PROTOCOALELE

KOGAIONULUI

– teze şi ipoteze –

despre

aşa numindu-l unii

HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA

ISBN 973–9132–75–7

PROTOCOALELE

KOGAIONULUI– teze şi ipoteze –

consemnate şi autentificate de

ION COJA

pentru a se înţelege şi evalua corect

Contenciosul Româno-Evreiesc,

inclusiv – aşa numindu-l unii –

HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA

Uniunea Vatra Românească

Editura Ţara Noastră

Bucureşti, 2004

Va veni o vreme în care poporul acesta, acum bătut de Dumnezeupentru neascultare şi pentru împotrivirea faţă de tot ce este bun, faţă detot ceea ce el însuşi a fost cândva, în mod sigur va recunoaşte venirea luiDumnezeu pe pământ, pe care ei n-au putut şi nici nu au vrut s-oprimească. Pentru că un lucru e foarte sigur: şi evreii se vor creştina pânăla sfârşit.

Antonie Plămădeală,Mitropolitul Ardealului

Luând notă de faptul că personalităţi evreieşti, importante şi reprezentative pentruevreimea mondială, au făcut în repetate rânduri declaraţii explicite prin care acuză autorităţileromâneşti, pe români, de genocid, de uciderea a sute de mii de evrei în perioada 1939-1944,

Înţelegând astfel că aceste acuzaţii reprezintă de-acum punctul de vedere oficial, alguvernului israelian şi al comunităţii evreieşti internaţionale, inclusiv al organizaţiei B’naiB’rith,

Aflând că pe baza acestor acuzaţii, niciodată dovedite, sunt emise totuşi pretenţii ladespăgubiri materiale imense, de zeci de miliarde de dolari, pe care ar urma ca românii să leplătească unor instituţii evreieşti care oricum nu au nici o legătură cu pretinsele victime aleHolocaustului din România,

Conştientizând pericolul „de moarte“ pe care aceste acuzaţii şi pretenţii îl reprezintăpentru noi, românii,

şi

Resimţind cu indignare şi mâhnire postura de naţiune pe nedrept agresată în care ne puneastfel cu spatele la zid comunitatea evreiască internaţională,

Ne vedem obligaţi şi îndreptăţiţi să renunţăm la menajamentele cu care noi, românii,am răspuns până acum la astfel de acuzaţii şi, ca act de legitimă apărare,

Aducem la cunoştinţa tuturor următoarele teze şi ipoteze româneşti,

Întreaga răspundere pentru cele înfăţişate mai jos revenind celor care, din ticăloşie saunesăbuinţă, au inventat şi au mediatizat minciuna despre Holocaustul şi suferinţele cumpliteale evreilor din România:

Holocaustul – între mitologie şi rigoarea juridică

§ 1. Marea tragedie a Holocaustului anti-evreiesc, a Shoah-ului, este un fenomen istoricatipic, în care au fost implicate o mulţime de persoane, instituţii, guverne şi state, precum şifelurite idei, doctrine, teorii. Adevărul integral despre cei vinovaţi de această crimă oribilătrebuie stabilit ca atare, integral, oricât de dureros ar putea fi azi preţul adevărului, şi aceasta nu

numai din nevoia de a face activă ideea de justiţie, dar şi pentru a se putea lua, pe plan mondial,măsurile potrivite care să ne asigure că în viitor omenirea nu va mai trece prin situaţii cât de câtasemănătoare. Considerăm, de asemenea, dată fiind gravitatea acuzaţiei, că în această situaţienici o instanţă omenească nu poate decide vinovăţia cuiva fără a respecta întocmai regulilebunului simţ şi ale probaţiunii juridice, ştiinţifice. După părerea noastră aceste reguli nu aufost întotdeauna respectate şi în mod deosebit nu au fost respectate de cei care, în ultimii ani, îiacuză pe români de genocid anti-semit, de holocaust! La fel, nu e corect nici să fie respinsă oacuzaţie fără examinarea senină şi imparţială a probelor şi a argumentelor invocate. Dinperspectiva acestor principii, procesul Holocaustului, declanşat cu o întârziere greu de justificat,este departe de a se fi încheiat, departe de a fi ajuns la concluzii şi sentinţe definitive şiincontestabile în ceea ce priveşte vinovăţia şi dimensiunile vinovăţiei celor implicaţi înevenimentele istorice atât de tragice care au constituit contextul şi substanţa fenomenului numitHolocaustul din anii 1939-1945.

Înainte de a face din Holocaust un capitol din istoria ultimului secol, ba chiar un capitoldin mitologia modernă, Holocaustul trebuia cercetat strict juridic, din perspectiva dreptuluipenal şi civil, pentru a stabili, în primul rând la nivelul individului, gradul de implicare şide vinovăţie a fiecăruia, pentru a-i identifica în persoană atât pe criminali, cât şi victimele.Deşi este regretabil de târziu, totuşi încă nu este prea târziu ca acest mod de abordare să fie cuprioritate practicat, cât încă mai trăiesc martori importanţi ai acelor evenimente.

Un astfel de martor este bunăoară regele Mihai I al României, care a fost şeful statuluiromân în perioada 1940-1947 şi care, după câte ştim, nu a fost deranjat până acum de nici unuldintre cei care acuză guvernarea României din acei ani de uciderea a sute de mii de evrei. Sunt omulţime de întrebări la care răspunsul lămuritor poate veni azi numai de la fostul rege. În plus,regele Mihai a avut anumite răspunderi oficiale în acea perioadă care îl fac răspunzător, în modsolidar cu mareşalul Antonescu, pentru o serie întreagă de abuzuri şi vexaţii anti-evreieşti,aceasta, fireşte, dacă acuzaţiile aduse de activiştii Holocaustului la adresa românilor se vordovedi adevărate. Ni se pare suspect faptul că aceste acuzaţii ocolesc persoana regelui Mihai.Fără voia noastră ne încearcă impresia, ne paşte gândul că aceste acuzaţii la adresa fostului regenu vor fi pronunţate atâta vreme cât regele Mihai mai este în viaţă şi se poate apăra.

Considerăm – cu valoare de principiu – că pretenţiile materiale pe care le formulează„partea“ evreiască, în frunte cu Elie Wiesel şi alţii eiusdem farinae, ne obligă să simplificămradical perspectiva noastră asupra Holocaustului, să abandonăm percepţia morală şi emoţională aHolocaustului şi să reducem în mod automat problematica Holocaustului la un proces de daune,ale cărui reguli de desfăşurare nu pot fi altele decât cele cunoscute, respectând întocmaiprocedurile juridice practicate pretutindeni în lumea civilizată. Conform acestei proceduri,înainte de a formula pretenţii de daune materiale, autorităţile în cauză sunt obligate să prezinteactele care dovedesc realitatea şi identitatea atât a victimelor, cât şi a asasinilor. Nota bene: nueste sarcina istoricilor, ci a juriştilor să examineze actele şi dovezile prezentate de reclamanţi, depetenţi. Fără a prezenta actele şi probele cerute de practica judiciară în asemenea cazuri,pretenţiile la daune materiale sunt nule şi neavenite.

Subliniem de la bun început că reclamanţii („partea evreiască“) nici până azi nu au pututprezenta o listă cu numele victimelor Holocaustului din România, aceasta în condiţiile în caretoată arhiva comunităţii evreieşti din România acelor ani a fost transportată în Israel şieste inaccesibilă pentru istorici, inclusiv pentru istoricii evrei cinstiţi.

Nu putem, în momentul de faţă, decât să tragem o singură concluzie: actele şi

documentele din arhiva Comunităţii Evreieşti din România contrazic teza Holocaustului şicontravin pretenţiilor materiale formulate de anumite cercuri evreieşti, motiv pentru careaccesul la această arhivă este practic interzis.

Dar trebuie spus că acest motiv – interesul de a ascunde adevărul, dezonorează autorităţileevreieşti, însuşi statul Israel, întreaga comunitate evreiască, pe care le decade din dreptul de a nemai acuza de Holocaust! Este o mare nedreptate, propriu-zis o abjecţie, să acuzi pe cineva decrima cea mai odioasă şi totodată să ascunzi cu bună ştiinţă probele nevinovăţiei celuiacuzat. Numai în felul acesta poate fi interpretată strădania penibilă a „adversarilor“ noştri de aîmpiedica cu orice preţ, inclusiv cu preţul dezonoarei, accesul la arhivele în care noi sperăm săgăsim dovezile nevinovăţiei noastre! Probele nevinovăţiei părinţilor noştri!

Adăugăm celor de mai sus „detaliul“, mereu uitat, că nici cadavrele celor 400.000 devictime mereu invocate nu au fost găsite. Deşi nu s-a găsit după război nici o groapă comună cucadavre de evrei ucişi de români şi nici vreo instalaţie menită să facă dispărute cele patru sutede mii de cadavre, istoricii holocaustizanţi nu catadixesc să explice de ce nu se găseşte nici ourmă materială a hecatombei umane care a produs 400.000 de victime, de cadavre. Aşadar, nucunoaştem nici numele victimelor, şi nu au fost găsite nici cadavrele! Singurul lucru care secunoaşte este mărimea astronomică a daunelor şi a pretenţiilor. O mai spunem o dată: conformnormelor juridice, cei ce pretind daune trebuie să producă dovada săvârşirii faptelorincriminate. Fără certificate de deces, fără cadavrele celor ucişi şi fără a se şti măcar numelevictimelor şi al asasinilor nimeni nu poate lua în serios pretenţiile evreieşti la despăgubiri!Procedura juridică este incompletă şi total neconcludentă.

Menţionăm că în Basarabia şi Bucovina au fost totuşi găsite gropi comune, cu oameni ucişiîn perioada 1940-1944. Numai că victimele erau români, victime ale unor asasinate în masăcomise, o parte din ele, de concetăţeni evrei!

Când evreii au fost într-adevăr victime, ale ocupanţilor unguri, horthyşti, în Nord-VestulTransilvaniei, la Sărmaş şi alte localităţi, cadavrele lor au fost găsite şi identificate, la fel şi asa-sinii! Şi a fost vorba de numai câteva sute de evrei, nu sute de mii de evrei! Repetăm: din celepatru sute de mii de evrei despre care se afirmă că au fost ucişi de români, numărul cadavreloridentificate nu reprezintă nici măcar 1 (unu) la mie!

Evrei vinovaţi de Holocaust?

§ 2. Lista celor vinovaţi sau suspecţi de a fi vinovaţi de tragedia evreilor ucişi fără altăvină decât aceea că erau evrei, lista celor vinovaţi de cumplitul genocid care a vizat neamulevreiesc, este azi departe de a fi completă. Această listă nici nu poate fi completă şi, deci, însuşiprocesul Holocaustului nu-şi va produce toate efectele aşteptate, atâta vreme cât de pe aceastălistă vor lipsi în continuare evreii (persoane, instituţii, doctrine) care, într-un fel sau altul, aufăcut posibilă existenţa, ascensiunea politică şi consolidarea la putere a lui Hitler şi a nazismului,însăşi strategia şi derularea Holocaustului. Înţelegem, este probabil cel mai trist paradox dinistorie faptul că Hitler, el însuşi parţial evreu, a ajuns la putere şi şi-a consolidat controlul asuprastatului şi poporului german cu ajutorul, printre alţii, al unor evrei. Dar atâta timp cât cu privirela acest aspect al vinovăţiei evreieşti nu este exprimat un punct de vedere al statului Israel şi alcomunităţii evreieşti mondiale, al celor care azi administrează şi valorifică în toate planurilemoştenirea Holocaustului, noi, românii, nu putem accepta ca un asemenea punct de vedere să fieexprimat cu privire la vinovăţia românilor. Românii, ca popor şi ca stat, nu au avut nimic decâştigat, ci numai de pierdut şi au avut imens de pierdut, de pe urma instaurării nazismului înGermania şi a declanşării celui de-al II-lea Război Mondial. Ca stat victimă a sinistrei colaborărinazisto-comuniste materializată prin pactul Molotov-Ribbentrop, România este îndreptăţită săincrimineze ea toţi factorii, inclusiv pe cei evreieşti, care au lucrat în sprijinul nazismului,şi să ceară recunoaşterea publică a acestei vinovăţii, a marilor prejudicii ce i s-au adus înacest fel.

A sosit momentul – imposibil de amânat la nesfârşit, ca sionismul, evreimea în general, să-şi asume răspunderea, atâta câtă este, pentru contribuţia evreiască la instaurarea nazismuluiîn Germania, răspunderea – fireşte, parţială, atâta câtă este, pentru tot ce a urmat, răspundereaevreiască pentru tragedia în care au fost târîte popoarele Europei, inclusiv poporul român,şi în primul rând poporul evreu. Înţelegem cât e de greu pentru evrei să plătească acest preţ aladevărului, dar dacă evreii nu sunt capabili să-i identifice, dintre fiii Israelului, pe cei vinovaţi de

suferinţele lui Israel, le va fi greu evreilor să le ceară altora, altor popoare, să-şi indentificecriminalii, să-şi recunoască vinovăţia faţă de evrei. Aşadar, a sosit momentul ca oficialităţileevreieşti (din Israel şi diasporă) să pună la stâlpul infamiei pe evreii (persoane, instituţii,doctrine) care au sprijinit şi au salutat venirea la putere a lui Hitler, i-au aprobat şi justificatideologia şi au colaborat cu regimul său chiar şi atunci când lagărele de exterminare începuseră„să producă“ din plin! (Printre alte surse de informaţii asupra chestiunii, a se vedea scrierileevreilor Israel Shahak, Norman Finkelstein, Roger Garaudy.)

În mediile interesate şi cât de cât informate asupra celor petrecute în anii aceia, circulăteorii şi teze care leagă chiar derularea Holocaustului de o complicitate evreiască, a unorevrei, a unor lideri evrei, a unor interese evreieşti. Este exclus ca liderii evrei de azi să nucunoască aceste teze, care incriminează în modul cel mai sever cu putinţă. Opinia publicăaşteaptă o dezminţire categorică şi bine argumentată din partea evreimii, a celor în drept, dar şidatori s-o facă, prin care să se pună capăt acelor speculaţii care dau Holocaustului o dimensiuneîncă şi mai odioasă decât cea reală. Probabil reală!…

Avem în vedere pe cei care leagă desfăşurarea Holocaustului de teoriile rasiste la care auaderat mulţi lideri de conştiinţă evrei, chiar înainte de instalarea la putere a nazismului, teoriipotrivit cărora omul trebuie să intervină pentru îndepărtarea din viaţă sau de la procreaţie aexemplarelor umane tarate, biologic nereuşite. Nici un popor nu duce lipsă de asemenea„rebuturi“ umane. Viaţa de ghetou a dus şi la apariţia unui mare număr de evrei degeneraţi, aunor „evrei de calitate inferioară“. Ipoteză prezentată de BBC, cu ani în urmă şi aparţinând unuiistoric englez, potrivit căruia lagărele naziste de concentrare şi exterminare i-au „selectat“îndeosebi pe evreii care nu corespundeau unor parametri antropometrici anumiţi. Semnul derecunoaştere a acestor evrei de calitate inferioară se pare că a fost în primul rând sărăcia,neputinţa de a accede la un standard de viaţă cât de cât civilizat. Oricum, este bine cunoscutfaptul că atunci când Hitler le-a cerut evreilor să părăsească Germania, nu toţi evreii au putut şiau avut unde să plece. Se pare că liderii comunităţii evreieşti au fost cei care au decis, prinliste înaintate oficialităţilor germane, care evrei urmau să plece din Germania, salvându-seastfel, şi care evrei rămâneau în Germania, pentru a umple lagărele de exterminare! Cevasimilar s-a petrecut şi în Basarabia. Cu puţin înainte de declanşarea războiului au părăsitBasarabia zeci de familii de evrei bogaţi, informaţi asupra faptului că urmează a se petrece înBasarabia evenimente grave, scăpate de sub controlul legilor. La fel cum, în aceiaşi ani, plecareaîn Palestina salvatoare nu era accesibilă tuturor evreilor din România, ci se făcea după anumitecriterii, inclusiv criterii biologice: tinereţe, înzestrare fizică şi intelectuală, stare de sănătateperfectă etc., astfel că mulţi evrei au fost consideraţi nedemni de a păşi pe pământul făgăduit deDumnezeu evreilor. Dar nu chiar tuturor evreilor!

Surse orale evreieşti acreditează ideea că printre evrei este destul de bine cunoscutăaceastă cutremurătoare dimensiune a Holocaustului! Numai că interdicţia de a comenta în publicaceastă stupefiantă eventualitate este absolută pentru evrei.

Cât priveşte teza (ipoteza) istoricului englez, acesta şi-a prezentat-o sub forma unei piesede teatru care, a doua zi după premieră, a fost interzisă de cenzura britanică, gest care nu se maipetrecuse de câteva secole în Anglia. În motivaţia intervenţiei, organele de cenzură au afirmat cănu pun în discuţie interpretarea dată Holocaustului, asupra căreia numai specialiştii se potpronunţa, ci iau în consideraţie sensibilitatea celor care au suferit în Holocaust şi pe care îi varăni prea dureros teza autorului. Din păcate, nici până azi specialiştii, în primul rând specialiştiievrei în istoria Holocaustului, nu au dat un răspuns cumplitelor acuzaţii formulate de autorulenglez, al cărui text şi ale cărui argumente au rămas necunoscute, au fost scoase din circuitulpublic al informaţiilor. Considerăm că este de datoria istoricilor holocaustizanţi să pună în

discuţie publică această teză, să repare astfel abuzul cenzurii britanice. Căci sensibilitate nu aunumai victimele holocaustului, ci au şi victimele unor acuzaţii nedrepte şi mincinoase departicipare la Holocaust! Iar victimele acestor acuzaţii sunt mult mai multe decât victimelepresupuse ale Holocaustului.

„Evreii sionişti poartă o parte din vina

Holocaustului“

§ 3. Examinarea integrală, repet: integrală a Holocaustului, a tuturor faptelor şi ipotezelorpe care teza Holocaustului le include şi le presupune, ne obligă să dăm atenţie şi informaţiei căînsăşi deportarea evreilor în lagărele de concentrare s-a făcut, de (cele mai) multe ori, înconformitate cu liste alcătuite de liderii comunităţilor evreieşti! Nu toţi evreii din spaţiulcontrolat de nazişti au gustat experienţa amară, deseori atât de tragică a deportării! Alegerea întreevreii expuşi deportării şi evreii care rămâneau „acasă“ nu au făcut-o întotdeauna autorităţile, cimai des oficialii evrei, liderii comunităţii evreieşti. Dacă e să-i dăm crezare rabinului-şef MoisheA. Friedman din Viena (vezi în Anexa nr. 6 interviul publicat în „Zur Zeit“, nr. 48/03 şi reprodusîn „Puncte cardinale“, nr. 1-2 (157-158) din 2004), a mai funcţionat la acea vreme şi un criteriureligios, confesional, în „selectarea“ evreilor destinaţi deportării şi, foarte probabil, implicitexterminării! Nazismul dovedindu-se pentru unii evrei mumă, pentru alţii ciumă! Dovedindu-se oocazie potrivită pentru a se găsi şi aplica soluţia finală unor divergenţe şi dispute religioase, dininteriorul comunităţii mondiale evreieşti. O ipoteză care va fi să fie verificată cu cea mai mareatenţie, fiind binecunoscute din istorie ravagiile fanatismului religios, ale intoleranţei religioase,sectare.

