LITERATURA AFORISTICĂ ŞI ENIGMATICĂ. SNOAVA

Termenul de folclor a fost propus în 1846 de către W.S Tomas, pentru a înlocui „antichităţi

populare”, întrebuinţată pană atunci. „Cuvant compus de origine saxonă”, în opinia

inventatorului său , aceasta semnifică „ansamblul cunoştinţelor populare” (the Lore of the

People), ansamblu constituit din credinţe, obiceiuri , superstiţii, tradiţii, ritualuri. Adoptat foarte

repede în Anglia, termenul de folclor a avut nevoie de mai mult timp pentru a se impune în

Franţa.

Prin folclor se intelege si totalitatea productiilor artistice de cunoastere colectiva a realitatii.

Conceptul de folclor include totalitatea culturii spirituale a taranimii, obiectivata mai intai in

poezia, muzica, dansul, obiceiul si arta populara.

Folclorul cuprinde totalitatea manifestărilor artisitice ale unui popor, totalitatea faptelor de

cultură populară, transmise prin cuvânt şi practici. Folclorul s-a manifestat în:

- literatură;

- muzică;

- dans;

- teatru popular;

- obiceiuri;

- jocuri de copii;

- tradiţii;

- ritualuri.

Pentru manifestările literare se folosesc o serie de termeni, cum sunt: folclor literar,

literatură populară, literatură orală, creaţie populară orală.

Folclorul literar cuprinde totalitatea operelor poetice orale create şi însuşite de popor, cu o

largă circulaţie în rândul maselor.

Caracteristici specifice ale folclorului

Folclorul literar se distinge prin câteva caracteristici specifice aflate în raport de

intercondiţionare şi determinare reciprocă:

1. Caracterul oral – constă în faptul că folclorul literar a fost creat, păstrat şi transmis prin

viu grai, din generaţie în generaţie.

1

2. Caracter tradiţional – are în vedere existenţa unui sistem prestabilit de mijloace de

realizare artistică – motive, imagini artistice, formule magice, structura versurilor, etc.,

care se schimbă într-un număr foarte mare de variaţii; Mioriţa – peste 900 de variante.

3. Caracterul colectiv – folclorul literar este expresia artistică a unei conştiinţe colective:

iniţial orice creaţie populară literară a fost creată de un om talentat din popor (un basm,

un cântec, o baladă, etc.) care a fost preluată, apoi, de alţi oameni; aceştia au adăugat

ceva potrivit sensibilităţii lor sufleteşti şi astfel s-au născut variantele unei creaţii

folclorice.

4. Caracterul anonim – este rezultatul caracterului colectiv şi oral: necunoscându-se

meşteşugul scrisului, numele autorului original nu s-a notat în scris; astfel, de-a lungul

anilor numele acestuia s-a pierdut în negura vremii, a devenit anonim.

5. Caracterul sincretic – are în vedere îmbinarea a două sau a mai multor coduri şi enunţarea

simultană a aceluiaşi mesaj. De exemplu: cântecul popular – text +linie melodică; dansul

popular: melodie + textul cântecului + mişcări specifice unui joc.

Folclorul – sursă de inspiraţie pentru scriitori şi poeţi

Majoritatea scriitorilor şi poeţilor au apreciat valenţele artistice ale folclorului românesc

şi s-au inspirat din acesta.

M. Sadoveanu: „De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care

cântă şi se simte ai acestui popor şi ai acestui pământ.”

- valorile folclorului au fost descoperite de generaţia paşoptistă şi de romantici; M.

Kogâlniceanu în „Introducţiune” la revista „Dacia literară” spunea: „Istoria noastră are

destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt

destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să găsim şi la noi sujeturi de scris, fără să avem

pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.”

- cei care au fost printre primii care au descoperit aceste valori şi au cules şi au prelucrat

producţii folclorice au fost:

- Vasile Alecsandri: în volumul intitulat „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti)”

apărut în anul 1852 a publicat pentru prima oară baladele Mioriţa, Toma Alimoş, o variantă a

baladei Monastirea Argeşului;

- Mihai Eminescu: după ce a citit basmul cules de germanul Roland Kunisch „Das Madchen

im goldenem Garten” a scris poezia „Fata-n grădina de aur”, după care aceeaşi temă să fie

2

reluată în poezia „Peste codri stă cetatea”, pentru ca tema să fie finalizată în varianta finală a

poeziei „Luceafărul” din 1883;

- Ion Creangă – după modelul basmelor populare a scris memorabilele sale basme culte, în

frunte cu „Povestea lui Harap-Alb”;

- Petre Ispirescu a cules şi a publicat numeroase basme populare româneşti;

- Mihail Sadoveanu – în scrierea romanului „Baltagul” a pornit de la un moto din balada

„Mioriţa”;

- Lucian Blaga – geneza dramei de idei „Meşterul Manole” o constituie mitul jertfei pentru

creaţie din „Monastirea Argeşului”.

