psihoigiena cursul 2

PSIHOIGIENĂ/PSIHOIGIENĂ ŞI SĂNĂTATE MINTALĂ 2. Normalitate şi anormalitate/ sănătate mintală şi boală psihică

1

"Nu este ştiinţific lezabil să tragem o linie de demarcaţie între ceea ce este psihic normal

şi anormal; aşa încât, această distincţie, are doar o valoare convenţională. Astfel am stabilit

dreptul de a ajunge la înţelegerea vieţii normale a minţii prin studiul dereglărilor ei – fapt care

nu ar fi fost admis dacă aceste stări patologice, nevrozele şi psihozele, ar avea cauze specifice

operând în maniera unor corpuri străine".

Sigmund FREUD

2.1. Conceptul de sănătate

Astăzi se cunoaşte mai mult despre cauzele bolii decât despre factorii care contribuie la

menţinerea sănătăţii.

Conform Dicţionarului de Psihologie „Larousse” sănătatea reprezintă o „stare a celui

care se simte puternic şi asigurat”. Pe de altă parte Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează

că: „sănătatea este deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale şi fizice şi nu numai absenţa

bolilor şi afectiunilor”, "integritate anatomică şi funcţională, capacitate de confruntare cu stresul

fizic, biologic, psihic şi social, capacitate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii

premature, confort fizic, psihic, social şi spiritual, ca stare de bine".

Reconceptualizarea noţiunii de sănătate şi boală prin prisma noilor abordări reprezintă

după unii autori a doua “revoluţie medicală” (Yanovitz, 1992). Sănătatea nu mai este privită doar

ca absenţă a bolii ci ca:

stare complexă şi multidimensională

stare relativă şi variabilă

stare procesual-dinamică

Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de

sănătate completă este aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii. Complexitatea stării de

2. NORMALITATE ŞI ANORMALITATE/ SĂNĂTATE MINTALĂ ŞI BOALĂ

PSIHICĂ


2

sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le presupune:

Aşa cum reise din definiţia OMS, modelul de abordare a sănătaţii este unul holistic,

ecologic, care are în vedere atât dimensiunile sale multiple cât şi determinismul complex.

Factorii care influenţează starea de sănătate pot fi grupaţi în patru mari categori:

factori de mediu (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali)

stilul de viaţă (comportament alimentar, sexual, abuz de substanţe, stare emoţională)

organizarea sistemului de îngrijire medicală şi politicile sanitare

factori biologici

2.2. Conceptul de boală

Boala, ca şi sănătatea, este definită în mai multe moduri, în funcţie de perspectiva din

care este privită:

formă particulară de existenţă a materiei vii

abatere de la normă

consecinţă a unor agenţi patogeni sau traumatici

semne, simptome, disfuncţii

manifestarea eşecului în adaptare

Graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală nu este atât de distinctă precum s-ar

crede. Sarafino descrie procesul sănătate-boală ca şi un continuum, în care la un pol se situează

•biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică);

•psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală);

•socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii);

•spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

I. Dimensiunile sănătăţii:

•absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii

•rezistenţă fizică şi fiziologică

•atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul şi semnificaţia vieţii)

•asumarea controlului propriei vieţii

•acceptarea de sine

•relaţionare socială pozitivă

•stare subiectivă de bine

II. Componentele sănătăţii:

•sănătate optimă

•sănătate

•sănătate aparentă

•sănătate precară

•sănătate foarte precară

III. Grade ale sănătăţii:


3

sănătate optimă, respectiv starea de bine, iar la celălalt dizabilitatea creată de boală, respectiv

uneori moartea prematură (figura 2.1).

Moartea prematură

Stare de bine

Figura 2.1. Relaţia de continuum sănătate-boală

Agendă:

D1 = disatisfacţie C1 = conştientizare

D2 = distres C2 = cunoştinţe

D3 = disfuncţii C3 = convingeri

D4 = disease/boala C4 = comportament

D5 = dizabilitate C5 = sănătate optimă

D6 = death/moarte C6 = calitatea vieţii

2.3. Conceptul de stare de bine

În ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe aspectele calitative ale stării de sănătate.

