1

PSIHOLOGIA PERSONALITATII

(suport de curs)

2

Cu ct mai mult cunosc omul, cu att mai mult mi iubesc cinele, vorbi prostul;

Cu ct mai mult cunosc omul, cu att mai mult l iubesc, vorbi cinele;

Cu ct mai mult cunosc, cu att mai mult iubesc, vorbi nteleptul.

Jean Marsenac

OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITATII

1. Introducere n psihologia personalitatii Definirea conceptului de personalitate

Analiza functionala a diferitelor elemente luate separat da rezultate pozitive numai atunci

cnd le consideram ca verigi aflate n strnsa legatura ale unui ntreg indivizibil, n plan psihologic,

elementele" ar fi procesele, functiile si nsusirile psihice; ntregul -personalitatea. Problema personalitatii ocupa azi un loc central att n cercetarile teoretice ct si aplicative.

Cu toate acestea, n afara de inteligenta", nici un alt concept al psihologiei nu este att de complex si nedeterminat ca cel de personalitate". n 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astazi McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la ora actuala pot fi

delimitate cu usurinta cel putin 10-12 scoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numara:

teoria psihanalitica (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria factoriala (G. Allport); teoria

personalista (C. Rogers); teoria socio-culturala s.a.

n ciuda deosebirii punctelor de plecare si a procedeelor de analiza, majoritatea autorilor

contemporani releva, n calitate de radical comun al definirii personalitatii, atributul unitatii,

integralitatii, structuralitatii. Chestiunea care continua sa fie controversata este aceea a raportului

dintre ponderea determinarilor interne (ereditare) si cea a conditionarilor externe n structurarea

ntregului personalitatii, dintre stabil si dinamic.

Spre deosebire de fizica, astronomie sau chimie, n psihologia personalitatii trecerea de la un

model teoretic general la cazul individual nu este niciodata rectilinie si corespondenta niciodata

perfecta. La nivelul personalitatii conditionarile si relatiile se desfasoara sub semnul posibilului, al

probabilului, si nu sub cel al unei cauzalitati liniare.

Adoptnd ideea eh personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sa admitem o

serie de conventii de ordin operational - logic si anume: delimitarea ei de la un anumit nivel de

abstractizare; organizarea ierarhica, plurinivelara; realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si

efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent si independenta relativa fata de

elementele componente; mbinarea analizei structurale cu analiza concret - istorica; analiza

structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu prin reductie la

elementele substantiale, energetice sau informationale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonata, cu functie integrativ - adaptativa a omului,

care presupune existenta celorlalte dimensiuni - biologica si fiziologica, dar nu este nici o

prelungire, nici o imagine proiectiva a continutului acestora.

Prima nastere a personalitatii" se leaga de momentul cristalizarii constiintei de sine", care presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte, prin comparare cu

altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplica altuia. ntreaga evolutie

a personalitatii se desfasoara pe fondul interactiunii contradictorii dintre constiinta obiectiva"si

autoconstiinta". Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanenta de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfasoara dupa cu totul alte legi dect

comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

Personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit fundamental n conditiile

existentei si activitatii, subiectul uman privit din trei ipostaze ale sale: subiect pragmatic al actiunii -

Homo Faber; subiect epistemic al cunoasterii - Homo Sapiens Apientisimus"; subiect axiologic,

3

purtator si creator al valorilor - Homo Valens.

n acest scop este utilizata notiunea de personalitate", care nglobeaza esenta omului ca subiect

(creator) si obiect (opera) a procesului social-istoric, manifestndu-se sub forma unui sistem de

atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizeaza n activitatea de

cunoastere senzoriala si logica a lumii, stari si nsusiri, cu o structura mai organizata si caracterizate

printr-o stabilitate relativa, comportamente, subordonate manifestarilor caracterial-temperamentale si

orientate de valorile individuale - produs al motivatiei, toate acestea fiind raportate la ambianta

naturala si umana si la criteriile normativ-valorice ale ei.

ntr-o acceptiune mai vasta modelul personalitatii include: 1) apartenenta la specia umana; 2)

manifestarea biologica ceea ce o prezinta ca pe o entitate caracterizata de

anumite calitati fizico - somatice; 3) unicitatea psihica: singurul exponent al lumii vii dotat

cu ratiune si vointa: 4) dependenta sociala - tendinta de identificare cu un anumit cadru cultural,

preluare si perpetuare a valorilor lui; 5) creativitatea: implicarea n influentarea si transformarea

ambiantei naturale si sociale; 6) congruenta - adaptarea la schimbare.

Alt aspect al abordarii personalitatii scoate n evidenta fortele umane, propunnd n calitate de

model principiul mobilizarii n care se includ n calitate de componente: 1) energia - forta psihica

de baza; 2) instinctul - mobilurile genetice si pulsiunile inconstiente; 3) raspunsul reflex

conditional la actiunea stimulilor din ambianta; 4) ntiparirea - capacitatea ereditara (sub forma de

reflexe nnascute) de reactionare sensibila; 5) achizitia - nvatarea, dezvoltarea pe parcursul vietii; 6)

motivatia - stimularea interna; 7) socializarea - adaptarea la mediul social; 8) identificarea -

realizarea Eu-lui"; 9) inteligenta - interiorizarea mintala, rezolvarea de probleme, crearea de modele de viata. 10) homeostaza - echilibrul psihofiziologic.

n structura si dinamica personalitatii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului n

sine, ci semnificatia lor valorica, ce se cristalizeaza n cadrul relatiilor interpersonale si al

aprecierilor sociale; nu perceptia sau gndirea n sine, ci constiinta valorii lor n realizarea Eu-lui

prin compararea cu altii.

Problema ereditatii Dinamica personalitatii, asa cum a reiesit de mai sus, este propulsata de tendinte si, n functie

de diversitatea de combinatii ale acestora, se dirijeaza spre un obiectiv sau spre altul, creste sau

scade n tensiune, se exteriorizeaza printr-o cromatica sau alta. Tendintele nu se manifesta n afara

unor cauzalitati si a unor factori obiectivi iar, n consecinta, combinatiile dintre ele nu pot lua orice

forma. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determina activitatea persoanei, se

demonstreaza ca personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabila. n

felul acesta mediul intern al individului, de care depind combinatiile dintre tendinte, apare ca un

domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumita motivatie, al unor relatii cauzale, ca

interioritate a unei organizari, a unei formatii.

Organizarea n cauza este opera a doi factori: a factorului endogen - mediul intern - si a

factorului exogen - mediul extern. Nici unul dintre acesti doi factori nu poate fi eliminat,

primordialitate n timp are nsa factorul endogen. Ontogeneza Eu-lui coincide la nceput cu

maturizarea functiilor nervoase si, cu toate ca primul act al personalizarii nu se pune n scena dect

atunci cnd subiectul reuseste sa se detaseze de obiect, personalitatea se realizeaza pe un anumit

fond nervos, endocrin si umoral. Dar fondul nervos, endocrin si umoral individul l primeste,

datorita ereditatii, de la parintii si stramosii sai.

Ereditatea poate fi studiata din doua puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma

germinativa, a genelor si ca substrat transmis. n 1809 Lamarck n Philosophie zoologique" a explicat diferentele de viata prin variatia conditiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revolutie n

gndirea umana si mari framntari n snul Academiei Franceze. In 1859 Darwin a emis teoria

selectiei naturale si a luptei pentru existenta. In 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind

experientele facute pe mazare. n 1886 - Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutatiilor. A urmat apoi

Th. Morgan cu observatiile sale ntreprinse asupra musculitei de otet. n raport de doctrina lui Mendel si

a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice,

4

fiziologice si psihologice ale unui individ. Dar nu cumva si mediul l influenteaza pe individ? n acest

caz, modificarile dobndite se transmit sau nu ?

n 1883 Weisman a ntreprins o critica distructiva a teoriei lui Lamarck, accentund

imposibilitatea transmiterii caracterelor cstigate. Cu mici exceptii oamenii de stiinta au mpartasit

teza lui Weisman.

Explicatia genetica a personalitatii Orice individ si ncepe viata la conceptie ca o singura celula. Aceasta se divide apoi n

doua, iar dupa aceea fiecare parte rezultata din nou n doua, operatia de diviziune succedndu-se

mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoza, proces care arata ca toate celulele din

corp au o ereditate identica. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o serie de

elemente chimice, ca si cmpurile electrice, produc variatii n celule.

n discutarea clasica a ereditatii gena constituie factorul care transmite trasaturile

caracteriale. Astazi se stie ca gena este formata din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezida n

molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentala a ADN-ului

consta n posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigura mentinerea capitalului ereditar de la o

celula la alta.

Cu toate pozitiile diferite n privinta ereditatii prin investigarea acesteia prin intermediul

gemenilor, a studiilor de genetica umana si de genetica experimentala s-a remarcat ca ereditatea

constituie un fundament al personalitatii. Factorul ereditar se prezinta pentru personalitate sub

forma de echipament primar. n formarea personalitatii o importanta deosebita o are nsa si

factorul social n ntreaga sa complexitate si diversitate.

Factorul social Influenta pe care o exercita societatea asupra individului este colosala. Personalitatea este

considerata de catre unii un individ socializat. Cercetarile lui Malinowski si ale Margaretei Mead

au demonstrat ca cea mai mare parte a conduitei care era descrisa ca expresie categorica a naturii

umane permanente, nu e n fapt dect un produs al culturii.

Literatura sociologica si antropologica distinge, n formarea personalitatii, doua garnituri de

variabile: cultura si societatea. Uzual, termenul de cultura vizeaza obiecte care exprima valorile,

credintele si conceptiile despre lume, cunostintele, legile, obiceiurile, arta si limba. Termenul de

societate se refera la institutii, la relatiile sociale. Este greu de despartit cultura de societate,

deoarece ele se subnteleg una pe alta si actioneaza mpreuna asupra individului.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populatii n stare apropiata de cea de

natura", Kardiner atesta ca, n cadrul fiecarui grup social, exista o structura de conduita comuna

ntregului tot social, pe care o numeste personalitate de baza. Prin personalitate de baza el ntelege

o configuratie psihologica specifica, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectiveaza

ntr-un anumit stil de viata, pe care indivizii brodeaza apoi variante singulare. Kardiner precizeaza ca

aceasta configuratie psihologica nu constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci

baza personalitatii, matricea" pe care se dezvolta ulterior trasaturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezinta un sens dublu: pe de o parte exista raporturi cauzale de la mediu la individ,

pe de alta parte de la individ la mediu. Aceasta distinctie vizeaza n interiorul unei culturi doua

categorii de institutii: primare si secundare. Cele primare sunt acelea care dau continut actiunii

mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteaza din retroactiunea asupra sa.

