specificate în ipoteze care variază astfel încât un critic ar putea susţine că ele, mai degrabă decât evenimentele sau condiţiile presupuse, determină rezultatele cercetării.” (Vadum şi Rankin, op. cit. p. 14.)

1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile

Alegerea aparatelor, a tipului de măsurători, a modalităţilor de manipulare a condiţiilor experimentale este condiţionată de planul cercetării de aparatele la care cercetătorul are acces şi nu în ultimul rând de tradiţiile domeniului respectiv de cercetare. În general alegerea corectă a mijloacelor necesare unei cercetări se bazează pe trecerea în revistă a altor cercetări care au fost întreprinse în domeniul respectiv. Precizia măsurătorilor fizico-chimice, efectuate cu diverse aparate, depinde de clasa de precizie a aparatului respectiv. Clasa de precizie ţine de caracteristicile sale tehnice şi constructive. În cazul instrumentelor psihologice (teste, chestionare, etc) precizia lor este dată de caracteristicile lor psihometrice, cum sunt validitatea, fidelitatea, sensibilitatea. Măsurătorile sunt relevante dacă acestea reprezintă o traducere în termeni măsurabili a conceptelor implicate în ipoteze. Elaborarea unor proceduri precise de măsurare a conceptelor teoretice în cadrul unui experiment se numeşte definiţie operaţională.

1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor

Termenul operaţionalizare a fost introdus în medicină în 1927 de medicul Percy Bridgman şi preluat în psihologie de către S.S. Stevens în 1935. Operaţionalizarea termenilor echivalează cu definirea lor precisă, în termeni de operaţii observabile astfel încât alţi cercetători să înţeleagă cu claritate şi să poată reface, în alte condiţii, cercetarea respectivă. Percy Bridgman a susţinut că, la fel ca şi datele ştiinţifice, conceptele ştiinţifice trebuie să fie publice. Potrivit operaţionalismului conceptele ştiinţifice ar trebui să fie definite în concordanţă cu operaţiile prin care acestea sunt măsurate. Definiţia operaţională este un enunţ prin care cercetătorul indică maniera în care un concept ştiinţific poate fi obiectivat sau măsurat. De exemplu, noţiunea de înfometare, atât de vehiculată în cercetările având ca temă sau bazate pe condiţionarea operantă, este operaţionalizată în experimentele efectuate pe şobolani prin indicarea numărului de ore

cât durează deprivarea acestora de hrană. Definirea operaţională a conceptelor presupune indicarea operaţiilor sau procedurilor care clarifică înţelesul acelor concepte. Dacă definiţia operaţională face uz de o măsurătoare superfluă a conceptului se ajunge la rezultate îndoielnice. De exemplu, dacă utilizăm ca semn al anxietăţii răsucirea de către subiect a nasturelui de la haină, ignorând măsurători a căror validitate este dovedită (răspunsul electrogalvanic al pielii sau rezultatele chestionarelor consacrate cum sunt „Scala anxietăţii manifeste Taylor” (Taylor Manifest Anxiety Scale), sau „Foaia de autoanaliză” a lui R. B. Cattell, atunci este posibil ca teoria construită pe baza acestui experiment să aibă serioase deficienţe. Este de dorit ca un concept ştiinţific să fie operaţionalizat din mai multe puncte de vedere, adică făcând apel la cât mai multe operaţii care i-ar putea epuiza sensul. Utilizarea cât mai multor căi de înţelegere a conceptului prin intermediul unor definiţii operaţionale diverse poartă numele de operaţie convergentă. Reţinem că operaţionalismul contemporan adaugă înţelesului consacrat de Brigman şi pe acela că un concept poate fi definit în relaţie cu o teorie ştiinţifică mai largă decât aceea care îl conţine iniţial. Reţinem ca pe o notă esenţială a definirii operaţionale a conceptelor ştiinţifice prezentarea clară a termenilor astfel încât înţelesul lor privitor la evenimente care pot fi observate sau la teoria care explică aceste evenimente să fie cât mai riguros precizat.

1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor

În cercetările experimentale concluziile se referă la modul în care datele obţinute confirmă ipoteza sau ipotezele avansate. Rezultatele sunt cu atât mai concludente cu cât sunt confirmate de cercetări similare desfăşurate în condiţii diferite. Elaborarea concluziilor este deosebit de dificilă atunci când rezultatele unei cercetări sunt contradictorii. De obicei tranşarea în favoarea unor rezultate sau în favoarea opuselor lor se realizează prin procedee statistice. Se impune efectuarea distincţiei între termenul date care se referă la observaţiile înregistrate în timpul experimentului şi rezultate care desemnează „produsul” final al analizei datelor. Rezultatele unei cercetări trebuie să fie evaluate şi validate de către comunitatea ştiinţifică. Ele sunt aduse la cunoştinţa comunităţii ştiinţifice prin articole care apar în reviste de specialitate sau prin susţinerea unor comunicări la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale. Acceptarea lor este rezultatul final al unei verificări riguroase care se înscrie în ciclul validării. Ciclul validării unei cercetări cuprinde atât verificarea efectuată de editorii revistei care vor publica comunicarea dar şi atitudinea critică a celor care vor citi articolul. Referenţii editurii evaluează importanţa cercetării, pertinenţa analizelor şi a argumentelor, relevanţa dovezilor, etc. Membrii comunităţii ştiinţifice vor evalua prin alte articole corectitudinea modelului experimental, a concluziilor cercetării iar alţi cercetători vor reface cercetarea pe alţi subiecţi. În momentul în care un fapt ştiinţific este reconfirmat şi acceptat de către comunitatea ştiinţifică, atunci acesta devine o achiziţie ştiinţifică a domeniului respectiv.

1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme

Primele stadii ale psihologiei au fost motivate de curiozitatea faţă de lumea care există în fiecare dintre noi. Ulterior datele experimentale au furnizat ele însele noi întrebări încât un alt tip de motivaţie decât simpla curiozitate stă la baza dezvoltării ştiinţei: nevoia de a acorda teoriile la noile date. Totuşi curiozitatea motivează şi astăzi unele dintre cele mai sofisticate cercetări. O altă motivaţie care stă la baza progresului în ştiinţă este nevoia rezolvării unor probleme practice. Multe dintre teoriile cele mai moderne s-au dezvoltat din cercetări aplicate. Aşa este cazul teoriei detecţiei semnalelor a cărei raţiune este aceea de a explica modul cum operatorul de radar reuşeşte să detecteze semnalele rare cum sunt ţintele inamice. Există şi domenii practice-aplicative ale psihologiei ştiinţifice care nu se interesează de teorie fiind focalizate pe probleme practice, aşa cum sunt de exemplu evaluarea metodelor de predare sau a eficacităţii unei campanii publicitare. Totuşi, în aceste domenii pot apărea date neconcordante care stimulează apariţia unor teorii care să restabilească unitatea ştiinţei.

1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice

Edwin P. Willems (1969) propune o clasificare unde operează două criterii şi anume:

1) gradul de control al cercetătorului asupra condiţiilor consecvente ale comportamentului studiat; 2) nivelul de control al răspunsurilor la stimuli. Este vorba de gradul în care unităţile comportamentului studiat sunt impuse de către experimentator de natură sau de alte condiţii independente de acesta.

1.11.1 Gradul de control al condiţiilor experimentale

Din perspectiva primului criteriu cercetările se împart în: a) experimentale; b) observaţionale. Cercetările cu caracter experimental se disting printr-un grad înalt de control pe care experimentatorul îl are asupra variabilelor studiate. Testarea ipotezelor cercetării are loc prin manipularea riguroasă a condiţiilor experimentale şi prin înregistrarea variaţiilor produse la nivel comportamental. Pentru a infera cu mare probabilitate că variaţiile variabilei independente sunt rezultatul modificărilor produse asupra variabilei independente, cercetătorul controlează efectul variabilelor perturbatoare, menţinându-le constante sau chiar izolându-le. Dimpotrivă, în cercetările aşa-zise observaţionale cercetătorul are o conduită pasivă, el nu

poate manipula evenimentele ci, fie aşteaptă să se producă variaţiile în natură, fie le înregistrează pe cele deja existente. În această categorie intră experimentele efectuate în condiţii naturale. „Observatorii naturalişti încearcă să observe pattern-urile evenimentelor într-o situaţie dată fără să evidenţieze vreo condiţie antecedentă ca fiind de un interes special” (Mc. Burney, op. cit. p. 33). În cazul cercetărilor observaţionale manipularea condiţiilor antecedente fie nu este posibilă, fie nu este morală. Evidenţierea relaţiilor de tip cauză-efect este mai lesne posibilă în cercetările experimentale decât în cele observaţionale. Cu toate acestea cercetările de tip observaţional nu sunt nici pe departe lipsite de interes pentru psihologie, deoarece relaţiile de tip cauzal nu sunt singurele relaţii de care se interesează psihologia. Adesea se întâmplă ca experimentul să nu reprezinte cea mai bună metodă de cercetare (Vadum şi Rankin 1998). Funcţie de stadiul de clarificare a ipotezelor sunt cercetări cu caracter exploratoriu pentru a identifica ce anume este demn de cercetat şi cercetări unde ipotezele sunt fie rezultatul observării sistematice a unor evenimente, fie al demersurilor deductive originate în teoriile ştiinţifice deja existente. Cercetările mai pot fi clasificate funcţie de locul unde se desfăşoară. Cercetările de laborator, spre deosebire de cercetările de teren desfăşurate în instituţii şcolare, organizaţii economice, etc, se caracterizează printr-un control strict al condiţiilor experimentale. Atât experimentele cât şi studiile se pot desfăşura în laborator sau pe teren. Experimentele şi studiile observaţionale efectuate în afara laboratorului se numesc experimente de teren (field experiments), respectiv studii de teren (field studies). Când natura creează tipuri de variaţii ale evenimentelor de tipul celor realizate în laborator, cercetarea se numeşte experiment natural.

1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli

Există experimente în care cercetătorul are o redusă liberate în a alege unităţile variabilei dependente. Astfel, în experimentele pe animale, repertoriul comportamental se reduce de cele mai multe ori la prezenţa sau absenţa reacţiei. Mai mult, există o anumită specificitate a răspunsului la stimuli proprie fiecărei specii. Iată, de pildă, la acelaşi stimul, hrana, şobolanii reacţionează eficient prin miros, pe când păsările utilizează preponderent informaţiile vizuale. (Garcia şi Koelling, 1966). Cu alte cuvinte, vrem să subliniem faptul, că în astfel de situaţii, când alege modalităţile de reacţie ale subiecţilor, experimentatorul trebuie să se conformeze limitelor biologice ale speciei. Dimpotrivă, în experimentele pe subiecţi umani cercetătorul are o mai mare liberate în a alege acel tip de răspuns care să exprime optim efectele manipulării experimentale. În astfel de cercetări omul de ştiinţă restricţionează largul repertoriu comportamental al subiecţilor la câteva categorii. De exemplu dintre multiplele aspecte ale reacţiei verbale, cercetătorul se poate focaliza doar pe numărul de verbe şi adverbe. Cercetările pot fi astfel clasificate în joase, medii şi înalte privitor la impunerea de către cercetător a unor unităţi asupra răspunsurilor subiecţilor. La fel, ele pot fi împărţite în alte trei nivele după prima dimensiune, gradul de control la dispoziţia cercetătorului.

1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă

Istoria civilizaţiei este in mod esenţial istoria progresului neîntrerupt al spiritului uman. Lungul ei drum până la stadiul ştiinţei zilelor noastre pare să fi sădit în natura umană o nevoie constitutivă de ştiinţă, ca o cale de cunoaştere autentică. Totuşi a face ştiinţă se deosebeşte de consumul de ştiinţă implicând cel puţin tot atâta pasiune şi dăruire câtă implică arta, sau celelalte forme ale activităţii umane (Vadum şi Rankin, 1998). Mobilurile care îi determină pe unii oameni să-şi dedice viaţa cercetării ştiinţifice sunt variate. Pentru unii este presantă nevoia de a găsi răspuns la problemele perene pe care omenirea şi le-a pus de la începuturile sale îndepărtate privitoare la sensul vieţii şi la rostul omului în lume, pentru alţii nevoia de a da un înalt sens propriei existenţe sau de a găsi răspuns la o serie de probleme acute în domeniul ştiinţei de care sunt interesaţi. Henri Poincaré vorbea despre aşa zisa frumuseţe intelectuală pe care omul de ştiinţă o desluşeşte în armonia naturii şi care motivează eforturile îndelungate, în ciuda nenumăratelor piedici, în domeniul cercetării ştiinţifice. Progresul unei ştiinţe, iar psihologia nu face excepţie de la regulă, îngemănează două procese aparent opuse şi anume diversificarea, evoluţia în extensiune pe de o parte şi specializarea, adâncirea cunoaşterii unor domenii restrânse care echivalează cu dezvoltarea în intensiune. Interesele, preferinţele oamenilor de ştiinţă ocupă un loc important în cauzalitatea multiplă a acestei evoluţii, cu atât mai mult cu cât ele se exprimă în paradigmele unui anumit stadiu de dezvoltare al ştiinţei respective. Cu alte cuvinte dacă vrem să ştim încotro se îndreaptă psihologia secolului al XX-lea ar fi util să întrevedem care sunt temele majore ale cercetării care polarizează interesul comunităţii psihologilor. Un astfel de studiu a fost întreprins de A.P.A în 1952. Este vorba de un program care a cuprins două proiecte: Primul, a evaluat gradul de dezvoltarea al ştiinţei psihologiei la acea vreme. În acest scop Sigmund Koch, conducătorul acestui proiect, a solicitat celor mai reprezentativi psihologi americani să scrie câte un capitol despre domeniul lor. Aceste capitole au generat şase volume care conţin un sumum al cunoştinţelor de psihologie la momentul respectiv. Al doilea proiect a fost condus de către Kenneth E. Clark de la Univ. Minnesota. Proiectul a fost de natură empirică şi a urmărit să contureze mai clar cunoştinţele despre profesiunea de psiholog. Subiecţii pe care s-a efectuat cercetarea au fost membrii APA de pe tot cuprinsul ţării. În staff-ul central al APA care a condus cercetarea a fost cooptat şi R. Thorndike. El a avut ideea de a realiza triade de câte trei psihologi din istoria psihologiei ale căror contribuţii remarcabile erau egale dar diferite din punctul de vedere al domeniilor asupra cărora s-au aplecat. Un chestionar conţinând astfel de triade a fost expediat la 200 de psihologi americani cerându-li-se să ierarhizeze personalităţile din fiecare triadă în ordinea importanţei contribuţiei lor. Ipoteza lui Thorndike era că preferinţele psihologilor evaluatori vor exprima de fapt interesele lor faţă de ariile psihologiei. În adevăr, pe baza rezultatelor, care au confirmat că evaluările psihologilor au fost influenţate de domeniul psihologiei în care erau implicaţi (cercetare, psihologia muncii, clinică, etc.), preşedintele APA de la acea vreme Lee J. Crombach a conchis că există două curente privind metodologia, gândirea şi preferinţele în psihologia sec. XX. Cronbach a vorbit într-un studiu de existenţa a două direcţii în cercetarea psihologică contemporană şi anume una, experimentală, alta de natură corelaţională. Psihologii

experimentalişti menţin pe cât posibil constante diferenţele între indivizi şi variază condiţiile experimentale. Psihologii corelaţionişti, dimpotrivă, vor să ţină constante condiţiile pentru a face cât mai pregnante diferenţele dintre subiecţii cercetării. Ulterior, Gordon Allport (1992) analizând dezvoltarea teoriilor personalităţii a prefigurat două mari direcţii cărora li se subsumează cercetările din acest domeniu, orientările nomotetică şi ideografică. Vom vedea într-un capitol viitor, că sub aspectul planurilor experimentale, orientarea nomotetică implică experimentarea cu grupuri de subiecţi, pe când direcţia ideografică cuprinde experimente efectuate cu un singur subiect.

2.1 Noţiunea de variabilă

Variabila este o anumită proprietate a unui eveniment susceptibilă de a fi măsurată. „O variabilă - notează Vadum şi Rankin (1998, p. 71) - este o clasificare sau o măsură a caracteristicilor oamenilor, animalelor, obiectelor sau evenimentelor (exemplu: înălţimea, temperatura, sexul, inteligenţa, anxietatea, etc).” Termenul de variabilă independentă este împrumutat din matematică. Într-o ecuaţie de gradul întâi de forma 2y-2x = 6, adică y = x-3, variabila dependentă este y deoarece mărimea sa depinde de valorile date lui x. Pe de altă parte variabila independentă este reprezentată cu x; variaţia sa va determina modificări în mărimea lui y. Ecuaţia reprezintă formalizarea oricărui plan experimental. Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu. Poate fi luat ca variabilă independentă oricare aspect al ambianţei, comportamentului experimentatorului sau al conduitei subiectului prevăzut a fi modificat sistematic în cursul experimentului. Variabila dependentă este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente. În psihologia experimentală variabila dependentă este reprezentată de diferite aspecte ale comportamentului extern (reacţie verbală, motrică etc.) sau de o serie de parametrii ai funcţionării organismului (rezistivitatea pielii, ritmul cardiac şi respirator, potenţialul de acţiune, undele cerebrale, viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă etc.). Variabilele sunt reale (ex: durata, frecvenţa, intensitatea etc), pe când conceptele teoretice sunt ideale, imaginare (foame, motivaţie, anxietate etc.)

2.2 Clasificarea variabilelor

Variabilele care intervin într-un experiment pot fi clasificate pe baza mai multor criterii: a) Funcţie de rolul de cauză sau de efect jucat în experiment: variabilă dependentă – variabilă independentă. Variabilă dependentă. Întruneşte următoarele caracteristici: - Este o măsură a comportamentului subiectului care reflectă efectele variabilei

independente. - Este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente (Vadum şi Rankin 1998). Variabila independentă este condiţia manipulată sau selectată de experimentator pentru a determina efectele sale asupra comportamentului. Numim efect orice modificare observabilă, cantitativă sau calitativă, produsă în variabila dependentă. Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu. Trebuie efectuată distincţia între relaţia, ca spunem aşa, naturală existentă între cauză şi efect şi relaţia de laborator dintre echivalentele lor, adică dintre variabila independentă şi variabila dependentă. În laborator singura posibilitate de a evidenţia efectele cauzei este de a produce varierea cantitativă sau calitativă a variabilei independente. Cu alte cuvinte, cauza devine activă producând efectele anunţate de ipoteză, doar dacă este variată cantitativ, calitativ, sau prin prezenţă-absenţă. Sunt experimente în care este greu de precizat care variabilă este independentă şi care este dependentă. În aceste studii scopul principal este tocmai identificarea variabilei independente. Este cazul acelor studii care s-ar interesa de relaţia existentă între vizionarea de către copii a filmelor violente şi creşterea agresivităţii lor sau de relaţia dintre stres şi oboseală. b) Funcţie de caracteristicile domeniului de definiţie: variabile continue – variabile discrete - Variabila continuă se situează pe un continuum şi nu este limitată la un anumit număr de valori. Latenţa, forţa, durata pot lua prin măsurare orice valoare. - Variabila discontinuă, dimpotrivă, ia valori discrete care cad în categorii distincte separate. Exemple de variabile discontinue sunt sexul, tipurile psihologice etc. De asemenea, culorile, din punct de vedere psihologic sunt categorii discrete, dar echivalentele lor fizice, adică lungimile de undă a radiaţiei luminoase reflectate, aparţin unui continuu de la 396 la 760 milimicroni. c) Variabile cantitative şi variabile calitative Variabilă cantitativă. Variabila cantitativă variază în mărime (ex: viteza de răspuns, intensitatea etc). Valorile ei se situează pe un continuum şi semnifică gradul sau mărimea dimensiunii măsurate. Variabilă calitativă – variază în privinţa tipului, felului (ex: înclinare sau întoarcere la stânga sau la dreapta într-un labirint). Multe variabile considerate în mod comun a fi calitative şi discrete se dovedesc a fi cantitative şi continui: intro-extraversia, normal-neurotic, masculinitate-feminitate, scorurile la foaia de autoanaliză a lui Cattell, etc. Criteriile de clasificare a variabilelor nu se exclud reciproc ci dimpotrivă se regăsesc în aceeaşi variabilă. Astfel o variabilă independentă cum este tipul temperamental poate fi discontinuă, calitativă şi invocată. De asemenea, unele variabilele independente sunt exprimate cantitativ altele calitativ. O variabilă independentă, cantitativă este, spre exemplu, intensitatea unui stimul sonor la auzul căruia subiectul trebuie să apese pe o pedală. Putem alege diverse valori de 10, 20….60Hz. Un exemplu de variabilă independentă calitativă îl constituie un stimul vizual colorat în roşu, verde, galben şi albastru. Cele patru culori sunt numite modalităţi sau condiţii. d) Variabile fizice şi nonfizice

Variabilă fizică - aspect al variabilei (independente sau dependente) care poate fi exprimat ca mărime fizică (exemple: intensitatea luminii stimul, amplitudinea undelor cerebrale, etc). Variabilă nonfizică – aspect al condiţiilor de testare care este exprimat în termeni comportamentali sau procese cognitive (exemple: privare – nonprivare de somn, familiarizarea – nonfamiliarizarea cu situaţia de testare, etc). Un tip aparte de variabilă nonfizică este variabila subiect care se bazează pe diferenţele individuale ale subiecţilor incluşi în experiment, ca de exemplu, introversiunea-extraversiunea, ciclotimia-schizotimia, masculinitatea-feminitatea, etc. Iată două exemple care ilustrează modul în care variabila subiect poate fi luată ca variabilă independentă sau ca variabilă dependentă: 1) Ipoteza verificată într-un experiment este că tipurile temperamentale sunt caracterizate prin viteze de răspuns diferite. Variabila independentă, de tip subiect are două modalităţi, introversiunea şi extroversiunea. Se compară performanţele medii la un test de reactivitate pentru cele două grupuri independente, introvertiţii şi extravertiţii. 2) În al doilea experiment ipoteza verificată este aceea că dimensinea extro-introversie va înclina spre un pol sau spre altul, funcţie de experienţa anterioară. Variabila subiect este tema povestioarei audiate înainte de măsurarea intro-extraversiunii cu un chestionar potrivit. Un grup de subiecţi audia o povestire tristă, iar celălalt asculta o poveste care degaja optimism. e) Gradul de intervenţie al experimentatorului în manipularea variabilei: variabilă manipulată – variabilă invocată sau naturală. Variabila invocată este variabila independentă proprie cvasiexperimentelor (vezi mai pe larg § 9.2). Variabilele invocate sunt de obicei variabile subiect sau variabile demografice (vârstă, sex, nivel de şcolarizare, etc). Există situaţii când în acelaşi experiment o variabilă propriu zisă coexistă cu o variabilă invocată. f) După tipul de plan experimental care le utilizează: variabile intrasubiect-variabile intersubiect (vezi şi 3.2). Variabile intrasubiect sunt variabile independente ale căror valori sau condiţii sunt parcurse de către toţi subiecţii incluşi în experiment. Decelarea efectelor produse la nivelul comportamentului de către manipularea variabilei independente este posibilă prin compararea subiectului cu el însuşi. Sunt utilizare în experimentele cu măsurători repetate numite, în literatura anglo-saxonă „within subjects experiments.” Variabilele intersubiect sunt variabile independente ale căror valori sau modalităţi sunt parcurse de grupuri diferite de subiecţi. Ele sunt prezente în modelele experimentale cu grupuri independente („independent groups plans” sau between-subjects plans).

2.3. Măsurarea în psihologia experimentală

Se consideră că un indicator al progresului într-o ştiinţă este măsura în care legile sale sunt formulate cantitativ. Faptul că legile pot fi formulate cantitativ indică două lucruri: Fenomenul este destul de constant pentru a permite un enunţ destul de exact despre el.

Dimpotrivă datele care variază ascund regularităţile cu aspect de lege. Legea este destul de simplă pentru a permite o exprimare numerică. Legile psihofizice se pretează mai bine unei astfel de exprimări cantitative, pe când legile motivaţiei sau ale cogniţiei suportă mai de grabă o formulare calitativă, dat fiind specificul acestor paliere înalte ale vieţii psihice. Măsurarea variabilelor studiate constituie o trăsătură proeminentă a psihologiei moderne (L. E. Tyler, W. Bruce Walsh, 1979) şi multe dintre progresele ei sunt legate de evoluţia psihometriei. Astfel, pretenţiile că acuitatea senzorială este un semn al inteligenţei, că tipul de personalitate al mamei care respinge copilul ar fi cauza autismului acestuia, sau că loboctomia prefrontală ar vindeca unele boli psihice sunt exemple de aserţiuni care au fost respinse odată cu introducerea în domeniile respective a unor tehnici de măsurare precise (Vadum şi Rankin, op. cit). În general rezultatele unei cercetări sunt influenţate în mod considerabil de instrumentele cu care sunt măsurate variabilele incluse în modelul experimental. De aceea în faza de proiectare a experimentului cercetătorii acordă o mare importanţă strategiilor de măsurare care vor fi utilizate în cercetare.

2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice

În psihologia experimentală este utilizată o gamă largă de instrumente de măsurare (cronometre, rigle gradate în milimetri utilizate de sine stătător sau încorporate în alte dispozitive de experimentare cum sunt esteziometrele, olfactometrele, etc, greutăţi calibrate, potenţiometre, dispozitive pentru mărimea unghiulară, etc). O gamă largă de aparate pentru experimentare au încorporate instrumente de mare precizie pentru măsurarea şi înregistrarea timpului de reacţie, rezistivităţii pielii, ritmului cardiac, presiunii arteriale, undelor cerebrale, potenţialelor de acţiune, etc. Alte tehnici, mai recente cum este imageria magnetică a creierului, permit vizualizarea zonelor corticale implicate în efectuarea unor sarcini experimentale. Toate aceste instrumente şi dispozitive de măsurare, de înregistrare sau vizualizare se supun unor prescripţii metrologice care au reglementări naţionale şi internaţionale (Sistemul Internaţional de Unităţi). Cu toate progresele înregistrate de mijloacele tehnice de măsurare, unul dintre instrumentele cele mai des utilizate în măsurătorile experimentelor psihologice este testul psihologic. Psihologii se pot informa în legătură cu testele psihologice aflate pe piaţă din diferite cataloage cum este, de exemplu, „Test in Print IV” (Murphy, Conoley & Impara, 1994) care cuprinde o listă de peste trei mii de teste destinate unor diverse tipuri de evaluări psihologice: aptitudini, deprinderi, interese, emoţii, acuităţi senzoriale, atitudini, trăsături de personalitate, etc (Vadum şi Rankin, 1998). De obicei într-o cercetare experimentală sunt utilizate mai multe tipuri de măsurători, adică măsurători cu caracter psihofiziologic precum şi măsurători psihologice. Pe de altă parte aparatele utilizate pot fi din categoria celor consacrate de alte cercetări sau care sunt livrate de diferite firme (tahistoscop, poligraf, aparat pentru studiul reacţiilor, psihogalvanometru, etc) altele pot fi realizate ad-hoc potrivit modelului teoretic şi al nevoilor de experimentare al unui anumit cercetător. Exemple din a doua categorie de

aparate sunt ceasul lui Mackworth pentru abordarea experimentală a comportamentului vigilent sau „Microcurba de lucru” un aparat românesc realizat, pentru nevoile de experimentare în domeniul oboselii ale unui colectiv de psihologi condus de Valeriu Ceauşu (1965) Funcţie de gradul de control pe care subiectul îl are faţă de propriile reacţii măsurătorile se împart în reactive şi nonreactive. Măsurătorile reactive pot fi influenţate, în mod voluntar sau involuntar de către subiecţi. Chestionarele de personalitate, interviul, observaţia intră în această categorie. Dimpotrivă măsurătorile nonreactive se caracterizează prin lipsa controlului subiecţilor, în această categorie intrând măsurătorile psihofiziologice efectuate cu psihogalvanometrul, electromiograful, electroencefalograful, etc. Este de preferat, ori de câte ori este posibil, ca măsurătorile reactive să fie completate cu măsurători nonreactive. Din păcate utilizarea măsurătorilor nonreactive cum sunt cele bazate pe cercetarea de arhivă sau prin utilizarea observatorului ascuns este limitată de principiul etic al intimităţii. O altă limitare este dată de stadiul tehnologiei care într-un anumit moment al dezvoltării nu oferă posibilitatea efectuării unor măsurători nonreactive a anumitor variabile psihice. Astfel atitudinile, convingerile, nu pot fi evaluate altfel decât prin chestionare. În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (1998) recomandă utilizarea încrucişată a mai multor tehnici reactive. În acest mod se infirmă explicaţia rivală că măsurătorile ar fi dependente de un anumit tip de măsurătoare.

2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare

În linii generale măsurarea echivalează cu a ataşa numere evenimentelor sau obiectelor în conformitate cu anumite reguli. „ Măsurarea, scrie Piaget (op.cit., p. 59) constă, în principiu,în aplicarea numărului la datele discontinue sau continue ce urmează a fi evaluate”. Apelul la număr, continuă autorul citat, se datorează proprietăţilor sale (incluziunea care stă la baza clasificării şi ordinea pe care se reazemă serierea). Aceasta permite ca anumite proprietăţi ale obiectelor sau evenimentelor să fie reprezentate prin proprietăţi ale sistemului numerelor (D. Mc. Burney, 1983). De aceea operaţiile aritmeticii elementare (adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea) sunt aplicabile, în principiu, rezultatelor măsurătorii. Doar în principiu, deoarece în cazul unor măsurători psihologice acestea sunt fără sens. De exemplu doi oameni având fiecare un QI de 75 nu fac la un loc cât unul cu un QI de 150. Asemănător, în domeniul măsurătorilor fizice este fără sens să spunem că este de două ori mai cald astăzi decât ieri dacă temperatura de azi este de 24 de grade Celsius, comparativ cu cea de ieri care a fost doar de 12 grade Celsius. Să mai obsevăm că în privinţa măsurătorilor lungimii, masei, vitezei cele patru operaţii îşi găsesec o mare utilitate. Motivul lipsei de sens a acestor operaţii în cazul măsurătorilor psihologice este că, la acestea, valoarea zero este arbitrară, adică nu înseamnă în realitate lipsa totală, în cazul unui individ, a caracteristicii psihice măsurate. De fapt, aşa cum observă Piaget (op.cit., p.62), „ marea dificultate a psihologiei (privitor la măsurare n.n.) este…lipsa unităţilor de măsură”. În lipsa lor este aproape imposibil să defineşti valoarea zero.

2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare

Inventarierea unor astfel de situaţii l-au condus pe Stevens, S., S. (1946) la ideea existenţei unei ierarhii (sistem) a tipurilor de măsurătoare dupã criteriul aplicabilităţii celor patru operaţii fundamentale. Aşa cum remarcã L. Tyler şi B. Walsh (op. cit.) fiecare nivel al sistemului are regulile şi restricţiile lui proprii şi permite aplicarea doar a unor anumite procedee statistice. Altfel spus, ficare tip de scală de măsurare este definit printr-un anumit set de proprietăţi, dintr-un total de patru, in virtutea cărorara obiectelor sau fenomenelor le sunt ataşate numere (D. McBurney, 1983). Aceste proprietăţi sunt: egalitatea, ordinea de rang, egalitatea intervalelor şi egalitatea raporturilor sau câturilor. La acestea o vom adăuga pe a cincea, la care numeroşi autori se referă (Tyler şi Walsch 1979, McBurney, 1983, Vadum şi Rankin, 1998) prezenţa reperului 0 cu sens. Să le trecem succint în revistă după Vadum şi Rankin (1998) în ordinea generalităţii lor : Proprietatea egalităţii este confirmată dacă doi subiecţi care ocupă acelaşi loc pe scală sunt egali din punctul de vedere al însuşirii măsurate. Proprietatea ordinii de rang există dacă cele mai mari scoruri de pe scală aparţin persoanelor care deţin însuşirea măsurată în cel mai înalt grad. O scală are proprietatea intervalelor egale dacă distanţele egale între scoruri pe toată lungimea scalei echivalează cu diferenţe egale în însuşirea măsurată. Scala coeficienţilor de inteligenţă cu media 100 şi abaterea standard egală cu 15 nu are această proprietate întrucât diferenţa între QI-urile 78-80 nu este egală cu diferenţa 110-112, deoarece primul interval aparţine subiecţilor cu o inteligenţă situată în media inferioară, pe când a doua diferenţă se situează în media superioară. Proprietatea rapoartelor egale se referă la faptul că rezultatul împărţirii unui scor de pe scală cu un altul poate fi utilizat în compararea cu sens a celor două scoruri. Astfel, dacă efectuăm câtul dintre înălţimea subiectului A de 180cm şi a lui B de 150cm obţinem 180:150=1.2 Putem afirma că subiectul A este mai înalt de 1,2 ori decât subiectul B. Nu acelaşi lucru este posibil cu doi coeficienţi de inteligenţă. În psihologie este lipsit de sens un raport efectuat între doi coeficienţi de inteligenţă. Să presupunem că am administrat un chestionar de anxietate la mai mulţi subiecţi, scorurile minim şi maxim posibile fiind 0 şi respectiv, 20. Dacă un subiect A obţine un scor de 10 iar altul B de 20, nu avem nici un temei să spunem că subiectul B este două ori mai anxios decât subiectul A. O astfel de comparaţie este posibilă numai dacă transformăm aceste scoruri în note standard. O a cincea proprietate este existenţa unei semnificaţii psihologice pentru valoarea 0 de pe scală. Stevens a realizat o scală a zgomotului unde reperul 0 are sens, anume că în spaţii izolate fonic sursele de zgomot sunt eliminate. În general în experimentele din domeniul senzaţiilor reperul 0 de pe scală semnifică lipsa senzaţiei datorită situării intensităţii stimulului cu mult sub pragul senzorial absolut. În sistemul de măsurare propus de Stevens între cele patru proprietăţi există o relaţie de subsidiere în sensul că ultima, proprietatea rapoartelor egale le înglobează automat pe celelalte trei, a treia pe celelalte două şi a doua pe prima. Deci o scală care are proprietatea intervalelor egale va avea obligatoriu şi proprietăţile ordinii de rang şi a egalităţii. Proprietatea unui reper zero semnificativ, pare să fie totuşi proprietatea cea mai

generală, pe care nu o au decât scalele raport. 2.6.1 Scala nominală

Scara nominală are doar proprietatea egalităţii. În acesată scală evenimentele sau obiectele de acelaşi tip vor primi aceleaşi numere, iar obiectele şi evenimentele diferite vor primi numere diferite. Aici numerele sunt utilizate doar pentru a identifica anumite categorii în care indivizii pot fi împărţiţi. Aşa se întâmplă cu numerele înscrise pe tricourile jucătorilor sau când codificăm sexul masculin cu cifra 1 iar pe cel feminin cu cifra 2. În aceste cazuri operaţiile aritmetice fundamentale sunt inaplicabile. De asemenea nu sunt permise procedurile statistice deoarece scorurile de pe această scală ca şi cele de pe scala ordinală nu au distribuţii normale (Vadum şi Ranchin, 1998). Totuşi în ultimii ani unii autori au dezvoltat tehnici statistice speciale care se pretează acestui tip de scală (Vezi, I. Radu, 1993, p. 285) . Scala nominală este utilizată în procesul clasificării care este începutul oricărei ştiinţe (D. McBurney, 1983). Exemplu, privind tipurile de personalitate din clasificarea lui Eysenck:

1. Introvert 2. Extrovert 3. Nevrotism 4. Psihoticism

Tipologiile personalităţii elaborate de Pavlov, Jung, Viola, Pende, Kretschmer, Sheldon ş.a. reprezintă tot atâtea exemple de scări nominale.

2.6.2 Scala ordinală

Are două proprietăţi, egalitatea şi ordinea de rang. Acest tip de măsurătoare este utilizat la ordonarea subiecţilor în sens crescător sau descrescător privind o anumită caracteristică psihică, fără să cunoaştem cu exactitate distanţa dintre cei doi membrii ai fiecărei perechi. A nu fi confundat cu metoda rangurilor care, dimpotrivă ia în seamă această distanţă. Regula după care funcţionează această scală este că numerele care indică rangurile pe scală echivalează cu ordinea de merit a aributelor psihologice evaluate. Metoda percentilelor despre care vom vorbi ceva mai departe se încadrează în acest tip de măsurătoare. Nici în cazul acestui tip de măsurătoare nu pot fi aplicate operaţiile aritmetice elementare.

Iată un exemplu : Unui elev i s-a cerut să ordoneze pe criteriul intensităţii preferinţei cinci dintre disciplinele studiate. El a dat următorul răspuns : 5. Mate 4. Fizică 3. Informatică 2. Geografie 1. Sport

Unele dintre scările de aprecire, şi în general acelea care măsoară preferinţele oamenilor constituie exemple de scări ordinale.

2.6.3 Scala interval

Scala interval constituie al treilea tip de măsurare cu proprietăţile, egalităţii, ordinii de rang şi egalităţii intervalelor. Ea suplineşte principalul dezavantaj al primelor două tipuri : ne perimte să stabilim distanţa dintrei doi subiecţi d.p.d.v. al caracteristicii psihologice utilizate. Testele şcolare se situează, cu unele rezerve, în această categorie. Acest sistem prezintă totuşi o limitare, anume accea că nu are un punct zero real. De fapt evaluarea nivelului cunoştinţelor asimilate în şcoală nu presupune definirea riguroasă a unui punct zero al cunoaşterii. Totuşi lipsa unui punct zero real face ca scorurilor la teste, obţinute prin acest tip de măsurare, să nu li se poată aplica operaţia împărţirii. Iată un exemplu. Aceluiaşi elev i s-a precizat sarcina astfel: Ştim că cel mai mult îţi place matematica şi cel mai puţin sportul. Pe o scală gradată de la unu la şapte te rog să arăţi unde se situează fizica, informatica şi geografia din moment ce mate se situează pe poziţia şapte iar sportul pe poziţia unu. Răspunsul elevului a fost acesta :

7. Mate 6. Fizica 5. 4. Informatică 3. 2. Geografie 1. Sport

Observăm că informatica se situează la jumătatea distanţei între geografie şi fizică, adică la două unităţi distanţă de fiecare, pe când fizica se situează la o unitate distanţă faţă de disciplina cea mai preferată şi la cinci unităţi faţă de sport care este disciplina şcolară cea mai puţin agreată de elevul nostru. Din acest exemplu desprindem uşor regula după care funcţionează acest sistem de măsurare: diferenţele egale dintre numerele de pe scală trebuie să reprezinte diferenţe psihologice egale între oameni sau evenimente. Cel mai bun exemplu de scală bazată pe intervale este tehnica IQ.

2.6.4 Scala raport (ratio scale)

Scala raport (ratio scale) are toate cele cinci proprietăţi. În adevăr ele sunt caracterizate

prin existenţa unui punct zero real şi prin posibilitatea de a trata rezultatele măsurătorii prin toate cele patru operaţii aritmetice fundamentale. Puţine sunt scalele utilizate în psihologie care se încadrează în această categorie. Un exemplu îl constituie scala de intensitate a zgomotului, unde valoarea zero semnifică absenţa oricărei surse de zgomot. Un alt exemplu de măsurătoare de tip scală raport poate fi găsit în studiul timpului de reacţie. În adevăr, în acest caz punctul zero înseamnă că reacţia subiectului la vederea stimulului are loc instantaneu. Nu este locul aici să explicăm de ce în realitate subiecţii obţin timpi mai mari de zero. Timpul de reacţie mediu al unui subiect se obţine prin utilizarea tuturor celor patru operaţii aritmetice (L.Tyler şi B. Walsh op. cit.). Un alt exemplu care ilustrează modul cum funcţionează acest sistem de măsurare este următorul: Să presupunem că sarcina de evaluare a disciplinelor şcolare este formulată de această dată astfel (D. McBurney, 1983): “ Dacă pe o scală cu capetele libere (open-ended scale) preferinţa ta pentru fizică se situează la gradaţia 10 unde se vor situa matematica, informatica, geografia şi sportul? Dacă o disciplină îţi este indiferentă noteaz-o cu zero. Dacă pe una o preferi de două ori mai mult decât pe alta, acordă-i un punctaj de două ori mai mare. Dacă o disciplină iţi displace acordă-i un punctaj negativ. Utilizează orice număr, pozitiv sau negativ, pe care îl consideri necesar, nefiind nici o limită în sus sau în jos pe scală. Să mai presupunem că elevul a dat următoarea evaluare:

30 20 Matematica 15 10 Fizica 0 Informatica -10 Geografia -20 -30 Sportul -40

Regula după care atributelor, obiectelor sau evenimentelor, le sunt ataşate numere în acest sistem de măsurare este următoarea: raporturile (proporţiile) dintre numerele de pe scală trebuie să fie corespunzătoare raporturilor (proporţiilor) psihologice dintre evenimente sau obiecte (Aici, asemenea autorilor citaţi mai sus, utilizăm noţiunea de obiect în sensul său cel mai general de obiect matematic). Adevărul este că marea majoritate a măsurătorilor variabilelor psihologice se încadrează în al treilea nivel, al scalelor interval, sau este de dorit să fie astfel. Lipsa unui zero real trebuie să ne amintească mereu că din păcate nu putem utiliza oricare operaţie aritmetică atunci când dorm să interpretăm rezultatele la un test. De asemenea, operaţiile matematice sofisticate pot fi uneori lipsite de sens când datele obţinute într-o cercetare aparţin unuia dintre nivelurile elementare ale sistemului de măsurători eleborat de Stevens. Altfel spus, nu toate operaţiile aritmetice care se aplică numerelor au sens în domeniul scorurilor la teste sau în evaluarea caracteristicilor psihologice. Dintre toate tipurile de scale studiate scara raport este cea ma puternică, în sensul că ne permite să derivăm toate informaţiile pe care ni le prezintă celelate scale, enumerate în ordinea descrescătoare a aportului lor informaţional: cu intervale, ordinală şi nominală.

Putem identifica şi o ordine inversă, aceea a aşa numitelor “transformări permisibile “ (D. McBurney, 1983). Este vorba de numărul permis de procedee de a atasa numere unor atribute psihice în limitele regulilor permise de fiecare scală de măsurare. Întorcându-ne la exemplificările efectuate în legătură cu fiecare sistem de măsurare, scara nominală permite cea mai mare libertate în sensul că, semnificaţia tipurilor nu se schimbă dacă le ataşăm numere de la o mie în sus sau dacă le ataşăm literele alfabetului cu condiţia ca etichetele să fie diferite şi să nu permită nici o confuzie. De asemenea numerele din scala ordinală pot fi schimbate în orice fel cu condiţia să fie conservată ordinea preferinţei. În cazul scării interval putem aduna sau scădea, înmulţi sau împărţi numerele printr-o constantă fără ca semnificaţia diferenţelor (distanţelor) dintre materiile preferate să se schimbe. Dimpotrivă în cazul scalelor raport putem schimba numerele care corespund treptelor scării apreciative doar prin multiplicarea lor printr-o constantă pozitivă. Fireşte cercetătorul trebuie să facă efortul de a găsi în experimentele sale acele variabile care se pretează a fi măsurate cu scara ordinală deoarece în cadrul acestui sistem de măsurare sunt permise toate operaţiile aritmetice, deci pot fi surprinse mai multe relaţii care sunt atribuibile fenomenului psihic investigat. Pe de altă parte trebuie să înţelegem şi pericolele unor interpretări eronate care pot surveni când unor date obţinute prin măsurători, de exemplu ordinale, le aplicăm proceduri matematice sofisticate care în acest context sunt lipsite de sens. De exemplu este complet eronat să spunem că un subiect care a rezolvat 40 de itemi la testul Matricile Progresive Standard este de două ori mai bun decât un altul care a rezolvat doar 20. Pentru a efectua astfel de comparaţii aceste măsurători sunt convertite în altele de un cu totul alt tip numite clase normalizate sau note standard, acestea din urmă aparţinând scalei de tip interval. Adesea măsurători efectuate pe o scală inferioară sunt transformate prin formule matematice adecvate în mărimi care aparţin unei scale de măsurare superioare d.p.d.v. al operaţiilor matematice permise. Către sfârşitul secolului al XIX-lea Lambert A. Quetelet, matematician belgian a observat că variaţiile individuale în domeniul măsurătorilor fiziologice tind să se conformeze unei anumite ordini. Ulterior Galton, în Anglia, a aplicat metoda lui Quetelet în domeniul unor variabile psihologice cum este acuitatea vederii. Efectuând măsurători ale unor variabile psihologice dar şi fiziologice (circumferinţa toracelui) pe grupuri mari de soldaţi (în total aprox 5000) Galton a ajuns la concluzia că regularitatea după care tind să se distribuie diferenţele individuale se supune unei legi universale.CAPITOLUL III PLANURI EXPERIMENTALE

Planul experimental reprezintă unitatea strategiilor alese de experimentator pentru a preîntîmpina eventualele surse de eroare (McBurney, op.cit.).