Prin acestea nu se diminuează rolul integrităţii somatice şi fiziologice a organismului dar se

doreşte sublinierea faptului că sănătatea înseamnă mai mult decât atât. În acest context două

concepte devin relevante, şi anume : starea de bine şi calitatea vieţii.

Starea de bine presupune :

Acceptare de sine

Relaţii pozitive cu ceilalţi

Autonomie

Control asupra propriei vieţi

Sens şi scop în viaţă

Dezvoltare personală

2.4. Conceptul de calitatea vieţii

Noţiunea de calitatea vieţii este complexă şi multidimensională. Calitatea vieţii poate fi

evaluată în diverse domenii, şi anume :

Ecologic

Economic

Cultural

C5 C4 C3 C2 C1 D1 D2 D3 D4 D5


4

Fizic

Social

Psihic

Dimensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :

fizică (mobilitate, îngrijire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate,

energie)

psihică ( reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă)

socială (relaţii interpersonale, comunicare, roluri)

comportamentală (somn, alimentatiei, recreere, hobiuri)

economică (financiar)

independentă (sexualitate)

Interelaţionarea complexă dintre sănătate, boală, stare de bine şi calitatea vieţii este redată

în figura 2.2.


5

2.5. Modele ale sănătăţii şi bolii

Noua morbiditate a secolului XX solicită o paradigmă complexă de explicare, abordare şi

tratare a bolilor, direcţionată mai ales asupra prevenţiei lor prin intermediul identificării şi

modificării factorilor de risc. Stadiul actual al datelor dovedeşte că modelul tradiţional, bio-

medical de explicare şi abordare a bolilor cronice este restrictiv şi unilateral, neluând în

considerare variabilele nonbiologice. Noua paradigmă, cea biopsihosocială incorporează atât

achiziţiile medicinei biologice, cât şi variabilele psihocomportamentale, sociale, culturale şi

ecologice ca factori importanţi în etiologia şi evoluţia bolilor (Matarazzo, 1980). Cele două

modele diferă în funcţie de modul cum răspund teoretic dar mai ales practic la întrebările de mai

jos:

Cine cauzează bolile?

Cine este responsabil pentru boli?

Ce afectează boala?

Cum trebuie tratată boala?

Cine este responsabil pentru tratament?

Care este relaţia dintre soma şi psihic?

Care este relaţia dintre sănătate şi boală?

Care este rolul psihologiei în sănătate şi boală?

Prin răspunsurile pe care le oferă în practicile medicale, modelul biomedical este un

model reducţionist (ia în considerare doar factorii biologici), şi un cauzal de tip liniar(bacil –

boală), încorporează dualismul cartezian (departajează somaticul de psihic), pune accentul pe

starea de boală, ignoră sănătatea, respectiv prevenţia bolilor, se focalizează pe organul bolnav

făcând abstracţie de persoană, medicul este responsabil de tratarea bolii .

Modelul biopsihosocial s-a dezvoltat ca reacţie la cel biomedical şi are următoarele

caracteristici:

Boala are o cauzalitate multifactorială

Psihicul nu poate fi separat de fizic şi invers

Subliniază atât sănătatea cât şi boala

Pune accent nu doar pe tratament dar şi pe prevenţie

Suferinţa organului induce suferinţă persoanei

Responsabili de prevenţia bolilor, tratament şi recuperare nu este doar personalul

medical, ci şi societatea şi persoana în cauză.

2.6. Sănătate mintală şi boală psihică


6

Sigmund Freud, se ştie, a desfiinţat limita dintre normalitate şi anormalitate în viaţa

psihică. Mai precis, diferenţele nu mai sunt de ordin calitativ. Dar care sunt consecinţele acestui

mod de a privi, specific psihanalizei şi, mai ales, pe tărâmul analizei propriu-zise - iată subiectul

abordat in aceste pagini. La capătul celor aproximativ 100 de ani de la naşterea psihanalizei,

putem afirma ca ea a marcat definitiv spiritualitatea umană. Şi dacă ne este permisă o metaforă,

vom observa că, la fel ca în pictura lui Picasso, conştiinţa de sine a omenirii a cunoscut două

vârste distincte: una roz, cealaltă albastră, Freud fiind acela care le separă. Mai precis, a obligat

fiinţa umană să renunţe, nu fără regrete şi convulsii, la imaginea idilică despre sine, specifică

unei perioade roz, pentru a face loc unei viziuni mai realiste, mai dure mai puţin fardate,

caracteristică pentru o perioadă mai albastră. Dacă această nouă imagine nu l-a făcut pe om mai

fericit şi nici mai frumos, în schimb l-a făcut mai puternic, deoarece i-a dezvăluit adevărul,

despre sine însuşi1.