Etnomorala

Statutul binelui îl repetă punct cu punct pe cel al adevărului. Ca observaţie generală, nici

adevărului, nici binelui nu li s-au consacrat definiții speciale. Singura împrejurare memorabilă în

care este adusă în discuţie definirea adevărului se află în Noul Testament, momentul întâlnirii

dintre Pilat şi Iisus; un ignorant, deşi cu bune intenţii, şi un atoateştiutor. Deci I-a zis Pilat:

„aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am

nascut şi pentru aceasta am venit pe lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; orcine este din

adevăr ascultă glasul Meu”.

„Pilat i-a zis: ce este adevărul?. Pilat nu bănuia că adevărul se află chiar in faţa lui.

Doar Iisus le spusese mainainte, ucenicilor: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Paremiologia scoate la iveală o definiţie în termeni pracmatici Adevarul este cum mă vezi

şi cum te văd. Adevărul se află în idealitate, rămânând intangibil. Singurul lucru de spus cu

siguranţă, este acela că, noi stăm de vorbă: o evidenţă de necontestat. Adevărul răspunde unui

concept care solicită adecvarea obiectului la idee sau unei credinţe ce pune obiectul sub

autoritatea dogmei. Binele se defineşte prin faptele folositoare omului. Dar nu oricine se

dovedeşte capabil de fapte bune, numai omul moral sau sfantul. Prin ei, morala practică,

dependentă fie de cultura savantă, fie de oralitate, se întalneşte şi ea cu religia.

Etnoestetica

Etnoestetica este partea componentă a esteticii populare, ambele integrale in estetica

generală. Aceasta studiază geneza, structura si funcţiunea categoriilor esteticii populare, dar

nu în ultimul rand acestea fiind studiate din perspectiva comunităţii etnice. Acestea sunt

tragicul, comicul, dramaticul, grotescul.

3

Totodată aceasta are în vedere modalităţile de cristalizare artistică a acestor

categorii în opere de arte populare. Astfel îi este recunoscut un domeniu şi judecăţii estetice,

care nu poate fi decat cel al artei si al realităţii. Arta reprezintă un „suport” natural al esteticii,

fără de care aceasta nu poate să ia fiinţă, etnoestetica urmărind şi relaţiile estetice pe care le

promovează fiecare formă de artă în comunitatea sătească tradţională şi contemporană.

Cum etnoestetica se raportează la estetica generală ca de la parte la întreg, e normal să

suporte toate consecinţele ce decurg de aici. Ca şi estetică generală se poate revendica de la

tripticul axiologic fundamental, de la Adevăr, Bine, Frumos cadrul teoretic al oricărei

fenomenologii a artei.

Romulus Vulcănescu distinge etnoestetica de estetică populară, “al cărei conţinut şi sferă

sunt mai bogate: mai precis estetica populară include în contextul ei şi etnoestetica”.

Existenţa unor categorii ale etnoesteticii e neîndoielnică. Problema cercetării lor a scăpat

atît folcloristicii, cat şi esteticii, sau, in cel mai bun caz a fost redusă la simpla idee de frumos

folcloric, ori de gust popular, sugerandu-se, asadar, cunoscuta ierarhizare discutabilă între arta

cultă şi cea populară.

Categoriile etnoesteticii sunt:

Frumosul;

Sublimul;

Sărbătorescul;

Tragicul;

Comicul;

Absurdul.

Ovid Densusianu avea impresia că se poate defini specificul gandirii estetice a poporului

nostru invocand fapte etimologice.El pornea de la sensul originar al cuvantului frumos, derivat

din latinul formosus, care însemna formă.