E timpul ca persoanele care administrează moştenirea Holocaustului, inclusiv beneficiileacesteia, să ne lămurească asupra acestui aspect: care au fost criteriile după care s-a conduscomunitatea evreiască din Germania şi din alte ţări atunci când pe unii evrei lideriicomunităţii i-au sortit lagărelor de concentrare, iar pe alţi evrei i-au ajutat să se salveze?Cât sunt de corecte şi de ce nu ar fi corecte acuzele pe care mulţi evrei, extrem de credibili, leaduc mişcării sioniste şi unor lideri evrei, inclusiv acuzaţia de a fi participat la Holocaust deaceeaşi parte a baricadei cu regimul hitlerist? (Cf. declaraţia rabinului Moishe A. Friedman:„Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult evreimiicredincioase (s.n.) din întreaga lume. (…) Atât bolşevicii cât şi sioniştii nu aparţin în nici uncaz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a fost mereu (s.n.)urmărită de cele două grupări.“) În mod deosebit atragem atenţia asupra declaraţiei că în Austria„până în 1938 mulţi evrei credincioşi s-au separat din motive religioase (s.n.) de acea

Comunitate de cult israelită (J.K.G.) care a colaborat cu autorităţile naţional-socialiste (s.n.) şidin rândurile căreia câteva mii de funcţionari au supravieţuit fără nici o problemă celui de-aldoilea război mondial, prin colaboraţionismul lor. Adolf Hitler personal a dat ordinul demenţinere a J.K.G., spre deosebire de toate celelalte comunităţi de cult. (s.n.) (…) Lui AdolfHitler îi datorează această Comunitate de cult israelită privilegiul, pe care nu-l are nici obiserică creştină, de a-şi lăsa neachitate contribuţiile de membru.“

Devine astfel de domeniul evidenţei că liderii evreimii mondiale, implicaţi înadministrarea moştenirii Holocaustului, au multe de ascuns, se feresc să facă cunoscutetoate aspectele legate de tragicul eveniment, escamotează şi ocultează integral chestiuneavinovăţiei unor evrei, a unor instituţii evreieşti, în iniţierea şi desfăşurarea Holocaustului.În aceste condiţii nu putem purta o discuţie sinceră şi serioasă pe tema vinovăţiei românilor faţăde evrei! Partea românească şi-a dovedit în mai multe rânduri buna credinţă, seriozitatea şisinceritatea, disponibilitatea de a-i identifica pe vinovaţi şi de a-şi asuma răspunderea celorpetrecute. E timpul să se producă şi reacţia de reciprocitate din partea evreilor.

Astfel, cei care acuză regimul lui Ion Antonescu de politică criminală faţă de evrei, dedeclanşarea unui genocid antievreiesc, a unui Holocaust care a produs sute de mii de victimeprintre evrei, au obligaţia elementară să dea o explicaţie faptului că liderii comunităţii evreieştidin România şi în primul rând liderii evreilor sionişti din România au avut tot timpulexcelente relaţii cu guvernul Antonescu, cu însuşi mareşalul Antonescu. Dacă regimulAntonescu a produs sute de mii de victime evreieşti, atunci atitudinea unor lideri evrei caFilderman, Şafran, Benvenisti, Zissu, Gingold şi mulţi alţii trebuie corect încadrată moral şijuridic ca act de complicitate la Holocaust, complicitate cu asasinii propriului neam, ca act detrădare a intereselor evreieşti fundamentale. Sunt de neînţeles onorurile de care aceşti lideri evreis-au bucurat după 1945, din partea comunităţii evreieşti mondiale, a însuşi statului Israel, încondiţiile în care aceşti evrei au avut excelente relaţii cu guvernanţii mareşalului Antonescu, iaraceştia sunt acuzaţi ca asasini a sute de mii de evrei!

„Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“

§ 4. Este şi mai greu de înţeles şi cu totul inacceptabil efortul pe care îl fac cei ceadministrează în mod oficial moştenirea Holocaustului pentru a ascunde „contribuţia“ sovieticăla tragedia neamului evreiesc. Atât în anii războiului (1939-1945), cât şi în alte perioade aleexistenţei URSS-ului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în mod deosebit I.V. Stalin adezlănţuit aprige persecuţii asupra evreilor, în buna tradiţie a pogromurilor din Rusia taristă.Înşişi supravieţuitorii Auschwitz-ului eliberat de trupele sovietice în primăvara lui 1945 au fost,o parte dintre ei, în număr de circa 150.000, deportaţi în URSS şi acolo li s-a pierdut urma… Esteînsă o certitudine aceea că printre cei care au conceput, iniţiat şi executat aceste oribile represaliianti-evreieşti s-au numărat şi importanţi lideri sovietici comunişti de naţionalitate evreiască,împrejurare care, probabil, explică şi ea reţinerea oficialităţilor evreieşti de a cerceta acestsubiect. Din fericire, o serie de publicişti şi scriitori evrei, oneşti şi cu teamă de Dumnezeu, nu s-au sfiit să spună adevărul despre dimensiunile apocaliptice ale Holocaustului evreilor din URSS.După unii autori evrei, Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler.

În această ordine de idei ne punem câteva întrebări care nu pot să rămână fără un răspunslimpede:

– unde a ajuns arhiva lagărelor naziste de concentrare şi exterminare, în special cea dela Auschwitz?

– de ce nu se pune această arhivă la dispoziţia cercetătorilor?

– de ce deţinătorii acestor arhive nu sunt demascaţi ca tăinuitori ai adevărului şi astfelcomplici la asasinatele naziste?

După informaţii uşor de verificat, arhivele de la Auschwitz se află în posesia Rusiei.

Mai mult, informaţii puse în circulaţie după 1990 şi până acum de nimeni contestate şidezminţite, susţin că Moscova „ameninţă“ cu publicarea acestor arhive, din care ar rezulta cutotul alte cifre privind numărul real al victimelor Holocaustului. Pe cine şantajează Moscova înacest fel nu este greu de înţeles. De aceea credem că Israelul şi comunitatea internaţională,guvernele lumii, însăşi ONU, au datoria morală de a face toate demersurile pentru a pune ladispoziţia publicului toate arhivele produse de lagărele de concentrare din anii celui de aldoilea război mondial. Asemenea lagăre, precum se ştie, au existat în ambele tabere alebeligeranţilor, ceea ce impune o transparenţă deplină în reconstituirea faptelor şi stărilor din aceiani.

Raportată la România, contribuţia URSS la holocaustul antievreiesc, corect evaluată, va fisă demonstreze, probabil, că o bună parte dintre evreii contabilizaţi ca victime ale regimuluiAntonescu sunt evrei care s-au refugiat în URSS sau au fost siliţi de autorităţile sovietice săpărăsească teritoriul românesc. Ce s-a întâmplat după aceea cu aceşti evrei, de cetăţenie română,care au ales sau li s-a impus cetăţenia sovietică, este o chestiune care nu mai cade în răspunderearomânilor.

Ne declarăm dezgustul faţă de oportunismul „istoricilor“ evrei care încearcă să punăîn seama românilor crimele săvârşite de puterea sovietică, spre a nu supăra marea putererusească. Şi punem întrebarea: de ce la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alteincinte similare nu apare nici o menţiune despre evreii exterminaţi în URSS?

Omenia românilor faţă de prizonieri

§ 5. În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţileromâneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu situaţiaromânilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim laromâniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe româniicare au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri derăzboi, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o înRomânia prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au rămasnumai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte, tratamentliteralmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într-un tablou complet, cu toatedatele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un calculglobal şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate, ale unorabuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate.Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statelelumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cupopulaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de aaduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poatefuncţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele propriia celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-leaRăzboi Mondial.

Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar saunemaiîntâlnită la alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-autratat pe prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi caoameni, istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătatunei ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şicercetat însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti aiminciunii, mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune aprestaţiei româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Cehoslovacia

şi românii ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sensconsemnul după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salvezeprin paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era binecunoscut la Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşitratează prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opusfaţă de evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crimepentru care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămîntprecar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă.

Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nicipână azi nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă depoporul român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut înRomânia cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi autorităţiamericane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şicrime nici până azi dovedite că s-au petrecut!

Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent concepută de mercenari ai scrisului,despre închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literaturăangajată în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unuiHolocaust inventat! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şiputeau să confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei dinRomânia sau plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticieişi neomeniei româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust!Abia în ultimii ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimelesăvârşite de autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profităde dispariţia cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căciexistă şi-n minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, cădimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust,şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă.

Săpun din trupul evreilor exterminaţi…

§ 6. Consemnăm, cu jena cuvenită, mărturiile făcute de persoane aparent onorabile, înfrunte cu Simon Wissenthall, despre săpunul pe care germanii nazişti l-au fabricat folosind camaterie primă organică trupurile evreilor deportaţi şi ucişi. Bestialitatea umană, dovedea astfel căa depăşit toate limitele imaginabile. O crimă mai demenţială nu se mai produsese în istoria lumii!O batjocură mai cutremurătoare la adresa fiinţei umane şi a numelui de om era imposibil deconceput! Această idee, fără pereche de cinică în toată istoria lumii, de a transforma corpulomenesc în săpun, face serie cu isprava acelor nemţi care şi-au confecţionat abajururi pentrulampadare şi veioze din pielea unor semeni, a unor oameni, a unor evrei! Există o literatură şi ofilmografie pe acest subiect! Ca şi pe seama evreilor pe care românii i-au ucis în ianuarie 1941 şii-au atârnat la Abator în cârlige. Încă nu s-a făcut literatură, dar timp mai este, pornind de larelatarea unui „martor“ evreu care a văzut sau a aflat că în Basarabia ţăranii români ucideau evreişi ungeau roţile căruţei cu sângele acestor evrei, ca să nu scârţâie! Relatarea aparţine lui MatatiasCarp, care consemnează şi faptul că germanii, mai bine dotaţi tehnic decât românii, s-au priceputsă exploateze „în scopuri industriale părul, dinţii şi grăsimea umană“. Maeştri ai acestor scenariiapocaliptice s-au dovedit scriitorii evrei Ilya Ehrenbourg şi Elie Wiesel. Scriitori, ce-i drept, demâna a doua. Dar nici autori ca Saul Bellow nu s-au ruşinat să ia în serios asemenea fabulaţii,interesante numai sub aspect patologic!

Pe la mijlocul anilor ’70, cineva a avut ideea, atât de anti-semită (sic!), de a supune uneianalize bio-chimice săpunul evreiesc. Analiza a fost repetată la mai multe universităţi, cu acelaşirezultat: nici urmă de ADN uman în vestitul săpun evreiesc! Din păcate, după aceste analizenu a apărut nici o dezminţire în presă, la televiziune sau în filmele de la Hollywood despresăpunul evreiesc! Azi, majoritatea oamenilor ştiu mai departe că persecuţia evreilor a atins şiacest prag, veritabil nec plus ultra al abjecţiei umane: să fabrici săpun din trupul adversarilorucişi mişeleşte!

La fel, lumea ştie mai departe despre obiectele confecţionate din pielea evreilor ucişi înlagărele naziste, deşi încă din anii ’60 abajururile respective au fost retrase din muzee, ca şibucăţile de săpun evreiesc, dar cu discreţie, lăsând să apese mai departe, asupra speţei umane,vina de a fi născut asemenea monştri precum germanii care au jupuit fiinţe omeneşti şi din pieleaunor semeni şi-au confecţionat mănuşi, curele de ceas, abajururi şi câte altele!

E greu să faci un comentariu potrivit acestor inepţii care frizează patologia cea mai tristă acomportamentului uman. Este însă greu de înţeles de ce evreii normali, cu discernământ moral,care în mod sigur alcătuiesc majoritatea printre evrei, nu reacţionează la aceste grosolane şideşucheate diversiuni! Aceste scorneli infame se cuvenea a fi fost respinse încă de la bunînceput! Iar ele circulă şi azi, bântuie prin mintea unor oameni cinstiţi şi nevinovaţi, producândviziuni groteşti, apocaliptice, întru nimic adevărate.

Acuzăm în acest caz de comportament aberant pe activiştii Holocaustului deoarece:

a – pe cei care au demonstrat că săpunul evreiesc nu este evreiesc îi acuză de anti-semitism;

b – nu au făcut nimic pentru a mediatiza adevărul despre aşa-zisul săpun evreiesc, pentru adezminţi „literatura“ publicistică lansată despre acest săpun;

c – pe cei care încearcă să răspândească adevărul despre „săpunul evreiesc“ îi acuză deanti-semitism şi le blochează accesul în mass-media.

Comportament aberant, pe care omenirea nu are nici un motiv să-l suporte lanesfârşit! Comportament pentru care activiştii Holocaustului se cuvine să-şi ceară iertarede la întreaga omenire şi să-şi propună singuri sancţiunea potrivită!

Participarea evreilor la Holocaustul roşu

§ 7. Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematicHolocaustul nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cuaceeaşi logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numeleluptei şi al urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărulvictimelor pe care comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, dinpăcate, toate „performanţele“ nazismului. Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar,desemnează regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mainefericite consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor.

Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintrevictimele predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii,afirmăm că în acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele maiconsistente pe frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de statbolşevice din 7 noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest„revoluţia“ comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii româneşti,deopotrivă a politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului.

Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească larezistenţa anti-comunistă.

În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şinumeroşi factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi maiales la „victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizatsocietatea comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane deoameni, de cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fărăprecedent în istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane.

Printre cei mai vinovaţi de „holocaustul roşu“, comunist, un număr mare îl constituie evreii,inclusiv evrei din New York, din Occident, cu ai căror bani a fost finanţată Marea RevoluţieSocialistă din Octombrie! Un număr mare de evrei aflându-se şi printre liderii comunişti dinRusia şi din majoritatea partidelor comuniste.

Evreii din România, prin cel mai de seamă reprezentant al lor, Wilhelm Filderman,preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada anilor ’40, au propusprincipiul potrivit căruia evreii care îmbrăţişează tezele bolşevice, comuniste, încetează prinasta de a mai fi evrei! Se pare că acest principiu şi l-au însuşit şi liderii de mai târziu ai evreimii,astfel că din partea acestora se practică şi se propagă până azi un dezinteres total pentru unsubiect imposibil de ignorat atunci când discutăm despre suferinţele prin care a trecut omenireaîn secolul al XX-lea: contribuţia evreilor la Holocaustul roşu, în diverse ipostaze, inclusiv cea,„clasică“ pentru evrei, de victime. Dar şi în ipostaza de autori şi beneficiari ai unor crimeînfiorătoare! Dezgustătoare! Revoltătoare!

Dreptul de a acuza este un drept pe care îl recunoaştem oricui. Chiar şi atunci cândacuzatul este propria noastră persoană, propria ţară sau propriul popor.

Acuzaţiile de holocaust anti-evreiesc aduse autorităţilor româneşti sunt, în fond, acuzaţiiadresate poporului român. Aceste acuzaţii nu pot fi susţinute ignorând suferinţele prin care atrecut poporul român în secolul al XX-lea, ignorând cine se face vinovat de aceste suferinţe. Cavictimă a Holocaustului comunist, poporul român are dreptul la tot adevărul despreidentitatea celor care l-au asuprit şi despre scopul urmărit de aceştia. Are dreptul să-iacuze pe autorii şi beneficiarii holocaustului roşu! Suntem gata să discutăm măsura în careromânii sunt vinovaţi de suferinţele pricinuite în cadrul a ceea ce se numeşte holocaustanti-evreiesc, dar pretindem să se evalueze corect şi responsabilitatea evreilor, a unor evrei,pentru suferinţele îndurate de români ca victime ale holocaustului comunist.

Cu titlu de ipoteză, facem afirmaţia că în perioada 1939-1945 numărul românilor a cărormoarte a fost cauzată, direct sau indirect, de evenimentele politice şi militare internaţionale –război, operaţiuni militare, deportări, execuţii, boli contractate pe front sau în lagăre deconcentrare etc., depăşeşte cu mult cifra de un milion. În acest calcul, alături de militarii morţi şirăniţi pe cele două fronturi, de Est şi de Vest, îi avem în vedere şi pe românii care au căzutvictime ale guvernanţilor unguri (circa 150.000 după Raoul Şorban, Chestiunea maghiară,Editura Valahia, Bucureşti, 2001), precum şi pe românii civili ucişi sau deportaţi de ArmataRoşie. Şi, nota bene, este vorba de evenimente internaţionale care s-au produs fără nici unamestec decizional al românilor, evenimente la care românilor li s-a impus să fie implicaţi, săparticipe, neavând de ales. În felul acesta este foarte posibil ca numărul românilor, victimenevinovate ale perioadei 1939-1945, să fie mai mare decât numărul victimelor nevinovateevreieşti. Căci pretenţiile evreieşti la imense despăgubiri materiale ne forţează mâna şi ne obligăsă examinăm cu toată seriozitatea ipoteza potrivit căreia numărul real al evreilor pieriţi în aceaperioadă este mult mai mic decât cifra oficială, vestitele şi mereu pomenitele şase milioane, cifrătot mai greu acceptabilă. Se vehiculează şi cifre sub un milion pentru a-i înregistra pe evreiivictime propriu-zise ai celui de al II-lea război mondial. Nu putem uita, în această ordine de idei,că unii evrei au fost implicaţi ca agresori în declanşarea catastrofalelor evenimente din anii1939-1945, purtând astfel o parte, cât de mică, dar parte din vina pentru ceea ce s-a petrecut.Vina pentru declanşarea celui de al doilea Război Mondial! Situaţie în care nu se află nici unromân…

În aceste împrejurări, a căror confirmare nu este deloc exclusă, pretenţiile evreieşti la

despăgubiri din partea românilor ar putea deveni incalificabile în termenii limbajului uman şi ai„jurisprudenţei“, al precedentelor oferite de istorie. Căci – ceea ce este aproape sigur, autorităţileevreieşti, din Israel sau internaţionale, cunosc bine cifra reală a victimelor evreieşti, deţin toatemijloacele pentru a dovedi această cifră pe care, deocamdată, o ţin secretă… Un secret care, caorice secret, nu poate dura o veşnicie! Dacă evreii nu pot aduce dovezi pentru cei 400.000 deevrei ucişi de români este pentru că dovezile pe care le deţin evreii privesc un număr multmai mic, practic un număr infim de evrei pentru care conştiinţa noastră, de români, sepoate socoti încărcată şi vinovată.

Proiectul Israel în România

§ 8. Puşi literalmente cu spatele la zid sub acuzaţia de genocid, acuzaţi astfel de crima ceamai odioasă cunoscută în istorie şi consideraţi buni de plata unor daune astronomice pentru cei400.000 de evrei ucişi de regimul mareşalului Ion Antonescu, noi, românii, ne vedem azi nevoiţisă renunţăm la orice menajamente şi să dezvăluim tot ce avem de spus în apărarea noastră. Maiîntâi adevărul că, dacă vorbim de genocid în România, mai degrabă evreii se fac vinovaţi degenocid, de intenţia de genocid faţă de noi, românii. Când spunem asta avem în vedere maiîntâi proiectul evreiesc de a constitui un stat evreiesc, Israelul, pe teritoriul României.Realizarea acestui proiect ar fi însemnat dispariţia din istorie a statului şi a poporului român.Acest proiect, deopotrivă criminal şi demenţial, proiect „fără de seamă în analele istorieilumii“ (Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, discurs în Senatul României), a fost imaginat îndeceniul al 3-lea din secolul al 19-lea şi a demarat efectiv după Pacea de la Adrianopol (1829),producând de-a lungul anilor importante evenimente istorice, cu consecinţe extrem de dureroasepentru poporul român. De atunci şi până în preajma celui de al II-lea Război Mondial, de lacâteva sute de persoane, numărul evreilor din România a crescut întruna, într-un ritm nefiresc deaccelerat, ajungând să pună în primejdie nu numai dezvoltarea normală, ci însăşi existenţastatului român, a societăţii româneşti. După un cunoscut scriitor şi publicist evreu, MihailSebastian, precum şi din alte surse de informaţie, numărul evreilor din România atingea aproapedouă milioane la sfârşitul anilor ’30. În Bulgaria vecină, la aceeaşi dată trăiau 9.000 de evrei.După alte surse, 40.000 de evrei. Dar nu mai mulţi! Pe scurt, în anii ’30 România era, pe planetanoastră, ţara cu cei mai mulţi evrei, ca proporţie demografică.