Personalitatea de baza este asezata la jumatatea drumului dintre institutiile primare si cele

secundare. n formarea personalitatii de baza, la modelarea ei concureaza institutiile secundare, dar

ponderea principala o au cele primare. Kardiner sustine ca institutiile de baza creeaza problemele

de temelie ale adaptarii individului, acesta fiind obligat sa tina seama de regulile sociale n legatura

cu prohibitia sexuala, de practicile referitoare la hrana, de disciplina grupului.

n demonstrarea afirmatiilor sale, el accentueaza cu precadere rolul pe care l are familia prin

educatie, regimul alimentar impus copilului, n modelarea unei conduite comune unui tot unitar.

Problema statutului personalitatii de baza a fost repusa de catre Kluckhohn si Murray

5

n sensul ca: fiecare om e ca toti oamenii; ca un grup restrns de oameni; ca nimeni altul.

Cu alte cuvinte, orice om are o natura umana, o personalitate de baza si o personalitate

individuala.

Personalitatea de baza este legata direct de istorie si mai ales de istoria nteleasa ca traditie,

traditia fiind supravietuire psihologica. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleasi: asa

numitele institutii primare si secundare precum si personalitatea de baza, au un caracter relativ.

Numai conditiile concrete determina sfera si continutul personalitatii, putndu-se vorbi astfel de o

personalitate etnica si de o personalitate individuala unica. n virtutea principiului universalitatii,

fiecare om este un om ca toti oamenii. Independent de rasa, religie, natiune, clasa sociala, omul este

animat de aceleasi trebuinte biologice generale, de aceeasi tendinta spre autorealizare. n acelasi timp,

fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin ncorporarea unei anumite traditii, printr-o anumita

modelare psihologica, seamana numai cu un grup restrns de oameni.

Toate pozitiile de mai sus vizeaza raportul individului cu grupul social la nivel sociologic,

unde intra n actiune finalitatea sociala, care serveste n obiectivarea tendintelor sale, spre a si-1

putea face partas pe individ, dupa cum s-a vazut, la modele sociale.

Rolul social

Indiferent de ipostaza sub care se manifesta, individul se exteriorizeaza esential prin

actiune, prin activitate, si ca factor activ concureaza la finalitatea sociala, realizndu-si nsa si propria

finalitate.

Notiunea de actiune si de activitate sugereaza notiunea de rol, ce consta ntr-un model de

conduita prescrisa pentru toate persoanele avnd acelasi statut social. Att n cadrul finalitatii

sociale, ct si a tendintei de a-si realiza propria sa finalitate, individul, ca persoana, joaca diferite

roluri pe scena vietii sociale. n discutia raportului dintre personalitate si rol se cunosc trei

atitudini:

Se desprind doua lucruri: rolul contribuie la formarea personalitatii; personalitatea se

manifesta ncontinuu prin rol, conduita acesteia fiind ntr-un procentaj apreciabil o conduita n

rol.

Dintre toate rolurile pe care le joaca individul pe scena vietii, cel care-1 tine angajat aproape

toata viata n aria sa este rolul profesional. De felul cum se achita de rolurile profesionale membrii

societatii depind avutul obstesc, civilizatia si cultura unui grup social; gradul de integrare si

echilibrul psihic difera n functie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

1.Socializarea ca mecanism de formare a personalitatii Socializarea este un proces de nsusire si interiorizare a normelor si valorilor sociale, a

modelelor de comportament de catre individul uman.

Notiunea de socializare" cunoaste mai multe definitii. Dintre cele mai timpurii se impune definitia lui Durkheim care considera socializarea o proprietate a naturii umane", a personalitatii.

Socializarea este un proces prin care individul nsuseste si interiorizeaza anumite norme si valori

sociale, modele de comportament, atitudini si evaluari, devenind membru al unei comunitati sau al

unui grup social. Socializarea este o conditie primordiala n formarea si afirmarea personalitatii.

Mecanismele socializari sunt modelarea, nvatarea si controlul social.

1.Modelarea sociala se fundamenteaza pe trebuinta de afiliere - una din trebuintele

umane superioare, manifestata n dorinta de a face parte dintr-un grup realiznd n cadrul

lui aspiratia de autoidentificare si autoafirmare, asigurnd o stare de securitate, de

protejare. Trebuinta de afiliere apare doar n conditiile mentinerii unor raporturi cu

comunitatea umana. Contrariul ei manifesta n fenomenul numit privare sociala - lipsirea

de posibilitatea de comunicare cu semenii. Istoria cunoaste un sir de exemple de privare

sociala a indivizilor umani

Prin modelare se formeaza abilitatile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurge

activ n primii ani de viata, n familie. De la parinti copiii nvata prin imitare cele mai simple

activitati, n primele luni de viata copilul imita reactii afective. La 7 luni ncepe sa reproduca gesturi

6

simple, la 8-9 - gesturi mai complexe, conventionale, la un an, posednd un sistem de reprezentari,

recurg la acestea, repetnd comportamentele persoanelor cunoscute. Dupa trei ani copilul ncepe sa

imite atitudinile celor din jur, acestea lund forma unor locuri cu subiect.

2.Un grup de teorii pun accent pe rolul nvatarii sociale n socializare. Este forma a nvatarii

umane, prin care subiectul ncorporeaza valorile si normele grupului, asistnd la

experienta unor persoane, nteractionnd nemijlocit cu acestea sau internaliznd complet

modelul propus de comunitate. n jocul sau copilul imita rolurile pe care le cunoaste (sexuale,

profesionale, sociale etc). De fapt, nu mai este o simpla imitare, ci o interactiune cu modelele

care pun n joc mai multe forme de activitate si de comunicare. Anume aceste jocuri l

implica pe copil pentru prima data n lumea rolurilor si statutelor sociale, i ofera cunostinte

despre valorile grupului. Aceasta interactiune se definitiveaza cu o internalizare a atitudinilor,

conceptiilor, valorilor, normelor sociale, ducnd la identificare.

2.Rolul grupului social n socializarea individului.

Raportul personalitatii cu normele si valorile sociale

Integrata n grup, persoana suporta consecintele apartenentei sociale, realizate n forma

unor relatii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea ei, are se desfasoara n

cteva etape succesive. Pentru nceput are loc autodeterminareaindividului, fenomen care necesita

o comparare cu alti subiecti umani. Raportarea la ambianta sociala, proiectarea catre altii duc la

acceptarea si ncorporarea de norme, valori, etaloane, pe care individul le transforma n reguli de

comportament si care nlesnesc nu numai ntelegerea de sine, ci si cunoasterea de altii si

comunicarea cu ei.

Daca pentru nceput are loc o identificare n cadrul grupului de apartenenta, mai apoi, prin

intermediul contactelor directe si indirecte cu alte comunitati persoana nu numai ca se autocunoaste

si se autoactualizeaza, ci se separa pe sine si pe grupul sau de alte entitati sociale.

Explicnd rolul identificarii n comportamentul social, J. Turner a prezentat continutul

imaginii de sine n forma unui sistem cognitiv, care include, la rndul lui doua procese:

identificarea personala (person identification) si sociala (social identification). Primul se refera la

autodeterminarea nsusirilor psihosomatice, morale, comportamentale etc. Al doilea se prezinta n

notiuni care exprima apartenenta sociala: rasiala, etnica, sexuala, de vrsta etc. Identificarea sociala

si cea personala se succed n constiinta individului, precum are loc trecerea de la formele de

interactiune interpersonala la cele dictate de apartenenta la o categorie. Ambele fenomene sunt

parte a procesului de autodeterminare si autocunoastere.

Socializarea nu este doar o oferta", ci si o constrngere". Prin socializare individul si ajusteaza comportamentele la cerintele comunitatii iar societatea realizeaza o uniformizare", un control" al membrilor ei. Controlul este realizat prin instituirea unor criterii valoric - normative.

3. Personalitatea n sistemul status - rolurilor sociale

Viata sociala implica neaparat o ordonare ierarhica a membrilor sai. Acest atribut social este

definit cu notiunea de status". Statusul social este pozitia individului sau a grupului n contextul social.

Statusul social este o pozitie a unui individ sau a unui grup n cadrul comunitatii de

apartenenta, care se prezinta ca un ansamblu legitim de asteptari, dictat de aptitudinile unitatii

ierarhice, pe care le manifesta sistemul social fata de ea. Aceasta pozitie determina raporturile

interpersonale si intergrupale, stabileste cadrul de drepturi si obligatii ale membrilor comunitatii - fie

acesta doar n forma de prescriptii sociale, sau de reglementari juridice, contribuie la constientizarea

Eu-lui. Neglijarea statusului duce la inadaptare sociala, la conflict cu grupul sau comunitatea de

apartenenta. Totodata, statusul social este o categorie dinamica. Individul uman detine n acelasi

timp mai multe statusuri n functie de numarul de grupuri al caror membru este, iar n interiorul

formatiunii sociale el poate avansa sau cobor pe scara ierarhica. Rolul social este forma de

comportament asociata statusului si functiei detinute n grup sau n comunitate.