4

PROVERBUL/ZICĂTOAREA/GHICITOAREA

PROVERBUL

Mulţimea de definiţii date acestei atât de răspandite şi utilizate expresii care este proverbul

se poate grupa pe trei direcţii principale :

1. Direcţia literar-folcloristică, vizând încadrarea într-un gen sau specie literară.

2. Direcţia lingvistică, vizând caracteristicile de expresie ale proverbului .

3. Direcţia logică, vizând statutul logico-semiotic al proverbului, şi adesea, încadrarea sa

într-un anumit tip de propoziţie logic.

Zicem ca sunt create de popor, dar poporul denotă un nume al mulțimii, iar mulțimea nu

poate crea nici proverbe, nici versuri, nici basme. Toate vor fi deci, create de un singur om

din popor, vorbele pline de înțelepciune vor fi răspândite prin viu grai de semenii săi. Iată

cum se nasc proverbele:

a) Din experiența de toate zilele;

Din experiența unui om, care a pornit grăbit pe drum, şi parcurgând o parte din traseu a

obosit, pe când altul, care a pornit mai încet, neobosind, a ajuns la destinație, poporul a

scos învățătura: „Mergi încet si ajungi departe”.

b) Istoria - înţelegm fapte istorice cunoscute, sau vorbe proverbiale cunoscute aparținând

unor personaje. De la Socrate avem vorba : “Cunoşte-te pe tine însuţi”, de la Alexandru

Lăpuşneanul este remarcată vorba: “ Proşti, da’ mulţi “.

c) Ridicolul- evidenţierea unor însuşiri reale ale oamenilor din diferite părți ale ţării,

ironizarea obiceiurilor provinciale: “ La Dumnezeu şi în Ţara Romnească toate sunt cu

putinţă” , sau “Gură de Târgovişte”.

d) Observaţii ale naturii - sau observațiile asupra obiceiurilor animalelor, aplicate la om;

“Mănânca ca un porc” , “ Cioara la ciaoră trage”, “A trăi ca un câine” , dar şi alte

observaţii asupra naturii : “Apa trece, pietrele rămân” , care a devenit un veridic

proverb,cu o semnificaţie aparte.

e) Snoava, fabula, tradiția, legenda – sunt cel mai adesea învăţături desprinse dintr-un

fapt întâmplat: “ A tunat când i-a adunat”, sau “Țiganul ajuns împărat, întâi pe tată-su l-a

spânzurat”.

5

f) Literatura şi Biblia – sunt ilustrate anumite vorbe din literatură rămase proverbial:

“Unde-s doi puterea creşte”- Alecsandri, sau”Deșteaptă-te române”- Mureșanul, “ Viitor

de aur România are” a lui Bolintineanu , din Biblie sunt ilustrate următoarele : “A purta

pe cineva de la Ana la Caiafa” (a pune pe drumuri, a plimba fără rost).

g) Spiritul - „Înțelegem toate aceste vorbe care au ajuns proverbiale numai pentru spiritul

lor şi au fost spuse de un om spiritual, ca simple scăpătări intelectuale, fără ca ele sa fie

bazate pe experiențe sau observații ale naturii, ori pe un adevăr” G. Coşbuc. Un exemplu

ar fi : “ Şi-a luat nasul la purtare” ( a se obrăznici ) .

Proverbele au o formă stereotipă, cristalizată. Nimeni nu o poate schimba, tocmai

pentru că poporul atâta a sucit şi a răsucit la o formă până a redus-o la cea mai simplă şi

plastică expansiune. De aceea, proverbele sunt tipuri de sintactică populară”.

1. O scurţime neobişnuită: “ Mătura nouă nu lasă praf în urmă, “ Ai carte, ai parte” , “

Bine faci, bine găseşti”.

2. Rima : „Bună ţară, rea tocmeală”(referitor la o organizare defectuoasă), „Din ţânţar

armăsar” (tendinţa de exagerare), Capul face, capul trage”( suntem direct răspunzători

pentru propriile decizii).

3. Spiritul şi gluma : “ Ţiganul la mal se-neacă”, „Brânză bună în burduf de

câine”( referitor la anturaj), “ Nu strica orzul pe gâşte”.

4. Tropi şi figuri, fraze eliptice, fraze enigmatice, paradoxale, contrastul: “ Unde nu-i

cap, vai de picioare”, “Fă bine şi așteaptă râu” , “Bani albi pentru zile negre”.

Formele gramaticale stereotipe ale proverbelor sunt:

Nici-nici. “ Nici câine, nici ogar”, “Nici el ca dracul, nici dracul ca el “ .

Mai bine. “ Mai bine mai târziu decât niciodată”, “Mai bine puţin şi bun, decât mult şi

rău” .

