Psalmul este o specie a g enului liric. Poezie religioasa cu caracter imnic. psalmul exprima pietatea. increderea, umi - linta, proslavirea lui Dumnezeu. Cei mai vechi psalmi au fost atribuiti regelui evreu David si apar in „ Vechiul Testament".  Tudor Arghezi a scris 18 „Psalmi", dintre care 9 apar in volumul de debut („Cuvinte potrivite" - 1927). Poezii reli-gioase, dar si filozofice, avand ca tema cautarea Divinitatii, „Psalmii" arghezieni releva trairile sufletesti ale omului modern: nelinistea, singuratatea. instrainarea, chinul, setea de abso lut, incertitudinea, sentimentul limitelor . e6q7416eh21srjPoezia intitulata „Psalm" [„Tare sunt singur, Doamne, si piezis!"] este inclusa in primul volum arghezian si are ca tema drama poetului-om pe care Dumnezeu 1-a parasit, lasandu-1 singur.Cu toate ca specia este atat de veche, trairile sufletesti mentionate cat si dramatismul cautarii lui Dumnezeu, sunt elemente moderniste.  Universul operei (idei, sentimente):Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din sapte catrene si doua versuri finale, avand rima incrucisata si masura versului variabila (osciland intre 8 si 11 silabe).Considerat drept psalmul singuratatii, poemul se deschide cu strigatul deznadajduit al omului macinat de constiinta ca Dumnezeu I-a dat uitarii:„ Tare sunt singur, Doamne, si piezis! Copac pribeag uitat in campie, Cu fruct amar si cu frunzis Tepos si aspru-n indarjire vie."Din aceasta constiinta tragica se naste un acut sentiment al solitudinii cosmice („Tare sunt singur") si al inadaptarii:

„piezis", adica altfel decat oamenii obisnuiti, poetul este un „heruvim bolnav" care tanjeste dupa paradisul pierdut.In versul al II-lea, apare metafora centrala a textului: cea a copacului pribeag, crescut in campie.La modul simbolic, copacul inaltat spre cer ar putea repre-zenta dorul chinuitor al psalmistului, neistovita sa sete de divin.Din acest dor se naste imboldul pribegiei (exprimat in epitetul personificator „copac pribeag"): singur si strain in spatiul gol al „campiei" (ca un nou Adam izgonit din Rai), poetul este gata sa-si inceapa odiseea spre poarta cerului.Metafora copacului este imbogatita prin doua determinari: epitetele ornante „Cu fruct amar" si „cu frunzis tepos". Ambele il caracterizeaza pe omul uitat de Dumnezeu, con-damnat sa-si poarte sentinta biblica: „Este psihologia poetului blestemat din istoria simbolismului francez, trecut pe plan religios" (S. Cioculescu).In strofele a Ii-a si a IlI-a, sentimentul solitudinii se imbina cu o anume tanjire metafizica.Se intrevede aici „nelinistita patima cereasca" (pomenita intr-o alta poezie similar intitulata), trasatura care il deosebeste pe psalmist de oamenii obisnuiti (reprezentati prin metafora pomilor cu rod).Cateva imagini („Crampeie-n zbor de gingasie", „cantece mici de vrabii si lastun") caracterizeaza universul existential al oamenilor netulburati de intrebari.Metafora pomului peste care nu se lasa nici pasarile, nici omizile, castiga noi semnificatii in strofa a IV-a: lipsit de „aroma primei agurizi", „copacul" (omul-poet) traieste si o alta suferinta: „prins adanc intre vecii si ceata", el poarta blestemul timpului curgator si al necunoasterii.Strofele a V-a si a Vi-a exprima oboseala cosmica a cauta-

torului de Dumnezeu: „copacul" care si-a facut, din ramuri, altare pentru focurile sfinte, rosteste o intrebare invecinata cu revolta: „ Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?"In final, parasit si singur ca Iisus pe cruce („in rostul meu tu m-ai lasat uitarii"), poetul traieste o mare drama („Si ma muncesc din radacini si sanger): „«Psalmii» sunt o lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului de solitudine ce-l copleseste" (N. Manolescu).Aceasta sfasiere launtrica va conduce la rugamintea adresata in ultimele versuri:„ Trimite, Doamne, semnul departarii, Din cand in cand, cate un pui de inger"Cercetarea textului reliefeaza si alte elemente apartinand modernismului.Printre acestea, comentatorii mentioneaza un anume „crestinism in ruina", in sensul ca ruga psalmistului nu este expresia credintei, ci a neputintei.La nivelul limbajului, se remarca asocierile surprinzatoare intre termeni: „Tare sunt singur, Doamne si piezis" , „Copac pribeag", „Sa bata alb din aripa".Tot un element modernist il constituie metaforele si imaginile socante: „fruct amar", „frunzis tepos si aspru-n indarjire vie", „straja de hotare".

Psalm -; Tudor Arghezi (comentariu literar)

Psalmii apartin liricii filozofice argheziene si exprima drama omului modern silit sa traiasca intr-o lume profana parasita de Dumnezeu si lipsita de miracolele de care lumea veche era plina. z5k19kyTitlul acestor poezii, in jur de 16, risipite in volume din toate etapele creatiei argheziene evidentiaza diferentele dintre spiritualitatea crestina si mentalitatea moderna, nelinistita, pragmatica, omul modern fiind apasat de singuratate si aspirand la Divinitate cu care vrea sa comunice, dar aceasta dorinta este exprimata intr-o maniera aparte, uneori chiar sfidatoare.Psalmii arghezienii amintesc astfel numai prin titlu de cei 150 psalmi din vechiul testament, apartinand cei mai multi lui David, tatal inteleptului rege Solomon, psalmi ce erau cantece de slava ale Divinitatii. Psalmii arghezieni isi au originea in experienta religioasa a lui Arghezi dintr-o anumita etapa a existentei sale, cand a trecut printr-o criza existentiala, ezitand intre viata laica si cea ascetica, intre credinta in Dumnezeu si tagada acesteia, solicitand din partea Divinitatii niste semne palpabile ale existentei acesteia.