3.1 Clasificarea planurilor experimentale

Modelele experimentale pot fi clasificate în baza mai multor criterii care se diferenţiază funcţie de gradul lor de generalitate. Figura nr.1 (pagina următoare) reprezintă o încercare de taxonomie în domeniul

modelelor experimentale. Ea poate fi utilizată de către studenţi dar şi de către alte persoane interesate de demersurile eperimentale ca un ghid pentru înţelegerea sau acceptarea critică a unei lucrări ştiinţifice care comunică rezultatele unui anumit experiment psihologic. Unul dintre cele mai generale criterii de clasificare a modelelor experimentale este acela al numărului de subiecţi. Din această perspectivă putem vorbi de modele în care se experimentează pe un singur subiect şi modele în care mai mulţi subiecţi parcurg condiţiile experimentale. Un alt criteriu, la fel de general, cum este cel privind modalitatea de constituire a grupurilor experimentale, adică prin randomizare sau fără randomizare împarte design-urile în experimente propriu-zise (cu randomizare) şi cvasiexperimente (Cook şi Campbell, op. cit.). Asupra randomizării şi cvasiexperimentelor vom zăbovi îndeajuns în capitolele cinci şi respectiv opt. Din punct de vedere al gradului de control asupra variabilelor experimentale, distingem experimentele propriu-zise sau adevărate (true experiments) şi cvasiexperimentele sau aşa-zisele experimente ex post factum. Din punct de vedere al numărului de variabile implementate (manipulate, sau studiate simultan) deosebim modelele cu o singură variabilă, de modelele complexe sau factoriale. Unii autori atribuie denumirea de experiment factorial acelora unde variabilele au acelaşi număr de nivele sau modalităţi.

O serie de alte criterii mai puţin generale determină grupări în interiorul categoriilor formate de criteriile anterioare. Astfel, în interiorul modelelor experimentale complexe, funcţie de tipurile de variabile implementate, distingem planurile omogene (conţin variabile de acelaşi tip) de modelele mixte (utilizează simultan tipuri diferite de factori). În cadrul grupei de planuri experimentale care operează cu o singură variabilă, funcţie de frecvenţa cu care o condiţie experimentală este dată subiecţilor, avem: a) Planuri cu grupuri independente, fiecare subiect parcurgând o condiţie experimentală o singură dată. Conţin variabile de tip intersubiect; mai sunt numite „between-subjects designs”. La rândul lor, planurile experimentale cu grupuri independente (independent groups design) sunt clasificate de Shaughnessey, et. al. (1998) astfel: modele cu grupuri randomizate, modele cu grupuri egalizate şi modele cu grupuri naturale. b) Modelele experimentale cu măsurători repetate. Ele au implementate, aşa cum am văzut în capitolul precedent, variabile de tip intrasubiect; fiecărui subiect i se aplică de mai multe ori acelaşi tratament. Din această cauză, mai sunt numite „ within-subject designs”. Trebuie menţionat că cele două tipuri de modele, anume cele cu grupuri independente şi cele cu măsurători repetate (inter’ şi intrasubiecţi) permit tipuri de comparaţie diferită. Astfel în cadrul modelului intersubiect comparaţia mediilor performanţelor experimentale are loc între grupurile distincte alocate nivelurilor variabilei independente. Dimpotrivă modelul intrasubiect se bazează pe comparaţii efectuate între performanţele aceloraşi subiecţi obţinute pe măsură ce trec de la o modalitate experimentală la alta, adică de la un nivel la altul al variabilei independente. Factorii (variabilele) de tip intersubiect (between – subjects factors) sunt factori cu

randomizare completă. În dizainurle experimentale care utilizează acest tip de factori, subiecţii sunt mai întâi egalizaţi din punctul de vedere al unor variabile care ar putea influenţa într-un sens nedorit rezultatele experimentului (sex, vârstă, nivel de studii, profesie, etc.), apoi sunt repartizaţi în mod aleatoriu la condiţiile experimentale. În cazul factorilor de tip intrasubiecţi (within-subjects factors) subiecţii, alocaţi prin randomizare, parcurg toate nivelele specifice unui factor. Această modalitate este specifică design-urilor utilizate în evaluarea eficacităţii diferitelor condiţii experimentale: procedee de învăţare sau de predare, formule psihoterapeutice, etc. Performanţele subiecţilor sunt evaluate prin măsurători repetate, de exemplu la începutul şi la sfârşitul fiecărui tip de tratament. Experimentele de acest tip întâmpină două tipuri de dificultăţi: 1) Deoarece sunt comparate performanţele aceluiaşi subiect în condiţii experimentale diferite, este posibil ca rezultatele la un tratament consecvent să fie influenţate de tratamentul precedent. De exemplu, într-un experiment care testează impactul asupra calităţii percepţiei a două niveluri de iluminare a spaţiului de lucru (intens şi slab), performanţele într-o sarcină de discriminare perceptivă, obţinute la un iluminat inferior, ar putea să fie cu atât mai reduse cu cât iluminatul precedent a fost mai intens. Pentru contracararea acestui efect se utilizează metoda contrabalansării: jumătate dintre subiecţi vor efectua sarcina de discriminare perceptivă mai întâi în condiţii de iluminat slab şi apoi în condiţii de iluminat intens. Cealaltă jumătate va parcurge cele două condiţii experimentale într-o ordine inversă. 2) În unele experimente care evaluează eficacitatea unor tratamente, prin măsurarea repetată a performanţelor aceloraşi subiecţi, este posibil să intervină aşa-zisul efect de ordine: un tratament A este mai eficient când este precedat de tratamentul B decât când urmează sau precedă tratamentele C şi D. În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (op. cit.) propun tratarea ordinii ca un factor distinct al planului experimental. Cele trei condiţii experimentale A, B, C, vor fi combinate în toate tipurile de ordine posibile, adică şase: ABC, ACB, BCA, BAC, CBA, CAB. Fiecărei variante îi vor fi alocaţi, prin randomizare, subiecţi diferiţi. Această metodă are dezavantajul că necesită un număr cu atât mai mare de subiecţi cu cât numărul tratamentelor cuprinse în plan este mai mare. Astfel, dacă pentru trei condiţii experimentale rezultă şase combinaţii, pentru patru vor fi posibile 24 de secvenţe, iar pentru cinci vor rezulta 120 de variante. Deoarece pentru fiecare tip de ordine se vor aloca prin randomizare alţi şi alţi subiecţi, pentru testarea celor cinci tratamente ar trebui un număr de 120 de subiecţi. Observăm că subiecţii sunt repartizaţi în mod aleatoriu la fiecare secvenţă de ordine a condiţiilor experimentale. În experimentale cu mai multe condiţii experimentale, repartizarea subiecţilor prin randomizare la aceste tipuri de tratamente contracarează efectul de ordine, aşa cum repartizarea întâmplătoare a subiecţilor la grupuri controlează efectele diferenţelor individuale. Un alt criteriu care funcţionează în interiorul categoriei de experimente cu grupuri independente poartă asupra modului de alocare a subiecţilor la grupurile experimentale şi din acest punct de vedere modelele experimentale se clasifică în:

o planuri cu grupuri randomizate; o planuri cu grupuri egalizate (matching groups plans);

o planuri cu grupuri naturale.

Funcţie de modul în care subiecţii sunt repartizaţi pe condiţiile sau nivelele variabilei independente, planurile cu grupuri randomizate (planurile itersubiecţi) se împart în design-uri cu randomizare completă (subiecţii sunt repartizaţi la condiţii pe criterii complet aleatoare) şi design-uri cu randomizare în blocuri (subiecţii sunt repartizaţi mai întâi pe blocuri, apoi acestea sunt parcurse într-o ordine aleatoare). Înţelegerea logicii unui anumit experiment, aşa cum este el prezentat într-o revistă de psihologie, presupune mai întâi un demers analitic prin care sunt identificate variabilele independente şi nivelurile, respectiv tratamentele sau condiţiile experimentale ale acesteia. Dacă pentru fiecare variabilă identificată este parcursă schema din figura 1 § 3.1, se poate accede cu uşurinţă la tipul de plan experimental cu o singură variabilă care a stat la baza implementării acelei variabile. Ulterior, funcţie de tipurile de variabile independente utilizate, se poate conchide cu privire la tipul de plan complex care a fost utilizat de cercetător sau poate fi ales acel model care este cel mai bine adecvat problemei care urmează să fie abordată experimental. În continuare câteva precizări terminologice ni se par extrem de necesare. Preferăm termenul model experimental atunci când vrem să desemnăm un anumit tip mai general de experiment, aşa cum de pildă este modelul cu grupuri independente. Atunci când ne referim la specii de modele preferăm termenul de plan, aşa cum, de pildă, modelul experimental cu grupuri independente cuprinde planurile cu grupuri randomizate, planurile cu grupuri egalizate şi design-urile cu grupuri naturale. Experimentele concrete reprezintă, în ordinea generalităţii, ultima verigă în această ierarhie. De asemenea, relativ la variabila independentă sunt echivalenţi termenii, nivel, modalitate, condiţie, tratament, stimul, etc.

3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă

Se regăsesc în experimente ca atare, cu o singură variabilă, sau cel mai adesea combinate cu un alt sau (mai rar) cu alte modele experimentale cu o singură variabilă. Dintr-o perspectivă opusă putem afirma că orice experiment cu design experimental complex poate fi divizat în atâtea modele experimentale cu o singură variabilă, câte variabile independente are implementate. Sunt preferate experimentele de tip factorial care iau în considerare acţiunea simultană şi interacţiunea mai multor variabile în producerea unui anumit efect. Totuşi, atunci când sunt utilizate experimente cu o singură variabilă independentă este benefic, pentru validitatea experimentului, ca singura variabilă implementată să aibă mai multe modalităţi iar acestea să fie administrate, după caz, fie aceloraşi subiecţi (design cu măsurători repetate) fie unor grupuri distincte (design cu grupuri independente). Cazul cel mai elocvent este acela al testării diferitelor metode de predare. Variabila independentă este metoda de învăţare care cuprinde mai mult de două posibilităţi

respectiv, metoda globală, metoda fracţionată progresivă, metoda fracţionată repetitivă, etc. Acestea sunt modalităţile variabilei independente. Prin manipularea variabilei independente de-a lungul acestor modalităţi este de aşteptat să înregistrăm o serie de variaţii în variabila dependentă, adică în nivelul competenţelor dobândite de subiecţi. Sunt de preferat experimentele cu mai multe valori ale variabilei independente atunci când dorim să determinăm forma grafică a funcţiei care descrie relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă. Un alt motiv pentru care cercetătorii preferă acest tip de model experimental este acela al eliminării altor explicaţii posibile privitoare la datele obţinute.

3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente

Sunt denumite astfel toate planurile experimentale, care, spre deosebire de cele cu măsurători repetate, compară grupuri distincte, despre care se presupune în ipoteză că sunt selecţii ale unor populaţii diferite din punctul de vedere al efectului variabilei independente. În general numărul de grupuri este egal cu numărul de niveluri, valori sau modalităţi ale variabilei independente. Aceasta înseamnă că fiecare grup va parcurge o singură condiţie experimentală, sau cu alte cuvinte, fiecărui grup i se va administra o singură valoare a stimulului. Atributul de independent are semnificaţia că în constituirea grupurilor comparate nu a funcţionat nici o intenţie în virtutea căreia un grup ar avea subiecţi care se regăsesc în celelalte grupuri sau ar împărtăşi caracteristici comune altor grupuri cu care este comparat.

3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate

Există situaţii când nu este eficient să experimentăm cu grupuri independente care să fie alocate separat, diferitelor niveluri sau modalităţi ale variabilei experimentale. Planurile cu măsurători repetate presupun trecerea fiecărui subiect prin toate condiţiile experimentale. Ele utilizează variabile de tip intrasubiect şi sunt design-uri within subject. Întrucât fiecare subiect este comparat cu sine însuşi, acţiunea acestor diferenţe este estompată. Aceste design-uri nu trebuie confundate cu unele situaţii când repetarea măsurătorilor nu urmăreşte evidenţierea unei relaţii de tip cauză efect ci doar verificarea consistenţei interne, respectiv a constanţei (fidelităţii) unor rezultate obţinute cu ajutorul unor teste psihologice. Acest design se pretează foarte bine în domeniul cercetărilor psihofiziologice, cu condiţia să existe un timp suficient de mare între stimulări pentru a elimina efectele adaptării. Exemplificăm cu experimentul realizat de John Marshall şi Philip Teitelbaum (1974) pe subiecţi, pisici cărora li se îndepărtase partea laterală stângă sau dreaptă a hipotalamusului. Variabila independentă a avut două modalităţi: prezentarea şoricelului pradă la stânga sau la dreapta câmpului vizual, respectiv în zona afectată a vederii sau în zona neafectată. Se ştie că în partea stângă a câmpului vizual este implicat hipotalamusul drept şi invers. Performanţele subiecţilor, adică atacarea şoarecelui pradă, au fost

comparate pentru fiecare individ pentru situaţia de coincidenţă cu aceea de necoincidenţă a prezentării stimulului în zona afectată a câmpului vizual. În acest plan experimental toţi subiecţii parcurg fiecare tratament. Teoretic numărul minim de subiecţi necesari este egal cu unu. Subiectul va parcurge rând pe rând toate situaţiile experimentale (toate combinaţiile dintre fiecare modalitate a unei variabile cu toate celelalte modalităţi ale celei de-a doua variabile independentă). Fireşte că, întrucât nici o statistică nu este posibilă pe baza unei singure observaţii, acesta este un caz rar, dar comod pentru înţelegerea specificului planului experimental cu măsurători repetate. Cum în mod obişnuit se utilizează un anumit număr de subiecţi, rezonabil din punct de vedere statistic, ordinea de parcurgere a unei succesiuni de condiţii sau stimuli va trebui să fie pentru fiecare subiect mereu alta pentru a nu avantaja vreo situaţie în raport cu altele. Atunci când fiecărui subiect urmează să i se aplice toate condiţiile prevăzute în modelul experimental este nevoie să utilizeze procedura randomizării ordinii în care vor fi administrate situaţiile experimentale. Ea este cu atât mai necesară în situaţiile când fiecare stimul urmează să fie administrat de mai multe ori. În acest caz se utilizează randomizarea în bloc, procedură care constă în a parcurge aleatoriu fiecare situaţie experimentală de două ori dar niciodată succesiv, şi cu interpunerea cel puţin a unei alte condiţii experimentale între două repetiţii astfel: B D A C A C D B. Este bine să se utilizeze acest model ori de câte ori este posibil ca un eficient mijloc de control al variabilităţii individuale a performanţelor cu respectarea a două condiţii de bază: (1) Dacă trecerea unui subiect printr-o condiţie experimentală nu va afecta participarea sa la condiţia următoare sub aspectul sensibilităţii nemodificate sau al păstrării confidenţialităţii scopului cercetării; (2) Condiţiile experimentale nu vor produce efecte contrastante asupra comportamentului de răspuns ca atunci când un subiect învăţând o procedură printr-o anumită metodă trebuie să reînveţe aceeaşi procedură printr-o metodă diferită, fapt care este practic imposibil. Există două tipuri de modele experimentale în care măsurătorile sunt repetate: design-ul complet şi planul incomplet. În cazul primului model, deoarece fiecare subiect este trecut prin toate tratamentele, se poate spune că experimentele aplicate unui singur subiect formează un experiment complet. În design-ul incomplet nu sunt utilizate toate condiţiile experimentale, iar acestea sunt administrate unui subiect o singură dată. Este cazul modelului experimental în pătrat latin şi a modelului bazat pe rotirea unei ordini de start care a fost obţinută prin randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (random starting order with rotation).

3.2.2.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate

Shaughnessey, et.al. (1998) menţionează următoarele avantaje: o Necesită un număr mic de subiecţi şi de aceea sunt oportune când experimentatorul nu

are la dispoziţie decât prea puţini subiecţi. o Sunt mai comode şi mai eficiente în detectarea efectului variabilei independente asupra unor aspecte comportamentale. Sunt situaţii în care operarea cu grupuri independente necesită un timp mare de instruire a fiecărei categorii de subiecţi, chiar mai mare decât aplicarea condiţiei experimentale însăşi. Modelul experimental cu măsurători repetate elimină acest dezavantaj în sensul că toate condiţiile experimentale sunt parcurse de aceeaşi subiecţi. o Au o sensibilitate mai mare în a decela efectele variabilei independente, bineînţeles acolo unde acestea există în adevăr. Spre deosebire de modelele experimentale cu grupuri independente, unde validitatea internă este ameninţată de confuzia efectelor variabilei independente cu existenţa, din start, a unor diferenţe între subiecţii alocaţi diferitelor condiţii experimentale, în planurile cu măsurători repetate, eroarea de variaţie, deşi se păstrează, este mult inferioară aceleia care este proprie grupurilor independente deoarece „ pur şi simplu există, în mod obişnuit, mai multă variaţie între oameni decât în interiorul fiecărui om însuşi. Adică participanţii vor fi mai puţin diferiţi de ei înşişi, după un interval de timp, decât subiecţii, între ei, care aparţin grupurilor independente… ” (Shaughnessey, et.al. 1998, p. 269). Eroarea de variaţie fiind mică în cazul modelelor experimentale cu măsurători repetate, creşte şansa ca cele mai mici efecte ale variabilei independente să nu scape observaţiei. o Sunt anumite domenii unde aceste modele sunt mai oportune decât în altele. Un exemplu concludent îl reprezintă domeniul cercetărilor psihofiziologice unde variabilitatea intersubiecţi fiind mai mică decât în cazul unor atribute psihice, mai intens dependente de influenţele educaţionale şi sociale, este nevoie de un volum mare de măsurători determinate pe un număr redus de subiecţi. Este cazul experimentelor pentru determinarea pragurilor senzoriale, sau a acelora efectuate pentru a compara între ele anumite tipuri de tratamente.

3.2.2.2 Dezavantaje

Eroarea de variaţie, deşi mai mică decât la modelul experimental cu grupuri independente, poate afecta validitatea internă. Ea este generată de modificările ce se produc în subiecţi pe durata repetării măsurătorilor. Aceste modificări, având potenţial de confundare, pot fi atribuite variabilei independente mai ales când efectele acesteia sunt nesemnificative. Dificultăţile acestui model experimental vor fi discutate în § 5.5.1.1 din capitolul următor, împreună cu tehnicile de control aferente.

3.3 Planuri experimentale complexe

Avantajul lor, comparativ cu modelele experimentale cu o singură variabilă independentă, este acela că permit studiul efectelor produse de interacţiunea mai multor variabile. Interacţiunea propriu-zisă constă în faptul că efectul unei variabile independente este condiţionat de către nivelurile variabilei independente considerată ca parametru. Astfel, ne putem aştepta ca, într-un experiment privitor la timpul de reacţie,

intensităţi diferite ale stimulilor vizuali să determine timpi de răspuns diferiţi. Dacă luăm în considerare, în calitate de parametru, o a doua variabilă independentă, de exemplu, modalitatea senzorială (auditivă şi vizuală), este posibil ca efectele intensităţii stimulilor să fie diferite în modalitatea vizuală faţă de cele măsurate în modalitatea auditivă. Trebuie subliniat însă că efectul unei singure variabile independente este studiat printr-un demers artificial care ignoră acţiunea simultană a celorlalte variabile independente. Efectul singular al unei variabile independente se numeşte efect principal (main effect). În acest demers interpretativ, variabila parametru este luată în considerare nu diferenţiat, pe nivele, ci în mod global prin calcularea mediei performanţelor la toate nivelurile sale. Dacă efectul singular al unei variabile independete este numit efect principal, atunci este subliniat faptul că cercetătorul efectuează un decupaj în anasamblul efectelor posibile într-un plan experimental şi se interesează doar de rezultatul varierii sistematice a unei singure variabile. Noţiunea de efect principal, mai evidenţiază faptul că, de asemenea, într-un mod artificial, se face abstracţie de efectul variabilei parametru, care în mod provizoriu este uniformizată, (avereged sau collapsed), focalizarea având loc doar pe media efectelor produse de aceasta asupra variabilei dependente. În limba engleză ambele sensuri sunt condensate într-o singură expresie, main effect. Planurile complexe sunt denumite în mod obişnuit planuri factoriale şi au implementate mai multe variabile. Planul factorial este acel tip de cercetare care cuprinde toate combinaţiile posibile a cel puţin două valori a două sau multe variabile independente. Combinaţiile sunt testate experimental atât prin parcurgerea situaţiilor experimentale rezultate de către toţi subiecţii, fie prin alocarea în mod aleatoriu a subiecţilor la ele, de data aceasta comparaţiile efectuându-se între grupuri diferite. Planurile factoriale sunt preferate altor modele experimentale deoarece surprind mai bine specificul activităţii psihice în sensul că, cel mai adesea, efectul unei variabile asupra comportamentului depinde de acţiunea altor variabile testate. Planurile factoriale cuprind toate combinaţiile posibile între valorile variabilelor studiate urmând ca printr-o serie de metode statistice cum sunt testul diferenţelor dintre mediile grupurilor sau analiza de varianţă să se stabilească ce combinaţii produc modificări semnificative în variabila dependentă, altele decât cele datorate hazardului. Pe de altă parte aducând în experimentul de laborator, care este doar un decupaj al fenomenului real, o combinaţie cât mai amplă de influenţe, contracarăm caracterul artificial al cercetării (Al. Roşca, 1971) şi îi sporim validitatea externă. Din punct de vedere teoretic într-un experiment poate fi implementat un număr nelimitat de variabile independente, iar fiecare dintre ele ar putea avea oricâte nivele sau modalităţi. Dacă acest fapt ar fi posibil, experimentul de laborator ar atinge o validitate externă comparabilă cu aceea a experimentelor naturale, deoarece principalul său avantaj este, aşa cum am văzut deja, acela că oferă posibilitatea de a fi identificate interacţiunile dintre variabile, interacţiuni care modelează mai bine specificul sistemic al psihicului uman decât efectele variabilelor considerate separat. Din păcate, din punct de vedere practic, planuri cu mai mult de patru cinci variabile independente sunt neinterpretabile (Shaughnessey, et. al., op. cit.). Cel care are prioritatea introducerii modelului factorial în ştiinţă este R.A. Fisher. El a aplicat acest model în 1926 într-un experiment în care au fost testate efectele fertilizării terenurilor agricole asupra producţiei de ovăz (Vadum şi Rankin, 1998). Modelul său

experimental şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologie deoarece el permite studiul efectelor interacţiunii variabilelor manipulate în experiment asupra variabilei dependente. O interacţiune are loc dacă efectele unei variabile A asupra unei variabile dependente X depind de o a treia variabilă. Astfel de interacţiuni sunt frecvente la nivelul psihicului uman. Ele au o mare valoare atât explicativă, privitoare la funcţionarea acestuia, cât şi aplicativă, referitoare la eficacitatea unor metode psihopedagogice sau psihoterapeutice menite să îmbunătăţească eforturile adaptative ale oamenilor şi calitatea vieţii lor. Există mai multe modele factoriale, funcţie de numărul variabilelor independente utilizate. Cel mai frecvent model factorial este cel bifactorial.

3.4 Planul bifactorial

Cel mai simplu plan factorial este de tipul 2 x 2, fiecare din cele două variabile independente având câte două valori (modalităţi). Faptul că un plan bifactorial cuprinde o variabilă cu două nivele iar alta are trei modalităţi este simbolizat astfel: 2 x 3. De asemenea, un plan cu trei variabile poate lua forma 2 x 4 x 2, dacă prima variabilă are două modalităţi, a doua are patru, iar a treia are două nivele. Planul bifactorial se prezintă grafic ca un tabel cu două intrări, una dintre ele fiind alocată unei variabile independente iar a doua fiind destinată celei de-a doua variabile independente. Numărul pătratelor interioare rezultate din intersecţia liniilor şi coloanelor este echivalentul numărului tratamentelor sau condiţiilor controlate prin experiment. Numărul tratamentelor este egal cu produsul nivelelor sau modalităţilor variabilelor independente. Să presupunem un plan bifactorial pentru cercetarea efectelor conjugate ale metodelor de predare şi ale motivaţiei învăţării asupra randamentului şcolar. Prima variabilă independentă are două modalităţi: AI predare cu accent pe informaţie, AII- predare cu accent pe rezolvarea de probleme. A doua variabilă independentă are trei nivele: BI -motivare slabă, BII – Motivare medie, BIII – motivare înaltă. Reprezentarea grafică a acestui model va fi un tabel cu 6 căsuţe, acestea corespunzând numărului condiţiilor experimentale care vor fi parcurse de subiecţii de experiment: două modalităţi ale variabilei A înmulţite cu trei modalităţi ale variabilei B dau şase condiţii (tratamente) experimentale. Acestea sunt: A1,B1; A1,B2; A1,B3; A2,B1; A2,B2; A2,B3. Pentru comoditatea analizelor statistice sunt preferate modelele factoriale unde numărul modalităţilor celor doi factori este acelaşi.

A2B1 A2B2 A2B3

A1B1 A1B2 A1B3

Figura 2. Plan experimental bifactorial asimetric

Iată, în continuare, un design bifactorial, unde numărul nivelelor celor două variabile independente este egal. Într-o cercetare proprie au fost studiate efectele combinate a două variabile independente trebuinţa de realizare şi declinul unor procese cognitive asupra comportamentului profesional. Este un experiment cu variabile invocate.

Înaltă trebuinţă de realizare & declin cognitiv Înaltă trebuinţă de realizare & fără declin Scăzută trebuinţă de realizare & declin cognitiv Scăzută trebuinţă de realizare & fără declin

Figura 3a. Plan experimental bifactorial simetric

Un experiment factorial este acela în care sunt manipulate cel puţin două variabile experimentale având fiecare două sau mai multe modalităţi (nivele, valori) şi o variabilă dependentă. În modelele factoriale variabilele independente poartă denumirea de factori. Sensul acestui termen este diferit, neavând nimic comun cu acela care este utilizat în analiza factorială.

54 slabi

49 buni

exista nu exista declin declin

Figura 3b. Graficul interacţiunii dintre variabilele planului experimental

3.5 Variabila parametru

În planul factorial setul complet de tratamente sau condiţii este generat prin realizarea tuturor combinaţiilor posibile între modalităţile unei variabile şi valorile celei de-a doua variabile (Vadum şi Rankin, 1998). Efectele uneia dintre variabilele independente asupra variabilei dependente sunt studiate pentru fiecare nivel al celeilalte variabile independente care se numeşte parametru. Este lesne de înţeles că oricare dintre variabilele independente ale unui plan poate fi interpretată fie ca parametru fie ca factor. Totuşi, într-un anume experiment, ipoteza, problema cercetată, este aceea care determină care variabilă va ocupa prim - planul interpretării şi care va servi, într-un plan secund, ca parametru. În acest caz reprezentarea grafică a relaţiei dintre variabilele independente şi variabila dependentă utilizează atâtea funcţii, adică atâtea curbe, câte modalităţi are variabila independentă utilizată ca parametru (Mc. Burney, 1983). Dacă în exemplul anterior interpretăm variabila motivaţională ca parametru, atunci vom avea trei tipuri de relaţii între metodele de predare şi randamentul şcolar, funcţie de cele trei niveluri de motivare a elevilor. Nivelurile motivaţionale, respectiv parametrii sunt reprezentaţi în figura de mai jos prin cele trei linii punctate diferit. Prin parametru funcţiei înţelegem acea variabilă independentă care prin valorile ei conferă celeilalte variabile independente efecte diferite asupra variabilei dependente. De obicei, pe abscisa graficului se trece variabila independentă A iar pe ordonată se trec valorile variabilei dependente. Dacă variabila utilizată ca parametru are trei modalităţi vor rezulta trei curbe care formează o familie de curbe. Simbolurile modalităţilor variabilei utilizată ca parametru, adică B1, B2, B3, B4, devin simbolurile acestor curbe.

Exemplul următor ne va ajuta să înţelegem mai bine despre ce estre vorba. Să presupunem că un plan experimental este dedicat studierii efectului conjugat al motivaţiei şcolare şi al nivelului de inteligenţă asupra randamentului şcolar. Luăm în considerare pentru cele două variabile independente câte cinci valori (modalităţi), foarte slab, slab, mediu, înalt, foarte înalt. Pentru a le distinge mai bine le notăm: nivelurile motivaţiei şcolare: M1(f.slab), M2(slab), M3(mediu), M4(înalt), M5(f. înalt). La fel, procedăm pentru inteligenţă: I1, I2, I3, I4, I5. Modelul factorial poate fi prezentat în forma tabelei următoare cu toate interacţiunile posibile între nivelurile variabilelor.

M5I1 M5I2 M5I3 M5I4 M5I5 M4I1 M4I2 M4I3 M4I4 M4I5 M3I1 M3I2 M3I3 M3I4 M3I5 M2I1 M2I2 M2I3 M2I4 M2I5 M1I1 M1I2 M1I3 M1I4 M1I5

Tabelul 2. Condiţiile experimentale ale unui Design bifactorial

Figura 5. Factorializarea unei variabile independente prin variabila parametru

Parcurgerea de către subiecţi a condiţiilor experimentale poate fi realizată cu un singur grup de subiecţi, sau cu grupuri distincte, fiecare parcurgând o singură condiţie experimentală. În primul caz designul experimental factorial va lua forma planului experimental cu măsurători repetate, pe când în al doilea va fi cazul unui design cu grupuri independente. Exemplul de mai sus este un bun prilej de a generaliza noţiunile de plan experimental cu grupuri independente, respectiv cu măsurători repetate asupra modelelor experimentale simple sau complexe, respectiv factoriale. Exemplul de mai sus constituie, de asemenea, un prilej la fel de bun pentru a generaliza noţiunea de condiţie experimentală. Combinaţiile M2,I3, M1,I5 sunt condiţii experimentale. Ele sunt rezultatul factorializării (combinării) nivelurilor unei variabile prin nivelurile celeilalte.

Constatăm că denumirea de condiţie experimentală se aplică deopotrivă, atât nivelurilor unei variabile independente, implementată într-un design cu o singură variabilă, cât şi combinaţiilor între nivelurile mai multor factori. Pentru alte detalii vezi şi § 6.3 . În figura 6 subiecţii, aceeaşi, în număr de cinci, A, B, C, D, E parcurg cele patru condiţii experimentale rezultate din combinaţia celor două valori (modalităţi) ale variabilei X cu cele două valori ale variabilei Y, adică X1Y1, X1Y2, X2Y1, X2Y2.

A ,B,C,D,E X1Y1 X1Y2 A,B,C,D,E X2Y1 A,B,C,D,E A,B,C,D,E X2Y2

Figura 6. Design bifactorial cu măsurători repetate

Desigur parcurgerea de către fiecare subiect a condiţiilor experimentale în aceeaşi ordine, poate genera efecte de ordine şi sau succesiune (§ 5.5.5). Figura nr. 7, de pe pagina următoare, prezintă alocarea subiecţilor la condiţiile experimentale într--o ordine contrabalansată, ca o modalitate de contracarare a efectelor menţionate. Un exemplu de experiment factorial în care acelaşi grup de subiecţi este trecut prin toate situaţiile experimentale îl constituie experimentul lui Joseph Stevens şi Lee Rubin (1970) asupra iluziei mărime-greutate. Iluzia experimentală constă în aceea că obiectele cu volum mare par mai uşoare dacă sunt ridicate deodată cu cele mici dar având o greutate egală cu primele. Experimentul a operat deci cu două variabile independente: mărimea şi greutatea unor geamantane. Senzaţia de greutate a fost luată ca variabila dependentă. Cercetătorii au fost interesaţi de efectul comun al celor două variabile independente, nu doar de efectul lor separat asupra senzaţiei de greutate. Greutatea aparentă, adică greutatea percepută este rezultatul interacţiunii acestor variabile. Iluzia constă în faptul că geamantane de aceeaşi greutate par cu atât mai uşoare cu cât sunt mai mari. Mărimea declanşează efectul de set sau montaj al experienţelor similare trecute, potrivit cărora un obiect mare concentrează o masă mai mare. La ridicarea obiectelor, greutatea lor expectată este mai mare decât cea percepută. Prin efectul de contrast apare iluzia menţionată.

A X1

Y1 B X1 Y2 C X2 Y1 D X2 Y2 E X1 Y2 A X1 Y2 B X2 Y2 C X1 Y1 D X2 Y1 E X1 Y1 A X2 Y1 B X1 Y1 C X2 Y2 D X1 Y2 E X2 Y1 A X2 Y2 B X2 Y1 C X1 Y2 D X1 Y1 E X2 Y2

Figura 7. Design bifactorial având contrabalansată ordinea condiţiilor experimentale

Operarea cu ambele variabile le-a permis celor doi cercetători să constate că iluzia mărime-greutate este mai mare la ridicarea obiectelor mai uşoare şi este cu atât mai mică dacă obiectele ridicate sunt mai mici. Efectul dispare la ridicarea greutăţilor care reprezintă limita noastră superioară, indiferent de mărimea obiectelor. Modelul factorial în care fiecărei condiţii experimentale îi este alocat un alt grup este ilustrat de figura 7 unde grupurile G1,G2,G3,G4 au în componenţa lor subiecţi diferiţi, respectiv: G1 (A,B,C,D,E), G2 (F,G,H,I,J), G3 (K,L,M,N,O), G4 (P,R,S,T,U).

G1 G2

G3 G4

Figura 8. Design bifactorial cu grupuri independente

Cercetările efectuate după acest model sunt destul de neeconomice deoarece necesită un număr de subiecţi de patru ori mai mare decât în experimentele factoriale de tip intrasubiect. Richard Barnes şi Robert Kidd (1979) au manipulat în experimentul lor două variabile şi anume, nivelul de intenţionalitate (intenţionat-neintenţionat) în luarea notelor de curs şi stabilitatea trebuinţei de a proceda astfel care a avut două modalităţi: stabilitate (cei care au răspuns că întotdeauna iau note de curs de proastă calitate), instabilitate (cei care uneori iau note de proastă calitate). Variabilele sunt de tip ex post facto pentru că cercetătorii au identificat cu ajutorul chestionarului atitudini preexistente în populaţia studenţilor. Variabila dependentă a constituit-o disponibilitatea altor studenţi de a da cu împrumut notele lor celor două categorii de colegi. S-a constatat că cele două variabile nu interacţionează, deci că nu au un efect comun. Aveau şanse să primească cursuri cu împrumut cei care erau constanţi în luarea notiţelor şi cei care invocau lipsa de pricepere (nivelul neintenţionat al primei variabile independente).

3.6 Efecte principale (main effects)

Într-un plan experimental cu mai multe variabile independente efectele unei variabile asupra variabilei dependente reprezintă de fapt rezultatul interacţiunii ei cu celelalte variabile independente. Specificul efectelor şi interacţiunilor dintr-un plan complex iese cel mai bine în evidenţă în experimentele bifactoriale. De aceea, spre exemplificare, să luăm în discuţie un experiment întreprins de Hass (Hass et. al. 1991) prin care au investigat influenţele apartenenţei la o anumită rasă asupra modului cum sunt evaluate persoane din aceeaşi rasă, comparativ cu persoane aparţinând altei rase. Ei au experimentat cu studenţi aparţinând rasei albe care au fost împărţiţi în patru grupuri mici. Participanţilor la experiment li s-a comunicat că participă la realizarea unui joc în forma concursului de întrebări, joc destinat unui anumit colegiu. În fiecare grup a fost introdus un complice. Experimentatorii au manipulat scrutinul astfel încât, în calitate de căpitan al grupului să fie ales complicele desemnat. Rasa căpitanilor (albi, negri) a constituit prima variabilă independentă. Funcţie de instructajul primit, căpitanii alegeau întrebările (uşoare sau dificile) la care grupul trebuia să găsească răspunsurile corecte într-un timp limitat. Funcţie de nivelul de dificultate al întrebărilor strădaniile grupurilor erau urmate de succes sau de eşec, acest rezultat constituind cea de-a doua variabilă independentă. Experimentul concretizează un plan factorial de tipul doi ori doi, având, deci, patru condiţii experimentale: căpitani albi cu succes, căpitani negri cu succes, căpitani albi cu eşec, căpitani negri cu eşec în rezolvarea de către grupul condus a întrebărilor alese. După concurs, fiecare participant a completat un chestionar prin care a evaluat căpitanul grupului său. Mediile evaluărilor primite de fiecare căpitan sunt date în tabelul următor. Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină apelând la statistici descriptive, astfel: Se calculează media generală a modalităţii succes a acestei variabile, însumând mediile căpitanilor albi şi negri şi împărţind rezultatul la doi, adică (309.6 + 280.9) / 2 = 590 / 2 = 295.2. Se procedează într-un mod asemănător la calcularea mediei generale a modalităţii eşec, respectiv (155.3 + 196.1) / 2 = 351.4 / 2 = 175.7 Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină calculând diferenţa dintre cele două medii generale, corespunzătoare celor două niveluri, eşec, respectiv succes: 295 – 175.7 = 119.3 Se apelează la statisticile inferenţiale pentru a stabili dacă această diferenţă este statistic semnificativă.

309.6 280.9 295.2

155.3 196.1 175.7 238.5 232.4

Figura 9. Statisticile descriptive ale unui design bifactorial Adaptat după Shaughnessey et.al. (1998)

Pentru calculul efectului mediu al celei de-a doua variabile independente, rasa căpitanului se parcurg aceleaşi etape, cu ignorarea nivelurilor variabilei Performanţa grupului. Se impune precizarea că procedura descrisă este valabilă doar dacă, în fiecare din grupurile alocate condiţiilor experimentale rezultate din factorializarea nivelurilor variabilelor independente, numărul subiecţilor este acelaşi. Rezultă o medie generală de 238.5 pentru căpitanii albi şi alta de 232.4 pentru căpitanii de culoare. Efectul principal al acestei variabile este: 238.5 – 232.4 = 6.1. Mărimea în sine a acestor diferenţe nu este un indiciu sigur pentru semnificaţia lor statistică. Pentru o interpretare corectă se apelează la statistica inferenţială constând în testul t al diferenţei dintre medii. Fără a intra în detalii, deoarece vom reveni pe larg în § 6.9.1.1, potrivit ipotezei de nul, efectul principal ar trebui să fie egal cu zero. Dacă nivelul de semnificaţie p<.05 ipoteza de nul va fi respinsă şi se va conchide că variabila respectivă are un efect principal semnificativ. Acelaşi procedeu, simetric, se aplică pentru determinarea efectului mediu al celei de-a doua variabile în raport cu fiecare modalitate sau valoare a primei variabile. Efectul principal al unei variabile (main effect) se determină, deci, prin calcularea efectului acelei variabile la ambele niveluri al celei de-a doua variabile independente (Vadum şi Rankin, 1998). „În orice plan factorial, observă Shaughnessey şi col. (op. cit. pp. 304), este posibil să testăm predicţii privitoare la efectul general al fiecărei variabile independente ignorând efectele altei (altor) variabile independente.” Revenind la experimentul întreprins de Hass şi colaboratorii, să observăm că datele din tabelul anterior sunt aparent contradictorii. Astfel, comparând mediile evaluărilor primite de căpitani, ai căror grupuri au înregistrat succes la concurs, observăm o netă superioritate a liderilor de culoare faţă de cei albi. Pe de altă parte, comparaţia mediilor în condiţii de eşec conduce la un rezultat opus: căpitanii albi au fost mai bine evaluaţi decât cei negri. Cu alte cuvinte, manipularea variabilei Performanţa grupului, de-a lungul celor două modalităţi (succes, eşec), produce rezultate diferite, funcţie de rasa de apartenenţă a căpitanului. În acelaşi mod, variabila rasă determină efecte diferite funcţie de faptul dacă grupul condus eşuează sau are succes la concurs.

Figura 10. Interacţiuni între variabilele experimentului condus de Hass Toate aceste rezultate conduc la două concluzii extrem de importante pentru interpretarea corectă a experimentului: (1) Faptul că efectele unei variabile se modifică funcţie de nivelurile celeilalte variabile este un indiciu că între aceste variabile are loc o interacţiune; (2) Interpretarea efectelor principale într-un experiment poate genera semnificaţii contradictorii dacă nu se ţine seama de interacţiunile care au loc între variabile. Mai mult, aşa cum recomandă Shaughnessey et. al. (op cit. pp. 305) „ … efectele principale ar trebui interpretate cu prudenţă ori de câte ori o interacţiune este prezentă într-un experiment. Când nu are loc nici o interacţiune, efectele principale ale variabilelor independente pot fi interpretate ca şi când acestea au fost manipulate în două experimente separate fiecare cuprinzând o singură variabilă independentă.” Interacţiunea care are loc între variabilele experimentului întreprins de Hass şi col. este vizibilă în figura care urmează. Într-un sistem de coordonate rectangular, se obişnuieşte ca pe ordonată să se reprezinte variabila dependentă iar pe abscisă una dintre variabilele independente, în exemplul discutat, Performanţa grupului. Variabila rasa liderului este reprezentată prin cele două linii, fiecare dintre ele indicând un nivel al acestei variabile. Variabila reprezentată grafic se numeşte variabilă parametru. Efectul principal este cu atât mai mare cu cât panta funcţiei matematice care îl descrie este mai mare iar semnificaţia sa poate fi testată prin testul statistic Fisher (F). (vezi în detaliu § 6.9.1.3) Este vizibil în figură faptul că panta efectului mediu al variabilei rasa liderului are panta mai abruptă, ceea ce confirmă ipoteza cu care a debutat experimentul, anume că evaluarea persoanelor de altă rasă, decât evaluatorii, este mult mai polarizată decât evaluarea persoanelor de aceeaşi rasă cu evaluatorii. În adevăr aşa cum se observă şi din tabelul inclus în figura 9, căpitanii de culoare au fost evaluaţi mai bine decât cei albi în condiţii de succes şi mult mai rău în condiţii de eşec, comparativ cu oponenţii lor. Se mai impune o ultimă precizare. În principiu nu are importanţă care variabilă este reprezentată grafic ca parametru şi care variabilă este reprezentată prin nivelurile ei înscrise pe abscisa graficului. În figura anterioară ambele variabile independente sunt reprezentate ca parametru. Se poate observa că variabila performanţa grupului moderează de o manieră mai puţin radicală efectele celeilalte variabile. Totuşi, alegerea trebuie să concorde cu ipoteza cercetării. De obicei variabila parametru este variabila care moderează, într-un sens anticipat prin ipoteză, efectele unei anumite variabile independente, aşa cum deja am arătat că este cazul în experimentul discutat.

3.7 Interacţiuni între variabile

Am văzut anterior că între două variabile are loc o interacţiune dacă efectul uneia dintre ele asupra variabilei dependente depinde de valorile celeilalte. Cu alte cuvinte, o variabilă A va avea un efect diferit asupra variabilei dependente dacă este combinată cu nivelul B1 al variabilei B decât dacă ar fi combinată cu nivelul B2 al aceleiaşi variabile. Prin efectul variabilei independente, din punct de vedere formal, se înţelege forma sau panta curbei care exprimă relaţia dintre variabilele independente. În planul realităţii psihice efectul semnifică modificarea produsă variabilei dependentă, adică schimbarea cauzată la nivelului unui anumit aspect al comportamentului, ca urmare a manipulării experimentale a variabilei independente O cale relativ simplă de a decide că există o interacţiune între două variabile este aceea de a observa dacă cele două linii ale graf-ului sunt paralele sau nu. Dacă liniile sunt paralele efectul este zero. Dacă nu ţinem cont de interacţiunile care pot exista între variabilele independente ale unui model experimental riscăm să ajungem la concluzii contradictorii, ca în experimentul lui Hass discutat anterior. Acolo unde efectul principal (main effect) este zero trebuie căutate alte variabile a căror influenţă moderează efectul unei anumite variabile aflate în studiu. Saunders a introdus în deceniul şase al secolului trecut noţiunea de variabilă moderatoare care condiţionează relaţia dintre un predictor şi criteriu (varabila dependentă).

3.8 Tipuri de interacţiuni

Clasificarea interacţiunilor beneficiază de criteriul aspectului lor grafic. Multitudinea relaţiilor de interacţiune între variabilele unui model experimental bifactorial, este grupată de McBurney (op.cit.) în trei categorii de interacţiuni: antagonice, sinergice şi de plafon.

Interacţiuni antagonice; Sunt caracterizate prin faptul că efectul variabilei parametru modifică complet, adică determină efectul contrar al celeilalte variabile independente. Variabila parametru moderează, deci, de o manieră radicală efectele variabilei independente. Acest fapt se vede în graficul de mai jos prin poziţia de încrucişare în formă de „X “ a celor două linii care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru. O altă notă distinctă: nu există efecte principale pentru nici una dintre cele două variabile independente. Să revenim la exemplul lui Hass. Efectul moderator al variabilei rasa asupra interacţiunii dintre performanţa grupului şi modul cum coechipierii evaluează liderul se apropie de tipul de interacţiune antagonică. Totuşi, dacă diferenţa dintre media evaluărilor primite de căpitanii albi şi media celor negri ar fi pozitivă când grupul are succes şi negativă (cu semn schimbat) în condiţii de eşec (este valabilă şi reciproca: diferenţa pentru succes - negativă şi diferenţa pentru eşec - pozitivă), cele două linii ar avea orientarea clar antagonică din figura 11.

Figura 11. Modelul interacţiunii antagonice

Mai trebuie adăugat că se obţine un grafic asemănător, dacă pe abscisă vom reprezenta variabila rasa iar variabila succesul-insuccesul grupului va deveni variabilă parametru. O interacţiune de tip antagonic există şi între variabila prezenţa- absenţa declinului cognitiv, pe de o parte şi variabila parametru succesul profesional, în figura 4, § 3.4. Se poate observa că faptul de a avea sau nu declin determină niveluri opuse ale trebuinţei de realizare pentru subiecţii buni comparativ cu cei slabi profesional. Altfel spus succesul la persoanele cu declin pare să fie determinat într-o mai mare măsură de nivelurile înalte ale trebuinţei de realizare decât în cazul celor fără declin. Principial, tendinţa statisticilor descriptive pe baza cărora se întocmesc graficele interacţiunilor antagonice arată ca în tabelul următor.