Statusul social este legat de alt atribut al personalitatii, acela de rol. Rolul social este o

7

forma de comportament asociata functiei detinute n comunitatea umana sau n grupul de

apartenenta. Individul uman este detinator de mai multe roluri:

1) de baza, rezultate din calitatea de membru al comunitatii sociale, cum ar fi cel al femeii sau

barbatului, adultului sau copilului etc;

2) particulare, dictate de anumite circumstante de viata, cu caracter temporal: de tata al unui

copil mic, de student, de mireasa etc;

3) principale, determinate de ocupatia de baza, cu caracter obligatoriu: conducator

de ntreprindere, avocat, elev etc;

4) secundare, facultative, asumate n functie de interesele si orientarile individului, dar lasate la

libera lui alegere: membru al echipei de fotbal a facultatii, pescar-amator, colectionar de anticariat

etc;

5) exteriorizate, care se implica n determinarea statusului, obligatiilor, functiilor: barbat, tata,

student etc;

6) ascunse sau slab distinse: amator de muzica folc, filatelist etc;

7) constante, determinate de apartenenta la o comunitate rasiala, etnica, religioasa etc:

european, cetatean al Republicii Moldova, romn etc;

8) temporare: conducator auto, cumparator, participant la manifestatie etc

Prin calitatea lor de a avea o anumita pozitie, rolurile i ofera individului uman un

anumit spatiu si orientare sociala. Ele se prezinta ca o forma a controlului social,

determinnd anumite prescriptii, obligatii, chiar semne de distinctie. Realizarea benevola, corecta a

rolului social contribuie la ncadrarea sociala si la constientizarea propriei identitati. Rolul poate fi

achizitionat prin nvatare sociala, fapt care l face pe individ sa-1accepte si sa-i urmeze cu placere

prescriptiile, sau impus lucru care poate provoca un conflict intern - nevroze, frustrare, stres

extern - respingere a rolului, ncalcare a cadrului lui.

4. Structura personalitatii

Din ntreaga analiza reiese ca prin concurenta factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la

un rezultat al dezvoltarii depline si unitare a nsusirilor persoanei", la o constructie proprie prin care cineva se distinge ca individualitate" manifestndu-se printr-un comportament tipic si unic", deci ca personalitate.

Personalitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce

nseamna o modalitate de exteriorizare si de traire interioara relativ neschimbata n timp, si prin

integrare, adica prin formarea unei unitati si totalitati psihice. Stabilitatea prezinta anumite limite,

purtnd numele de plasticitate si reprezentnd posibilitatea de reorganizare a personalitatii, pentru ca

persoana sa poata face fata unor schimbari capitale ale conditiilor de viata si sa se adapteze la ele.

Privita ca forma de organizare cu o anumita functionalitate, ca sursa a unei dinamici,

personalitatea este n fond asa cum s-a anticipat, o structura.

n descrierea stiintifica a personalitatii, psihologia apeleaza la conceptele de structura si de

proces. Structurile sunt aranjamente, organizari mai mult sau putin stabile ale unor parti n cadrul

sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiaza prin intermediul partilor. Personalitatea ne apare ca

un ansamblu de structuri; structura fiind un ansamblu autoechilibrat si, deci, relativ invariant de

relatii. Schimbarile care se produc n cadrul interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcatuiesc

procesele sau dinamica actuala a personalitatii. Multe dintre structurile care alcatuiesc sistemul

general al personalitatii, nu sunt direct observabile sau masurabile, ci se releva prin eforturi

teoretice, de abstractizare conventionala, aparnd astfel ca modele ipotetice.

Structurile de baza ale personalitatii sunt: motivatia, cognitia si controlul. Motivatia da

orientarea, selectivitatea si semnificatia conduitei. Pentru definirea profilului personalitatii,

esentiale sunt motivele derivate si conditionate social-istoric. Ele plaseaza personalitatea pe o

traiectorie.de miscare semnificativa si-i determina asa numitele piscuri de integrare. Structura

personalitatii este o organizare plurimotivata, adica integrata pe un cmp mai larg de semnificatii. Se

disting nsa niveluri diferite de stabilitate si pregnanta pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de

o ierarhie a motivelor, n cadrul careia anumite componente sunt mai relevante pentru structura

8

personalitatii dect altele. Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a

personalitatii, plasnd subiectul la scara obiectiva a competentelor si valorilor. Asociate cu

structurile motivationaie si afective, ele alcatuiesc constructiile complexe ale aptitudinilor sau

capacitatilor, Aptitudinea reprezinta o organizare selectiva a componentelor cognitive, afective,

motivationaie si executive, care permite omului desfasurarea cu succes a unei actiuni ntr-un

moment dat. A poseda aptitudini nseamna a rezolva la indici de performanta optimi o categorie

sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferential, referindu-se nu numai la simplul

fapt al reusitei ntr-o activitate oarecare, ci si la gradul acestei reusite; ct de mult n raport cu altii,

ntruct indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanta, structura ei nu poate fi

redusa la o suma de predispozitii si calitati nnascute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputa ca un

ansamblu integrat de operatii care sustin un comportament specific

n sistemul general al personalitatii, un loc important l ocupa constructia speciala a

mecanismelor de comanda si control asupra motivelor, scopurilor si mijloacelor

comportamentului. Aceste structuri reglatoare ndeplinesc urmatoarele functii! simpla inhibitie prin

impulsuri frenatorii dirijate; transformarea sferei de actiune a motivului, exprimarea unui motiv

printr-un alt act comportamental dect cel specific lui; amnare* reportarea realizarii unui motiv n

functie de circumstante; selectie si programare, n cadrul unor motive concurente;

Gradul de control devine un important indicator n caracterizarea structurii personalitatii.

Din acest punct de vedere, oamenii pot fi mpartiti n trei grupe:

normal controlati: se caracterizeaza printr-un relativ echilibru ntre tendinta reflexiva, analitica, critica si tendinta spre actiune, mbinnd ntr-o formula optima principiul libertatii cu cel

al necesitatii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;

subcontrolati: se caracterizeaza prin supraestimarea impulsului spre actiune si subestimarea conditiilor obiective-ale realizabilitatii lor, ca urmare ei se comporta impulsiv, dupa

glasul primei dorinte; pentru ei este mai important sa actioneze dect sa gndeasca asupra

oportunitatii actiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca n realitate;

supracontrolati (cenzurati); acestia se caracterizeaza printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor conditiilor pro si contra, pe anticiparea nu numai a

rezultatului imediat, ci si a consecintelor derivate lui.

De aici pot genera o serie de trasaturi specifice, precum prudenta, conservatorismul,

traditionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste

structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaboreaza n timpul evolutiei

individuale, ca rezultat al actiunilor dinamice dintre succes si insucces.

EUL SI CUNOASTEREA LUI

1 Evolutia conceptiilor despre Eu

Stabilirea modelului sintetic - integrativ al personalitatii si elaborarea metodologiei de

determinare a tipurilor de personalitate a ridicat n fata savantilor o problema: care este elementul

central, fundamental al personalitatii, carui fapt se datoreaza unitatea, instabilitatea dedublarea si

accentuarea personalitatii? n acord cu alti autori am ajuns la concluzia ca nucleul personalitatii l

prezinta Eu-1 fara investigarea caruia n-am putea ntelege nici structura, nici rolul personalitatii.

De altfel, cu multi ani n urma, Allport scria: psihologia personalitatii ascunde o enigma teribila - problema Eu-lui. O teorie completa a personalitatii nu poate ignora aceasta problema a naturii

subiective (simtite) a Eu-lui, ci trebuie sa o abordeze". Fara ndoiala ca o asemenea abordare este

mai mult dect necesara, numai ca n calea realizarii ei apar o multitudine de dificultati. Unele

dintre ele provin din chiar negarea existentei Eu-lui (prin considerarea lui ca o abstractie, o ipostaza,

un principiu spiritual necontrolat de nici o metoda stiintifica - de behaviorism; prin plasarea lui n

inconstient - de psihanaliza; prin substituirea lui cu o serie de sisteme impersonale - de

neopozitivismul structuralist). Altele, de fapt cele mai multe, din neconcordanta terminologiei

utilizate: Ego - n latina, seif, I, me - n engleza, Je, moi, soi - n franceza, Eu, mine, sine, sinea - n

romna. Unii autori prefera sa diferentieze Self-ul de Egou altii folosesc un termen n locul

9

celuilalt. Eul este nsotit de diverse adjective care, pe lnga precizari si diferentieri, introduc si

distorsiuni. Anderson prefera conceptul de Eu imperial, Greenwaldpe cel de Eu totalitar, iar polonezul

Josef Kozieleki, nemultumit de ambele, propune un al treilea, Eul hubristic. Shapiro apreciaza ca e

necesar sa luam n considerare nu doar eul, ci si sub-Eul (n special cel format n copilarie). n

sfrsit, Allport propune nlocuirea termenului de Eu (care cuprinde doar aspecte particulare ale

acestuia) cu cel de proprium, concept integrator si mult mai cuprinzator dect primul. Traducerea

unei lucrari dintr-o limba n alta introduce noi dificultati. Seiful lui James devine n traducerea

franceza le Moi, n timp ce seiful lui Mead devine le Soi. Nici dictionarele nu ne ajuta prea mult.

Din unele termenul Eu lipseste, iar n cele n care este prezent se da doar acceptiunea psihanalitica.

Chiar o serie de lucrari care trateaza problematica Eu-lui se refera n exclusivitate la perspectiva

psihanalitica. Toate aceste mprejurari introduc dificultati, bareaza sau bruiaza abordarea

stiintifica a Eu-lui. Si totusi aceasta trebuie ntreprinsa. Dupa parerea noastra, lamurirea ei s-ar

putea obtine prin doua tipuri de demersuri investgative: unul istoric, viznd schitarea principalelor

achizitii, ct si a progreselor stiintifice realizate de-a lungul timpului; altul problematizat, constnd n

analiza aspectelor controversate ale Eu-lui n vederea decelarii unor puncte de vedere (relativ)

unitare. n acest studiu ne propunem sa ntreprindem abordarea istorica a Eu-lui. Dupa cte ne dam

seama, conceptiile despre eu au parcurs n evolutia lor 4 etape: 1) psihofilosofica (pna la 1900);

2) psihanalitica si interactionista (ntre 1900-1940); 3) autonomista si psihoumanista (ntre 1940-

1980); A) psihosociala (din 1980 pna n zilele noastre). Evident, este vorba de punctele nodale

ale acestei evolutii care au reusit sa atraga spre ele sau sa-si subordoneze o multitudine de

conceptii elaborate de-a lungul istoriei.

Prima etapa (pna la 1900) caracterizata mai degraba prin practicarea unei psihologii

filosofice dect a uneia pozitive este dominanta n Europa de numele si lucrarile lui Bergson, iar n

America de cele ale lui James, ambii interpretnd eul prin prisma starilor de constiinta si a partilor

lui constitutive. Bergson, n Eseu asupra faptelor imediate de constiinta, pornind de la premisa

existentei a doua forme de multiplicitate a starilor de constiinta (numerica si calitativa), a doua

aprecieri distincte ale duratei (omogene, dar si cu momente heterogene), a doua aspecte ale vietii

constiente (unul cu elemente bine definite, altul n care succesiunea implica fuziune si organizare),

considera ca acestea din urma constituie eul fundamental, eul profund, care nu are nici un raport

cu cantitatea, starile de constiinta din care este compus fiind calitati pure, forme interne indistincte.