Dupa modelul psalmilor biblici dar si al poeziei populare de factura religioasa psalmii arghezieni sunt dialoguri imaginare intre poet si mantuitor, scrise intr-un limbaj fie solemn, fie patetic, uneori contestator sau aforistic, exprimandin felul acesta neincrederea, deznadejdea, speranta omului care invoca prezenta Divinitatii.Relatia lui Arghezi cu Divinitatea exprimata in „Psalmi”, dar si in alte cateva poezii filozofice este asemanatoare celorlalti poeti ai perioadei interbelice, respectiv Blaga si Voiculescu, poetul creand un fel de teologie negativa specifica expresionismului, prin care simtind ca Divinitatea nu-i raspunde, poetul si-a confectionat o aura demonica preferand chiar blestemul asupra tacerii si indepartarea Divinitatii.Poemul „Psalm- Tare sunt singur” ilustreaza lirica existentiala a lui Arghezi, traducand atitudinile omului in fata divinitatii. Astfel psalmul reprezinta la Arghezi o marturisire a neintelegerii necunoscutului uman si divin in acelasi timp, un dialog cu divinitatea din partea careia spera sa gaseasca raspunsurile la intrebarile pe care si le pune, la problemele existentiale care il preocupa. Dupa cum afirma Mircea Zaciu, poemele ciclului „Psalmi” sunt „ca niste repere ce ar marca popasurile unei via dolorosa”. Acesta este drumul de patimi pe care l-a parcurs Iisus Hristos pana la locul rastignirii, fiind denumit si drumul crucii, calvarul sau drumul Golgotei, un drum al patimirii, al suferintei si al jertfei, ca analogie „popasurile” reprezentand acele momente in care omul mediteaza la problemele existentiale si incearca sa gaseasca raspunsuri din partea divinitatii in aceasta privinta, stiind ca viata pe acest pamant are o finalitate.Astfel se intampla si in poemul „Psalm”, al treilea din

intreg ciclul, care se constituie intr-un monolog adresat si al carui tema este speranta revelatiei, a obtinerii unui raspuns sau semn din partea lui Dumnezeu de a carui existenta se intreaba. Starea sugerata este cea de singuratate : „Tare sunt singur”. In aceasta situatie s-ar putea considera ca indoiala, deznadejdea si incrancenarea il cuprind: „Tare sunt singur, Doamne, si piezis!”, fapt explicabil pentru acesta, care in starea de singuratate incearca sa gaseasca raspunsuri la niste intrebari esentiale pentru el. Intr-un pasaj din cartea fiului scriitorului, Barutu Arghezi, se gaseste insa o afirmatie a lui Arghezi conform careia „Psalmii nu arata o deziluzie, ci mai degraba asteptarea unui raspuns care intarzie” si pe care nu a reusit sa il gaseasca in decursul perioadei in care a fost la manastirea Cernica, diacon la Mitropolie, respectiv la manastirea din Elvetia, deci prin intermediul dogmelor bisericesti, a contactului cu divinitatea in sensul inteles de biserica, prin rugaciune. Acestea reies chiar din marturisirile autorului cu privire la perioada calugariei: „Voiam sa traiesc o experienta, nu o dogma. Nu sunt un atare om. Mi-e indiferenta forma de religie, ceea ce ma intereseaza ar fi o nuanta noua de parfum de smirna si ceara, pe care speram sa o gasesc ratacind...”; el cauta de fapt eliberarea prin cunoastere si un alt tip de relatie cu divinitatea.Metafora din al doilea vers „copac pribeag” evidentiaza tocmai aceasta stare, de ratacire, traducand ideea de singuratate, lipsa stabilitatii. Arghezi asociaza astfel doi termeni aparent opusi deoarece copacul este imobil, fixat in pamant, iar pribeag sugereaza miscarea. Copacul, simbol al vietii in continua evolutie, este in acest caz un axis mundis, care face legatura intre planul terestru si cel celest,