Cum-aşa. “ Cum e domnul aşa e sluga”. “ Cum iţi aşterni aşa vei dormi” .

Cine. “ Cine sapă groapa altuia cade el în ea”, “ Cine se trezeşte de dimineaţa departe

ajunge”.

Cunoscutul folclorist G. Dem. Teodorescu, unul dintre primii cercetători, pe criterii

ştiinţifice , ai acestei specii, scria într-o lucrare de tinereţe , Cercetări asupra proverbelor

române, ca, “ pe lângă limbă, ele ne fac să cunoaştem şi o sumă de fapte , ce oglindesc, când

6

naivitatea, când înţelepciunea poparelor, ne dau idee despre obiceiurile, instituţiile şi viaţa

generaţiunilor cărora le-am luat locul; ne înfăţişează o mulţime de mici amănunte locale, pline de

interes, aţâţătoare de dorinţa de a le cunoaşte.”

Proverbele ca opere orale, populre la origine, le găsim de timpuriu în plastica poezie a

primitivilor, în operele unui Homer, Heiod, Socrate, Platon, Aristotel, Teofrast care vedeau în

ele, cum zice Giambattista Vico “ vestigii ale limbii zeilor” sau “învăţăminte înţelepte” cum le

socotea Hesiod în Istoriile sale.

Memorabilă şi unică în felul ei în literatura română este Scrisoarea XII ( Păcală şi

Tândală) a lui Costache Negruzzi în care cititorul nuvelei româneşti relizează dintr-o suită de

proverbe un admirabil portret moral, tipic pentru viziunea românească asupa omului şi a lumii.

“În proverb – Spunea Lucian Blaga în volumul său de aforisme Discobolul, din 1945- se

rosteşte întelepciunea omului care pătimeşte într-un chip sau altul în freamătul lumii. Proverbul

este întelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţa, care priveşte lumea ca

spectator.”

Bogat în proverbe este şi romanul popular „Archirie şi Anadan”. În secolul al XVIII-lea

s-au înregistrat proverbe nu doar în contexte care cereau traducerea acestora, ci s-au făcut liste

speciale de proverbe şi maxime, în diferite manuscrise miscelanee. Astfel, din manuscrisul 2218

al Bibliotecii Academiei Romane notăm; ” Ce poate face oala către cădere, ea va izbi şi iar ea se

va zdrobi”, cu explicația în text a culegătorului, că situația este similară cu cea a omului sărac

faţă de cel înstărit, se revoltă zadarnic. În secolul al XIX-lea, interesul pentru proverb a crescut

simțitor. Un mare merit i se acordă deci, lui Anton Pann, ca valorificator al proverbului, folosind

din plin tezaurul popular, de pildă în „Istoria înţeleptului Archir” 1847.

“Creatorul de proverb autentice, valoroase,este un filozof şi un poet adevărat”.

Ov. Papadima afirmă că proverbele românşti ar fi: “întelegerea suferinţei omeneşti” ,

încrederea în marile înţelepciuni ale naturii” , înţelegerea larg îngăduitoare faţă de toate lucrurile

vietii”, trăsături ce pot caracteriza multe proverbe din orice limbă.

Proverbul se înrudeşte cu strâns cu maxima, apoi cu zicătoarea, ceea ce pricinuieşte

confuzii, unele greu de evitat întrucât provin dn zone limitrofe.

7

Maxima sau sentinţa enunţă un adevăr de mai largă aleabilitate, rezultat din discernarea

unui complex de fapte.

ZICĂTOAREA

Zicătorile nu sînt în fapt decâ exprimari figurate, în care imaginea îşi capătă înţeles prin

transfer metaforic. Ele fac parte din zestrea lingvistică populară,o parte din ele fiind adoptate din

limba literară pentru a conferi pasajului mai multă plasticitate. Întrucât îşi dezvăluie sensul

numai în chip metaforic, ele se vădesc aproape întotdeauna intraductibile cuvânt cu cuvânt, de

aceea şi prin unele colecţii s-a adoptat denumirea de idiotisme.

Zicătoarea caracterizează o situaţie, un om, o atitudine, o normă de conduită, o trăsătura de

caracter mai mult sugerate decât expuse. Ea este mai mult o podoabă a vorbirii. „Ele au menirea

de a conferi enunțului oral sau scris un surplus de expresivitate şi plasticitate. Una este să spui că

cineva n-a izbutit să facă ceva şi alta e sa zici că „a nimerit cu oiştea în gard”. Iar pentru a

sublinia că cineva stăruie într-un lucru fără rost, se spune cu ironie că „duce lemne în pădure”

sau „cară apă la fantaza”.