Cum nsa omul traieste n societate, actioneaza, foloseste limbajul, aceste stari de constiinta se

multiplica, se transforma n lucruri sau n obiecte, detasndu-se n felul acesta att unele de altele,

ct si de noi nsine si formnd treptat un eu secund a carui existenta are momente diferite si se

exprima n cuvinte. Acesta este eul social refractat si subdivizat, raportat la exigentele vietii sociale... umbra Eu-lui fundamental proiectata n spatiul omogen".

William James, n lucrarea sa fundamentala, Principii de psihologie (1890), face pentru

prima data distinctia dintre Eu ca obiect al cunoasterii si Eu ca subiect al cunoasterii, deci ntre

cel ce este cunoscut si cel care cunoaste, introducnd, totodata, o viziune complexa n interpretarea

Eu-lui care e analizat n termeni de parti constitutive, ca suma totala nu doar a ceea ce individul

considera despre sine (despre corpul sau sau despre trasaturile si abilitatile sale spirituale), ci si

despre familia, prietenii, activitatile sale. "n sensul cel mai larg - scria el - cuvntul Eu

desemneaza tot ceea ce un om recunoaste ca fiind al sau, nu numai corpul si facultatile psihice, ci

si mbracamintea, familia, prietenii, operele de arta, toate aceste obiecte dndu-i aceleasi emotii". Ca

atare, Eul este analizat dupa urmatoarea schema: elementele sale integrate (Eul material, Eul social,

Eul spiritual); sentimentele si emotiile provocate de Eu sau constiinta, valorilesale (multumire,

nemultumire, orgoliu, suficienta, vanitate, amor propriu, modestie, umilinta); actele prin care Eul

tinde sa se afirme si sa se apere (instinctele de conservare, de expansiune, aparare, etc). Prin raportarea

Eu-lui si la alte elemente dect cele corporale si spirituale, ca si prin viziunea sa complexa asupra

structurii acestora, James a anticipat si facilitat, totodata, alte concepte ce vor fi introduse mai trziu

n psihologie (conceptul de grup de referinta, elaborat de Sherif; conceptul de proprium" propus de Allport.)

A doua etapa (ntre 1900-1940), psihanalitica si interactionista, este sustinuta n Europa de

10

Sigmund Freud si continuatorii sai, iar n America de George Herbert Mead, care au elaborat

conceptii contradictorii si totusi complementare dintr-un anumit punct de vedere. Dat fiind faptul

ca opera si conceptia lui Freud sunt ndeobste cunoscute, nu vom starui n amanunt asupra lor. La

Freud, Eul apare prin diferentierea Sinelui n contact cu realitatea externa el este un fel de excrescenta

a Sinelui. Att sub raport structural, ct si functional, Eul este veriga intermediara ntre Sine si

realitatea exterioara: pe de o parte, Eul tine sub control tendintele instinctive, brutale ale Sinelui;

pe de alta parte, observa lumea exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a

tendintelor inconstiente. Eul este, asadar, subordonat n totalitate Id-ului si realitatile externe. In

loc sa le domine, este dominat; n loc sa le controleze, este controlat. El ndeplineste ordinele

imperative si impulsive ale Idului cautnd supape acceptabile de satisfacere a lor n realitatea

externa. Aflat ntre Id si realitatea externa el este strivit de ambele. Rolul precar al Eu-lui n raport

cu cele doua instante este sesizat de nsusi Freud care, n lucrarea Inhibitie, simptome si angoasa

(1926), arata ca Eul face pe mortul" pentru a nu intra n conflict cu Sinele sau cu supra-Eul. Si totusi, n ultima sa lucrare (Abriss der Psychoanalyse, 1938) Freud considera ca Eul trebuie sa expulzeze Sinele" sau Acolo unde se afla sinele, el trebuie facut sa devina eu" - proclama Freud ntelegnd n cele din urma, ca sensul existentei umane consta tocmai n autoconstructia Eu-lui, a

carui menire este de a aboli si depasi inconstientul. Din pacate, asa dupa cum constata Eu,"aceasta

necesitate a ramas n opera sa literara moarta".

In ceea ce priveste evolutia conceptiilor despre Eu n aceasta perioada pe continentul american

Mead ca reprezentant al behaviorismului social s-a orientat spre analiza unor fenomene psihice

(constiinta, spiritul, Eul), interpretare nu ca substante, ci ca functii psihice ce se nasc n procesele

sociale, n asumarea si jucarea rolurilor, n comunicarea interpersonala si de grup. Dupa parerea

noastra, contributiile majore aduse de Mead n studiul Eu-lui se circumscriu urmatoarele

problematici: Sustinerea cu tarie a originii sociale a Eu-lui (el nu exista de la nastere, ci se

constituie progresiv n experienta activitatii sociale, nefiind altceva dect altul internalizat, iar

experienta sociala, rezultatul asumarii si jucarii rolurilor, ca procese integrate n viata sociala). Eul se

naste ca urmare a reciprocitatii perspectivelor" dintre Eu si Altul, dintre Eu si Mine, dintre Eu si Altul generalizat, adica societatea. Omul sesizeaza, preia si interiorizeaza din societate, n urma

asumarii si jucarii rolurilor, experientele, atitudinile si simbolurile semnificative ale altora, ale

grupurilor sociale n care traieste transformndu-le, astfel, n experiente si atitudini proprii. Structura Eu-lui unei persoane reflecta modelul general de comportament al grupului social, caruia individul i

apartine", scria Mead. Prin aceasta, autorul american a eliberat psihologia de individualism", a amplasat n locul constiintei nchise, orientata exclusiv spre sine nsusi, constiinta deschisa, orientata

spre altii, spre experienta lor sociala.

- Precizarea mecanismelor psihologice prin care se construieste Eul, mai important fiind cel

al comunicarii. Cu ajutorul ei, realizata prin gesturi simbolice transformate n limbaj, individul intra

n relatii nu numai cu altii sau cu societatea, ci si cu sine nsusi. n felul acesta se preia, se

interiorizeaza experienta sociala si atitudinile altuia generalizat, formndu-se Eul. In virtutea

comunicarii realizata cu altii, omul devine constient de el nsusi, constituindu-se ca obiect pentru

sine, deci ca Eu. n constientizarea de sine, locul central l ocupa gndirea, procesele intelectual-

cognitive. Prin formularea acestei ideii, Mead se diferentiaza de James si Coley care considerau ca

fundamentul Eu-lui se afla n experienta afectiva, n sentimentul de sine. Esenta Eu-lui, arata Mead, este de ordin cognitiv, ea rezida n conversatia prin gesturi interiorizate care constituie

gndirea". Desi sublinierea rolului comunicarii ca instrument n formarea Eu-lui, a gndirii, a actiunii -

reflexive ca fundament al Eu-lui reprezinta un cstig important, nu trebuie sa pierdem din vedere

faptul ca neglijarea aspectelor motivationale de personalitate nu e n masura sa ofere o imagine

completa asupra Eu-lui. Reducerea actiunii sociale la comunicare si a comunicarii la limbaj,

identificarea simbolurilor cu toate expresiile" conduce, dupa cum remarca Gurvitch, spre rationalism, fapt confirmat, de altfel, de conceptia lui Mead asupra altuia generalizat" care pierde din vedere diferentele sociale dintre oameni si prefigureaza idedentificarea societatii cu o ratiune

universala.

11

- Conturarea proprietatilor Eu-lui: de a fi obiect pentru el nsusi, fapt care l diferentiaza

de alte obiecte si corpuri, de a fi relational n sensul ca nu exista dect n relatie cu ceilalti membri

ai grupului cu care intra n interactiune, de a fi un ansamblu de atitudini preluate de la ceilalti

membri ai societatii, de a fi unic chiar daca interiorizeaza experienta comunitatii care este aceeasi

pentru toti - el nu este incompatibil de a avea propria sa individualitate, modelul sau unic - arata

Mead - deoarece fiecare Eu reflecta un aspect, o latura din realitate ce pot fi diferite de cele

reflectate de un alt individ. n fapt, fiecare Eu reflecta din punctul sau de vedere unic. Asadar,

originea sociala, constitutia si structura comuna a Eu-lui nu exclud variatiile si diferentele, nu

interzice individualitatea distincta a fiecarui Eu, dimpotriva, o presupun, n sfrsit, proprietatea de

a fi o forma de adaptare care se atinge" nu doar pe sine, ci si ambianta sociala care l ajuta sa se organizeze. Tot acest ansamblu de proprietati este n masura de a preciza mai bine att natura, ct

si specificul Eu-lui n raport cu alte formatiuni psihice.

- Operarea distinctiei dintre Mine, Eu, Sine. Minele este ansamblu de atitudini bine organizat si

structurat n individ ca urmare a contactelor lui interpersonale, deci atitudinile altora pe care ni le

asumam noi nsine. Eul este reactia organismului la atitudinile altora. Minele este un personaj

conventional care exista ntotdeauna si permite individului sa intre n experienta altora. Eul este o

forma de adaptare a Minelui la solicitarile sociale, prin care se aduc modificari att Minelui, ct si

societatii. Reactia Eu-lui poate fi comuna, obisnuita, conformista, dar si noua, deosebita, novatoare

n raport cu cele de pna atunci; primele exista n experienta sociala a individului, celelalte nu;

unele conserva existenta individului, altele o schimba, o modifica. Eul poate dispune asadar, de

Mine, nsa nu ia ntmplare. Exista, scria Mead, un control social care stabileste limitele, fixeaza conditiile care i permit Eu-lui sa utilizeze sau sa dispuna de Mine ca mijloc de realizare a scopurilor

comune". Cnd actiunile Eu-lui scapa de sub controlul social se ajunge la degradarea Eu-lui.