Medie mare Medie mică Medie mică Medie mare

Tabelul 3. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică

Cu cât diferenţele dintre medii, pe coloane, sunt mai contrastante cu atât graficile sunt mai antagonice, exprimând o interacţiune mai puternică între variabilele planului experimental. În tabelul 3 aceste diferenţe sunt:

Medie mare - medie mică = rezultat pozitiv (+) Medie mică – medie mare = rezultat negativ (-)

Interacţiuni sinergice; Graficul unei astfel de interacţiuni se prezintă ca cel din figura 12. Variabila parametru (Vp), cu cele două nivele Vp1 şi Vp2, intensifică efectul variabilei independente asupra celei dependente. Astfel, nivelul Vp2 determină variabila independentă să aibă un efect mai mare asupra variabilei dependente, comparativ cu nivelul mai scăzut, Vp1.

Figura 12. Modelul interacţiunii sinergice

În limbajul mediilor variabilei dependente acest fapt se exprimă astfel: diferenţa între mediile variabilei dependente pentru nivelul scăzut al lui Vi este mai mică decât diferenţa pentru nivelul înalt al lui Vi. Tabelul ipotetic cu statisticile descriptive pentru graficul din figura 12 ar trebui să conţină următoarele tendinţe ale mediilor variabilei dependente:

Medie moderată Medie mare Medie inferioară Medie moderată

Tabelul 4. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică

Diferenţele dintre mediile din tabelul 3, calculate pe coloane, ar trebui să aibă următoarele tendinţe:

Medie moderată – medie mică = rezultat pozitov(+) Medie mare – medie mică = rezultat pozitiv (+)

Pantele dreptelor care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru sunt convergente către originea sistemului de coordonate, respectiv înspre nivelul cel mai scăzut al variabilei independente. În cazul acestor interacţiuni, în lipsa antagonismului tendinţelor, există efecte principale pentru fiecare variabilă independentă când cealaltă este parametru.

Efectul de plafon; (ceilling effect). Valoarea superioară a variabilei parametru Vp2 face ca diferenţa dintre efectele celor două valori ale variabilei independente Vi1 şi Vi2 să fie mai mică decât pentru Vp1. Intuitiv vorbind, acest fapt se observă în figura 13 unde panta lui Vp2 este mai mică decât a lui Vp1.

Figura 13. Modelul interacţiunii sinergice

Medie mare Medie Foarte mare Medie mică Medie mică

Tabelul 5. Tendinţa mediilor variabilei dependente într-un design cu interacţiune antagonică

Rezultatele diferenţelor dintre medii, pe verticala tabelului 5 sunt:

Medie mare – medie mică = rezultat mediu (+) Medie foarte mare – medie mică = rezultat mare (+)

Pantele dreptelor care semnifică cele două niveluri ale variabilei parametru sunt convergente în direcţia nivelului superior al variabilei independente. Şi în acest tip de interacţiune efectele principale sunt semnificative. Mare parte din concluziile teoretice obţinute din datele experimentale depind în întregime de maniera în care reprezentăm grafic aceste date. Mai precis, prezenţa sau absenţa unei interacţiuni, precum şi forma grafică pe care o ia depind completamente de tipul de transformare la care sunt supuse datele primare. Aşa cum observă McBurney (op.cit.) este vorba de o gândire circulară: Preferăm un anumit tip de transformare din motive care ţin de teoria însăşi pe care apoi vrem să o confirmăm, la rândul ei, prin acel tip de transformare. Ce-i de făcut pentru a ieşi din acest cerc vicios ? Care transformări sunt oportune ? În mod obişnuit se optează pentru transformările care produc date distribuite normal cu egalitatea variabilităţii condiţiilor (variabilelor).

3.9 Avantajele planului factorial

Vadum şi Rankin (op. cit.) menţionează trei avantaje principale ale acestei metode: eficacitatea, caracterul cuprinzător şi validitatea externă. 1) Ideea eficacităţii este justificată prin numărul mare de comparaţii care pot fi efectuate cu ajutorul aceluiaşi număr de subiecţi care sunt incluşi într-un experiment unifactorial şi, implicit, prin cantitatea mai mare de informaţii pe care o produce. Într-un experiment unifactorial cu un număr N de subiecţi care vor fi împărţiţi în două grupuri egale, experimental şi de control vor fi posibile 2N / 2 comparaţii. Într-un experiment bifactorial vor fi posibile 2(2N / 2) = 2N comparaţii. Dacă la acestea mai adăugăm cele două efecte principale şi interacţiunea între variabile avem o reprezentare mai apropiată de complexitatea reală a informaţiilor pe care le permite un experiment factorial, comparativ cu unul unifactorial. Acelaşi adevăr exprimat în unităţi de informaţie este mult mai sugestiv: Informaţia maximă obţinută pe baza comparaţiilor între cele două eşantioane, într-un experiment cu o singură variabilă independentă este E = N biţi. Într-un experiment factorial de tipul 2 x 2 cu variabilele A şi B avem : E = 2N biţi, la care se adaugă două comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului A, adică 2N/4 biţi şi alte două comparaţii pentru estimarea efectului principal al factorului B, respectiv 2N/4 biţi. Deci, E = 2N + 2(2N/4 ) = 3N biţi . Menţinând numărul de subiecţi şi numărul de modalităţi constante, creşterea cu câte o unitate a numărului factorilor în planul factorial determină o creştere exponenţială a informaţiei. Din păcate, aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. cit) planurile cu mai mult de trei factori sunt greu, dacă nu chiar imposibil de interpretat. 2) Caracterul cuprinzător al modelelor factoriale este asigurat de posibilitatea testării interacţiunilor între variabile.

3) Validitatea externă este evaluată prin posibilitatea de a testa efectul unei variabile de-a lungul nivelelor celeilalte variabile, adică pentru toate condiţiile experimentale generate de a doua variabilă. Dacă interacţiunea variabilelor nu este confirmată statistic, atunci efectele pot fi generalizate pentru toate aceste condiţii. Dacă dimpotrivă interacţiunea celor două variabile este confirmată de testul F al analizei de varianţă, generalizarea rezultatelor pentru toate condiţiile luate în considerare este problematică.

3.10 Modele factoriale mixte

O altă categorie de modele experimentale o constituie cele mixte care conţin atât variabile independente intrasubiecţi cât şi variabile intersubiecţi (vezi în § 2.2), atât variabile subiect cât şi variabile invocate. Variabila intrasubiect este ,,administrată” fiecărui subiect în parte ca şi când ar fi un singur grup, pe când din punctul de vedere al celeilalte variabile independente, care de cele mai multe ori este de tip invocat, sunt două grupuri, iar modificările variabilei dependente sunt comparate intergrup, adică intersubiecţi. Spre exemplificare să luăm un experiment ipotetic în care o variabilă independentă este vârsta (tineri-bătrâni) iar a doua variabilă independentă ar putea fi două momente distincte ale unei zile de muncă, dimineaţa şi seara.

A,B,C,D,E, A,B,C,D,E

F,G,H,I,J F,G,H,I,J

Figura 14. Plan experimental mixt

Performanţa la un test de atenţie este variabila dependentă (la începutul şi la sfârşitul zilei). Ipoteza cercetării ar putea să pună în discuţie o mai pronunţată oboseală la vârstnici comparativ cu cei tineri, manifestată printr-un declin mai dramatic al performanţelor la ce-a de-a doua administrare a testului de atenţie. Momentul aplicării testului este o variabilă intrasubiect deoarece valorile, respectiv condiţiile (la începutul, sfârşitul zilei), se aplică tuturor subiecţilor indiferent de vârstă. Efectul acestei variabile asupra comportamentului va fi evaluat, pentru fiecare subiect în parte, comparând performanţa sa la test de la începutul zilei cu aceea de la sfârşit. Variabila vârstă este de tip intersubiect deoarece din acest punct de vedere avem două

grupuri de subiecţi (tineri-batrâni) iar efectele ei asupra performanţelor la testul de atenţie pot fi decelate prin comparaţia unor perechi de subiecţi diferiţi, bătrân-tânăr. Să luăm un alt exemplu. Presupunem că într-un experiment privind memoria de scurtă durată, variabila lungimea materialului de memorat are două valori, lista de 10 cuvinte şi lista de 20 de cuvinte. Subiecţii vor avea ca sarcină să memoreze şi apoi să reproducă lista formată din 10 silabe, apoi lista de 20 de silabe fără sens. Aceste doua liste reprezintă două situaţii experimentale diferite, respectiv două modalităţi ale variabilei independente. Dacă dorim să verificăm ipoteza că performanţele mnezice sunt dependente de lungimea materialului memorat, performanţa fiecărui subiect la prima listă va fi comparată cu aceea obţinută la acea de-a doua listă. Atunci când utilizăm două grupuri distincte, astfel încât unui grup i se administrează prima listă iar celuilalt a doua listă, comparaţia se va efectua între grupuri iar variabila va fi de tipul intrasubiect. Un alt exemplu de plan factorial mixt este următorul: Andrew Baum şi Glenn Davis (1980), citaţi de McBurney (op. cit.) au întreprins un experiment privitor la sursele de stres şi la comportamentul social al studenţilor. Subiecţii au fost alocaţi la condiţiile experimentale prin randomizare. Este vorba de un exemplu de mixtură de experiment şi de cvasiexperiment deoarece numai partea a doua s-a desfăşurat în laborator iar prima a îmbrăcat forma experimentului de teren deoarece s-a desfăşurat în dormitorul fetelor de la un colegiu. Căminul a fost transformat prin desfiinţarea unor pereţi şi prin crearea a trei holuri de acces dintre care două erau scurte iar al treilea mai lung. Observarea frecvenţei comportamentelor sociale a fost efectuată de un observator ignorat care nu a cunoscut ipoteza cercetării. Pe fiecare hol s-a înregistrat o activitate egală pe toată durata experimentului. Totuşi când aceste activităţi au fost evaluate, s-a constatat că, în holurile mai scurte, activităţile sociale au fost de două ori mai frecvente decât în holul lung. Într-o a doua fază a experimentului o serie de subiecţi recrutaţi la întâmplare dintre cei ale căror holuri la dormitoare erau scurte sau lungi au fost invitaţi la laborator. Când studenta sosea, era introdusă într-o cameră, unde era prezent un complice şi era rugată să aştepte cinci minute. În acest timp erau numărate locurile pe care ea le interpunea între sine şi complice şi era măsurat timpul cât zăbovea cu privirea asupra complicelui. După cinci minute apărea experimentatorul care o chestiona în legătură cu cât de confortabil se simţea în acel moment. Datele obţinute au arătat că fetele de pe coridorul lung se aşezau mai departe de complice, îl priveau mai puţin şi se simţeau mai puţin confortabil decât cele de pe coridorul scurt.

3.11 Planul experimental optim

Unele modele experimentale uzuale pot fi utilizate pentru rezolvarea unor probleme noi, altele nu. Adesea trebuie creat un nou model experimental pentru a răspunde unei noi probleme. El trebuie să răspundă optim problemei care urmează a fi clarificată şi condiţiilor specifice pe care cercetătorul le are la îndemână. În general proiectarea unui experiment constituie pentru cercetător un proces de rezolvare de probleme specifice, cum este aceea al asigurării validităţii prin aplicarea unei anumite

metode de control. Faza de proiectare a planului implică luarea unor decizii foarte importante privitoare la mărimea eşantionului, metodele de control, modul de interpretarea a rezultatelor, etc. Un plan valid este în acelaşi timp un plan elegant care întruneşte anumite condiţii estetice. „Alegând cuvântul eleganţă, scrie D. McBurney, în mod deliberat m-am oprit asupra unui termen care are o conotaţie estetică. Proiectarea unui experiment este o arta care presupune creativitate şi care trădează gusturile experimentatorului” (op.cit., p. 107). Experimentul elegant are prin urmare un plan simplu prin care se realizează verificarea ipotezelor de o manieră clară şi convingătoare, apelând la tehnici riguroase de control. Un bun experiment, potrivit lui Cook şi Campbell (op. cit.)CAPITOLUL IV CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT

Dintre multiplele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un experiment ştiinţific riguros, trei sunt mai des invocate de unii autori (Cook şi Campbell, op.cit., Vadum şi Rankin, op.cit., Shaughnessy, et. al. op. cit.): validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea. Este vorba în primul rând de validitatea concluziilor derivate din cercetarea experimentală.

4.1 Validitatea experimentului

Validitatea reprezintă un indiciu despre acurateţea cu care concluziile cercetării corespund realităţii. Concluziile unei cercetări sunt valide, adevărate sau corecte dacă acestea corespund realităţii, adică dacă într-adevăr există sau nu există o relaţie de tip cauză-efect între variabilele studiate, relaţie anticipată în ipoteza de lucru. Există mai multe tipuri de validităţi (Thomas Cook şi Donald Cambell in Dunnette Handbook of… 1976) dar patru dintre ele ar trebui să stea la baza evaluării unei cercetări psihologice: validitatea internă, validitatea de construct, validitatea externă şi validitatea statistică. Vadum şi Rankin (1998) susţin că problema controlului în cercetarea experimentală îmbracă trei aspecte care trimit la trei tipuri de validitate: a) Controlul variabilelor străine – validitatea internă; b) Generalizabilitatea concluziilor unui studiu la alte condiţii decât cele din experiment – validitate externă sau divergentă; c) Gradul în care variabilele studiate sunt măsuri sau operaţionalizări ale conceptelor teoretice.

4.1.1 Validitatea internă

Este cea mai importantă formă de validitate pentru că priveşte logica relaţiei dintre

variabila independentă şi cea dependentă (McBurney, 1983). Semnifică măsura în care relaţia de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi cea dependentă, relaţie postulată în ipoteză, există cu adevărat în realitate. Mai specific, validitatea internă se referă la capacitatea experimentului psihologic de a surprinde relaţii interpretabile de tip cauză efect, adică de a infera drept cauză a modificărilor observate la nivelul variabilei dependente, manipularea de către experimentator a variabilei independente (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister, 2000). În anumite experimente este posibil să intervină o a doua condiţie experimentală (De exemplu, cu grupul de control experimentăm într-o altă zi decât cu cel experimental) din cauza căreia nu putem şti cât din modificările variabilei dependente este atribuibil variabilei independente şi cât unei anumite condiţii diferite în care s-a efectuat cercetarea (de ex. alte zile din săptămână; când avem suficiente informaţii că zilele diferite de experimentare influenţează semnificativ răspunsurile subiecţilor). Aceste experimente nu au validitate internă pentru că nu se ştie dacă efectele măsurate la nivelul variabilei dependente sunt cauzate de variabila independentă deoarece ea a covariat împreună cu o alta, anume cu zilele când a avut loc experimentarea. Confuzia (confounding) între variabile „este acel tip de eroare, privind validitatea internă, când efectele a două variabile independente nefiind posibil de separat, rezultă o anumită confuzie în interpretarea rezultatelor. Confuzia variabilelor (a unei condiţii cu o variabilă independentă) este una dintre cele mai mari ameninţări ale validităţii experimentelor” (Vadum şi Rankin, op. cit. pp. 71). În general o variabilă produce efecte dacă înregistrează o anumită variaţie. Dacă este ţinută constantă aceasta nu produce efecte. De aceea o manieră eficientă de a elimina efectul condiţiilor perturbatoare este aceea de a le menţine constante. În plan explicativ, este eliminată posibilitatea unor explicaţii alternative cu privire la efectele observate în comportamentul subiecţilor, inferenţa cea mai probabilă punând efectele pe seama variaţiilor variabilei independente. Cine ne spune care condiţii sunt şi care nu sunt covariante cu variabila independentă din experimentul nostru? De obicei valorificăm experienţa personală şi aceea relatată de autorii unor experimente (McBurney, 1983), orientându-ne spre cauzele alternative pe care le considerăm plauzibile, spre factorii care ar putea afecta comportamentul studiat dar fără a avea controlul tuturor influenţelor perturbatoare posibile. De aceea cercetătorul nu exclude niciodată posibilitatea să fi omis sau să nu fi anticipat alte şi alte surse de confuzie (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister, 2000). Cele mai multe confuzii sunt posibile atunci când nu putem controla variabila independentă. Este cazul experimentelor ex. post factum (cvasi experimente) unde variabilele sunt invocate (sexul, tranşe de vârstă, etc). De exemplu, în privinţa diferenţelor de sex există o mare confuzie între variabila sex şi o serie de variabile covariante cum sunt cele legate de influenţele sociale diferite la care sunt supuse persoanele care le aparţin încă de la naştere. La fel, relaţia IQ – rasa este bruiată de o serie de alte variabile care sunt confundate cu rasa: nivelul de educaţie al părinţilor, nivelul de venit şi calitatea şcolilor la care copii de culoare au acces. Nu este posibil un control complet al variabilelor care ar putea covaria cu variabila independentă. Întotdeauna este posibil ca acţiunea unei variabile străine care permite o a doua explicaţie, concurentă cu prima, să fie confundată cu acţiunea variabilei independente, urmând ca cercetări ulterioare să reliefeze acest fapt.

Experimentul lui McGinnies efectuat în 1949 asupra apărării perceptive este concludent pentru confuzia efectului variabilelor. Pe baza teoriei psihanalitice, McGinnies a emis ipoteza că stimulii ameninţători vor declanşa mecanisme de apărare perceptivă pentru a împiedica conştientizarea lor şi apariţia anxietăţii. Pe această bază în ipoteza cercetării s-a prezumat că termenii tabu vor înregistra timpi de recunoaştere mai lungi decât cei neutri. McGinnies a prezentat pe ecranul unui tahistoscop cuvinte tabu şi cuvinte neutre. Ipoteza părea să fie confirmată deoarece subiecţii aveau nevoie de un timp de expunere mai lung pentru a recunoaşte termenii cu încărcătură anxiogenă. Totuşi după numai un an, în 1950 Howes şi Solomon (Vadum şi Rankin, 1998) au arătat că relaţia dintre variabila independentă (prezenţa-absenţa încărcăturii anxiogene în cuvintele stimul) şi variabila dependentă (timpul de recunoaştere) a fost interferată de o a treia variabilă, frecvenţa celor două tipuri de cuvinte în limbajul curent. Existenţa unei variabile străine face posibilă apariţia unei alte explicaţii la fel de plauzibile, anume că lungirea timpului de răspuns s-ar datora frecvenţei mai reduse în limbajul curent a cuvintelor tabu decât conţinutului lor anxiogen. Prin aceasta validitatea internă a experimentului lui McGinnies a fost afectată. În astfel de situaţii soluţia este aceea de a organiza un nou experiment în care cuvintele tabu să fie însoţite de cuvinte neutre cu o frecvenţă egală. Acest experiment mai aşteaptă încă să fie efectuat.

4.1.2 Validitatea de construct

Un experiment are validitate de construct dacă variabilele modelului său experimental reprezintă operaţionalizări ale constructelor teoretice pe care cercetătorul intenţionează să le măsoare (Anastasi, 1988). Altfel spus, validitatea de construct se referă la faptul dacă rezultatele cercetării susţin teoria pe care acestea se bizuie. Dacă un experiment este validat, conceptual nu ar trebui să existe o teorie alternativă care să prezică aceleaşi rezultate, sau să lase loc unei explicaţii rivale aceleia afirmate rezumativ de ipoteze. Rolul experimentelor ştiinţifice este tocmai acela de a verifica ipoteze şi teorii ştiinţifice. Dar ipotezele se împart în principale şi auxiliare. Ipotezele auxiliare sunt anumite condiţii particulare ale experimentului. Şi ele trebuie să fie adevărate pentru a testa ipotezele principale. Iată un exemplu preluat după McBurney (1983) care este elocvent atât în ce priveşte slaba validitate de construct dar şi confuzia între ipoteza principală şi ipotezele auxiliare. Presupunem că vrem să testăm ipoteza că anxietatea conduce la învăţare. Subiecţii anxioşi sunt selectaţi pe criteriul dacă îşi rod unghiile. Sarcina de învăţare constă în a scrie cu degetele de la picioare. Dacă nu se constată nici o diferenţă între lotul experimental şi cel de control se poate conchide că ipoteza a fost falsă. Totuşi nu ipoteza principală a fost testată ci două ipoteze auxiliare: una că rosul degetelor este un indicator al anxietăţii şi cealaltă, că scrierea cu degetele de la picioare este o sarcină de învăţare adecvată. Criteriile validităţii de construct nu sunt satisfăcute pentru că variabilele rosul degetelor şi scrierea cu picioarele nu constituie operaţionalizări, respectiv măsurători adecvate ale conceptului de anxietate, respectiv învăţare. Validitatea de construct nu poate fi garantată printr-un procedeu anume. Putem însă proiecta experimentul astfel încât să sporim şansele ca acesta să fie cât mai valid. În cazul

în speţă acest fapt ar fi posibil prin utilizarea unui instrument de testare a anxietăţii cum este Taylor Manifest Anxiety Scale precum şi a unei măsurători standardizate a sarcinii de învăţare, cum este învăţarea unei liste de cuvinte aleatoare.

4.1.3 Validitatea externă

Se referă la disponibilitatea rezultatelor experimentului de a fi extrapolate la nivelul populaţiei din care a fost extras eşantionul sau la alte situaţii. Într-un plan mai larg generalizarea rezultatelor cercetării experimentale poate fi limitată de faptul că relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă poate să fie confirmată doar pentru condiţiile care au fost prevăzute în modelul experimental (Vadum şi Rankin, 1998). Validarea externă a concluziilor unui experiment are în vedere valabilitatea lor în cazul altor subiecţi, altor situaţii, altor perioade de timp, altor condiţii etc. (McBurney, 1983, Shaughnessy şi col., 2000). De aceea, validarea externă a unei cercetări nu se poate limita la o singură cercetare. Numai după ce alţi cercetători vor confirma rezultatele iniţiale prin refacerea experimentului pe alţi subiecţi şi în alte condiţii se va ajunge la validarea externă (divergentă) a cercetării propriu-zise. Trebuie, totuşi, menţionat că problema validităţii externe nu este întotdeauna foarte presantă în psihologia experimentală. Sunt experimente care sunt destinate testării unor ipoteze care au fost deduse dintr-o teorie psihologică iar problema validităţii externe este irelevantă. Shaughnessy et. al. (op.cit.) consideră că experimentele de laborator nu sunt destinate imitării cazurilor cele mai tipice care se găsesc în natură ci să răspundă unor probleme de care cercetătorul este preocupat. Căile de creştere a validităţii externe a experimentelor sunt: (1) Includerea în experiment a caracteristicilor care urmează a fi generalizate. Totuşi, libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice: nu tot ceea ce am dori să experimentăm poate fi supus experimentării. (2) Includerea în experiment a unui eşantion de subiecţi, condiţii sau situaţii în raport cu care urmează să fie generalizate rezultatele. Dacă motive etice sau de altă natură împiedică o astfel de eşantionare, cercetătorul poate apela la un număr mai mare de situaţii în care regularitatea testată experimental poate avea loc. Pe baza acestor condiţii multiple concluziile experimentului pot fi generalizate. (3) Repetarea (replicarea) procedurilor unui experiment în alte situaţii şi pe alţi subiecţi. Dat fiind că replicările nu reproduc întocmai toate condiţiile experimentului originar (alţi experimentatori, alte aparate, alte laboratoare) este mai corect să vorbim de replicări parţiale. O replicare parţială furnizează două tipuri de verificări pentru experimentul originar: (a) Confirmarea fidelităţii (consistenţei) dacă urmând aceleaşi proceduri de bază se obţin rezultate similare. (b) Confirmarea validităţii externe, dacă aceleaşi rezultate sunt obţinute cu proceduri care totuşi sunt uşor diferite faţă de cele utilizate în primul experiment. Criteriul validităţii externe ar părea imposibil de realizat deoarece cel mai adesea replicările experimentelor sunt doar parţiale. Totuşi este un fapt împărtăşit de

comunitatea ştiinţifică, anume că, deşi diferenţele între subiecţii şi condiţiile celor două experimente sunt reale, există o anumită continuitate a comportamentului uman care traversează timpul, culturile, condiţiile de experimentare, etc. continuitate care dă conţinut la ceea ce filosofii numesc natura umană. Pe de altă parte, validitatea externă înseamnă generalizarea unor relaţii conceptuale între variabilele studiate şi nu generalizarea condiţiilor, manipulărilor, situaţiilor eşantioanelor, etc. ( Shaughnessy şi col., cit.)

4.1.4 Validitatea statistică

Validitatea statistică este asemănătoare cu validitatea internă şi răspunde la următoarele întrebări: Relaţia constatată între variabila independentă şi variabila dependentă este accidentală? Numărul subiecţilor a fost într-atât de mic încât rezultatele obţinute sunt datorate întâmplării? Trebuie menţionat odată cu Vadum şi Rankin (1998) că pe baza nici uneia dintre validităţile discutate şi nici dacă toate ar fi satisfăcute simultan nu se poate obţine certitudini în cercetarea ştiinţifică. Totdeauna rezulatatele studiilor experimentale vor opera cu o marjă de probabilitate iar acest fapt se exprimă în prudenţa formulelor cu care cercetătorii comunică rezultatele obţinute: „aceste rezultate sugerează că…” sau „rezultatele confirmă ipoteza că…” (Vadum şi Rankin, 1998, p.75).

4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate

Concluzionăm că între tipurile de validitate menţionate există două tipuri principale de interacţiuni, sinergice şi iterferente.

Interacţiuni sinergice. Validităţile aflate în relaţie se intensifică reciproc. Este cazul validităţilor internă, de construct şi statistică. Validităţile internă, de construct şi statistică se aseamănă deoarece în cazul celei dintâi încercăm să eliminăm variabilele alternative care ar putea determina modificări în comportamentul care ne interesează iar în cazul validităţii de construct încercăm să eliminăm explicaţiile alternative ale datelor experimentale. Validitatea statistică ne spune cât de probabile sunt răspunsurile prezumate şi cât de improbabile sunt explicaţiile alternative. Atât în cazul validităţii interne cât şi al celei de construct, un spor de probabilitate (validitate statistică) se obţine prin producerea aceloraşi date la refacerea experimentului. În cazul validităţii interne trebuie proiectat un alt experiment pentru a controla sursele de confuzie între unele condiţii şi variabila independentă. În cazul validităţii de construct va fi proiectat un nou experiment care va testa care dintre teoriile rivale este susţinută de datele experimentale. Interacţiuni interferente. Între validităţi există o relaţie de contrarietate: când una creşte

cealaltă scade, deşi este de dorit ca ambele să crească. Într-o astfel de relaţie se află validitatea internă şi validitatea externă. Cu cât un experiment dispune de un control mai riguros al variabilelor, cu atât validitatea sa internă şi sensibilitatea sa sunt mai mari. Totuşi, odată cu aceste calităţi dobândite în intensiune, experimentul pierde în extensiune, în forţa de generalizare a concluziilor sale la alte situaţii, alţi indivizi şi alte condiţii de experimentare. Binenînţeles, că între cele două validităţi nu este totuşi o opoziţie funciară. Cercetătorul are mereu posibilitatea de a alege o poziţie de echilibru sau de a accentua una sau alta dintre cele două validităţi funcţie, de obiectivele urmărite.

4.2 Surse de variaţie perturbatoare

Validitatea unui experiment nu este doar o simplă opţiune pasivă, ci rezultatul unor acţiuni sistematice întreprinse de cercetător pe toată durata experimentului, respectiv din faza de proiectare şi până la finalizarea acestuia. În acest sens putem vorbi de validitatea generală a unui experiment ca înglobând pe orizontală tipurile de validităţi discutate, iar pe verticală, de fapt în ordine temporară, validitatea fiecărei faze a experimentului. Acestea au fost shiţate de o manieră generală în § 1.9 şi vor fi reluate mai în detaliu în capitolul şase.

VG = Vp x Vd x Vf

unde: VG = validitatea experimentului Vp = validitatea stadiilor pregătitoare ale experimentului (identificarea problemei, documentarea, emiterea ipotezei) Vd = validitatea fazei de derulare a experimentului Vf = validitatea fazei finale (prelucrarea şi interpretarea experimentului)

Dacă pentru validitatea planului şi a desfăşurării experimentului aserţiunea de mai sus este evidentă, ea ar putea crea totuşi unele nedumeriri în ce priveşte faza de documentare şi faza finală de interpretare a datelor. Peste tot în cursul experimentului este prezentă validitatea cercetătorului. Ea se exprimă în calitatea şi oportunitatea deciziilor luate, atât cu privire la sursele bibliografice sau de altă natură pe care le parcurge sau le omite în faza de documentare. Parcurgerea doar a surselor teoretice care susţin o anumită poziţie teoretică şi omiterea celor opuse poate conduce la formularea unor ipoteze greşite care periclitează din start validitatea

experimentului. Pe de altă parte validitatea cercetătorului este la fel de hotărâtoare în faza de valorificare şi interpretare a datelor experimentale. Acestea nu vorbesc prin ele însele ci trebuie „ajutate” prin alegerea unor statistici şi mijloace interpretative adecvate. Este adevărat că procedeele statistice sunt alese încă din faza de proiectare a experimentului, dar validitatea cercetătorului, care este susţinută de experienţa şi „simţul” său de experimentalist (ambele enculturate), se exprimă tocmai în soluţionarea pertinentă a unor situaţii neprevăzute în care „logica faptelor” o devansează pe aceea a design-lui. Validitatea experimentului în cvasitotalitatea formele ei este în pericol de a fi diminuată sau chiar anulată aceasta exprimându-se în niveluri inacceptabile de probabilitate respectiv de credibilitate a datelor obţinute. Concluziile care s-ar bizui pe astfel de date nu ar fi cu nimic mai valide şi nu ar adânci cu nimic mai mult cunoaşterea fenomenelor psihice decât o fac artele, religia, miturile sau alte forme de cunoaştere neştiinţifică la care ne-am referit în primul capitol. Este de aceea util, urmând deja o tradiţie instituită de o serie de lucrări de psihologie experimentală (Campbell, Fiske, 1959, Campbell, 1960, Cook şi Campbell, op.cit. ), să ne referim în cele ce urmează la principalele tipuri de ameninţări la adresa celor mai importante tipuri de validitate, pentru ca pe urmă, într-un capitol distinct, să trecem în revistă căile esenţiale de contracarare a acestor pericole.

4.2.1 Ameninţările validităţii interne

Cea mai importantă ameninţare la adresa validităţii interne este aceea a confuziei dintre efectele variabilei independente şi efectele altor variabile sau condiţii experimentale. Existenţa efectelor unor variabile necontrolate conduce la posibilitatea unor explicaţii alternative privind cauzele modificărilor observate în variabila dependentă. Probabilitatea unor explicaţii alternative alimentează îndoiala că variaţiile sistematice ale variabilei dependente s-ar datora manipulării experimentale a variabilei independente. Cook şi Campbell (op.cit.) desprind două înţelesuri majore ale noţiunii de explicaţie alternativă: Ameninţările validităţii interne sugerează că ipoteza unei legături cauzale ar putea fi eronată; Acest înţeles trimite la validitatea internă. Operaţiile de manipulare a condiţiei A, respectiv de măsurare a efectului B reprezintă, în adevăr, constructele intenţionate de cercetător. Acest înţeles ţinteşte validitatea de construct. O serie de autori (Cook şi Campbel, op.cit., Shaughnessey, et.al. op.cit., McBurney, op.cit.), insistă pe decelarea unor condiţii care reprezintă ameninţări pentru validitatea internă, respectiv pentru capacitatea experimentelor de a-şi atinge obiectivul esenţial, acela de a permite inferenţe cauzale cu un înalt nivel de probabilitate. Ele merită a fi enumerate, deoarece marea lor majoritate poate fi eliminată sau măcar atenuată chiar din start, adică din faza de proiectare a planului experimental.

4.2.1.1 Efectul de suprapunere

Evenimente externe planului experimental (de exemplu faptul că la o situaţie experimentală care conţine un anumit potenţial de insucces se mai adaugă efectul unei zile mohorâte, ecoul unui eveniment social sau politic de genul celui petrecut în S.U.A la 11 septembrie 2001).

4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării

(Între pretest şi posttest subiecţii pot deveni mai maturi, mai înţelepţi, mai puternici, etc). Aceste efecte sunt cu atât mai manifeste cu cât durata experimentului este mai mare. Astfel un copil poate trece într-un alt stadiu psihogenetic dacă este cuprins într-un experiment în care măsurătorile au loc repetat pe durata a mai multor luni. Aceste efecte sunt posibile şi la adulţi sub forma modificărilor unor convingeri atitudini sau a nivelului de experienţă.

4.2.1.3 Cunoaşterea preexperimentală a sarcinii

Unii subiecţi pot fi avantajaţi deoarece au mai fost recrutaţi ca participanţi în experimente similare. O serie de studii citate de A. Anastasi (1968) au relevat atenuarea fenomenului de anxietate de examen (test anxiety) ca urmare a familiarizării subiecţilor cu sarcina experimentală.

4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect)

Este vorba de tendinţa subiecţilor, care la prima testare au obţinut scoruri extreme, de a realiza scoruri mai apropiate de medie la a doua testare. Exemplele clasice sunt acelea al elevilor care la prima testare a cunoştinţelor iau note mari iar la final obţin note mai mici şi al elevilor care, după note mici, obţin ulterior note mai mari. Sunt indicii că nu atitudinea elevilor faţă de învăţare este de vină ci eroarea produsă de întâmplare (random error). Prin eroare întâmplătoare, deosebită de eroarea sistematică, se înţelege modificarea măsurătorilor unei variabile datorată unor factori întâmplători. Cu alte cuvinte există devieri întâmplătoare ale performanţelor subiecţilor de la scorurile lor reale, în sensul că unii vor fi mai norocoşi alţii mai puţin. Cook şi Campbell (op. cit.) pun acest fapt pe seama regresiei statistice.

4.2.1.5 Erori de eşantionare

Orice părtinire în selecţia eşantionului experimental poate conduce la afectarea validităţii interne a experimentului.

4.2.1.6 Diminuarea eşantionului

Pierderea subiecţilor din eşantionul iniţial are la bază două mari categorii de cauze:

(a) Cauze care nu ţin de subiecţii înşişi cum sunt, de exemplu, defecţiuni în funcţionarea aparaturii, greşeli datorate experimentatorului în administrarea stimulilor sau în înregistrarea răspunsurilor, etc. Subiecţii, în cazul cărora se petrec astfel de evenimente neplăcute, vor fi îndepărtaţi din eşantion şi se va consemna cu scrupulozitate motivul omiterii acestor date din experiment. Shaughnessy şi col. (op.cit.) consideră că aceste evenimente sunt aleatoare, pot avea loc în fiecare grup alocat prin randomizare la condiţiile experimentale şi de aceea nu vor influenţa semnificativ rezultatele experimentului; (b) Cauze datorate subiecţilor înşişi (inconsecvenţă, incapacitatea de a continua experimentul, boală, deces, etc.). Aceste pierderi au caracter selectiv, în sensul că de obicei se produc mai frecvent într-un grup decât în celelalte. Aceasta afectează comparabilitatea grupurilor care iniţial era realizată prin diferite tehnici de randomizare pentru balansarea diferenţelor dintre subiecţi. Minimizarea riscului deteriorării validităţii interne ca urmare a unor pierderi selective se poate realiza prin testarea subiecţilor înainte de experiment, şi prin admiterea doar a celor care întrunesc un nivel minim al caracteristicii comportamentale care urmează să fie măsurată ca variabilă dependentă în experiment. Se diminuează astfel probabilitatea abandonului experimentului ca urmare a unor eşecuri. Testarea iniţială mai poate fi utilizată pentru a menţine echivalenţa (comparabilitatea) grupurilor prin eliminarea din celelalte grupuri a unor subiecţi echivalenţi acelora care au părăsit un anumit grup. De exemplu plecarea unui subiect din grupul experimental va determina renunţarea la un subiect care a obţinut un rezultat echivalent la testul preexperiment.

4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale

Grupurile preformate sunt anterioare experimentului, aşa cum de pildă sunt clasele şcolare, grupele de studenţi, echipele de muncitori dintr-o organizaţie industrială. Ele nu sunt grupuri în înţelesul consacrat de psihologia experimentală, adică egalizate prin randomizare. De exemplu repartizarea aleatoare a unui anumit număr de clase a VII-a, dintr-o şcoală elementară, la un experiment psihopedagogic, nu este suficientă pentru a balansa diferenţele sistematice dintre aceste clase care sunt grupuri intacte. Clasele, sunt constituite nu aleatoriu ci pe o serie de criterii ale şcolii şi ale părinţilor, conţinând ele însele „germenii” unor selecţii anterioare care au generat o serie de diferenţe între clase. Aceste diferenţe pot să se manifeste cu privire la capacităţile cognitive şi la motivaţia şcolară a copiilor, la interesul părinţilor pentru educaţie, la prestigiul titularilor unor discipline fundamentale în jurul cărora se polarizează interesul părinţilor de a înscrie copilul la o clasă sau la alta. Cu o mare probabilitate validitatea internă a unui asemenea experiment va fi afectată de posibilitatea confundării efectelor produse de manipularea variabilei independente cu efectele produse de aceste diferenţe interindividuale asupra variabilei comportamentale măsurate. Existenţa acestor diferenţe interindividuale nebalansate sau neegalizate face posibile explicaţii alternative cu privire la efectele înregistrate în variabila dependentă. Altfel spus, este posibil ca diferenţele înregistrate în cursul experimentului între anumite clase să nu se datoreze tratamentelor diferite ci unor

deosebiri preexistente. Insistăm asupra acestei surse de eroare deoarece, atât unii absolvenţi ai secţiilor de psihologie sau psihopedagogie cât şi autorii unor lucrări ştiinţifice consideră, în mod tacit şi în acelaşi timp eronat, clasele şcolare drept grupuri balansate, deci comparabile. Astfel, un student, care testa ipoteza unor aptitudini artistice ca elemente diferenţiatoare între clasele de la liceul de artă şi cele de la un liceu cu profil de matematică, era foarte surprins că aceste diferenţe erau minore s-au chiar îi dezavantajau pe viitorii artişti. Cu siguranţă că relaţia dintre opţiunea şcolară şi nivelul aptitudinii specifice profilului urmat era interferată de o serie de alte variabile.

4.2.1.8. Experimentatori diferiţi

Sursa de ameninţare constă în implicarea, pentru fiecare condiţie testată, a câte unui experimentator diferit. O serie de studii citate de A. Anastasi (op.cit.) şi Tyler, L.,E. & Bruce Walsh, (1979) au relevat că reactivitatea subiecţilor sub aspect calitativ şi cantitativ variază funcţie de unele caracteristici ale experimentatorului (vârsta, sexul, nivelul de atractivitate, etc). Diferenţele interexperimentatori se vor suprapune peste relaţia cauzală prezumată de ipoteză, făcând greu decelabile efectele variabilei independente.

4.2.1.9 Variabile de tip subiect

Unele variabile subiect pot funcţiona în experiment ca variabile străine. Este vorba de unele caracteristici ale subiecţilor care participă la experiment, altele decât cele care focalizează interesul cercetătorului. Evans şi Donnerstein (1974) discută un anumit de tip de variabilă subiect şi anume locul controlului (locus of control). Acesta este probabil de natură internă (internal locus) la studenţii care se înscriu primii la experiment şi extern la subiecţii care se înscriu ultimii. Este, astfel, posibil ca efectele comportamentale măsurate să nu se datoreze manipulării variabilei independente ci diferenţelor dintre subiecţi privitoare la natura locului controlului. Atenuarea efectelor variabilelor străine se realizează prin metoda randomizării în blocuri (vezi § 5.5.1.1) care balansează efectele acestor variabile în toate modalităţile, respectiv nivelele variabilei dependente. Astfel dacă variabila străină este reprezentată de prezenţa mai multor experimentatori, asignarea blocurilor la fiecare experimentator reprezintă o garanţie că toate condiţiile experimentale vor fi asignate fiecărui experimentator din moment ce un bloc are în componenţa sa toate condiţiile experimentale. Prezenţa mai multor experimentatori, ca sursă străină de variaţie, în măsura în care este balansată prin blocurile randomizate, are ca efect creşterea variabilităţii in interiorul grupurilor experimentale şi deci scăderea sensibilităţii experimentului. O sensibilitate crescută este realizată atunci când grupurile comparate sunt omogene iar diferenţa observată între ele, care este de dorit să fie cât mai mare, este atribuită condiţiilor experimentale parcurse, adică variaţiei variabilei independente. Acest fapt ar fi posibil păstrând un singur experimentator, ca o garanţie că răspunsurile subiecţilor nu vor mai fi influenţate de această variabilă care acum este menţinută

constantă. Totuşi, utilizând într-un experiment un singur experimentator, un singur tip de stimuli, reducem şansele de generalizare a rezultatelor. Parcurgând un raţionament ca cel de mai sus, Shaughnessy şi col. ajung să generalizeze următorul principiu: „Controlul variabilelor străine prin menţinerea lor constante conduce la experimente mai sensibile cu o validitate externă mai redusă, pe când controlul obţinut prin balansarea lor determină o mai scăzută sensibilitate dar şi o validitate externă mai mare” (op. cit. p. 228).

4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale

O serie de autori au fost preocupaţi de ameninţările validităţii care pot surveni din direcţia fenomenelor psihosociale specifice situaţiei experimentale în care sunt implicaţi actori cu aşteptări reciproce (participanţi şi experimentatori). Asupra acestei teme vom reveni în detaliu în § 5.8

4.2.1.11 Contaminarea grupului de control

Cook şi Campbell (op. cit.) menţionează situaţiile când, tratamentul aplicat grupului experimental ajungând să fie cunoscut grupului de control, are loc o gravă invalidare a experimentului deoarece nu mai exsistă nici o diferenţă funcţională între grupurile comparate.

4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie

Efectul de egalizare compensatorie apare atunci când tratamentul aplicat grupului experimental constă în acordarea unor stimulente, fapt care poate fi frustrant pentru grupul de control. Dacă un astfel de experiment are loc într-o organizaţie economică, iar stimulentele sunt pecuniare, persoanele desemnate în grupul de control vor percepe acest fapt ca inechitabil. Pe de altă parte, rivalitatea compensatorie, cu aceleaşi ameninţări invalidante la adresa experimentului, poate avea loc când, repartizarea persoanelor la grupurile experimentale şi de control fiind făcută publică, dă naştere competiţiei şi implcit unor eforturi susţinute din partea grupului de control de a inversa efectele aşteptate. Dimpotrivă, în alte situaţii, persoanele din grupul de control pot să-şi deprecieze în mod voit performanţele deoarece se simt dezavantajaţi, comparativ cu cei din grupul de control, pur şi simplu că nu primesc nici un tratament.

4.2.2 Ameninţările validităţii de construct

Validitatea de construct este tipul de validitate cel mai greu de atins datorită faptului că aceleaşi date experimentale pot fi explicate de către mai multe teorii. Strategia utilizată în realizarea acestei validităţi este de a asigura că explicaţia datelor experimentale prin

teoria care a stat la baza experimentului este mai probabilă decât acelea oferite de celelalte teorii aflate în competiţie. Validitatea teoretică a experimentului poate fi diminuată de următorii factori: (1) Operaţionalizarea greşită a conceptelor ce urmează a fi măsurate. Necunoaşterea sau cunoaşterea superficială a fenomenului psihic cercetat îi poate conduce pe începători la opţiuni extravagante. Este elocvent exemplul experimentului imaginar şi caricatural în care anxietatea era „operaţionalizată” şi măsurată prin roaderea unghiilor iar învăţarea, prin scrierea cu picioarele. Adesea, arată Mc Burney (op. cit.), utilizăm cuvinte cum este de exemplu agresiunea pentru clase de comportament diferite. Definiţiile banale ale conceptelor, cum a fost cazul rosului unghiilor pentru anxietate, riscă să nu surprindă natura conceptului (notele sale esenţiale). În consecinţă aceste definiţii nu vor conduce la măsurători valide. Cook şi Campbell (op. cit., p. 226) sunt chiar mai lapidari când definesc ameninţările validităţii de construct drept „ameninţări la adresa corectei denumiri a operaţiilor cauză şi efect în termeni abstacţi…” precum şi „a oricărui aspect al unui experiment incluzând cadrul de desfăşurare, persoanele participante şi aşa mai departe.” (2) Inferenţe cauzale eronate. Relaţia cauzală dintre variaţiile sistematice ale variabilei independente şi modificările variabilei dependente poate să fie doar aparentă, adică este posibil ca efectele observate să se datoreze altor cauze decât cele afirmate în ipoteză. Aceste situaţii pot interveni când nivelul de cunoaştere ştiinţifică nu oferă un suficient suport teoretic pentru emiterea unor ipoteze pertinente. În psihologie, ca de altfel în marea majoritate a ştiinţelor, relaţiile cauzale nu sunt vizibile ci sunt deduse. Nu doar metoda ci mai ales conceptele unei teorii coerente ne asigură accesul la cauze. Pentru exemplificare să revenim la experimentul Hawthorne. Cercetătorii verificau relaţia între modificarea unor condiţii de mediu şi rezultatele muncii. Aparent, modificarea sistematică a variabilei independente (condiţiile de muncă) era cauza ameliorării randamentului în muncă. Totuşi psihologia socială a dezvăluit o întreagă fenomenologie, subiectivă, inobservabilă care însoţeşte şi influenţează sistemul relaţiilor sociale dintr-o organizaţie. Astăzi se ştie că nu stimulentele, în sine, sunt cele care determină hărnicia în muncă, ci modul cum sunt ele percepute (de exemplu cât sunt de echitabile). În adevăr, participantele la experimentul Hawthorne erau influenţate nu de noile condiţii, în sine, ci de faptul că se ştiau implicate într-un experiment. După o interpretare mai recentă a lui Bramel şi Friend, citaţi de Mc. Burney (op. cit.), muncitorii erau suspicioşi faţă de manageri şi de aceea modificându-şi rezultatele muncii ei au vrut să aibă controlul acelor condiţii de muncă ce aveau importanţă pentru ei, cum a fost cazul pauzelor de lucru. Toate acestea conduc la ipoteza unui adevărat efect de ambiguitate al variabilelor independente care este potenţial activ dacă se ignoră teoria că experimentul psihologic, la care subiecţii participă în mod voluntar, trebuie considerat ca o situaţie socială în care participanţii vor să joace rolul de subiecţi buni (cum vrea experimentatorul ca ei să se comporte), adică să procedeze în acord cu supoziţiile lor despre ce aşteaptă experimentatorul de la ei.