Dintre aceşti evrei, cei mai mulţi intraseră în România, de-a lungul anilor, pe căi ilegale,forţând autorităţile să-i accepte ori chiar să-i recunoască drept cetăţeni români. La sfârşitul anilor1930, sute de mii de evrei trăiau în România în mod ilegal, sustrăgându-se de la înregistrarea lorîn actele oficiale. Presiuni internaţionale din partea marilor puteri, exercitate constant asupraguvernanţilor români, de cele mai multe ori pe căi oculte, ascunse opiniei publice, inclusiv prinşantaj, i-au obligat pe politicienii români să legitimizeze prezenţa în România a acestor veritabiliinvadatori, „lipitori ale satului“ românesc, cum i-au numit oamenii de rând.

Nu a fost vorba de o banală emigraţie în masă, cum au mai fost atâtea în istoria lumii, ci deo veritabilă invazie, agresivă şi perfidă, laşă, lentă şi tenace, care a atentat la fiinţa naţională a

românilor nu prin declanşarea unor operaţiuni şi confruntări militare, ci printr-o stratagemăcomplexă şi de lungă durată, care urmărea să mascheze adevăratele intenţii. Obiectivul principalal acestei diversiuni criminale îl constituia proprietatea funciară, acapararea acesteia prin oricemijloace. Aşa cum semnala Vasile Alecsandri, evreii urmăresc „să devină proprietari aipământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi“, urmăresc „ase substitui locuitorilor acestei ţări pentru a face din întreaga ţară o proprietate israelită“. Celcare a făcut aceste aprecieri în şedinţa amintită a Senatului României a fost poetul şi diplomatulVasile Alecsandri, spirit european, deschis la ideile politice moderne, francmason, deci bineinformat, o persoană echilibrată, care a dus o viaţă exemplară din toate punctele de vedere.

Consemnăm că însăşi zestrea genetică, biologică a românilor ne-a fost ameninţată şiafectată de practicile şi acţiunile la care s-au dedat în mod deliberat mulţi, foarte mulţi, mult preamulţi dintre evreii stabiliţi în România. (Cf. Nicolae Paulescu, marele fiziolog, despre practicilecriminale ale evreilor cârciumari.)

Această realitate dură şi scandaloasă, revoltător de nefirească, de anormală, nu ne face însăsă uităm ori să trecem cu vederea faptul – reconfortant pentru nădejdea noastră în destinul fiinţeiumane, că nu au fost puţini nici evreii care au încercat, cu bună credinţă şi sinceră loialitate, sădevină cetăţeni corecţi ai României. Mulţi dintre aceşti evrei pământeni, cum au ţinut ei să fienumiţi, merită preţuirea poporului român pentru prestaţia lor ca persoane publice. Dar ceilalţievrei…

Primul consul american în România

§ 9. Subliniem faptul că exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germaniaşi Turcia, s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică de propagandă anti-româneascăsusţinută de mass-media internaţională controlată de cercurile evreieşti, acţiune de dezinformareşi calomniere a tot ce era românesc, de denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fostformulate acuzaţii de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor. Acuzaţii care s-au dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea nedreptelor atacurimediatice. Această vastă şi până azi neîntreruptă propagandă anti-românească s-a străduitsă-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai teritoriului românesc ca pe nişte victimenevinovate ale sălbăticiei românilor. Cităm un singur caz, azi uitat de toată lumea, al acuzaţiilorde care presa americană era sufocată în 1870, cu privire la persecuţiile şi omorurile de care aveauparte evreii din România. Se vorbea în Senatul american de un veritabil pogrom, iar senatoriiamericani, induşi în eroare, au decis trimiterea în România a unui consul american, primul dinistoria relaţiilor româno-americane, consul care să se informeze la faţa locului de dimensiunile

pogromului şi să acţioneze în consecinţă, în numele poporului american. Aşa a ajuns în România,în calitate de consul al SUA, Benjamin Franklin Peixotto, fost preşedinte al organizaţiei evreieştiB’nai B’rith, cu misiunea specială de a-i apăra şi salva pe evreii ultragiaţi şi persecutaţi de niştebăştinaşi primitivi şi sângeroşi. (Vezi J.J. Goldberg, Jewish Power, p. 98-99.) Este de la sineînţeles că fostul preşedinte al B’nai B’rith nu venea în România (numai) ca reprezentant alintereselor americane, ci – în primul rând, ca reprezentant al unor interese evreieşti cu totulspeciale privitoare la România, ca să studieze la faţa locului derularea proiectului Israel înRomânia, proiect pe care unii istorici îl denumesc planul Cremieux-Peixotto, Cremieux fiindnumele ministrului francez de externe, evreu, promotor şi el al proiectului de aneantizare aRomâniei, a poporului român. Pe cât de adevărat a fost pogromul din 1870, care a stârnitatâtea emoţii în Senatul american, pe atât de real a fost şi Holocaustul pus pe seama lui IonAntonescu, de care se face azi atâta caz în acelaşi Senat american. Nu a fost însă delocîntâmplător „pogromul“ inventat de presa americană în 1870, ci a avut drept scop să determineSenatul american să ia decizia pe care liderii comunităţii evreieşti o doreau: investirea unui evreucu autoritatea de ambasador al SUA în România, funcţie pe care, de-a lungul anilor, au mai avut-o şi alţi americani evrei. Probabil prin compensaţie, după instaurarea comunismului în România,mulţi dintre ambasadorii României în SUA au fost şi ei tot evrei! Evident, sosirea la Bucureşti afostului preşedinte al B’nai B’rith nu putea avea sens decât în cadrul proiectului Israelul înRomânia…

Republica Socialistă Sovietică Evreiască

§ 10. Faptul că „evreii vor să-şi facă un stat al lor în România, cu alte cuvinte săstabilească aici Palestina mult aşteptată şi anunţată de Talmud“ (Vasile Conta, în SenatulRomâniei, la 7 octombrie 1879), a determinat reacţia de apărare a intelectualilor români, a claseipolitice, a opiniei publice, reacţie naturală a unui popor aflat în legitimă apărare. Trebuie precizatcă aceasă reacţie nu a îmbrăcat formele violente pe care ar fi fost de aşteptat şi uneori ar fimeritat să le stârnească insolenţa şi cinismul proiectului Israel în România. Încrezători în justiţieşi în Dumnezeu, dar şi „prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare“ (VasileAlecsandri, ibidem), românii s-au limitat la dezbateri principiale, doctrinare, potrivite firiinoastre tolerante, conciliante, dispusă să lase „în plata Domnului“ abuzurile şi fărădelegile alecăror victime se mai întâmplă să ajungem. Atitudine total neproductivă pe termen scurt, în planulexistenţei fizice, pământeşti, lucru vădit şi în comportamentul liderilor evrei care s-au simţitîncurajaţi de „nepăsarea noastră“ şi au perseverat şi perseverează şi azi în strategia lorantiromânească, în promovarea proiectului Israel în România, din nou actual în gândirea politicăşi strategică a liderilor evrei.

Apariţia în public la sfârşitul secolului XIX a sionismului şi a proiectului de a refaceIsraelul în Palestina s-ar fi cuvenit să slăbească presiunea exercitată de emigraţia evreiască înRomânia. E drept, liderii sionişti ai evreilor din România au avut, cel puţin aparent, excelenterelaţii cu autorităţile guvernului Antonescu. Din păcate, evreii sionişti au avut în România unadversar mult mai redutabil decât naţionaliştii români. Este vorba de evreii comunişti, al căror

proiect – revoluţia mondială a proletariatului şi transformarea României în republică sovietică,părea că intră în contradicţie cu visul sionist. Astfel că proiectul unui stat evreiesc înjumătatea de Est a României nu a fost abandonat de evrei, fiind preluat de evreiicomunişti, sperând ei că acest stat evreiesc va intra în componenţa Uniunii Sovietice. OcupareaBasarabiei de trupele sovietice la sfârşitul lui iunie 1940 a declanşat printre evreii comunişti dinRomânia, majoritatea tineri îndoctrinaţi de ideile bolşevice, o adevărată nebunie, din convingereacă s-au creat astfel condiţiile pentru a declara Basarabia românească drept stat evreiesc,republică socialistă sovietică evreiască, parte componentă a URSS! Agreat şi de Stalin laînceput, acest proiect a fanatizat comportamentul multor tineri evrei şi i-a împins la săvârşireaunor crime abominabile împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, în perioada iunie 1940-iunie 1941. Pentru crimele de atunci şi pentru comportamentul inuman, barbar şidezgustător, a mii de evrei, liderii evreimii mondiale nu şi-au exprimat niciodată regretul,dezicerea şi desolidarizarea de evreii criminali, de proiectul lor nelegiuit.

Afirmăm, prin textul de faţă, în mod solemn, obligaţia pe care comunitatea evreiascăinternaţională şi înseşi autorităţile din Israel o au, în faţa românilor, obligaţia (1) de a-şi asumaresponsabilitatea şi vinovăţia pentru proiectul Israel în România, care a pricinuit româniloratâta suferinţă în ultimii 150 de ani, şi (2) de a-şi afirma disponibilitatea pentru aflarea uneiformule reparatorii faţă de români, atât pe plan material, cât şi pe plan moral.

Suntem profund şocaţi şi indignaţi de cinismul şi neruşinarea acelor evrei care, dimpotrivă,ne acuză pe noi, românii, de crime şi atrocităţi cumplite şi ne pretind, pentru aceste suferinţeimaginare, despăgubiri de zeci de miliarde de dolari!

Nu concepem ideea că poate exista o religie şi un Dumnezeu care să agreeze şi să accepteagresiunea – atât de degradantă pentru făptuitorii ei, la care evreimea mondială i-a supus peromâni în ultimii 150 de ani! Agresiune care nu s-a purtat cavalereşte, bărbăteşte, în confruntaremilitară deschisă, ci s-a purtat de către evrei cu cele mai perfide şi mai necinstite procedee. Pe câtde laşe şi de netrebnice, pe atât totuşi de eficiente în încercarea scelerată a evreilor de a subminaşi anula suveranitatea şi însăşi existenţa statului român, a naţiunii române, de a lovi permanent şisistematic în interesele româneşti.

Ce spune „evreul cel mai important din

Europa“?

§ 11. Fireşte, Ion Antonescu a fost în cunoştinţă de aceste planuri mişeleşti, dar a avutînţelepciunea să-şi dea seama că numai o mică parte dintre evrei s-au înrolat efectiv în acesteactivităţi anti-româneşti. „Dintre evrei, nu toţi, dar 30-40.000 sunt periculoşi“, declara generalulîn februarie 1941, precizând în acest fel dimensiunile exacte ale anti-semitismului românesc.Aşa se face că persecuţiile anti-evreieşti din timpul regimului Ion Antonescu, persecuţii reale şide nimeni contestate, i-au vizat numai pe evreii comunişti şi pe evreii lipsiţi de loialitate faţăde statul român, aflaţi în slujba unor proiecte politice antiromâneşti, la vremea aceea de sorgintemoscovită, kominternistă.

De la liderii evreilor sionişti şi ai evreilor pământeni ne-au rămas însă o sumedenie dedocumente, de dovezi privind condiţiile civilizate, omeneşti, acceptabile, în care au trăit evreii înperioada guvernării mareşalului Ion Antonescu. Cităm din declaraţiile făcute în 1946 şi 1955 dedr. Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, „evreul celmai important din Europa“, cum îl considerau evreii americani: „În nici o ţară dominată denazişti nu a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti ca în România“ (1946),respectiv „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşila persecuţia germanilor nazişti (…) Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu afost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina; El a dat paşapoarte în alb,

pentru a-i salva de teroarea nazistă pe evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol; Graţiepoliticii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care,făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentuloportun. Menţionez acestea pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atâta cât a avut, chiarîn măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţiepolitică“. (1955)

Din păcate, fără să ofere nici o explicaţie, susţinătorii ideii de holocaust în România, ceicare ne acuză de uciderea a sute de mii de evrei, ignoră complet asemenea dovezi, iar lucrul celmai grav pe care îl fac este că împiedică accesul cercetătorilor, inclusiv al cercetătorilor evrei, laarhivele Comunităţii Evreieşti din România. Mai mult, memoriile lui Wilhelm Filderman, cuinformaţii esenţiale pentru perioada 1939-1945, pregătite să fie publicate de Academia Română,au fost puse sub cheie de autorităţile israeliene şi interzise atât publicului, cât şi specialiştilor. Înaceeaşi situaţie se află mărturia extrem de imporantă a lui N. Gingold, preşedintele CentraleiEvreilor din România în anii Holocaustului. În primăvara anului 1944 dr. N. Gingold a publicatun vast raport privind Activitatea Centralei Evreilor din România, o carte cu date extrem deimportante pentru a se înţelege ce s-a întâmplat cu evreii din România acelor ani şi care au fostintenţiile şi politica autorităţilor româneşti faţă de evrei. O carte care infirmă toate tezele pe careau bătut monedă istoricii holocaustizanţi. Motiv pentru care Editura Hasefer, a ComunităţiiEvreieşti din România, s-a ferit să republice această carte, la fel cum istoricii evrei se feresc s-ociteze. Din această carte se deduce în primul rând cât de mare a fost binele pe care IonAntonescu l-a făcut evreilor, ajutându-i să se organizeze şi să se constituie în cea maiputernică şi eficientă comunitate evreiască din Europa.

Din aceeaşi carte rezultă că Centrala Evreilor din România a fost o instituţie extrem debirocratizată, care a produs o arhivă deosebit de bogată, a ţinut o evidenţă riguroasă a tuturorevreilor din România. Consultarea acestei arhive este indispensabilă pentru cei care discutăsoarta evreilor din România anilor 1939-1945.

Sunt multe documentele de provenienţă evreiască din care rezultă modul corect, uman şitolerant în care au fost trataţi evreii în România anilor 1939-1944. Din păcate, cele mai multedintre aceste documente se află în arhivele unor instituţii evreieşti, iar istoricii şi cercetătoriiinteresaţi nu au acces liber la aceste arhive. În această chestiune, a surselor de informaţii,constatăm cu surprindere rolul obstrucţionist pe care şi l-au asumat autorităţile evreieşti dinIsrael şi din întreaga lume, îndeosebi din România, blocând accesul liber la propriile arhive. Estede neînţeles faptul că în timp ce arhivele româneşti au fost puse în totalitate la dispoziţiaistoricilor evrei de pretutindeni, istoricii români nu au acces nici măcar la arhiva ComunităţiiEvreieşti din România! În atari condiţii, nu mai poate fi luată în serios nici o acuzaţie din parteaautorităţilor evreieşti care, prin atitudinea lor, dovedesc că au ceva de ascuns, că nu suntinteresate să se afle adevărul adevărat despre aşa-zisul Holocaust din România. Ne însuşim deaceea principiul, teza potrivit căreia „atâta vreme cât arhivele evreieşti şi alte surse evreieştide documente sunt ascunse sistematic, iar publicarea documentelor se face în mod selectiv,cu un vădit partizanat şi subiectivism anti-românesc, sinonim cu minciuna şidezinformarea instituţionalizată, devine imorală şi neserioasă, frivolă, orice acuzaţie dinpartea evreilor la adresa autorităţilor româneşti din anii 1939-1944, la adresa românilor, îngeneral, acuzaţii formulate cu privire la tratamentul de care au avut parte evreii dinRomânia“.

Contrastul net dintre autorităţile româneşti şi cele evreieşti este întărit de comportamentulexemplar al mareşalului Ion Antonescu care, ca şef al statului, a ordonat înregistrarea prinstenografiere a tuturor discuţiilor purtate în consiliile miniştrilor, considerând că este sub

demnitatea sa de român şi de militar să-şi ascundă intenţiile şi faptele, să mintă. Acestestenograme au fost de curând publicate integral şi introduse în circuitul public de informaţii. Elenu oferă nici un temei pentru acuzaţia de holocaust şi genocid produs la români, de mareşalul IonAntonescu.

Proiectul Israelul în România mereu actual

§ 12. Aceste procedee şi practici, atât de incorecte, de necinstite, precum şi multe altegesturi similare, nu pot fi înţelese decât din perspectiva unui adevăr extrem de neplăcut şi degrav: proiectul Israel în România nu a fost abandonat de liderii evreimii! În variante noi,adaptate la realitatea zilelor noastre şi la exigenţele viitorului previzibil, acest proiect vizează încontinuare România şi Republica Moldova, ca teritorii de rezervă şi de refugiu, ca pe un teritoriual cărui control politic şi economic evreii deja l-au dobândit după „evenimentele“ din 1989,urmând să şi-l consolideze şi să-l permanentizeze.

Există deja o înţelegere între guvernele României şi Israelului, semnată în 1994, prin careRomânia este gata să ofere găzduire unui număr de 300.000 (trei sute de mii) de refugiaţi evreidin Israel. Cunoscute fiind ameninţările şi primejdiile cu care se confruntă statul Israel, este deînţeles că autorităţile israeliene îşi iau asemenea măsuri de prevedere. Ar fi inconştienţi dacă n-arproceda astfel. De asemenea, ni se pare corectă poziţia guvernului român, în cea mai bunătradiţie a omeniei româneşti!

Avem însă prea multe dovezi că strategii de azi ai iudaismului nu se mulţumesc cu atât şi-iimplică pe români, ca victime, în planuri care nu mai au nimic acceptabil şi justificabil întreoameni normali. Astfel, propagarea tezei holocaustului din România, din Transnistria, nu oputem considera o simplă eroare a unor istorici sumar informaţi. Această teză, învinuindu-i peromâni de uciderea sălbatică a sute de mii de oameni, urmăreşte să introducă în mentalulromânesc un sentiment de grea vinovăţie faţă de evrei, pentru a-i face astfel pe români să acceptemai uşor plata unor reparaţii materiale colosale, pentru evreii ucişi în holocaustul „românesc“, caşi pentru averile evreieşti confiscate de autorităţi de la evreii ucişi.

Din păcate, avem motive să credem că acestă teză, falsă, mincinoasă, a participăriiromânilor la Holocaustul antievreiesc, urmăreşte deopotrivă să facă posibilă revenirea înRomânia a unor importante contingente evreieşti, evrei pe care societatea românească să-iaccepte fără nici o rezervă, cu sentimentul de căinţă pentru faptele părinţilor noştri, cusentimentul că evreii, prin suferinţele îndurate de la români, şi-au dobândit drept de cetate pepământul românesc! Această strategie produce semne şi dovezi tot mai vizibile, pe careconştiinţa publică românească nu le mai poate ignora! Dar nu va întârzia această strategie săproducă în România şi reacţia de apărare, atât de normală şi de naturală, pe care însă ştim bine căse va găsi cine s-o taxeze drept anti-semitism! Un antisemitism inevitabil însă şi legitim, firesc,sănătos şi salvator, salutar. Un antisemitism la care suntem constrânşi de comportamentul perfid

şi duşmănos al unor lideri evrei. Un anti-semitism care ne impune să facem tuturor cunoscutăpărerea noastră că nu merită să trăiască în România, ca cetăţeni români, nici unul dintre evreiicare în toţi aceşti ani nu s-au învrednicit să manifeste public nici o reacţie, nici un gest, nici uncuvînt de delimitare, de respingere ori desolidarizare faţă de acuzaţiile ticălos de mincinoase pecare, în numele tuturor evreilor, liderii sionişti le-au pronunţat împotriva mareşalului IonAntonescu şi a poporului român. România nu poate găzdui astfel de oameni care, prin tăcerea lor,se fac nu numai complici la minciuna, la calomniile şi diversiunile anti-româneşti, dar şibeneficiari ai proiectelor demente de subminare până la desfiinţare a neamului românesc, astatului român!

Unde sunt asasinii?