Minele si Eul sunt aspecte distincte, nsa corelative. Am putea spune ca Minele este structura care se

exprima n Eu, iar Eul, expresia structurii. Cele doua concepte sunt foarte apropiate de ceea ce n

psihologia sociala denumim statut si rol. Minele si Eul constituie mpreuna Sinele, adica

personalitatea individului. Rolul activ revine nsa Eu-lui care, asa cum aratam, duce la schimbarea

concomitenta a Sinelui si a Mediului social, dar si la degradarea acestora.

- Introducerea conceptului de Eu total. Pentru a determina o asemenea realitate Mead

vorbeste de existenta unui Eu unificator sau Eu complet compus dintr-o serie de parti sau fatete

elementare, din Euri elementare. Un asemenea Eu total se defineste n raport cu comunitatea din

care face parte individul, cu situatia n care el se gaseste, cu ansamblul relatiilor pe care le

ntretine si le traverseaza. Daca procesele sociale sunt unitare, atunci si Eul va fi unitar, daca din

potriva, procesele sociale sunt dezorganizate, disociate, atunci si Eul va fi disociat, dedublat.

Structura Eu-lui reflecta, asadar, structura societatii, a grupului. Mai mult dect att, chiar modul de

exteriorizare al Eu-lui va fi determinat de specificul proceselor sociale. De regula, se exprima acea

fateta a Eu-lui care este necesara, corespondenta tipului de relatii sociale n care este implicat

individul.

A treia etapa (ntre 1 9 4 0 - 1 9 8 0 ) , pe care am numit-o autonomista" si psihoumanista",

este reprezentata de ceea ce s-a numit psihologia Eu-lui" si psihologia umanista ". Continuatorii lui Freud, nemultumiti ca acesta si concentrase atentia aproape n exclusivitate

asupra Sinelui, a pulsiunilor inconstiente, ramnnd prizonierul inconstientului, si, mai ales

nesatisfacuti de totala dominare si subordonare a Eu-lui de Sine sau de realitatea externa,

deplaseaza centrul de greutate tocmai pe analiza Eu-lui, considerat ca fiind esential n structura

personalitatii. Dat fiind faptul ca se postuleaza autonomia Eu-lui att n raport cu celelalte structuri

de personalitate, ct si n raport cu realitatea, psihologia practicata de ei a fost numita psihologia Eu-

lui (ego psycholog}-). Printre fondatorii acestei orientari ar putea fi considerati H.Hartman,

R.M.Loewenstein, E. Kris. Punctul de pornire al psihologiei Eu-lui l reprezinta articolul lui H.

Hartman "Psihologia Eu-lui si problema adaptarii", publicat n 1939, imediat dupa moartea lui

Freud. Desi n interiorul acestei orientari exista numeroase variante, pozitia lor generala este

aceeasi. n esenta este vorba despre considerarea Eu-lui ca dispunnd de o independenta, de o

autonomie n raport cu celelalte formatiuni ale personalitatii, dar si cu mediul nconjurator. Eul este

12

autonom att prin originea, ct si prin functionarea sa, adica prin felul n care si utilizeaza sursele de

energie de care dispune. Ct priveste originea Eu-lui, acesta e nnascut ca si Sinele, dar se va

diferentia treptat de el. Astfel, daca ntr-o stare initiala aparatele specifice Sinelui exista

amestecate cu cele specifice Eu-lui (capacitatea de a percepe, nvata, memoriza, gndi, actiona) mai

trziu, ca urinare a formarii unor aparate achizitionate (deprinderi, mecanisme de aparare)^ Eul si

va capata o tot mai mare autonomie. Daca n prima faza, este prezenta o autonomie primara" a Eu-lui, n cea de-a doua, putem vorbi despre o autonomie secundara" ce permite organismului adaptarea rationala la mediu nconjurator. Functia esenta a Eu-lui este, asadar, cea de adaptare.

Accentul pus pe adaptare deriva din conceptia mai generala a acestei orientari potrivit careia

psihanaliza nu este altceva dect o psihologie generala, ca atare ea trebuie sa-si puna n primul

rnd problema adaptarii

Desi psihologia Eu-lui" a devenit, dupa cum constata Erich Fromm, cea mai influentata

si mai prestigioasa n teritoriul miscarii psihanalitice", observam ca ea nu-si propune depasirea

psihanalizei, ci doar completarea si revizuirea ei. Prin jurul anilor 1950,1960 ncepe sa se

contureze si sa intre pe scena confruntarilor stiintifice o noua orientare psihologica, si anume

psihologia umanista, considerata chiar de catre fondatorul ei (A. H. Maslow) ca reprezentnd cea de- a treia forta n psihologie", alaturi de psihanaliza si behaviorism. Daca pna acum Eul fusese negat

sub diferite forme (de behaviorism si psihanaliza) sau hipertrofiat (de psihologia Eu-lui), de data

aceasta se ncearca redimensionarea locului si rolului lui n structura personalitatii. In ceea ce

priveste Eul, n esenta, este vorba de accentul pus pe eforturile ce trebuie depuse (individual si

social) pentru a se ajunge la forme superioare de Euri, implicit de personalitati sau modalitati

existentiale. Se vorbeste astfel despre Eul auto actualizat (Maslow), deci despre Eul care ajunge la

realizarea de sine, faza n care el traieste o experienta de vrf, adica viata omului este dominata de valoarea perfectiunii, succesului, mplinirii, calmului, satisfactiei, linistii interioare, pe de o parte, si

lipsa de teama, de anxietate, frustrari si insatisfactii, pe de alta parte, de asemenea, despre Eul

autentic (Rogers), adica desore Eul asa cum este n realitate, netrucat, nemascat sau disinuat.

Atingerea stadiului de Eu autoactualizat sau de Eu autentic nu se poate obtine nsa n orice fel de

societate, iata de ce sustinatorii psihologiei umaniste au fost nevoiti sa lege conceptul de Eu de

conceptul de societate, considernd ca numai ntr-o societate Eu-psihica s-ar putea ajunge la o

deplina realizare a personalitatii umane.

A patra etapa (ncepnd cu 1980 pna n present), psihosociala, se caracterizeaza printr-o

expansiune extraordinara a problematicii Eu-lui n perimetrul preocuparilor stiintifice. Faptul cel

mai spectaculos l prezinta nsa redescoperirea Eu-lui de catre psihologia sociala. De la Mead,

fondatorul conceptiei interactioniste asupra Eu-lui, psihologia sociala nu s-a mai oprit dect cu

totul accidental asupra acestuia. ncepnd nsa cu anii 1980 o avalansa de lucrari si face resimtita

nu doar n psihologia sociala generala, ci si n cea experimentala.

In ce consta, de fapt, aceasta redescoperire a Eu-lui de catre psihologia sociala, ce anume a

impulsionat-o ? Mai nti, necesitatea interpretarii situationale si interrelationare a Eu-lui,

raportat la viata si relatiile colective ale oamenilor si nu doar la componentele interioare ale vietii

psihice. Mai apoi, nevoia deplasarii centrului de greutate spre implicatiile practice ce vizeaza

direct viata si existenta concreta a oamenilor. De data aceasta, cercetatorii se ntreaba nu att ce

este Eul, ci care este rolul lui n viata personala si sociala a oamenilor.Redescoperirea Eu-lui de

psihologia sociala a fost impulsionata de necesitatea iesirii din propria matca si raportarea la alte

domenii de cercetare. Or, n momentul de fata, intersectia dintre psihologia sociala si psihologia

genetica s-a dovedit a fi de mare interes stiintific, una din cele mai promitatoare directii de

cercetare n domeniul cunoasterii sociale.

Desi redescoperirea Eu-lui de catre psihilogia sociala este astazi o realitate, argumentele

invocate fiind credem suficient de convingatoare, ea n-a avut totusi loc pe o cale fireasca, ci

oarecum pe una ocolita. Aceasta i-a si determinat pe unii autori sa vorbeasca despre

redescoperirea inadvertenta" a Eu-lui de psihologia sociala. Susan Hales care a publicat n 1985 un articol cu titlul de mai sus, arata ca multe rezultate obtinute n cercetarile de psihologie

sociala experimentala nu se ncadrau n paradigmele existentei, ceea ce ia determinat pe diversi

13

autori, sa le explice prin invocarea nevoii de stimulare a Eu-lui la subiectii investigati care

prezentau fata de alti subiecti din experiment sau chiar fata de experimentator imagini de sine

favorabile. Pe aceasta baza, validitatea experimentelor psihosociale din anii 1960 a fost

contestata, precipitndu-se astfel o criza a confidentei". Se conchide ca motivul de organizare a imaginii despre sine nu este numai un puternic reglator al comportamentului, ci si un element

esential implicat n ntreaga cercetare din stiintele sociale. Aceasta i-a si determinat pe psihologii

sociali sa se orienteze asiduu asupra cercetarii imaginii de sine si a rolului ei n comportamentele

personale si interrelationale ale oamenilor.

Alaturi de redescoperirea Eu-lui de catre psihologia sociala, etapa pe care o avem n vedere

se mai caracterizeaza si printr-o mare expansiune a problematicii Eu-lui n alte domenii ale

psihologiei. Daca n domeniul psihiatriei si psihologiei patologice sau medicale ea era prezenta,

acum capata o amploare si mai evidenta, Eul fiind conectat cu cele mai diverse fenomene, cum ar

fi: anxietatea, stressul, depresia, obsesiile, fobiile, perturbarile psihosomatice. Se vorbeste chiar

si despre un Eu alcoolic, despre diviziunea si restabilirea lui, ca si despre faptul ca dramele si

conflictele interne ale alcoolicului reflecta dihotomiile si contradictiile din societate. Mai

semnificativ este faptul ca discipline psihologice mai putin interesante n trecut de problematica

Eu-lui devin astazi maximal preocupate de studiul ei. Psihologia vrstelor, psihologia

handicapatilor, psihologia etnologica si comparata au introdus n preocuparile lor stiintifice

problematica Eu-lui. O simpla rasfoire a revistei ^sychological Abstacts" pe anul 1987 ar putea fi

pregatitoare din acest punct de vedere. Iata doar cteva titluri: Efectul vrstei asupra conceptului

de Eu (la copii prescolari); Eul la tinerii delicventi; Stima de sine la copii handicapati;

Conceptul de Eu la copii nigerieni; Studiul comparativ al Eu-lui la femei si barbati; Conceptul

de Eu la femeile sedentare, etc. In eforturile generale de cercetare a Eu-lui trebuie ncadrate si

cele ale psihologilor romni."Eul si lumea" este titlul unui capitol dintr-o lucrare publicata de Valeriu

Ceausu n 1983.0 asemenea efervescenta ideatica nu este desigur conjuncturala, dimpotriva, ea reflecta

nevoia stiintei psihologice de autoperfectiune si mai ales autoimplicare n rezolvarea complicatelor

probleme umane pe care le ridica impactul omului cu revolutia tehnico-stiintifica, nsotit de modificarea

sensibilitatii, ratiunii, mentalitatilor si comportamentelor sale, implicit a Eu-lui sau.