4.2.3 Ameninţări ale validităţii externe

Sursele de diminuare a validităţii externe provin chiar din direcţiile în care urmează a fi generalizate rezultatele experimentelor, respectiv subiecţii, perioadele de timp ale experimentării, locurile şi condiţiile de desfăşurare a experimentului (1) Subiecţii. În proiectarea unui experiment este important să se plece de la tipul de răspuns ce urmează a fi măsurat, iar subiecţii să fie aleşi astfel încât răspunsul respectiv să facă parte din repertoriul comportamental al speciei. Dacă vrem să măsurăm comportamentul submisiv al oamenilor nu ne vom gândi să înregistrăm ca răspuns tipic oferirea grumazului către interlocutor acesta fiind un semn de submisie al speciei canine. (2) Condiţiile de experimentare. Este un fapt comun că există diferenţe între condiţiile de laborator şi cele din viaţa reală. De asemenea există diferenţe între condiţiile de experimentare pe care le deţin diferite instituţii, încât generalizarea rezultatelor obţinute în una dintre ele să nu fie posibilă in celelalte, chiar dacă sunt de acelaşi tip: şcoală, organizaţie economică, etc. Domeniul în care validitatea cercetării este cel mai amplu ameninţată este cel al cercetării sociale. În aria psihofiziologică acestea sunt mai reduse, deoarece similitudinea acestor comportamente este mult mai mare.

4.3 Fidelitatea datelor experimentale

Fidelitatea desemnează capacitatea experimentului de a genera rezultate similare ori de câte ori experimentul este repetat. Un experiment este fidel dacă permite desprinderea unor concluzii care nu sunt arbitrare, adică nedatorate şansei (Shaughnessy, et. al., op. cit.). Fidelitatea nu este un scop în sine. Ea prezintă importanţă atâta timp cât aduce un spor de validitate. În psihologia experimentală problema fidelităţii este tratată în contextul mai larg al replicabilităţii experimentului care nu înseamnă doar simpla lui repetare ci obţinerea unor rezultate comparabile când acelaşi experiment este întreprins în alte condiţii, de către alţi experimentatori şi cu alţi subiecţi.

4.4 Sensibilitatea experimentului

Sensibilitatea experimentului exprimă însuşirea acestuia de a permite sesizarea unor fapte chiar atunci când acestea au o manifestare de slabă intensitate, dar sunt relevante pentru explicarea unui fenomen psihic dat. Un experiment este cu atât mai sensibil cu cât are o mai bună validitate internă şi cu cât testele statistice utilizate sunt mai puternice (vezi § 6.6.1.)

4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului

Experimentatorul este permanent interesat pentru a dezvolta fiecare dintre caracteristicile care sunt proprii experimentului psihologic eficient. Din păcate acestea nu pot fi

maximizate totdeauna simultan deoarece între unele perechi există relaţii de contrarietate. Aşa de pildă creşterea sensibilităţii unui experiment poate conduce la scăderea validităţii sale externe deoarece unele regularităţi cu un nivel scăzut de manifestare pot să fie proprii unui fenomen anume şi nu întregii clase de fenomene din care primul face parte. Shaughnessy et. al. (op. cit.) consideră că validitatea externă a experimentelor, ca o extrapolare a rezultatelor asupra altor indivizi, situaţii şi condiţii, ridică următoarele probleme: Validitatea externă se află adesea într-o relaţie de opoziţie cu validitatea internă. Creşterea validităţii interne prin repartizarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale nu asigură automat validitatea externă a experimentului, în sensul că eşantionul de subiecţi poate să nu fie îndeajuns de reprezentativ. Uneori cercetătorul trebuie să opteze pentru creşterea uneia sau alteia dintre cele două tipuri de validităţi. O altă problemă este aceea că nu întotdeauna scopul principal al cercetătorului este de a extrapola rezultatele cercetării ci dimpotrivă de a confirma o serie de ipoteze care sunt generate de o anumită teorie ştiinţifică. Când însă intenţia sa este de a generaliza rezultatele experimentului, validitatea externă poate fi asigurată parcurgând următoarele căi: (1) Includerea în experiment a unor caracteristici ale situaţiei în raport cu care se intenţionează generalizarea rezultatelor. Aici libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice, deoarece extrapolarea datelor despre comportamentul subiecţilor în laborator asupra unor condiţii de viaţă reală (droguri, diferite forme de abuz, agresiune, manipulare, etc) ar presupune condiţii experimentale inacceptabile. (2) Includerea în experiment a unor eşantioane reprezentative din dimensiunea care urmează să fie generalizată (indivizi, situaţii sau condiţii). În acest caz selecţia prin randomizare este mai potrivită decât repartiţia întâmplătoare. (3) Repetarea experimentului pe alţi subiecţi. Se aşteaptă ca rezultatele să întrunească un mare grad de similaritate cu cele originale, obţinute la primul experiment. Cel mai adesea replicările nefiind în totalitate identice experimentului originar, nici sub aspectul condiţiilor de desfăşurare a experimentului, nici sub aspectul subiecţilor care cel mai adesea sunt alţii, este mai corect să vorbim de repetări parţiale. Autorii citaţi anterior consideră că replicările parţiale au un dublu avantaj: Pe de o parte furnizează informaţii despre fidelitatea experimentului, în măsura în care, repetând aceleaşi proceduri de bază, se obţin rezultate similare, iar pe de altă parte se confirmă validitatea externă dacă se obţin rezultate asemănătoare pe subiecţi diferiţi şi cu proceduri, deşi asemănătoare totuşi diferite în anumite privinţe.

CAPITOLUL V CONTROLUL EXPERIMENTAL

Controlul este componenta esenţială a experimentului psihologic. El este realizat prin manipularea condiţiilor experimentale, prin menţinerea constantă sau prin balansarea condiţiilor perturbatoare. Controlul condiţiilor perturbatoare este de fapt controlul explicaţiilor alternative permise de aceste perturbaţii. Dacă prin control acţiunea lor este eliminată, creşte gradul de certitudine al inferenţelor cauzale, potrivit cărora manipularea variabilei independente a cauzat modificările observate în comportament (variabila dependentă). Pentru a efectua inferenţe cauzale cu o înaltă probabilitate, deci pentru ca un

experiment să aibă validitate internă, acesta trebuie să îndeplinească trei condiţii:

-covarierea variabilelor independentă şi dependentă, -existenţa unei relaţii temporare între acestea şi -eliminarea explicaţiilor alternative.

Noţiunea de covariere se referă la concordanţa variaţiilor variabilei independente cu variaţiile variabilei independente. Această concordanţă se obţine prin manipularea condiţiilor experimentale. Dacă modificările variabilei dependente sunt întotdeauna precedate de către manipularea variabilei dependente relaţia temporară de tip cauză-efect (efectul nu precede niciodată cauza) este îndeplinită.

5.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental

Controlul reprezintă orice mijloc utilizat pentru eliminarea unei ameninţări la adresa validităţii. El permite inferenţa relaţiilor de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi variabila dependentă. Cel mai eficace mijloc de control îl reprezintă modelul experimental însuşi. Întrucât raţiunea sa este asigurarea controlului, toate definiţiile judicioase ale modelului experimental ar trebui să ia în seamă, ca pe o notă specifică, această însuşire. Nu există design-uri experimentale perfecte care să fi eliminat toate sursele străine de variaţie. Cu toate acestea marea majoritate a modelelor experimentale care reuşesc un control eficace al variabilelor străine conţin două elemente de design. Acestea sunt:

Utilizarea unui grup de control sau a unei condiţii de control; Randomizarea; alocarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile, respectiv la sarcinile experimentale.

Prin urmare noţiunea de control are în psihologia experimentală două înţelesuri mai specifice: (1) Primul, se referă la furnizarea unui standard, cu care se compară efectele unei anumite variabile independente. În marea lor majoritate experimentele cu grupuri independente utilizează ca standard un grup experimental care cuprinde subiecţii cărora li aplică tratamentul, şi un grup de control format din subiecţi care se aseamănă în toate privinţele cu cei din grupul experimental cu excepţia faptului că ei nu primesc acest tratament. Nu este obligatoriu ca un model experimental să aibă un grup de control deşi, aşa cum am menţionat deja, este o cale eficace de a controla variabilele străine. Alte modalităţi mai sunt: Utilizarea a două grupuri egalizate care parcurg fiecare condiţii experimentale diferite (de exemplu două metode de predare diferite). Diferenţele dintre grupuri, la sfârşitul experimentului, sunt atribuite diferenţei existente între cele două condiţii experimentale. Aici fiecare grup serveşte pentru celălalt ca grup de control. Trecerea aceloraşi subiecţi prin toate condiţiile experimentale, adică prin condiţia

experimentală propriu-zisă şi prin condiţia de control. Condiţia experimentală propriu-zisă este aceea în legătură cu care ne aşteptăm să confirme relaţia cauzală afirmată în ipoteza ştiinţifică. Un astfel de model experimental constituie după McBurney (op. cit.) una dintre cele mai puternice căi de control a variabilelor experimentale. În adevăr, într-un plan experimental cu măsurători repetate (repeted measure design), deoarece variabila implementată este de tip intrasubiect (within subject variable), comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de acelaşi participant, devine foarte eficace controlul surselor de variaţie datorate diferenţelor dintre subiecţi. Totuşi, deoarece acest model nu este ferit de ameninţarea explicaţiilor alternative, într-un paragraf viitor ne vom referi la unele tehnici de contracarare a dezavantajelor care îi sunt specifice. În planul experimental clasic condiţia de control, spre deosebire de condiţia experimentală, nu conţine tratamentul care se aplică subiecţilor. În astfel de experimente performanţele fiecărui subiect în sarcina experimentală sunt comparate cu cele obţinute în situaţia de control. În acest fel se obţine o reducere considerabilă a erorii de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi. (2) Al doilea înţeles al termenului control se referă la controlul experimental, adică la abilitatea de a restrânge sau canaliza sursele de variabilitate în cercetare. Prin controlul experimental se asigură validitatea internă a experimentului, ceea ce echivalează cu creşterea probabilităţii inferenţelor cauzale. Controlul experimental înseamnă limitarea surselor de variabilitate într-un experiment până ce comportamentul devine înalt predictibil, adică acesta se manifestă ca un efect, foarte probabil, al variabilei independente. Controlul se realizează prin:

manipularea experimentală a variabilelor; menţinerea constantă a condiţiilor în care se desfăşoară experimentul; balansarea diferenţelor dintre grupuri şi subiecţi.

Cea mai eficientă cale de a controla sursele de variaţie perturbatoare este de a alege un design experimental cât mai adecvat problemei care urmează a fi cercetată. Decurge într-un mod cât se poate de clar că, discutând despre metodele de control, avem în primul rând în vedere tipurile de modele experimentale discutate în capitolul precedent.

5.2 Precursori ai controlului experimental

Primele reguli de validare a relaţiilor cauzale în ştiinţă îi aparţin lui John Stuart Mill care le-a publicat în celebrul său tratat „A System of Logic (1843). Mill a intenţionat să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă proceduri precise pentru descoperirea relaţiilor de tip cauză-efect. Potrivit opiniei sale, legile cauzale enunţă o relaţie inevitabilă între două evenimente diferite şi anume între evenimentul antecedent şi cel consecvent, respectiv între cauză şi efect (Vadum şi Rankin, 1998). Aceste reguli sunt de fapt strategii ingenioase pentru testarea predicţiilor prin controlul condiţiilor care permit ipoteze rivale. Prezentăm succint aceste metode nu doar pentru interesul lor istoric dar şi pentru faptul că, păstrându-şi actualitatea în ştiinţa contemporană, pot prezenta cel puţin un interes principial.

După Mill descoperirea relaţiilor cauzale între fenomene implică doi paşi succesivi şi anume, analiza evenimentelor şi cercetarea relaţiilor cauzale.

5.2.1 Analiza evenimentelor

Cercetarea relaţiilor cauzale începe prin efectuarea de observaţii mai puţin sistematizate asupra fenomenelor care prezintă interes pentru omul de ştiinţă. În această fază nu se intenţionează generalizarea faptelor de observaţie sau decelarea relaţiilor cauzale propriu-zise. Are loc un proces de descompunere a fenomenelor mai complexe în componente mai simple pentru a putea fi observate în mod eficient, proces pe care Mill l-a numit analiza evenimntelor. Această fază a cercetării echivalează cu o anumită pregătire mentală care îl face pe observator mai eficient şi mai inovator. Faza de analizare a evenimentelor este încheiată în momentul în care cercetătorul poate selecţiona din multitudinea de cauze antecedente pe aceea care condiţionează producerea fenomenelor consecvente, respectiv a efectelor. Dacă această fază a cercetării este incompletă sau incorect realizată pot fi omise relaţii cauzale importante. Desfăşurarea ei cu succes implică o serie de abilităţi care pot fi antrenate prin studiul literaturii de specialitate, respectiv prin analizarea unor cercetări similare.

5.2.2 Varierea circumstanţelor

În această fază cercetătorul urmăreşte care condiţie antecedentă este urmată de o anume condiţie consecventă sau care condiţie consecventă urmează o anumită condiţie antecedentă. Această observare a fenomenelor în condiţii care variază este numită de Mill varierea circumstanţelor. Varierea circumstanţelor poate avea loc în două moduri, fie identificând variaţii care au loc în mod natural, ca în cercetările observaţionale, fie generându-le în mod intenţionat ca în cercetărtile numite, ulterior operei lui Mill, experimentale. Potrivit lui Miller varierea circumstanţelor, pentru a produce rezultate credibile, trebuie să aibă loc pe baza a patru metode: metoda diferenţelor, metoda variaţiilor concomitente, metoda acordului (agreement), metoda rămăşiţelor, ultima având o rară aplicabilitate în psihologie (Vadum şi Rankin, 1998). Să le trecem succint în revistă în cele ce urmează.

5.2.2.1 Metoda diferenţelor

Se mai numeşte metoda controlului explicaţiilor rivale. Subiecţii sunt observaţi în două momente diferite, A1 şi A2. În situaţia A1 subiecţii primesc tratamentele a1, a2, a3 iar în situaţia A2 doar tratamentele a2 şi a3. Dacă efectul B se produce în prima condiţie atunci el trebuie să fie cauzat de diferenţa a1 dintre cele două condiţii experimentale, pe care le putem trata ca pe două mulţimi de elemente, adică A1-A2=a1, a2, a3-a2, a3 = a1. Metoda diferenţelor permite un bun control al ipotezelor şi al explicaţiilor rivale. În exemplul de mai sus explicaţiile opuse afirmaţiei că a1 este cauza fenomenului B, sunt a2

şi a3. A fost variată condiţia a1, fiind prezentă în observaţia A1 şi absentă în observaţia A2, concomitent cu păstrarea condiţiilor a2 şi a3 constante. Acestea au fost prezente în ambele situaţii, A1 şi A2.

Figura 15. Metoda diferenţelor

Eliminarea explicaţiilor rivale a avut loc prin menţinerea constantă a condiţiilor care ar fi putut fi folosite ca argument în favoarea explicaţiilor rivale. Un caz special al metodei controlului explicaţiilor rivale este cel privind efectul placebo. Unui grup de subiecţi i se administrează o substanţă activă, în timp ce grupului paralel i se distribuie o substanţă inofensivă. Dacă grupul de control relatează aceleaşi efecte benefice înseamnă că a avut loc efectul placebo. În unele experimente de acest fel atât subiecţii cât şi observatorii nu cunosc, până la finele observaţiilor, care subiecţi au primit substanţa activă şi care nu ( double blind study).

5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente

Este vorba de un model experimental asemănător metodei diferenţelor cu deosebirea că variabila independentă sau condiţia antecedentă (în limbajul lui Mill) nu mai este manipulată prin prezenţă şi absenţă ci prin modificarea acesteia în intensitate sau în calitate, concomitent cu menţinerea constantă a altor variabile sau condiţii experimentale. Celelalte condiţii fiind menţinute constante se poate infera cu certitudine ca efectul observat, adică modificările variabilei dependente, sunt rezultatul variaţiei produse în variabila independentă. Metoda variaţiei concomitente este adecvată pentru experimentele de laborator datorită faptului că presupune libertatea experimentatorului de a manipula condiţiile experimentale.

5.2.2.3 Metoda acordului

Ori de câte ori nu se poate avansa nici o ipoteză clară despre cauza posibilă a unui fenomen metoda acordului este preferată metodelor diferenţelor şi variaţiilor concomitente. Un caz relatat de Vadum şi Rankin (1998) este elocvent pentru modul în care operează această metodă. În anul 1976 o boală cu cauze necunoscute a făcut câteva victime in Filadelfia. Cazurile au fost examinate în amănunţime cu scopul de a se decela

antecedentele comune ale maladiei aflate în atenţia responsabililor din domeniul sănătăţii. Investigatorii au cercetat rând pe rând ocupaţiile, condiţiile generale de viaţă, contactele posibile cu animale, agenţi patogeni, etc fără a se putea identifica printre aceşti factori vreunul care să fie comun tuturor victimelor. Un fapt însă le-a atras atenţia: toate victimele fuseseră oaspeţii aceluiaşi hotel. Analizele probelor de sânge recoltate de la persoanele decedate au relevat existenţa unei bacterii numite, apoi, legionella care s-a dovedit a fi cauza deceselor. Aceasta fusese transportată de către instalaţiile de aer condiţionat dintr-un loc infestat în incinta hotelului. Planul acestei cercetări ar putea fi formalizat astfel: Se cunoaşte efectul, dar nu se poate emite o ipoteză privind cauza, care să fie comună tuturor cazurilor investigate. Se cercetează fiecare condiţie posibilă care ar putea să fie comună tuturor cazurilor. Dacă printre acestea una este observată la toate cazurile atunci se poate emite ipoteza că aceasta ar putea fi cauza fenomenului cercetat. Ulterior, utilizarea metodelor diferenţelor şi a variaţiilor concomitente poate confirma ipoteza prin respingerea explicaţiilor rivale. Strategiile de control utilizate în psihologia experimentală pot fi clasificate în strategii generale şi specifice.

5.3. Strategii de control experimental

Sunt avute în vedere următoarele strategii: controlul în laborator, proiectarea judicioasă a planului experimental, măsurarea adecvată a răspunsului şi replicarea experimentului.

5.3.1 Controlul în laborator

Notele esenţiale ale laboratorului de psihologie nu se referă la felul şi natura amenajărilor interioare, deşi acestea nu sunt lipsite de importanţă, în măsura în care elimină unele variabile perturbatoare, ci la controlul sever al variabilelor studiate, rezultatele cercetării depinzând în totalitate de calitatea acestui control. Uneori, întrucât nu este posibil sau este potrivnic codului deontologic să fie manipulate anumite variabile, este preferată cercetarea de teren. Această menţiune este valabilă îndeosebi mai ales în domeniul psihologiei sociale, unde manipularea unor variabile suferă de lipsa de autenticitate. De exemplu simularea unei scene agresive pentru a controla conduita civică ar fi greu credibilă dacă s-ar realiza în laborator. Totuşi cercetarea de teren plăteşte un serios tribut în privinţa controlului variabilelor şi a validităţii

5.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului

În faza de proiectare a unui experiment una dintre primele probleme care trebuie rezolvată este aceea a cadrului în care se va desfăşura experimentul. Prin cadru (setting) autorii de limbă engleză înţeleg atât mediul unde se desfăşoară cercetarea (Pentru testarea unei ipoteze cum ar fi de exemplu aceea a diluţiei responsabilităţii, ori de câte ori sarcina se desfăşoară în grup, am putea utiliza copii care participă la un anumit joc sau adulţi implicaţi într-o sarcină de lucru) cât şi mijloacele, montajele, dispozitivele, uneori inedite, care urmează să asigure o anumită sensibilitate în desfăşurarea experimentului. Această preparare are rolul de a controla cât mai riguros relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. Este cât se poate de important ca fiecare experiment să fie precedat de o fază pregătitoare asemănătoare întrucâtva situaţiei din biologie, unde anumite studii sunt efectuate pe o serie de preparate, de exemplu preparatul de broască pe care Helmoltz a studiat viteza de conducţie a excitaţiei nervoase (Vadum şi Rankin, op.cit). Această fază de pregătire a experimentului este prezentă şi în cercetările de psihologie deşi cele mai multe studii omit să precizeze acest lucru. Ideea de preparat şi de preparare a unui experiment este cel mai bine ilustrată de cercetările lui Skinner efectuate pe un preparat psihologic sui-generis, cutia lui Skinner. Acest labirint modelat pentru a studia învăţarea pe animale mici, şobolani şi porumbei, a făcut posibilă o măsurătoare inedită a comportamentului de răspuns, anume, rata de răspuns în raport cu anumite programe de întărire. Preparate sui generis reprezintă eşantioanele care într-o fază anterioară experimentului au fost selecţionate într-un fel anume, ca de exemplu, grupurile disjuncte radicalizate în privinţa unei caracteristici (persoane anxioase – persoane neanxioase). De fapt toate experimentele, pe care, cu titlu exemplificativ, le-am menţionat până acum, nici nu pot fi concepute în afara acestei faze de preparare, care cuprinde nu numai pregătirea logistică dar şi analiza în profunzime a planului experimental prin care se încearcă anticiparea unor eventuale probleme care pot apărea pe parcursul experimentării.

Deşi ar fi de dorit, din păcate, aşa cum am mai menţionat, nu pot fi controlaţi toţi factorii posibili, ci numai aceia despre care cercetătorul crede că ar putea influenţa rezultatele cercetării, cauzele alternative cum le numesc Shaughnessy şi col. (2000). De aceea psihologul nu trebuie să excludă posibilitatea prezenţei unor factori perturbatori a căror acţiune nu a anticipat-o. O serie de factori pe care am dori să-i menţinem constanţi în experiment nu îi putem controla prin metodele obişnuite. Aceşti factori sunt reprezentaţi de caracteristicile psihologice ale subiecţilor care participă la experiment, de diferenţele lor individuale. Aceste diferenţe ar putea reprezenta cauze alternative şi ar afecta validitatea experimentului.

5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului

O altă cale de a creşte sensibilitatea şi validitatea experimentului o constituie controlul modului în care comportamentul de răspuns va fi măsurat. Se pune problema alegerii celor mai adecvate instrumente de măsurare a variabilei dependente din arsenalul de metode de care dispune psihologia aplicată. În ultimele decenii o serie de instrumente

clasice de psihodiagnostic au fost revizuite (WAIS, WISC, Minnesota), au fost realizate teste noi, s-a diversificat aria măsurătorilor psihologice efectuate pe aparate şi pe computer. Nu lipsit de importanţă este faptul că o serie de măsurători efectuate în aria neuroştiinţelor (viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă, viteza de conducţie a influxului nervos, undele cerebrale, etc.) au fost validate prin corelarea cu teste consacrate. ( Vezi Matarazzo, 1992). Aceste instrumente pot înregistra reacţii de răspuns obiective în sensul că se obţine o concordanţă semnificativă între diferiţi utilizatori chiar când este vorba de măsurarea unor manifestări subiective. Instrumentele de măsurare pot facilita accesul la răspunsuri care altfel ar fi imperceptibile, aşa cum sunt răspunsul electrogalvanic al pielii, activitatea electrică din muşchi sau activitatea electrică a creierului. Aşa cum am subliniat anterior, pentru validitatea experimentului este fundamental să se aleagă acel tip de răspuns care este reprezentativ pentru categoria de subiecţi care participă la experiment. De asemenea controlul experimental presupune alegerea acelor metode de măsurare care sunt cât mai concordante cu operaţionalizările conceptelor pe care dorim să le măsurăm. Astfel, răspunsurile copilului mic într-un experiment de învăţare vor fi de natură condiţionată. În cazul subiecţilor adulţi implicaţi în experimente de acelaşi tip vor fi, fireşte, răspunsuri verbale. Pe de altă parte, într-un experiment în domeniul anxietăţii, nivelul de anxietate va fi măsurat la adolescenţi printr-un chestionar consacrat, cum este de exemplu foaia de autoanaliză a lui R. B. Cattell, iar la sugari prin măsurători electrofiziologice care nu utilizează comportamentul verbal.

5.3.4 Replicarea experimentului

Refacerea experimentului constituie, fără îndoială, cea mai eficientă formă de control. În esenţă replicarea înseamnă repetarea unui experiment pentru a verifica constanţa datelor obţinute iniţial. Prin replicare se controlează fidelitatea rezultatelor experimentale (vezi § 4.3). În general teoriile ştiinţifice se sprijină pe adevăruri care au fost replicate. Faptele ştiinţifice care nu rezistă acestui standard sunt abandonate. McBurney (op. cit.) menţionează entuziasmul stârnit în comunitatea ştiinţifică, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, de experimentele asupra transferului de memorie la viermele planaria, prin injectarea de ţesut de la congeneri antrenaţi către cei neantrenaţi. Nu este nevoie să discutăm consecinţele extraordinare pe care acest fapt ştiinţific le-ar putea avea asupra condiţiei umane. După mai bine de două decenii de replicări pe viermi sau pe şobolani, reluări soldate cu rezultate contradictorii, interesul pentru tema în discuţie a diminuat treptat, aceasta fiind de fapt soarta tuturor cercetărilor experimentale neconfirmate. Există două tipuri de replicări:

(1) Replicarea directă care înseamnă repetarea experimentului în condiţii identice. Nu prea este uzitat pentru că, pe de o parte, aduce contribuţii modeste la adâncirea cunoaşterii unui anumit domeniu şi, pe de altă parte, deoarece este urmată de o recunoaştere mai redusă din partea comunităţii ştiinţifice. De altfel astfel de teme de cercetare întâmpină dificultăţi în obţinerea de fonduri sau în acceptarea pentru publicare a rezultatelor, etc.

(2) Replicarea sistematică se efectuează printr-un experiment similar primului dar care este diferit fie prin eşantionul de subiecţi (se verifică validitatea externă a primului experiment), fie prin valorile date stimulilor sau prin modul inedit de operaţionalizare (se confirmă validitatea conceptuală) a conceptelor teoretice.

5.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente

În aceste design-uri principala sursă de confuzie o reprezintă variaţia unor caracteristici psihocomportamentale între subiecţii alocaţi unor grupuri diferite. Ea poate fi confundată cu efectele variabilei independente. Acest fapt afectează grav validitatea rezultatelor experimentului. Controlul în aceste planuri experimentale se realizează pe baza randomizării şi a controlului statistic. Aceste metode vor fi abordate în cele ce urmează, nu înainte, de a face o paranteză cu valoare nu doar istoriografică, pentru problema în discuţie, ci mai ales principială.

5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher

Deducerea unor concluzii corecte pe baza datelor unui experiment care nu controlează toate sursele de variaţie ar părea imposibilă. Totuşi dacă nu putem controla, eliminând sau egalizând influenţele străine, este posibilă măsurarea erorii pe care aceste surse o introduc în experiment? O astfel de problemă şi-a pus matematicianul englez Sir Ronald A. Fisher. Dorind să soluţioneze problema controlului efectului fertilizării terenurilor în agricultură, în calitate de statistician la o staţiune de cercetări agricole, Fisher a elaborat o serie de modele experimentale pe care le-a publicat în cartea sa din 1935 “The design of experiments”. Dintre acestea Modelul experimental cu blocuri randomizate constituie un exemplu de rigoare ştiinţifică privitor la controlul erorii datorate surselor de variaţie străine, altele decât cele datorate manipulării variabilelor independente. Redăm, pe scurt, după Vadum şi Rankin (1998) cei mai semnificativi paşi care l-au condus pe Fisher la această importantă descoperire. Întrucât oricât ne-am strădui să ţinem sub control toate variabilele perturbatoare într-un experiment, întotdeuna există şansa ca experimentatorului să-i fi scăpat ceva, niciodată nu avem certitudinea că efectele măsurate în variabila dependentă nu sunt cumva rezultatul acţiunii şi a altor variabile decât variabila independentă. O cale de a creşte nivelul de certitudine al rezultatelor unui experiment ştiinţific este acela de a măsura efectul acestor influenţe perturbatoare care constituie de fapt eroarea în interpretarea rezultatelor. Dacă ar dori să măsoare această eroare privitoare la efectele fertilizării asupra producţiei agricole, care este posibil să se datoreze şi altor influenţe decât fertilizării propriuzise, cercetătorul, urmând modelul diferenţelor introduse de Mill, ar trebui să compare

producţia obţinută de pe două loturi de teren cărora, în faza de efectuare a lucrărilor de însămânţare, li s-au aplicat două tratamente diferite, care de fapt sunt două modalităţi ale variabilei independente: unui lot i se administrează procedura de fertilizare a terenului, pe când celuilalt lot nu i se aplică nici un tratament. Dacă pe lotul fertilizat se obţine o producţie mai mare, diferenţa ar putea fi atribuită acestui tratament. Dar pentru ca această inferenţă să atingă un anumit grad de certitudine ar trebui ca experimentul să fi reluat ani şi ani de-a rândul de către acelaşi experimentator (validare convergentă) sau de către alţi experimentatori, pe terenuri agricole cu condiţii pedologice cât mai diferite (validare divergentă). Geniul lui Fisher s-a dovedit în găsirea unei soluţii de a satisface condiţia replicabilităţii experimentului de o manieră foarte comodă. El a împărţit terenul într-un număr de blocuri egale. Fiecare bloc, la rândul lui a fost divizat în două părţi egale. Dacă terenul ar fi împărţit în 10 blocuri, ar rezulta 20 de parcele perechi. Aplicând fertilizarea în ficare pereche doar unei parcele, ar rezulta 10 comparaţii ale producţiei agricole, deci ar rezulta posibilitatea replicării de 10 ori a experimentului iniţial. Totuşi alocarea tratamentelor în fiecare pereche ar trebui efectuată la întâmplare pentru a exclude orice influenţă datorată preferinţelor experimentatorului, sau altor deosibiri intervenite pe durata creşterii plantelor. Fisher a procedat la fertilizarea parcelelor în fiecare pereche prin randomizare. Iată cum, printr-un demers ingenios, modelul experimental capătă două caracteristici esenţiale ale controlului variabilelor, replicarea şi randomizarea. Însumând producţia de pe cele 10 parcele fertilizate şi împărţind-o la 10 se obţine producţia medie. Se procedează asemănător cu parcelele nefertilizate. Comparând producţiile medii de pe cele două categorii de parcele, s-ar putea obţine o diferenţă medie, să zicem, de o tonă, diferenţa avntajând terenul fertilizat. Dar la un astfel de avantaj s-ar putea să fi contribuit şi alte variabile care nu au putut fi controlate, de exemplu pe unele parcele poate au căzut cantităţi mai mari de precipitaţii. În astfel de cazuri nu se poate decât presupune, fără să existe certitudinea, că fertilizarea este cauza producţiei mai mari. În limbajul ştiinţiifc de astăzi această presupunere este ipoteza ştiinţifică. Fisher s-a gândit că, dacă nu pot fi eliminate cu totul sursele de variaţie, este oportună calcularea erorii introduse de astfel de influenţe perturbatoare, deoarece se poate şti, astfel, câtă încredere poate fi acordată datelor obţinute. Continuând să prezentăm raţionamentul lui Fisher, aşa cum se va vedea, nu doar din motive de discursivitate, anticipăm problematica metodei inferenţei statistice, care deşi va fi tratată într-o secţiune distinctă, nu este mai puţin în substanţa ei o veritabilă metodă de a controla validitatea concluziilor la care conduc reultatele unui experiment psihologic. Revenind la demersul lui Fisher, acesta a presupus mai întâi că fertilizarea nu a avut nici un efect. Această supoziţie a fost numită de Fisher ipoteza de nul. Cu alte cuvinte nu manipularea experimentală a produs diferenţa ci întâmplarea. În aceste condiţii, logic ar fi să evaluăm efectul factorilor întâmplători. În acest scop, fără a ţine cont de tratamentul real, considerăm, la întâmplare, că 10 parcele, luate la întâmplare, au primit fertilizarea, deşi este posibil ca în realitate unele sau toate să nu fi primit şi, la fel, considerăm că celelalte 10 loturi nu au fost fertlizate, deşi este posibil ca unele sau chiar toate să fi pimit tratamentul respectiv. Efectuând, din nou, diferenţa între cele două producţii medii se obţine o diferenţă medie care este efectul variabilelor necontrolate, deci al întâmplării. Reluând întraga operaţie de 500 de ori, Fisher a obţinut un eşantion tot atât de mare de

erori. Această procedură statistică se numeşte test de randomizare sau testul Monte Carlo şi poate fi lesne realizat cu ajutorul computerului. Era un fapt deja ştiut că, odată cu studiile lui Gauss, erorile sistematice au tendinţa de a se distribui după curba normală, distribuţie care a fost obţinută şi reprezentată grafic de Fisher. Să presupunem că pentru valoarea de o tonă, cât a fost diferenţa dintre cele două tratamente experimentale, citim pe ordonata graficului o frecvenţă de 5, cu alte cuvinte dintre cele 500 de erori medii 5 au fost mai mari sau egale cu o tonă. Dacă fertilizarea nu a avut nici un efect, cum se afirmă în ipoteza de nul, atunci probabilitatea de a obţine o diferenţă de o tonă între cele două categorii de parcele este p = 5 : 500 = 0.01. Aceasta înseamnă că dacă am efectua 100 de astfel de experimente, doar într-un singur caz variabilele necontrolate ar cauza diferenţa de producţie menţionată şi că în 99 de cazuri aceasta s-ar datora fertilizării solului. Prin urmare întrucât p (probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată) este doar de 0.01, este repinsă ipoteza nulă şi se admite ipoteza de lucru, anume că sporul de productivitate s-a datorat fertilizării. Comunitatea ştiinţifică a adoptat propunerea lui Fisher ca pragul de semnificaţie, respectiv punctul de la care ipoteza nulă poate fi respinsă, să fie fixat la o valoare P mai mică sau egală cu 0.5. .Această valoare se numeşte prag alfa şi se notează cu În exemplul cu blocuri randomizate p< (0.01<0.5), deci ipoteza nulă poate fi respinsă iar diferenţa de producţie observată între cele două categorii de parcele este considerată statistic semnificativă la un nivel de probabilitate de .01. O variantă mult mai frecvent utilizată a testului de randomizare este testul statistic „ t „ propus în 1908 de către William Gosset pe care acest autor l-a publicat sub pseudonimul Student, astăzi fiind cunoscut ca metoda Fisher-Student. Vom reveni în detaliu asupra acestei metode în § 6.9.1.1 Se impune, la sfârşitul acestor consideraţii, că modelele de control propuse de Fisher sunt aplicabile şi aplicate în mod curent în psihologie, prin simpla înlocuire a termenilor de bloc şi parcelă cu acelea de grup şi de subiecţi de experiment. Noţiunea de tratament poate fi generalizată pentru a îngloba toate tipurile de condiţii experimentale sau variabile independente care, fiind manipulate de experimentator, determină acele modificări în comportament care sunt prezumate în ipotezele cercetării.

5.4.2 Randomizarea

Această metodă de control, anticipată întrucâtva în secţiunea precedentă, se referă la selecţia întâmplătoare a subiecţilor astfel încât fiecare subiect din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi ales în eşantionul cercetării experimentale. Avantajul acestei proceduri este acela că odată ce subiecţii au fost alocaţi la condiţia experimentală pe bază de şansă, interferenţa variabilelor subiect (vârstă, sex, nivel de pregătire, etc.) cu variabila independentă să nu poată avea loc decât cu totul întâmplător sau mai bine spus să poată avea loc dar într-o marjă de eroare măsurabilă.

5.4.2.1 Randomizarea completă

Este o metodă de control, propusă de Fisher, în experimentele sale agricole, dar perfect aplicabilă şi în psihologie, ca de altfel în oricare ştiinţă experimentală care admite că legile sale sunt de natură statistică. Repartizarea subiecţilor la grupuri se efectuează prin randomizare. Randomizarea priveşte atât repartizarea subiecţilor la grupurile stabilite în planul experimental cât şi a grupurilor la condiţiile experimentale. Randomizarea completă presupune repartizarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la grupuri. De exemplu, dacă sunt prevăzute un grup experimental şi unul de control, numele subiecţilor care urmează să intre în experiment vor putea fi introduse într-o urnă şi extrase în număr egal pentru fiecare grup. În acelaşi mod se poate proceda pentru a repartiza cele două grupuri la cele două condiţii experimentale (aplicarea - neaplicarea tratamentului). Logica acestui plan experimental se bazează pe o presupunere implicită, anume că cele două grupuri sunt similare în orice privinţă cu excepţia condiţiei experimentale la care sunt repartizate (aplicarea–neaplicarea tratamentului). Într-adevăr randomizarea completă este destinată tocmai egalizării grupurilor experimentale privind o serie de atribute psihice sau demografice, altele decât variabila dependentă cum sunt: nivelul de motivare, de inteligenţă, familiarizarea cu sarcina experimentală, numărul femeilor, nivelul instrucţiei, etc. În design-ul cu grupuri independente tehnica cea mai comună în controlul acestor factori este alocarea subiecţilor prin randomizare la fiecare nivel al variabilei independente, adică fiecărei condiţii experimentale, îi sunt repartizate grupuri diferite de subiecţi. Shaughnessey şi col. (op. cit.) fac distincţie între repartizarea întâmplătoare (random assignment) şi alegerea întâmplătoare (random selection). Selecţia presupune conformarea le regulile sondajului când dintr-o populaţie bine definită se extrage aleatoriu un eşantion reprezentativ. În foarte multe medii academice eşantioanele unor experimente psihologice sunt mai mult sau mai puţin accidental recrutate din „populaţia” studenţilor de la cursul introductiv de psihologie, pe criteriul voluntariatului. Această populaţie care ea însăşi este rezultatul unei selecţii este denumită de Shaughnessy şi col. (op. cit.) „populaţie” defectuos definită (ill-defined population). Ghilimelele au rolul de a sugera acest fapt. În aceste condiţii, formarea unor grupuri comparabile, care să fie asemănătoare în cele mai multe privinţe, dar să difere tranşant prin magnitudinea efectelor produse în variabila dependentă de către variaţiile variabilei independente, se poate realiza repartizând aleatoriu subiecţii la grupuri independente. Când populaţia este defectuos definită, sunt preferate planurile cu grupuri randomizate deoarece, prin desemnarea aleatoare a subiecţilor în grupurile alocate nivelelor variabilei independente, se asigură balansarea sau nivelarea (averaging) diferenţelor dintre subiecţii implicaţi în experiment (Shaughnessy şi col. 2000). Egalizarea grupurilor se efectuează ori de câte ori suspectăm că ar exista o înaltă corelaţie între variabila egalizată şi variabila dependentă. Prin egalizare reducem la zero efectul variabilei perturbatoare asupra variabilei dependente. Raţiunea efectului de atenuare a variabilelor perturbatoare prin egalizarea lor rezidă în faptul, menţionat anterior, că o

variabilă poate produce efecte doar dacă este manipulată sau dacă există diferenţe dintre nivelurile ei. De exemplu, dacă studiem efectul unei anumite metode de învăţare ar trebui să egalizăm subiecţii din punctul de vedere al nivelului de inteligenţă deoarece este un loc comun că există o corelaţie semnificativă între inteligenţă şi succesul în învăţare. Variatele niveluri de inteligenţă distribuite în populaţie fac din aceasta un factor activ de influenţare a reuşitei şcolare. De aceea este oportun ca într-o fază de pretestare să egalizăm subiecţii d.p.d.v. al nivelului inteligenţei prin aplicarea unui test potrivit. Modul în care subiecţii egali sunt repartizaţi la grupuri trebuie să fie bazat pe randomizare. Shaugnessy şi col (op. cit.) propun utilizarea metodei grupurilor egalizate în situaţiile când, din varii motive, cercetătorul trebuie să experimenteze cu un număr foarte mic de subiecţi, care diferă între ei printr-o serie de caracteristici. Aceste diferenţe pot ele însele să producă efecte care s-ar putea suprapune peste efectele variabilei independente producând confuzie în interpretarea datelor experimentale. Întrucât numărul de subiecţi este redus, este exclusă utilizarea planului cu grupuri randomizate. În unele situaţii soluţia o reprezintă planul cu măsurători repetate (repeated mesaures design) unde aceeaşi subiecţi parcurg toate condiţiile experimentale. Există totuşi situaţii când această metodă nu poate fi utilizată deoarece trecerea subiecţilor de la un nivel la altul al variabilei independente generează fenomene de transfer. De exemplu în experimentele care testează diferite metode de învăţare sau de tratament este nevoie să se lucreze cu câte un grup separat pentru fiecare condiţie experimentală. În astfel de situaţii cel mai indicat este planul experimental cu grupuri egalizate (matched group plan). Să presupunem că vrem să evaluăm eficacitatea a trei programe compensatorii în domeniul deficitului intelectual dar nu avem disponibili decât 9 subiecţi cu niveluri diferite de handicap. Deoarece variabila independentă (strategia compensatorie) are trei modalităţi este necesar să utilizăm trei grupuri distincte de câte trei subiecţi. Dacă am repartiza subiecţii prin randomizare la cele trei grupuri, numărul de subiecţi într-un grup este prea mic pentru a fi siguri că randomizarea a uniformizat diferenţele individuale. Prin urmare, este posibil ca diferenţele care vor fi observate între grupuri, după parcurgerea tratamentului să se datoreze nivelelor diferite de handicap cu care experimentul a luat startul şi nu valorii intrinseci a programelor compensatorii. Utilizând metoda grupurilor egalizate cercetătorul va evalua prin metode psihodiagnostice adecvate nivelul mintal al fiecărui subiect. El va putea clasifica subiecţii astfel: deficit sever (S), deficit mediu (M), deficit uşor (U). În continuare sunt formate triplete cu acelaşi nivel de handicap care corespund celor trei condiţii experimentale. Subiecţii cu acelaşi nivel vor fi repartizaţi aleatoriu la fiecare program de recuperare. Este necesar să procedăm astfel pentru a egaliza alte diferenţe individuale. Planul experimental va putea fi reprezentat grafic astfel:

Figura 16. Plan experimental cu grupuri egalizate

Acest plan prezintă avantajul că grupurile sunt egalizate din start cu privire la nivelul de handicap, astfel încât diferenţele constatate la finalul experimentului vor putea fi atribuite diferenţelor de eficacitate existente între programele de recuperare parcurse de către subiecţi. Trebuie reţinut că design-ul cu grupuri egalizate este oportun atunci când, experimentând cu un număr redus de subiecţi, care reprezintă cazuri rare în populaţie, este nevoie să constituim grupuri separate şi există posibilitatea de a egaliza subiecţii din punctul de vedere al variabilei dependente sau al unei alte variabile care corelează puternic cu variabila dependentă (Shaugnessey şi col., op.cit). Totuşi nu toate diferenţele individuale pot fi controlate. Randomizarea în blocuri fiind mai riguroasă, suplineşte această carenţă.

5.4.2.2 Randomizare în blocuri

Este una dintre cele mai utilizate proceduri de repartizare aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale. Un bloc este format din condiţiile experimentale luate într-o ordine aleatoare. Dacă avem patru blocuri, ordinea în care sunt date subiecţilor condiţiile experimentale este mereu alta. Să presupunem că într-un experiment condiţiile experimentale sunt notate cu A B C D. Ele reprezintă patru nivele ale variabilei independente (sunete foarte înalte, înalte, joase foarte joase) care necesită patru grupuri de subiecţi. Fiind vorba de un experiment în domeniul senzaţiilor auditive ne mulţumim cu un număr de 10 subiecţi per grup, adică în total 40 de subiecţi. Pentru aceasta trebuie mai întâi să realizăm zece blocuri, în care ordinea condiţiilor experimentale să fie mereu alta. Am putea să constituim toate secvenţele posibile ale literelor A, B, C, D. Acestea sunt 24, adică 4! (factorial)= 4 x 3 x 2 x 1 = 24. Întrucât noi avem nevoie doar de zece blocuri, pentru a rămâne consecvenţi principiului randomizării, va trebui să punem toate cele 24 de secvenţe (blocuri) într-o urnă şi să extragem zece dintre ele. O procedură mai comodă şi mai elegantă este să apelăm la un tabel cu numere randomizate, şi să alocam, fiecăruia din cele patru blocuri, cifre de la unu la patru, având grijă să trecem peste cifrele care se repetă. Convenim de la început că A=1, B=2, C=3 şi D=4. Să presupunem că un extras dintr-un tabel cu numere randomizate ar arăta astfel:

421954251843839223873761195284253. Astfel de tabele pot fi create pe calculator cu ajutorul unor programe destul de simple, sau pot fi consultate în diferite tratate de metodologia cercetării sau în tratate de statistică pentru psihologie. Pentru primul bloc vom alege: 4,2,1,3. Ceea ce echivalează cu seria D, B, A, C. Blocul al doilea va avea următoarea componenţă: 2,1,4,3, adică B, A, D, C. Se procedează asemănător pentru celelalte opt blocuri. Pentru a face mai sugestivă procedura, cifrele „culese” din şirul randomizat au fost îngroşate. Presupunem că subiecţilor care se înscriu, prin voluntariat, li se distribuie, în ordinea sosirii, bonuri numerotate de la 1 la 40. În tabelul care urmează sunt trecute cu rol exemplificativ primele două şi ultimul din cele 10 blocuri. Subiecţii S1…S40 au fost repartizaţi, pe măsura ce s-au înscris la experiment, la fiecare din cele 40 de poziţii cât totalizează cele zece blocuri experimentale.