Pentru a înţelege şi defini „patologicul”, anormalul, boala psihică trebuie făcut, în primul

rând, referire la sfera normalităţii deoarece boala mintală poate fi înţeleasă şi explicată doar în

raport de comparaţie cu sănătatea mintală.

Înţelegerea normalităţii (sănătate mintală) cât şi a anormalităţii (boală psihică) depinde de

cunoşterea organizării structurale şi a dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, considerat

ca „aparat psihic”. Pentru psihopatologie, problema normalităţii este deosebit de importantă

întrucât reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice, considerate ca abatere de la

normalitate.

Cuvântul „normal” provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu

oscilează nici la stânga nici la dreapta, ceea ce se află în mijloc. Normalul este, pe de o parte, un

termen calificativ implicând o valoare şi pe de altă parte un termen descriptiv care indică o

medie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ care introduce o diferenţă calitativă.

Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan

intern, intrapsihic, cât şi în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificaţie

antropologică lărgită. Considerată din punct de vedere psihologic, normalitatea este definită de I.

Kant astfel „Inteligenţa este şi rămâne normală, în viaţa practică, în măsura în care îşi manifestă

şi păstrează caracterul empiric. Ea trebuie să fie şi să rămână conformă cu experienţa. Spiritul

omenesc este, prin urmare, sănătos atunci când simte, judecă şi hotărăşte potrivit cu experienţa şi

bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”.

Pentru B. Brusset normalitatea desemnează, de obicei, pe de o parte, conformitatea cu un

tip mediu iar pe de altă parte, normalitatea este absenţa patologiei. Definirea normalităţii prin

medie este de ordin statistic: de exemplu vârsta mentală normală, QI normal. Deşi pur

1 Cf. A. Munteanu, Un început care se numeşte Freud, Sedona, Iaşi 1997, 13-14.


7

descriptivă şi operaţională, media tinde să fie considerată ca normă şi ca valoare, de unde

ambiguitate şi riscurile utilizărilor sale: anomalia, singularitatea, desidenţa sunt cu uşurinţă

considerate anormale, deci patologice.

Absenţa patologiei este un criteriu negativ necesar, dar insuficient. El impune în

domeniul psihologic criterii ale patologicului capabile să fundamenteze legitimitatea măsurilor

psihiatrice impuse. În absenţa alterării obiective a organului sau a funcţiei, reţinem:

periculozitatea, suferinţa, constrângerea, rigiditatea, limitările funcţionale, care nu pot fi evaluate

riguros decât în raport cu un individ de vârstă, de sex şi de cultură identice, care a trăit şi trăieşte

în aceleaşi condiţii.

Insuficienţa criteriului de adaptare a condus la ideea de normativitate, definită drept

capacitate de a-şi stabili norme. Din acest punct de vedere creativitatea este un criteriu de

normativitate. Normalitatea se opune patologiei şi ambele implică în mod inevitabil referirea la

valori2.

Normalitatea, ca şi noţiune de maximă abstractizare, este definită după Marcel Saragea

ca „un echilibru funcţional complex şi dinamic, într-un ansamblu de interferenţe şi

interdependenţe active cu ambianţa”.

Acest echilibru se face pe baza:

rezervelor funcţionale ale organismului, ştiut că în condiţii de „repaus” toate organele

şi sistemele funcţionează numai cu o parte din capacitatea lor funcţională. trebuie

menţionat în acelaşi timp că valoarea absolută a acestor rezerve funcţionale variază de

la un individ la altul.

particularităţilor reactive, care de asemenea prezintă variaţii interindividuale şi de

moment, astfel încât putem spune că există un normal al fiecărui organism pentru un

anumit moment dat”.

mecanisme compensatorii intervin atunci când solicitările din mediu sunt excesiv de

intense sau durabile şi rezervele funcţionale ale organismului reduse sau epuizate,

astfel încât procesele adaptative nu mai reuşesc să menţină echilibrul. spre deosebire

de procesele adaptative, în care rezervele funcţionale sunt utilizate raţional şi

economicos, în procesele compensatorii, deşi funcţionează asemănător, se menţine

echilibrul cu un mare consum energetic, accentuând scăderea rezervelor funcţionale,

care vor fi din ce în ce mai greu de refăcut.