14

2. Eul si natura sa psihica Unul dintre psihologii umanisti, C. E. Moustakas (1959), considera ntr-o lucrare dedicata

Eu-lui ca este mai usor sa simti Eul dect sa-1 definesti". Si totusi definitiile n-au lipsit si continua sa nu lipseasca. Ele sunt nsa att de diverse, cu accente att de diferite, nct par a fi

descurajatoare. In continuare redam cteva din ele. Eul este un luptator pentru scopuri... Eul nu

este dect gndirea momentului, ntotdeauna diferita de gndirea imediat anterioara (W. James,

1890); Eul ramne vesnic simtire subiectiva...Eul este simtire comuna tuturor oamenilor, dar n

limitele constiintei individuale, caci el este un fapt de constiinta, trait si actual. (Constantin

Radulescu-Motru, 1927); Eul este entitate unica, personaj ascuns privirii din afara, agent al actiunilor

noastre originare si libere (Vasile Pavelcu, 1946); Eul este ceva de care suntem imediat constienti,

regiunea, calda, centrala, strict personala a vietii, un fel de nucleu al fiintei noastre (G. W. Allport,

1981); Eul este forma suprema a fiintei noastre constiente...; constiinta reflexiva constituita ntr-un

sistem de valori proprii persoanei....; forma problematica a fiintei noastre constiente (H. Ey, 1963)

Eul este o combinatie de constiinta si alegeri (J. T. F. Bugental, 1965); Eul este un sistem central al

personalitatii care se dezvolta n patru directii: a ceea ce noi dorim pentru noi nsine, a ceea ce noi

credem ca datoram altora si lumii n general, a expresiei noastre personale ai a capacitatii de a ne

autorealiza, a autoevaluarii (Charllote Buhler, 1967). Eul este constiinta de sine, nucleul sistemului

personalitatii, care cuprinde cunostintele si imaginea de sine, atitudinile constiente sau

inconstiente fata de valori (Paul Popescu-Neveanu, 1978); Eul este individualitate constienta de

sine si afirmata....sediul ansamblului de motivatii, perceptii, a constiintei si actiunilor, care

conditioneaza adaptarea la mediu... nu este o entitate fizica, ci un produs (Norbert Sillamy, 1980);

Eul desemneaza sediul constiintei, persoana (Madeleine Grawitz, 1983); Eul este obiect al propriei

sale cunoasteri si evaluari... reglator al memoriei si al biografiei personale (D. K. Lapsley, S. M.

Quintana, 1985); Eul este centrarea psihica a insului, nuclearizarea psihica a acestuia,

autoreflectarea sa n propria-i constiinta (Ion Alexandrescu, 1988). Din multitudinea unor

asemenea puncte de vedere se contureaza cel putin trei modalitati distincte de definire a Eu-lui; prin

sublinierea locului si rolului lui n structura personalitatii; prin stabilirea proprietatilor lui; prin

15

referiri la componenta si structura lui psihica. Nu este deloc greu sa observam ca n legatura cu

primele doua modalitati de definire a Eu-lui exista o mai mare concordanta de pareri, marea

majoritate a autorilor relevnd locul si rolul sau central, de nucleu al personalitatii, unitatea,

stabilitatea lui etc. Domeniul cel mai controversat l reprezinta natura psihica a Eu-lui, aici

optiunile fiind nu doar relativ diferite, ci si extrem de contradictorii. Eul este simtire sau gndire,

emotie sau reflexie? - iata marea ntrebare care i-a preocupat pe cei mai multi autori. In ciuda

diversitatii de pareri nu este nsa greu sa sesizam si ceea ce este constant, invariant n conceptiile si

definitiile amintite. Astfel, majoritatea lor, daca nu chiar toate, precizeaza ca Eul este fapt de

constiinta, dar nu orice fel de constiinta, ci o constiinta reflexiva, nsotita deci de gndire. Apoi,

desi se vorbeste de constiinta imediata, sau de constiinta superioara, se arata ca n cazul Eu-lui este

vorba despre constiinta de sine. n sfrsit, deci se fac referiri la o serie de tendinte fundamentale,

variate prin natura si finalitatea lor, nu se uita sa se specifice ca esential pentru individ este

intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor. Daca la aceasta adaugam si momentul

alegerii, al optiunii deci al deciziei care implica ratiunea vom ntelege si mai bine ca tendinta

generala este de a se conserva constiinta si gndirea" n structura psihica a Eu-lui. Chiar si acei autori care credeau ca Eul ramne vesnic simtire subiectiva" sau ca la radacina unui Eu abstractie se afla un Eu simtire, intuitie", considera ca n urma procesului de limpezire a Eu-lui de elemente

primitive, acesta prinde schelet" si se transforma ntr-o forma superioara. "Eul iesit din constiinta intuitiei clare ne va da persoana energetica, a profesionistului de vocatie", n timp ce Eul

simtire da structura mistica a omului primitiv, care este ca un polip lipsit de vertebre - era de parere

Constantin Radulesca-Motru. Iata deci cum gndirea, reflexivitatea, intentionalitatea, procese prin

intermediul carora omul se cunoaste pe sine, se gndeste pe sine, apar ca elemente primordiale ale

Eu-lui. A. Pratkains si A.G.Greenwald (1985), rezumnd cercetarile din ultima decada privitoare la

Eu ca organizator al cunoasterii", constata ca acesta este interpretat n termenii a patru caracteristici: /. Eul este o structura de cunoastere; 2. Continutul acestei structuri variaza de la o

persoana la alta; 3. Eul este focar al perspectivei afective; 4. Eul dispune de fatete difuze /publice,

personale si colective), fiecare contribuind la perspectiva afectiva a Eu-lui. Toate aceste caracteristici

sugereaza ca Eul este o schema atitudinala centrala, complexa, specific personala.

Si totusi o ntrebare persista: care e natura psihica a Eu-lui? Dintre toate teoriile formulate n

psihologia sociala cea care ar raspunde mai bine la ntrebarea de sus este, dupa parerea noastra, teoria

constructelor personale a lui G. Kelly. Dupa cum se cunoaste, constructul este o imagine, un model al

lumii, un discriminant creat de persoana, care da sens si directionalitate comportamentului. Spre

deosebire de concept care reflecta ceea ce e invariant n realitate, constructul e o reprezentare

personala a lumii, folosita pentru a-i da sens, pentru a o anticipa, un fel de unealta spirituala" prin care discriminam, organizam si anticipam realitatea. Bun sau rau, inteligent-prost, cum sunt - cum

as vrea sa fiu, demn de ncredere - nedemn de ncredere, cum obisnuiam sa fiu - cum sunt acum;

reprezinta constructele personale, care dupa opinia lui Bannister, nu sunt niste simple moduri de etichetare a universului nostru, ele sunt cai de ncercare de a-1 ntelege si de a-1 anticipa".

Interrelationate ntre ele, constructele dau nastere unui sistem de constructe, unei retele complexe,

ierarhice si extrem de personale. Daca sistemul notiunilor este aproximativ acelasi la diferiti

indivizi, dat fiind faptul ca notiunile reflecta esentialul din realitate, sistemul constructelor este

diferentiat de la un individ la altul. De exemplu, unii dintre noi am putea asimila si subordona

constructul de inteligent-prost" constructului de bun-rau", n timp ce altii nu. Pastrnd proportiile si asumndu-ne riscurile oricarei comparatii, am putea considera ca Eul este un

construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima n conduita,

fiind sustinut permanent afectiv-motivational. Prin intermediul unui asemenea construct individul

se conceptualizeaza pe sine nsusi, se evalueaza si si anticipa comportamentul. Prin termenul de

construct aplicat la Eu vizam nu doar produsul obtinut la un moment dat, ci chiar procesul prin

intermediul caruia el se obtine. Avem n vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare si

integrare succesiva a diferitelor componente ale vietii psihice pna la nivelul constiintei de sine,

adica pna la Eu.

16

3. Eul si constiinta Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de constiinta, ntre ele existnd un

adevarat abis (pentru Sartre, de exemplu, Eu nu este nici formal, nici material n constiinta, ci n afara

sa, n lume), psihologii, psihiatrii, psihanalistii, dimpotriva, manifesta tendinta de a le identifica, de

a le considera ca fiind sinonime. Ca nici una dintre aceste pozitii nu este corecta, nu e prea greu de

demonstrat. Mult mai n acord cu realitatea ar fi sa consideram Eul si constiinta ca fiind distincte,

totusi complementare, existnd concomitent de-a lungul ntregii vieti constiente a individului.

Constantin Radulescu-Motru a sesizat acest fapt nca din 1927. Eul se produce nauntrul constiintei si devine un factor important n plamadeala acesteia, dar nu se identifica cu constiinta ntreaga.

Constiintei i ramne o activitate si dincolo de Eu... biologiceste, constiinta precede Eul...fara Eu

nsa ea ar fi fost lipsita de un pretios instrument de adaptare... eul este un transformator al

constiintei si nu constiinta ntreaga". Caracterul transfonnator al Eu-lui n raport cu constiinta este

evidentiat de doua dintre proprietatile lui. Eul este lipicios, adica se identifica usor cu diverse stari

de constiinta; totodata, el este si organizator deoarece n momentul n care s-a lipsit de o stare de

constiinta, si o organizeaza, adica introduce n ea ordinea subiectiva.