Proverbele şi zicătorile sunt specii separate ale folclorului „gnomic”, din care fac parte şi

astfel de creații cum sunt formulele-urări, imprecațiile, formulele de binețe, binecuvântărilele,

calambururile, jocurile de cuvinte. „Ele se disting de celelalte prin caracterul lor aforistic şi

didactic. Anume după aceste particularităţi ale proverbelor şi zicătorilor, unii cercetători le

plasează la „genul aforistic” al creației populare (B. P. Hașdeu), sau la „folclorul etic” (B. Istru)

ca fiind adevăruri general aprobate de toți vorbitorii limbii […]” Impresionează îndeosebi prin

profunzime şi subtilitate dar mai ales prin exteriorizarea plastică a ideilor. Spre deosebire de alte

creații folclorice, acestea sunt mai accesibile, putând fi utilizate cu facilitate în vorbirea

cotidiană. Pentru a le folosi, nu se impune prezenţa unei anumite stări de spirit, după cum putem

observa în cazul doinei, baladei, bocetului, nici integrarea acestora în cadrul unui ritual sau datini

(ca la practicarea descântecelor). „Ele sunt integrate organic în actul de comunicare verbală sau

epistolară între oameni […]”. B. P. Hașdeu le numea „filozofie a vieții”/ „tezaur de filozofie şi

satiră poporană”. Mihai Eminescu însă, punea accentul pe longevitatea acestora dar şi pe

specificul național când le numea „tiparuri neschimbate, care se formează în curs de mii de ani şi

dau fiecărei limbi fizionomia ei proprie”.

8

Proverbele şi zicătorile, constituie obiectul de cercetare al științei numite paremiologie, dar

putând fi puse totuși, în atenția cercetătorilor aparținând altor domenii de activitate precum:

filosofi, istorici, lingviști etc. „Mai mult ca atât, unele științe noi, cum ar fi frazeologia, care nu

şi-au determinat in definitiv obiectul de cercetare, „pretind” să includă în nomenclatura textelor

ce au a le studia şi paremiile.”

Principalul şi cel mai însemnat izvor al proverbelor şi zicătorilor este viaţa, care s-a reflectat

în fondul lor prin prisma experienţei maselor populare în procesul de cunoaştere a realităţii. Din

cele mai străvechi timpuri, oamenii au fost curioşi fată de ceea ce se afla şi se întampla în jurul

lor.În consecinţa au apărut unele formulări lapidare, care exprimau adevăruri simple, fiind

totodată lipsite de sensuri figurate, metaforice.

Proverbele şi zicătorile au o serie de particularităţi comune, care îngreunează diferențierea

lor, ca specii de sine stătătoare . Şi unele, şi altele sunt expresii scurte, uneori figurate, ușor de

memorat, având aproape aceaşi funcție în uzul lor.

Atât pentru proverbe, cât şi pentru zicători, a fost adoptat termenul grecesc paremie- „cugetare

din scriptură sau din epistolele apostolilor”. În vorbirea curentă, nu se face distincția între cele

două specii paremice, spunându-li-se: „vorbe din bătrâni”, „ziceri”, „vorbe de duh”, „vorbe

înţelepte”, „vorbe vechi”, „cuvinte adevărate”, „povestea celuia” etc.

„Prin caracterul lor oral, prin forma specifică, prin vechimea considerabilă a celor mai

multe dintre ele şi prin aria întinsă de circulație, proverbele si zicătorile se deosebesc de

creațiile aforistice individuale, cunoscute sub denumirile de aforisme, sentințe, adagii, slogane,

apologuri, pilde, cuvinte înaripate ş.a.” B.P. Haşdeu.

O deosebită importanţă o au proverbele şi zicătorile de factură populară : “ Nici un trandafir

fără ghimpi”, “ Să leagă ca orbul de gard”,

“ Precum singur cantă, ase singur gioacă”.