Limitele de variaţie ale normalului permit să distingem câteva aspecte nepatologice care

nu pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” şi „divers” care sunt incluse

în cadrul lărgit al „acceptabilului”. Astfel, normalul este indicatorul standard al unor valori

2 R. Doron, Dicţionar de psihologie, trad. N. Cernăuţeanu, Humanitas, Bucureşti 2006, 539


8

culturale; diferitul este o altă formă posibilă a normalităţii şi diversul este privit ca o variantă de

tip formal a normalităţii. În esenţa lor, cele trei concepte exprimă de fapt ipostaze diferite ale

unor „variaţii acceptabile” în sfera normalităţii.

Atât sănătatea mintală (normalitatea) cât şi boala psihică (anormalitatea) îşi au sediul şi se

manifestă în cadrul „sistemului personalităţii”. Ele nu sunt structuri fixate ci depind de direcţia

de manifestare a dispoziţiilor care se organizează în raport cu modelele constituţionale

psihobiologice ale sistemului individului respectiv. Prin dispoziţii, în psihopatologie, se înţelege

potenţialul genetic, structurile neuroatomice, dinamica neuropsihofiziologică, precum şi calităţile

dobândite de individ prin educaţie, cultură, model familial, școlar, profesional, valorile morale,

religioase. Având în vedere toate aceste caracteristici, sănătatea mintală şi boala psihică trebuie

considerate ca reprezentând nişte calităţi ale „modului de a fi” a individului, care derivă din

organizarea structurală a „sistemului personalităţii” acestuia.

Între normalitate şi anormalitate psihică există un anumit echilibru stabilit şi controlat de

însăşi modalitatea de funcţionare a mecanismelor de autoreglare a sistemului personalităţii.

Sănătatea mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca disponibilitate ale persoanei

umane şi se înscriu în ordinea ontologică a acesteia. De aici se deduce că sistemul personalităţii

este organizat dialectic, după principiul complementarităţii antinomice, al contrariilor, în

asemenea măsură încât se poate vorbi despre o balanţă normal/patologic de a cărei funcţionare

depind atât starea de echilibru, respectiv sănătatea mintală, cât şi starea de dezechilibru,

reprezentând boala psihică. Dinamica personalităţii în planul vieţii psihice este dată tocmai de

ambivalenţa complementară a organizării acesteia, de caracterul ei dialectic.

Dispoziţia interioară a sistemului personalităţilor reprezintă potenţialul energetic al

persoanei. Acest potenţial psihoenergetic corespunde cu principiul vital. Dispoziţia interioară, în

funcţie de circumstanţele vieţii individului care pot fi favorizante sau nefavorizante, poate lua

aspectul formelor normalităţii sau pe cel al formelor anormalităţii. Atât starea de echilibru intern

cât şi cea de dezechilibru vor depinde de modalitatea de a răspunde la factorii circumstanţiali

care acţionează asupra individului în decursul vieţii sale. De aici putem concluziona ca atât

sănătatea mintală cât şi boala psihică au originea în modalitatea de organizare şi dinamica

sistemului personalităţii.

Un alt aspect important în dezbaterea celor două concepte este raportul dintre normalitate

şi adaptare. Se consideră că adaptarea este simplul proces de acceptare oferit individului de

mediul exterior sau societate. Adaptarea este o „investire de energie orientată pentru ca individul

să se integreze şi să poată rezista în faţa presiunii exercitate asupra lui de psihotraumatismele

sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale”.

Pentru a putea răspunde la acţiunea factorilor externi, în primul rând trebuie făcut un efort


9

care solicită mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei la permanentele schimbări din viaţă.

Însă acest răspuns nu este doar o manifestare exterioară ci presupune şi o schimbare interioară

care poate menţine sau tulbura echilibrul dintre normal şi patologic. Însă s-a constatat faptul că

pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la toate grupele sociale, din acest

motiv E.Trillant preferă să utilizeze drept criteriu al normalităţii adaptabilitatea afirmând că

„individul normal nu este niciodată complet adaptat şi că, în schimb, psihopatul este o persoană

inadaptabilă”.