BLOCUL I BLOCUL II Blocurile III- IX BLOCUL X D B A C B A D C ... ... ... ... A D B C S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8 ... ... ... ... S37 S38 S39 S40

Tabelul 6. Randomizarea în blocuri

Avantajele acestui tip de control sunt următoarele: (1) Grupurile experimentale sunt egalizate din punctul de vedere al numărului de subiecţi, fapt care contribuie la creşterea gradului de fidelitate a rezultatelor experimentului. (2) Contribuie la aplatizarea diferenţelor intergrupuri datorate unor variabile susceptibile de a se modifica pe durata desfăşurării experimentului pe mai multe luni (aflarea anumitor detalii despre experiment care ar putea modifica atitudinea subiecţilor, trecerea într-un alt stadiu de dezvoltare, în cazul copiilor preşcolari, etc.). Se presupune că aceste modificări vor afecta în mod egal toţi subiecţii, deci toate grupurile. Uniformizarea diferenţelor intergrupuri creşte validitatea internă a experimentului prin eliminarea explicaţiilor complementare. (3) Randomizarea în blocuri asigură controlul acelor variabile subiect care tind să se modifice în timp, adică pe durata experimentului. Este posibil ca într-o cercetare pe studenţi care se desfăşoară pe toată durata unui semestru să se producă unele schimbări în comportamentul lor datorită familiarizării cu măsurătorile efectuate. Întrucât subiecţii din populaţia studenţilor sunt asignaţi aleatoriu la blocurile planului, şansa ca aceste schimbări să fie egal de frecvente în fiecare bloc este suficient de mare pentru ca aceste influenţe să fie egalizate. Un posibil dezavantaj al randomizării în blocuri îl reprezintă creşterea variabilităţii intra-grup care ar putea afecta validitatea internă a experimentului. Un altul ar putea să fie numărul mare de subiecţi, de obicei egal cu numărul de combinaţii posibile între situaţiile experimentale

5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin

Este o procedură de control, foarte economică, propusă de Fisher, care elimină dezavantajul utilizării unui mare număr de subiecţi, ca în procedeul descris mai sus. Deci numărul de subiecţi este sensibil mai mic decât în cazul unei contrabalansări complete. De asemenea, nu sunt parcurse toate blocurile care rezultă din combinarea, în serii nerepetabile, a nivelurilor variabilei independente. El este reprezentat printr-un pătrat împărţit într-un număr egal de linii şi de coloane. Numărul liniilor şi coloanelor reprezintă numărul tratamentelor, adică totalitatea modalităţilor sau valorilor variabilei independente şi trebuie să fie un multiplu al nivelurilor variabilei independente. Modelului îi este specific faptul că fiecare subiect, sau fiecare grup va primi toate tratamentele dar într-o succesiune unică, întâmplătoare, ce nu se repetă niciodată, realizându-se astfel o eficientă contrabalansare a efectului de ordine. În pătratul latin fiecare situaţie experimentală, simbolizată cu o literă se găseşte o singură dată simultan în linia şi pe coloana de acelaşi rang, ceea ce înseamnă că fiecare subiect primeşte o succesiune unică de situaţii experimentale. Acest model, ca de altfel şi randomizarea în blocuri, exclude posibilitatea oricăror influenţe perturbatoare sistematice datorate alocării tratamentelor, permiţând totodată determinarea erorii în interpretarea rezultatelor cercetării. Să presupunem că un experiment presupune administrarea a patru condiţii experimentale. Ele ar putea fi combinate în 24 de blocuri. Pentru cazul luat spre exemplificare sunt necesare doar patru blocuri :

A C B D B A D C C D A B D B C A

Figura 17. Pătrat latin incorect

Pentru a balansa în mod eficient efectele de ordine, pătratul latin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Shaugnessey, et.al., op. cit.): Fiecare literă (condiţie) să apară o singură dată; Fiecare condiţie precede şi urmează fiecare altă condiţie o singură dată. Pătratul latin prezentat anterior îndeplineşte aceste condiţii, totuşi faptul că modalitatea A, apare cu o poziţie mai spre dreapta în fiecare bloc poate să genereze o anumită expectanţă din partea subiectului. Shaugnessey, et.al., (op. cit.) propun următorul algoritm pentru realizarea unui pătrat latin care elimină această deficienţă: 1. Randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale. O ordine randomizată a condiţiilor A, B, C, D poate fi A, C, B, D. 2. Se numerotează ordinea randomizată de la 1 la N, unde N este egal cu numărul nivelurilor variabilei independente. În exemplul nostru N este egal cu patru (N = 4). Deci : A = 1, C = 2, B = 3, D = 4.

3. Se generează primul rînd al pătratului latin respectând următoarea regulă: 1, 2, N, 3, N – 1, 4, N – 2, 5, N – 3, 6, etc., ceea ce, în exemplul nostru echivalează cu următoarea ordine : 1, 2, 4, 3, respectiv A, C, D, B. 4. Se generează al doilea rând, adăugând o unitate la fiecare număr din primul rând, cu menţiunea că 4 + 1 = 1. Rezultă următoarea ordine 2, 3, 1, 4, adică, C, B, A, D. 5. Următoarele rânduri sunt generate după aceeaşi regulă, luând ca punct de plecare rândul precedent. În consecinţă al treilea rând va fi 3, 4, 2, 1, respectiv, B, D, C, A. Al patrulea rând va conţine următoarea ordine 4, 1, 3, 2, care echivalează cu: D, A, B, C. Pătratul latin rezultat este prezentat în cele ce urmează.

A C D B C B A D B D C A D A B C

Figura 18. Pătrat latin corect

5.4.3. Tabelele de randomizare

O procedură elegantă de a efectua randomizarea o constituie tabelele de numere aleatoare

Aceste tabele conţin cifre de la 0 la 9 scrise aleatoriu. Subiecţii sunt repartizaţi la grupurile experimentale, în acord cu succesiunea numerelor din tabel până când grupurile devin complete. Dacă sunt două grupuri, subiecţii cu numere cu soţ trec la un grup iar cei cu numere fără soţ la altul. Dacă sunt patru grupuri se utilizează cifrele de la unu la patru iar celelalte sunt ignorate. Randomizarea are multe capcane de care trebuie să ştim să ne ferim. Deşi sunt selectaţi la întâmplare subiecţii care participă în mod voluntar pot să fie diferiţi în multe privinţe. De exemplu cei care se înscriu primii pot fi mai motivaţi decât cei care se înscriu pentru participare ultimii sau pot să difere, aşa cum am văzut, în privinţa locul controlului. Raţiunea randomizării este simplă. Prin randomizare singura cauză alternativă a modificării variabilei dependente, exceptând acţiunea variabilei independente, rămâne jocul întâmplării. Ori acesta poate fi estimat, aşa cum am văzut, prin testul statistic. Acesta operează disjunctiv: dacă nu întâmplarea este cauza diferenţelor constate, cum afirmă ipoteza de nul, atunci acestea sunt datorate relaţiei prezumate în ipoteza specifică.

5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare

Noţiunea de variabilă moderatoare a fost introdusă în 1956 de către Sounders în legătură cu psihodiagnosticul progresiv din domeniul selecţiei profesionale. O variabilă moderatoare echivalează cu acea variabilă subiect despre care se presupune ca ar avea

efecte diferenţiatoare şi ar afecta validitatea unui predictor (Pitariu,1983). În literatură sunt citate studii care au evidenţiat caracterul de variabile moderatoare al următoarelor însuşiri: caracteristici demografice (sex,vârsta), nivel educaţional şi socioeconomic, atribute psihice (motivaţie, interese ocupaţionale, experienţă, etc). Procedura se utilizează ori de câte ori o sursă de variaţie nu poate fi îndepărtată şi, pentru a fi controlată, este tratată ca variabilă independentă. Se obţin astfel informaţii suplimentare despre relaţia dintre variabilele aflate în studiu. McBurney (op.cit.) oferă un exemplu privitor la un lot de studenţi care urmează să treacă prin două condiţii experimentale Aşi B. Subiecţii, diferă în privinţa formei de învăţământ pe care o urmează: curs de zi şi seral. Rezultatele ar putea fi afectate de o serie de condiţii asociate acestui statut: studenţii la seral sunt mai în vârstă, sunt căsătoriţi, cu mai multe responsabilităţi. Putem controla această sursă străină de variaţie îndepărtând din eşantion elevii de la seral dar prin aceasta am afecta generalizabilitatea rezultatelor. O altă soluţie este să tratăm această sursă de variaţie ca pe o variabilă independentă şi să urmărim modul în care influenţează (moderează) efectele celor două condiţii experimentale asupra subiecţilor.

5.4.5 Controlul statistic

Când metodele de control a variabilităţii discutate până acum nu sunt suficiente este utilizată metoda controlului statistic, mai precis, statistica inferenţială. Ea este o ramură a statisticii pe baza căreia se iau decizii în condiţii de incertitudine. Controlul statistic este prezent încă în faza de proiectare a experimentului, când trebuie să stabilim : dacă avem suficienţi subiecţi; de câte ori vom administra condiţia experimentală; planul experimental permite interpretarea statistică a rezultatelor. În treacăt fie spus, interesul psihologiei pentru statistica este datorat unei mari variabilităţi a comportamentului animalelor, şi mai ales al oamenilor spre deosebire de regnul vegetal. Controlul statistic, într-un sens mai îngust, se referă la posibilitatea de a egaliza subiecţii, ca să spunem aşa, „pe hârtie” atunci când acest lucru nu este posibil în sens real. Să presupunem că două clase sunt comparate din punctul de vedere al efectului diferit pe care îl au asupra notelor două metode distincte de predare. Diferenţele produse de cele două metode vor interfera totuşi cu nivelurile diferite ale coeficienţilor de inteligenţă, adică fiecare elev va profita de o metodă sau alta, funcţie de nivelul său de inteligenţă. Controlul statistic ne dă posibilitatea prin intermediul analizei de varianţă să comparăm cele două clase, nu pe baza notelor absolute ci pe baza diferenţelor individuale dintre nota reală şi nota aşteptată de profesor. Această notă este derivată în mod ipotetic dacă se cunoaşte relaţia matematică dintre notele la disciplina respectivă şi coeficienţii de inteligenţă ai elevilor din cele două clase. Această funcţie matematică se numeşte ecuaţie de regresie şi este o linie imaginară care uneşte pătratele abaterilor coeficienţilor de inteligenţă de la media celor două clase. Este posibil să reprezentăm pe graficul acestei funcţii poziţia ocupată de fiecare subiect, poziţie care se află la intersecţia valorii QI-ului individual, reprezentat pe abscisă, cu nota obţinută de elev, reprezentată pe ordonată.

Distanţele dintre poziţiile individuale şi linia de regresie, având ca referinţă ordonata sistemului de axe rectangulare, ne dau informaţii despre magnitudinea profitului fiecărui elev de pe urma metodei de predare, funcţie de nivelul său de inteligenţă. Fără metoda analizei de varianţă aceste inferenţe nu ar fi posibile. Cook şi Campbell (1979) au teoretizat problema validităţii concluziilor bazate pe teste statistice. Astfel validitatea acestor concluzii se confruntă cu două ameninţări respectiv cu erorile de tip I şi de tip II. Eroarea de tip I constă respingerea ipotezei de nul când aceasta este adevărată, ceea ce echivalează cu a confunda efectele unor surse variaţie străine cu efectele aşteptate ale variabilei manipulate experimental. Eroarea de tip II apare atunci când admitem ipoteza de nul deşi aceasta este falsă ceea ce înseamnă că efecte reale ale variabilei independente nu vor fi sesizate pentru că vor fi confundate cu efectele surselor de variaţie insuficient controlate. (vezi în § 6.6.1 puterea testului statistic) Cauzele acestor erori, potrivit autorilor citaţi sunt:

o puterea scăzută a controlului statistic (omiterea unor efecte slab manifeste dar importante pentru obiectivele cercetării); o violarea condiţiilor în baza cărora este permisă efectuarea testelor statistice (efectuarea de teste statistice fără ca eşantionul de date să fie reprezentativ pentru populaţia de apartenenţă sau fără să aibă o distribuţie normală); o creşterea probabilităţii erorilor de inferenţă statistică odată cu creşterea numărului de teste statistice; o inconstanţa scorurilor subiecţilor la variabila dependentă datorită unor condiţii improprii de desfăşurare a experimentului.

5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate

Pe măsură ce subiecţii trec succesiv prin toate nivelurile variabilei independente pot apărea schimbări ale motivaţiei, atenţiei, poate surveni plictiseala sau dimpotrivă performanţele se pot îmbunătăţi ca urmare a exerciţiului. Aceste schimbări, pe care în mod generic Shaughnessey, et.al. (1998) le numesc efecte ale exerciţiului (practice effects), pot furniza explicaţii complementare acelora datorate acţiunii variabilei independente. Acţiunea acestor efecte poate fi controlată prin tehnica balansării. În principiu această tehnică rezidă în modificarea ordinii în care sunt prezentate condiţiile experimentale astfel încât toate tratamentele să fie administrate într-un număr egal. Balansarea capătă o anumită specificitate funcţie de tipul de plan cu măsurători repetate în care se aplică.

5.5.1 Balansarea completă

Tehnica balansării complete a efectelor antrenamentului în planul complet cuprinde două variante: Randomizarea în blocuri şi contrabalansarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (Contrabalansarea ABBA).

5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate

În planurile cu măsurători repetate balansarea efectelor exerciţiului se realizează prin randomizare. Întrucât există două tipuri de planuri cu măsurători repetate, complet şi incomplet se utilizează pentru fiecare o modalitate de balansare diferită. Astfel, în planul complet fiecare participant primeşte un tratament de mai multe ori. Este vorba de un număr suficient de mare pentru a putea vorbi de o compensare a efectelor exerciţiului rezultate ca urmare a repetării administrării unei condiţii aceluiaşi subiect. Problema este similară aceleia întâlnite în randomizarea efectuată pentru planurile cu grupuri independente: nu ne putem aştepta să egalizăm efectele datorate diferenţelor individuale în interiorul grupului dacă acesta se limitează la 2-3 subiecţi (Shaughnessey, et. al., op. cit.). În planul incomplet fiecărui subiect îi este administrată fiecare condiţie experimentală o singură dată Spre deosebire de cazurile în care metoda randomizării în blocuri este utilizată pentru asignarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale, planul complet cu măsurători repetate, asigură ca nivelurile variabilei independente să-i fie aplicate fiecărui subiect într-o altă ordine. Utilizarea tehnicii randomizării în blocuri este eficientă în balansarea efectelor exerciţiului dacă fiecare condiţie experimentală este aplicată într-un număr suficient de mare. Ideal ar fi dacă toate combinaţiile posibile ale condiţiilor experimentale ar fi aplicate. Dacă variabila independentă ar avea cinci modalităţi, ar rezulta un număr de 5! secvenţe, adică 5 x 4 x 3 x 2 x 1 = 120 de secvenţe. În planurile complete cu măsurători repetate numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea blocului şi numărul de repetări ale unei condiţii pe fiecare participant. Mărimea unui bloc este dată de numărul de niveluri ale variabilei independente. Să ne imaginăm un experiment prin care sunt comparate patru tipuri de stimuli coloraţi A, B, C, D (variabila independentă). La experiment participă patru subiecţi. Se presupune (ipoteza) că timpii de răspuns (variabila dependentă) vor varia semnificativ funcţie de culoarea acestor stimuli. Combinarea celor patru modalităţi ale variabilei independente conduce la un total de 24 de secvenţe posibile. Fiecare secvenţă reprezintă un bloc distinct. Dacă luăm decizia de a repeta fiecare culoare (condiţie) de şase ori, pentru fiecare candidat, programul de randomizare va cuprinde 6 x 4 = 24. Rezultă că vor trebui repartizate toate cele 24 de combinaţii posibile la subiecţii care participă la experiment. Ordinea în care vor fi prezentate cele 24 de blocuri este realizată prin randomizare, după metoda deja prezentată în § 5.2.2, utilizând tabelele cu numere randomizate. Fiind vorba de un plan cu grupuri independente subiecţii erau asignaţi aleatoriu, fiecare, la o singură condiţie experimentală din bloc, astfel încât, în final, rezultau grupuri echivalente. De această dată, fiind vorba de un plan cu măsurători repetate, fiecare subiect trecând în mod repetat prin fiecare bloc, astfel încât fiecare condiţie experimentală să îi fie aplicată într-

un număr egal, procedura de mixare a condiţiilor în blocuri distincte, folosind, numerele randomizate se repetă pentru fiecare subiect. Se poate realiza doar pentru primul subiect randomizarea repartizării blocurilor pe subiect. Pentru ceilalţi subiecţi putem roti condiţiile în fiecare bloc astfel încât a doua condiţie trece pe primul loc, a treia condiţie ajunge pe locul al doilea şi tot aşa mai departe. Atunci când experimentul se desfăşoară astfel încât subiecţii nu îşi pot împărtăşi ordinea în care sunt date culorile, schimbarea succesiunii blocurilor pentru ceilalţi subiecţi, odată ce aceasta a fost realizată prin randomizare pentru primul subiect, este o precauţie de prisos.

Subiecţi B L O C U R I 1 2 3 4 Florin A B C D B A C D C A B D D A B C Andreea B C D A C D A B D A B C A C B D Magda C D A B D A B C A C B D C B A D Nicu D A B C A C B D B C A D C B A D

Subiecţi B L O C U R I 5 6 7 8 Florin A C B D B C A D C B A D D A C B Andreea B C A D C B A D D A C B A B D C Magda D A C B A B D C B C D A C A D B Nicu D A C B A B D C B C D A C A D B

Subiecţi B L O C U R I 9 10 11 12 Florin A B D C B C D A C A D B D B A C Andreea B C D A C A D B D B A C A C D B Magda D B A C A C D B B A D C C B D A Nicu D B A C A C D B B A D C C B D A

Subiecţi B L O C U R I 13 14 15 16 Florin A C D B B A D C C B D A D B C A Andreea B A D C C B D A D B C A A D C B Magda D B C A A D C B B D C A C D B A Nicu D B C A A D C B B D C A C D B A

Subiecţi B L O C U R I 17 18 19 20 Florin A D C B B D C A C D B A D C B A Andreea B D C A C D B A D C B A A D B C

Magda D C B A A D B C B D A C C D A B Nicu C B A D D B C A C D A B C A B D

Subiecţi B L O C U R I 21 22 23 24 Florin A D B C B D A C C D A B D C A B Andreea B D A C C D A B D C A B A B D C Magda D C A B A B D C B C D A C D A B Nicu D C B A A D B C B D A C C D A B

Tabelul 7. Randomizarea în blocuri

5.5.1.2 Contrabalansarea

O altă modalitate mult mai simplă de atenuare a efectelor exerciţiului este tehnica contrabalansării. Ea constă în a administra condiţiile experimentale mai întâi în succesiunea lor normală, de exemplu AB, iar apoi în ordinea lor inversă, adică BA. Tehnica este utilă în situaţiile experimentale unde efectele exerciţiului sunt lineare, adică ameliorarea sau diminuarea performanţei înregistrează, de la o etapă la alta a repetării condiţiei experimentale, o rată egală cu unitatea. Când însă odată cu trecerea de la prima la a doua măsurătoare are loc un salt sau un regres mai mare decât în alte secvenţe ale experimentării, cercetătorul se confruntă cu efecte nelineare iar contrabalansarea lor prin tehnica ABBA nu mai este eficientă. Un alt dezavantaj al acestei tehnici decurge din posibilitatea ca subiecţii să se familiarizeze cu succesiunea stimulilor, dezvoltând expectaţii care pot modifica radical rezultatul experimentului, astfel încât nu variabila independentă ci anticiparea stimulilor să condiţioneze aceste rezultate.

5.5.2 Balansarea incompletă

Se aplică în planurile experimentale cu măsurători repetate incomplete. Un nivel al variabilei independente este aplicat unui subiect o singură dată. Cu toate acestea caracterul de repetitivitate se păstrează deoarece subiectul va parcurge toate condiţiile experimentale. Reluând exemplul precedent, utilizat în prezentarea randomizării în blocuri, ficare subiect va parcurge o singură succesiune de tratamente. Care dintre cele 24 de variante va reveni unui subiect rămâne să fie stabilită de hazard (randomizare). O problemă serioasă cu care se confruntă acest model experimental este aceea că performanţele subiecţilor ar putea fi mai degrabă determinate de ordinea în care sunt prezentate culorile decât de culorile înseşi. Această explicaţie alternativă, bazată pe confuzia efectelor ordinii stimulilor cu acelea ale variabilei independente, poate fi înlăturată prin balansarea ordinii. Astfel, un subiect va parcurge succesiunea CDAB, altul succesiunea DACB şi aşa mai departe. Este important totuşi, ca fiecare condiţie să apară în oricare din poziţiile, prima, a doua, a treia şi a patra. Pentru a satisface această cerinţă

putem apela la următoarele blocuri : ACBD, BADC, CDAB şi DBCA. În acest caz, pentru un plan incomplet vom avea nevoie de patru subiecţi. Există două tehnici principale de a realiza balansarea ordinii în planurile incomplete : 1) Utilizarea tuturor ordinilor posibile în care pot fi combinate nivelurile variabilei experimentale; fiecare succesiune de condiţii experimentale se aplică unui singur subiect. Repartizarea lor pe subiecţi se realizează prin randomizare; 2) Utilizarea unor ordini selectate. Această tehnică presupune utilizarea doar a unui număr redus de blocuri şi este deosebit de utilă în dizainurile cu măsurători repetate unde variabila independentă are un număr mare de modalităţi (niveluri), ceea ce ar necesita un număr mare de subiecţi. De exemplu, pentru o variabilă independentă cu şase niveluri rezultă un total de secvenţe de condiţii experimentale egal cu 6! = 6 x 5 x 4 x 3 x 2 x 1 =720. Repartizarea câte unui subiect la fiecare bloc ar necesita 720 de participanţi. Balansarea efectelor de ordine în planurile cu măsoritări repetate incomplete se poate realiza fie prin tehnica pătratului latin fie prin tehnica rotirii ordinii de start randomizate.

5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start

Constă în randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale, aşa cum s-a procedat în primul pas al algoritmului pentru construcţia pătratului latin. Celelalte blocuri de condiţii sunt generate rotind ordinea randomizată prin glisarea întregului şir, cu o poziţie, spre dreapta, astfel: Ordinea iniţială: A, B, C, D; Ordinea randomizată: A, C, D, B; Secvenţa I: C, D, B, A; secvenţa II: D, B, A, C; secvenţa III: B, A, C, D; secvenţa IV: A, C, D, B. Un principal dezavantaj al acestei tehnici este faptul că neîndeplinind condiţia a doua a pătratului latin, unele condiţii experimentale, în mod repetat precedă sau urmează alte condiţii ceea ce ar putea diminua balansarea efectelor exerciţiului.

5.5.4 Controlul efectelor transferului

Prin transfer se înţelege afectarea măsurătorilor dintr-o condiţie experimentală de trecerea subiectului printr-o condiţie precedentă. De obicei transferul se produce în condiţiile unor învăţări latente sau când un comportament rezolutiv vine în conflict cu un altul deprins într-o altă etapă. Transferul poate să fie pozitiv sau negativ, activ sau postactiv (Al. Roşca, 1971). Datorită faptului că în planurile cu măsurători repetate subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale, prin trecerea de la un tratament la altul, măsurătorile variabilei dependente pot înregistra modificări care să nu se datoreze diferenţelor dintre condiţii (nivelurile variabilei independente) ci repetării acestora, fapt care poate întări un comportament prezent sau îl poate slăbi pe cel trecut prin interferenţa cu unul similar, aşteptat în prezent. Întrucât apare confuzia între efectele variabilei independente şi efectele exerciţiului, validitatea internă a experimentului este afectată. Intervenind o a doua explicaţie, concurentă, nu se poate conclude dacă manipularea variabilei independente sau doar exerciţiul prin repetare reprezintă adevărata cauză a modificărilor variabilei

dependente, dacă sunt astfel de modificări. În măsura în care, de asemenea, sunt subestimate diferenţele între condiţii, se produce diminuarea validităţii externe a datelor obţinute. Este motivul care îl determină pe Shaughnessey şi col. (op. cit. p.289) să conchidă că „design-ul experimental cu măsurători repetate nu ar trebui să fie utilizat atunci când poate apărea fenomenul de transfer.” Problema mai gravă, continuă autorul citat, este că transferul este posibil să apară în oricare design cu măsurători repetate. Cu toate acestea, datorită avantajelor lor incontestabile, nu se poate renunţa la aceste planuri experimentale cu măsurători repetate, mai ales că, aşa cum s-a mai menţionat, verificarea anumitor ipoteze reclamă astfel de experimente. De aceea, cercetătorul trebuie să evalueze existenţa efectelor transferului pentru a putea fi sigur că rezultatele obţinute se datorează în adevăr manipulării condiţiilor experimentale. Poulton (1982) a propus o procedură constând în manipularea aceleiaşi variabile independente în două planuri experimentale diferite: un experiment cu măsurători repetate, în care subiecţii parcurg toate condiţiile experimentale şi un experiment complet, cu grupuri randomizate. Experimentul cu grupuri randomizate este utilizat ca experiment martor deoarece apariţia transferului este improbabilă deoarece fiecare subiect parcurge o singură condiţie experimentală. Dacă rezultatele obţinute în planul intrasubiect (within subject plan ) nu sunt diferite de cele generate de experimentul cu grupuri randomizate se poate considera că transferul nu a avut loc. Validitatea internă nefiind afectată rezultă că nu există nici o sursă de confuzie iar datele experimentale sunt interpretabile. Mai elegantă este tehnica propusă de Shaughnessey şi col. (op.cit.) care utilizează, ca să spunem aşa, chiar resursele interne ale planului experimental cu măsurători repetate. Procedeul constă în a utiliza, chiar în scopul testării ipotezei care ne interesează, a unui plan incomplet cu măsurători repetate, care să cuprindă toate secvenţele posibile, rezultate din combinarea nivelurilor variabilei independente. Astfel dacă variabila independentă cuprinde patru tratamente, vor rezulta 24 de secvenţe cu ordini diferite ale condiţiilor experimentale. Fiecare, dintre cele patru tipuri de tratamente se va regăsi într-un număr egal, de şase, în fiecare din poziţiile 1,2,3,4., adică condiţia A se va afla de şase ori pe prima poziţie, condiţia B de şase ori ş.a..m.d. Reamintim că fiecare secvenţă de tratamente este parcursă de câte un subiect diferit, desemnat aleatoriu, adică în total 24 de subiecţi. Prin urmare şase subiecţi vor parcurge mai întâi condiţia A, alţi şase vor primi, la început tratamentul B ş.a.m.d. Suntem interesaţi, în această fază a interpretării rezultatelor, doar de tratamentele care se situează, în secvenţe (blocuri), pe primul loc, deoarece, prima poziţie echivalează cu primul stadiu al achiziţiei de un anume tip, specifică transferului. Astfel parcurgerea condiţiei A are ca rezultat o achiziţie care va fi transferată asupra rezolvării sarcinii B. Efectele transferului sunt de obicei evidenţiate prin comparaţia performanţei condiţiei A cu aceea măsurată în condiţia B. Deoarece, subiecţi diferiţi au fost repartizaţi celor patru condiţii experimentale aflate pe prima poziţie în secvenţe, putem considera că avem un plan cu patru blocuri randomizate. Este de aşteptat ca efectele transferului să fie minime deoarece fiecare subiect a primit o singură condiţie experimentală, deci nu există repetarea sarcinii. Pe de altă parte rezultatele obţinute pe baza întregului experiment, pot fi afectate de transfer, deoarece fiecare subiect a parcurs toate tratamentele din secvenţa care i-a fost alocată. Comparaţia rezultatelor interpretate la nivelul blocurilor randomizate cu cele obţinute la nivelul întregului plan poate să releve diferenţe, caz în care existenţa

transferului ar fi dovedită.

5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi de secvenţă

Efectul de ordine se referă la modificarea performanţei subiectului datorită ordinii în care parcurge două sau multe condiţii experimentale. Un exemplu privind această sursă străină de variabilitate o constituie situaţiile de învăţare care sunt precedate de o fază de antrenament, deosebite de altele unde această fază pregătitoare lipseşte. În general simpla experienţă preexperimentală ameliorează rezultatele, astfel încât o a doua sarcină de învăţare va beneficia de parcurgerea fazei precedente. Efectul de secvenţă priveşte modificările performanţelor ca urmare a interacţiunii dintre condiţiile experimentului. Cel mai bun exemplu care ilustrează acest efect îl constituie experienţele pentru studierea setului sau montajului. Revenim asupra experimentului lui Stevens şi Rubin (vezi § 3.4). Ridicarea unui geamantan uşor va părea mai uşor dacă este ridicat după unul mai greu, după cum, o greutate va părea mai grea dacă este ridicată după ridicarea unei greutăţi uşoare. Are loc montajul unei atitudini pregătitoare care funcţionează ca un adevărat standard de comparaţie pentru stimulul care urmează. Efectele de ordine sunt contracarate proiectând în planul experimental ca fiecare condiţie să se afle în toate poziţiile de ordine. Efectele de secvenţă sunt controlate asigurându-ne că fiecare condiţie o va urma pe cealaltă. De notat că aceste efecte sunt întâlnite în experimentele de tip intra subiecţi, acolo unde fiecare subiect trece prin toate condiţiile experimentale. Există două strategii de bază pentru contracararea efectelor de ordine şi de secvenţă: Privind dinspre subiect, controlul efectului ordinii şi secvenţei intrasubiect are loc prin compararea subiectului cu el însuşi, într-o situaţie experimentală şi în cealaltă (within subjects). Dintr-o altă perspectivă, aceea a planului, în modelul experimental intrasubiect variabila dependentă este măsurată la fiecare subiect în cadrul tuturor condiţiilor experimentale, adică pentru toate nivelurile de-a lungul cărora este manipulată variabila independentă. Urmând aceleaşi două perspective, controlul ordinii şi secvenţei se realizează prin compararea subiecţilor între ei (between subjects), variaţiile variabilei dependente fiind observate la fiecare subiect doar la un singur nivel al variabilei independente. Alegerea unuia sau altuia dintre aceste modele experimentale depinde de specificul ipotezelor care urmează a fi testate (Vadum şi Rankin, 1998). Modelul cu măsurători repetate este în general perturbat de efectele de ordine şi de secvenţă. Uneori subiecţii trecând de la o condiţie experimentală la alta îşi modifică atitudinea faţă de experiment pentru că deja capătă anumite informaţii care îi fac avizaţi în raport cu intenţiile reale ale experimentului. În aceste cazuri comparaţiile intrasubiecţi nu mai sunt potrivite şi se utilizează două grupuri diferite fiecare parcurgând una dintre cele două condiţii experimentale. Iată în continuare un exemplu de experiment în care controlul nici nu ar putea fi realizat altfel decât utilizând grupuri independente, alocate fiecărui nivel al variabilei independente. Stanley Schacter (1959) a testat experimental ipoteza că inducerea anxietăţii va determina

subiecţii să caute compania altor persoane. Au fost utilizate două grupe de subiecţi. Grupului experimental i s-a indus starea de anxietate prin anunţarea că după zece minute vor primi un şoc electric dureros de la aparatul la care erau conectaţi. Grupului de control i s-a spus că va primi un şoc slab şi nedureros. În cele zece minute care precedau presupusul şoc, care de altfel nici nu a fost dat, subiecţii completau un chestionar despre preferinţele lor de a aştepta şocul singuri sau împreună cu alţii. Procentajul comportamentului prosocial a fost de 30% în grupul de control faţă de 60% în grupul experimental.

5.6 Controlul defectuos

După ce am parcurs principalele tipuri de modele experimentale precum şi problemele de control pe care acestea le implică şi/sau le rezolvă, este oportun să le enumerăm pe acelea care, mai mult decât celelalte, nu reuşesc să controleze multe dintre sursele străine de variaţie. Am văzut că aceste surse reprezintă serioase ameninţări la adresa validităţii interne şi fac posibile explicaţii alternative ale rezultatelor. Dacă prin design experimental înţelegem, aşa cum am precizat în capitolele trei şi cinci, un ansamblu integrat de metode şi tehnici pentru efectuarea experimentului, pentru colectarea şi interpretarea datelor dar mai ales pentru controlul variabilelor, unele dintre tipurile de experiment enumerate în continuare îndeplinesc în mai mică măsură aceste exigenţe. Totuşi discutarea acestor modele este oportună în măsura în care sunt utile definiţiile prin negaţie. Într-adevăr, poate reprezenta un plus de informaţie faptul dacă precizăm cum nu trebuie să arate un plan experimental (Mc.Burney, op.cit.). Pe de altă parte, aşa cum observă Cook şi Campbell (op.cit.) aceste experimente au totuşi o oarecare utilitate în măsura în care pot sugera noi ipoteze, fără însă pretenţia că pot verifica ipoteze. În ansamblul lor, aceste experimente rămân neinterpretabile.

5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final

Este de fapt un cvasiexperiment (vezi capitolul 7). Cook şi Campbell (op.cit.) numesc acest tip de experiment „The one Group Posttest-Only Design”, ceea ce echivalează cu a spune că un singur grup parcurge situaţia experimentală după care se efectuează măsurarea modificărilor unei anumite variabile dependente. Autorii citaţi anterior recurg la următoarea simbolistică pentru a facilita enunţurile privitoare la acest model şi la celalte care nu au un control eficace: X semnifică tratamentul, O semnifică observaţia, iar indicii de la 1 la n simbilizează, în cazul tratamentelor, ordinea în care acestea sunt administrate (X1…Xn) iar pentru observaţii, ordinea în care au fost efectuate (O1…On).

Experimentul cu un singur grup testat la final este de tipul:

Deoarece nu se efectuează nici o observaţie pretest şi deoarece nu este utilizat un grup de control, nu există nici un control al ameninţărilor validităţii interne. Verificarea eficacităţii unui program de instruire doar prin măsurarea performanţelor cursanţilor la sfârşitul cursurilor este irelevantă deoarece lipseşte un punct de referinţă la care ar trebui să raportăm rezultatele finale. În lipsa lui nu putem şti dacă performanţele subiecţilor au crescut sau au scăzut, iar dacă ne bizuim pe aprecierile subiecţilor nu putem şti dacă progresul s-a datorat programului de instruire sau cu totul altor cauze (un nivel de motivare mai înalt, o mai bună actualizare a informaţiilor datorită zilei şi orei la care s-a efectuat evaluarea, etc).

5.6.2 Experiment cu grup de control neechivalent

Este vorba de experimente asemănătoare cu primul, dar care utilizează un grup de control. Trebuie însă menţionat, în mod expres, că grupurile comparate ar trebui să fie echivalente, adică foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe care nu fac obiectul comparării pentru ca experimentul să aibă validitate internă. Această caracteristică lipseşte designului discutat. Cook şi Campbell (op.cit.) consideră că experimentele ex post facto se încadrează în această categorie. Caracteristica lor distinctivă este aceea că, deoarece datele sunt culese din mediul lor natural după ce tratamentele au avut loc, nu există observaţii pretest care să fie echivalente sau identice cu cele posttest. Forma acestui design este : . Linia de fracţie are semnificaţia lipsei randomizării în construirea grupurilor. În lipsa pretestului, diferenţele posttest pot fi atribuite atât tratamentului cât şi erorii de selecţie implicate în constituirea grupurilor neechivalente. Experimentul este neinterpretabil deoarece există cel puţin o explicaţie la fel de plauzibilă Menţinându-ne la exemplul programului de instruire, eficacitatea acestuia ar putea fi testată dacă am constitui un grup de control echivalent căruia nu-i aplicăm condiţia experimentală dar îi măsurăm performanţele deodată cu ale grupului experimental, la finele experimentului. Grupul de control nu este echivalent decât dacă este constituit pe criterii aleatoare din aceeaşi populaţie din care a fost extras grupul experimental. Utilizarea grupurilor neechivalente nu constituie o soluţie pentru a elimina deficienţele tipului de experiment discutat anterior, deoarece păstrează multe surse de variaţie necontrolate. Este bine să menţionăm încă o dată că nici randomizarea nu elimină toate sursele de eroare, dar permite, potrivit modelului de demers deductiv propus de Fisher, să estimăm probabilitatea de eroare datorată şansei, singura sursă de eroare căreia i-am permis să se manifeste liber.

5.6.3 Experiment expus efectelor de ordine şi de secvenţă

Grupul experimental este testat înainte şi după ce a parcurs situaţia experimentală iar subiecţii sunt evaluaţi la începutul programului de instruire şi la sfârşitul acestuia. Forma sa este :

Eventualul progres înregistrat la finalul cursului nu poate să fie atribuit cu certitudine programului de instruire deoarece în acest interval au putut acţiona şi alţi factori asupra cărora experimentatorul nu a avut nici un control. Principalele surse de eroare sunt efectele de ordine şi de secvenţă la care ne-am referit în § 5.5.5, dar şi o serie de evenimente care pot surveni în intervalul dintre cele două testări. Validitatea internă a experimentului este afectată de aceste surse străine de variaţie.

5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului

5.7.1 Experimentul ca un context social

O serie de autori ( Orne, 1962, Vadum şi Rankin, op.cit) au abordat experimentul ca pe o situaţie socială. Ei au avut în vedere inevitabilele interacţiuni care au loc între subiecţi şi experimentator, între subiecţii înşişi în calitate de participanţi la experiment şi între subiecţi şi cultura cărei îi aparţin precum şi deformările pe care aceste interacţiuni le pot introduce într-un experiment. Un exemplu clasic privitor la consecinţele acestor interacţiuni asupra validităţii experimentului îl reprezintă aşa-zisul efect Hawthorne. La uzinele cu acelaşi nume din SUA, în deceniul al treilea al secolului trecut, s-a desfăşurat un experiment natural în care erau măsurate efectele unor îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă asupra productivităţii. Manipulând aceste condiţii în calitate de variabile experimentale cercetătorii au fost surprinşi să constate că productivitatea creştea chiar când stimulentele erau retrase. Ulterior cercetătorii au explicat aceste rezultate apelând la o altă variabilă decât cele care au fost manipulate (pauze dese, orar săptămânal redus, etc). Creşterea productivităţii muncii, s-a datorat percepţiei favorabile pe care personalul a avut-o faţă de aceste schimbări. Rezultă că oamenii sunt sensibili şi reacţionează în mod specific faţă de tratamentul şi atenţia specială pe care o primesc în calitate de participanţi la experiment. M. Orne (op.cit.) a dovedit în mod convingător că subiecţii se comportă în timpul experimentelor altfel decât în situaţiile obişnuite. Cel mai izbitor este faptul că ei acceptă o serie de sarcini plictisitoare sau chiar periculoase pe care în situaţiile de viaţă curente nu le-ar accepta. El explică aceste comportamente prin influenţa exercitată de cultura noastră care

valorizează rolul cercetătorului şi al experimentelor în progresul societăţii. Atitudinile oamenilor faţă de experimente sunt puternic influenţate de o serie de reprezentări sociale legate de ştiinţă. Una dintre acestea este aceea că în timpul experimentelor subiectul este protejat faţă de efectele nocive ale condiţiilor experimentale. Ei manifestă, prin urmare o mare disponibilitate de a adopta rolul de „buni subiecţi”, adică de a fi cooperanţi şi de a nu prejudicia în vreun fel experimentul. În acest scop subiecţii inventează, pe baza unui anumit „folclor”, creat în jurul experimentelor, o serie de ipoteze legate de scopul experimentului şi de felul în care ar trebui să se comporte pe durata lor. Indicii pe care în mod eronat subiecţii îi identifică într-un experiment, indici pe baza cărora ei presupun anumite aşteptări din partea experimentatorului în legătură cu participarea lor la experiment şi în virtutea cărora ajung să se comporte într-un anumit mod, au fost desemnaţi generic de Martin Orne drept caracteristici aşteptate (caracteristics demand). Ele pot interfera cu efectele variabilei independente mistificând rezultatele experimentului. În acest sens este elocvent un experiment întreprins de Orne si Scheibe (Vadum şi Rankin, 1998) în domeniul deprivării senzoriale. Ei au dorit să verifice dacă nu cumva unele dintre efectele care sunt atribuite deprivării senzoriale se datorează de fapt caracteristicilor aşteptate. Autorii citaţi au implementat un plan cu grupuri independente. Grupul experimental a fost supus la o serie de influenţe de tipul caracteristicilor solicitate. Astfel, în sala de testare erau ostentativ expuse pe o „măsuţă de urgenţă” tot felul de medicamente şi accesorii medicale, iar subiecţilor li s-a efectuat anamneza medicală. Subiecţilor nu li s-a comunicat nimic altceva în legătură cu scopul experimentului, dar toată atmosfera era ca şi cum subiecţii ar fi participat la un experiment de deprivare senzorială. Ei au fost introduşi, ulterior într-o altă sală unde „ condiţiile de deprivare erau absente” iar subiecţii primeau la alegere o sarcină care să îi ţină ocupaţi încă patru ore. Subiecţii din grupul de control au primit un tratament identic numai că lor li s-a spus că fac parte din grupul de control al unui experiment de deprivare senzorială. Variabila dependentă a constituit-o relatările subiecţilor despre experienţele deosebite pe care le-au avut în timpul experimentului. Comparaţia acestor relatări, pe cele două grupuri, a confirmat ipoteza iniţială. Ar mai trebui adăugat că rezultatele oricărui experiment pot fi influenţate de „ecuaţia personală” a cercetătorului, prin faptul că, de o manieră inconştientă comportamentul lui poate trăda faţă de participanţi aşteptările sau chiar ipotezele experimentului, în forma autoprofeţiei împlinite. Cu alte cuvinte el poate introduce neintenţionat o serie de deformări datorită unor atitudini, preferinţe etc. Ca urmare comportamentul lui poate sugera, fără să vrea, ca subiecţii să se comporte în sensul care i-ar confirma astfel ipotezele cercetării. Rezultă că toate cele trei efecte menţionate şi anume, efectul Hawthorne, caracteristicile aşteptate, şi ecuaţia personală reprezintă faţete ale comportamentului examinatorului: comportamentul perceput de către participanţii la experiment şi anumite aspecte mai puţin conştientizate ale comportamentului său manifest. Controlul acestor efecte se poate realiza prin:

1) Standardizarea tuturor condiţiilor experimentale. Aceasta înseamnă menţinerea constantă a unor evenimente, implicând standardizarea comportamentului examinatorului pentru toate grupurile participante la experiment, astfel încât acelaşi tip de influenţe sau acelaşi grad de atenţie să fie dat atât grupului de control cât şi celui experimental. Uniformizarea conduitei experimentatorului se obţine prin: Administrarea în grup a anumitor condiţii experimentale. Când este posibil instructajele date subiecţilor vor fi înregistrate anterior pe suport magnetic. Asigurarea condiţiilor ca experimentatorul să nu cunoască ce condiţie experimentală parcurge subiectul la un moment dat. McBurney (op.cit.) menţionează un experiment propriu în care altcineva înregistrase dacă subiecţii erau sau nu erau fumători. Ulterior, odată cu finalizarea experimentului subiecţii au fost împărţiţi în fumători şi nefumători în vederea studierii efectului fumatului asupra sensibilităţii gustative. Este interesantă ideea vehiculată de unii autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) că trebuie evitat acel tip de plan experimental unde grupului de control nu i se aplică nici un tratament. Dimpotrivă, este de dorit să i se aplice un tratament contrar celui aplicat grupului experimental pentru a funcţiona acelaşi tip de relaţie care există între experimentator şi grupul experimental. 2) Repartizarea subiecţilor la grupurile independente sau la condiţiile experimentale prin tehnicile de randomizare, îndeosebi când eşantionul este mare. 3) Controlul statistic. Are aici rolul de a evalua amploarea deformărilor rezultatelor experimentului de către variabilele sociale ale experimentului psihologic şi de a stabili nivelul de încredere care trebuie acordat acestor rezultate.