§ 13. Este important de subliniat şi faptul că teza holocaustului din România este dedată recentă, despre un asemenea genocid nu s-a spus nimic nici la Nürnberg, nici la Conferinţapentru pace de la Paris, 1947. Dimpotrivă, avem din anii de după război nenumărate mărturiievreieşti, ale celor mai importanţi lideri evrei, precum şi ale unor oameni de rând, prin care esteconsemnată excepţia pe care Antonescu şi România au constituit-o în anii războiului, ai ocupaţieigermane, în ceea ce priveşte tratamentul aplicat evreilor. Abia după 1990 teza unui holocaustanti-evreiesc produs în România (sau din cauza autorităţilor româneşti din Transnistria) a fostintens mediatizată şi însuşită de oficialii evrei. Dacă acest holocaust s-ar fi fost petrecut într-adevăr, este de neînţeles lipsa de reacţie a mediilor evreieşti la data producerii holocaustului şi înanii imediat următori, când se aflau în viaţă atât presupuşii vinovaţi de holocaust, cât şi victimelepersecuţiilor anti-evreieşti şi supravieţuitorii holocaustului. Cine i-a împiedicat pe liderii de laNew-York sau de la Tel Aviv ai evreimii să ceară încă de atunci, din anii ’50-’80, dreptate pentruevreii ucişi în România. Ce explicaţie să dăm faptului că acest subiect este deschis practic abia la50 de ani după ce s-a produs „holocaustul din România“?

Şi cum să interpretăm, altfel decât diversiune cinică şi neruşinare, recompensa de mii dedolari oferită în zilele noastre pentru identificarea românilor care au asasinat evrei?! De ce nu s-au oferit asemenea recompense cu ani în urmă, pentru a scoate astfel România de pe lista ţărilorîn care agenţii lui Wissenthall nu au avut nici un motiv să acţioneze, nu au avut pe cine să cauteşi nu au putut identifica nici o persoană, nici un român angajat în uciderea sistematică a evreilor.Cum se explică faptul că vestita comisie a lui Simon Wissenthall vreme de 60 de ani nu a căutatşi nu a identificat nici un român vinovat de uciderea evreilor? După 60 de ani asemenea încercarenu are drept scop aflarea adevărului, ci, dimpotrivă, ascunderea adevărului. Ascundereaadevărului că poporul român nu a zămislit ucigaşi în masă ai unor oameni nevinovaţi şi necăjiţi!

După război a apărut Cartea Neagră a lui Matatias Carp, care încerca să prezinte tabloulgeneral al suferinţelor îndurate de evrei în România anilor 1940-1944. Puţinele documenteautentice pe care le prezintă autorul în cele trei volume, corect interpretate mai degrabă intră încontradicţie cu teza autorului. Celebră printre autorii holocaustizanţi, Cartea Neagră este ceacare a dat tonul la minciunile şi calomniile adunate de atunci şi până azi pe seama românilor, asoartei evreilor din România. Autorii holocaustizanţi care i-au urmat lui Matatias Carp nu auadăugat nimic important la probatoriul propus de M.C. şi au continuat, pe aceeaşi tradiţie, să

ignore şi să nu comenteze documentele care dovedesc propriu-zis ceva, şi anume dovedesc cădreptatea este de partea evreilor „serioşi“, a unora ca Wilhelm Filderman ori Moshe CarmillyWeinberger, N. Gingold sau Mişu Benvenisti. Evident, nu din partea acestor evrei vin pretenţiilela despăgubiri de zeci de miliarde de dolari pentru suferinţele sutelor de mii de evreiholocaustizaţi de români. Aceste pretenţii, pe cât de arbitrare pe atât de imorale, au de-acum, dinpăcate, şi sprijinul autorităţilor evreieşti, al Israelului, ceea ce pune România într-o situaţiedeopotrivă absurdă şi primejdioasă.

Ştiute fiind dificultăţile economice în care se zbate România, este evident că românii nu-şivor putea plăti aceste „datorii“ faţă de evrei, situaţie pentru care Israelul va avea toatăînţelegerea, drept care s-a şi declarat dispus să renunţe la plata în cash şi să accepte echivalentulîn proprietăţi imobiliare, terenuri mai ales, cât mai întinse, inclusiv câteva staţiuni balneare,precum Vatra Dornei, Slănic Moldova, Moeciu ş.a. Fireşte, experienţa pe care evreii au căpătat-o în Palestina îi va ajuta pe evrei să nu mai săvârşească în România acele greşeli care le vor fifost fatale în Palestina…

Cerem să…

§ 14. Cu alte cuvinte, încercând să înţelegem motivaţia acestei vaste diversiuni mediaticecare răspândeşte în toată lumea minciuna despre holocaustul anti-evreiesc petrecut înRomânia, suntem obligaţi de logica faptelor, dar şi de evidenţa lor, precum şi de uneleinformaţii, să conchidem că minciuna cu holocaustul face parte dintr-o strategie mai amplă,bine calculată, al cărei caracter profund anti-românesc societatea românească a început dejasă-l perceapă, înainte chiar de a-l pricepe. De aceea:

Cerem să înceteze propaganda mincinoasă pe tema holocaustului din România, holocaustcu totul şi cu totul imaginar!

Cerem evreilor cinstiţi şi autorităţilor evreieşti, ca o condiţie a unor relaţii normale întreromâni şi evrei, să intervină în spiritul adevărului şi al respectului pentru fiinţa umană, şi săcondamne public minciunile şi calomniile puse în circulaţie de unele cercuri evreieşti pe seamapoporului român, şi tot public să prezinte scuze poporului român!

Cerem, dacă e nevoie, intervenţia mediilor academice internaţionale de jurişti şi istorici,ca să arbitreze în acest diferend şi să se pronunţe asupra valabilităţii argumentelor pe care seîntemeiază acuzaţia de genocid şi holocaust adusă românilor!

Cerem evreimii mondiale să înceteze a mai planifica istoria românilor în funcţie deinteresele evreieşti, să pună capăt activităţilor anti-româneşti, să înceteze elaborarea şi de-rularea de strategii şi diversiuni anti-româneşti!

Cerem transparenţă totală în relaţiile dintre România şi Israel, dintre români şi evrei, înrelaţiile internaţionale!

Cerem acces liber la arhivele evreieşti de pretutindeni!

Cerem prea mult?

Complici la minciună şi la de-românizarea

României

§ 15. Din păcate, prin tăcerea lor, prin abţinerea sau teama de a denunţa caracterulmincinos şi calomniator al tezei unui holocaust anti-evreisc petrecut în România, toţi evreii deazi se fac complici la această minciună dezgustătoare, se fac vinovaţi de sperjur în faţa luiDumnezeu şi a poporului român. Şi în primul rând evreii plecaţi din România sunt vinovaţi.Considerăm că evreii îşi pierd astfel dreptul moral de a mai reveni în România ca cetăţeniai acestui stat, dreptul de a-şi mai lega în vreun fel viaţa de această ţară şi de locuitorii ei, prinîncetăţenire sau prin dobândirea de proprietăţi ori pentru afaceri. Unanimitatea cu care evreii deazi, în dispreţul adevărului, afirmă şi mai ales se feresc să respingă teza holocaustului dinRomânia ne îngrijorează ca o dovadă indiscutabilă a neputinţei acestor evrei, trăitori în Româniasau plecaţi din România, de a fi loiali şi corecţi faţă de România şi poporul român! Acesteaprecieri sunt valabile, cu consecinţele juridice care vor decurge în viitor, pentru toţi evreii carela 1 ianuarie 1990 nu aveau cetăţenie română, inclusiv cei peste 100.000 de evrei care în ultimiiani au solicitat şi au obţinut cetăţenia română. Au dovedit că n-o merită. Constatăm astfel, curegrete sincere, că au dispărut dintre evreii de azi oameni ca Wilhelm Filderman sau N. Steinhardori Alexandru Graur!…

Pentru evreii care, în mod expres sau prin tăcerea lor, susţin teza holocaustului„românesc“, acuzând astfel poporul român de crime pe care ei ştiu bine că românii nu le-aufăptuit, este de neînţeles ce anume îi poate îndemna sau determina să mai angajeze relaţii cuRomânia, cu românii criminali! Avem toată motivaţia logică să ne îndoim de sinceritatea şi bunacredinţă, bunele intenţii ale acestor oameni, inclusiv ale evreilor care şi-au dobândit după 1990 ocetăţenie română. Repetăm: n-o merită! Vom fi nevoiţi, ca români, cât de curând să le aplicăm unregim de discriminare negativă, restrictivă, determinată numai de considerente morale, justiţiare,etice. O discriminare împinsă până la anularea şi retragerea cetăţeniei române. Nu putem fi con-cetăţeni şi com-patrioţi cu persoane care, prin sperjur sau prin acceptarea sperjurului, a minciuniişi a calomniei neruşinate, batjocoresc amintirea părinţilor noştri.

De asemenea, suntem obligaţi să luăm în consideraţie cu severitate şi fără nici un me-najament, semnele că proiectul Israel în România este reluat în zilele noastre de strategiiSionului, ceea ce ne impune comportamentul de entitate naţională agresată, aflată înlegitimă apărare, liberă să riposteze cu orice mijloc îl va avea la îndemână.

Considerăm că următoarele împrejurări sunt câteva din „semnele că proiectul Israel înRomânia este reluat în zilele noastre“:

a. Prezenţa unui mare număr de evrei printre beneficiarii căderii regimului comunist;

b. Implicarea masivă a numeroşi oameni de afaceri evrei în ceea ce eufemistic şiimpropriu se numeşte privatizarea din România şi Republica Moldova. În fapt,privatizarea constituie un jaf imens, prin care economia românească a fost distrusă sauînstrăinată, în beneficiul unor investitori străini, foarte mulţi dintre aceştia fiind evrei,ba chiar evrei kominternişti sau urmaşi ai unor evrei kominternişti implicaţi, după 23august 1944, în instaurarea comunismului în România. Tipic este cazul băncii DaciaFelix, falimentată şi trecută, sub alt nume, în proprietatea unor evrei, cu sprijinulpersonal al preşedintelui României;

c. Înţelegerile convenite între guvernul român şi cel israelian privind strămutarea a circa300.000 de evrei în România, în caz de forţă majoră;

d. Numărul mare de evrei care, după 1990, au cerut şi au dobândit cetăţenia română(peste 100.000).

Avem motive să ne îndoim de buna credinţă a acestor „compatrioţi“ evrei, iar dintre acestemotive cel mai convingător este abţinerea evreilor de a se delimita de activiştii kominternişti carefac atâta propagandă anti-românească pe tema pretinsului holocaust din România!

Ipoteza relansării proiectului Israel în România, ca soluţie paralelă (sau alternativă) laIsraelul palestinian, devine verosimilă, ba chiar imposibil de trecut cu vederea, în contextulgeneral al realităţii româneşti de după 1989, realitate marcată de împrejurări şi procese extrem dedureroase şi alarmante pentru orice român cât de cât conştient de sensul evenimentelor la careasistă sau participă:

– pentru prima oară în istoria neamului românesc după 1990 se înregistrează un declindemografic, o scădere a populaţiei ca urmare a faptului că cei ce se nasc sunt mai puţinidecât cei ce mor;

– politica guvernanţilor şi a formatorilor de opinie urmăreşte, în mod evident, descurajareanatalităţii, a familiei ca instituţie fundamentală;

– numărul mare de copii români vânduţi literalmente în străinătate, în ciuda faptului că mulţiromâni doresc să înfieze copii şi nu sunt acceptaţi de autorităţi;

– românii, îndeosebi tinerii şi cu precădere tinerii dotaţi, sunt pe toate căile, inclusiv prinprograme guvernamentale, ale unor guverne occidentale, încurajaţi sau determinaţi săplece din România şi Republica Moldova ca să-şi caute norocul în alte ţări. Atâtguvernanţii, cât şi mass-media încearcă să-i convingă că numai în străinătate îşi pot face ocarieră profesională care să-i satisfacă;

– cetăţenii străini primesc cu mare uşurinţă cetăţenia română. Numai românii, care trăiesc înalte state şi vor să se stabilească în România, întâmpină greutăţi deseori insurmontabile înîncercarea de a dobândi cetăţenia română.

Se produce în acest fel ceea ce publiciştii şi politicienii lucizi şi responsabili au numit de-românizarea României, proces care îi afectează şi pe minoritarii maghiari şi germani dinRomânia, al căror număr este de asemenea într-o dramatică scădere. Singura minoritate dinRomânia care a sporit numeric după 1990 sunt evreii! Numărul evreilor este azi de 20-30 deori mai mare decât în 1990. În mai puţin de 15 ani…

(Îi rugăm pe cei care vor comenta critic aceste „teze şi ipoteze“ să nu omită a ne oferipropria lor interpretare la aceste cifre, de care noi nu ne-am învrednicit să luăm cunoştinţă şi sănu ne pese!)

Nota bene: Autorul acestor pagini a încercat să afle cifra exactă a evreilor care au dobânditcetăţenie română după 1990. Nu a reuşit. Este secret de stat!

Holocaustul pune sub grea acuzare întreaga

omenire

§ 16. Gravitatea acuzaţiilor de genocid, de holocaust, este atât de mare încât ea atragepentru acuzatori anumite obligaţii de la care nu se poate admite nici o excepţie, sub nici unmotiv. Oricât a fost de mare şi de nedreaptă suferinţa evreiască în anii celui de al II-lea RăzboiMondial, evreii nu au dreptul să acuze pe nimeni de genocid fără a respecta procedurile juridice,fără a aduce probatoriul minim de dovezi şi mai ales nu-şi pot permite să nu răspundă obiecţiilorşi argumentelor invocate de cei care, apărându-se, resping, măcar parţial, acuzaţiile ce li se aduc.Cu atât mai mult cu cât, nota bene, aceste acuzaţii sunt aduse, în fond, înseşi omenirii!Fiecăruia dintre noi! Evreii trebuie să înţeleagă că Holocaustul sfârşeşte, în cele din urmă, prin ase regăsi în conceptul de om, de umanitate, în însăşi definiţia acestui concept, şi are ca efectinevitabil degradarea şi declasarea conceptului de om, căci pune în circulaţie un model decomportament cu totul iraţional, propriu-zis bestial, deloc măgulitor pentru conştiinţa noastră.Un model uman jalnic, deprimant, descurajant. De aceea, orice exagerare cu bună ştiinţă adatelor Holocaustului constituie un păcat (crimă) mai mare decât al celor care se grăbesc săminimalizeze, din „principiu“, dimensiunile suferinţelor evreieşti.

Subliniem acest adevăr care nu poate fi îndeajuns repetat: popoarele acuzate de holocaustsunt parte componentă şi acceptată ca atare a omenirii. Sunt popoare făuritoare ale unor valori, înprimul rând spirituale, pe care întreaga umanitate şi le-a însuşit, recunoscându-le ca pe un bunpropriu, ca pe valori definitorii, capabile să ilustreze nobleţea şi excelenţa speţei umane. Deaceea, vinovăţia acestor popoare se răsfrânge şi ea asupra întregii omeniri, inclusiv asupraevreilor, participanţi şi ei la constituirea umanităţii ca entitate omogenă. Mai presus de orice,acuzaţia şi vinovăţia de a fi participat la Holocaustul anti-evreiesc din anii 1939-1945 puneîn discuţie însăşi valoarea fiinţei umane, a omenirii. Acesta este motivul cel mai serios, celmai „metafizic“, de la a cărui înălţime se cade să procedăm la o examinare atentă şi critică,obiectivă, a tuturor elementelor pe care se întemeiază acuzaţia de holocaust. Dar ni se pareinevitabil şi absolut firesc ca, pe parcursul acestei verificări, să înregistrăm cu satisfacţie oricedovadă, categorică şi serioasă, care ar scădea, ar diminua brutalitatea şi absurditatea Holo-caustului, dimensiunile acestuia. Ni se pare întru totul firesc pentru oricare dintre noi, român,german sau evreu ori de altă naţionalitate, dar cu toţii oameni, să înregistrăm cu (mâhnită)satisfacţie, dar satisfacţie, orice dovadă care ne-ar îngădui să reducem cât de cât, chiar şi cu unsingur nume, lista practic nesfârşită a victimelor Holocaustului. A infirma sau diminuaanumite aspecte ale Holocaustului nu este un gest anti-evreiesc dacă motivele suntîntemeiate, clare, evidente. Ci ţine de consolidarea argumentelor pe seama cărora se

constituie mulţumirea noastră de sine ca oameni, mândria de om!

Holocaustul pune sub grea acuzaţie omenirea. Există o anumită dimensiune a acestui„fenomen“ pe care însă nimeni nu o neagă. Acea dimensiune dă Holocaustului caracter detragedie unică, fără egal în istorie. A mai adăuga la această tragedie reală exagerările şifabulaţiile, iresponsabile de cele mai multe ori, cu care s-au exhibiţionat unele persoane maiexaltate, a prelua aceste exagerări introducându-le în „palmaresul“ deja atât de oripilant alHolocaustului, reprezintă un risc inutil pe care „evreii“ îl acceptă cu prea mare uşurinţă. Deaceea, înregistrăm cu mulţumire atitudinea acelor evrei care, deşi deocamdată puţini, sedelimitează de aspectele delirante ale rememorării Holocaustului, pledând pentru prioritateaabsolută ce trebuie acordată adevărului, indiferent cât ar părea acesta că ar aduce prejudicii unorinterese evreieşti.

Pentru noi, ca oameni, deci şi ca români, prioritatea este să nu păcătuim desconsiderândsuferinţa imensă a atâtor evrei, deloc puţini şi nevinovaţi. Dar nu ascundem satisfacţia cu care amreceptat orice dovadă sau ipoteză capabilă să diminueze „contribuţia“ românească la Holocaust.Ca să fim siguri şi împăcaţi cu Dumnezeu că nu cădem în păcatul de care ne ferim, am găsit decuviinţă să acordăm greutate numai dovezilor, îndoielilor, informaţiilor şi ipotezelorfurnizate de autori şi martori evrei! Autori evrei care ajung astfel în contradicţie cu alţi autorievrei, cu autorii care-i acuză pe români de uciderea a sute de mii de evrei. Pe care dintre ei să-icredem şi să-i luăm în serios? Evreu este şi W. Filderman, dar şi Radu Ioanid! Însă om de onoareeste numai unul dintre ei!

S-a spus despre Holocaust, metaforic, că este coşmarul cel mai urît din toată istoria lumii!Cât de mulţumiţi însă am fi cu toţii dacă ar fi vorba de un coşmar în sensul propriu al cuvîntului,un coşmar din care să ne putem trezi, bucuroşi şi fericiţi că în fapt nu a fost nimic!… În modlogic, mutatis mutandis, orice motiv real, întemeiat, de a diminua dimensiunile Holocaustului artrebui să ne bucure. Şi într-adevăr oamenii normali, cinstiţi, evrei şi ne-evrei, chiar primesc cusatisfacţie orice dovadă că Holocaustul a produs mai puţine victime decât cele iniţial anunţate!Dovada că nu s-a făcut săpun din „grăsime umană“ sau abajururi din epiderma unor evrei! Că n-au existat oameni atârnaţi în cârligele măcelăriilor, ca vitele! Că – de ce nu ne-am bucura?! –camerele de gazare nu au existat sau nu au fost niciodată folosite pentru asasinarea unor oameniş.a.m.d. Orice american, în frunte cu preşedintele SUA, ar fi bucuros să i se aducă dovezi că la 11septembrie 2001 numărul morţilor a fost mult mai mic, şi asta, fireşte, n-ar reduce gradul devinovăţie al teroriştilor asasini. Este de neînţeles de ce, din principiu, comunitatea evreiascărespinge orice argument care ne îngăduie să reducem dimensiunile, sub aspect numeric, aleHolocaustului. Postulăm: numai cei care cu bună ştiinţă şi rea credinţă au exagerat cifrele şiaspectele Holocaustului, urmărind ca prin aceste exagerări să se dobândească anumitefoloase, numai aceşti ne-oameni nu se pot bucura la ideea că numărul victimelorHolocaustului ar fi mai mic!

Şi mai postulăm: cine, din rea credinţă şi cu bună ştiinţă a neadevărului pe care îl afirmă,exagerează cifrele şi datele Holocaustului, minţind şi fabulând, îl jigneşte astfel pe însuşiCreatorul acestei lumi, căci acoperă sub cea mai grea batjocură fiinţa umană, proiectată deDumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Dacă tot ce au spus autorii holocaustizanţi de teapa luiIlya Ehrenbourg, Matatias Carp, Elie Wiesel sau Radu Ioanid, ar fi adevărat, asta ar însemna căProiectul Divin, încununat prin apariţia şi evoluţia omului, este un mare şi ireversibil eşec! Deaceea, din respect pentru Domnul Dumnezeul nostru, şi mai ales din încredinţarea că fiinţaumană nu reprezintă un proiect ratat, în mod firesc şi logic suntem dispuşi să preţuim şi săacceptăm orice dovadă care ar micşora absurditatea şi grozăvenia Holocaustului, cu nădejdea căacea dovadă, la un examen riguros, se va adeveri într-un chip irefutabil!