Schimbările nu îşi au cauza doar în factorii circumstanţiali ai vieţii, în mod egal, ele fiind

produse şi de manifestările interioare, proprii sistemului personalităţii fără niciun fel de

intervenţie din exterior şi care au întotdeauna un caracter patoplastic, cele mai semnificative

fiind crizele psihobiologice de dezvoltare (pubertate, adolescenţă) şi cele de

involuţie(menopauza, andropauză, involuţia).

Persoana nu este aceiaşi pe toată perioada vieţii ci există momente de risc pentru

sănătatea mintală precum şi etape de protecţie şi stabilizare a acesteia.

Istoria vieţii individului este discontinua şi se constituie din etape bine definite, cu o

configuraţie proprie, specifică, întreruptă de momente de criză care marchează trecerea de la o

etapă la alta, aceste treceri presupunând schimbări şi solicitând mecanismele de apărare/adaptare

ale persoanei, în funcţie de noile condiţii diferite de la o etapă la alta.

Odată cu schimbarea regimului psihobiologic al personalităţii se schimbă şi tipul de

normalitate al persoanei şi odată cu el şi vulnerabilitatea pentru un nou tip de anormalitate, deci

balanţa normal/patologic nu este aceiaşi pe tot parcursul vieţii.

Un alt aspect în relaţia normal/patologic din viaţa unui om este dat de epuizarea

psihoenergetică în timp. Pe parcursul vieţii, capacităţile psihoenergetice ale individului scad, se

epuizează treptat, astfel posibilitatea de a răspunde la factorii de mediu, la evenimentele

cotidiene se reduce permanent, spre finalul vieţii ajungându-se la o diminuare considerabilă a

acesteia. Este ştiut faptul că la bătrâni capacitatea adaptării la situaţii noi este foarte scăzută.

Trebuie făcută precizarea că există o diferenţă în raportul normal/patologic, între sfera

somatică şi sfera vieţii sufleteşti; între normalitatea şi anormalitatea biologică şi cea psihică

există o diferenţă calitativă importantă. Fiinţa biologică asimilează factorii de mediu de la care

nu se poate sustrage şi de care depinde existenţa sa, pe când fiinţa psihică se acomodează

adaptativ la evenimentele vieţii trăite, conform unor strategii gândite conştient. În acest proces de

adaptare intervin conştiinţa reflexivă, educaţia, cultura, experienţa de viaţă, aptitudinile, etc.

Normalitatea este condiţia naturală a stării de echilibru psihic în timp ce boala psihică

este un proces de dezorganizare a normalităţii psihice. Dezorganizarea în psihopatologie trebuie

considerată din punct de vedere dinamic, ca un proces extrem de complex şi trebuie înţeleasă ca


10

reprezentând noi modele funcţionale adaptate condiţiilor patogenice care au produs

dezorganizarea. Aceste modele patologice provin din structurile normale ale persoanei şi depind

de tipul de personalitate, de capacităţile de a se opune acţiunii factorilor morbigenetici, de

nivelul de dezvoltare-maturizare a personalităţii, de dispoziţiile ereditare.

Există trei grupe principale de dezorganizări psihopatologice ale sistemului personalităţii:

lezionale, de imaturitate şi funcţionale.

Dezorganizarea lezională recunoaşte drept cauză o leziune organică a creierului şi poate

fi produsă de o leziune cerebrală globală care antrenează de regulă tulburări grave ale stării de

conştiinţă vigile de diferite grade de profunzime putând merge până la starea de comă. Dacă

leziunile sunt localizate, doar anumite procese psihice sunt afectate (percepţii, memorie, limbaj,

praxii, etc).