simbolic deci intre om si divinitate, si se concretizeaza in tendinta omului spre absolut, spre cunoastere, in speranta elucidarii misterelor vietii, in acest caz cu ajutorul celui care detine aceste raspunsuri si caruia i se si adreseaza acest monolog, adica Dumnezeu. Copacul poate simboliza tocmai ideea de ratacire, de izolare si deci singuratate „copac pribeag uitat”, a omului care calatoreste, pribegeste in speranta gasirii raspunsurilor la niste dileme adevarate. Aceste prime doua versuri indica tonalitatea grava in care este scris textul, avand ca tema o drama existentiala. Imaginile „Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n indarjire vie” si afirmatia ca este „prins intre vecii si ceata” ilustreaza sugestiv sentimentul de indoiala pe care acesta il incearca.„Pasarea ciripitoare” asteptata, care „sa se opreasca-n drum, sa cante si sa zboare”, este vestitorul, purtatorul unui semn, mesagerul intercesor prin intermediul caruia ar primi raspunsul de la Dumnezeu, deci ar avea parte de revelatie, si care ar reusi sa izgoneasca indoiala ilustrata prin epitetul metaforic „umbra de fum”. El se vede intruchipat probabil in acel copac uitat de lume si doreste ca prin aceasta revelatie sa isi gaseasca linistea, rezolvarea dilemelor existentiale, care il fac in opozitie cu unii dintre ceilalti oameni, reprezentati de „pomii cu rod” sa fie nefericit si susceptibil in unele privinte. Termenii „copac” si „pomii” se afla in opozitie in primul rand gramaticala, primul fiind la singular si celalalt la plural, „copacul” simbolizand omul singuratic, inadaptat, care incearca sa isi depaseasca conditia prin cunoastere, pe cand „pomii” sugereaza oamenii obisnuiti care nu au dileme existentiale si care sunt multumiti cu situatia lor, ar fi deci o opozitie intre idealuri, dorinta de cunoastere,

absolut si cealalta extrema reprezentata de automultumire, de ingustare a orizontului prin lipsa de idealuri. Aceasta diferentiere plina de simboluri este sugerata in continuare si in strofa a patra: „Nu am nectare roze de dulceata, / Nici chiar aroma primei agurizi, / Si prins adanc intre vecii si ceata, / Nu-mi stau pe coaja moile omizi.”In strofa a cincea este dezvoltata o alta metafora explicita, a stelelor, care sunt personificate si vazute ca „nalt candelabru” si „straja de hotare”, acestea veghind si inchizand accesul intre „vecii” (eternitate) si „ceata” (necunoscut), intre pamant si cer, dar mai ales contactul dintre omul revoltat si divinitate. Este preferat cadrul nocturn pentru ca el asigura intimitatea dorita in relatia cu divinitatea, o stare propice meditatiei, invaluita de mister asa cum considera si Alexandru George: „Noaptea e vazuta ca mediu impenetrabil, compact si indistinct, asimilat cu misterul pe care-l exprima un termen-pereche: intunericul.”

Strofa se incheie cu exprimarea deschisa a revoltei care va fi detaliata in strofa a sasea si a saptea: „Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?”. Sintagma „Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns” ilustreaza nemultumirea pe care el o simte in relatia unilaterala pe care a avut-o pana acum cu divinitatea si din partea careia asteapta o „experienta”, o revelatie, si nu o viata condusa de credinta oarba, necercetata sugerata de „focuri sfinte” si versul „patruns de grelele porunci si-nvataminte”, lipsita de o relatie clara cu Dumnezeu. Revelatia ar insemna eliberarea prin cunoastere, atingerea unui alt plan in relatia cu divinitatea, lipsit de neincredere si indoiala si tocmai din acest motiv este invocata.Din penultima strofa reiese evident sentimentul parasirii de catre Dumnezeu: „In rostul meu tu m-ai lasat uitarii / Si ma

muncesc din radacini si sanger.”; „rostul meu” se refera la destinul omului, iar cel de-al doilea vers sugereaza dilema existentiala care il incearca, intrebarile la care nu poate gasi raspuns, gandurile care il chinuie, iar sangele simbolizeaza durerea, profunda dezamagire in neimplinirea dorintei de eliberare printr-o alta relatie cu Dumnezeu, revolta in sine. Din acest motiv putem considera poemul „Psalm” o confesiune a revoltei, „a insingurarii, a parasirii” dupa cum a afirmat Nicolae Balota, „purtand -; ca in filigran -; cuvintele evanghelice «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit»”. „Psalm” este „nu incrancenare disperata, exaltare a orgoliului, nu blasfemie, ci tanguire”. Revolta este exprimata deci prin tanguire, divinitatii fiindu-i invocata revelatia („Trimite, Doamne”) simbolizata de „un pui de inger”, acesta fiind mesagerul traditional al lui Dumnezeu, intermediarul intre cer si pamant. Intregul monolog adresat vine practic in contradictie cu dogmele bisericesti si preceptele acesteia bazate pe indemnul „Crede si nu cerceta”, dar nu este intentionat ca o negare a divinitatii, ci ca o tanguire, o cerere ce are ca scop descoperire cu adevarat a lui Dumnezeu si a „povetei sale bune”. De aceea, Serban Cioculescu a afirmat in legatura cu „Psalmii” lui Arghezi ca sunt „marturia unei stari agonice: a luptei interioare, in cautarea lui Dumnezeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelatiei. Chiar cand domina sentimentul indoielii, nevoia credintei se afirma impetuoasa, ca o recunoastere indirecta a lui Dumnezeu”, nefiind vorba de o negare a existentei divinitatii, o blasfemie, cum au considerat unii critici. Dar cea mai sincera interpretare a operei ne-o da totusi autorul ei, care marturisea ca „psalmi sunt intrebarile sufletului, indoielile gandului si nevoia de-a exprima tulburarea intima, ca un

fel de spovedanie”. „Unii au zis ca Psalmii sunt o tagada a credintei, altii ca e o filozofie a negarii, dar prea putini dintre criticii literari au inteles ca era o cautare spre necunoscutul care ne inconjoara in fiecare minut.”