În ideal vorbind, un ideal de normalitate, omenirea, inclusiv comunitatea evreiascămondială, ar trebui să fie bucuroasă să poată adeveri Holocaustul printr-un număr cât mai mic devictime!

Fără intenţia de a ne pronunţa global, asupra întregii problematici a Holocaustului – nelipseşte calificarea necesară, ne facem datoria de a semnala motivele pentru care apreciem catotal incorectă şi contrară spiritului de cercetare a adevărului, atitudinea pe care o practicăpersoanele şi autorităţile evreieşti care acuză pe nedrept România de genocid anti-evreiesc, deHolocaust. Acestor preopinenţi le reproşăm:

– refuzul dialogului cu cei care susţin că dimensiunile reale ale suferinţelor evreilor dinRomânia nu justifică folosirea termenului holocaust (sau genocid o);

– refuzul de a respecta şi aplica principiul audiatur et altera pars;

– refuzul de a răspunde acuzaţiilor formulate la adresa evreilor kominternişti, al cărorcomportament inacceptabil este cauza principală a represaliilor româneşti anti-evreieşti, înfapt anti-comuniste, ordonate de mareşalul Ion Antonescu;

– refuzul de a permite accesul cercetătorilor la arhivele evreieşti;

– manipularea mass-mediei pentru a bloca informarea publicului asupra poziţiei pe care sesituează altera pars;

– modul neserios, aproape stupid, în care se efectuează evaluarea numerică a victimelor,acest calcul făcându-se pe baza unor cifre statistice contestate şi nesigure, cifre extrase dinarticole de ziar, iar nu pe dovezi materiale de natura celor pretinse de justiţie şi credibile încercetarea istorică.

E atâta încrâncenare şi atâta dispreţ al evidenţei la cei ce se pretează chiar la orice pentrua-i scoate pe români vinovaţi de asasinarea a sute de mii de evrei încât îţi vine să te întrebi şi aşa:pe cine şi de ce îi deranjează ideea că românii nu s-au făcut părtaşi la Holocaust? Cesocoteli li se încurcă? Cu ce am greşit noi românii că n-am ucis chiar sute de mii de evrei?! Cui i-ar fi convenit dacă românii chiar ar fi făptuit asemenea crime?

Care este versiunea oficială a Holocaustului?

§ 17. Ne facem datoria să semnalăm o consecinţă inevitabilă pe care o vor declanşaacuzaţiile de holocaust aduse românilor. Faptul că această acuzaţie nu se bazează pe dovezipropriu-zise – imposibil de găsit de vreme ce faptele invocate nu s-au produs niciodată, va duce –mai devreme sau mai târziu, la respingerea irevocabilă – inclusiv de către evrei, a acuzaţiei deholocaust în România. Aşa cum am avertizat în mai multe rânduri, dovezile că românii nu auavut o politică de genocid faţă de evrei, că, deci, românii nu au participat la Holocaustul anti-evreiesc, vor fi însă de folos şi celor care neagă, în genere, în întregime Holocaustul.

Istoricii revizionişti, negaţionişti, au primit deja, până acum, un sprijin deosebit din parteaevreilor care s-au grăbit să-şi însuşească viziuni şi aprecieri exagerate asupra vinovăţiei celorimplicaţi în declanşarea şi derularea persecuţiilor anti-evreieşti. De exemplu, teza potrivit căreiagermanii nazişti au împins batjocorirea fiinţei umane până la a fabrica săpun din trupurileevreilor ucişi. Examinarea obiectivă a acestei acuzaţii a dovedit că aşa-zisul săpun „evreiesc“,fabricat din grăsime umană, era un săpun cu totul obişnuit, „nevinovat“. Între oameni serioşi,asemenea întâmplări măresc credibilitatea literaturii revizioniste, negaţioniste. Acelaşi efect,nedorit de noi, îl va avea şi examinarea cinstită, atentă şi obiectivă, a dovezilor pe care seîntemeiază acuzaţia de holocaust adusă românilor. Această acuzaţie se va dovedi pentru toatălumea de bună credinţă că este o acuzaţie fără nici un temei, situaţie care le va conveni deminune istoricilor revizionişti.

Nu împărtăşim ideile acestora, dar, ca oameni normali, cu o judecată dreaptă, ne-ambucura dacă argumentele lor s-ar dovedi valabile, dacă probele aduse de ei vor ficonfirmate de specialişti. Oricum, nu credem însă că atitudinea adoptată de lumea democratăfaţă de istoricii revizionişti este cea corectă, şi nici productivă. Adevărul nu se stabileşte şi nicinu se apără prin măsuri administrative sau prin legi care cenzurează libertatea de a gândi, de a teîndoi, de a greşi. Într-o lume în care a fost proclamată şi este garantată chiar şi libertatea de a nucrede în Dumnezeu, de a-I contesta existenţa şi creaţia, este greu de înţeles de ce să fie interzisăexprimarea în public a unor îndoieli, rezerve sau contestaţii faţă de un eveniment istoric, faţă deHolocaust, faţă de o anumită versiune asupra Holocaustului, cu atât mai mult cu cât nimeni nucunoaşte care este versiunea corectă, oficială. Repetăm: nu există, nu se află în circulaţiepublică o versiune oficială a Holocaustului, nici măcar o definiţie a acestuia!… Această versiune– dacă cumva există, cuprinde şi „săpunul evreiesc“? Cuprinde şi „Abatorul de la Bucureşti“?Dacă această versiune include şi aşa-zisul holocaust din România, din Transnistria, ne vedem însituaţia de a constata că, fără voia noastră, ne numărăm şi noi printre contestatariiHolocaustului. De aceea, considerăm că autorităţile care îşi permit să introducă în legislaţierestricţii referitoare la dezbaterile pe tema holocaustului – deci şi autorităţile româneşti, auobligaţia să prezinte publicului o versiune detaliată a ceea ce ele consideră a fi adevărul despreHolocaust! O versiune care să precizeze vinovăţia românilor şi suferinţele evreilor până lanivelul individului, în conformitate cu normele juridice de incriminare penală.

O asemenea versiune nu ştim să fi fost formulată de vreo autoritate, evreiască sau ne-evreiască. O versiune care să angajeze onoarea şi răspunderea şi credibilitatea comunităţiimondiale evreieşti, inclusiv a Israelului însuşi. O versiune pe care s-o supunem şi ea să rezisteunui examen critic din partea specialiştilor, a celor interesaţi sau vizaţi, incriminaţi. În momentulde faţă ce avem? Câteva sute, poate mii de cărţi despre Holocaust, ale unor autori evrei şi ne-evrei, fiecare cu „adevărul“ său, cu cifrele sale, în care crede sau cel puţin aşa susţine. Nelipseşte însă versiunea „impersonală“, obiectivă, a cifrelor riguros confirmate, care să fie propusăca bază juridică pentru discuţii sau acţiuni publice pe care această versiune să le poată justificaori valida sau nu! Lipsa acestei versiuni este unul din motivele pentru care a apărut şi s-a impus oliteratură negaţionistă, revizionistă, tot mai bine articulată, dar şi tot mai derutantă pentruoamenii de bună credinţă, mulţi dintre ei bucuroşi să ia în serios literatura negaţionistă şi să maiuşureze astfel, întrucâtva, povara cu care Holocaustul apasă conştiinţa omenirii, a fiecăruia dintrenoi!

Aceeaşi literatură revizionistă, negaţionistă, care contestă cifrele apocaliptice („peste şasemilioane de evrei exterminaţi“) şi unele aspecte cumplit de degradante pentru ideea de om(camerele de gazare, crematoriile, săpunul „evreiesc“ ş.a.), este receptată de cei mai mulţi evreica o blasfemie, ca o contestaţie cinică mai abjectă decât însăşi ticăloşia politicii de exterminare aevreilor! O blasfemie demnă de sancţiunea legilor penale! Legi care au şi apărut în mai multe ţări„democratice“ pentru a interzice orice punere în discuţie a Holocaustului, fără a preciza, dintresutele de versiuni ale Holocaustului, care este versiunea pe care legea o apără şi vrea s-o impunăconştiinţei planetare. Versiunea Wilhelm Filderman sau versiunea Elie Wiesel?

Din păcate, combaterea literaturii şi a teoriilor revizioniste prin măsuri punitive,administrative şi politice este un bumerang care deja îşi face simţite efectele, afectând şansele dea stabili adevărul sine ira et studio. Acest adevăr este afectat atât de cei care exagereazădimensiunile holocaustului, cât şi de cei care-i minimalizează dimensiunile. Aceastădistorsionare a faptelor face ca accentul discuţiei să fie mutat de pe semnificaţia faptelor, de pestabilirea caracterului inacceptabil al acestora şi condamnarea lor ca atare, pe contabilitateapenibilă a victimelor, a crimelor, pe calculul strict numeric al suferinţei, irelevant pe planulmoral care devine astfel un plan secundar al discuţiei. Culmea acestei denaturări o atinge ceea cepubliciştii au numit holocash–ul, transformarea moştenirii tragice a holocaustului într-o„industrie“, într-o afacere penibilă, odioasă chiar. Dar teribil de prosperă, de bănoasă.

Un eşec: lecţia Holocaustului

§ 18. Secolul al XX-lea este secolul cel mai criminal din istoria lumii. Violenţa războaielorşi a aşa-ziselor revoluţii a produs cel mai mare număr de victime omeneşti. De cele mai multe ori,moartea oamenilor ucişi de alţi oameni s-a însoţit cu suferinţe fizice şi morale premeditate,pricinuite cu sânge rece de mintea unor homo sapiens (homines sapientes) a căror inventivitate şi„creativitate“ în materie de crimă, de ucideri în masă, a depăşit cu mult performanţele similaredin secolele şi epocile istorice anterioare.

Holocaustul, în versiunea cea mai frecvent prezentată, acreditată propriu-zis de autorităţileevreieşti, înseamnă 6.000.000 de victime, ucişi prin gazare şi împuşcare, înseamnă zeci de mii detrupuri omeneşti transformate în săpun, fiinţe omeneşti atârnate în cârligele abatoarelor,înseamnă mii de fiinţe arse de vii, înseamnă sadismul unor asasini care s-au simţit bineconfecţionându-şi abajururi din pielea unor semeni… etc., etc. Tablou halucinant, care depăşeşteimaginaţia oamenilor normali! Cu toate acestea, se ştie bine că, din fericire, nu toatecomponentele acestui macabru şi revoltător tablou sunt adevărate, realmente petrecute. Fireşte,este reconfortant, ca oameni ce suntem, să aflăm că totuşi abjecţia şi decăderea nu a mers până laplăcerea de a te spăla cu săpun din grăsime umană ori de a citi o carte la lumina filtrată printransparenţa odihnitoare oferită de pielea jupuită de pe un trup omenesc! Dar aceste exagerări,cărora li s-a făcut atâta propagandă încât cei mai mulţi oameni cred şi azi în săpunul făcut dintrupurile evreilor, au aceste exagerări un revers ignorat de cei care le-au imaginat. Reversul estecă în consecinţa intensei mediatizări făcute acestor exagerări, acestui carnagiu, mai multimaginar decât real, viaţa omului ajunge să-şi „piardă“ preţul, gravitatea crimei, a uciderii unuiom, pierzându-şi mult din …greutate, din puterea de a impresiona conştiinţa oamenilor.

Uşurinţa cu care oamenii au luat viaţa altor oameni a fost, în secolul al 20-lea, înfiorător demare. Şi ea s-a vădit, din plin, şi în lagărele de concentrare şi exterminare a evreilor. Din efect alacestei uşurinţe, holocaustul, îndeosebi în versiunea sa exagerată de imaginaţia maladivă a unoractivişti ai Holocaustului, a scenariştilor de la Hollywood, devine pentru alţi semeni ai noştricauza, precedentul creat, care face mai uşor de săvârşit şi de tolerat gestul de a lua viaţa cuiva.Dacă germanii, unul din marile popoare creatoare de civilizaţie la scară planetară, au ucis şasemilioane de evrei numai pentru că aşa le-a dictat o persoană şi o doctrină politică, ce valoare maiare viaţa omului?…

Vrem anume să avertizăm că exagerările care s-au făcut cu privire la faptele puse în seamaHolocaustului au avut şi au şi vor avea acest efect, încurajând pornirile asasine, criminale, asupracărora raţiunea are un control extrem de limitat. Violenţa, ca mod de viaţă, ca răspuns lasolicitările vieţii, ale istoriei, a fost acreditată o dată în plus prin exagerările şi mai ales prinatrocităţile inventate de aşa-zişii anti-nazişti, care şi-au închipuit că inventând poveşti macabreprecum cea cu săpunul din grăsime de evrei, combat fascismul! Numai că aceste poveşti au avutca efect, mai presus de orice, discreditarea fiinţei umane, deprecierea acesteia, atât în ipostaza decriminal, cât şi în ipostaza de victimă, inducerea în mentalul colectiv a ideii că abjecţia umană înmod natural nu are limite! Şi nici cenzură morală!

Aceste exagerări, indiferent de scopul urmărit, au şi consecinţa semnalată mai sus. Elecombat violenţa la nivelul oamenilor raţionali, adică la nivelul unei minorităţi. La niveluloamenilor mai puţin educaţi, din păcate net majoritari şi lipsiţi de reazimul unei conştiinţe fermea binelui şi răului, crimele au şi valoarea unui precedent creat, uşurând la nivelul mentaluluiindividual şi colectiv producerea ori acceptarea altor crime, şi mai înfiorătoare!

Ne întrebăm deci dacă nu cumva există o legătură de (involuntară) cauzalitate întreHolocaust, mai exact spus între felul cum a fost mediatizat şi comentat Holocaustul – pe de oparte, şi de altă parte asasinatele în masă, veritabil genocid, care s-au produs pe scară planetară,în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dovedind o disponibilitate brusc sporită a omeniriipentru uciderea de frate, a semenilor, într-un dispreţ total al instinctelor naturale şi al celormai curente precepte morale şi religioase, ridicând astfel bestialitatea umană la cote „superioare“tuturor epocilor istorice. Tragică încununare a acestei escalade a moştenirii lui Cain o constituieterorismul din zilele noastre, forma cea mai abjectă, mai laşă, la care poate să decadăsentimentul de adversitate, de duşmănie. Se vădeşte astfel că nici pe departe „lecţia Holo-caustului“ nu şi-a produs efectele benefice pe care le-au aşteptat oamenii cât de cât preocupaţi de

soarta planetei noastre, de demnitatea fiinţei umane! Cine este de vină că moştenirea tragică aHolocaustului întârzie să producă efectele binefăcătoare, purificatoare, mântuitoare, la care avemdreptul să sperăm? Nu cumva lecţia Holocaustului a încăput pe mâna unor dascăli lipsiţi de tactulpedagogic indispensabil? Ba chiar a unor dascăli poltroni, cinici şi corupţi, infami şi sperjuri, ceipe care Benjamin Finkelstein i-a demascat în Industria Holocaustului! Cap de listă, ElieWiesel, autorul unor texte efectiv patologice despre suferinţele evreieşti din lagărele deexterminare! Texte iresponsabile, care-i îndepărtează pe cititori de receptarea mesajului cu careDumnezeu a binecuvîntat moştenirea Holocaustului! Texte contrazise în primul rând de ceea cese ştie că a fost tratamentul de care numitul Elie Wiesel a avut parte la Auschwitz.

Trăim într-o lume a violenţei, tot mai greu de suportat. Fiinţa umană este azi mai puţinrespectată ca oricând în istoria lumii. Holocaustul, la vremea sa, a fost expresia acestei lipse derespect. Ca fenomen mediatic, ca episod istoric reconstituit prin cărţi de istorie, prin filme,literatură etc., prin lucrări care de cele mai multe ori au supralicitat cruzimea faptelor, exagerândşi fabulând fără nici o măsură, mult peste limitele acceptabile din raţiuni de „efect artistic“,holocaustul are însă şi acest efect nefericit: propagă – la nivelul sub-raţional, inconştient – ideea,sentimentul că viaţa omului, dreptul la viaţă, este o valoare uşor de ignorat, de trecut cu vederea,de călcat în picioare.

În acest context de idei, nu putem trece cu vederea capitolul atât de sângeros pe care evreii,prin evreii sionişti, l-au înscris în „istoria terorismului“. Un capitol ciudat, neaşteptat, paradoxalşi care reclamă explicaţii lămuritoare, dat fiind că aceiaşi evrei, inclusiv evreii sionişti, în anii1939-1945 au asistat fără nici o reacţie de opoziţie ori rezistenţă la uciderea de către nazişti a6.000.000 de evrei nevinovaţi! Vreme de câţiva ani buni, în perioada cât au funcţionat lagărelemorţii, de exterminare a evreilor, nu s-a produs nici un act de rezistenţă, de revoltă, derăzbunare ori de justificate represalii evreieşti faţă de autorii hecatombei în care piereau6.000.000 de evrei! Unde au fost în timpul Holocaustului „eroii“ care, precum Menahen Begin,la numai câteva luni după încetarea Holocaustului s-au dedat, pe teritoriul Palestinei, la acţiunimilitare războinice, la acte de terorism sălbatic, producând nenumărate victime, dar nu printrenaziştii criminali, ci printre militari şi civili britanici şi palestinieni care nu pricinuiseră pânăatunci nici un rău evreimii?! Unde a fost în anii Holocaustului combativitatea şi spiritul de luptă,de sacrificiu, pe care l-au dovedit evreii după 1945 în Palestina şi, mai apoi, în Israel? Ce fel deoameni au fost cei 6.000.000 de evrei care s-au lăsat exterminaţi fără a opune, practic, nici orezistenţă? Şi fără ca soarta lor să stârnească reacţia, totuşi firească, a represaliilor răzbunătoaredin partea celorlalţi evrei? Care poate să fie explicaţia şi justificarea acestui comportament deneînţeles, şi el unic, fără pereche în istorie, ca şi Holocaustul? Şi cum să interpretăm faptul, deasemenea unic, că după 23 august 1944, când, prin trădarea regelui Mihai, Ion Antonescu a fostarestat, iar armata română a întors armele împotriva Germaniei naziste, nici un evreu nu s-a arătatdoritor să se înroleze militar şi să lupte împotriva regimului politic acuzat de uciderea a6.000.000 de evrei?! În ce a constat replica evreiască la acest carnagiu apocaliptic? Nu cumvalipsa de reacţie a evreilor este totuşi în concordanţă cu dimensiunile reale, nu cele intensmediatizate, ale Holocaustului?

Întrebările de mai sus se impun şi datorită faptului că un mare număr de evrei au reuşit săevadeze din lagărele de exterminare şi să ajungă pe teritoriul controlat de aliaţi! Motiv în plus casă se fi produs consecinţele atât de fireşti pe care, din păcate, istoria nu le consemnează!

Acestea şi multe altele ar fi motivele pentru care discuţia asupra Holocaustului, atât denecesară pentru a produce efectele cu care o potenţează suferinţa victimelor provocate deHolocaust, reclamă precizia unei versiuni oficiale, asumată de autorităţile morale şiadministrative ale evreimii mondiale, o versiune a Holocaustului epurată cu severitate de

exagerările şi basnele unor evrei iresponsabili, elucubraţii al căror trist efect negativ, dezastruospentru interesele umanităţii şi ale evreilor, se face tot mai vizibil şi mai inevitabil…

Într-o asemenea versiune corectă credem că nu are cum să încapă teza că românii au ucisîn Basarabia şi Transnistria sute de mii de evrei! Dimpotrivă, suntem convinşi că se va impuneteza infinit mai adevărată şi mai productivă la nivel uman superior, privind datoriile derecunoştinţă pe care, dinaintea lui Dumnezeu, evreimea mondială le are faţă de români,faţă de societatea românească şi de statul român, faţă de însuşi Ion Antonescu.