Imaturitatea este un tip de deficienţă care se produce prin oprirea în dezvoltare a

sistemului nervos central la copil (prenatal, perinatal sau postnatal), este o imaturizare anatomică

având consecinţe grave asupra formării şi maturizării funcţiilor psihice şi ale personalităţii

globale a individului. Imaturitatea este de mai multe feluri:

a) Imaturitate EEG – caracterizată prin persistenţa unui traseu bioelectric instabil în

raport cu norma medie;

b) Imaturitatea emoţională – considerată o imaturitate a inhibiţiilor reacţiilor

emoţionale, cu caracter de manifestare explozivă;

c) Imaturitatea psihomotorie – o stare de debilitate motorie;

d) Imaturitatea afectivă sau starea de arieraţie afectivă, constând din aspecte

psihopatologice diferite, de tipul dependenţă-independenţă, securitate-insecuritate,

sugestibilitate, posibilitatea sau imposibilitatea de a efectua judecăţi intelectuale şi nonafective,

posibilitatea sau imposibilitatea de a avea autonomie în acţiunile personale.

Dezorganizarea funcţională constă în tulburări pur funcţionale. În acest caz nu există

nicio modificare lezională decelabilă a creierului bolnavului.

Între sănătatea mintală şi boala psihică, normalitate şi anormalitate, pot fi identificate

cinci forme de status mintal:

1. Sănătatea mintală este starea de normalitate psihică în cursul căreia echilibrul

personalităţii există o perfectă adaptare şi evoluţie socială;

2. Stările intermediare reprezintă implicarea unor elemente morbigenetice de ordin

exogen, în sistemul unei personalităţi normal structurate. În această etapă, individul se adaptează

la noile condiţii dar evoluţia socială este mai dificilă. Aceste stări intermediare se apropie mai

mult de sănătatea mintală având în vedere specificul lor;

3. Stările limită corespund unor personalităţi de tip dizarmonic, prin existenţa unor


11

elemente morbigenetice endogene legate în special de anumite trăsături caracteriale cu tendinţe

psihopatologice şi potenţial evolutiv în acest sens;

4. Boala mintală este diferenţierea antipodala, cantitativă şi calitativă, faţă de starea de

sănătate mintală, cu manifestări clinice, având consecinţe asupra activităţii, relaţiilor

interpersonale şi adaptării psihosociale a individului. Această implică o transformare structurală

şi comportamentală negativă a personalităţii;

5. Deficienţa psihică exprimă o stare psihică de invaliditate reziduală, după atenuarea

etapei de involuţie clinică a bolii mintale propriu-zisă.

Deşi mecanismele compensatorii maschează un timp deficitul funcţional al organismului

dând iluzia de normalitate, în fond are loc o dereglare a proceselor funcţionale ce adus la o

stare de ineficienţă, ce poate reprezenta debutul unei boli.

Boala este rezultatul unui proces de disoluţie funcţională şi trebuie privită sub două

aspecte: aspectul negativ care este reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personalităţii şi

aspectul pozitiv sau cel al simptomelor reprezentat de nivelul de eliberare a inhibiţiei pe care

procesul morbid o exercită asupra stării de normalitate funcţională sau de integritate

anatomofiziologică a sistemului personalităţii umane.

Boala psihică reprezintă schimbarea care interesează, în diferite forme şi grade, sfera

vieţii sufleteşti a persoanei umane şi constă în schimbarea „felului de a fi” al individului, al

fiinţei interioare a acestuia din cauza unei tulburări a sistemului personalităţii. Consecinţele

acestor tulburări vizează atât raporturile individului cu lumea (înstrăinarea de lume) cât şi cu sine

însuşi (înstrăinarea de sine), astfel bolnavul psihic fiind privat atât de libertatea exterioară cât şi

de cea internă.

Caracteristica fundamentală a bolii psihice, considerată ca anormalitate, o reprezintă

alienarea persoanei respective. Ea se manifestă prin ruperea contactului vizual cu realitatea sau

prin pierderea continuităţii inteligibile dintre bolnavul psihic şi lume.

Bolnavul psihic este parţial conştient, sau dimpotrivă ignoră complet faptul de a fi

bolnav, nefiind capabil să recunoască schimbarea patologică a stării sale de normalitate psihică.

Conştiinţa propriei anormalităţi este recunoscută în foarte puţine cazuri, când tulburările sunt de

intensitate redusă şi nu afectează conştiinţa de sine sau nu modifică sistemul personalităţii. Din

acest motiv, de cele mai multe ori bolnavii psihic nu solicită şi nu acceptă intervenţia medicală.