Tabor, Nr. 10 / ianuarie 2009

Dimensiuni ale sacrului în poezia lui Tudor Arghezi

Activitatea literară a lui Arghezi se desfăşoară pe mai bine de şapte decenii, într-o varietate de forme publicistice fără precedent. Astfel, Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat reviste şi ziare, a scris pamflete, romane şi povestiri. Se poate spune că Arghezi a fost o personalitate singulară şi incomodă care, chiar dacă a colaborat la numeroase publicaţii, nu a aderat afectiv şi intelectual la spiritul acestora. Ca şi Al. Macedonski mai devreme, Arghezi străbate în mod firesc mai multe şcoli şi vârste literare, astfel încât se poate spune că a interferat cu toate curentele literare ale epocii sale, fără însă ca vreunul să îl poată revendica în mod legitim. Arghezi a debutat sub semnul influenţei parnasiene, fără a neglija însă unele teme, toposuri sămănătoriste, cultivate însă într-un moment în care această orientare era în disoluţie (Arheologie, Belşug, Inscripţie pe o casă de ţară). Poet al întrebărilor fundamentale în faţa existenţei, moralist şi creator implicat în problemele sociale ale epocii sale, Arghezi se înscrie pe traiectoria cea mai înaltă a versului

românesc. Creaţia sa reprezintă o contribuţie decisivă la dezvoltarea şi înnoirea lirismului românesc, atât prin problematică, cât şi prin mijloacele artistice folosite.

Ca în mai toţi psalmii arghezieni, capătă contur şi în psalmul Aş putea vecia cu tovărăşie... acea dialectică a rugii şi neîndurării, a smereniei şi orgoliului, după cum aflăm şi antinomia sacru/ demonic, antinomie ce reiese tocmai din temperamentul titanian al poetului, copleşit de materialitatea lumii dar, pe de altă parte, căutând să iasă la lumina adevărului religios, să se înalţe la spiritualitate, la dumnezeire. În primele strofe poetul constată o inadecvare între instrumentele lingvistice insuficiente pe care le posedă – cuvintele – şi spaţiul ilimitat, înfiorat de mister pe care trebuie să-l desemneze: Transcendenţa. Dumnezeirea nu poate fi circumscrisă prin intermediul vocabulei poetice, divinitatea scapă mereu încercărilor poetului de a o fixa în vers. Ca atare, poetul se află într-o permanentă căutare a unor noi modalităţi lirice capabile să surprindă ceva din aura dumnezeirii, dar şi propriile sale frământări legate de opoziţia dintre condiţia sa perisabilă, efemeră şi orizontul nemărginit în care se înscrie divinitatea: „Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşă gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc –

şi stihuri sprintene şi grele.// Orişicum lăuta ştie să grăiască,/ De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde./ O neliniştită patimă cerească/ Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde”. Nevoii irepresibile de a nota în vers zbuciumul interior ori incandescenţa dumnezeirii îi corespunde, în a doua parte a psalmului, o mişcare de revoltă, de răzvrătire împotriva unui Dumnezeu ce cheamă, la un moment dat, la moarte atâtea frumuseţi pământeşti („Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;/ Numai suferinţa cerului, păcat/ Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan”). Ultima strofă a poeziei e o revenire, după momentul de înălţare anterior, la lumea beznei şi a putregaiului, a materialităţii atroce şi a suferinţei închisă în cercul infernal al trupului: „Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit”. Psalmul pune în faţa cititorului câteva atitudini lirice contradictorii, una de înălţare, de avânt spre dumnezeire, şi alta, opusă, de recluziune în bezna trupului, dar şi de revoltă titaniană în faţa unui dat necruţător. În psalmul Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!... e consemnată o atitudine predilectă a lui Arghezi în faţa divinităţii: aceea de izolare, de neputinţă şi resemnare, de har înţelenit şi aspiraţie zadarnică spre un cer ce rămâne „închis”, ce

nu-şi trimite niciun semn spre cel ce aşteaptă, înfrigurat, însetat, roada divină. Cuvântul „pieziş”, alături de epitetul „singur”, caracterizează cu plasticitate poziţia pe care şi-o recunoaşte în nelimitarea universului Arghezi: aceea de excepţie, de ieşire din normă şi din firesc, de situare în margine, la fruntariile lumii. Poetul se aseamănă pe sine unui copac cu fructe amare, lipsit de frumuseţe şi de forţă, un copac situat la periferia vieţii, aproape mortificat, ce aşteaptă mici gingăşii şi cântece, dovezi ale vieţii şi ale rodului bun: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.// Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum.// Aştept crâmpeie mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să mi se dea şi mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun.// Nu am nectare roze de dulceaţă,/ Nici chiar aroma primei agurizi,/ Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,/ Nu-mi stau pe coajă moile omizi”. Aspiraţia spre fiorul divin e, aşadar, a unei fiinţe ce-şi constată cu dureroasă luciditate propria fragilitate şi mărginirea în tiparele unui trup trecător. Psalmistul are, în poezia Ruga mea e fără cuvinte, înfiorări de taină şi de armonie neauzită într-un vers delicat şi sobru. În viziunea lui Arghezi, cuvântul e incapabil să reţină misterul ultim al divinului, să exprime