Sunt mulţi cei care, indivizi sau popoare, s-au făcut vinovaţi faţă de evrei! Nu este exageratsă afirmăm că umanitatea în întregul ei trebuie să se considere vinovată pentru multe dinsuferinţele îndurate de evrei de-a lungul istoriei şi mai ales în anii 1939-1945. Dar ar fi săignorăm evidenţele cele mai explicite dacă nu am examina şi situaţiile în care evreii („uniievrei“) au pricinuit suferinţe altor oameni, altor neamuri, altor popoare! Nu avem voie săignorăm vocile care invocă, afirmă sau chiar demonstrează că există o vinovăţie evreiască (a„unor evrei“) faţă de umanitate, în general, faţă de evreii înşişi, chiar faţă de evreii victime aiHolocaustului. A lăsa fără răspuns o asemenea acuzaţie, îndeosebi acuzaţia privind vinovăţiaevreiască în producerea şi desfăşurarea Holocaustului, înseamnă să laşi nenorocirilor dintrecut toate şansele de a se repeta! Sperăm sincer că nu are nici un temei ideea, teza vinovăţieievreieşti în producerea Holocaustului. Dar cu certitudine există totuşi o vinovăţie evreiască,imposibil de ignorat mai departe, vinovăţie legată de imoralitatea şi iresponsabilitatea, de nimenisancţionată, a evreilor care au fabulat şi au bătut câmpii pe seama aceluiaşi Holocaust, fără nici omăsură, fără nici o jenă… Prin aceste exagerări este demonetizată însăşi ideea de incriminare şisancţionare a vinovaţilor.

A sosit momentul – şi ocazia nu trebuie pierdută căci ne aflăm foarte aproape de ceasul al12-lea, ca evreimea mondială, urmând exemplul Bisericii Catolice, al creştinilor, să-şi asumerăspunderea pentru vinovăţia sa, pentru greşelile evreilor de azi şi de odinioară, renunţând lapostura de victimă eternă şi nevinovată, postură degradantă şi, slavă Domnului, neadevărată! Estemomentul ca evreii să renunţe a mai cultiva în interiorul comunităţii, al psihologiei iudaice,neîncrederea, suspiciunea, calomnia şi chiar ura faţă de ne-evrei, faţă de creştini îndeosebi. E tristsă constaţi câte suferinţe li s-au provocat evreilor ca să fie menţinuţi în această mentalitate, înaceastă stare de spirit atât de păguboasă pentru toată lumea. A sosit vremea ca evreii să seelibereze de sub noianul de suspiciune, neîncredere, teamă şi adversitate adunat din suferinţele şigreşelile trecutului, să promoveze – inclusiv prin educaţia în şcolile talmudice, altă viziuneasupra relaţiilor inter-etnice, inter-confesionale. O viziune senină şi generoasă, a concordiei şiîmpăcării cu lumea şi cu sine însuşi, acceptând să ne deschidem cu toţii inima dinaintea celorlalţifraţi şi semeni întru umanitate, întru Dumnezeu Atotputernicul şi Milostivul.

Poporul ales?

§ 19. În această ordine de idei, să ne fie iertat dacă vom merge mai şi prea departe poate,

exprimându-ne părerea că urgenţa cea mai mare şi gestul cel mai uşor de făcut pentru evrei şi dinpartea acestora este ca liderii spirituali ai religiei mozaice să purceadă la epurarea textelor sacreevreieşti, eliberându-le de povara anti-creştinismului lor grosolan şi maladiv, a referinţelorsistematic injurioase şi calomnioase la adresa ne-evreilor! Virtuţile textelor talmudice nu voravea nimic de suferit din asta. Dimpotrivă!

În mod deosebit ne pune pe gânduri teza (sau dogma ori mitul) poporului ales, căruiaDumnezeu i-a hărăzit să fie superior celorlalte popoare şi să le stăpânească! Un mit care este,probabil, principala explicaţie şi cauză a anti-semitismului, atitudinea anti-semită fiind deseoriun act defensiv, de răspuns la agresiuni, presiuni ori pretenţii evreieşti absurde, inacceptabile,născute din această nefericită idee că Dumnezeu şi-ar avea favoriţii săi în competiţia mondială apopoarelor şi a statelor.

Oricât am fi de dispuşi la orice menajamente şi la orice îngăduinţă pentru a ne păstra intactrespectul creştinesc faţă de imaginea poporului biblic, nu avem cum să nu ne dăm seama cât demult rău a adus această idee poporului lui Israel în primul rând, dar şi altor seminţii. Amintireaacestor suferinţe ne împiedică să subliniem mai apăsat ridicolul şi deriziunea în care îi situeazăpe evrei felul în care au înţeles şi trăit această dogmă, această idee. Este totuşi o idee pe careau mai avut-o şi alţii, a apărut şi la alte popoare, dar nicăieri ea n-a avut sprijinul instituţional,religios în primul rând, pe care l-a stârnit în lumea evreiască. Şi nu s-ar putea spune că evreii nuar avea simţul umorului, deci şi al ridicolului… Este de cercetat cu toată detaşarea şiimparţialitatea istoria acestei idei, măsura în care ea este natural să apară în mentalul colectiv alunor popoare, în anumite momente sau epoci ale existenţei lor. Cum la fel de natural este ca,după ce a produs emulaţia energiilor naţionale şi alte efecte benefice, acţiunea acestei idei săînceteze, lăsând loc faptelor, certitudinilor şi bunului simţ.

Dacă Dumnezeu într-adevăr i-a ales pe evrei, pentru ca printre ei să se nască şi să trăiascăFiul Domnului, Mântuitorul şi Răscumpărătorul Neamurilor, moment cu adevărat crucial înProiectul Divin, asta nici pe departe nu-i eternizează pe evrei într-o poziţie de superioritate şisupraordonare faţă de celelalte popoare. Cu atât mai mult cu cât evreii nu au făcut faţă misiuniiteribile pentru care au fost aleşi. Adică nu au înţeles-o, au abandonat-o, au trădat-o.

Este şocantă lipsa de măsură a comportamentului şi a mentalităţii evreieşti născute dinideea de popor ales. Iar ceea ce ne miră cel mai mult este că evreii azi promotori ai ideii depopor ales nu văd nici o contradicţie între această idee şi realitatea bine cunoscută că evreiibiblici, de pe vremea când evreii au fost „aleşi“ de Dumnezeu, sunt azi o minoritate infimă şi totmai greu de identificat în marea masă a indivizilor care îşi zic evrei, iar în realitate sunt urmaşi aipopulaţiei kazare de pe Volga, neam… turcoman, ivit târziu în istorie, ca seminţie idolatră. Evreiikazari nu sunt nici semiţi şi nici măcar descendenţi din tata Noe, aparţinând unui orizontgeografic şi uman necunoscut evreilor biblici.

Transferul mitului ebraic de popor ales în mentalul kazar se pare că a produs o serie detulburări de comportament la nivel comunitar care ar merita să fie studiate cu toată seriozitatea şicu tot instrumentarul psiho-sociologic, în primul rând de către eminenţii specialişti evrei îndomeniu.

Oricum însă, în orice variantă am lua în consideraţie felul cum este trăită ideea de poporales, rezultatul se pare că va fi acelaşi, ne va duce la aceeaşi concluzie: în felul acesta s-a produso gravă alienare a comunităţii, de la statutul de naţie la cel de organizaţie, lipsindu-i pe membriicomunităţii evreieşti (kazare) de posibilitatea de a se realiza integral ca oameni, beneficiari ai

condiţiei umane în toată plenitudinea şi splendoarea ei, împiedicându-i să se bucure de starea denormalitate şi de echilibru a fiinţei umane.

În concepţia noastră, românească şi creştinească, sentimentul de popor ales de Dumnezeu,căruia Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa îi hărăzeşte răspunderea unui destin aparte,special şi specific, nu poate fi decât un sentiment al datoriei şi responsabilităţii sporite faţă detextele şi învăţăturile sfinte, faţă de cuvîntul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu al păcii şi iubirii pecare evreii biblici l-au descoperit pentru întreaga umanitate, dar pe care tot ei l-au falsificat şiminţit cel mai mult, l-au trădat, l-au abandonat.

Proiectul divin, cunoscut nouă parţial prin ceea ce a fost până acum istoria universală aomenirii, presupune – după cât ne e dat să înţelegem – o succesiune neîntreruptă de epoci şievenimente, popoarelor lumii fiindu-le hărăzit ca, pe rând, într-o epocă sau într-o clipă astrală aistoriei lor, să se manifeste ca „popor ales“ de Dumnezeu!

Dar a te cantona în această idee înseamnă să nu-ţi dai seama că o transformi într-o „ideeistoric infantilă, criminală politic şi iresponsabilă teologic. Căci Aleşii presupun Excluşii şiorice politică pretinzându-se fondată pe acest mit conduce la negarea şi la refuzul celuilalt.“ (Cf teologul André Laudouze, citat de Roger Garaudy, Procesul sionismului, p. 58-59.)Bineînţeles, aşa cum precizează şi Roger Garaudy, prin cele de mai sus punem în discuţie şicontestăm „lectura sionistă a Bibliei, şi nu spiritul Sfintei Scripturi“.

*

Păcatul de a pune interesul mai presus de adevăr este un păcat de care, mai mult sau maipuţin, ne facem fiecare vinovaţi, atât ca persoane, cât şi la nivelul comunitar al existenţei. Totuşi,sunt situaţii când acest păcat este de neînţeles, jignind profund esenţa fiinţei umane, batjocorindchipul şi cuvîntul Domnului într-un mod inadmisibil şi inacceptabil, de neiertat. Un astfel de cazîl reprezintă şi felul cum unii evrei, nu puţini şi cu mari răspunderi sociale, încearcă să valorificemoştenirea spirituală şi mistică a Holocaustului, tranzacţionându-l şi fixându-i echivalenţa înarginţi, în grămezi de aur şi de dolari… Iar pentru ca preţul astfel obţinut să fie cât mai mare,aceşti evrei nu pregetă să mintă, să înşele buna credinţă sădită de Dumnezeu în sufletul omului,să producă alte suferinţe şi mai nedrepte, căci mai urîtă şi mai odioasă decât crima, decâtvărsarea de sânge nevinovat, este să-l acuzi şi să-l pedepseşti pentru această crimă pe unom despre care ştii foarte bine că este nevinovat. Este greu să nu răzbuni moartea părinteluiori a fratelui ucis! Dar e cumplită vinovăţia celui care, cu autoritatea pe care i-o dă statutul deurmaş al unor victime nevinovate, se bucură să-şi folosească această autoritate morală pentru aacuza şi pedepsi persoane a căror nevinovăţie îi este bine cunoscută, dar nu pregetă să mintă şi săacuze pe nedrept, ştiind că în felul acesta are şanse să obţină de la cel acuzat şi condamnat dauneşi reparaţii materiale.

Aceasta este situaţia penibilă în care se află istoricii evrei care îi acuză pe români deHolocaust… O situaţie care face de ruşine toată retorica atât de exaltată, inspirată de mitulpoporului ales. Ales să mintă cel mai mult?

(Vezi şi Anexa nr. 5.)

„Cercuri sioniste au provocat Holocaustul?“

§ 20. Ne produce o adâncă şi dureroasă tulburare declaraţia recentă a rabinului-şef MoisheA. Friedman potrivit căruia „se poate dovedi că cercurile sioniste au provocat chiar pogromuripentru a încuraja disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“. Ne este greu să trecempeste gândurile şi ipotezele atât de sumbre pe care le trezeşte în mintea oricui declaraţii de felulacesta. Ideea că pentru a-i convinge pe evrei să emigreze spre Israel liderii sionişti au fostcapabili să însceneze ori să provoace cu bună ştiinţă pogromuri anti-semite, anti-evreieşti,cu victimele evreieşti „adiacente“, iar răspunderea pentru aceste crime, pentru evreii ucişi,s-o arunce asupra unor oameni nevinovaţi, este o ipoteză care zdruncină orice încredere amfi dispuşi să mai avem în tezele şi afirmaţiile evreilor sionişti, ale liderilor evrei în general.Ne vedem obligaţi să ne întrebăm ce legătură poate exista între Holocaust şi înfiinţareastatului Israel. Holocaustul ne-am obişnuit să-l apreciem ca politică absurdă şi demenţială aunui regim opresiv. Văzut din prisma interesului german, nazist, genocidul anti-evreiesc esteperfect iraţional, nemotivat, absurd. Văzut însă din perspectiva proiectului de constituire aIsraelului, proiect politic în sine atât de atipic, atât de irealizabil în termeni raţionali, practici,Holocaustul poate fi înţeles, parţial, şi ca o componentă a acestui proiect politic, atât deimposibil, de bizar şi de fantasmagoric cum pare la prima vedere, numit statul modernIsrael. Stat despre care acelaşi rabin-şef nu se sfieşte să afirme: „critica Israelului nu trebuieconfundată cu anti-iudaismul sau anti-semitismul. O mare parte a sioniştilor nici nu este deorigine evreiască (!!). Israelul este răspunzător pentru o politică catastrofală de purificareetnică (s.n.), de teroare şi apart-heid. Noi, ca evrei tradiţionalişti de bună credinţă, nu avemnici un fel de simpatie pentru acest stat, pe care îl privim ca pe o catastrofă pentru adevărataşi credincioasa populaţie evreiască“ (s.n.). Ştiam că există interpretări din această perspectivăale Holocaustului, dar nu le-am dat importanţă, le-am considerat invenţii şi calomnii anti-evreieşti. Declaraţiile rabinului-şef Friedman ne obligă însă să-i reconsiderăm pe toţi cei, nupuţini, care au afirmat că Holocaustul a avut şi menirea de a sensibiliza opinia publică mondialăîn privinţa evreilor, de a induce convingerea că evreii se pot salva de la pieire numai prindobândirea unui stat propriu, că omenirea este obligată moral să le dea evreilor tot concursul în

obţinerea unui teritoriu naţional, de stat. Pentru evreul de rând, care era dispus să-şi ducă viaţamai departe în ţara unde se născuse, Holocaustul a devenit dovada că viaţa tuturor evreilor estenesigură în orice loc de pe lumea asta, că evreii sunt peste tot înconjuraţi de ură şi suspiciune, căsingura lor şansă de a trăi o viaţă normală este strămutarea în Israel! Adică, în ordinea logică aideilor, Holocaustul devine, printre altele, şi o parte esenţială a strategiei sioniste deconstituire a statului naţional evreiesc, a Israelului.

Oricum, despre Holocaust s-a mai spus şi se ştie că a avut drept consecinţă să justificedecizia marilor puteri de a atribui comunităţii evreieşti un teritoriu în care să se constiuie şi să seproclame Israelul. Ciudat este că s-a ştiut din vreme că această decizie se va lua la sfârşitulrăzboiului, indiferent de felul cum se încheia războiul, drept care mulţi evrei scăpaţi într-un felsau altul de opresiunea nazistă din Germania şi din ţările satelite acesteia, s-au îndreptat sprePalestina. A fost aceasta o consecinţă neprevăzută a Holocaustului, a măsurilor de persecuţiecare au lovit în evrei? Greu de crezut! Nu cumva ceea ce am numit, mai sus, consecinţă, a fost defapt menirea Holocaustului, iar această menire nu putea fi programată de autori ne-evrei(germani) ai Holocaustului, ci numai de autori evrei, cumva evrei din stirpea celor pe care-iînfierează onorabilul rabin şef Moishe Friedman? De la afirmaţia „cercuri sioniste au provocatpogromuri“ nu este o distanţă prea mare până la a spune „cercuri sioniste au provocatHolocaustul“. Deja un pas mai mare l-a făcut în această direcţie acelaşi autor evreu afirmând că„evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“. În ce constă „partea din vinaHolocaustului“ care revine evreilor sionişti?

Evreii sunt datori întregii omeniri cu un răspuns limpede la această întrebare.

Noi, românii, acuzaţi de uciderea a sute de mii de evrei în Transnistria – ba chiar s-au găsitiresponsabili să afirme că „Holocaustul a început în România“, avem dreptul să primim de laacuzatorii noştri explicaţii la fel de publice: în ce constă „partea din vina Holocaustului pe careo poartă evreii sionişti“?

Câtă vreme nu ni se oferă aceste explicaţii, noi, românii, respingem de plano orice acuzaţiede genocid, de holocaust. Holocaustul este un subiect care nu poate fi discutat şi dezbătut decâtcu toate informaţiile pe masă! Cine ascunde şi e dovedit că ascunde informaţii şi documente numai are ce căuta la această dezbatere! Chiar dacă se consideră „partea evreiască“! Adică parteavătămată. Postura de „parte vătămată“ nu-ţi permite să ignori regulile probaţiunii juridice şi alebunului simţ, ale onoarei şi onestităţii. Nu-ţi permite să incriminezi şi să acuzi, în stânga şi îndreapta, fără să aduci dovezile necesare şi, mai ales, fără să iei aminte la argumentele prin carecei pe care i-ai acuzat încearcă să se apere! Iar culmea ticăloşiei: după ce acuzi persoane desprecare ştii bine că sunt nevinovate, să ascunzi cu tenacitate dovezile prin care cei acuzaţi s-ar puteadezvinovăţi!

„Crima cea mai abjectă din istoria omenirii“

§ 21. Ideea că există o implicare a sionismului în Holocaust, în proiectarea şi desfăşurareaHolocaustului, o regăsim şi la Roger Garaudy, personalitate de prim rang a lumii democratice,autor a mai multor lucrări pe această temă. În mod deosebit ne atrage atenţia cartea Procesulsionismului israelian şi capitolul intitulat Colaborarea sioniştilor cu Hitler (vezi ediţiaromânească, editura Samizdat, din care vom cita în continuare). Pe baza unor documente,declaraţii şi comentarii extrase din lucrări ale unor evrei (persoane şi instituţii) autoruldemonstrează strânsa colaborare care a existat, încă din 1933, între politica rasistă (şi antisemită,după criteriile noastre) a lui Hitler şi strategia pe termen lung a sionismului, colaborare delocsurprinzătoare dacă luăm aminte la principiul sionist formulat de Theodor Herzl, părintele ideii şial mişcării evreieşti de constituire în Palestina a statului evreiesc modern Israel, principiu pe câtde paradoxal, pe atât de eficient, în viaţa trăită: „antisemiţii vor fi aliaţii noştri cei mai buni“ (p.37). Declaraţiile liderilor nazişti sunt şi mai clare: „Trebuie să împărţim evreii în douăcategorii: sioniştii şi partizanii asimilării. Sioniştii au o concepţie strict rasială şi prinemigrarea în Palestina, ajută la construirea propriului stat evreu… lor le adresăm cele maibune urări şi îi asigurăm de bunăvoinţa noastră“ (p. 38). „Nu avem nici un motiv săîmpiedicăm prin măsuri administrative activitatea sionistă în Germania, căci sionismul nueste în contradicţie cu politica germană faţă de evrei, al cărei obiectiv este plecarea progresivăa evreilor din Germania.“ (p. 39) sau „Membrii organizaţiei sioniste, datorită activităţii lororientate spre emigrarea în Palestina, nu trebuie să fie trataţi cu aceeaşi rigoare (s.n.) care seimpune în relaţiile cu membrii organizaţiilor de evrei nemţi (asimilaţionişti)“ (ibidem).

Aşadar, pentru nazişti evreii erau de două categorii: evreii sionişti (rasişti, legaţi deproiectul statului Israel în Palestina) şi evreii asimilaţionişti (în România numiţi evreipământeni, care se mulţumeau cu condiţia de minoritate etnică într-un stat ne-evreiesc şi nuagreau plecarea în Palestina). Ne întrebăm cum îi va fi afectat Holocaustul pe evreii sionişti şicum pe ceilalţi? Victimele Holocaustului au fost deopotrivă printre evreii sionişti şi printre ceiasimilaţionişti?