În cadrul bolii psihice, persoana ajunge să-şi piardă libertatea interioară devenind un alt

tip de fiinţă umană; o „fiinţă a anormalităţii”, bolnavul psihic fiind o persoană desprinsă parţial

(în cadrul nevrozelor şi psihopatiilor) sau total (în cadrul psihozelor) de realitatea lumii.

Astfel bolnavul psihic este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii)

fie în afara lumii (demenţe) sau într-o lume a realităţii iraţionalului, o lume interioară închisă sau


12

circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafenie, paranoia,

melancolie).

Boala psihică este în primul rând un concept clinico-medical al psihiatriei, desemnând o

deplasare a vieţii psihice (fie că este vorba de procese psihice izolate sau de întregul sistem al

personalităţii), care implică următoarele aspecte:

O cauză care o produce (etiologie);

O anumită formă de manifestare clinică care-i oferă identitate, făcând-o clarificabilă

într-o anumită ordine a gândirii medicale (diagnostic);

Un anumit tip de evoluţie clinică, expresie medicală a „psihobiografiei individului”

(evoluţia bolii);

Anumite consecinţe asupra structurii şi dinamicii personalităţii bolnavului

(prognosticul);

Posibilitatea medicului de a acţiona asupra evoluţiei bolii cu anumite remedii, în

scopul eliminării sau atenuării cauzelor care o produc, al restabilirii stării de echilibru psihic al

personalităţii bolnavului (terapeutica);

Adoptarea unor forme de reintegrare a bolnavilor psihic convalescenţi sau a celor cu

defecte postprocesuale în grupul social, familie, şcoală, profesie (recuperare, resocializare);

Instituirea unor metode de psihoprofilaxie vizând păstrarea stării de sănătate mintală

şi combaterea factorilor de risc mobigenetici (igienă mintală).

Bolile psihice recunosc drept cauze psihotraumatismele emoţional-afective, schimbările

bruşte şi de mare intensitate din viaţa personală, eşecurile, conflictele, frustrările, intoxicaţiile

cronice, etc. Acestea produc stări de dezechilibru al sistemului personalităţii manifestate prin

tulburări de personalitate, alterări ale stării de conştiinţă, dificultăţi majore de adaptare, tulburări

de comportament.

Astfel, boala psihică este o noţiune relativă, care poate fi definită doar în raport cu

noţiunea de sănătate mintală.

Datele de antropologie culturală au pus în evidenţă faptul că manifestările

psihocomportamentale considerate ca fiind patologice în cadrul unei arii socioculturale pot fi

acceptate ca normale în alta. În felul acesta „boala devine ea însăşi o normă de viaţă, dar o normă

de tip inferior, în sensul că nu permite niciun fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat”. În

acest caz, boala este o nouă formă de viaţă caracterizată prin manifestări fiziologice şi

psihologice noi, diferite. A fi sănătos nu echivalează cu a fi normal într-o situaţie dată, ci cu a fi

normativ în această situaţie, precum şi în alte situaţii diferite ca posibilităţi oferite individului. În

felul acesta boala se înfăţişează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a funcţiilor

sale. Din această perspectivă sănătatea şi boala nu sunt decât două moduri esenţialmente diferite,


13

ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entităţi care-şi dispută între ele organismul viu.

În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât o diferenţă de grad: exagerarea,

disproporţia, dizarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală. Din perspectivă

antropologică, sănătatea are un caracter relativ iar tipul de „om normal” devine, în acest caz, o

abstracţie ideală.

Concluzionând, se poate spune ca sănătatea mintală este aptitudinea psihicului de a

funcţiona într-un mod armonios, agreabil şi eficace, în măsura în care circumstanţele îi permit să

facă faţă la cu supleţe diferitelor situaţii şi să-şi menţină permanent starea de echilibru dinamic.

Diametral opus sănătăţii mintale, boala psihică este definită ca fiind o tulburare a stării de

echilibru sau de organizare a vieţii psihice, de diferite forme, intensităţi şi durată, afectând

conduitele, relaţiile interpersonală şi afectivitatea acestuia, de care bolnavul poate fi sau nu

conştient.

Din punct de vedere sociologic, boala se referă la o stare corporală sau mintală

indezirabilă, justificând astfel intervenţia pentru ameliorarea sau vindecarea sa.

psihoigiena cursul 2

Documents