tulburătoarele acorduri ale dumnezeirii fără rest, să se afle într-o totală comuniune cu statura înaltă, necuprinsă a transcendentului. Tăcerea, ca potenţialitate majoră a unor mesaje nerostite, dar prezente in nuce în nedefinitul absenţei cuvântului e modalitatea cea mai aptă să exprime inexprimabilul divin, să susţină comuniunea cu fiinţa eternă: „Ruga mea e fără cuvinte,/ Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.// Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i, poate, omenesc./ Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”.Nevoia de comunicare cu divinitatea e irepresibilă. Poetul, însetat de certitudini, vrea să-şi asume cunoaşterea dumnezeirii în date concret-senzoriale. Sufletul poetului, „deschis cu şapte cupe”, e asemeni unui receptacol ce caută să primească harul divin, să se cuminece în sensul cel mai înalt şi mai autentic: „Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă/ Şi te scrutez prin albul tău veştmânt/ Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă/ Ne-ngenunchiată firii de pământ./ Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ Şi zilnic se-ntregeşte cu metal./ Sufletul meu, deschis cu şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină”. Incertitudinea, setea chinuitoare de adevăr şi de lumină, vocaţia desăvârşirii şi neputinţa

comunicării autentice cu divinul – toate aceste stări ce se îngemănează în încordarea versului conferă poeziei tensiune spirituală şi dinamism afectiv. Ultima strofă marchează starea de puritate în care se consumă aşteptarea mesajului divin, limpezimea de cuget şi de simţire a mesajului poetic („Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz”). Înfiorat de zvonul transcendenţei, psalmistul caută modalităţi de comunicare, de dialog cu o divinitate ce nu se arată, ce refuză să se reveleze în deplinătatea fiinţei sale. Ipostaza de deus absconditus e cel mai bine reliefată în psalmul Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă…, în care suferinţa derivă din absenţa divinului. Tăcerea cumplită a tăriilor, robia eternităţii şi refugiul în timpul istoric oprimant, sugestia extincţiei, a „veacurilor care pier” pun în valoare conştiinţa unui poet însingurat, ce resimte cu dureroasă acuitate spaima de nefiinţă şi durerea de a-şi resimţi propria însingurare: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.// De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi cerurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer”. Viziunea apocaliptică pe care poetul o conturează liric în acest psalm rezultă tocmai dintr-o astfel de

perspectivă a „nearătării” divinităţii. Un gust de cenuşă, o dinamică inertă a negativităţii şi un regres în lumea impură a materialităţii se fac simţite aici. Sfâşierea poetului rezultă, astfel, tocmai din absenţa semnului venit din partea dumnezeirii. Poetul nu se simte deloc un ales; de-aici drama sa, suferinţa sa purceasă din lipsa mesajului divin. Comunicarea om/ divinitate e exclusă ori măcar pusă sub semnul întrebării: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – şi se putea./ Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis un înger de povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de faţă./ Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul…”. Poetul ne vorbeşte despre un timp de regres, de declin al dialogului om/ divinitate. Omul nu mai regăseşte limbajul ce ar putea să-i definească propriile lui aspiraţii spre infinit, spre absolut, şi-a pierdut capacitatea de a se mai rosti pe sine, esenţial şi pur.

Ruga poetului capătă, în psalmul Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere, rezonanţa unui ţipăt şi inclemenţa unei acuze. Credinţa şi tăgada sunt cele două atitudini ce covârşesc deopotrivă sufletul psalmistului, împărţit între spaţiul terestru şi eternitate, între profan şi sacru, între condiţia sa efemeră şi precară şi aspiraţia

spre tăriile transcendenţei. O transcendenţă însă ce nu se arată, care, dimpotrivă, se ascunde mereu, îşi camuflează puterea, se retrage într-un spaţiu inaccesibil. Divinitatea nu favorizează aşadar comunicarea cu creaturile sale, lăsându-le acestora perplexitatea credinţei şi a negaţiei, a implorării şi a contestării. Interogaţiile retorice utilizate de poet în prima strofă au tocmai rolul de a amplifica tensiunea creată de neputinţa omului, a făpturii umile de a întreţine un dialog cu divinitatea. Căutarea se consumă în gol, ruga rămâne fără răspuns, implorarea nu are efect, toate acestea conferind atitudinilor poetice un gust al zădărniciei („Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.// Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”). Întreaga nelinişte a spiritului arghezian chinuit de contradicţii ireconciliabile se regăseşte aici, în aceste versuri ce clamează revelarea Divinităţii, a visului „din toate cel frumos”, un vis ce rămâne inabordabil şi insesizabil. Revelaţia nu se produce, hierofania e amânată mereu, sacrul rămâne deghizat în magma precară a prozaicului. Chinuitoarea tortură sufletească de aici provine: din neputinţa poetului de a avea

certitudini cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Risipit în toate, Divinul nu se revelează ca atare, nu-şi arată atotputernicia, sporind nevoia de adevăr şi setea de autentic a poetului: „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă.// Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”. Substratul demonic şi dominanta raţională a lui Arghezi se apropie aici, pentru a contura imaginea unui poet măcinat de contradicţii şi sfâşieri lăuntrice tulburătoare.

În psalmul Ca să te-ating, târâş pe rădăcină, Arghezi se-ntoarce asupra propriei condiţii artistice şi existenţiale precare, o condiţie minată de rătăciri şi de eşecuri, de efemeritate şi de demonia timpului ditrugător. Setea de absolut şi neputinţa de a fi la înălţimea propriilor aspiraţii, tensiunea spre ideal şi imposibilitatea de a-l atinge sunt datele structurale ale fiinţei poetice argheziene ce se regăsesc şi în acest psalm. Starea de criză rămâne la fel de puternic marcată afectiv şi stilistic, dialectica apropierii şi a depărtării de divinitate la fel de vie. Trebuie remarcat însă faptul că limbajul poetic arghezian capătă aici un spor de concreteţe, o pondere deosebită,