Din datele oferite de Roger Garaudy rezultă că evreii sionişti nu prea au avut de suferit depe urma barbariei naziste. Somaţi de Hitler să părăsească Germania, mulţi evrei au emigrat. Darnu toţi. Un număr destul de mare de evrei nu au primit, din partea comunităţii evreieşti,necesarele şi indispensabilele certificate de emigrare. Repet: comunitatea evreiască este ceacare unui număr mare de evrei nu le-a acordat certificatul de emigrare, obligându-i să rămânăîn Germania! Iar când nici o ţară nu a mai fost dispusă să primească evrei refugiaţi din Germania,sioniştii din Palestina nu s-au arătat nici bucuroşi şi nici dispuşi să-i primească pe evreii rămaşide izbelişte în Germania. Aflăm de la Roger Garaudy că nu era destul să fii evreu ca să fiiprimit în Palestina, în ţara strămoşilor tăi. Trebuia să fii un evreu de calitate, făcut dintr-un„material uman“ superior. Evreii erau admişi în Palestina „cu condiţia să nu se dovedească prin

nimic o povară pentru ţară“, adică pentru Israelul viitor (p. 47). Încă din 1935, un importantlider sionist Ytzhak Gruenbaum, avertiza că „trebuie să avem autorizaţia de a alege pentruimigrare refugiaţii care merită (s.n.) şi, de asemenea, să avem permisiunea de a nu-i acceptape toţi“ (ibidem). Se pare că procentul evreilor din Europa ocupată de Hitler care „nu meritau“ săcalce în Ţara Sfântă se ridica la circa 90%! Chestiunea evreilor alungaţi din Europa ocupată denazişti şi pe care sioniştii nu se grăbeau să-i accepte în Israel ţine, se pare, de însăşi doctrinasionistă. Ea trebuia abordată „nu dintr-un punct de vedere filantropic, ci din punctul de vedereal nevoilor ţării“ (ibidem). Alte texte sioniste doctrinare, încă şi mai explicite, afirmă un cinismşi un pragmatism absolut inuman. Iată ce se putea citi în Memorandumul Comitetului de Salvareal Agenţiei Evreieşti din 1943: „Trebuie oare să-i ajutăm pe toţi cei care au nevoi fără să ţinemcont de caracteristicile fiecăruia? Nu ar trebui să dăm acestei acţiuni un caracter sionistnaţional (s.n.) şi să încercăm să-i salvăm cu prioritate pe cei care pot fi folositori pământuluiIsraelului şi iudaismului? Ştiu că pare o cruzime să pun problema în felul acesta, dar, dinnefericire, trebuie să stabilim clar că dacă suntem capabili să salvăm 10.000 de persoane dincele 50.000 care pot contribui la consolidarea ţării şi la renaşterea naţională sau un milion deevrei care vor deveni pentru noi o povară (s.n.), va trebui să ne restrângem şi să-i salvăm pecei 10.000 care pot fi salvaţi – în pofida acuzaţiilor şi chemărilor milionului lăsat la o parte“(p. 47-48). Aşadar, între 10.000 de evrei utili şi un milion de evrei incomozi, numai soarta celorutili îi interesa pe liderii sionişti. Cu ceilalţi se putea întâmpla orice, pagubă nu era pentru sioniştinici dacă aceşti evrei ar fi murit, eventual. Eventualitate care nu emoţiona pe nici unul dintreliderii sionişti!

Textul de mai sus ne aduce aminte însă de ceea ce se petrecea cu evreii odată ajunşi laAuschwitz: erau şi ei împărţiţi în două grupuri, „ţinându-se cont de caracteristicile fiecăruia“,exact după acelaşi criteriu, al utilităţii. Cine putea contribui la producţia de război a Germaniei(„la consolidarea ţării“) rămânea în viaţă. Ceilalţi, o adevărată „povară“ şi pentru nazişti, îşiîncheiau cât mai repede existenţa lor mediocră, de rebuturi, de indivizi sortiţi eşecului. Maiconsemnăm faptul că textul de mai sus, emis de o instituţie, nu de mintea şubrezită a unui individfără inimă, poartă în el un dispreţ pentru fiinţa umană care a avut consecinţe extrem de concrete,de reale, afectând şi deseori curmând viaţa a sute de mii de oameni, a milioane de evrei, dacă ieiîn serios numărul de victime ale Holocaustului mediatizat de propagandiştii suferinţei evreieşti…Suntem obişnuiţi ca un asemenea dispreţ să-l găsim în texte literare, de ficţiune, unde exagerareaunor atitudini şi poziţii are rol artistic, producând consecinţe numai la acest nivel. Avem adicăde-a face acum cu un text propriu-zis asasin, genocid. Unde este solidaritatea atât de vestitădintre evrei? De ce n-a mai funcţionat?

Altminteri, textele sioniste despre existenţa a două categorii de evrei mărturisesc o„filosofie“ practică, a vieţii, care lasă fără glas orice om normal, evreu sau creştin: „O salvarepur filantropică, precum cea a evreilor din Germania (…) nu poate decât să cauzeze necazuriperspectivelor sioniste, mai ales că şansele sunt cu atât mai limitate cu cât dezastrul este maimare. Putem să acţionăm în favoarea evreilor germani atâta vreme cât acest lucru reprezintăun avantaj, atâta vreme cât aceştia îşi aduc în Palestina bunurile (s.n.). Refugiaţii actuali nuprezintă acest avantaj, deoarece sosesc cu mâinile goale. Prin urmare, aceştia nu au nimic deoferit Yichouvului (denumirea purtată de statul Israel înainte de a fi recunoscut în 1948 ca statpropriu-zis, de sine stătător – n.n.) şi nu putem să ne aşteptăm decât la ceea ce am constatatdeja la o mare parte a evreilor germani: o distanţare totală, adesea chiar o ostilitate faţă depământul Israel; o atitudine nerespectuoasă faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic, (…) o masăde oameni fără nici o legătură cu sionismul şi total lipsiţi de ataşamentul naţional.“ (p. 48)

Alegem câteva dintre întrebările în care se poate traduce stupefacţia noastră, mult maiputernică decât indignarea şi dezgustul:

a) Câţi dintre evrei au azi cunoştinţă de aceste documente şi de semnificaţia lor?

b) Oare elevii din Israel, la lecţiile despre Holocaust şi despre înfiinţarea statului Israel, iaucunoştinţă de „doctrina“ care i-a călăuzit pe sionişti şi de consecinţele pe care această doctrinăle-a avut?

c) Câţi dintre propagandişii şi teoreticienii Holocaustului uzează în predicile lor de acestetexte?

După cunoştinţele mele, nici unul! De aceea, îndeosebi pe acei propagandişti care îşiîncununează malefica operă acuzându-ne pe noi, pe români, de genocid, de Holocaust, îi invit săcomenteze aceste declaraţii şi să le dea acea interpretare care se potriveşte cu pretenţiile evreieştila despăgubiri pentru evreii căzuţi victime de fapt ale nepăsării evreieşti, victime ale condamnăriila suferinţă şi la moarte pe care doctrina sionistă le-a rezervat-o evreilor inutili şi lipsiţi derespectul sionist „faţă de pământul Israel, faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic“, şi care sedovedeau astfel „fără nici o legătură cu sionismul“. Câţi evrei au murit pentru această vină?Unde sunt consemnaţi aceşti evrei, victime ale sionismului, în statisticile de la Yed Vashem şi dela Washington? Nu cumva aceste liste ar trebui să înceapă cu lista evreilor condamnaţi lamoarte de doctrina sionistă?

Pentru Roger Garaudy „evocarea acestor texte arată întreaga diferenţă dintre iudaism,religie pe care o respect, şi sionismul politic, naţionalist şi colonialist, pe care-l combat, la felca pe celelalte naţionalisme. În plus, aceste texte dezvăluie impostura celor care astăzi plângcadavrele victimelor pe care n-au vrut să le salveze“ (p. 49). Nu putem accepta acestcomentariu, care dezonorează „celelalte naţionalisme“. Naţionalismul, doctrină şi atitudinefirească, naturală, care a făcut istorie pretutindeni în lume, nicicând nu a generat fapte cât de câtsimilare celor consemnate în palmaresul sionist al anilor 1933-1945! Dacă Holocaustul este unfenomen unic în istoria lumii asta nu rezultă din faptele naziştilor, cărora le găsim pereche înistorie. Fără pereche în istoria lumii este numai şi numai „politica de cadre“ a sioniştilor,aplicată propriului popor, o politică de eugenie şi selecţie artificială, care a produs milioanede victime, sacrificându-i cu sânge rece pe acei evrei pe care, la iniţiativa sionismului, nu i-a mai vrut nimeni! Decât gura largă, generoasă şi încăpătoare, a crematoriilor!

Greşesc autorii revizionişti când neagă Holocaustul pe motiv că nu există în arhiva celui deal III-lea Reich nici un document german care să consemneze lichidarea evreilor ca intenţie, casoluţie finală aplicată problemei evreieşti! Aceste documente există, numai că ele aparţin arhiveisionismului, şi sunt documentele de mai sus şi altele similare, prin care în chipul cel mai evidentsunt condamnaţi la moarte, la dispariţie, evreii „fără nici o legătură cu sionismul“ şi evreii„lipsiţi de ataşamentul naţional“. E cazul să ne amintim oare că de partea cealaltă a baricadei, înEuropa intrată sub teroarea bolşevică, alţi evrei, la fel de fanatici ca şi sioniştii, au condamnat lamoarte pe toţi cei care, evrei şi mai ales ne-evrei, se dovedeau „lipsiţi de ataşamentul de clasă“şi de entuziasm în „lupta de clasă“?

Nu! Categoric nu! Sionismul nu poate fi înseriat alături de celelalte naţionalisme! Nu i sepotriveşte denumirea de naţionalism care, bunăoară măcar în istoria neamului românesc, aprodus mari momente şi epoci de cultură şi spiritualitate, de excelenţă românească, precum„momentul“ Mihai Eminescu sau epoca interbelică, a naţionaliştilor – şi nu le era ruşine niciunora să-şi zică „naţionalişti“ – Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea,Lucian Blaga şi atâţi alţii!

Căci, din păcate, textele de mai sus ne aduc confirmarea tristă că va trebui să luăm încalcul cu toată seriozitatea teza (ne)cunosctului istoric şi dramaturg englez, amintită la începutulacestui libellus (vezi § 2), potrivit căreia holocaustul a fost o operă (diabolică – precizareanoastră) de colaborare a nazismului cu sionismul, de colaborare a lui Hitler la reuşita unui plan, aunui proiect imaginat de fanatismul sionist. (E de discutat dacă acest proiect mai semăna cu ceeace a fost la sfârşitul secolului al XIX-lea „visul sionist“.)

Oricum, teza istoricului englez (cumva pe numele său Tom Stoppard?) nu am putut-onicicum accepta atunci când am aflat de ea. Şi chiar atunci când am pomenit-o mai sus am avut-oîn vedere ca pe o ciudăţenie, o ipoteză pe care o putea genera numai evidenta şi inadmisibilalipsă de transparenţă în care acţionează autorităţile evreieşti care administrează „moştenireaHolocaustului“.

Aşadar, în nenumărate cazuri, evreii din Germania şi, în general, evreii din toate ţărileocupate de nazişti, nu au fost decât „materialul uman“ din care întemeietorii sionişti ai Israeluluiau ales (doar este vorba de poporul ales!) care evrei să supravieţuiască imigrând în Palestina şicare evrei, de calitate inferioară fiind, inutili şi indezirabili, să rămână la dispoziţia autorităţilornaziste. Vorba marelui sionist Ben Gurion, rămas în istorie ca primul şef al noului stat Israel:Minoritatea care putea fi salvată trebuia să fie aleasă (s.n.) în funcţie de nevoile proiectuluisionist în Palestina“ (p. 44).

Nota bene: evreii sortiţi de sionişti lagărelor naziste alcătuiau majoritatea, deducţieconfirmată expressis verbis în comentariul pe care Roger Garaudy îl face în legătură cu cazulRudolf Kastner, un evreu sionist judecat în anii ’50 pentru colaborare cu naziştii. În timpulprocesului, Rudolf Kastner a fost acuzat că „în acord cu reprezentanţii sionişti (dintre care ceimai mulţi erau miniştri în timpul procesului), el negociase cu Eichmann eliberarea şiemigrarea în Palestina a 1684 de evrei utili (sublinierea îi aparţine lui Roger Garaudy) pentruconstruirea viitorului stat Israel, în schimbul cărora îi va convinge pe 460.000 de evrei ungurică era vorba de un simplu transfer şi nu de trimiterea în lagărul morţii de la Auschwitz.Judecătorul Halevi arăta că toate aceste crime fuseseră comise cu acordul Agenţiei Evreieştişi al Congresului Evreiesc Mondial“ (p. 44).

Cumplită frază: aceste crime fuseseră comise cu acordul Agenţiei Evreieşti şi alCongresului Evreiesc Mondial…

Şi câteva întrebări lămuritoare:

a. Cei „1684 de evrei utili pentru construirea viitorului stat Israel“ erau probabil nişteinşi super-dotaţi, fiecare dintre ei un posibil candidat la premiul Nobel. Au aflat ei vreodată în cecondiţii au fost eliberaţi din Germania şi acceptaţi în Palestina?

b. S-a făcut vreodată publică lista celor 1684?

c. Dacă „trimiterea în lagărul morţii de la Auschwitz“ a celor 460.000 s-a făcut „cuacordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Mondial“, de ce sunt în continuare acuzaţi ungurii,statul ungar şi maghiarimea în general, de asasinarea celor 460.000 de evrei unguri deportaţi înGermania în primăvara lui 1944?

Să precizăm şi despre ce crimă este vorba: în desfăşurarea Holocaustului, deportareaevreilor din Ungaria a fost apreciată de Winston Churchill ca fiind „crima cea mai abjectă din

istoria lumii“. În mod obişnuit această crimă este pusă pe seama autorităţilor maghiare, a cărorrâvnă şi al căror exces de zel în evacuarea evreilor i-ar fi uluit şi pe nemţi. Roger Garaudy neoferă mai întâi amănuntul care anulează „meritul“ autorităţilor maghiare: înşişi evreii s-au grăbitsă se îmbarce în trenurile cu pricina deoarece primiseră de la liderii sionişti toate asigurările căva fi vorba „de un simplu transfer“. Uşurinţa cu care bieţii evrei au crezut că e vorba „de unsimplu transfer“ probabil că, în ochii liderilor sionişti, a constituit o dovadă în plus că toţi cei460.000 de evrei chiar erau de calitate mediocră, perfect inutili, nişte imbecili care îşi meritausoarta de a fi trimişi ca vitele la tăiere, într-un cuvînt – erau nedemni să calce în Ţara Sfântă!…

Cu ani în urmă, în diverse ocazii, am comentat cu avânt această „cea mai abjectă crimă dinistoria omenirii“, considerând că ea face cel mai bine diferenţa între „bestialitateacomportamentului hunic, asiatic, al maghiarilor“ şi omenia, toleranţa, atât de tipic românească.Se pare însă că va trebui să-mi retrag acele acuze, inclusiv comentariile. Mea culpa! Rău îmi pareînsă că greşeala mea nu a fost totală! Mi-ar fi făcut plăcere să-mi retrag acuzaţiile şi atât! Dinpăcate sunt în situaţia de a le retrage nu pentru că aceste acuzaţii nu au temei, nu au substanţă, nucorespund faptelor, ci doar pentru că ele trebuie adresate altcuiva! Le menţin aşadar, dar cu altăadresă, pe care mi-o impune Roger Garaudy: sionismul!

Căci aceasta este acuzaţia teribilă pe care Roger Garaudy o formulează: evreii sioniştisunt autorii celei mai abjecte crime din istoria omenirii! Repet: aprecierea îi aparţine luiWinston Churchill. O crimă căreia i-au căzut victime 460.000 de evrei perfect nevinovaţi!

Sau, şi mai clar spus: cea mai abjectă crimă din istoria umanităţii este o afacereeminamente evreiască, avându-i ca autori asasini pe evreii sionişti, iar ca victime pe evreiiinutili…

Abjecţia acestei crime este sporită de faptul că după război evreii i-au acuzat pe unguri desăvârşirea măcelului… Abjecţie totală. Nec plus ultra…

Să fie oare evreii sionişti atât de implicaţi şi într-un mod atât de inuman implicaţi înHolocaust?… Absurdul sporeşte aflând de la acelaşi Roger Garaudy că în timpul procesuluiRudolf Kastner se pregătea să facă declaraţii complete despre evreii sionişti şi relaţiile acestoracu nazismul, cu Holocaustul. N-a mai apucat să facă nici o declaraţie: a fost asasinat pe trepteletribunalului, înainte să fie condamnat pentru crimele sale împotriva neamului evreiesc…Guvernul israelian, în care funcţionau ca miniştri câţiva sionişti cu care colaborase RudolfKastner „împotriva neamului evreiesc“, s-a îngrijit după aceea să intenteze „un recurs în faţaCurţii Supreme pentru a-l reabilita (sic!) pe Rudolf Kastner. Ceea ce a şi obţinut.“ (p. 45)Aşadar, guvernul israelian, după ani de zile de la comiterea faptelor, se face solidar cu asasinareacelor 460.000 de evrei din Ungaria, solidar cu strategia sionistă căreia Rudolf Kastner îi slujisecu devotament, până la sacrificiul vieţii… Strategie care a conceput şi această tranzacţie, ducând-o până la capăt: viaţa a 1684 de evrei performanţi în meseria lor este mai utilă decât viaţa a460.000 de evrei normali, obişnuiţi, dar inutili… Se pare că grozăvenia acestui paradox (sau târg)poate fi mai uşor suportată în Israel şi nu mai emoţionează prea multă lume dintr-o populaţiefamiliarizată, de mii de ani, cu relativitatea valorilor. Pentru un zaraf este curent cazul când 1684de unităţi (să zicem de dolari) valorează mai mult decât 460.000 de unităţi din altă monedă(forinţi, de exemplu).

Şi încă o întrebare, al cărei răspuns ar trebui să-i intereseze pe toţi evreii: Cine decidea înacei ani care evreu este util şi care nu? După ce criterii? Prin ce mijloace aplicate acelecriterii? Ce documente există în acest sens?

E drept, suntem de la Dumnezeu lăsaţi să fim inegali, adică deosebiţi unul de altul. Numaică deosebirile acestea variază pe parcursul unei vieţi de om şi orice ierarhie se schimbănecontenit. În plus, calităţile şi defectele mai ales nu se moştenesc. Deseori „dintr-o iapăţigănească se naşte un cal boieresc“ (vorbă cu care mama lui Petre Ţuţea, de tot analfabetă,comenta isprăvile intelectuale ale feciorului ei). Astfel că pentru nişte naţionalişti autentici, ca şipentru oamenii normali, este inadmisibilă, perfect criminală ideea de selecţie artificială aexemplarelor umane, prin păstrarea celor (considerate) reuşite (cei 1684 de evrei supradotaţi deutili!) şi îndepărtarea rebuturilor umane, prin sterilizarea sau exterminarea exemplarelor care sedepărtau de la standardele sioniste: cei 460.000 de evrei de mâna a doua, a treia, din Ungaria. Pertotal, în întreaga Europă, aceste rebuturi umane să fi însumat vestitele şase milioane de evrei daţimorţii în anii Holocaustului?… Căci nu avem încotro şi trebuie să acceptăm şi această ipotezăasupra Holocaustului, dintre toate cea mai înfricoşătoare, dar şi cea mai puţin contrazisă defaptele bine consemnate: Holocaustul ca proiect sionist?… Holocaustul ca parte a unui proiectde ameliorare genetică, biologică, a neamului evreiesc?…

Notă: Onoarea ne obligă să spunem şi ce se poate spune în apărarea sioniştilor: în perioadainterbelică şi chiar mai înainte a fost foarte preocupantă pentru mulţi sociologi şi politologioccidentali ideea că este imperios necesară ameliorarea speţei umane prin intervenţia conştientă afactorilor de decizie politică, pentru a degreva societatea şi viitorul nostru biologic de balastulunor exemplare inutile, tarate, nedemne să procreeze… Idee se pare mai mult britanică decâtgermană sau evreiască. Fireşte, sioniştii ar mai avea şi altele de spus pentru a-şi justifica faptele.Până atunci însă este nevoie ca sioniştii să-şi recunoască faptele, să înceteze de a mai inventaautori pentru crimele de ei săvârşite.