La rndul sau, Allport, dupa ce definea Eul ca nucleu al personalitatii, scria: constiinta este mai larga dect Eul, personalitatea mai larga dect constiinta, organismul mai larg dect

personalitatea". Dar poate nicaieri relatia dintre Eu si constiinta mai bine si mai sugestiv dect la

Ey. Gnditorul francez lund ca punct de plecare fiinta constienta arata ca naintea ei exista o

subiectivitate confuza, o simtire, un cmp de experienta, n timp ce la un nivel superior de

dezvoltare al ei exista Eul ca rezultanta structurala si istorica a ei", deci ca o subiectivitate constienta de ea nsasi, care integreaza experienta trecuta a individului. ,JNumai devenind

constienta de ea nsasi, constiinta devine stapna pe experienta sa, prin obiectivarea n propriul

Eu ". Eul se afla deci nu la baza fiintei noastre constiente, ci n vrful verticalitatii" acesteia, ceea ce justifica definirea lui ca o forma superioara de constiinta". Nu trebuie sa deducem de aici ca ntre subiectivitatea confuza care precede fiinta constienta si subiectivitatea clara care

apare ca urmare a procesului evolutiv al constiintei ar exista o prapastie. Ey ntelege ca Eul, desi

are radacini n subiectivitatea confuza, nu se dezvaluie deplin dect n reflexie. Individul se

ridica prin cunoasterea de sine la constiinta de sine. Dar chiar ajuns n formele sale superioare

sau n formele ultime ale organizarii sale, Eul conserva primele lui configurari ca pe niste

conditii si permanentei sale constructii, ori ca baze preistorice ale fiintei sale. Se degaja din cele

de mai sus ideea ca Eul este o constructie treptata, realizata n timp, bazata pe integrari succesive

ale starilor anterioare n cele superioare care devin premise sau conditii pentru acestea din urma.

Totodata, trebuie sa ntelegem ca celelalte forme ale constiintei (constiinta obiectelor, a altor

persoane) capata o noua nfatisare si functionalitate odata cu aparitia Eu-lui. Sunt create astfel

premisele raporturilor dintre sine si altul, a relatiilor interpersonale, ca legaturi psihologice,

constiente si directe dintre oameni. n sfrsit, prin integrarea succesiva n sine a experientelor

trecute, eul si sporeste nu doar puterile" sale de influentare si dirijare a constiintei, ci si creeaza propriul sau sistem de informatii si de valori. Asa nct n trecerea omului de la

subiectivitatea difuza la subiectivitatea constienta de sine trebuie sa vedem nu numai un simplu

proces de aparitie a Eu-lui, ci unul de autoformare, autoconstructie a Eu-lui, care evidentiaza

traiectoria axiologica a persoanei. Din acest punct de vedere, Eul ne apare ca fiind nu doar un

simplu nucleu al personalitatii, cum l considera Allport, sau ca un simplu sistem central al ei n

interpretarea Charlottei, Buhler, ci ca un adevarat sistem de valori. Asadar, daca la nceput

individul se confunda cu propria sa experienta, pe parcurs, o data cu aparitia Eu-lui, el si-o

controleaza si valorizeaza.

Rezumnd, putem afirma urmatoarele: constiinta este infrastructura Eu-lui, n timp ce Eul

este suprastructura constiintei; constiinta conduce la aparitia Eu-lui, reprezentnd una dintre

premisele sale fundamentale, Eul este creator de o noua constiinta, n sensul ca o data aparut

ridica constiinta la un nivel superior de vivacitar, optimalitate si adaptibilitate. Eul si trage

seva din constiinta, gesteaza n cadrul ei, si sudeaza treptat propriile-i componente, dar o si

controleaza, introduce ordinea, i integreaza starile, experientele, i da un sens, o directioneaza,

17

iar n cele din urma o depaseste.

4. Eul si persoana / personalitatea Si n legatura cu relatia dintre Eu si persoana/personalitate au aparut cele doua

binecunoscute pozitii contrare, de confruntare de distingere a lor.

Pentru Titchener (1910) termenul de Eu... desemneaza combinatia particulara a talentului, temperamentului si caracterului, altfel spus, a constitutiei intelectuale, emotive si active, care

constituie un spirit individual", cu alte cuvinte, el este identic cu personalitatea.

La Guilford (1955) personalitatea este o constructie bazata pe Eul liber, ceea ce duce n final

la confundarea ei cu Eul. Ct priveste separarea Eu-lui de personalitate, aceasta este ntlnita mai

ales la filosofi.

Madeleine Grawitz, prezentnd acceptiunea filosofica a Eu-lui, arata ca acesta este

personalitatea profunda a individului", deci nu toata personalitatea, ci doar cea profunda. Nici n psihologie nu lipsesc nsa interpretarile relativ asemanatoare.

S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: "Fiecare persoana este subiect n sensul Eu-lui", dar

notiunea de persoana, n contextul psihologiei, nu poate fi redusa la notiunea de subiect n acest sens

specific, ngust". Cnd se refera la sens restrns, deci ca Eu, Rubinstein are n vedere subiectul

activitatii constiente, voluntare. Or, arata el, continutul psihic al persoanei umane nu este epuizat de

motivele activitatii constiente, el mai cuprinznd diversitatea tendintelor care nu au devenit

constiente, ca si stimularile activitatii involuntare.

Separarea Eu-lui de persoana / personalitate si are originea dupa parerea noastra, ntr-o

controversa ceva mai veche, si anume n cercetarea diversilor psihologi de a raspunde la

ntrebarea: Eul este anterior sau posterior personalitatii? R Janet, H. Wallon, care au studiat evolutia

ontogenetica a copilului, au raspuns fara nici un dubiu: eul este ultima achizitie a vietii psihice, el se

afla la sfrsitul si nu la nceputul evolutiei psihice. Radulescu-Motru este si el la fel de categoric: eul

premerge personalitatii, bunul simt ne spune ca eul este anterior personalitatii; eul este smburele

catalizator al personalitatii, fermentul si nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu constitutiva.

n sfrsit, nu trebuie trecuta cu vederea nici o alta conceptie, desi pare a fi curioasa si gratuita, potrivit

careia Eul nici nu este necesar personalitatii, el putnd lipsi fara ca personalitatea sa se resimta.

Revenind la relatia dintre eu si persoana/personalitate, consideram ca ea este asemanatoare

celei dintre Eu de constiinta. Fara a fi identice, Eul si persoana /personalitatea nu sunt nici despartite, ci

ntr-o continua interactiune si interdependenta. Faptul ca ele nu coincid, nu reprezinta unul si acelasi

lucru, nu poate fi tagaduit. Eul este doar nucleul personalitatii, doar un fapt de constiinta individuala,

pe cnd personalitatea se extinde n mediu, si trage si si interiorizeaza numeroasele sale elemente

sociale, profesionale, chiar cosmice. Iata ct de bine era intuita distinctia dintre Eu si

persoana/personalitate de catre Radulescu-Motru: "Personalitatea se cristalizeaza n jurul Eu-lui, dar

n structura sa n afara de Eu se cuprind si alte elemente sufletesti. Eul este licarirea de fulger care

dezvaluie ncotro merge anticiparea sufletului. Personalitatea este masinaria solida care mijloceste

realizarea anticipatiei. Eul traieste n clipita actualitatii, personalitatea n durata trecutului. Unul este

momentul, celalalt vectorul fortei,,. Dar n afara acestor diferente firesti, ceea ce trebuie subliniat n

primul rnd este unitatea si interdependenta dintre Eu si persoana/ personalitate. Fara Eu - scria n continuare Radulescu-Motru - personalitatea omului ar fi o sistematizare oarba de tendinte,

asemanatoare instinctele; fara personalitate, Eul omului ar fi un caleidoscop fara valoare". Iar

concluzia lui era fara nici un dubiu: Eul si personalitatea trebuie sa mearga mpreuna. Dinamica

Eu-lui influenteaza dinamica personalitatii, ridicarea lui echivaleaza cu ridicarea personalitatii pna la

nivelul principiilor morale si ideale, n timp ce coborrea lui nseamna, n cazuri mai grave,

disolutia personalitatii. De asemenea, nivelul de dezvoltare a Eu-lui influenteaza nivelul de dezvoltare al

personalitatii: cnd Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creste gradul de constientizare, de adncire a

gndirii, se amplifica posibilitatea de directionare al ntregului comportament al persoanei; cnd nsa Eul

este mai putin dezvoltat, persoana are impresia ca nu stie cine este, ce vrea, este derutata. Asadar, Eul si

personalitatea sunt consubstantiale, se formeaza si evolueaza concomitent. Nu ne nastem nici cu Eu,

nici cu personalitate, ci vom dobndi Eul vom deveni personalitati. Nu este deloc ntmplator faptul ca

18

omul devine personalitate, atunci cnd ajunge la constiinta de sine, deci cnd se formeaza ca Eu, si nici

faptul ca degradarea Eu-lui duce inevitabil si invariabil la degradarea personalitatii.

5. Eul, tipurile de Euri si de personalitate La unul si acelasi individ exista unul sau mai multe Euri? - iata o alta problema ndelung

controversata, care persista si n prezent. Aparent ea este simpla, raspunsul celor mai multor autori

convergnd spre acceptarea ideii ca ar exista mai multe Euri. Dificultatile ncep de ndata ce se

ncearca inventarierea si desemnarea lor. Parcurgerea literaturii de specialitate arata ca Eurile sunt

clasificate si diferentiate ntre ele dupa:

a) caracteristicile si proprietatile lor: consistente si inconsistente complet sau total actualizate

si incomplet sau partial actualizate stabile si fragile); slabe si puternice

b) locul si rolul lor n planul vietii personale si sociale a individului: Eul profund,

fundamental care exprima intimitatea psihica a individului si Eul social, superficial, superficial, cu

rol de raportare si implicare a individului n viata sociala (Bergson, 1888); individual (egoist,

temporal) si spiritual (Eul valoare), adica subiectul ce se poate gndi pe sine cu aceeasi obiectivitate

ca si pe altii, n el avnd loc identificarea subiectului cu valoare si recunoasterea sa n valoare

(Pavelcu, 1946); Eul intim-format din valorile carora individul le acorda cel mai mare credit, acestea

fiind fundamentale pentru el; Eul social - care nglobeaza sistemele de valori mpartite de individ cu

alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasa, profesionale etc; Eul public - angajat n contractele

umane sau n activitatile n care automatismele sunt suficiente (Lewin).