prin întrebuinţarea unor termeni ce au savoarea viului, sugestia trăitului, a dinamicii realităţii empirice. „Târâş”, „câmp”, „dâmb”, „râpi”, „molift” etc. sunt astfel de cuvinte ce conferă efecte de apropiere de realitate, de lumea oglindită cu patimă, absorbită în vers. Două ipostaze se confruntă aici: aceea a orizontalităţii şi fragilităţii („paiul”) şi cea a verticalităţii („moliftul”). Sunt, deopotrivă, două posturi existenţiale şi morale. Una a trăirii inerte, a abuliei şi retractilităţii, cealaltă a îndrăznelii, a avântului spre necunoscut, a interogaţiei severe: „Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc.// Am fost un pai şi am răzbit în munte,/ Molift înnalt şi mândru că pui punte/ Pe creştete, din lume către veac./ Şi-am ascultat bătaia-i de tictac”. Ultimele două strofe aduc în scenă o altă atitudine, una de umilinţă a fiinţei ce poartă în sine povara atâtor întrebări chinuitoare, a fiinţei de excepţie ce stă de strajă în „vecii” şi care vrea să-şi recapete condiţia uman-prea umană („M-aş umili acum şi m-aş ruga:/ Întoarce-mă de sus, din calea mea./ Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii”). Refugiul în lumea artei, în universul interior, aduce o cu totul altă perspectivă: poetul consideră că Dumnezeu poate fi găsit şi în lăuntrul fiinţei,

sub forma unei rugi delicate şi reculese.

Pentru că n-a putut să-te-nţeleagă… e poate psalmul cu accentele cele mai patetice din întreg ciclul arghezian. Tonalitatea poeziei e una a lamentaţiei reţinute, a interogaţiei cu dicţiunea solemnă şi abstrasă. Dacă, în mod generic, „psalmistul este, înainte de toate, omul nesaţului gnoseologic” (N. Balotă), se poate considera că în acest psalm căutarea nesăţioasă a divinului nu mai e însoţită de accente insurgente, îndoiala nu mai are patosul negator al imprecaţiei, iar dinamica discursului liric capătă o anume ţinută orfică. Întrebările poetului au acum un aer de melancolie nelămurită, după cum gustul neputinţei cunoaşterii e copleşitor, iar povara frământărilor – necontenită. Dumnezeu e imaginat, mai întâi, în postura sa veterotestamentară, autoritară şi răzbunătoare, cu dimensiuni de neimaginat, pe care oamenii le-au aşezat în tipare antropologice: „Pentru că n-a putut să te-nţeleagă/ Deşertăciunea lor de vis şi lut,/ Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzut/ Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă.// Te-ai arătat adeseori făpturii/ Şi-ntotdeuna-n haine de-mpărat,/ Ameninţând şi numai supărat,/ Că se sfiau de tine şi vulturii.// În Paradisul Evei, prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/ Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a deschis

decât ca să ne-njure”. Ultimele două strofe pun în lumină latura patetică a sentimentului religios arghezian, un patos reţinut al eului chinuit de întrebări mistuitoare cu privire la propria condiţie şi cu privire la raportul dintre fiinţă şi Dumnezeire. Umilinţa ia locul insurgenţei, iar absenţa divinităţii provoacă, cum observă Nicolae Manolescu, „conştiinţa insuportabilă a singurătăţii în univers”. Fervoarea interogaţiei se preschimbă în implorare, iar căutarea are tot mai mult caracterul unei încercări de identificare empatică a eului cu ceea ce este deasupra firii, cu divinitatea: „Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea.// Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti,/ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,/ Între putinţă şi-ntre amintire”. Retras în sine, în labirintul propriilor chemări spre absolut, Psalmistul nu conteneşte să-şi exprime îndoielile, neliniştile, tulburătoarele întrebări asupra propriei fiinţe, asupra Dumnezeirii şi asupra locului său în nemărginirea universului. Comunicarea cu un deus absconditus se transformă, treptat, într-un monolog al exasperării gnoseologice, al abuliei şi lipsei de semnificaţie ontică.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ SELECTIVĂ

NICOLAE BALOTĂ, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979; OVID S. CROHMĂLNICEANU, Tudor Arghezi, ESPLA, Bucureşti, 1960; ALEXANDRU GEORGE, Marele Alpha, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1970; GHEORGHE GRIGURCU, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989; NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei, Ed. Timpul, Reşiţa, 1996; NICOLAE MANOLESCU, Postfaţă la volumul Tudor Arghezi, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971; I. NEGOIŢESCU, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1991; ION POP, Recapitulări, EDP, Bucureşti, 1995.

Pentru realizarea eseului se valorifică textul psalmului [Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...] de Tudor Arghezi.

Revendicat de clasici şi de moderni deopotrivă, Tudor Arghezi realizează o operă poetică originală. Pornind de la aspectele liricii tradiţionale, oferă alternative poetice moderne (idei, atitudini, modalităţi lirice).

Poezia sa, cu un limbaj şocant prin neaşteptate asocieri lexicale sau semantice, este expresia unei conştiinţe

frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii sau incompatibile.

Iniţial specie a liricii religioase, în care se preamăreşte divinitatea, în lirica modernă psalmul este o specie a poeziei filozofice, în care sunt exprimate dilemele existenţiale (raportul om-divinitate). în epocă, psalmul este cultivat de AI. Macedonski şi de Lucian Blaga. Psalmul poetic interbelic este creat de o conştiinţă problematizantă, iar stările contradictorii ale psalmistului exprimă situaţia dramatică a condiţiei umane, căutarea dialogului cu Dumnezeu într-o lume desacralizată.