GHICITOAREA

Specia are un profil vădit infantil, confirmat în vremea noastră şi de imprejurarea că e

bucuria de atenţie doar în cercurile şcolarilor mici, manualele şcolare exploatându-i din lin acestă

9

aderenţa a copiilor şi din ce în ce mai rar a terenului de la sate. Ghicitoarea este, alături de

folclorul copiilor, specia cea mai îndepărtată de gustul maturilor şi de predilecţiile păturilor

cultivate. Deşi prin formă ea se aseamănă cel mai mult cu proverbul, totuşi ea se află la antipodul

acestuia ca interferenţă şi comuniune cu literatura cultă. Datele despre funcţia ghicitorii în

mediul sătesc sunt extreme de sărace, iar puţinele confirmări cu totul vagi, încât punctele de

sprijin trebuiesc căutate mai mult în dimensiunile repertoriului.

Ghicitorile, zise şi gcituri, cimilituri, ciumilituri, similituri, cinghilituri- au intrat în

sfera de interes a culegătorilor noștri abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin

culegerile şi interpretările lui G. Dem. Teodorescu, T. Pamfile şi G. Pascu, de la sfârșitul

secolului al XIX- lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea, specia a căpătat forma şi

însemnătatea pe care cu toții o cunoșteam astăzi.

Deosebirea dintre ghicitoare şi cimilitură este aceeaşi ca între gen şi specie: adică

fiecare cimilitură este o ghicitoare, însa nu orice ghicitoare este cimilitură, după cum orice om e

o fiinţă, fără ca orice orice fiinţă să fie om.

Cimiliturile, ca orice produs folcloric, sunt reflexul poporului însuşi care le produce.

Cimiliturile româneşti arată pentru poporul nostru spirit obervator, inventive, poetic,

sarcast si pornograf. Dar pe de o parte, aceste însuşiri se văd la români şi din alte produse

folclorice, aşadar ele nu constituie ceva specific cimiliturilor, şi la alte popoare. În sânul însuşi

al poporului nostru s-ar putea găsi lucrări specifice pentru moldoveni,munteni.

Ghicitoare este una dintre speciile de literatură populară cu o mare vechime şi o

considerabilă varietate de teme. De proporţii reduse, cunoscută şi sub numele de cimilitura,

ghicitoarea constiuie, sub raportul creaţiei, un joc de metafore şi imagini, care solicită agerimea

minţii omului pentru identificarea obiectelor şi noţiunilor, transfigurate intenţionat şi ascunse

totuşi sub culori şi linii sugestive. Ghicitoarea este prin excelentă de origine folcloricăiar

structura ei a adus cu vremea la variante de structură similară, obtinându-se, la nivel cărturesc,

sarada, rebusul, nagrama, logogriful. Dintre toate acestea numai ghicitoarea a îmbracat forme

artistic-literare.

10

Din felul cum se spun, rezultă ca cimiliturile s-au născut şi trăiesc sub specie ludi – în

virtutea unui joc, nu gratuit şi superficial, ci grav cu anumite rosturi sociale. Iar pe cât de poetică

este întrebarea, pe atât de concret urmează să fie dat raspunsul. Aparent, acesta ar putea fi dat în

mai multe chipuri, şi totuşi întrebrea priveşte o anumită fiinţa, ori subiect şi fenomene din natură

sau o anumită latură a acestora.

Cele mai multe ghicitori sunt încifrate pe bază metaforică: în lista tematică din studiul

lui G. Paşcu, mai bine de patru cincimi din ghicitori sunt alcătuite din metafore, restul fiind

descriptive prin perifrază sau metonomice.

Pentru Moses Gaster, ghicitoarea este o descriere parafrastică a unui obiect ce urmează a

fi identificat. Definirea obiectului de ghicit nu se face prin concepte, ci prin implicarea

mijloacelor specifice artei: metonimie - „suflet în sus, suflet în jos” (călăreţul şi calul); sinecdoca

„tinghi linghi ţine calea” (oaia cu talanga); metafora: „iepuraş sub răzoraş” (ochiul si

spranceanaa). Construcţia ghicitorii face apel în mod frecvent la însemnele poeziei: rima,

asonanţa, ritm, organizare strofică. Din acest considerent, ghicitoarea se încadrează in galeria

operelor literare.

Dimensiunile ghicitorilor sunt inegale, chiar dacă ele rămân mereu în ordinal micimilor.

Formularea e desfăşurtă în rânduri libere, de întindere variabilă, dată fiind lipsa constrângerii

tiparului melodic regulat. Ca dimensiuni şi structură, ghicitorile se orânduiesc în trei categorii

compoziţionale: simple, compuse şi seriale.