5.7.2 Cerinţele de rol

Se referă la deformarea comportamentului subiectului pe durata experimentului ca urmare a modului propriu de înţelegere a cerinţelor experimentului. Am menţionat deja două forme ale comportamentul disimulat pe durata desfăşurării experimentului : (1) Disimularea în subiecţi cumsecade (good-subject tendency), comportament determinat de ceea ce subiectul crede că experimentatorul aşteaptă de la el ; (2) Comportamentul în situaţia de evaluare. El are la bază, potrivit lui Mc.Burney (op.cit.), aprehensiunea evaluării, adică părerea participanţilor că toate experimentele implică diverse tipuri de evaluări deghizate. De aici comportamentul subiecţilor de a fi mai rapizi decât sunt în mod firesc, sau de a fi mai inteligenţi decât o dovedesc în situaţiile reale. Fireşte că aceste comportamente falsificatoare sunt determinate de mecanisme psihice mult mai complexe în care psihologia eului şi cea umanistă ar revendica implicarea mecanismelor de apărare şi a imaginii de sine, după cum psihologia cognitivă ar accentua contribuţia metacogniţiei, în autevaluările tacite faţă de ceea ce subiectul crede că alţii aşteaptă de la el. Următorul experiment este elocvent pentru acest tip de deformare . Subiecţilor hipnotizaţi într-o etapă anterioară, li s-a cerut să arunce cu acid în faţa unei persoane care era protejată de un geam invizibil.

Unui grup de control căruia în mod fals i s-a spus că va fi hipnotizat i s-a cerut acelasi lucru. Şi aici cinci din şase subiecţi s-au conformat cerinţei. Ulterior ei au relatat că s-au comportat astfel deoarece au intuit că fuseseră luate măsuri de protejare a persoanei ţintă. Un alt experiment, citat de McBurney, este cel întreprins de Milgram(1963) unde subiecţii erau determinaţi să creadă că administrează, fără voia lor, şocuri electrice altor persoane iar marea lor majoritate răspundea acestei cerinţe. Observăm că subiecţii din ambele experimente s-au conformat astfel propriei lor aşteptări cu privire la cerinţele unui experiment psihologic. Aşteptările de rol împreună cu tendinţa de a fi un bun subiect îl pot determina pe participant să se comporte ca şi când nu ar intui scopul adevărat al experimentului, chiar când acesta este foarte transparent pentru el. El adoptă în calitate de subiect un comportament de tipul “ca şi când“ nu ar cunoaşte adevăratul scop al experimentului deoarece nu vrea să îl supere pe experimentator. Sunt utilizate mai frecvent următoarele strategii de limitare a efectelor cerinţelor de rol: 1) O primă strategie este aceea de a masca pentru subiect scopul adevărat al experimenului. Se utilizează un pretext fals care să pară cât mai plauzibil. Totuşi există fie riscul de a modifica comportamentul într-o direcţie neconvenabilă pentru experiment, contrazicând ipoteza cercetării, fie de a încălca etica profesională. La acesta se mai adaugă faptul că subiecţii dispun deja de unele informaţii despre experimente care le creează un anumit montaj faţă de experimentul la care participă, încât este dificil de găsit acel pretext care să ascundă de o manieră credibilă adevăratul scop al experimentului. 2) O altă strategie constă în a împărţi experimentul în două, astfel încât datele să fie obţinute din două locuri diferite, subiecţii fiind astfel lipsiţi de perspectiva întregului, şi implicit de scopul adevărat al cercetării. Astfel într-o primă fază, subiecţilor li se determină cu un test potrivit aptitudinea verbală. În adoua fază a experimentului, la testrea aptitudinii tehnice participă doar subiecţii cu performanţe medii fără să cunoască crieteriul după care au fost selecţionaţi. 3) O a treia strategie menţionată de McBurney constă în a apela la măsurători al căror sens nu poate fi ghicit de subiect cum ar fi cazul comportamentelor neverbale pentru experimentele privind interacţiunile sociale (cât de aproape stau interlocutorii, dacă se privesc în ochi, etc.). 4) O ultimă cale de contracarare a efectului cerinţelor de rol o constituie realizarea experimentului fără ca subiecţii să fie conştienţi de acest fapt. Este cazul experimentelor în care sunt studiate efectele locurilor de şedere asupra interacţiunilor sociale.CAPITOLUL VI DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI

Unul dintre obiectivele majore ale experimentului ştiinţific este acela al verificării empirice a ipotezelor deduse din teorii ştiinţifice. Ipotezele sunt explicaţii provizorii ale unor fenomene observate sau răspunsuri date cu anticipaţie la probleme generate pe cale deductivă de teoriile psihologice existente. Verificarea ipotezei constituie fondul experimentării care se desfăşoară ca un proces plurifazic implicând o serie de paşi. Există mici deosebiri în modul în care diferiţi autori prezintă aceste etape. Deosebirile ţin mai degrabă de accentuarea unei etape sau a alteia sau de nuanţări care sunt expresia unor preferinţe sau experienţe personale în domeniul

cercetării ştiinţifice. Este posibil ca funcţie de o serie de factori cum sunt complexitatea problemei de cercetat, experienţa cercetătorului, mijloacele disponibile, etc., unele dintre aceste etape să ocupe spaţii inegale în economia generală a cercetării, iar unele subetape să fie omise în întregime. Am putea îngloba toate fazele pe care le poate parcurge un experiment în trei mari etape: etapa pregătitoare, etapa derulării experimentului şi etapa de valorificare a rezultatelor. Etapa de derulare a experimentului constă în principal în controlul variabilelor, în efectuarea observaţiilor şi în consemnarea datelor. Deoarece problemelor complexe ale controlului le-am dedicat un întreg capitol, pentru a evita unele repetări supărătoare pentru cititor, am evitat reluarea acestei teme în contextul capitolului şase.

6.1 Alegerea problemei de cercetat

Este un punct de vedere larg acceptat de oamenii de ştiinţă că punerea corectă a problemei înseamnă mai mult de jumătate din efortul ştiinţific necesar soluţionării ei. Descifrarea mecanismelor psihice implicate în această fază prezintă un interes major pentru psihologii interesaţi de intensificarea creativităţii ştiinţifice. Pentru a înţelege procesualitatea psihică implicată în această fază au fost emise ipoteze dintre cele mai diverse, unele accentuând importanţa efortului, a travaliului raţional, altele punând mare preţ pe mecanismele preconştiente, pe factorii de hazard, etc. Nu este scopul acestei lucrări să se ocupe de problemele creativităţii. Neîndoielnic însă este faptul că, în creativitatea ştiinţifică şi de altfel în orice formă de creativitate, sunt implicaţi atât factori cognitivi cât şi factori energetico dinamici, emoţionali şi motivaţionali.

6.1.1 Activarea optimă

Doar cine nu a fost în situaţia de a începe un studiu sau o cercetare nu ştie câtă emoţie, câtă încordare sunt implicate în alegerea temei, în formularea ipotezelor, în alegerea metodologiei potrivite. Ulterior, nivelul de activare neuropsihică se autoreglează în raport cu dificultatea problemelor. Prin urmare anxietatea şi frustrarea pe care studenţii o încearcă în alegerea temelor pe care urmează să le trateze în referatele lor semestriale sau în lucrările de licenţă nu este străină nici cercetătorilor experimentaţi. Aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (1998) tratatele de metodologia cercetării sau de filosofia ştiinţei se preocupă de ultimele etape ale cercetării ştiinţifice privind verificarea ipotezelor şi rareori se apleacă asupra travaliului implicat în identificarea problemelor de cercetat şi în elaborarea ipotezelor. Fazele incipiente ale cercetării sunt de obicei explicate prin apelul la o serie de procese iraţionale (inspiraţie creativă, noroc) care de fapt joacă un rol minor în creativitatea ştiinţifică. Mai degrabă procesele logice şi raţionale, implicate în viaţa de zi cu zi, sunt cele care de fapt concură la rezolvarea problemelor ştiinţifice. Una din caracteristicile de bază ale oamenilor de ştiinţă este curiozitatea intensă faţă de problemele specifice domeniului lor de specializare. Ea susţine desfăşurarea unei munci de durată, care cere efort, dăruire şi perseverenţă mai

ales când rezultatele aşteptate întârzie să apară.

6.1.2 Sesizarea faptului ştiinţific

Abordarea corectă, încă din faza iniţială, a unei probleme de cercetat aduce în actualitate pregătirea teoretică anterioară consolidată pe durata şcolarităţii şi alimentată continuu de educaţia permanentă. Sesizarea unei probleme care merită să fie cercetată este posibilă pe un teren de solidă cunoaştere a domeniului respectiv. De fapt sesizarea unui fenomen a cărui cercetare poate să sporească nivelul cunoaşterii este posibilă pe un fond larg şi bine structurat de cunoştinţe. A observa nu înseamnă doar a detecta un fenomen ci şi a-l recunoaşte şi interpreta prin operaţiile de clasificare şi categorializare, posibile tocmai graţie unor informaţii solide în domeniul cercetat. Receptivitatea cercetătorului faţă de aspecte care scapă de obicei observatorului comun este una enculturată, educată şi antrenată.

6.1.3 Informarea şi documentarea

Vadum şi Rankin, (op. cit.) consideră că abilitatea de sesiza corect o problemă de cercetat poate fi stimulată de o serie de condiţii:

o Cercetarea literaturii de specialitate. o Restrângerea graduală a problematicii abordate de la o lectură, la început generală, despre teorii şi metode de cercetare, consacrate domeniului de interes, către problema care urmează a fi abordată experimental.

Există o serie de instrumente de informare selectivă în legătură cu o anumită tematică. Unul dintre acestea este Psycological Abstracts (Rezumate ale articolelor de psihologie), revistă lunară editată de APA care Apare din 1927. Alte două instrumente, PsychINFO şi PsychLIT apar pe suport electronic, pot fi accesate pe internet şi permit identificarea articolelor apărute în revistele de limba engleză, articole care tratează o anumită problematică. Referinţe mult mai ample despre aceste surse se găsesc în D. H. Mc Burney (1983), Vadum şi Rankin (1998).

o Documentarea ştiinţifică reprezintă calea deductivă de elaborare a ideilor ştiinţifice, respectiv a ipotezelor cercetării. o Efectuarea propriilor observaţii ştiinţifice. Această modalitate, mai ales pentru începători, urmează în mod logic etapei de documentare. Ea reprezintă în ştiinţă calea inductivă de cunoaştere. o Abilitatea de a sesiza fapte care de obicei scapă observaţiei obişnuite este posibilă dacă observatorul se detaşează de unele prejudecăţi, clişee care pot masca aspectele

semnificative. Experimentele lui Carl Dunker (1945) privind condiţiile care facilitează găsirea soluţiei la diferite sarcini experimentale care antrenau fixitatea obiectuală (Subiectul nu întrezărea o nouă utilitate a obiectului care ar fi condus la soluţionarea problemei, datorită unei utilităţi consacrate de experienţa trecută) au arătat importanţa inducerii de către experimentator a unui montaj, contrar celui provocat de utilitatea „consacrată”. El le spunea subiecţilor când nu întrezăreau soluţia problemei, „Nu fiţi orb!). Vadum şi Rankin (1998) propun studenţilor care debutează în cercetarea psihologică autoinducerea unui astfel de montaj. o Luarea în considerare a unor ipoteze alternative în explicarea datelor de observaţie. o Abordarea unor aspecte obişnuite, familiare dintr-o perspectivă nefamiliară, asemenea copilului care se minunează de orice. Multe fapte comune ascund aspecte esenţiale pentru înţelegerea unui anumit fenomen . o Abordarea unor fapte neobişnuite prin raportarea la ceea ce ne este familiar cunoscut. o Deschiderea la serendipitate. o Utilizarea teoriilor în generarea ideilor noi. O teorie ştiinţifică este euristică dacă permite derivarea prin deducţie a unor noi ipoteze. o Explorarea analogiilor şi metaforelor. „Metaforele sunt figuri de stil bazate pe analogii care se aplică obiectelor şi evenimentelor la care , în mod obişnuit nu se aplică”. (Vadum şi Rankin, op.cit., p.274). În ştiinţă ele servesc proceselor de modelare. Modelele reprezintă o modalitate eficientă de transfer a ceea ce cunoaştem într-un domeniu asupra unor fenomene pe care urmează să le investigăm. Ele facilitează emiterea de noi ipoteze. o Focalizarea atenţiei pe fapte neobişnuite. Anomaliile comportamentale, de exemplu, pot facilita înţelegerea unor fenomene, prin faptul că ilustrează de o manieră radicală regularităţi dificil de sesizat în condiţii obişnuite. o Căutarea golurilor în cunoaştere. Teoriile ştiinţifice, rapoartele de cercetare conţin unele imperfecţiuni care pot fi datorate limitelor cunoaşterii în domeniul respectiv. Sesizarea lor poate conduce la emiterea unor noi ipoteze şi la elaborarea unor noi teorii ştiinţifice. o Adoptarea unei atitudini sceptice în legătură cu unele descoperiri, metode sau interpretări. Calea raţională în ştiinţă a fost inaugurată de R. Descartes, filosof francez, care în cartea sa celebră „Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe”, apărută în 1637 (în româneşte, 1990, Ed. Acad.), propune aşa-zisa îndoială metodică, atitudine cognitivă, menită să spulbere dogmele şi să nu ia ca adevărate decât faptele dovedite pe cale deductivă. O atitudine sceptică, plină de discernământ, care supune verificării ştiinţifice metodele şi rezultatele predecesorilor este o bună cale de elaborare a noi ipoteze ştiinţifice. o Îmbunătăţirea aparatelor, tehnicilor de măsurare şi procedurilor poate conduce la deschiderea unor noi orizonturi în cercetare. Este elocvent cazul imageriei corticale bazate pe rezonanţa magnetică prin care poate fi studiată specificitatea funcţionării corticale în anumite tipuri de sarcini experimentale. o Focalizarea pe probleme practice.

În general sursa de inspiraţie pentru noile idei în ştiinţă sunt fie problemele puse de societate fie problemele personale. Vadum şi Rankin (op.cit.), citând o serie de autori, consideră că nouă din zece (cercetători nn) sunt social sau personal implicaţi în temele pe care le studiază.

Un alt autor, D Schultz (1990) consideră că dezvoltarea unei anumite teorii a personalităţii este motivată de anumite evenimente din biografia teoreticianului respectiv.

Identificarea unui domeniu de interes în cercetare este urmat de îngustarea acestuia prin focalizarea pe o întrebare care este testabilă privitor la relaţia care ar putea exista între variabilele luate în considerare. Cu alte cuvinte este necesar ca ipoteza să fie cât mai precis formulată şi să vizeze o relaţie cât mai specifică între variabile, aceasta fiind o garanţie că planul experimental va fi îndeajuns de simplu pentru a permite o verificare riguroasă a ipotezei de lucru. Uneori alegerea problemei, care poate ulterior să angajeze munca de o viaţă, are loc aleator prin observarea întâmplătoare a unui fapt semnificativ sau prin sesizarea unor implicaţii sau lacune ale unei lucrări ştiinţifice.

6.1.3.1 Consultarea surselor teoretice

De mare folos în întocmirea unui plan de lecturi sunt:

consultarea bibliografiei prezentată la finalul unor cărţi şi manuale care acoperă o vastă arie problematică; consultarea unor instrumente de documentare. Psychological Abstracts (Rezumate de psihologie, buletin editat de A.P.A. (Asociaţia Americană de Psihologie) conţine rezumate ale articolelor din prestigioase reviste de psihologie, rezumate clasificate pe tematici. Conţine referinţe despre articole şi cărţi, precum şi sursele bibliografice care le-au citat. În felul acesta este posibil ca alegând un subiect să refacem „istoria” unei idei, modul cum aceasta a evoluat. Se poate începe cu oricare articol şi se poate vedea dacă acesta este citat apoi de către altcineva, şi dacă articolul care l-a citat este ulterior comentat de alţi autori şi tot aşa mai departe; Social Science Citation Index (Indexul citărilor dinştiinţele sociale). Acest instrument suplineşte o carenţă a revistei Psychological Abstracts, anume ne dă posibilitatea să urmărim modul în care comunitatea ştiinţifică a tratat o anumită temă, fără să rătăcim prin articole care nu prezintă relevanţă pentru tema care ne interesează.

În citirea unui articol trebuie mai întâi să ne focalizăm pe rezumatul introductiv (Abstact) pentru a afla care sunt principalele poziţii teoretice, problemele controversate şi ce soluţii au fost propuse. De asemenea, este important să ştim care probleme sunt nerezolvate pentru că acestea pot constitui aria în care să ne desfăşurăm propriile experimente. În continuare ne interesăm de rezultatele şi concluziile articolului, urmând ca apoi să intrăm în detaliile cercetării propriu-zise. Este important ca înainte de a aprofunda articolul să avem o imagine de ansamblu asupra problemei pe care acesta se focalizează şi de asemenea asupra modului în care această problemă a fost soluţionată sau asupra modului în care autorul a încercat să o soluţioneze. Parcurgerea conţinutului articolului ne ajută să sesizăm unele imperfecţiuni legate de metodă sau omiterea unor importante aspecte. Este important să procedăm la o preluare critică, plină de discernământ a ideilor şi concluziilor articolului pentru a ne contura, astfel, un punct de vedere original.

6.2 Alegerea metodei şi a procedurilor

În alegerea eşantionului, a instrumentelor de înregistrare şi de măsurare a variabilei dependente, a valorilor variabilei dependente, literatura privitoare la tema cercetată oferă suficiente informaţii. McBurney (op. cit.) recomandă ca începătorii să urmeze procedurile standard prezentate în aceste surse, abaterile de la ele urmând să aibă un motiv bine justificat. Acelaşi autor consideră că toate aceste alegeri trebuie să fie ghidate de ideea că cea mai bună opţiune trebuie să conducă la o testare cât mai riguroasă a ipotezei şi la obţinerea unor date experimentale care să poată fi abordate statistic. Procedura este un termen cu o sferă de cuprindere mai mică decât metoda. Ea se referă la paşii întreprinşi de experimentator pentru a transpune în practică modelul experimental. Se trece de la un plan mintal, logic la unul real care se desfăşoară în laborator. Procedura are aspectul unui protocol, adică a unei liste în care sunt înşiruite etapele experimentului. Sunt utilizate diferite tipuri de evaluare, de tip creion hârtie, a dispoziţiei, atitudinilor, abilităţilor, intereselor, etc. Sursele de procurare a acestor instrumente sunt:

o firmele specializate în difuzarea testelor psihologice; o reviste ştiinţifice. Unele articole conţin instrumentele care au fost utilizate în cercetare. Ele sunt date de autor cu scopul replicării de către alţi autori a rezultatelor sub denumirea de „ teste nepublicate” (unpublished tests); o propria inventivitate a cercetătorului.

În SUA există Institutul Buros, înfiinţat în 1939 de către Oscar Buros, institut care se ocupă cu furnizarea de informaţii despre instrumentele de măsurare şi evaluare psihologică. El editează încă de la înfiinţarea sa „Anuarul instrumentelor de măsurare mentală” (The Mental Mesurements Yearbook), căruia ulterior i s-a adăugat un supliment „The Suppliment of the Mintal Mesurements Yearbook cu apariţie bianuală. Adresa pe Internet a acestui institut este (WWW.unl.edu/buros).

6.3 Definirea condiţiilor experimentale

Condiţia experimentală se referă la situaţia cu caracter stimulant, creată artificial prin modificarea într-un mod definit a variabilei independente. Cea mai simplă condiţie experimentală este aceea a absenţei sau prezenţei unei variabile cum este întărirea alimentară în experimentele pe animale mici. Altele, cum este cazul experimentării senzaţiilor kinestezice, necesită mai multe valori ale variabilei independente, respectiv mai multe valori ale unghiului sub care mâna este rotită în jurul unui punct fix pe care se sprijină cotul braţului. Pentru experimentele în care variabila independentă este modificată de-a lungul a mai multor valori şi în care subiecţii trec prin toate condiţiile experimentale McBurney (op. cit.) formulează următoarele principii privind alegerea valorilor stimulilor:

Banda valorilor stimulilor să fie rezonabil de largă, pentru a cuprinde toate zonele reprezentative ale relaţiei matematice dintre valorile variabilei independente şi ale celei dependente. Valorile stimulului trebuie să fie pe cât posibil cursive, adică una după alta pentru a nu fi posibilă omiterea nici unei condiţii semnificative. Cu alte cuvinte valorile alese trebuie să constituie un eşantion reprezentativ al tuturor valorilor posibile ale variabilei independente. Problema care se pune este aceea a naturii intervalelor dintre valori, anume dacă sunt egale sau după ce regulă să fie constituite. Alegerea tipului de interval, egal sau bazat pe o rată de creştere, proporţională sau logaritmică trebuie să conducă la sesizarea tuturor relaţiilor dintre variabila independentă şi cea dependentă. Altfel, inferenţele efectuate pe baza unor aspecte lacunare a relaţiilor dintre variabile vor fi eronate. Bineînţeles, este vorba de acele relaţii a căror formă grafică este alta decât o linie dreaptă. Pentru a nu putea fi reţinuţi, stimulii ar trebui prezentaţi, dacă nu toţi odată într-o sesiune, atunci cel puţin şapte, aceasta fiind limita recunoscută a volumului memoriei de scurtă durată.

6.4 Alegerea subiecţilor

Alegerea subiecţilor este dictată de două considerente de bază. Primul ţine de faptul că unele experimente dictează ele însele ca procedurile să nu poată fi aplicate decât pe animale. De asemenea pentru a face rezultatele comparabile nu este bine să se apeleze la alte feluri de subiecţi decât cei care au fost utilizaţi în experimente care constituie puncte de referinţă în domeniu. De asemenea, chiar în cazul experimentelor pe animale schimbarea speciei ridică serioase probleme legate de întreţinerea lor. Al doilea considerent este legat de costurile pe care le implică plata subiecţilor umani, motiv care explică de ce studenţii de la psihologie sunt cel mai adesea preferaţi ca subiecţi. În S.U.A. studenţii din anul al doilea (sophomores) primesc credite suplimentare dacă participă la experimente psihologice.

6.5 Selecţia subiecţilor

Subiecţii trebuie să participe voluntar la experimente. După proiectarea planului experimental următorul pas îl constituie recrutarea subiecţilor care vor participa la experiment. Aceasta se realizează prin două procedee clasice: eşantionare aleatoare şi eşantionare prin consimţământ. Eşantionarea întâmplătoare este preferată în cercetările a căror rezultate se intenţionează a fi extrapolate la întreaga populaţie din care a fost admişi subiecţii. Recrutarea subiecţilor pe bază de consimţământ este de obicei efectuată pentru cercetările laborator. Din păcate rezultatele nu pot fi aplicate, în mod riguros, deci pe baza estimării erorii, la întreaga populaţie. Recrutarea subiecţilor trebuie efectuată pe criterii aleatoare astfel încât toţi indivizii din populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi aleşi. Este adevărat că uneori sub caracterul întâmplător al recrutării unor subiecţi se ascund o serie de variabile care pot afecta în mod serios rezultatele cercetării.

Există în literatura de specialitate o întreagă dispută dacă voluntariatul este într-adevăr un criteriu aleatoriu de constituire a eşantionului experimental. Voluntariatul poate să mascheze o serie de constrângeri în virtutea cărora unele persoane participă la experiment (la studenţi nevoia de a-şi ameliora situaţia şcolară, la alte persoane nevoia de câştig, etc.).

6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului

O altă problemă este aceea a mărimii eşantionului. Ce reguli funcţionează în psihologia experimentală pe baza cărora putem decide mărimea eşantionului ? Există un principiu potrivit căruia cu cât eşantionul experimental este mai mare, cu atât sunt mai mari şansele ca toate categoriile de subiecţi existente în populaţia ţintă să se regăsească în eşantionul utilizat în experiment. Aceasta, alături de altele, constituie o condiţie importantă în obţinerea unor date experimentale de un anumit grad de precizie. Totuşi, experimentatorul trebuie să găsească un echilibru între nivelul de precizie a experimentului şi costurile pe care desfăşurarea acestuia le presupun, costurile fiind determinate, alături de alte condiţii, de mărimea eşantionului. Mărimea eşantionului este locul de intersecţie al preciziei celei mai înalte obţinută cu costurile cele mai mici. Problematica eşantionării cuprinde încă două aspecte la fel de importante, anume eşantionul de stimuli sau condiţii experimentale şi volumul de măsurători ale variabilei dependente. În ambele cazuri asigurarea unei bune reprezentativităţi a colecţiei reale de valori constituie o condiţie esenţială a validităţii experimentului. În cazul eşantionului de valori ale variabilei independente (stimulului), experimentatorul trebuie să “decupeze” un segment suficient de mare care să fie cât mai relevant pentru modalitatea reală de manifestare a acelei variabile. De pildă pentru a investiga memoria de scurtă durată după metoda Brown-Peterson ar trebui să alegem durate ale retenţiei cuprinse între 3 şi 18 secunde. Acest fapt este esenţial în determinarea cât mai exactă a relaţiei dintre variabilele planului experimental, respectiv a relaţiei dintre intervalele scurse între memorarea silabelor fără sens şi redare, pe de o parte şi calitatea redării pe de altă parte. Mai trebuie adăugat că aceste valori ar trebui să fie spaţiate astfel încât să nu fie omise aspecte relevante ale relaţiei investigate, mai ales când aceasta este nelineară. Privitor la eşantionul optim de măsurători efectuate la nivelul variabilei dependente, în concordanţă cu cele spuse în § 5.3.3, mai trebuie menţionat că testele psihologice sunt, prin definiţie, eşantioane reprezentative ale comportamentului investigat. Când sunt utilizate alte tehnici de măsurare această condiţie rămâne la fel de stringentă.

6.6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic

Jersey Neyman şi Egon Pearson (citaţi de Vadum şi Rankin, 1998) au introdus noţiunea de putere a testului statistic prin care au înţeles probabilitatea unui plan experimental de a conduce la concluzii corecte. Puterea unui plan experimental depinde simultan de numărul subiecţilor incluşi în grupul experimental şi în cel de control, de mărimea

efectelor produse de variabila independentă asupra variabilelor comportamentale, de abaterea standard a efectelor, etc. În analiza unui plan experimental se ţine seama de două caracteristici: sensibilitatea experimentului şi puterea testului statistic. Sensibilitatea semnifică probabilitatea ca un experiment să detecteze efectele variabilei independente dacă acestea într-adevăr există. Puterea este caracteristica unui test statistic de a respinge ipoteza de nul atunci când acesta este într-adevăr falsă. Ea se defineşte în relaţie cu eroarea de tip II despre care am spus, în § 5.4.5, că înseamnă incapacitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când aceasta este falsă. Aceasta înseamnă că puterea este inversul erorii de tip II. Ea este notată fie în procente fie ca număr zecimal. Această relaţie poate fi exprimată matematic astfel:

Puterea testului statistic = 1 – eroarea de tip II

Planurile cu măsurători repetate sunt mai sensibile şi permit teste statistice mai puternice decât planurile cu grupuri independente, deoarece au erori de variaţie mai mici (Variaţiile intraindivid sunt mai mici decât deosebirile între indivizi). Puterea unui test statistic este condiţionată de trei factori care interacţionează între ei: nivelul semnificaţiei statistice, mărimea efectelor variabilei independente şi mărimea eşantionului. Mărimea eşantionului este factorul cel mai la îndemâna experimentatorului pentru a controla puterea testului statistic. În acelaşi timp, aşa cum vom vedea mai departe, mărimea eşantionului poate fi stabilită plecând de la anumite exigenţe privind puterea testului statistic. În general se optează pentru o putere a testului statistic de peste 80%. Într-un plan experimental riguros realizat, sensibil, pot fi sesizate cele mai mici efecte ale variabilei independente care în condiţii experimentale mai puţin riguroase ar putea rămâne neobservate. În proiectarea unui experiment ar trebui să plecăm de la o anumită estimare a mărimii efectelor produse de variabila independentă asupra variabilei dependente. Acest lucru este posibil consultând datele publicate despre experimente efectuate în domeniul care ne interesează sau efectuând un studiu pilot. Ambele procedee ne oferă doi parametri de care avem absolută nevoie, diferenţa medie şi abaterea standard. Mărimea efectului, respectiv magnitudinea diferenţei între grupul experimental şi cel de control, notată cu d, se poate calcula cu formula d = Md – As, unde: Md este media diferenţelor observate iar As este abaterea standard (Vadum şi Rankin, 1998). Această metodă poartă numele de media standardizată a diferenţelor sau metoda Cohen. Shaugnessey et. al. (op. cit.) consideră că aşa-zisa analiză de putere a unui experiment trebuie efectuată încă din faza de proiectare a planului. În acest scop autorii propun următorul algoritm cu doi paşi: o Estimarea mărimii efectelor variabilei independente pe baza consultării rezultatelor unor experimente în care a fost implementată variabila care ne interesează. Este vorba de a anticipa dacă efectele variabilei manipulate experimental vor fi greu sesizabile (efecte mici), mediu sau uşor detectabile (efecte de mărime mare). o Alegerea din tabele de putere a mărimii eşantionului necesară detectării efectelor estimate.

6.6.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor

Noţiunea de mărime a efectelor a fost teoretizată de J. Cohen (1988), ca pe un raport între varianţa intergrup şi varianţa intragrup. Această temă este tratată pe larg în § 6.9.1.4 Cohen a prezentat mărimea eşantionului ca pe o funcţie a mărimii efectelor, parametru pe care l-a împărţit în trei niveluri: efecte de mărime redusă, efecte medii şi efecte de mărime mare. Pentru un experiment având implementată o variabilă independendentă cu trei niveluri este nevoie de un eşantion :

de 30 de subiecţi pentru a surprinde efecte mari; de 76 de subiecţi pentru efecte medii; de 464 de subiecţi pentru a detecta cele mai mici cte. Efectele cele mai mici sunt sesizate de testele statistice cele mai puternice (Shaughnessey, et. al., op. cit.) Între puterea testului statistic şi numărul de subiecţi există o relaţie logaritmică. Pentru o anumită magnitudine a efectelor şi pentru o anumită putere a testului statistic rezultă un număr optim de subiecţi. Aceste relaţii matematice sunt de obicei prezentate în formă grafică.

Astfel, pentru un efect de mărime medie şi pentru o forţă a testului statistic de 80% rezultă un număr de 65 de subiecţi per grup. Pe o aceeaşi curbă, corespunzătoare unui anumit efect estimat, cu cât alegem un control mai puternic cu atât este necesar un număr mai mare de subiecţi. De asemenea, putem obţine un plan mai puternic cu un număr mai mic de subiecţi per grup cu cât efectul estimat este mai mare, respectiv cu cât validitatea internă este mai mare.

6.6.3 Mărimea eşantionului funcţie de eroarea standard a mediei

McBurney (op. cit.) tratează problema stabilirii numărului de subiecţi care să fie cuprinşi în experiment în relaţie cu eroarea standard a măsurătorii. În formula următoare este eroarea standard a mediei, iar este abaterea standard a măsurătorilor variabilei dependente.

=

Se observă că pentru a reduce eroarea standard a mediei la jumătate ar trebui să dublăm rădăcina pătrată a numărului de subiecţi ceea ce echivalează, de fapt, cu a mări de patru ori numărul de subiecţi. Pornind de la diferite valori ipotetice ale abaterii standard şi ale abaterii standard a mediei se poate obţine o infinitate de curbe ca reprezentări grafice ale formulei matematice de mai sus. Pentru o colecţie de valori ale variabilei dependente având abaterea standard de 3.16, se poate obţine, pentru relaţia eroarea standard a mediei – număr de subiecţi, o funcţie logaritmică. Potrivit acestei relaţii, o eroare standard a mediei egală cu unitatea poate fi atinsă de un eşantion de aproximativ 10 subiecţi.

Pentru a reduce eroarea la jumătate ar trebui mărit de patru ori numărul de subiecţi, adică ar trebui un eşantion de 40 de subiecţi. Graficul care descrie această funcţie evoluează aproape asimptotic cu abscisa pentru eşantioane mai mari de 160 de subiecţi, ceea ce înseamnă că dincolo de această dimensiune sporurile în precizia experimentelor sunt nesemnificative chiar dacă dublăm numărul de subiecţi. Bineînţeles, relaţia precizie-număr de subiecţi este valabilă numai pentru colecţii de date cu abaterea standard egală sau apropiată de valoarea 3.16.

6.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare

În construcţia chestionarului, ca instrument de cercetare, este esenţială alegerea de la început a tipului de întrebări. Vor fi acestea cu răspuns deschis sau cu răspuns închis, la alegere? Întrebările cu răspuns deschis solicită subiecţilor să construiască propriul răspuns. Cele cu răspuns închis presupun alegerea răspunsului dintre alte câteva răspunsuri care sunt date, în acelaşi număr, pentru fiecare întrebare. În cazul acestor întrebări, cercetătorul trebuie să construiască o schemă de răspuns cu toate variantele care au relevanţă pentru

variabila dependentă măsurată. Este evident că un astfel de demers presupune o documentare serioasă în legătură cu anxietatea şi cu eventualele operaţionalizări ale acestei noţiuni care au fost întreprinse în alte cercetări. De exemplu, variabila dependentă măsurată ar putea să fie nivelul anxietăţii induse de dificultatea sarcinii experimentale. La întrebarea, „Aveţi suficiente rezerve de energie pentru a face faţă situaţiilor dificile?” există mai multe răspunsuri posibile, dar unele, ca cele care urmează, nu ar avea relevanţă pentru scopul cercetării:

1. Nu am reflectat niciodată suficient asupra acestui fapt. 2. Nu-mi dau seama. 3. Nu îmi amintesc să fi avut situaţii dificile, etc.

Dimpotrivă, răspunsuri ca cele care urmează, construite pe criteriul frecvenţei ne oferă posibilitatea de a evalua simptomatologia anxioasă:

1. Întotdeauna 2. Uneori 3. Rareori

Întrebările cu răspuns deschis sunt utile fie atunci când există mult prea multe variante de răspuns, fie ca un stadiu incipient al construirii unei scheme de răspuns, când se inventariază repertoriul răspunsurilor posibile la o anumită categorie de subiecţi. Întrebările cu răspuns deschis prezintă avantajul obţinerii unor informaţii foarte variate dar şi dezavantajul că implică serioase dificultăţi de cuantificare în vederea evidenţierii anumitor modele comportamentale sau atitudinale la subiecţii investigaţi. În general forma răspunsurilor închise poate să varieze de la un chestionar la altul. Funcţie de obiectivele urmărite în cercetare formatul răspunsurilor poate cuprinde răspunsuri exhaustive de tipul „DA – NU”, „Acord-Dezacord” etc. Creşterea preciziei măsurătorii poate fi realizată dacă se utilizează diferite scări de evaluare. Acestea pot varia funcţie de criteriul general de evaluare care poate fi criteriul frecvenţei comportamentului (vezi mai sus), criteriul importanţei (foarte mică, medie, mare, foarte mare), criteriul probabilităţii (foarte limitată, limitată, moderată, mare, foarte mare, etc). Scările de evaluare pot fi diferite în privinţa numărului de gradaţii care pot fi de trei, cinci, şapte, nouă. Sunt preferate numerele impare deoarece permit o reprezentare mai exactă a mijlocului scării unde se situează valorile medii. În cazul chestionarelor mai elaborate, gradaţiilor de pe scară li se ataşează descripţii sau ancore care permit o evaluare mai fină de către persoanele fără antrenament în utilizarea acestor instrumente de evaluare. Dintre întrebările cu răspuns închis se detaşează cele cu alegere forţată. Acestea controlează foarte eficace tendinţele subiecţilor de falsificare a răspunsurilor. În multe situaţii, când sunt cercetate aspecte delicate cum sunt cele privind consumul de droguri sau comportamentele antisociale, obţinerea cooperării subiectului implică măsuri speciale pentru asigurarea de o manieră, „vizibilă” pentru subiect, a confidenţialităţii răspunsurilor la chestionar. Un tip de chestionar care are astfel de facilităţi a fost realizat de Stanley Warner în 1965 (Vadum şi Rankin, 1998). El este prevăzut cu un sistem de răspuns care permite păstrarea secretului dat de fiecare subiect dar permite calculul

procentului de subiecţi dintr-un lot care au dat un anumit tip de răspuns.

6.8 Pretestarea

Este un experiment la scară redusă cu rolul de a încerca planul şi procedurile. Odată cu el se întrevăd unele dificultăţi şi se elimină o serie de imperfecţiuni la nivelul planului experimental şi al procedurii. Cu cât se investeşte mai mult timp în această fază cu atât creşte precizia experimentului pentru că trebuie precizat, calea principală de a creşte exactitatea datelor obţinute nu depinde doar de mărimea eşantionului ci în primul rând de organizarea judicioasă şi de derularea riguroasă a procedurii.

6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale

Evaluarea consecinţelor unui experiment se bazează pe descrierea rezultatelor sale. Aceste rezultate sunt de obicei obţinute pe eşantioane care au fost extrase din populaţia generală. Ele fac obiectul inferenţelor statistice prin care efectele observate la nivelul variabilei dependente sunt atribuite manipulărilor efectuate în variabila independentă. Întrucât cercetătorii nu operează de obicei cu întreaga populaţie, se pune problema: Cât de consistente sunt rezultatele obţinute? Amintim că populaţia cuprinde toate datele care interesează cercetătorul, în timp ce eşantioanele reprezintă doar partiţii ale acestora. Pe de altă parte experienţa arată că există diferenţe între eşantioanele extrase din aceeaşi populaţie. Cea mai bună cale de a răspunde la întrebarea de mai sus este, aşa cum am văzut în, să repetăm experimentul pe alţi subiecţi, alte situaţii şi cu alţi experimentatori, ca o modalitate de a-i verifica, în acelaşi timp, fidelitatea (consistenţa) şi validitatea externă. Totuşi, replicările nu sunt totdeauna posibile, motiv pentru care cercetătorii încearcă să emită concluzii pe baza datelor obţinute, verificând generalizabilitatea lor dincolo de cadrele eşantionului utilizat. În acest scop ei utilizează inferenţa statistică.

6.9.1 Inferenţa statistică

Este metoda cea mai larg utilizată pentru a evalua rezultatele experimentelor al căror plan cuprinde grupuri independente, alocate prin randomizare la diferitele niveluri ale variabilei independente. Statisticile descriptive nu ne dau prin ele însele posibilitatea de a decide dacă modificările observate în comportamentul subiecţilor de experiment sunt sau nu sunt rezultatul manipulării variabilei independente. Această imposibilitate este determinată de faptul că peste efectele variabilei independente se poate suprapune acţiunea unor variabile care ţin de diferenţele existente între subiecţi. Este adevărat că randomizarea, ca metodă de repartizare a subiecţilor la grupuri şi a grupurilor la condiţiile experimentale, egalizează în bună parte aceste diferenţe, dar efectul ei este focalizat mai ales pe deosebirile dintre grupuri, cu scopul de a le face comparabile. Validitatea internă a experimentului, aşa cum am văzut anterior (4.1.1), este condiţionată de eliminarea surselor de variaţie străine şi a explicaţiilor alternative, care le sunt

asociate, cu privire la faptele experimentale observate. Cauzele alternative (sursele străine de variaţie) se referă aici la diferenţele care se mai menţin între grupurile experimentale comparate în pofida faptului că repartiţia subiecţilor la aceste grupuri a avut loc prin randomizare tocmai pentru a aplatiza aceste diferenţe. În interiorul grupurilor rămân destule diferenţe între subiecţi care produc aşa zisele variaţii nesistematice, subsumate denumirii generice de eroare de variaţie. Datorită erorii de variaţie este posibil ca diferenţe existente între mediile grupurilor experimentale să nu se datoreze variabilei independente ci diferenţelor dintre indivizi în cadrul fiecărui grup şi mai ales între grupuri.

6.9.1.1 Testul ipotezei de nul

Cea mai utilizată metodă de inferenţă a unor concluzii plecând de la eşantioane de date este aceea a ipotezei de nul. Testul ipotezei de nul ne ajută să decidem dacă efectele observate într-un experiment se datorează variabilei independente sau erorii de variaţie. Acest test statistic presupune ca subiecţii celor două grupuri comparate au fost extraşi prin randomizare dintr-o populaţie mult mai numeroasă. Totuşi, Fisher, referindu-se la această metodă, consideră că testul t aproximează foarte bine testul de randomizare chiar atunci când grupurile comparate nu sunt extrase dintr-o populaţie foarte largă (Vadum şi Rankin, 1998). Testul ipotezei de nul presupune următorii paşi:

1. Rezumarea datelor obţinute prin statistici descriptive, media, deviaţia standard, abaterea standard a mediei, etc; 2. Avansarea ipotezei de nul potrivit căreia variabila independentă nu a avut nici un efect asupra variabilei dependente; 3. Testarea ipotezei de nul, cu ajutorul teoriei probabilităţii, mai precis determinarea probabilităţii ca datele obţinute în experiment să se datoreze întâmplării, fapt afirmat în ipoteza de nul, notată cu H0. Dacă această probabilitate este mică, ipoteza de nul se respinge şi se conchide că efectele observate în variabila dependentă au fost cauzate de variabila independentă, deci că ipoteza ştiinţifică, notată Hs, este adevărată.

Testul ipotezei de nul nu furnizează certitudini ci doar probabilităţi care înclină, fie în sprijinul ipotezei ştiinţifice, fie în sprijinul ipotezei de nul. Sunt considerate ca fiind semnificative statistic acele rezultate experimentale care întrunesc o probabilitate de minim 95% de a fi cauzate de variabila independentă, sau o probabilitate de 5% ca ipoteza de nul să fie adevărată. Nivelul de probabilitate ales de cercetător la care ipoteza de nul poate fi respinsă se numeşte nivel sau prag de semnificaţie. Din motive lesne de înţeles nivelul de semnificaţie trebuie fixat înainte de începerea cercetării (Shaugnessey, 1998). Altfel, apare tentaţia de a alege acest nivel astfel încât ipoteza ştiinţifică să fie confirmată cu orice preţ. În mod curent pragul de semnificaţie de 5% este interpretat astfel: Dintr-o sută de replicări ale experimentului nostru, vom avea dreptate în 95 de cazuri şi ne vom înşela în cinci dintre ele dacă vom afirma că schimbările în variabila dependentă sunt cauzate de variabila independentă.