„Psalmii arghezieni sunt. monologuri ale celui-care-glăsuieşte-în-pustiu. [...] Nici un răspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogată a glasului, ca şi imensitatea vidului în care răsună conferă psalmilor arghezieni patosul lof*.

Primii 9 psalmi au fost integraţi volumului Cuvinte potrivite (1927), fără a se constitui într-un grupaj separat. Faptul că şi în volumele ulterioare au fost incluşi alţi psalmi demonstrează permanenţa cultivării acestei specii şi a problematicii filozofice în opera lui Tudor Arghezi, cu frământările căutării şi încercarea atingerii absolutului.

MODERNĂ

IPOTEZĂ:

Psalm III [Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...],

publicat în volumul Cuvinte potrivite,

aparţine liricii moderne. Specie a poeziei filozofice, acest psalm constituie o mărturie a unei stări agonice: lupta interioară, în căutarea lui Dumnezeu.

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Starea agonică, sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea, conştiinţa propriei damnări sunt atitudini umane reflectate în lirica modernă definită prin categoria negativă a creştinismului în ruină7.

ARGUMENTARE

Experienţa monahală de la Cernica şi dilemele omului modern pot fi asociate preliminar psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se încadrează în categoria poeziei moderne de tip filozofic.

[Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...] este uh „psalm al însingurării, al părăsirii, purtând - ca în filigran - cuvintele evanghelice «Eli, Eli, lama sabahtanih, adică «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?». [...} Tonul de lamento îl înlocuieşte pe cel al revoltei din alţi psalmi. [...] Dar pricina este aceeaşi: absenţa divinităţii8.

Versul iniţial, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...", constituie o formulare lapidară a teniei: singurătatea şi dorinţa de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea agonică a poetului, a omului „pieziş", altfel decât semenii

săi. Psalmistul arghezian se simte proscris , blestemat.

Zbaterea psalmistului între credinţă şi tăgadă este dublată de lupta poetului între cuvânt şi tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere interioară, imaginare, viziune.

Psalm ni ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentaţie). Tăcerea Celui chemat, Deus absonditus, întreţine starea de solitudine a psalmistului şi sentimentul de părăsire, trezeşte revolta şi implorarea, alimentează dorinţa orgolioasă de a primi „semnul depărtării" (coborârea transcendenţei în imanenţă).

Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ şi imperativ („m-ai lăsat", „trimite").

Reproşul, vaierul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite şi în lamentaţia psalmistului biblic, căruia însă i se răspunde „de dincolo". Monologul eului liric vine în contradicţie cu preceptul biblic „Crede şi nu cerceta" şi exprimă nevoia celui „uitat de Dumnezeu de a primi un semn al inocenţei pierdute.

Proiecţia simbolică a eului liric se construieşte prin dezvoltarea metaforei „copacpribeag uitat...". Axis mundi, legătură între pământ şi cer, copacul simbolizează dualitatea condiţiei umane, a poetului care aparţine în acelaşi timp lumii terestre, efemere (trupul - rădăcinile) şi

lumii cosmice eterne (spiritul - coroana).

Opoziţia termenilor „copac pribeag" şi „pomii de rod sugerează condiţia celui respins de divinitate, respectiv, pomul vieţii din rai, binecuvântat de Dumnezeu.

în prima secvenţă poetică (strofele 1-IV), cele două metafore-emblemă grupează câte o serie de atribute ale ipostazelor antitetice.

Primul vers este o confesiune adresată divinităţii, prin vocativul „Doamne", lamentaţie exprimată prin verbul la persoana I singular, superlativul absolut expresiv şi cele două epitete, „singur", „pieziş". Versul iniţial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al singurătăţii, care are ca temă o dramă existenţială.

Metafora „copac pribeag uitat în câmpie" realizează o imagine a singurătăţii omului în ruptură, uitat de Dumnezeu, derivând din mitica suferinţă a celui alungat din edenul primordial. Epitetul „pribeag" asociat surprin-zător cu substantivul „copac" conferă acestui element al regnului vegetal, al vieţii în evoluţie, atributele umane: singurătate şi mişcare. în poezia modernă, metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile"9.

Şi alte metafore însoţite de epitet („fruct amaf, „frunziş ţepos şi aspru") asociază termeni din sfera semantică a vegetalului şi a umanului. Ele desemnează atribute ale poetului însetat de cunoaştere şi căruia, tocmai de aceea, i se refuză împlinirea în plan uman.

Tentaţia absolutului/ căutarea continuă este sugerată de sintagma „~n îndârjire vie" şi este reluată cu verbul „tânjesc", în strofa a doua.

Metafora „umbra mea de fum" (ipostază a credinciosului ascet) exprimă componenta spirituală, însă dureros supusă şi ea trecerii. Metaforele din versul „prins adânc între vecii şi ceaţă" implică dualitatea suflet - trup (eternitate - efemeritate) a celui care tinde spre absolut prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns şi mut înseamnă singurătatea omului.

„Metafora copacului blestemat, sterp, care tânjeşte după semnele binecuvântării cuprinde întreg complexul izgoniri?10.

în opoziţie, „pomii de rod cu gustul bun" poartă semnele paradisului, ale inocenţei: „pasărea ciripitoare", „crâmpeie mici de gingăşie", „cântece mici de vrăbii şi lăstun", „nectare roze de dulceaţă", „aromaprimei agurizi, „moile omizi. Imaginea edenică se realizează prin imagini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea unilaterală a „copacului uitat, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză („tânjesc", „aştept, „nu am") sunt tocmai atributele vieţii.