Ghicitoarea simplă conţine un singur enunţ, prin care e numit genul proxim al obiectului

de ghicit şi diferenţa specifică: “ Ce e mare şi gust n-are?” (Apa).

Ghicitorile compuse extind enumerarea diferenţei specifice la două sau mai multe

elemente, luând înfăţişarea mai alambicată, ceea ce sporeşte sensibil dificultatea

dezlegării, întrucât ghicitorul trebuie să speculeze realitatea pe mai multe planuri, adesea

vădit disparate. O serie de ghicitori înfăţişează câte două determinate ale obiectului de

ghicit : “ Ce-i rotund şi fără fund ?” (Cercul).

Ghicitorile seriale aduc în scenă mai multe obiecte în felul cum se înlănţuiesc în

realitatea zilnică, fiecăruia corespunzându-i câte un determinant sau două din lista

înşiruită. Ghicitorile acestui tip devin arborescente, cu tendinţa vizibilă spre stufozitate.

11

Numărul lor este relativ restrâns, dată fiind dificultatea de a opera cu un atare cumul de

elemente definitorii.

Un procedeu puţin răspândit este descrierea prin binomul afirmaţie-negaţie. Se indică

astfel un aspect similar cu cel încifrat, dar negaţia îi răpeşte partea din sfera noţionala pentru a-i

canaliza conţinutul spre sfera, de obicei mai restransa, a obiectului propus a fi ghicit .De obicei,

lanţul afirmaţie-negaţie cuprinde două până la patru perechi noţionale, suita lor constituind un

prilej succulent de încântari, atât pentru creatorul ei cât şi pentru cei ce se avanta la descifrare.

Pivotul plasticităţii îl constiuie opoziţia , adesea puternică între sfera noţională propusă de

afirmaţie şi cea a negaţiei care se înscrie pe alt plan al realităţii.

„Cercetătorii consideră că se instaurează o situație tensionată, între cel ce formulează

întrebarea, asumîndu-şi astfel statutul de autoritate, de iniţiat, şi cei chestionaţi, care se află până

la producerea răspunsului corect , într-o stare de inferioritate. Răspunsul rezolvă situația

conflictuală din sânul grupului şi restabilește echilibrul prin anularea relației iniţiat- neinițiat” (C.

Eretescu). Relația tensionată poate fi reluată prin adresarea următoarei întrebări, şi detensionată

printr-un eventual răspuns corect. În cadrul clăcilor şi şezătorilor, nu se alocă un timp îndelungat

ghicitorilor, fiind înlocuite ulterior de glume, cântece, discuții, dar vor fi reluate la fiecare

întâlnire, ajungând a fi cunoscute. Statutul de neinițiat îi va reveni noului venit, nefamiliarizat cu

repertoriul enigmatic.

Totuşi, cele mai multe ghicitori păstrează un echilibru metric, cu versurile rimate egale ca

întindere, urechea plăsmuitorilor sesizând succesiunea regulate a ritmului. Când versul se arată

deficitar, completarea e oferită de sufixul sau de rădăcina cuvântului precedat : “ Scânteioara,

ioara pe om îl omoră” (Fulgerul ) .

În determinarea ghicitorii pornim de la criteriul funcţional. Ghicitoarea, în forma ei activă,

este un joc de societate care se realizează dramatic.

Ghicitoarea constă din două părţi:

1. O sugerarea sau definire concisă a unui obiect, a unei fiinţe, mai rar a unei acţiuni sau

noţiuni , prezentate invăluit prin intermediul perifrazei sau tropilor.

2. Răspunsul prin care obiectul înfăţişat în forme deghizate e recunoscut prin viu grai.

12

Bibliografie

1. Bîrlea, Ovidiu. 1983 .Folclor românesc, vol. I-II, Bucureşti.

2. Cuceu, Ion. 2006. Dicţionarul proverbelor româneşti, Editura Litera

International.

3. Dodu Băşan, Ion. 1974 . Cartea înţelepciunii populare – Proverbe,

Ed. Minerva, Bucureşti.

4. Ursache, Petru. 1998.Etnoestetica, Institutul European, Iaşi.

5. Papadima, Cf, Ov. 1968. Proverbul ca forma de intelepciune in

literature populare romana, Bucuresti.

6. Tabarcea, Cezar. 1982. Poetica proverbului. Editura Minerv,

Bucuresti.

Tarţa Oana-Maria

LRE 1

13