Totuşi, această metodă de inferenţă statistică testează adevărul sau falsitatea ipotezei de nul şi nu a ipotezei ştiinţifice care este testată de experimentul însuşi. De aceea ar fi mai nimerit, aşa cum vom vedea mai departe, ca interpretarea testului să fie efectuată în termenii ipotezei de nul, după cum urmează: dintr-o 100 de testări ale ipotezei de nul, în cinci dintre ele este posibil să se producă faptele experimentale aşteptate, chiar dacă ipoteza de nul ar fi adevărată. Într-o formă plastică am putea spune că fiecare efect aşteptat care se produce este o palmă pe obrazul ipotezei de nul. Ea nu poate suporta fără să fie compromisă mai mult de cinci palme, ceea ce echivalează cu pragul de semnificaţie. Este posibil să greşim uneori faţă de biata ipoteză de nul şi să o pălmuim deşi spune adevărul, anume că efectele observate nu sunt cauzate de variabila independentă. Deci pragul de semnificaţie exprimă probabilitatea de a comite o eroare de tip I, adică de a respinge ipoteza de nul în condiţiile în care aceasta este adevărată. (Reamintim că eroarea de tip I apare atunci când ipoteza de nul este respinsă deşi aceasta este adevărată. Ea este controlată prin testul ipotezei de nul.) Am putea să reducem tipul I de eroare alegând un prag de semnificaţie cu mult mai mic, de exemplu, acceptând că dintr-o mie de teste ale ipotezei de nul doar în unul dintre ele variabila independentă ar produce efectele scontate chiar dacă ipoteza de nul este adevărată. Totuşi, o restrângere atât de mare a pragului de semnificaţie poate creşte riscul ca cercetătorul să comită eroarea de tip II. (Reamintim că eroarea de tip II constă în admiterea ipotezei de nul când aceasta este falsă. Ea este controlată printr-un plan experimental care asigură controlul sever al variabilelor şi replicarea experimentului, fapt care facilitează depistarea efectelor reale ale variabilei independente. Cu cât experimentul este mai corect proiectat cu atât forţa concluziilor sale va fi mai mare. Se poate observa că există un adevărat cerc vicios privitor la cele două tipuri de erori. Restrângerea probabilităţii uneia dintre ele creşte şansele de producere ale celeilalte. Această stare de aparent relativism, proprie ştiinţei moderne, nu înseamnă decât că certitudinile în ştiinţă sunt statistice iar psihologia nu face excepţie de la această regulă. Aşa cum, judicios constată Shaugnessey et.al (op. cit. p. 248), acesta este motivul unei anumite prudenţe specifică concluziilor unor cercetări bazate pe inferenţa statistică. Astfel, cercetătorii „rareori utilizează cuvântul dovedesc când descriu rezultatele unui experiment care a implicat statisticile inferenţiale. În schimb ei descriu rezultatele ca fiind consistente cu ipotezele, confirmând sau suportând ipotezele.” Am văzut că testul semnificaţiei ipotezei de nul (numit şi testul „t”) este susceptibil de două abordări diferite. Ele sunt posibile deoarece producerea unui eveniment poate fi estimată în termenii teoriei probabilităţii din două perspective: ca o probabilitate „p”, numită nivel de semnificaţie, (Comunitatea ştiinţifică acceptă un p mai mic sau egal cu 5%) de a avea loc sau ca o probabilitate „q” de a nu se produce, unde: p = 100% - q. Astfel, putem afirma că un efect este posibil în 100-q % din cazuri şi/sau nu este posibilă în 100-p % din cazuri (cazurile se referă la situaţiile în care testul ipotezei de nul ar fi repetat de 100 de ori, în aceleaşi condiţii). Am putea vorbi de o interpretare de tip clasic, potrivit căreia ipoteza de nul afirmă ca rezultatele experimentului (de exemplu diferenţa între mediile grupurilor comparate) sunt nesemnificative, acestea datorându-se întâmplării sau erorilor de eşantionare, testul „t” conducându-ne la adevărul sau falsitatea ipotezei de nul. Prin respingerea acesteia confirmăm ipoteza ştiinţifică în care se afirmă că efectele observate în variabila

dependentă sunt cauzate de variabila independentă. J. Cohen (1995), J. Shaugnessey et. al (op. cit.) avansează o perspectivă oarecum diferită a testului ipotezei de nul, dezvoltând consecinţele logice ale definiţiei de pe celălalt versant al interpretării. Autorii citaţi anterior consideră că, întrucât testul ipotezei de nul pleacă de la premisa că ipoteza de nul este adevărată (Variabila independentă nu produce nici un efect asupra variabilei dependente) logic este să considerăm că el determină probabilitatea ca diferenţele înregistrate cu privire la variabila dependentă să fie semnificative, dacă ipoteza de nul este adevărată. Dacă această probabilitate este mică ipoteza de nul este respinsă şi se conchide că efectul variabilei independente este unul semnificativ statistic. „Cheia înţelegerii testului ipotezei de nul – subliniază J. Shagnessey et. al (op. cit., p. 246) – este înţelegerea faptului că utilizăm legile probabilităţii pentru a estima probabilitatea unui rezultat numai atunci când plecăm de la supoziţia că factorii întâmplători constituie singura cauză a acelui rezultat „ … „Un rezultat statistic semnificativ este acela care are doar o mică probabilitate de a se produce dacă ipoteza de nul este adevărată”. Următorul exemplu va face mai intuitivă deosebirea dintre aceste două puncte de vedere. Să presupunem că în urma derulării unui anumit experiment şi a statisticilor aferente, un anumit rezultat are o probabilitate de p = .02. Potrivit interpretării clasice există 98 % şanse ca ipoteza ştiinţifică să fie confirmată de rezultatul obţinut şi 2 % şanse ca ipoteza nulă să fie adevărată. Potrivit interpretării propuse de J. Shaugnessey et. al (op. cit.) există doar 2 % şanse să existe un efect semnificativ statistic al variabilei independente, în forma rezultatului obţinut, în condiţiile în care, de fapt, ipoteza nulă fiind adevărată, nu există nici un efect real al variabilei independente asupra variabilei dependente. Din această perspectivă autorii identifică patru posibile erori în interpretarea testului ipotezei de nul: 1. Confuzia dintre semnificaţia statistică a unui rezultat şi valoarea sa practică şi interpretativă. Un rezultat experimental poate să fie semnificativ statistic fără să aibă neapărat o semnificaţie psihologică. Acest fapt este posibil deoarece semnificaţia statistică este dependentă de mărimea eşantionului. De exemplu o diferenţă între preferinţele bărbaţilor (media = 5.5) şi ale femeilor (media =5.6), observată într-un experiment cu două grupuri randomizate, care au cuprins 1000 de femei şi, respectiv 1000 de bărbaţi, poate să fie semnificativă statistic la un nivel de semnificaţie de .01, dar fără valoare practică, deci fără să ne poate conduce la o concluzie pertinentă. Un fapt experimental care este semnificativ statistic, dobândeşte valoare interpretativă din punct de vedere psihologic dacă are o anumită magnitudine, care poate fi evaluată prin metoda estimării mărimii efectelor, care va fi discutată în subcapitolul consacrat analizei de varianţă. 2. Concluzionarea nejustificată că un experiment are validitate internă numai pentru că a produs rezultate semnificative din punct de vedere statistic. Autorii atrag atenţia că există nenumărate cazuri când experimente cu o slabă validitate internă, caracterizate prin confuzia dintre efectele variabilei independente şi ale variabilelor străine, au dat rezultate semnificative statistic. Aceste rezultate nu pot fi interpretate în lipsa calităţii validităţii interne care elimină riscul confuziei şi al explicaţiilor alternative. 3. Înţelegerea eronată a testului ipotezei de nul ca o modalitate de a determina probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată, confuzie conţinută în concluzii de acest

tip:” Probabilitatea de obţinere a acestor rezultate doar ca urmare a întâmplării este mai mică decât .05.” (J. Shaugnessey et. al op. cit., p. 250). Formularea este eronată, argumentează autorii citaţi, deoarece testul ipotezei nul nu estimează probabilitatea ipotezei de nul de a fi adevărată, întrucât întreaga procedură se bizuie pe presupunerea că ipoteza de nul este adevărată. Dimpotrivă, testul în cauză estimează cât de probabil este rezultatul experimentului dacă ipoteza de nul este adevărată. Dacă această probabilitate este mai mică de .05 atunci ipoteza de nul este respinsă. De aceea, conchid autorii citaţi, formularea corectă a concluziei ar putea fi următoarea: „Rezultatele se vor produce cu o probabilitate mai mică de .05 presupunând că ipoteza de nul este adevărată” J. Shaugnessey et. al op. cit., p. 250). Interpretarea eronată a probabilităţii unui rezultat experimental ca o expresie a repetabilităţii efective a acelui rezultat dacă experimentul va fi replicat. Revenind la exemplul anterior, probabilitatea de p = .02 nu este un indiciu că faptul experimental va fi obţinut în 99 de cazuri dacă experimentul va fi repetat de 100 de ori. Dimpotrivă, singura cale de a fi siguri că un rezultat va fi repetat este aceea de a replica experimentul însuşi. Confruntaţi cu atâtea posibile capcane ale metodei inferenţei statistice studenţii şi tinerii cercetători ar putea încerca un anumit sentiment deconcertant. Totuşi ei au suficiente motive să fie încrezători când vor să generalizeze rezultatele experimentelor pe care le întreprind. Testul semnificaţiei ipotezei de nul (NHST – null hypothesis significance testing) poate fi completat cu o serie de tehnici de analiză, ca de exemplu analiza datelor exprimate grafic, analiza intervalelor de încredere, estimarea mărimii efectelor cauzate de variabila independentă asupra variabilei dependente, prin care se poate ajunge la un nivel acceptabil de încredere în rezultatele experimentale obţinute. Cohen (1995, p. 1002) după o critică pertinentă a limitelor testului semnificaţiei ipotezei de nul, formulează următoarea concluzie încurajatoare: „ … Dispunem de un ansamblu de tehnici statistice, care, utilizate inteligent, pot să uşureze eforturile noastre. Dar, dat fiind dificultăţile inducţiei statistice, trebuie să ne bizuim în cele din urmă, aşa cum au procedat cercetătorii din trecut, pe repetarea experimentelor”. De asemenea, calea esenţială rămâne perfecţionarea sau stăpânirea atât a teoriilor care explică faptele ştiinţifice abordate experimental, cât şi a tehnicilor de măsurare, fapt care permite formularea unor ipoteze cât mai testabile şi creşterea validităţii interne a experimentelor.

6.9.1.2 Metoda intervalelor de încredere

Metoda ipotezei de nul, care testează dacă diferenţele înregistrate în variabila dependentă pot fi atribuite variaţiilor provocate în variabila independentă, are o serie de inconveniente care au fost semnalate de o serie de autori (Cohen, 1995, Loftus, 1996, Radu, 1992). Nu este de mirare că cercetătorii îşi orientează atenţia şi spre alte metode de a efectua inferenţe riguroase pornind de la colecţii de date obţinute prin eşantionare. Intervalele de încredere sunt utilizate pentru compararea grupurilor implicate în experiment. Un interval de încredere este o estimare a limitelor în care se va situa media populaţiei pe

baza mediei eşantionului, a erorii standard a mediei şi a pragului de probabilitate acceptat de experimentator (Shaughnessey et. al., op. cit) . Înţelesul noţiunii de interval de încredere este corelat cu acela al termenului de margine de eroare. Marginea de eroare reprezintă estimarea diferenţei dintre o măsurătoare obţinută pe un eşantion şi valoarea adevărată care este proprie populaţiei din care eşantionul a fost extras prin tehnica studiilor de sondaj. Marginea de eroare arată cât de bine aproximează rezultatele unui sondaj caracteristicile adevărate ale unei populaţii. Ea este determinată de mărimea eşantionului şi de nivelul de încredere (pragul de probabilitate acceptat de către cercetător). Cu cât eşantionul este mai mare, deci cu cât şansele ca tot mai multe caracteristici ale populaţiei să se regăsească în eşantion sunt mai mari, cu atât marginile de eroare sunt mai apropiate. Amintim că nivelul minim acceptat de comunitatea ştiinţifică este de 95 %, ceea ce înseamnă că se admite că din 100 de estimări 5 dintre ele să fie eronate. Este un fapt curent că întotdeauna există diferenţe între valorile adevărate care s-ar obţine dacă o măsurătoare ar viza întreaga populaţie şi rezultatele care decurg din consultarea unui anumit eşantion. Diferenţele sunt determinate de o serie de factori întâmplători, cum este cazul erorii de eşantionare, pe care randomizarea îi poate limita dar nu îi poate elimina în totalitate. A stabili marginile de eroare ale unei măsurători echivalează cu indicarea limitelor în care, cu o probabilitate de eroare de cel mult 5%, ar putea să se situeze valoarea adevărată a unei anumite caracteristici a populaţiei. Iată un exemplu: Să presupunem că cercetarea preferinţelor pentru băuturi răcoritoare, efectuată pe un eşantion reprezentativ din populaţia elevilor de liceu constată că o anumită marcă este preferată de 55 % dintre persoanele intervievate, cu un prag de probabilitate de 5 %. Aceasta înseamnă că procentajul adevărat, care ar rezulta dacă studiu ar fi efectuat pe întreaga populaţie ţintă, s-ar situa între 55 plus/minus 5, adică între 50 şi 60 %. O estimare mai riguroasă a limitelor probabile în care se situează mărimea unei caracteristici a populaţiei ţintă se realizează prin metoda intervalelor de încredere, deoarece, pe lângă pragul de probabilitate se ia în calcul şi eroarea standard a mediei. Intervalul de încredere se determină cu formula:

CI = Unde: CI- interval de încredere (confidence interval) X – media MSerror - eroarea standard a mediei t crit – valoarea lui t pentru un anumit prag de probabilitate (nivel de încredere) şi pentru un anumit număr de grade de libertate df (degree of freedom).

Este adevărat că multe dintre cercetările cu caracter experimental nu au ca preocupare principală estimarea unor valori ale variabilelor dependente la nivelul unei anumite populaţii. Totuşi „importul” problematicii marginilor de eroare şi al intervalelor de încredere din domeniul sondajelor sociologice este benefic pentru psihologia experimentală dacă îl transferăm în estimarea diferenţelor cauzate la nivelul variabilei dependente de către variaţiile variabilei independente, ca o alternativă la metoda testării ipotezei de nul.

6.9.1.3 Analiza de varianţă ANOVA

Vom trata separat analiza de varianţă funcţie de tipul de model experimental, (a) cu grupuri independnente şi (b) cu măsurători repetate.

6.9.1.3.1 ANOVA pentru grupuri independente

Valorificarea completă a datelor generate de un experiment factorial se realizează prin analiza de varianţă. Rezultatele acestei metode statistice sunt prezentate într-un tabel standard pe care l-au adoptat majoritatea programelor statistice pe computer. (Vezi tabelele care urmează, 8 şi 10.) În coloana intitulată sursa, sunt trecute sursele de variaţie. Aici sunt trecute efectele principale ale variabilelor, interacţiunile dintre ele şi, sub denumirea de eroare, un factor care semnifică amploarea efectelor produse de către variabilele necontrolate. A doua coloană prezintă pentru fiecare dintre sursele menţionate gradele de libertate. Pentru fiecare variabilă gradele de libertate se calculează scăzând unitatea din numărul nivelelor, condiţiilor sau modalităţile factorului respectiv. Gradele de libertate a interacţiunii dintre două variabile se determină prin produsul gradelor de liberate ale fiecărei variabile. Gradele de libertate pentru factorul eroare rezultă prin scăderea din numărul de subiecţi participanţi a numărului de condiţii experimentale sau tratamente. Acest număr, aşa cum am arătat, este egal cu produsul modalităţilor sau nivelelor factorilor (variabilelor independente). Într-un plan experimental cu grupuri independente (randomizate) există trei mari surse de variaţie. Prin sursă de variaţie înţelegem variabile, factori sau condiţii care influenţează rezultatele experimentului, respectiv, care produc efecte asupra variabilei dependente. Deşi alocarea subiecţilor la grupurile unui plan experimental şi a grupurilor înseşi la condiţiile experimentale are loc prin randomizare, diferenţele individuale, atât între subiecţi la nivelul grupului cât şi diferenţele dintre grupuri, nu pot fi complet estompate. Aceste diferenţe se constituie în două dintre cele trei surse de variaţie şi anume variaţia intragrup, pe de o parte şi variaţia intergrupuri, pe de altă parte. A treia sursă de variaţie o constituie acţiunea cauzativă a variabilei independente. Modificarea ei, de-a lungul unor niveluri, este de aşteptat să determine variaţii sistematice în mărimea variabilei dependente. Deci variabila independentă constituie o sursă de variaţie sistematică, spre deosebire de primele două, subsumate termenului de eroare de variaţie, care se datorează diferitelor tipuri de diferenţe individuale dintre subiecţi, deci unor factori întâmplători. Cercetătorul este interesat să maximizeze variaţia sistematică intergrupuri determinată de variabila independentă şi să minimizeze cele două tipuri de variaţie întâmplătoare şi anume variaţiile intragrup şi intergrup. Semnificaţia statistică a diferenţei între mediile a fiecare două grupuri poate fi controlată

prin testul t, dar atunci când variabila independentă are mai multe niveluri, cărora li s-au repartizat grupuri diferite de subiecţi, este nevoie să se ia în considerare diferenţele dintre mai multe grupuri pentru a putea conchide dacă variaţia variabilei independente de-a lungul nivelelor sale a avut vre-un efect asupra variabilei dependente. În astfel de situaţii tehnica de inferenţă statistică cea mai potrivită este analiza de varianţă ANOVA. Analiza de varianţă este un test de inferenţă statistică, numit testul F (de la numele celui care l-a conceput, statisticianul Ronald Fisher) test focalizat pe sursele de variaţie într-un experiment pentru a evalua dacă efectul datorat variabilei independente este mai mare decât acela care e aşteptat ca urmare a erorii de variaţie (Shaugnessey, et.al., op.cit.). Testul F este un raport între varianţa intergrupuri şi varianţa intragrupuri. Trebuie încă o dată precizat că variaţia existentă între grupuri însumează variaţia datorată erorii de eşantionare, pe de o parte şi variaţia sistematică, introdusă de variabila independentă, pe de altă parte. Ar fi ideal dacă, într-un plan experimental ar putea fi separat efectul variabilei independente de eroarea de variaţie. Cum acest lucru nu este posibil, Fisher a imaginat un raport matematic în care eroarea de variaţie apare şi la numărător şi la numitor, acest fapt facilitând decelarea contribuţiei variabilei independente la varianţa totală intergrupuri.

F = =

=

Potrivit ipotezei de nul nu există nici o variaţie sistematică între grupuri, respectiv variabila independentă nu produce nici un efect. Consecinţa logică este aceea că, dacă ipoteza de nul este adevărată valoarea lui F va fi egală cu unitatea, iar dacă este falsă raportul va fi supraunitar. Egalitatea numărătorului cu aceea a numitorului, pentru cazul când ipoteza nulă este adevărată, este doar una ipotetică, deoarece, cel mai adesea, estimarea erorii de variaţie între grupuri este mai mare decât aceea intragrupuri, acest fapt datorându-se factorilor întâmplători. Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât, potrivit logicii exprimării lui Shaughnnesey (Shaughnnesey, et. al. op. cit.), dacă ipoteza de nul este adevărată, probabilitatea lui F să fie mai mică de .05., ceea ce echivalează cu afirmaţia: Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât, nivelul de probabilitate la care efectul variabilei independente este real să fie de peste 95 %. În aceste situaţii ipoteza de nul este considerată falsă şi se admite ipoteza ştiinţifică, anume că variaţia variabilei independente de-a lungul condiţiilor experimentale a determinat o modificare semnificativă din punct de vedere statistic asupra variabilei dependente, deci a avut un anumit efect. Amintim că pragurile de probabilitate sunt luate din tabelele Fisher-Student, pe baza gradelor de libertate şi a valorii lui F. Atunci când testele de inferenţă statistică sunt efectuate pe computer, programul matematic furnizează un tabel rezumativ, care, printre altele, prezintă pragul de probabilitate la care valoarea calculată a lui F este statistic semnificativă. Iată, în continuare, un tabel în care sunt rezumate rezultatele unui experiment întreprins de Asch în deceniul şase al secolului trecut în domeniul presiunii spre conformitatea de grup. Asch a fost interesat de două aspecte ale acestui fenomen: mai întâi dacă este reală

conformitatea de grup iar în al doilea rând dacă această conformitate creşte odată cu mărimea grupului.

Surse de variaţie df SS MS F P Variaţia între grupuri 6 198.98 33.16 27.2 .0001 Variaţia intragrup 63 77.13 1.22 Varianţa totată 69 276.11

Tabelul 8. Rezumatul analizei de varianţă pe datele experimenului lui Asch. (Sursa: Shaughnessey, et.al., op.cit., p. 252)

Participanţii la experiment trebuiau să identifice, dintr-un grupaj de trei linii, pe aceea care era egală cu linia etalon. Fiecare subiect a efectuat 18 teste de acest gen. La fiecare test, alături de participant, la aceeaşi masă, mai era prezent un număr variabil de complici care dădeau răspunsuri greşite. Numărul de complici a fost variabila independentă care a avut şapte niveluri: I = 0 complici, II = un complice, III = doi complici… VIII = 7 complici. Subiecţii au fost repartizaţi aleatoriu, în număr egal (câte 10) la aceste niveluri, formând şapte grupuri independente, realizate prin randomizare. Fiecare Variabila dependentă a fost reprezentată de numărul de răspunsuri greşite date de subiecţi, care se lăsau influenţaţi de răspunsurile intenţionat greşite ale complicilor în ciuda relaţiilor evidente între linia stimul şi linia etalon. Analiza de varianţă cuprinde două etape: (1) Analiza generală, de tip omnibuz, care răspunde la întrebarea dacă variabila independentă a produs vreun efect asupra variabilei dependente; această fază cuprinde o serie de paşi pentru efectuarea testului statistic F; (2) Efectuarea de comparaţii analitice, utilizând statistici descriptive, pentru a evidenţia sursele specifice de variaţie în cadrul experimentului. (1) Analiza omnibuz. Primul pas în efectuarea testului F îl constituie formularea problemei la care cercetătorul doreşte să afle un răspuns în următorii termeni generali : „A avut variabila independentă un efect general asupra variabilei dependente ?” (Shaughnnesey, et. al. op. cit., p. 252). În această etapă testul F nu se deosebeşte de testul t decât prin numărul mai mare de grupuri (cel puţin trei) a căror varianţă o evaluează, altfel focalizarea pe un efect general al variabilei independente este comună ambelor tehnici. Cu alte cuvinte, în această etapă cercetătorul doreşte să afle dacă s-a întâmplat ceva ca urmare a manipulării variabilei independente. De aceea această analiză incipientă a varianţei itergrupuri se numeşte „Testul F de tip omnibus”. Dacă ipoteza nulă este adevărată atunci mediile performanţelor grupurilor ar trebui să fie egale. Următorul pas în analiza de varianţă îl constituie efectuarea calculelor pentru determinarea lui F.

Tabelul rezumativ prezentat anterior conţine rezultatele acestor calcule. Se poate observa că F are o valoare de 27.2 care este semnificativă pentru un prag de probabilitate de .0001. Prin urmare se poate conchide că manipularea variabilei independente de-a lungul celor

şapte nivele a produs un efect statistic semnificativ, ceea ce echivalează cu respingerea ipotezei de nul potrivit căreia nu a existat nici un efect în afară de acela datorat întâmplării. Deşi programul pe computer efectuează toate statisticile descriptive şi inferenţiale, este instructiv, pentru oricine se interesează de aceste probleme, să parcurgem succint paşii logici ai efectuării testului F. a) Determinarea numărătorului raportului F. El este varianţa existentă între grupuri. Această variaţie cuprinde indistinct atât eroarea de variaţie datorată diferenţelor dintre subiecţi, diferenţe care nu au putut fi eliminate în totalitate prin randomizare ci doar egalizate plus variaţia sistematică produsă de manipularea variabilei independente. În tabelul rezumativ valoarea lui MS de 33.16 exprimă la un loc aceste două tipuri de varianţă. Se observă că acest număr este trecut pe linia varianţei intergrupuri. El a fost obţinut împărţind valoarea lui SS, de pe aceeaşi linie, la numărul corespunzător al gradelor de libertate (degree of freedom - df). În principiu, numărul gradelor de libertate este dat de diminuarea cu o unitate a numărului indivizilor sau condiţiilor luate în considerare. În acest caz df = numărul grupurilor – 1 = 7-1 =6. b) Determinarea numitorului. El este reprezentat de valoarea lui MS din tabel, care, pe linia corespunzătoare variaţiei intragrup este de 1.22. În adevăr cea mai semnificativă sursă de variaţie, alta decât variaţia sistematică a variabilei independente care este aşteptată de experimentator, este aceea dată de deosebirile dintre subiecţii aceluiaşi grup. În orice experiment creşterea validităţii interne conduce la minimizarea variabilităţii intragrup şi la maximizarea variabilităţii intergrupuri. Valoarea lui MS de 1.22 a fost obţinută împărţind valoarea lui SS de 77.13 la numărul gradelor de libertate, adică la 63. Gradele de libertate sunt, în acest caz, rezultatul înmulţirii numărului de grupuri cu numărul gradelor de libertate din fiecare grup. Într-un grup fiind 10 subiecţi, df = 10 – 1 = 9. Deci, 7 x 9 = 63. c) Calculul raportului şi interpretarea lui F. Deci F = (2) Analiza detaliată a surselor sistematice de variaţie Dacă analiza de tip omnibus confirmă că existenţa unui efect al variabilei independente, în continuare se justifică efectuarea unor comparaţii mai sistematice. Paşii care trebuie întreprinşi sunt similari celor din analiza omnibus. Experimentatorul trebuie să răspundă la două întrebări: a) Există diferenţe privind numărul de erori în situaţia experimentală în care subiectul este singur şi situaţia când subiectul rezolvă sarcina experimentală în grup?; b) Are loc o creştere a numărului de erori pe măsură ce creşte mărimea grupului?. Pentru aceasta vor fi efectuate comparaţii între mediile performanţelor pe diferite combinaţii ale nivelurilor variabilei independente, astfel: I / (II + III + IV + V + VI + VII) sau I + II / III + IV + V + VI + VII) sau I + II + III / IV + V + VII.

6.9.1.3.2 ANOVA pentru designuri cu măsurători repetate

În linii generale, se desfăşoară pe baza aceloraşi proceduri utilizate în cazul planurilor cu grupuri independente. Pentru a prezenta algoritmul analizei de varianţă, în cazul experimentelor care au

implementat un plan cu măsurători repetate, vom apela la un experiment descris de Shaughnessey et. al (op. cit.). Cinci subiecţi au fost implicaţi într-un experiment cu măsurători repetate privind percepţia timpului. Ipoteza avansată de autori a fost aceea că subiecţii pot discrimina intervalele de timp de lungimi diferite. Variabila independentă (lungimea intervalelor de timp) a avut patru valori şi anume, 12, 24, 36, 48 secunde. Fiecare subiect a estimat fiecare interval de timp de şase ori, deci a primit în total 24 de stimuli. Pentru a contracara efectele datorate exerciţiului, administrarea stimulilor pentru fiecare subiect s-a realizat pe baza unui program cu randomizare în blocuri. Amintim că mărimea unui bloc este egală cu numărul de niveluri ale variabilei independente, iar numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea unui bloc şi numărul de aplicări ale fiecărei condiţii per participant. În experimentul realizat de Shaughnessey et. al. au existat 24 de blocuri care au fost repartizate subiecţilor prin randomizare. Primul pas în efectuarea analizei de varianţă a rezultatelor acestui experiment este rezumarea performanţelor individuale într-un tablou ca cel imediat următor.

Subiecţi Intervale de timp (secunde) 12 24 36 48 N. R. 13 21 30 38 G. P. 10 15 38 35 A. G. 12 23 31 32 F. D. 12 15 22 32 L. C. 16 36 69 60 Media 12.6 22.0 38.0 39.4

Tabelul 9. Datele rezultate din experimentul privind percepţia timpului. (Adaptare după Schaughnessey, et.al., op.cit., p. 292)

Performanţele individuale la fiecare stimul au fost exprimate prin mediana celor şase scoruri. Pentru un număr mic de măsurători, efectuate pe un singur subiect media, fiind neconcludentă deoarece este influenţată de eventualele scoruri extreme, este înlocuită cu mediana, aceasta reprezentând o modalitate mai adecvată de a rezuma statistic performanţa fiecărui subiect. Următorul pas constă în a condensa performanţele individuale sub forma mediilor, pe fiecare condiţie experimentală, deoarece verificarea ipotezei, că subiecţii pot diferenţia intervalele de timp considerate, presupune controlul statistic al semnificaţiei diferenţelor între mediile calculate la nivelul fiecărui interval de timp. Aceste medii sunt date în tabelul anterior. Programe speciale, realizate pe computer, efectuează atât statisticile descriptive cât şi cele inferenţiale implicate în analiza de varianţă, şi le fac vizibile pe monitor sau la

imprimantă în forma unor tabele rezumative.

Surse de variaţie Grade de libertate Suma pătratelor Media pătratelor F P Subiecţi 4 1553.5 - - - Intervalle de timp 3 2515.6 838.5 15.6 .0004 Eroarea de variaţie (Residual) 12 646.9 53.9 Total 19 4716.0

Tabelul 10. Rezumatul analizei de varianţă (Sursa: Shaughnessey, et. al., op.cit., p. 292)

Interpretarea acestor date presupune cunoaşterea de către psiholog a algoritmului în virtutea cărora au fost obţinute. O serie de tratate de metodologie şi statistică matematică prezintă pe larg aceste metode. (Radu, I., op.cit.) Al treilea pas al analizării rezultatelor acestui experiment îl constituie realizarea analizei omnibuz. Este vorba de o analiză mai grosieră pentru a se vedea dacă manipularea variabilei independente a produs vreo variaţie sistematică asupra variabilei dependente. Cu alte cuvinte ne întrebăm, potrivit ipotezei experimentului, dacă performanţele în discriminarea diferitelor intervale de timp sunt mai mari de cât cele care s-ar datora doar întâmplării. Dacă analiza de tip omnibus este statistic semnificativă, atunci este justificată o analiză mai de detaliu a surselor de variaţie, respectiv a diferenţelor între performanţele subiecţilor obţinute pe diferitele niveluri (tratamente) ale variabilei independente. Potrivit ipotezei nule a analizei omnibus, nu există nici o diferenţă între mediile calculate pe cele patru intervale de timp, adică eventualele diferenţe se datorează şansei. Pentru aceasta se determină valoarea lui F conform formulei:

F =

Eroarea de variaţie se calculează, scăzând din varianţa totală varianţa produsă de celelalte două surse de variaţie, respectiv subiecţii şi variabila independentă, adică lungimea intervalelor de timp.

Eroarea de variaţie = varianţa totală – (variaţia subiecţi + variaţia variabilei independente)

În tabelul rezumativ al analizei de varianţă eroarea de variaţie este trecută în prima coloană cu denumirea de „ residual” (engl.= rămăşiţă). Trebuie observat că, spre deosebire de planul cu măsurători repetate, calculul erorii de variaţie nu se mai bazează pe variaţia intragrup, adică pe diferenţe dintre subiecţii alocaţi unei condiţii experimentale, deoarece, in cazul măsurătorilor repetate aceste diferenţe, teoretic au fost eliminate, fiecare subiect fiind comparat cu el însuşi.

Aşa cum am menţionat mai înainte există programe statistice specializate care prezintă rezultatele analizei de varianţă, efectuată automat, într-un format asemănător tabelului rezumativ anterior. Datele prezentate în tabel servesc la determinarea lui F pentru variabila independentă. Valoarea lui F de 15.6 are o probabilitate sub ipoteza de nul de .0004, cu mult mai mică decât pragul de semnificaţie de .05. Ca urmare ipoteza de nul poate fi respinsă şi admitem că în mod sistematic diferenţele de estimare a intervalelor de timp au fost determinate mai degrabă de lungimea intervalelor decât de şansă. Penultimul pas, cel mai complex, cuprinde comparaţii mult mai detaliate, decât analiza de tip omnibuz, între media performanţelor pe fiecare interval de timp şi media pe celelalte intervale pentru a vedea dacă în adevăr odată cu creşterea lungimii intervalelor de timp are loc o mai bună estimare a acestora. Ultimul pas nu are o legătură directă cu analiza de varianţă dar o completează în mod eficace. Este vorba de estimarea mărimii efectelor variabilei independente. Ea se calculează după formula: 2 =

2Unde: - proporţia din varianţa totală care este atribuită variabilei independente; SSv.i. - suma pătratelor pentru variabila independentă (vezi tabelul rezumativ); SSerror - suma pătratelor pentru eroarea de variaţie.

2 = = .80

Pe baza valorii obţinute se poate conchide că principala sursă de variaţie în variabila dependentă, respectiv în estimarea duratei intervalelor de timp, lungimea intervalelor stimuli deţine procentul cel mai mare în comparaţie cu celelate surse de variaţie.

6.9.1.4 Determinarea mărimii efectelor

Testul semnificaţiei ipotezei de nul se confruntă cu o serie de limitări analizate de A. Cohen (1985) şi detaliate de Shaughnessey et. al. (1998). Dintre acestea, cea mai gravă este, se pare, confuzia semnificaţiei statistice a unui rezultat experimental cu semnificaţia psihologică, practică a acelui rezultat. De exemplu, diferenţa dintre mediile a două grupuri, femei şi bărbaţi, ambele cu N=1000, poate să fie semnificativă statistic la un p<0.5, deşi această diferenţă este de doar .06 (5.6-5.5=.06). Acest rezultat nu are o semnificaţie psihologică şi nici o valoare practică deoarece este neinterpretabil. Semnificaţia statistică, fie că este vorba de testul t (testul ipotezei de nul) sau de testul F (analiza de varianţă), este dependentă de mărimea eşantionului. Se pune problema de a estima corect mărimea reală unui efect cauzat în variabila dependentă de manipularea variabilei dependente, independent de mărimea eşantionului. Un astfel de indicator care măsoară mărimea unui astfel de efect (effect size) este coeficientul d al lui Cohen (Shaughnessey et. al. 1998, p. 424):

d Cohen =

unde:

s =

n1- mărimea grupului 1 n2- marimea grupului 2 S1 - varianţa grupului 1 S2- varianţa grupului 2 N = n1 + n2

Se ştie că, în orice comparaţie statistică mărimea efectului este cu atât mai mare cu cât varianţa intragrup este mai mică iar varianţa intergrup este mai mare. Semnificaţia psihologic-experimentală a acestui fapt este următoarea: Cu cât eroarea de variaţie, datorată diferenţelor individuale dintre subiecţi, este mai mică, cu atât omogenitatea grupurilor este mai mare. Randomizarea, prin alocarea subiecţilor la grupurile comparate, şi a grupurilor la condiţiile experimentale, este utilizată în acest scop fără ca aceasta să elimine complet eroarea de variaţie. Măsura aceste variaţii intragrup o constituie dispersia. Pe de altă parte efectele cauzate de variabila independentă asupra variabilei dependente sunt cu atât mai mari cu cât grupurile alocate nivelurilor variabilei experimentale contrastează puternic în privinţa tratamentelor aplicate şi sunt foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe (eroare de variaţie mică). Măsura contrastului dintre grupurile comparate o constituie abaterea standard. Acum, se vede clar în formula coeficientului d că, pentru o aceeaşi diferenţă între medii (numărătorul), cu cât variabilitatea intragrup este mai mică (numitorul) cu atât mărimea efectului variabilei independente este mai mare. Cohen (op. cit.) a clasificat coeficientul d în trei categorii: mic (.20), mediu (egal cu .50) şi mare (.80) ceea ce echivalează cu trei niveluri ale magnitudinii efectului variabilei independente. Acest coeficient completează o serie de insuficienţe ale inferenţei statistice, în special aceea cauzată de faptul că, pentru un efect slab, doar simpla creştere a mărimii grupurilor comparate, îl poate face statistic semnificativ, fără însă a reprezenta un fapt ştiinţific real şi util în verificarea sau în construcţia unei teorii ştiinţifice. Semnificaţia dobândită astfel rămâne doar rezultatul jocului întâmplării. Din perspectiva acestei noi proceduri apare clar cât de amăgitoare este inferenţa statistică, dacă semnificaţia statistică a unui rezultat (diferenţă între medii, corelaţie, grupare de factori, etc) nu este verificată prin alte tehnici cum sunt cele deja trecute în revistă în subcapitolul precedent: analiza graficelor, marginea de eroare, intervalele de încredere, coeficientul lui Cohen, etc.

CAPITOLUL VII CVASIEXPERIMENTUL

7.1 Experiment şi cvasiexperiment

Este o procedură de cercetare în legătură cu care omul de ştiinţă nu are controlul deplin al tuturor aspectelor. Ne reamintim că, privitor la experimente (true experiments), semnificaţia controlului este aceea de a limita efectele diverselor ameninţări la adresa validităţii. Aşa cum am văzut în capitolul cinci, în experimentul de laborator, cercetătorul controlează modul de recrutare a subiecţilor şi procedurile de desfăşurare a experimentului. Subiecţii sunt de obicei recrutaţi pe criterii aleatoare deoarece acest procedeu este singurul care ne permite să presupunem că efectele variabilei independente pot fi confundate cu efectele altor variabile doar din întâmplare. Pentru testarea ipotezei că modificările variabilei dependente sunt efectele jocului hazardului se utilizează metoda ipotezei de nul la care ne-am referit pe larg în § 6.9.1 Experimentul propriu zis (experimentul de laborator) prezintă, faţă de cel invocat cel puţin avantajul unui control mult mai eficient asupra surselor de variaţie din cadrul experimentului. Totuşi, o serie de fenomene psihosociale nu pot fi aduse în laborator fără riscul schematizării şi, prin aceasta, al îndepărtării de realitate. În aceste cazuri sunt preferate studiile de teren, experimentele naturale. Shaughnessey et al. (op. cit.) menţionează două raţiuni care justifică utilizarea cvasiexperimentelor : 1) Testarea, respectiv extinderea validităţii externe a unor concluzii fundamentate prin cercetări de laborator ; 2) Fundamentarea unor decizii guvernamentale sau ale altor organisme de a introduce schimbări benefice în viaţa şi activitatea oamenilor. Este adevărat că depăşind o serie de inconveniente ale experimentului de laborator, dintre care cel mai important este slaba sa validitate ecologică, desfăşurarea unor experimente în condiţii naturale întâmpină alt gen de dificultăţi. Pe scurt acestea sunt : a) Dificultăţi în obţinerea aprobărilor de la autorităţi ; b) Dificultăţi în recrutarea participanţilor. Shaughnessey et al (op.cit.) pun problema implicaţiilor frustrante ale repartizării subiecţilor prin randomizare la condiţiile experimentale, întrucât ei acceptă mai greu alternativa de a nimeri în grupa celor care, de exemplu, beneficiază de o metodă veche de predare, comparativ cu una nouă, incitantă sau de a nu primi un tratament psihoterapeutic cu efecte benefice, în situaţia când pică în grupul de control. Mc Burney (op.cit.) face recomandarea ca aceste experimente să fie preferate celor propriu-zise doar atunci când o creştere a validităţii experimentului este mai mare decât diminuarea controlului care le este specifică. Comparativ cu experimentele de laborator experimentele de teren se deosebesc prin următoarele caracteristici:

- Nu urmăresc explicaţii cauzale sau verificarea unor teorii ştiinţifice (cazul experimentelor de laborator) ci ameliorarea unei stări actuale - Au un mai mare impact asupra vieţii şi activităţii oamenilor (Vezi experimentele lui Elton Mayo). - Dispun de mai slabe posibilităţi de control şi, implicit de o validitate internă mai scăzută.

7.2 Specificul cvasiexperimentului

Mai este numit experiment ex post facto (Cook, T., D., & Campbell, D. T., 1979). Alţi autori (Shaughnessey, et.al., op.cit.) tratează cvasiexperimentul în contextul mai larg al experimentelor de teren (fields experiments). Prin cvasiexperiment putem denumi toate experimentele unde dintr-o cauză sau alta controlul cercetătorului este limitat dintr-un motiv sau altul. Cvasiexperimentul sau experimentul invocat, reprezintă o procedură de cercetare în care experimentatorul trebuie să selecteze subiecţii pentru diferite condiţii experimentale, recrutându-i din grupuri preexistente. Planul utilizat în aceste experimente se mai numeşte plan cu grupuri naturale, iar variabilele independente poartă denumirea de variabile subiect (Shaughnessey et.al.,2000). Acestea cuprind diferite tipuri de diferenţe individuale cum sunt cele referitoare la vârstă, sex, sau personalitate (intro’-extraversiunea, submisia – ascendenţa, etc.). Design-ul cu grupuri naturale este oportun în situaţii când din cauza unor constrângeri etice nu este posibilă manipularea experimentală a variabilei independente. Astfel, deşi cercetătorul este interesat de simptomatica psihopatologică consecutivă consumului de droguri, nu îi trece prin minte să administreze aceste substanţe, nici chiar subiecţilor voluntari, pentru a înregistra fenomenologia subiectivă. El însă îşi poate recruta subiecţii dintre pacienţii clinicilor de dezintoxicare. Un cvasiexperiment este şi acela când un cercetător nu poate studia efectele schimbării programului de lucru asupra productivităţii decât atunci când managerii se hotărăsc să procedeze la aceste schimbări. În experimentele cu variabile invocate asignarea subiecţilor la condiţiile întâmplătoare nu mai este întâmplătoare. Deja persoanele sunt selecţionate în vârstnici şi tineri, femei şi bărbaţi, longilini şi picnici, etc. Aceasta afectează validitatea experimentului. Totuşi, este nevoie ca eşantionul să fie constituit aleatoriu deoarece numai astfel suntem îndreptăţiţi să presupunem în ipoteza nulă că rezultatele experimentului s-ar putea datora hazardului. Prin infirmarea ipotezei de nul este justificat să inferăm că rezultatele experimentului sunt efectul modificărilor variabilei independente. Variabilele invocate, de tip subiect, nu sunt manipulate de către experimentator. Modalităţile sale sunt deja distribuite în mod natural (sexul, vârsta, trăsăturile de temperament, sănătatea-boala, etc) sau în mod artificial (nivelele de instrucţie, dependenţa de droguri, comportamentul suicidar, sau devianţa de la norme), iar cercetătorul nu face altceva decât să ia act de prezenţa lor. De exemplu, categoriile de persoane de sex masculin şi respectiv feminin preexistă unui experiment care s-ar interesa de diferenţele dintre sexe la o cutare sau cutare sarcină experimentală. La fel, un experiment care se interesează de diferenţele de vârstă sau de statut profesional găseşte grupurile deja existente. În aceste cazuri variabilele independente (adică diferenţele între grupuri) sunt create fie de natură fie de condiţiile sociale sau de instituţii iar experimentatorul nu face altceva decât să aleagă acele valori care satisfac nevoile sale de experimentare. În experimentul propriu zis cercetătorul manipulează variabilele independente, pe când în cvasiexperiment acesta observă categoriile de subiecţi preexistente acelei cercetări. Experimentele cu grupuri naturale sunt cvasiexperimente deoarece sunt mai degrabă cercetări corelaţionale care se interesează de legăturile statistice care există între diferitele caracteristici psihocomportamentale şi diferite tipuri de performanţă. Cazul extrem de cvasiexperiment îl reprezintă cercetarea nonexperimentală unde cercetătorul nu are nici

un control asupra variabilei independente rolul său limitându-se la înregistrarea efectelor asupra comportamentului. Am mai menţionat că, in cazul cvasiexperimentelor, variabila independentă se mai numeşte variabilă invocată. În identificarea corectă a modalităţilor unei variabile invocate se întâmpină uneori serioase dificultăţi. Astfel, modalităţile pe care le considerăm ca fiind diferenţiatoare pentru anumite grupuri de indivizi, pot să nu fie aspectele esenţiale care în mod real diferenţiază grupurile respective. Aşa de pildă utilizând ca variabilă invocată nivelurile inteligenţei, două grupuri de subiecţi, diferenţiate pe acest criteriu, pot să difere în mod real şi esenţial în privinţa influenţelor culturale diferite la care ei au fost supuşi de-a lungul vieţii. Aşa cum remarcă McBurney (op. cit), în cazul variabilelor invocate, o serie de aspecte diferenţiatoare preexistă şi înseamnă mult mai mult cu privire la ceea ce diferenţiază două grupuri decât propriile noastre măsurători. Aceasta face să nu ştim uneori cu precizie dacă modalităţile variabilei invocate sunt cele care determină diferenţele comportamentale sau acestea din urmă sunt efectul acelor aspecte care acţionează în surdină şi pe care cercetătorul le-a trecut cu vederea. Următorul exemplu ne va ajuta să înţelegem mai clar acest fapt. Presupunem că suntem interesaţi de efectele pe care înaintarea în vârstă le poate avea asupra nivelului de inteligenţă. Ipoteza va fi verificată pe trei categorii de vârstă: adolescenţi, tineri, adulţi şi bătrâni. Este totuşi posibil ca diferenţele privind nivelul de inteligenţă să nu se datoreze deosebirilor de vărstă ci mai degrabă, aşa cum observă critic Anastasi, (op.cit.) referindu-se la cercetările lui Wechsler, accesului diferit al acestor persoane, care aparţin unor generaţii diferite, la binefacerile mijlocelor de cultură şi de informare. Mai trebuie menţionată o serioasă problemă legată de experimentele cu grupuri naturale. Fiind cercetări de tip corelaţional există tentaţia de a utiliza metoda corelaţiei în efectuarea de inferenţe cauzale. Ori, aşa cum s-a arătat, o relaţie între două variabile poate fi considerată cauzală numai dacă sunt satisfăcute simultan aceste trei condiţii (Cook, Campbell, op.cit.):

Există între ele o relaţie de covariere ; Poate fi demonstrată o relaţie temporară (cauza precede efectul) ; Nu există cauze (respectiv) explicaţii alternative.

Aşa cum remarcă Shaughnessey et. al. (op. cit.) principala dificultate a planului bazat pe grupuri naturale este aceea de a îndeplini condiţia numărul trei, eliminarea cauzelor alternative. Această condiţie asigură validitatea internă a unui experiment şi este posibilă doar printr-un riguros control al variabilelor, caracteristică proprie cercetătorului care intervine activ în experiment şi mai puţin proprie, dacă nu chiar absentă, în cazul naturii. Principala sursă de eroare a cvasiexperimentelor este că, cercetătorul nu are nici un control asupra variabilelor invocate. De exemplu variabila sex utilizată într-un qvasiexperiment. Efectele sale asupra variabilei dependente pot fi uşor confundate cu efectele altor variabile străine, cum sunt cele care ţin de influenţele mediului social şi care dau conţinut sex-rolurilor. Acestea sunt variabile cu potenţial de confundare Mc.Burney (op. cit) ce permit explicaţii alternative ale efectelor studiate.

7.3. Tipuri de cvasiexperiment

7.3.1 Cvasiexperimente cu grupuri neechivalente

Reamintim ca în experimentele propriu zise echivalenţa grupurilor se realizează prin randomizare sau prin balansare. În cvasiexperimente populaţiile ţintă sunt ele însele rezultatul unor selecţii implicite (vezi § 4.2.1), deci alocarea subiecţilor la grupurile comparate nu este aleatoare. Să luăm exemplul ipotetic al unei cercetări care ar urmări efectele modificării programului de lucru asupra eficienţei salariaţilor. În acest scop sunt utilizate două uzine, una experimentală şi alta de control unde nu se introduce nici o modificare a programului de lucru. Personalul oricărei uzine este rezultatul unui proces se selecţie mai mult sau mai puţin explicit, la angajare, ca şi pe durata lucrului. Persoanele care nu corespund, cu timpul pleacă sau sunt înlocuite. Dacă la sfârşitul perioadei luate în considerare, în uzina experimentală apar schimbări ale productivităţii muncii, iar la uzina de control nu are loc nici o modificare, putem atribui aceste schimbări variabilei independente. Trebuie să observăm că, deoarece cele două grupuri nu sunt constituite pe criteriul întâmplării, nu suntem îndreptăţiţi să credem că ele au fost echivalente înainte de manipularea experimentală. Drept consecinţă există şi alte explicaţii alternative cu privire la schimbările produse în productivitatea muncii. Poate că ele se datorează îmbunătăţirii managementului de la uzina experimentală în intervalul dintre cele două testări. Rezultatele cvasiexperimentelor sunt interpretabile numai dacă acestea sunt obţinute prin manipularea experimentală a condiţiilor. Principial, ele sunt interpretabile dacă în intervalul dintre cele două testări modificările comportamentale, respectiv performanţele grupului experimental, sunt net superioare celor ale grupului de control, care ideal ar fi să rămână constante. Din păcate, foarte adesea în multe lucrări de licenţă şi nu numai se încearcă identificarea unor relaţii cauzale cu ajutorul cvasiexperimentelor ale căror posibilităţi sunt modeste în această privinţă. Reamintim ceea ce am menţionat, câteva pagini mai înainte, că o relaţie cauzală poate fi inferată între două variabile numai dacă acestea covariază, dacă variabila „cauza” precedă efectul şi dacă nu poate fi invocată o explicaţie alternativă pentru datele obţinute, alta decât aceea rezumată şi anticipată în ipoteza ştiinţifică.