Opoziţia dintre „copacul uitat în câmpie" şi „pomii de rod presupune şi distincţia singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între condiţia poetului inadaptat, însetat de absolut şi condiţia oamenilor obişnuiţi, cu preocupări pământeşti.

Următoarele zece versuri constituie a doua secvenţă poetică, care conţine motivaţia revoltei şi revolta, modificând treptat tonalitatea iniţială, de lamentaţie.

Versul „Nalt candelabru, strajă de hotare" din strofa a V-a spiritualizează imaginea copacului tinzând spre lumina cerească, dar sugerează hieratismul steril, al jertfei neprimite. „Candelabrul nu este o sursă a focului originar, ci un suport al acestuia în diversele sale manifestări: „Stelele vin şi se aprind pe rând/ In ramurile-ntinse pe altare". Ascet al virtuţilor sterile, psalmistul se proiectează în acest simbol al însingurării damnate. Năzuind spre uniune cu absolutul, el nu propovăduieşte împăcarea; nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator. Aşteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de consolare, îi trezeşte revolta: „Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?. Exclamaţia retorică exprimă „exasperarea celui care, servind o absenţă, se simte frustrat în existenţa sa"11.

Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la rânduielile sale fireşti: „De~a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-nuăţăminte". Focul sfânt purifică spiritual, dar omeneşte ucide. Rodirea metalelor printr-o alchimie a focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană, monstruoasă în sfera vitalului. Viaţa în ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunţa la rodul firesc, uman.

Artistul (poetul blestemat) cunoaşte şi el o existenţă paradoxală, rodind împotriva firii, ceea ce îi provoacă

suferinţa. Iar efectul suferinţei asumate este tocmai umanizarea. Exasperarea este atitudinea prin care omul nu caută să-şi depăşească sau să-şi anuleze condiţia, ci să şi-o împlinească: „în rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi săngef. Acesta este reproşul adresat divinităţii mute: uitarea, golul. Suferinţa psalmistului nu aparţine registrului durerilor umane, ci este una profundă, a fiinţei. S Ultima                       Ultima secvenţă poetică conţine ruga: „Trimite,

secvenţă              Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un

POETICĂ                 pui de înger". Metafora „semnul depărtări f şi simbolul

„pui de înger", ca mesager al transcendenţei, sugerează nevoia psalmistului de primi un răspuns, o certitudine, o alinare a spaimei de singurătate. Aducător de bunavestire, de împăcare, de „pouaţă bună", mesagerul este purtător al graţiei divine: „Să bată alb din aripă la lună/ Să-mi dea din noupovaţa ta mai bună.

Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără răspuns sunt sursele melancoliei din Psalm III. în jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a-L găsi înseamnă a-L căuta neîncetat. De aceea însăşi cunoaşterea poetică devine cunoaşterea purificatoare. Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăieşte „neliniştita patimă cerească".

Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit şi Deus absconditus. Psalmul se

construieşte fundamental în jurul accepţiunii religioase a divinităţii. Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepţiunea etică, ideea de bine „povaţa ta mai bună") şi pe aceea gnoseologică „mistuitoare aspiraţie de a şt?, încheiată în eşec, având ca efect suferinţa. Ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspiraţia spre perfecţiunea inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului, „pasărea ciripitoare", „puiul de înger".

Forţa de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate şi expresivitate, se realizează prin neaşteptate asocieri lexicale, prin schimbări esenţiale la nivelul sintactic şi al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forţa de sugestie a ideilor poetice şi modernitatea textului liric.

Nivelul prozodic

- inovaţia prozodică: 7 catrene cu măsura diferită de la 7 la 11 silabe, rima încrucişată, ritm combinat şi un distih;

-  inovaţia la nivelul rimei (părţi de vorbire diferite:

substantiv - adjectiv, adjectiv - verb, substantiv -

pronume etc).

•

Nivelul lexico-semantic

-  cuvinte din câmpul semantic al vegetalului: „copac", „fruct, „frunziş", „pomi de rod", „ramuri;

-  neaşteptate asocieri lexicale, din sfera umanului şi al vegetalului: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos şi aspru";

-  schimbarea valorii gramaticale : „pieziş" (adjectiv provenit din adverb), „alb" (adverb provenit din adjectiv);

-  termeni populari sau arhaici: „a tânji, „crâmpei, „aguridă";

-  termeni religioşi: „te slujesc", „altare", „înger".

Nivelul morfologic

-  pronume şi verbe la persoana I şi a Ii-a singular, ca mărci ale subiectivităţii;

- vocativul „Doamne";

- verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ şi imperativ („m-ai lăsat, „trimite").

Nivelul stilistic

-  epitetul rar: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos şi aspru", „să bată alb";

-  metafora: „îndârjire vie", „nalt candelabiu., strajă de hotar", „ceaţă", „umbra mea de fum";

-  simbolul: „pui de înger", „aripă;

- personificarea: „stelele vin şi se aprind";

- inversiunea: „nalt candelabru";

-  antiteza: „copac pribeag" - „pomii de rod";

-  enumeraţia: „vrăbii şi lăstun".

CONCLUZIE

Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, şi piezişi...J redă, într-o tonalitate melancolică, diferite atitudini poetice faţă de interlocutorul absent, Deus absconditus, în acelaşi timp atitudini umane reflectate în lirica modernă: sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea damnată, revolta, reproşul, ruga.