PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC, UVT

COMUNICAREA DIDACTICĂ

Delimitări conceptuale = Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate intr-o situaţie socială dată.

Orice comunicare este o interacţiune şi se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare, adică e subsumată unui proces de influenţă reciprocă între mai mulţi factori sociali.

FORME DE COMUNICARECriterii Forme Precizări

1. c. intrapersonală - cu sine

Parteneri 2. c. interpersonală - între două persoane

3. c. în grup mic - în cazul unei relaţii grupale de tip “faţă-în-faţă”

4. c. publică - auditoriul este un public larg, în relaţie directă (conferinţe, miting) sau indirectă (ziar, TV) cu emiţătorul

Statutul interlo-cutorilor

1. c. verticală - între parteneri cu statute inegale (profesor-elev, şef-subordonat)

2. c. orizontală - între parteneri cu statute egale (elev-elev)

FORME DE COMUNICARE

1. c. verbală - vezi după tabel

Codul 2. c. paraverbală

folosit 3. c. nonverbală

4. c. mixtă

Finalitatea actului comuni-cativ

1. c. accidentală - transmiterea întâmplătoare a unor informaţii care nu sunt vizate expres de emiţător

2. c. subiectivă - exprimă direct starea afectivă a locutorului din necesitatea descărcării şI echilibrării în urma acumulării unei tensiuni psihice

3. c. instrumentală - are un scop precis, vizează atingerea unui anumit efect în comportamentul receptorului, are capacitatea de a se modifica în funcţie de reacţia partenerilor ptr. a-şi atinge obiectivul

FORME DE COMUNICARE

Capacitatea autoreglării

1. c. lateralizată

- fără feed-back (c. prin film, radio, etc., forme care nu admit interacţiunea)

2. c. nelateralizată

- cu feed-back determinat de prezenţa emiţător-receptor

Natura conţinutului

1. c. referenţială

- vizează un anumit adevăr (ştiinţific sau de altă natură)

2. c. operaţională/

metodologică

- vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în care trebuie operat, mental sau practic ptr. ca adev. transmis să fie “descifrat”

3. c. atitudinală

- valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul

COMUNICAREA VERBALĂ (CV) Informaţia este codificată şi transmisă prin cuvînt şi prin tot ceea ce ţine de acesta

sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic.

forma acesteia : orală şi/sau scrisă funcţie de care se utilizează analizatorul auditiv şi/sau vizual;

permite formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.

Limbajul nu comportă numai funcţii de comunicare ci şi o funcţie de apel, orientată destinatar şi o funcţie expresivă ce vizează locutorul. (dupa Buhler)

Jacobson sugerează încă trei funcţii:

functia metalingvistică (orientată spre cod)

functia poetică (are ca obiect enunţul)

funcţia fatică (vizează contactul comunicării)

Toate aceste funcţii se pot actualiza în vorbirea didactică, profesorul având posibilitatea ca, în raport cu obiectivele propuse să se centreze pe o funcţie sau alta.

ALTE TIPURI DE COMUNICARE Comunicarea paraverbală (CPV)

Informaţia este codificată şi transmisă prin elementele prozodice şi vocale (caracteristicile vocii, particularităţi de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii, intonaţia, pauza, etc.) care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general şi au semnificaţii aparte.

analizatorul vizat este cel auditiv;

este purtătoare a dimensiunii referenţiale a comunicării.

Comunicarea nonverbală (CNV)

Informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.

cel mai solicitat este analizatorul vizual;

este inconştientă .

O pedagogie a imaginii, bine conturată, ar putea stimula învăţarea, căci prin arătarea directă şi trecerea rapidă în revistă a obiectivelor de învăţat se transmit informaţii fără scriere şi lectură, fără chiar o conceptualizare propriu-zisă.

COMUNICAREA DIDACTICĂ

CD = comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare. În această accepţiune nu apar restricţii:

de conţinut (învăţarea poate fi în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, motivaţii, atitudini etc.);

de cadru instituţional (poate exista şi în afara procesului de învăţământ, în diversele forme ale educaţiei nonformale şi informale);

privitoare la parteneri.

BLOCAJE ALE COMUNICĂRII

DIDACTICE Comunicarea didactică beneficiază din plin de atuurile pe care particularităţile clasei şcolare le oferă:

grup organizat, niveluri intelective, atitudinale şi de interese aproximativ egale, monitorizare

permanentă din partea unor persoane autorizate şi competente. Observaţia curentă şi simţul comun ne atrag atenţia că barierele care stau în faţa oricărei comunicări şi deci şi a comunicării didactice sunt de o mare diversitate: nu putem comunica cu un elev pentru că este obosit şi bolnav, pentru că are dificultăţi de concentrare, pentru că are un vocabular sărac, pentru că este marginalizat de colegi, pentru că se crede persecutat de profesor etc

BLOCAJE ALE COMUNICARII DIDACTICE

Comunicarea didactică este o relaţie între un emiţător (în general, reprezentat de profesor) şi un receptor (în general, reprezentat de elev), în interiorul căreia un mesaj (o informaţie) circulă de la unul la celălalt prin intermediul unui canal. Orice disonanţă în raport cu funcţionarea normală în cazul fiecăruia dintre aceste elemente poate constitui un obstacol în calea realizării unei comunicări didactice cât mai eficiente. // Tipuri de blocaje:

a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică (profesorul pe

de o parte, elevul pe de alta);

b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare didactică;

c) blocaje determinate de canalul de transmisie;

d) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează comunicarea didactică.

RETROACŢIUNEA ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ

Ca acţiuni recurente propagate în sens invers – de la rezultat spre obiectivele iniţiale – retroacţiunile sunt principalele modalităţi care permit adaptarea interlocutorilor unul faţă de altul, la situaţie şi esenţial la finalitatea urmărită.

Dintre retroacţiunile prezente în comunicarea didactică se amintesc feed-back-ul şi feed-foreward-ul.

Ex. profesorul atent la evoluţia fiecărui elev se poate ocupa special de un copil după ce a luat o notă nesatisfăcătoare (feed-back) sau preventiv, anticipând o evoluţie spre o notă nesatisfăcătoare (feed-foreward).

RETROACȚIUNEA ÎN C.D. Implicaţii psihopedagogice

randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpânirea conţinuturilor verbale. Dacă prin componenta verbală este exprimat referenţial şi explicit un anumit conţinut categorial, în acelaşi timp prin componentele para- şi nonverbală se exprimă atitudini. Acestea vizează conţinutul transmis, receptorul şi situaţia comunicării;

comunicarea para- şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal;

o comunicare complexă (CV, PV şI NV) convergentă uşurează realizarea unor sarcini diferite impuse de diversele roluri didactice;

folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mai mari cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp sporeşte varietatea şi atractivitatea actului comunicativ;

combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, para- şi nonverbale poate reprezenta un spor de claritate şi, prin aceasta, economie de timp;

comunicarea divergentă poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul conţinuturilor transmise.