c) structura lui psihologica interna (sistemul de imagini presupus): Eul subiectiv

imaginea de sine a individului; Eul reflectat - imaginea de sine reflectata n altii n

functie de parerile lor Eul autentic - diferit de mastile pe

care le poarta individul sau de personajele pe care le joaca; el este cel pe care individul

l-ar putea avea daca si-ar actualiza fiinta unica purtata n interiorul sau; Eul ideal - ceea

ce vrea sa fie sau sa para pentru a raspunde la asteptari, a fi acceptat de altii, a face fata

presiunilor mediului sauEul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de

fapt, despre imaginea de sine a individului, cum crede ca este); Si acum sa revenim la ntrebarea

formulata mai nainte: exista mai multe Euri sau doar unul singur? n ceea ce ne priveste,

consideram ca daca Eul este nucleul personalitatii, sistemul ei central, daca el este cosubstantial

personalitatii, aparnd si devenind odata cu ea, n sfrsit, daca el contine si exprima personalitatea,

nu se poate ca ntre el si personalitate sa nu existe o strnsa interactiune, ca structura si

functionalitatea lui sa nu fie corespondenta structurii si functionalitatii personalitatii. Iata de ce

credem ca asa cum ntr-unui si acelasi individ nu exista mai multe personalitati, ci una si aceiasi

personalitate ce contine fatete" diferite, tot asa ntr-una si aceiasi personalitate nu exista mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rndul lui, de fatete" distincte. Mai mult dect att, credem ca ntre structura personalitatii si structura Eu-lui exista o simetrie perfecta. Asa nct la cele sase

fatete ale personalitatii asociem sase fatete ale Eu-lui, si anume: 1. Eul real (asa cum este); 2. Eul

autoperceput (cum crede ca este); 3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie); 4. Eul perceput (cum percepe

Eurile celorlalti); 5. Eul reflectat (cum crede ca l percep altii); 6. Eul actualizat (cum se

manifesta). Nu exista numai personalitati unitare si armonios dezvoltate, instabile, dedublate,

accentuate. Corespondenta structurala si tipologica dintre personalitate si Eu evidentiaza si mai

pregnant interdependenta lor. Pe aceasta baza vom ntelege ca daca o personalitate este instabila

aceasta se datoreaza faptului ca nucleul ei - adica Eul - este instabil.

TEORIILE PERSONALITATII

1. Teoriile personalitatii si cunoasterea psihologica a persoanei Multa vreme, psihologia nu a fost recunoscuta ca stiinta si o parte importanta a preocuparilor ei

a fost ndreptata spre ntelegerea personalitatii umane. De fapt, obiectivul fundamental al studierii

personalitatii este ntelegerea existentei umane din perspectiva psihologica. Pentru a atinge acest

obiectiv, psihologia stiintifica prefera sa opereze cu relatii si concepte simple, a introdus testul

empiric si a folosit metode de cercetare ct mai precise. Dar aceasta orientare, necesara, a limitat

19

varietatea conceptelor si metodelor utilizate n studierea personalitatii.

Lund n considerare numarul mare de alternative posibile ale teoriilor personalitatii, se pune

problema evaluarii acestora.

TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia n perioada premergatoare ideilor

psihanalitice si behavioriste, ofera o imagine sumara, limitata asupra persoanei. Tipurile

psihanalitice reprezinta aspecte partiale ale personalitatii, care bazndu-se pe date morfologice,

ignora n general aspectele socio-culturale.

Minkowski, atrage atentia ca cel care vorbeste de tipuri constitutionale sau constitutii si atrage reprosul de a fi considerat fatalist" (Ionescu. G., 1973). Constitutia trebuie considerata ca un

tot mobil, deschis spre ambivalenta ntr-un, continuu efort adaptativ.

G. Allport (1970) considera ca doctrinele psihologice nu sustin nimic mai mult dect ca

anumiti oameni se aseamana cu altii ntr-o anumita privinta". Dar, existnd

foarte multe criterii fie clasificare a indivizilor, constatam ca am putea situa o persoana n sute

de tipuri posibile, nereusind sa-i surprindem structura interna, unica de organizare. Referitor la tipurile

ideale, autorul arata ca acestea nu cuprind persoane reale, fiind obtinute prin metode rationale si

nu empirice.

A. Cosmovici, ocupndu-se de problema tipologiilor, prezinta cteva puncte de vedere

critice la adresa acestor teorii:

Psihicul este influentat de constitutia biologica, dar si psihicul, si constitutia sunt influentate de mediu. Nu putem gasi frecvent deosebiri prea nete ntre indivizi, existnd putine

tipuri extreme (Cosmovici. A., 1974, pp. 99-100);

20

Majoritatea tipologiilor sunt insuficiente, deoarece n structurile psihice imaginate putem ncadra un numar mic de persoane, restul avnd nsusiri intermediare (Cosmovici A.,

Caluschi M., 1985) ;

Deficienta principala a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de trasaturi. Tipologiile ori vizeaza structuri de trasaturi, ori categorii de motive. Aspectul si constanta diferitelor

trasaturi sunt subordonate motivatiei persoanei.

n concluzie, tipologiile ofera o imagine lacunara, partiala a personalitatii, cu o dominanta

explicativa constitutionala neglijnd aspectele motivationale si influentele socio-culturale n

explicarea persoanei. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a indivizilor n diferite structuri;

varietatea de tipuri n raport cu diferite criterii impune necesitatea unei sinteze.

TEORIILE TRASATURILOR considera trasatura o tendinta de a reactiona relativ constant n

anumite situatii. Cunoasterea personalitatii a fost directionata spre descrierea trasaturilor, izolarea lor

prin analiza factoriala, metode experimentale si calcul statistic. Utilizarea frecventa a testelor, a

calculului matematic riguros a dus la unele rezultate contradictorii, ceea ce a determinat o critica

severa adusa analizei factoriale. Confuzia frecventa a notiunii de trasatura" a personalitatii, cu adjectivele care caracterizeaza personalitatea, insuficienta distinctie dintre trasaturi si notiunile utilizate

n caracterizarea personalitatii au determinat confundarea personalitatii cu elementul ei structural,

caracterul (Ionescu, G., 1973).

Analiza factoriala cauta sa desprinda nsusirile de ambianta, ceea ce constituie o fortare a realitatii,

o ndepartare de adevarul vietii (Cosmovici, A., 1992). Factorii sunt priviti ca entitati unitare, constante,

imuabile si independente, ntre care ar exista relatii extrem de simple. Factorialistii nu admit interferenta

factorilor sau mbinarea lor reciproca. Aceasta metoda se bazeaza n exclusivitate pe notele finale,

aratnd ca exista o corespondenta ntre serii de rezultate, dar nu se arata prin ce mijloace s-a ajuns la

performantele respective. Analiza corelatiilor nu arata daca potrivirea consfintita de un coeficient ridicat

se datoreaza acelorasi subiecti (Cosmovici, A., 1976). Aceste teorii au fost criticate de partizanii metodei

genetice, care sustin ca raspunsul unui individ ntr-o situatie data nu poate fi apreciat pe baza

trasaturilor, ci pe baza raspunsurilor anterioare la situatii similare" (Ionescu, G., 1973). Modul de a

reactiona al unei persoane nu este constant, schimbndu-se odata cu situatia, ceea ce presupune

cunoasterea persoanei n situatii ct mai variate. Orice trasatura izolata prin teste are consecinte

comportamentale n functie de contextul situational si de interactiunea cu celelalte trasaturi. Teoriile

trasaturilor nu prezinta interactiunea diferitelor aspecte psihologice ale persoanei, nu exprima

influenta mediului n formarea personalitatii si, desi se declara dinamice, par statice

TEORIILE COMPORTAMENTULUI incluznd teoriile behavioriste si non-behavioriste,

considera comportamentul ca fiind determinat de factori situationali si folosesc pentru

cunoasterea acestuia metoda observatiei si testele de aptitudini.

Skinner, de exemplu, foloseste o sarcina simpla aplicata la un numar mare de subiecti, animale sau

oameni, pentru a stabili validitatea empirica a principiilor conditionarii operante. Analizele

experimentale ale comportamentului stabilesc legi precise si cuantificabile care sunt aplicabile

comportamentului individului actual. O alta problema legata de orientarea metodologica este

aparatura experimentala automata si definirea controlului asupra conditiilor subiective n care

comportamentul individului este observat si nregistrat. Cercetarile lui Skinner reprezinta o sursa de

date pentru stabilirea empirica a legilor nvatarii, cu determinari de mare precizie, a controlului

conditiilor si variabilelor care afecteaza comportamentul. Cercetarile sale au aplicatii efective n

toate domeniile psihologiei (psihofarmacologie, tehnologie educationala, management industrial,

tratament terapeutic), cu o anumita retinere n ceea ce priveste conditiile artificiale si

experimentarea n conditii de izolare a subiectului.

Dezavantajul fundamental al teoriilor comportamentului consta n subestimarea factorilor interni,

subiectivi si neglijarea aspectelor motivationale. Progresul presupune sistematizarea situatiilor, realizarea

unei taxonomii a situatiilor (Cosmovici, A., 1992). Rezolvarea problemei ntmpina dificultati, deoarece

sensul situatiei depinde de subiect. De asemenea, mai apare problema corespondentelor dintre situatia

21

reala si situatia de laborator, neexistnd o identitate ntre cele doua tipuri de manifestari.

TEORIILE PSIHODINAMICE si orienteaza preocuparile spre aspectul motivational si al

reactiilor defensive. Din punctul de vedere al validitatii conceptuale, se pune problema testarii

stiintifice a ipotezelor derivate din teoria psihanalitica. Problema verificarii obiective si sistematice a

conceptelor centrale a fost neglijata mult timp.

Freud nsusi nu a fost preocupat de validarea empirica, de care se ocupa multi psihologi n

prezent, folosind conceptele psihanalitice ca baza pentru mbogatirea observatiilor clinice, fara a

fi necesara o verificare experimentala independenta. Multi cred ca metoda care contribuie la

verificarea ipotezelor psihanalitice este interviul clinic, verbalizarile pacientilor cu suferinte intense,

terapia de lunga durata. Analistii considera ca experientele relatate de pacienti sunt relevante si

confirma teoria. De asemenea, observatiile clinice si studiul de caz au folosit ca metoda pentru

dezvoltarea si testarea formularilor psihanalitice, dar ele au deficiente severe asociate cu utilizarea

lor de catre terapeut. Se fac eforturi pentru a remania obiectiv setul terapeutic, analistul ne fiind un

observator impart