Prezentare de prof. Juncu Vasile

Protosinghelul Nicodim Măndiţă, Apostol sub comunism (1889-1975)

Câteva date de referinţăPărintele protosinghel Nicodim Măndiţă s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, la 28 octombrie 1889, în familia ţăranilor binecredincioşi Ioniţă şi Filofteia. În perioada 1911-1918 a fost înrolat în armata română, participând la campania militară din 1913 din Bulgaria şi la luptele din cadrul primului război mondial.La 31 de ani, în 1920 s-a călugărit la schitul Măgura – Bacău, învrednicindu-se la scurtă vreme şi de darul preoţiei. A sliujit apoi ca preiot misionar în satul Schitul Frumoasa – Bacău (1921-1923), duhovnic la mănăstirea de maici Giurgeni-Roman (1923-1925) şi preot misionar în satele Pâclişa-Alba, Hăşmaşul Ciceului şi Leurda Gârboului-Cluj din Transilvania (1925-1935). În anii ce au urmat a fost duhovnic la mănăstiri de maici: la Agapia (1935-1945), la Văratec (1945-1962) şi din nou la Agapia (1962-1975).

Părintele Nicodim a fost un mare apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru. Cu binecuvântarea Patriarhie Române scrie şi tipăreşte 150 de broşuri cu care luptă împotriva propagandei sectare din Transilvania. Îndrăgea rugăciunea, postul şi citirea sfintelor cărţi, părintele fiind un bun cunoscător al Sfintei Scripturi în general şi al Noului Testament în special. A fost un mare duhovnic tocmai pentru că punea accent pe luminarea minţii citind. Pe cei care nu ştiau carte îi sfătuia să înveţe să citescă sau să roage pe alţii să le citească. Părintele nu-i primea la spovedanie pe cei care nu frecventau Sf. Biserică şi refuzau să citească Sf. Scriptură. El considera spovedania „începutul urcuşului duhovnicesc”. A citi cuvântul lui Dumnezeu socotea că este „ o milostenie cu propriul tău suflet”. Era de notorietate că la spovedanie, dădea drept canon penitenţilor citirea de cărţi sfinte.

Era foarte ordonat şi cu dreaptă socoteală, meticulos. Nici un minut nu-l risipea în zadar. Spunea: „Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul!”.

Prin trei lucruri reuşea să fie iubit şi cercetat de credincioşi: viaţa personală exemplară, slujbe frumoase săvârşite şi prin predica vie şi permanentă a cuvântului lui Dumnezeu.

Părintele era bine făcut la trup, dar nu pregeta să facă zilnic cele 1000 de metanii. Carne nu mânca, dar nu făcea caz de acest lucru. Socotea trupul ca fiind templul Duhului Sfânt şi nu-l solicita peste măsură. Mânca lunea, miercurea şi vinerea de post, fără ulei, fără vin, numai după asfinţitul soarelui, iar în zilele de dulce, mânca de dulce şi nu de post.

Era blând şi cu vorba aşezată, dar nu nu lăsa nimic din rânduiala lui Dumnezeu. Avea darul înaintei cunoaşteri, căci venind cineva la el cu felurite nelămuriri, părintele deschidea discuţia chiar despre acele pricini. Pilda vieţii sale a rămas vie în inimile celor care l-au cunoscut personal sau din scrierile sale.

Cuviosul părinte a dus o viaţă modestă, deoarece banii pe care îi primea de la credincioşi, îi folosea ca să cumpere cărţi pe care le dădea celor care doreau să citească. A preferat acele „cărţi folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfăţişat pe înţelesul oamenilor simpli, redescoperind tradiţia cărţilor populare, în care învăţătura creştină este transmisă prin parabole cu caracter dogmatic şi moral. Firesc, s-a apucat el însuşi de scris, lista sa de lucrări fiind absolut impresionantă. Fiu de ţăran fiind şi trăind aproape de aceştia, el a înţeles foarte bine modul lor de gândire, iar toate scrierile sale ţin cont de acest lucru, scriind pe limba omului simplu.

Scrierile sale sunt citite cu uşurinţă şi de oamenii cu puţină carte, dar şi pe preoţi sau învăţaţi îi încântă, datorită clarităţii cu care tratează subiectele. În lucrările sale nu a rămas păcat care să nu fie tratat şi nici virtute care să nu fie recomandată cititorilor prin care să se apropie de mântuire. Păcatul în care loveşte mai mult este avortul. El cere soţilor să urmeze porunca divină de a se înmulţi şi nu admite nici un fel de procedeu de a nu mai avea copii. Recomanda fetelor şi femeilor să poarte îmbrăcăminte decentă, iar bărbaţilor să se poarte cuvios.