7.3.2 Cvasiexperimentul mixt

Un exemplu de cvasiexperiment cu un design ceva mai complicat îl constituie cercetarea lui Norman Endler (1977). El a testat ipoteza că starea de anxietate într-o anume situaţie este rezultatul interacţiunii dintre trăsătura anxietăţii şi încărcătura anxiogenă a situaţiei respective. Endler (citat de McBurney, op. cit.) a împărţit subiecţii în foarte anxioşi şi slab anxioşi pe baza unui test adecvat. Apoi, într-o situaţie anxiogenă care era un examen important la psihologie, le-a determinat subiecţilor ritmul cardiac. După două săptămâni, într-o situaţie relaxată le-a fost, din nou, determinat pulsul. Experimentul a fost de tip mixt deoarece a avut o variabilă independentă intersubiect trăsătura anxietăţii şi o variabilă intrasubiect, încărcătura anxiogenă a situaţiei. În adevăr ipoteza s-a confirmat:

răspunsul la situaţia anxiogenă este efectul interacţiunii dintre variabila situaţie şi variabila trăsătură. Subiecţii anxioşi tind să devină mai anxioşi în situaţii anxiogene decât cei cu anxietate mică. Pattern-urile de comportament ale celor două grupuri de subiecţi (anxioşi, neanxioşi) se apropie în situaţii neanxiogene. Variabila independentă trăsătură (anxios-neanxios) este simultan o variabilă invocată pentru că ea este natural distribuită în populaţia generală. De asemenea este o variabilă subiect pentru că se bazează pe măsurarea unei trăsături a subiecţilor implicaţi în experiment şi este de tip intrasubiec (beween subject) deoarece comparaţiile se efectuează între subiecţii care aparţin celor două grupuri. Observăm că această variabilă este implementată într-un design cu grupuri independente. Cealaltă variabilă independentă încărcătura anxiogenă a situaţiei (examen – relaxare) este de tip intrasubiect (within subject) comparaţiile efectuându-se între performanţele obţinute de fiecare subiect în două momente diferite ale experimentării şi presupune un design cu măsurători repetate. Acest experiment este simultan un experiment şi un cvasiexperiment. Este parţial un experiment deoarece, pe de o parte combină două tipuri de variabile, respectiv două tipuri de design, prin aceasta sporind şansa unei validităţi interne acceptabile iar pe de altă parte pentru că experimentatorul a avut un anumit control asupra variabilelor independente. Deşi invocate, nivelele acestora au fost cu bună ştiinţă „radicalizate” în sensul că subiecţii cu anxietate moderată la test nu au fost incluşi în experiment. Acelaşi caracter disjunctiv l-au avut cele două modalităţi ale situaţiei, în care a fost determinat ritmul cardiac, cu excluderea unei situaţii moderat de anxiogene.

7.3.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă

Este un model de cvasiexperiment caracterizat prin aceea că un anumit scor la un pretest este utilizat drept criteriu pentru introducerea unui tratament. Efectul manipulării condiţiilor este vizibil în discontinuitatea liniei de regresie care exprimă relaţia dintre pretest şi posttest. Scorul la pretest este un prag de admisibilitate prin care subiecţii sunt împărţiţi în grup de control şi grup experimental. Dacă manipularea experimentală va produce efecte, atunci linia de regresie care exprimă relaţia pretest-test pentru cele două grupuri nu va mai coincide. Va fi vorba de două linii care exprimă două tipuri de relaţii diferite între cele două variabile. Iată un exemplu preluat din McBurney (op.cit.): Decanul unei facultăţi vrea să ştie dacă afişarea listei cu studenţi meritorii la colocviu îi va stimula să fie şi mai buni la următorul examen. Este vorba de un cvasiexperiment prin care este cercetat efectul motivant al evidenţierii pe lista celor mai buni studenţi. Mai întâi se realizează norul de puncte care prezintă relaţia dintre notele la colocviu şi cele de la examen. Pe un sistem de coordonate se uneşte pentru fiecare student nota la primul test care este reprezentat pe abscisă cu nota la al doilea test de pe ordonată. Vor rezulta atâtea puncte câţi subiecţi sunt. Dacă există o anumită corelaţie între cele două examene punctele vor avea tendinţa să se distribuie în forma unei dâre de fum alungite pe direcţia bisectoarei sistemului de coordonate. Linia teoretică ce descrie această tendinţă se numeşte ecuaţie de regresie.

Uneori examinarea norului de puncte poate releva un punct de discontinuitate, de la care pare să pornească altă linie de regresie, având altă pantă. Acest punct se numeşte prag de admisibilitate şi separă de fapt două grupuri distincte care sunt caracterizate de coeficienţi de corelaţie, respectiv de două ecuaţii de regresie diferite. Cu cât deosebirea dintre pantele celor două linii de regresie este mai mare la sfârşitul manipulării experimentale cu atât efectul acestei manipulări este mai mare. Modelul prezintă totuşi unele inconveniente. Deoarece grupurile nu sunt paralele pot exista şi alte explicaţii la fel de probabile ale efectelor tratamentului la care au fost supuşi studenţii.

7.3.4 Designuri experimentale fără grup de control

Există două tipuri: a) Modele cu serii de timp întrerupte (interrupted time-series designs) Sunt o formă sui-generis a dizainurilor cu un singur grup măsurat înainte şi după tratamentul experimental. Modelul cu serii de timp întrerupte este destinat contracarării deficienţelor care sunt proprii modelului amintit. Spre dosebire de acesta, modelul cu serii de timp întrerupte ia în considerare tendinţa datelor experimentale înainte şi după experiment, tendinţă care este mai concludentă decât operarea cu mediile acestor date. Modelul seriilor de timp întrerupte este o cercetare în care performanţele aceluiaşi grup înainte şi după manipularea experimentală sunt comparate după un anumit interval de timp. Aceste modele sunt mai degrabă nonexperimentale pentru că cercetătorul nu manipulează variabilele ci le recoltează din documente oficiale cum sunt anuarele statistice sau rapoartele unor instituţii cu privire la tendinţa unor fenomene sociale (rata accidentelor auto datorate consumului de alcool, rata criminalităţii, rata tentativelor suicidare etc. anterior şi după introducerea anumitor reglementări. Din punct de vedere teoretic, fiind un experiment de tip invocat, planul bazat pe serii de

timp întrerupte oferă un control slab al variabilelor, rămânând din această cauză posibilitatea unor ipoteze şi a unor explicaţii alternative la acelea intenţionate de cercetător. Modalitatea de creştere a validităţii interne a acestor experimente este luarea în considerare a acestor alternative şi anularea lor, una câte una, pe baza datelor oficiale. În felul acesta, cu fiecare ipoteză alternativă infirmată, creşte probabilitatea ca tendinţele post factum ale fenomenului studiat să fie generate de către reglementarea oficială, actul, normativ considerat a fi tratamentul nonexperimental. În realitate, sunt cazuri de cvasiexperimente cu serii întrerupte, care reprezintă singura modalitate de abordare a unui anumit tip de comportament. Aşa cum am subliniat în alt loc, problema validităţii interne este presantă pentru experimentele de laborator sau naturale care operează în termeni de cauză efect. Atunci când cvasiexperimentul cu serii întrerupte are obiective, ca să spunem aşa, corelaţionale, pe primul plan se situează imperativul operaţionalizării şi măsurării riguroase a conceptelor implementate. Experimentul evocat in continuare este un bun exemplu pentru cele afirmate anterior. Sîntion şi Sîntion (1987) evocă o cercetare cu caracter participativ, la bordul unor nave comerciale, în vederea studierii sindromului nevrotic al curselor lungi şi a corelaţiilor dintre această entitate cvasinosologică şi o serie de atribute individuale şi de grup. Designul cercetării este o îmbinare a modelelor cu serii întrerupte, respectiv cu măsurători repetate. Componentele ipotetice ale comportamentului nevrotiform au fost măsurate în trei etape distincte ale cercetării : (A) cu trei zile înainte de tratament ( implicarea în voiajul navei) în vederea stabilirii unei linii de bază, respectiv a unui pattern pretest, asemănător experimentelor cu un singur subiect (vezi capitolul următor) ; (B) săptamânal, pe durata voiajului ; (C) la o săptămână după încheierea cursei.

Figura 21. Designul cercetării sindromului nevrotic al voiajelor lungi

Figura 21 prezintă cele trei etape parcurse de cercetare, respectiv măsurarea SN înainte de voiaj, evoluţia comportamentului nevrotic pe durata voiajului, şi etapa de revenire datorată întreruperii cursei (tratamentului). Revenirea criteriilor comportamentale măsurate la valorile pretest constituie un indiciu înalt probabil al unei legături între comportamentele nevrotice şi condiţiile specifice voiajului.

b) Plan experimental cu repetarea tratamentului Este un plan experimental care presupune reluarea condiţiei experimentale în scopul îmbunătăţiri validităţii interne a experimentului. Este un plan utilizat în experienţele cu un singur subiect. Graficul teoretic al unui astfel de experiment, având pe abscisă datele calendaristice ale testării iar pe ordonată performanţele la testare, ar trebui să prezinte tendinţe similare între prima şi a doua testare şi între a treia şi a patra, când a fost aplicată condiţia experimentală. În intervalul dintre a doua şi a treia testare când tratamentul a fost întrerupt ar trebui ca tendinţa să fie contrară tendinţelor dintre cele două perechi, 1-2 şi 3-4, tocmai pentru că nu a fost aplicată condiţia experimentală.

CAPITOLUL VIII EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT

8.1 Utilitatea experimentelor cu un singur subiect

Unele experimente efectuate pe un singur subiect mai sunt numite şi studii de caz. Modelul experimental comun acestor experimente a fost numit de Campbell şi Stanley, 1963) « design OXO ». « O » semnifică observaţiile efectuate înainte şi după tratamentul notat cu X., termenul de observaţie fiind o denumire generică pentru măsurătorile care se efectuează înainte şi după parcurgerea de către subiect a condiţiei experimentale. Deşi prezintă o serie de avantaje, comparativ cu planurile experimentale care implică mai mulţi subiecţi, modelul experimental aflat în discuţie este astăzi mai puţin utilizat deoarece el este relevant doar dacă tratamentul determină efecte imediate şi de o magnitudine care le fac neîndoielnice, evidente prin ele însele. Ori, marea majoritate a efectelor observate în experimentele psihologice au nevoie să fie confirmate statistic, datorită amplitudinii lor scăzute. Există totuşi situaţii când modelul experimental cu un singur subiect este de neînlocuit. În acest sens evocăm un experiment (citat de Vadum şi Rankin, op.cit.) întreprins de Howard Shane în 1990 pentru verificarea autenticităţii rezultatelor unei metode care părea să revoluţioneze comunicarea cu persoanele autiste. Este vorba de aşazisa comunicare facilitată, procedeu prin care mâna copilului autist era ajutată de facilitator pentru a tasta la computer gândurile sale. Această metodă intrase în atenţia Curţii judecătoreşti din New England deoarece, prin intermediul unei astfel de metode, o fetiţă dintr-o şcoală specială dezvăluise profesorului său că fusese abuzată sexual de unii membrii ai familiei. Problema care se punea era dacă nu cumva informaţia fusese supraadăugată de către facilitator, bineînţeles nu în mod voit.

Fiind însărcinat să verifice credibilitatea rezultatelor produse de această metodă Shane a apelat la un singur subiect, fetiţa care făcuse această şocantă dezvăluire. Fetiţei i-au fost administrate, prin randomizare, fie imagini pe care le putea vedea şi facilitatorul comunicării, fie imagini diferite de cele văzute de acesta. Sarcina ei era să denumească aceste imagini care înfăţişau obiecte comune. Proporţia imaginilor diferite şi a celor similare cu ale profesorului au fost de 50%. Rezultatele experimentului au produs rezultate în afara oricăror dubii care nu au nevoie

de a fi confirmate statistic: De fiecare dată când copilul a văzut imagini diferite a fost tastată denumirea obiectului văzut de facilitator. A fost clar că acesta nu doar ajuta la exprimarea gândurilor copilului ci introducea pe canalul de comunicare propriile sale conţinuturi mentale. Cu toată utilitatea sa, acest design experimental, bazat pe un control riguros al variabilelor, pare să fi căzut în desuetitudine. În adevăr, tradiţia cercetărilor psihologice din ultima vreme pune, aşa cum am văzut în capitolele precedente, un mare accent pe statistici din ce în ce mai complexe. Uneori ele sunt utilizate într-un mod oarecum gratuit pentru simplu fapt că cei care le întrebuinţează, le stăpânesc foarte bine. Totuşi, această extensie este rezultatul unei atitudini fundamentale a cercetătorilor potrivit căreia un experiment este cu atât mai valid cu cât implică mai mulţi subiecţi. Ori, aşa cum vom vedea mai departe, statistica nu este decât un mijloc de a controla sursele de variabilitate, altele decât cele introduse de cercetător prin manipularea condiţiilor experimentale. Aşa cum am văzut, dincolo de un anumit prag, creşterea eşantionului experimental aduce cu sine doar nesemnificative creşteri ale preciziei datelor experimentale. Mai mult, unii autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) menţionează posibilitatea ca unele procedee statistice să mascheze anumite aspecte interesante ale fenomenelor studiate. Până prin anii 30 ai secolului trecut, când metodele statistice nu luaseră o asemenea amploare, marea majoritate a pionierilor cercetării experimentale şi-a bazat studiile pe un număr redus de subiecţi, unul cel mult doi. Aşa de pildă este cazul lui Fechner care a dezvoltat tehnicile de determinare a pragurilor senzoriale şi a descoperit legea intensităţii senzaţiei experimentând cu un singur subiect. În aceeaşi tradiţie mai trebuie menţionate cercetările lui Ebbinghaus asupra memoriei care a experimentat pe sine însuşi, ale lui Wilhelm Wundt, cercetările introspecţioniştilor, gestaltiştilor ş.a. De asemenea, experimentele efectuate de Watson în domeniul formării fobiei la copii, sau cele efectuate de Pavlov în domeniul reflexelor condiţionate, s-au focalizat pe un singur subiect. Aşa cum remarcă McBurney (op. cit.), cercetătorii raliaţi acestei tradiţii plecau de la supoziţia că subiecţii, umani sau animale sunt esenţialmente echivalenţi, fiind de ajuns să studiezi un individ pentru a descifra o regularitate care este proprie speciei căreia acesta îi aparţine. De fapt cele două tradiţii se deosebesc după cum concep sursa variabilităţii comportamentului subiectului sau a subiecţilor de experiment. Cercetătorii care operează cu un singur subiect cred că cea mai mare parte a variabilităţii este determinată de situaţie şi în acest scop ei încearcă să o controleze prin efectuarea unui număr cât mai mare de observaţii, pe acelaşi individ şi prin repetarea de mai multe ori a experimentului. Dimpotrivă, ceilalţi, care aplică elaborate tehnici statistice pentru prelucrarea datelor obţinute pe numeroşi subiecţi, consideră că sursa variabilităţii este intrinsecă. De exemplu la oameni, variabilitatea este proprie naturii umane şi se exprimă în diferenţe interindividuale. După pionieri ai psihologiei diferenţiale (Quetelet, Galton şi mai apoi Pearson) variabilitatea interindividuală în jurul mediei este expresia eşecului naturii de a realiza

persoana medie ideală. Problema cercetătorilor ar fi deci aceea de a face deosebirea între variabilitatea creată prin manipulare experimentală şi aceea care este naturală, acest control fiind posibil pe cale statistică. Deşi dominantă în zilele noastre, tradiţia experimentelor care utilizează numeroşi subiecţi, nu poate fi considerată singura cale justă, chiar dacă, fără o aprofundare temeinică, am fi tentaţi, cum din păcate se mai întâmplă, să apreciem seriozitatea şi validitatea unei cercetări, nu intensiv ci extensiv, prin numărul de subiecţi antrenaţi în experiment. Skinner, în plină tradiţie de utilizare extensivă a statisticii în psihologia experimentală, prefera să studieze un animal o mie de ore, decât o mie de indivizi timp de o oră (Mc. Burney, op.cit.) Trebuie totuşi menţionat că fiecare din cele două abordări are propriile ei raţiuni. Astfel cercetarea bazată pe un singur subiect este mai potrivită în domeniul psihofiziologiei şi în general al caracteristicilor psihice mai intens legate de bagajul ereditar decât în domeniul proceselor psihice de un mai înalt ordin, unde diversitatea comportamentelor este expresia şi şansa evoluţiei mecanismelor adaptative. Pe de altă parte, aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op.cit.) experimentele cu un singur subiect sunt mai potrivite în abordarea unor fenomene neobişnuite, rare sau în testarea diferitelor forme de tratament. Prin urmare, fenomenul care urmează a fi cercetat, ghidează el însuşi opţiunea cercetătorului privind modelul experimental potrivit. Dacă cercetăm, spre exemplu, pragul absolut al frecvenţei critice de fuziune este suficient un număr redus de subiecţi umani, cu condiţia ca ei să fie normali iar condiţiile experimentale să fie riguros controlate. Rezultatele cercetării vor putea fi extinse (validitate externă) şi asupra altor subiecţi aparţinând aceleiaşi populaţii (de exemplu subiecţii cu vârsta cuprinsă între 45-50 de ani). Dimpotrivă dacă ne propunem să studiem procesele de formare a noţiunilor şi în general a gândirii categoriale la puberi va trebui să studiem un lot reprezentativ de subiecţi din populaţia ţintă, iar datele vor fi interpretate prin metode statistice cum sunt studiul corelaţional, analiza factorială sau analiza de varianţă. Ar mai trebui să adăugăm că cele două abordări nu sunt chiar atât de diferite în substanţa lor. Ceea ce le unifică este ceea ce unifică de fapt abordările ideografică şi nomotetică. Allport (1992) propune, în abordarea personalităţii, un echilibru între cele două direcţii dar observaţia este valabilă pretutindeni în psihologie unde acestea sunt utilizate. De fapt ambele abordări, deşi din perspective diferite, sunt interesate de mărimea eşantionului: abordarea bazată pe un singur caz urmăreşte, prin numeroasele observaţii, să obţină un eşantion cât mai reprezentativ al comportamentului unicului subiect implicat în experiment. Abordarea experimentală bazată pe numeroşi subiecţi urmăreşte atenuarea surselor străine de variaţie prin realizarea unui eşantion cât mai reprezentativ al unui ipotetic subiect mediu. Ambele abordări fac apel la acest subiect, numai că pentru prima el este întrupat chiar în individul studiat, în timp ce pentru a doua abordare el este locul de intersecţie al tuturor măsurilor individuale.

8.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect

1. Focalizarea pe performanţa individuală. Interpretarea rezultatelor cercetării în termenii tendinţelor centrale, acesta fiind cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi, cum este media aritmetică, poate estompa modul individual în care un subiect a îndeplinit sarcina experimentală. 2. Focalizarea pe aşa-zisele efectele majore. Spre deosebire de experimentele bazate pe eşantioane largi de subiecţi care pot evidenţia, graţie procedurilor statistice, efecte foarte mici, experimentele bazate pe un singur subiect îşi pot atinge scopul numai dacă cercetătorul se focalizează pe obţinerea unor efecte mari ale variabilei independente. Acest fapt este posibil prin controlul riguros al surselor de variaţie, reducând la minimum toate efectele străine care bruiază relaţia dintre variabila independentă şi cea comportamentală. „Costurile realizării unor standarde înalte de validitate internă sunt mai reduse decât în cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi. Concret, acest fapt este posibil, pe de o parte prin controlul riguros al condiţiilor experimentale şi prin creşterea numărului de observaţii sau prin repetarea de mai multe ori a experimentului. Faptul că nu numărul subiecţilor hotărăşte validitatea unui experiment îl dovedeşte următorul exemplu pe care îl redăm după McBurney (op. cit.): Doi cercetători care abordează acelaşi fenomen, prin aceleaşi două variabile, obţin următoarele rezultate: primul lucrând cu 10 subiecţi găseşte o corelaţie de .765 la un P=.01; Al doilea testând 50 de subiecţi obţine un coeficient de corelaţie de .361 la P=.01. Datele care merită mai multă încredere sunt cele obţinute de primul cercetător deoarece efectele variabilei independente sunt mai mari, acest fapt fiind exprimat de coeficientul de corelaţie, mai mare de mai bine de două ori, decât al doilea. Un alt argument în sprijinul acestei opţiuni este că pătratele coeficienţilor de corelaţie, care exprimă în procente cât anume din varianţa rezultatelor experimentale (modificările variabilei dependente) este explicabilă prin manipularea variabilei independente, sunt semnificativ inegale, adică 58.5 pentru primul cercetător şi 13 pentru al doilea. 3. Evitarea dificultăţilor etice şi practice. Cercetarea pe un singur subiect nu ridică probleme ca acelea implicate de experimentele cu grupuri independente unde subiecţii din grupul de control nu primesc un tratament care le-ar fi benefic cum ar fi acela de atenuare a tendinţelor suicidare. 4. Flexibilitatea planului. Experimentatorul are posibilitatea să modifice instrucţiunile sau întărirea atunci când constată că acestea nu provoacă reacţiile comportamentale aşteptate. Acest lucru nu este posibil în experimentele pe mai mulţi subiecţi pentru că, efectuând aceste schimbări în cazul unuia dintre ei, rezultatele nu ar mai fi comparabile.

8.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect

Modelul experimental clasic al experimentelor cu un singur subiect este acela implementat în cercetările condiţionării operante de către Skinner (Berlow şi Hersen, 1984). El este de obicei numit modelul ABAB. Pentru înţelegerea acestui model experimental apelăm la indici : A1B1A2B2 unde A1 semnifică faza de început prin care se obţine aşazisa line de bază (base line) a răspunsurilor subiecului în condiţiile în care acesta nu primeşte stimulul, iar B1 desemnează faza de aplicare a tratamentului experimental. Repetarea fazei A, (A1), semnifică întreruperea tratamentului, pentru a se controla dacă răspunsurile date în faza B

se datorează în adevăr tratamentului. Reluarea Fazei B ,(B1), în ultima etapă ar trebui să conducă la aceleaşi rezultate ca în B1. În designurile cu un singur subiect sunt utilizate următoarele strategii de control :

8.3.1 Obţinerea unei tendinţe stabile

Este vorba de o tendinţă constantă, de bază, neîntâmplătoare în comportamentul subiectului înainte de aplicarea condiţiei experimentale. În cazul experimentelor cu grupuri independente termenul de comparaţie a efectelor produse de manipularea unei variabile independente îl constituie fie condiţia subiecţilor, anterioară aplicării tratamentului, dacă se lucrează cu un singur grup, fie grupul experimental căruia nu i se aplică tratamentul. Testarea diferenţei dintre cele două grupuri sau dintre starea anterioară manipulării experimentale şi starea post experiment a aceluiaşi grup de subiecţi se realizează cu metode statistice adecvate. În experimentele pe un singur subiect termenul de referinţă pentru starea post experiment o constituie starea subiectului înainte de a fi parcurs condiţia experimentală. Să presupunem că într-un experiment vrem să testăm eficacitatea unei metode terapeutice de diminuare a vulnerabilităţii la stres. Nivelul de stres poate fi evaluat cu un test potrivit. Dacă am efectua doar o măsurătoare înainte şi alta după tratament, validitatea internă a experimentului ar putea fi pusă sub semnul întrebării, deoarece o eventuală ameliorare a condiţiei subiectului postratament ar putea să nu fie efectul tratamentului însuşi, ci consecinţa altor cauze. Una dintre ele s-ar putea datora faptului ca nivelul de stres pretratament, luat ca punct de referinţă, să nu fi fost real, deoarece subiectul înregistra de câtva timp o ameliorare „de la sine”. Pentru a fi siguri că diferenţa dintre starea de dinainte de tratament şi starea post tratament este una reală ar trebui să determinăm mai precis, nu printr-o singură măsurătoare ci prin mai multe, tendinţa stabilă (stable baseline) pretratament a subiectului. Dacă o astfel de tendinţă a constat într-o creştere a nivelului de stress sau măcar într-un nivel constant, atunci putem conchide că ameliorarea subiectului se datorează condiţiei experimentale parcurse.

8.3.2 Întreruperea tratamentului

Această metodă (model ABA) este menită să îmbunătăţească planul precedent, în sensul că introduce o condiţie suplimentară în vederea creşterii gradului de certitudine că schimbările comportamentale sunt în adevăr efectul manipulării condiţiei experimentale. Astfel, la fel ca în exemplul precedent, se determină tendinţa constantă a subiectului privitoare la variabila dependentă pe care urmează să o modificăm printr-o anumită manipulare experimentală. Urmează apoi tratamentul experimental. În momentul în care avem suficiente dovezi despre modificări reale ale comportamentului, pentru a le atribui cu mai multă certitudine manipulării condiţiei experimentale, tratamentul se întrerupe temporar. Dacă schimbările la nivelul variabilei dependente se datorează tratamentului însuşi, atunci comportamentul ar trebui să evolueze după tendinţa anterioară tratamentului.

Deontologia profesională obligă experimentatorii să continue ameliorarea condiţiei subiectului prin reluarea tratamentului până la dovada unei tendinţe constante posttratament. În aceste condiţii putem vorbi de un alt model experimental care va fi prezentat în continuare.

8.3. 3 Modelul tratamentelor repetate

Repetarea tratamentului după faza de întrerupere are două consecinţe pozitive, una pentru subiect, care la sfârşitul experimentului are o condiţie mai bună, alta pentru validitatea internă a experimentului pentru că permite evaluarea efectelor produse de tratament. Este un model de tip ABAB . McBurney (op. cit.) evocă un interesant experiment întreprins de Edward Carr şi Jack McDowell în 1980. Un băiat de 10 ani contractase într-o anumită împrejurare o dermatită în urma căreia rămăsese cu obiceiul de a se scărpina până işi producea răni. Cei doi cercetători au observat copilul în situaţii variate şi au emis ipoteza că, întrucât scărpinatul, aproape întotdeauna, se declanşa în contexte sociale, acesta funcţiona ca un răspuns operant prin care copilul câştiga atenţia părinţilor. În prima parte a experimentului, conform instructajului, părinţii au ignorat scărpinatul copilului. Faza aceasta nu a putut dura mai mult de trei zile deoarece problema copilului trebuia rezolvată urgent. În a doua fază, a atenţiei sociale, părinţii îi tot repetau copilului să termine cu scărpinatul. În etapa finală părinţii au ignorat din nou gesturile copilului. Autorii au sintetizat rezultatele în două grafice. În primul grafic cele două curbe ale atenţiei sociale şi ale frecvenţei scărpinatului coincid foarte mult, aceasta fiind o confirmare a ipotezei că scărpinatul era declanşat de atenţia pe care părinţii o dădeau acestui comportament. Etapele de ignorare (deci de întrerupere a tratamentului experimental) au înregistrastrat scăderi dramatice ale scărpinatului şi au contribuit la creşterea nivelului de certitudine a acestei tendinţe. Într-un al doilea grafic autorii au prezentat pe abscisă perioadele calendaristice ale experimentului care a durat din iunie 1976 până în iunie 1978. Pe ordonată au prezentat numărul de zgârieturi ca un indicator al frecvenţei comportamentului incriminat.

Figura 19. Fazele experimentului întreprins de Edward Carr şi Jack McDowell

Prima fază, aceea a stabilirii unei tendinţe constante, prezintă un nivel al zgârieturilor care nu va mai fi atins în nici o fază a experimentului. În faza a doua a tratamentului frecvenţa zgârieturilor scade foarte dramatic. Următoarea fază, de întrerupere a tratamentului, prezintă o revenire la tendinţa de bază. Ultima fază a tratamentului a continuat să reducă frecvenţa scărpinatului până la aproape de extincţie. În faza ulterioară a experimentului s-a obţinut stingerea totală a cestui comportament.

8.3.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul

În experimentele bazate pe un singur subiect dar în care sunt manipulate cel puţin două variabile independente este nevoie să se diferenţieze momentele când se acţionează asupra uneia sau alteia deoarece manipularea lor simultană face imposibilă diferenţierea efectelor lor. Mai precis, cercetătorul trebuie să ştie dacă modificările în variabila dependentă, adică în comportamentul subiectului, sunt rezultatul uneia sau alteia dintre variabile sau reprezintă rezultatul interacţiunii lor. Păstrând şi în acest plan faza de stabilire a tendinţei de referinţă care precede acţiunea variabilelor independente, experimentatorul poate alege, din mulţimea secvenţelor posibile a acestei faze conţinând manipularea separată a fiecărei variabile independente şi a ambelor deodată, acea succesiune care serveşte cel mai bine scopul experimentului. Acest design este echivalentul modelului factorial care este utilizat în experimentele pe grupuri de subiecţi şi poate avea forma A-B-A-B-BC-B-BC, unde A este tendinţa de bază a variabilei dependente înainte de experiment iar B şi C sunt cele două variabile independente.

8.3.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple-basecline design)

Spre deosebire de procedurile anterioare modelul cu multiple tendinţe de bază este destinat situaţiilor în care modificările comportamentale produse în cursul experimentului sunt foarte stabile sau ireversibile. Tendinţele de bază sunt reprezentate de către o serie de comportamente pe care subiectul urmează să le înveţe. Un astfel de model constă în a efectua anumite manipulări experimentale care determină anumite comportamente pentru a vedea dacă schimbarea comportamentală coincide cu manipularea asociată. Un astfel de model poate fi exemplificat cu acţiunea dresorului care determină animalul să înveţe prin condiţionare clasică nu toată succesiunea de mişcări care intră în componenţa unui anumit comportament ci secvenţe din ce în ce mai largi, astfel I - I+II – I+II+III ş.a.m.d. În acest caz manipularea experimentală constă în acordarea întăririi pentru fiecare dintre secvenţele menţionate. În acest mod putem

controla dacă fiecare progres în învăţare este un rezultat al întăririi.

8.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului

Constituie o altă modalitate de a verifica dacă schimbările comportamentale sunt rezultatul manipulării experimentale. Procedura este de asemenea, fazică şi constă în modificarea de la o etapă la alta a criteriului după care se acordă întărirea. În felul acesta se poate controla dacă modificarea criteriului de acordare a întăririi a provocat modificările comportamentale. De exemplu, într-o primă fază întărirea se acordă pentru un comportament simplu considerat ca tendinţă de bază, deci ca reper pentru progresele viitoare. În a doua fază întărirea se acordă doar dacă subiectul îndeplineşte o sarcină imediat următoare în ordinea complexităţii. După ce acest comportament s-a stabilizat se schimbă din nou criteriu de întărire şi tot aşa mai departe, fiecare etapă precedentă devine punct de referinţă şi de comparaţie pentru progresele obţinute în faza următoare. La fialul prezentării designului experimental cu un singur subiect este util să generalizăm odată cu Vadum şi Rankin (op.cit.) notele sale distictive :

- În ciuda faptului că implică un singur subiect, validitatea sa poate fi îmbunătăţită substanţial, prin controlul sever al variabilelor şi prin observarea continuă a comportamentului pe durata administrării unor tratamente diferite. - Oferă posibilitatea punerii în contrast a comportamentului din faza de tratament cu acela manifestat de subiect în faza liniei de bază. - Replicarea experimentului atât pe acelaşi subiect prin reluarea secvenţei iniţiale AB în forma completă ABAB.

CAPITOLUL IX ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE

9.1 Tratarea subiecţilor umani

Preocupările pentru etica cercetării sunt consecinţa preocupărilor din ce în ce mai consistente pentru drepturile omului. Abuzurile unor cercetători nazişti au relevat, odată cu procesul de la Nürenberg, necesitatea implicării active a guvernelor în susţinerea cu fonduri a activităţii de reglementare a practicilor cercetării ştiinţifice. Curtea de la Nürenberg a statuat un număr de 10 principii, care au alcătuit « Codul Nürenberg ». În baza acestui cod actvitatea unor medici nazişti a fost considerată crimă împotriva umanităţii. Ulterior, cele zece pricipii au stat la baza elaborării unor coduri etice, cum este cel elaborat de Asociaţia Psihologilor din America (Vadum şi Rankin, op.cit.). În S.U.A, în 1974, sub patronajul Ministerului Sănătăţii şi Educaţiei, a luat fiinţă Comisia Naţională pentru protecţia persoanelor care în calitate de subiecţi participă la cercetări biomedicale şi psihologice. Această comisie a elaborat aşanumitul raport Belmont, rezultatul a patru ani de analize asupra principalelor coduri de etică a cercetării ştiinţifice, raport care stipulează trei valori fundamentale ale cercetărilor efectuate pe subiecţi umani

: respectul participanţilor la cercetare, beneficiul lor sau protejarea stării de bine şi buna credinţă faţă de subiecţi. În acelaşi an, şi în strânsă legătură cu acest raport, APA a elaborat „Codul de etică al activităţilor de cercetare” (Etics Code of Research Activities). El reprezintă consensul membrilor APA privitor la ceea ce se considera practici acceptabile. Din acest document McBurney (op.cit.) citează o serie de principii pe care le grupează astfel:

9.1.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific

Hotărârea de a întreprinde o cercetare ştiinţifică trebuie să fie animată pe dorinţa psihologului de a contribui la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice şi a stării de bine a fiinţei umane. Psihologul desfăşoară experimentul cu respect faţă de subiecţi, preocupat fiind de demnitatea şi starea lor de bine. Cercetătorul are obligaţia de a aprecia dacă investigaţia sa este acceptabilă d.p.d.v. etic, şi de a se îngriji să fie respectate drepturile subiecţilor umani participanţi la experiment. Responsabilitatea privind tratamentul etic al participanţilor la experiment este individuală. Cu toate acestea multe instituţii au comitete care supervizeză activitatea de cercetare. Studenţii au voie să întreprindă cercetări doar sub egida facultăţii care este subiect de sancţiuni profesionale.

9.1.2 Consimţamântul avizat

Principiul respectului menţionat în raportul Belmont (cap.6.) implică recrutarea subiecţilor umani numai cu consimţământul lor, dat în condiţiile cunoaşterii a tot ceea ce implică această participare. Conform Codului etic al cercetării elaborat de APA „ cercetătorul nu va ascunde niciodată participanţilor la cercetare aspectele semnificative care le-ar putea influenţa voinţa lor de a participa, cum ar fi riscurile fizice, disconfortul sau experienţe emoţionale neplăcute” (Vadum şi Rankin, 1998). Este bine ca participanţii la experiment să semneze un consimţământ, înainte de participarea la experiment. Un formular potrivit ar trebui să conţină următoarele rubrici: o Identificarea cercetătorului; o Explicarea succintă a scopului cercetării; o Rugămintea de a participa, cu menţionarea dreptului subiectului de a se retrage oricând consideră necesar; o Prezentarea metodei de cercetare. Durata cercetării; o Explicarea modului în care va fi păstrată confidenţialitatea rezultatelor cu precizarea dreptului participantului de a-şi retrage datele la sfârşitul cercetării; o Explicarea riscurilor la care se expune prin participarea la experiment;

o Descrierea beneficiilor subiectului de pe urma participării; o Informaţii despre persoana de contact de la care subiectul va primi informaţii privitoare la drepturile sale în cazul că a suferit prejudicii; o Indicaţia de a păstra copia consimţământului.

Investigatorul informează participanţii în legătură atât cu toate aspectele care ar putea influenţa decizia de participare la experiment cât şi cu cele pe care le semnalează subiecţii. Atunci când unele aspecte nu pot fi dezvăluite deoarece s-ar periclita validitatea experimentului, cade în sarcina cercetătorului să protejeze starea de bine şi demnitatea subiectului. De obicei, scopul adevărat al experimentului în astfel de situaţii este mascat printr-o anumită poveste. Ulterior la discuţia finală (debriefing) scopul experimentului va fi făcut cunoscut. Pentru copii se cere acordul părinţilor sau tutorilor. În general psihologia experimentală nu poate renunţa la mascarea scopului multor cercetări, care altfel nici nu ar putea fi abordate, cu condiţia să informeze subiecţii, imediat după ce experimentul a avut loc în legătură cu scopul adevărat al acestuia. Trebuie evitate situaţiile experimentale în care subiecţii primind informaţii negative despre performanţele lor ar putea prejudicia imaginea lor despre sine. Cercetătorul trebuie să respecte dreptul subiectului de a refuza să participe sau de a se retrage din experiment. El trebuie să fie atent ca nu cumva acceptarea de a participa să fie determinată de poziţia sa de putere în raport cu subiecţii.

9.1.3 Protejara stării de bine a subiecţilor

Când există unele consecinţe indezirabile ale experimentului pentru participanţi cercetătorul are obligaţia de a detecta, îndepărta sau corecta aceste consecinţe inclusiv acelea care apar mult mai târziu. O astfel de consecinţă poate fi sentimentul de frustrare resimţit de componenţii grupului de control care, anticipând un anumit sprijin, află ulterior că nu li s-a administrat condiţia experimentală. În aceeaşi situaţie se poate afla cercetătorul atunci când, utilizând subiecţi cu potenţial suicidar ca subiecţi de control, nu le administrează condiţia experimentală care ar putea atenua această predispoziţie. Utilizarea drogurilor pe subiecţi umani nu este permisă decât în clinici, spitale sau în laborator unde se poate asigura un control eficient şi o protecţie desăvârşită a sănătăţii subiecţilor. Studenţilor nu le este permisă folosirea acestor substanţe cum sunt alcoolul, sau stupefiantele.

9.1.4 Confidenţialitatea

Informaţiile obţinute despre participanţi în cursul experimentului sunt confidenţiale dacă anterior nu s-a convenit altfel. Când există posibilitatea ca alte persoane să aibă acces la aceste date, această posibilitate împreună cu strategia de asigurare a confidenţialităţii va fi explicată participanţilor ca parte integrantă a procedurilor de obţinere a

consimţământului avizat de participare la experiment. Probleme serioase de confidenţialitate apar atunci când în cercetare sunt implicate persoane din rândul delicvenţilor. Psihologul nu este protejat de lege, aşa cum este cazul medicului sau avocatului, în păstrarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute de la această categorie de participanţi la experiment.

9.1.5 Respectarea demnităţii

Există în psihologia experimentală două atitudini fundamentale faţă de contribuţia participanţilor la experimente. Prima, tributară concepţiei tradiţionale care separă tranşant experimentatorul observator de subiectul observat, consideră că rolul subiectului nu diferă de acela al pacientului care furnizează o probă biologică pentru examenul de laborator. Comportamentul participantului la experiment este obiect de studiu pentru investigator. A doua poziţie este de sorginte umanistă şi susţine că subiectul este un partener activ la experiment, acesta trebuind să participe chiar la proiectarea experimentului şi la controlarea anumitor aspecte ale experimentului. O astfel de atitudine poate creşte nivelul de cooperare a subiectului dar poate conduce deopotrivă la slăbirea validităţii acestuia. McBurney (op.cit.) consideră că perspectiva umanistă este foarte populară printre parapsihologi şi se materializează în experimente ale căror date sunt neinterpretabile. Recunoaşte totuşi că trebuie reţinute din orientarea umanistă câteva principii, şi anume tratarea participanţilor cu respect, protejarea sentimentului lor de demnitate, conştientizarea de către experimentator că subiecţii fac realmente un serviciu ştiinţei.

9.1.6 Convorbirea finală

Ideea de libertate faţă de coerciţie este strâns legată de aceea a dreptului la intimitate ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Această idee a câştigat tot mai mult teren în ultimul secol. Preocupat să respecte dreptul la intimitate al subiecţilor săi, cercetătorul se confruntă cu imperativul de a acorda cel puţin tot atâta importanţă intereselor societăţii care pot evolua într-un sens opus, acela de a acumula în scop de autoreglare cunoştinţe care pot fi obţinute tocmai prin violarea intimităţii indivizilor săi. Claritatea înţelegerii între cercetător şi participanţii la experimentul său este esenţială şi constituie pentru el o preocupare constantă. Acesta trebuie să respecte toate obligaţiile asumate prevăzute în contract. Cercetătorul trebuie să ia toate măsurile pentru a împiedica prejudicierea fizică sau mentală a persoanelor care participă la experiment. El trebuie să îi informeze dacă există riscul vreunui prejudiciu şi să obţină consensul înainte de a începe experimentul. Dacă experimentul implică riscuri majore acesta va fi evitat. Totuşi, majoritatea situaţiilor experimentale implică un anumit stress datorită caracterului lor de noutate pentru subiect. Cercetătorul are obligaţia de a lua toate măsurile pentru diminuarea acestuia. Debriefing-ul reprezintă deconspirarea de către experimentator a scopului adevărat al experimentului în vederea creşterii gradului de informare al subiecţilor si al împiedicării

producerii oicărui prejudiciu, ca urmare a mascării scopului adevărat al cercetării. Debriefing-ul este folosit de către cercetător pentru a evalua gradul de mascare a sensului rezultatelor experimentale. Unii subiecţi pot accepta cu greu că au fost înşelaţi şi ca urmare pot adopta rolul de “subiecti buni”. Pe de alta parte ei pot conştientiza într-un grad diferit mascarea intenţiilor cercetării datorită modului în care sunt chestionaţi. Mult mai multe şanse sunt ca subiectul să conştientizeze mai bine mascarea scopului cercetării dacă nu este întrebat direct dacă are ceva de întrebat ci dacă este invitat să evoce ce anume i s-a părut fals în explicaţiile preliminare date de experimentator cu privire la adevăratul scop al experimentului. La finalul experimentului discuţia finală cu subiectul ţinteşte următoarele scopuri: Obţinerea unor informaţii preţioase despre modul în care a intuit scopul experimentului pentru a evalua corect influenţele efectelor exercitate de caracteristicile solicitate :

1. Atenţionarea subiectului să nu divulge celorlalţi participanţi informaţii legate de sarcina experimentală (de exemplu, într-un experiment mnezic, ce cuvinte a trebuit să memoreze?). 2. Corectarea unor informaţii date în mod eronat pentru a masca scopul adevărat al cercetării sau destinaţia anumitor teste. 3. Creşterea beneficiului pe care un subiect îl poate avea în calitatea sa de participant la cercetare. Cercetătorul îi poate transmite o serie de cunoştinţe care au rezultat din cercetare care să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al problematicii abordate în experiment.

9.2 Etica experimentării pe animale

McBurney (op.cit.) observă că tradiţia iudeo-creştină a perpetuat credinţa că omul este stăpân peste toate creaturile care îi sunt date de divinitate spre a se folosi de ele. Cât timp această concepţie a dominat în ştiinţa experimentală, nu au existat probleme privind utilizarea animalelor în experimente chiar când acestea le afectau integritatea sau sănătatea. Ultimele decenii ale secolului trecut au generat o nouă optică potrivit căreia animalele au propriile drepturi şi ca urmare nu ar trebui folosite în experimente care le afectează într-un fel sau altul sănătatea sau starea de bine. Ca urmare, animalele au fost înlocuite cu anumite organe sau ţesuturi prelevate de la acestea. Totuşi, acest lucru nu este posibil întotdeauna, mai ales în psihologie unde obiectul experimentelor îl constituie comportamentul animalului în integralitatea sa O serie de organisme neguvernamentale pentru protecţia animalelor au limitat utilizarea acestora în experimente. De asemenea unele instituţii de învăţământ şi cercetare au constituite organisme care controlează modul în care sunt ţinute animalele de experiment şi care supervizează această practică. Au fost adoptate, în unele ţări documente care reglementează experimentarea pe animale. Ca exemplu, poate fi citat „Ghidul pentru îngrijirea şi utilizarea animalelor de laborator ( Guide for the Care and Use of Laboratory Animals) adoptat în 1978 de către Ministerul Sănătăţii (The Department of Health and Human Services) din S.U.A. Acest document stabileşte norme de hrană, de curăţenie, de microclimat şi de îngrijire medicală pentru animale, inclusiv utilizarea de anestezice când condiţia experimentală produce durere, precum şi dimensiunile cuştilor în care acestea

sunt păstrate. În 1985 a fost elaborat “Actul privind protecţia animalelor” document cu putere de lege care reglementează experimentele pe animale. El însărcinează o serie de organisme guvernamentale să avizeze şi să controleze cercetările pe animale. Iată câteva din reglementările conţinute în aceată reglementare, pe care le reproducem după Vadum şi Rankin (op.cit., p. 177).

- „ Psihologii care întreprind cercetări pe animale le vor trata pe acestea cu omenie (humaneley)”. - „ Psihologii trebuie să facă tot ce este posibil pentru a diminua discomfortul, boala şi suferinţa animalelor utilizate ca subiecţi de experimentare” - „ Procedura de a supune animalele la suferinţă, stres sau privaţiuni va fi utilizată numai când nu se poate altfel şi când se justifică prin consecinţele ştiinţifice, educaţionale sau aplicative.”

În comunitatea ştiinţifică s-a adoptat, astfel, principiul că disconfortul animalelor utilizate ca subiecţi de experiment este justificat doar dacă există un beneficiu ştiinţific. Procedând astfel, experimentatorul are obligaţia să se îngrijească de sănătatea şi confortul acestora, având în vedere condiţiile deosebite de hrană şi microclimat pe care le impune supravieţuirea anumitor specii.