Cărţile sale sunt bogat ilustrate cu felurite imagini adecvate textului. Trimiterile la subsol sunt, de asemenea foarte bogate, bibliografia folosită fiind din izvoare de specialitate, dar şi din tot ce a stat la îndemâna autorului. Opera sa se întinde la aproximativ 16.000 de pagini tipărite, peste 30.000 pagini dactilografiate, în manuscrise, cuprinzând aproape toate tematicile teologiei.

Nefiind scriitor prin formaţie, în opera sa se observă linia progresului, cărţile folositoare de suflet considerându-le indispensabile în urcuşul spre mântuire. Pildele şi istorioarele care sunt presărate prin cărţi sunt comentate pe larg şi aşezate în ordine logică. Părintele semna ca autor într-un fel foarte smerit: „cel mai mic între ieromonahi- Nicodim Măndiţă”, iar preţul de distribuire era foarte mic pentru a putea fi cumpărate de cât mai mulţi.

Părintele Nicodim are o atitudine clară faţă de Ortodoxie: „Ortodoxia păstrează tezaurul Bisericii”, iar în lucrările sale se poate lesne observa cum apără adevăratele învăţături creştine faţă de ereziile vremii. Chiar dacă anumite idei ale sale pot fi discutate, el s-a situat consecvent pe linia învăţăturii şi practicii morale ortodoxe, pe care a cultivat-o cu o rigoare pe care unii au catalogat-o exagerată. Trecând peste unele critici care i s-au adus, trebuie să evidenţiem meritele părintelui, care, prin activitatea sa, a contribuit la risipirea multor „eresuri” de care era plină spiritualitatea populară, prin eforturile sale ca oamenii să se apropie mai mult de carte.

Din 1933 părintele Măndiţă revenise în spaţiul mănăstiresc vieţuind fie la mănăstirea Văratec, fie la Agapia. Nu-şi uitase deloc ideea de a răspândi cuvântul scris, ci, din contră, desfăşura o activitate editorială remarcabilă şi crease o reţea de colportaj. În noile condiţii istorice, aceste activităţi păreau definitiv condamnate să înceteze. El însă nu a acceptat situaţia şi, pe baza vechilor relatii, a dezvoltat cea mai amplă şi bine organizată reţea de “samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunistă. Cine acuză Biserica Ortodoxă că nu a căutat să răspândească cuvântul lui Hristos în anii comunismului, poate citi în dosarul penal întocmit de Securitate grupului de “difuzori”, în fruntea căruia a fost pus părintele Nicodim, că în patru locaţii din Bucureşti organele statului au descoperit nu mai putin de 500.000 de volume! Dacă avem în vedere că activitatea grupului s-a desfăşurat în mod neîntrerupt din 1948 si până în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut această acţiune, precum şi impactul ei în rândurile credincioşilor.

Nucleul l-a reprezentat o mână de oameni, care copiau la maşina de scris cele scrise de părintele Măndiţă, dar şi multe alte cărţi cu caracter religios, pe care apoi le tipăreau la mica lor tipografie clandestină, sau, fapt absolut remarcabil, au reuşit să scoată cărţi la tipografii “oficiale” din diverse localităţi ale ţării, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn că oficialii Bisericii nu erau străini de acest demers.

Fapte şi cuvinte de învăţătură Zece ani părintele Nicodim a fost preot misionar în

Transilvania. Spun părinţii care l-au cunoscut că s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei şi unităţii româneşti. Cel mai mult ostenea pentru întoarcerea celor rătăciţi în sânul Bisericii noastre. În puţina vreme a realizat o unitate religioasă deplină, înlăturând cu pricepere dezbinările confesionale, imoralitatea şi întărind dreapta credinţă.

Se mai spunea despre părintele Nicodim că în parohia lui nu puteau locui sectanţii şi cârciumarii. Sectanţii fanatici plecau în alte sate, pentru că nu puteau face nici un prozelit, iar cârciumarii plecau pentru că nu venea nimeni să le cumpere băuturile. Ei erau singurii oameni care nu-l iubeau pe acest slujitor al lui Hristos.

Cine nu citeşte, zicea el, nu cunoaşte, şi cine nu cunoaşte Sfânta Scriptură şi credinţa ortodoxă, acela cade uşor în păcate de moarte şi este prins în mreaja sectelor.

Altui ucenic pe care l-a spovedit i-a zis: - Frate, nu-ţi dau alt canon decât să citeşti Noul Testament

de cinci ori. De patru ori ca să-ţi fie ca patru pereţi de casă, iar a cincea oară ca să-ţi fie de acoperământ pentru casa sufletului tău.

Uneori învăţa pe călugări, zicând: - Când mergi la cineva dornic de învăţătură şi lipsit, să-i duci vreo

carte bună de citit, du-i şi vreo pâine sau altceva de mâncare. Nu vezi că peştele nu vine la undiţa goală? Că trebuie să întrebuinţăm tot ce ne stă la îndemână ca să putem câştiga suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, văzând fratele dragostea ta, va primi cu bucurie cuvântul vieţii.

Părintele Nicodim preţuia mult timpul şi nici un minut nu-l risipea în zadar.

- Timpul, zicea el, este scump ca şi sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul! Că eu dacă n-aş fi economisit bine timpul şi n-aş fi trăit cu program, nimic n-aş fi făcut în viaţă.

Părintele Nicodim avea mare evlavie către Maica Domnului, căreia i-a închinat multe rugăciuni şi pagini frumoase. Iar în faţa sectanţilor a apărat cu multă putere cinstirea Preasfintei Fecioare, mărturisind-o Născatoare de Dumnezeu cu adevărat şi mijlocitoarea mântuirii noastre. El nu îngăduia să pună cineva podoabe şi obiecte de mult preţ la icoana Maicii Domnului.

Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire şi să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele şi să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriţi îi sfătuia să nască copii şi să-i crească cu frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorţul şi avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinţi, să înveţe carte, să se ferească de beţie şi desfrânare, ca să fie folositori societăţii în care trăiesc.

Părintele Nicodim punea mare accent pe răspândirea cărţilor bune, ortodoxe, în rândul credincioşilor. Uneori zicea către fiii săi duhovniceşti:

- O carte bună, creştinească, este un înger al lui Dumnezeu, căci te învaţă să-L cunoşti şi să-L iubeşti, să descoperi frumuseţea vieţii în Hristos, să iubeşti pe oameni, să te fereşti de păcat şi să te îngrijeşti de mântuirea sufletului. Dacă în viaţă agoniseşti cărţi sfinte în locul banilor, urmaşii s-ar folosi de pe urma lor; iar dacă le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor şi ţi se va socoti ca o milostenie sufletească, pentru că oriunde vor ajunge cărţile sfinte, vor răspândi lumină şi vor aduce sufletele la cunoştinţa de Dumnezeu. Iar dacă vor rămâne după tine bani sau averi şi urmaşii le vor cheltui în păcate, nu numai că nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi găsit vinovat că, prin zgârcenia şi lăcomia ta, ai dat urmaşilor prilej de păcate.

După 55 de ani de aleasă slujire în Biserica lui Hristos, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, părintele Nicodim şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, Duminica, 6 iulie, în anul 1975. Obştea maicilor din Agapia şi Văratec i-a aşezat trupul, până la a doua venire, lângă altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumătate de secol.

Cărţi publicate Rugăciunea lui Iisus (Ed. Ortodoxox Kypseli, Tesalonic, 1996) Învățături despre rugăciune (Ed. Agapis, 1997) Îndrumar pentru spovedanie (Ed. Agapis, 1997) Viața Maicii Domnului (Ed. Agapis, 1997) Oglindă Duhovnicească (Ed. Agapis, 1998) Vrednicia sufletului (Ed. Agapis, 1998) Îndreptar pentru spovedanie (Ed. Agapis, 2001) Al cui chip să purtăm? (Ed. Agapis, 2003) Dai voință iei putere (Ed. Agapis, 2003) Despre păcatul înjurăturilor (Ed. Agapis, 2003) Judecata particulară a sufletului omenesc după ieșirea din corp (Ed.

Agapis, 2003; reeditată în 2006) Pacea părinților cu pruncii lor (Ed. Agapis, 2005) Priveghiul creștinesc (Ed. Agapis, 2005) Ce să facem și ce nu trebuie să facem în Sfânta Biserică (Ed. Agapis,

2007) Capcanele iadului (Ed. Agapis, 2007) Minunile Maicii Domnului (Ed. Agapis, 2008) Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor (Ed. Agapis, 2008) Păcatul furtului (Ed. Agapis, 2008) Fumatul este un păcat? (Ed. Agapis, 2008) Oglindă duhovnicească - 6 vol. (Ed. Agapis, 2008-2009)

Bibliografie:

Protosinghel Bălan, Ioanichie, Pateric Românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, pp. 655-665

Preot Tănase, Nicolae, Mai este de actualitate învăţătura Părintelui Nicodim Măndiţă în secolul XXI ?, Editura Agapis, Bucureşti, 2007, pp.13-19