Dezvăluirile făcute de Roger Garaudy ne obligă la aceste întrebări şi comentarii. Darcredem că şi mai multe întrebări şi-ar pune evreii înşişi, acei evrei care nu vor putea acceptaideea că „interesele superioare ale comunităţii evreieşti“ (p. 43) impun ca astfel de crimeîmpotriva neamului evreiesc săvârşite de evrei (sionişti) „să fie uitate“! Se pare că aceleaşiinterese cer ca nu cumva să fie uitate crimele săvârşite de goimi faţă de evrei, iar dacă acestecrime nu prea există sau sunt prea puţine, aceleaşi interese cer ca ele, binevenitele şibinefăcătoarele crime împotriva evreilor, să fie inventate sau măcar exagerate! CazulHolocaustului din România… Cumva şi cazul, în general, al Holocaustului? Căci nu mai putempurta discuţia pe acest subiect, al Holocaustului, până nu lămurim câte victime printre evrei aufăcut „crimele comise de evreii sionişti cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al CongresuluiEvreiesc Mondial“. Faimosul Congres Evreiesc Mondial, aflat azi în fruntea instituţiilorevreieşti care pretind de la români şi de la statul român imense despăgubiri pentru evreii ucişi deAntonescu!… Pentru crimele făcute de acest Congres cine răspunde, cine plăteşte?

În Prefaţa pe care în 1946 eminenţa sa rabinul şef Alexandru Şafran a scris-o la CarteaNeagră a lui Matatias Carp ni se propune un elogiu patetic adus „aducerii aminte“, memoriei. Pebună dreptate se afirmă că „Iudaismul, care vede Istoria străbătută de Duhul Dumnezeirii, cese manifestă prin legi etice inexpugnabile, atribuie funcţiunii de aducere aminte o funcţiuneprimordială. Regulile vieţii etnice evreieşti purced de la comandamentul aducerii aminte (s.n.) (…) Ca popor, Biblia ne-a învăţat de la început să ţinem minte, să nu uităm: «Adu-ţiaminte de zilele cele demult, cugetă la anii neamurilor trecute!» Ni se atrage luarea aminte,cu stăruinţă, ca nu cumva să uităm, de pildă, necazurile pe care ni le-au pricinuit în vechimeamaleciţii: «Adu-ţi aminte cum s-a purtat Amalec pe drum, când veneaţi voi din Egipt… nuuita aceasta!»“

Nevoia şi obligaţia de a nu-i uita nici pe cei care au pierit nevinovaţi, dar nici pe cei careau dispreţuit viaţa şi drepturile „celorlalţi“, este general umană. Din păcate, memoria, ca tot ce

este omenesc, poate fi denaturată de prevalenţa unor interese, a intereselor. În această privinţă afuncţionat vreme de câţiva ani un consens evreiesc aproape total: trebuie uitată vinovăţia evreilorsionişti! „Interesele superioare ale comunităţii evreieşti“ cer ca memoria iudaismului să fieselectivă şi să nu reţină crimele sionismului, vinovăţia acestuia, ale unor evrei deci, faţă de evreiicăzuţi victime ale Holocaustului.

Dacă strategii acestor „interese superioare ale comunităţii evreieşti“ au decis în acest fel,noi nu avem nici un drept şi nici posibilitatea de a contesta această decizie. Dar corect mi se pareca această uitare să fie însoţită de o precizare: câţi sunt evreii pe care neglijenţa sau cinismulcriminal al altor evrei i-a sortit morţii? Avem nevoie să ştim exact acest număr, căci el trebuiescăzut, dedus din numărul total al victimelor holocaustului, în conformitate cu cele maielementare reguli de contabilitate. Ne îndeamnă în acest sens şi ne justifică „mărturia luiHannah Arendt: «50% dintre evrei ar fi putut să se salveze dacă n-ar fi urmat instrucţiunileConsiliului Evreiesc»“ (p. 41). Cât au fost de vinovate, de criminale aceste „instrucţiuni“? În cemăsură ele au premeditat ori susţinut genocidul anti-evreiesc?

În cartea amintită, ca şi-n altele, Roger Garaudy pare că ştie mult mai mult decât scrie.Însuşi titlul subcapitolului Selecţie sionistă din capitolul Colaborarea sioniştilor cu Hitler paremenit să ne trimită direct la teza istoricului englez, potrivit căreia sioniştii au procedat la unexperiment genetic, urmărind ca prin exterminarea evreilor „inutili“ să se ameliorezeperformanţele biologice şi intelectuale ale neamului evreiesc, deseori prezentat ca un popordegenerat, decăzut biologic. O asemenea operaţiune, de ecarisaj uman, era extrem de riscantă, deprimejdioasă, trebuia ţinută în cel mai mare secret. Şi ce putea fi mai ingenios decât să pui ( săaţâţi sau să-l faci) pe altul să-şi ia răspunderea acestei operaţiuni, iar mai apoi să-l obligi pe fostulcolaborator să şi plătească pentru ce a făcut, pentru cei eliminaţi, transformaţi din evrei inutili învictime ale antisemitismului nazist?! În victime utile! Extrem de utile pentru evreii sionişti,supravieţuitori planificaţi ai Holocaustului!

În aceste condiţii ne întrebăm dacă nu cumva mai corect ar fi să vorbim desprecolaborarea lui Hitler cu sioniştii, căci, foarte probabil, ideea de a-i împărţi pe evrei în celedouă categorii – evrei utili şi evrei inutili pentru Israel – cu consecinţa (relativ) logică a uneisoluţii finale pentru evreii inutili, veritabil balast uman în proiectele grandioase ale sionismului,este o idee care mai degrabă s-ar fi născut în mintea unor evrei sionişti, în interiorul doctrineisioniste. Vorba lui Herzl: „antisemiţii vor fi aliaţii noştri cei mai buni“. Aliaţi la proiecteconcepute de noi, de evreii sionişti!

Fireşte, este vorba de logica din interiorul unei gândiri rasiste. Această logică făceaatrăgătoare ideea ca ţara cea nouă, Israelul, să fie pusă la dispoziţia unor oameni puternici, aleşiunul şi unul, selectaţi să facă faţă competiţiei şi confruntărilor din viitor, un viitor atât de nesigurpentru noul stat! Şi nu ne îndoim că dacă (repetăm: dacă) lucrurile chiar se vor dovedi că s-aupetrecut aşa, se vor găsi mulţi (evrei şi ne-evrei) care vor accepta, ba chiar vor elogia gestulsioniştilor de „epurare“ biologică a rasei evreieşti. Cunosc persoane care, de dragul de a secontrazice cu toată lumea şi cu bunul simţ, ar putea adăuga: „de-am fi şi noi la fel de deştepţi caevreii sionişti şi să procedăm la fel!…“ Căci nici românii inutili nu sunt puţini! (Dar nici chiar90%!) Numai că, după mintea noastră, de români şi creştini, existenţa acestor oameni „inutili“face parte din proiectul divin, din ceea ce se înţelege prin „Facă-se voia Ta, Doamne!“, a căruifinalitate nu este pe înţelesul deplin al minţii noastre, dar inima oricum nu ne-ar lăsa să procedămmore judaico…

Nu avem de gând să ne amestecăm în treburile altora. Dacă evreii de azi, inclusiv ceisionişti, acceptă şi aprobă ce-au făcut evreii sionişti pe vremea lui Hitler, nu avem nimic de

obiectat. Nu ne priveşte! Atât ne interesează: faptul că o confirmare a acestor ipoteze pune sub oaltă, cu totul altă lumină întreaga problematică a Holocaustului. Inclusiv problema vinovăţieinoastre, a românilor. Şi credem că această confirmare, nu neapărat deplină, dar cea minimnecesară s-a produs deja! Şi nu de ieri, de azi! Dezvăluirile făcute de autori ca Roger Garaudy,Moshe Friedman, Israel Shahak, Maurice Rajsfus, Norman Finkelstein, Moshe Menuhin şi alţievrei imposibil de ignorat, nu mai pot fi scoase din ecuaţia, din algoritmul Holocaustului.Subiectul nu mai poate fi monopolul unor inşi fără onoare şi fără ruşine de teapa lui Elie Wieselsau Radu Ioanid, care omit aspecte esenţiale ale Holocaustului sau inventează, adică mint, cubună ştiinţă. Se profilează astfel o a treia ipoteză, alături de cele două, clasice: ceaexterminaţionistă şi cea revizionistă, negaţionistă. Şi anume ipoteza că Holocaustul este real, nupoate fi negat, a produs într-adevăr milioane de victime evreieşti, numai că răspundereapentru aceste crime cumplite revine şi sioniştilor, nu numai naziştilor! Într-o proporţie pecare Israelul nu mai are voie s-o ascundă!

Pentru ipoteza de mai sus ne trece prin minte următoarea „fabulă“: imediat după venirea laputere a comuniştilor în România, compozitorul Anatol Vieru a compus, pe versuri de MariaBanuş, un cântec de slavă lui Iosif Visarionovici Stalin. Cântec care se cânta cel puţin o dată pezi la posturile româneşti de radio. În ziarul „Le Monde“ a apărut după o vreme un articol despreservilismul dezgustător al românilor, popor cu suflet de slugă, de vreme ce ridică osanalenesfârşite celui care îl înrobise sub cel mai despotic regim din istorie. „Ce soi de oameni suntromânii ăştia?“ se mira ziaristul francez, comentând amintitul cântec, pe care românii „îl cântă cape imnul lor naţional“!

Morala fabulei: ziaristul francez era evreu, compozitorul român era evreu venit înRomânia odată cu tancurile sovietice, autoarea textului era evreică, iar directorul postului deradio era şi el evreu. Stalin şi el, se pare… Românească, ruşinoasă şi descalificantă era numaivina că românii ascultau, vrând-nevrând, zilnic acele osanale, osanale propriu-zis şi eminamenteevreieşti… La fel este şi azi răspunderea noastră, românească, pentru Holocaust! Este la fel dereală şi de adevărată şi de românească ca dragostea şi recunoştinţa noastră de odinioară pentruStalin, dragoste care stârnea oprobiul evreilor din Occident! Oprobiul evreiesc faţă de românipentru o faptă tot de evrei săvârşită!… Ca şi Holocaustul! Şi pusă în cârca noastră, a românilor!

Cui aparţine tradiţia genocidului?

§ 22. Surse de informaţii demne de a fi luate în seamă, cele mai multe dintre ele fiind surseevreieşti, aduc în faţa noastră, precum s-a văzut, ipoteza atât de şocantă care imaginează un

interes evreiesc şi o participare a evreilor la Holocaust în calitate de iniţiatori, de plănuitori, defăptuitori şi de beneficiari ai Holocaustului, evreii, majoritari ca victime ale Holocaustului,numărându-se aşadar şi printre cei aflaţi de partea cealaltă a baricadei, ca prigonitori şiasasini ai evreilor! În aprecierea şi comentariul acestei ipoteze pe care nu noi am propus-o, cinoi doar o consemnăm pentru corecta informare a cititorilor noştri, în acelaşi scop, al informăriicomplete, considerăm că merită să luăm aminte la două amănunte din istoria şi tradiţia iudaică:

1. evreii (indivizii) taraţi fizic, biologic, erau în vechime consideraţi de religia mozaicădrept fiinţe impure, ale căror păcate au atras asupra lor, ca o pedeapsă binemeritată, handicapulfizic sau psihic de care sufereau. În Templul de la Ierusalim, bunăoară, era interzis accesulevreilor orbi, ologi, paralitici şi bolnavi. Iisus însuşi, prin compasiunea arătată acestora, ca şi prinvindecările produse, i-a scandalizat şi i-a sfidat pe preoţii evrei din Templu, afirmând o cu totulaltă atitudine faţă de suferinţa umană. Ceva din vechea mentalitate iudaică pare să se fi menţinutîn gândirea evreilor sionişti care au decis, cu sânge rece, care evrei să meargă în Palestina,salvându-se astfel, şi care evrei să rămână în lagărele naziste, expuşi unei morţi nemeritate şinedemne. Repetăm întrebarea: în virtutea cărui mandat au acţionat evreii sionişti care s-auîndeletnicit cu această triere, cu împărţirea evreilor în cele două categorii: evrei utili Israelului şievrei inutili? Şi mai ales întrebăm câţi dintre evrei cunosc azi faptul că în anii Holocaustului afuncţionat această selecţie, aplicată evreilor de către liderii evreilor!

2. Genocidul, imaginat ca „soluţie finală“ a unui conflict inter-etnic, nu aparţine tradiţieiariene, europene. Nici un popor european în istoria sa, adică în istoria conflictelor sale cu altepopoare, cu alte neamuri, nu şi-a imaginat să împingă efectele biruinţei pe câmpul de luptă pânăla distrugerea fizică, în totalitate, în unanimitate – dacă putem spune aşa, a adversarului. Înmentalul arian conflictul se stinge în momentul când adversarul se recunoaşte învins.Antichitatea greco-romană, precum şi tradiţia creştină, îndeosebi spiritul cavaleresc medieval, caşi tradiţia naţională a fiecărui popor european (indo-european), cultivă virtutea respectului pentruadversarul învins, pentru adversarul ajuns „la mâna“ ta, pentru adversarul care, în faţa evidenţei,se recunoaşte învins!

În schimb şi din păcate, tradiţia evreiască, aşa cum răzbate ea din Vechiul Testament şi dinmai multe texte talmudice, a imaginat şi a şi practicat etnocidul, genocidul, holocaustul deci, casoluţie curentă a unui conflict inter-etnic: „Din cetăţile acestea pe care Domnul Dumnezeul tăuţi le va da ca moştenire să nu scape nici o suflare“ (Deuteronom, 20: 16); „Vei ştergeamintirea poporului lui Amalek de sub ceruri“ (Deuteronom, 25: 19). „Soluţia finală“imaginată de proorocii iudei a fost riguros aplicată în mai multe rânduri: „Acum du-te, bate peAmalek şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al său; să nu-i cruţi şi să omori toţi bărbaţii şi toatefemeile, copiii şi pruncii“ (Samuel I, 15: 3); „După ce a isprăvit Israelul de ucis pe toţi locu-itorii din Ai în câmp şi în pustie, unde îi urmăriseră ei şi după ce toţi au fost trecuţi în totulprin ascuţişul săbiei, tot Israelul s-a întors la Ai şi a trecut cetatea prin ascuţişul săbiei. Întotal au fost douăsprezece mii de inşi ucişi în ziua aceea, bărbaţi şi femei, toţi oamenii din Ai“(Iosua, 8: 24-25); „Şi au dat pieirii tot ce au găsit în cetate: bărbaţi şi femei, tineri, moşnegi,boi şi asini, tot au trecut prin ascuţişul săbiei“ (Iosua, 6: 21). De menţionat că această „atitudinegenocidă“ nu caracterizează epoca şi contextul istoric, nu e întâlnită la adversarii biblici aievreilor, precum, să zicem, Amaleciţii (Vezi I Regii, 30: 1, 2 şi 17). Amaleciţii, „pe toţi evreiicâţi erau în Ţiclag de la mic până la mare nu i-au ucis, ci i-au luat în robie şi s-au dus îndrumul lor. (…) Atunci a năvălit asupra lor David şi i-a măcelărit din zori şi până a doua ziseara şi nimeni din ei n-a scăpat.“

Se poate spune oare că primul şi singurul genocid din istorie – holocaustul amaleciţilor –aparţine tradiţiei iudaice? Ba chiar constituie un reper de mare fală şi satisfacţie pentru mentalulcomunitar iudaic? Se pare că da…

Deseori acest spirit nefast al vechiului Testament, al barbariei mentalităţii iudaice dinantichitate, îl regăsim în acţiunile şi ideile unor evrei de azi, protagonişti ai masacrelor dinPalestina desfăşurate după modelul biblic mai sus menţionat.

O astfel de atrocitate demnă de Vechiul Testament a avut loc în ziua de 9 aprilie 1948 însatul palestinian Deir Yassin, când o bandă terorist-sionistă Irgun, condusă de Menahen Begin aasasinat 254 de persoane, în majoritate femei, copii şi bătrâni. Un medic de la Crucea Roşie,Jacques Reynier, a prezentat în raportul oficial o descriere cutremurătoare a măcelului. După ces-a retras din armată în 1972, colonelul Mei Pa’el, ofiţer în armata Hagabah a Israelului, adeclarat în revista evreiască „Yediot Ahronat“: „Oamenii din Irgun şi I.E.H.I. au ieşit dinascunzători şi au început să cureţe casele. Împuşcau pe oricine le ieşea în cale, inclusiv femeişi copii, iar comandanţii nu au încercat să oprească măcelul. Palestinienii au fost duşi lacariera dintre Deir Yassin şi Giv’at Shaul şi asasinaţi cu sânge rece“. Pe Menahen Begin, carea comandat acest masacru, însuşi Ben Gurion îl caracterizează astfel: „E un rasist gata să-idistrugă pe toţi (s.n.) arabii în visul lui de unificare a Israelului. Este gata să recurgă la oricemijloace pentru realizarea acestui ţel sfânt“.

Fireşte, după mintea noastră, un ţel realizat cu asemenea preţ nu mai are nimic sfînt.Aceasta este, din fericire, şi părerea unor evrei normali, ca Albert Einstein şi ceilalţi evrei care ausemnat împreună un veritabil act de acuzare a Israelului după masacrul de la Deir Yassin. Citămdin protestul acestor onorabili evrei: „La data de 9 aprilie, bande teroriste au atacat acest satpaşnic, care nu era un obiectiv militar în cadrul luptelor, ucigându-i pe aproape toţi locuitorii– două sute patruzeci de bărbaţi, femei şi copii, iar pe câţiva dintre ei i-au lăsat în viaţă pentrua-i purta pe străzile Ierusalimului ca prizonieri. Departe de a se ruşina de fapta lor, eraumândri de acest măcel“.

Amintim, dar lăsăm necomentat, faptul că ulterior, când s-a mai uitat masacrul de la DeirYassin, Menahen Begin, ajuns prim-ministru al Israelului, a fost răsplătit cu premiul Nobelpentru Pace…

Precum se vede, evreii, ca şi toate celelalte popoare, se arată a fi un popor alcătuit din toatefelurile de oameni, de o moralitate variabilă între parametrii pretutindeni consacraţi aicomportamentului uman: diabolici şi angelici, monştri şi sfinţi, oameni şi ne-oameni.

*

Prea puţină lume ştie şi aproape nimeni nu vrea să comenteze faptul că nu s-a produspână acum nici o dovadă, nici un document din care să rezulte intenţia germanilor de aaplica evreilor „soluţia finală“ prin exterminarea neamului evreiesc – soluţie oricumimposibilă de vreme ce evreii cei mai mulţi trăiau în afara graniţelor Reich-ului german.

Nota bene: însuşi Hitler, prin ameninţări şi constrângeri de tot felul, cuprinse în vestitelelegi antisemite, a încercat să-i determine pe toţi evreii germani să părăsească Germania. Ceimai mulţi evrei au şi părăsit Germania. Dar un număr însemnat de evrei nu au primit aprobarealiderilor sionişti şi nici sprijinul necesar pentru a-şi găsi o patrie nouă, fiindu-le interzis chiar şiaccesul în Palestina! Dar trebuie precizat că printre ameninţările proferate de nazişti pentru evreii

care rămâneau în Germania nu se număra şi exterminarea, genocidul! Ci „numai“ sancţiuni şirestricţii de ordin economic şi social. Nici un ordin emis de cancelaria nazistă sau de altăautoritate germană nu ne permite să tragem concluzia că a existat o politică sau un program deexterminare a evreilor! A crede – cum ne propun propagandiştii Holocaustului – că un asemeneaprogram de exterminare a milioane de oameni nu a lăsat în urma sa nici un act, nici un document,deoarece programul a funcţionat, de la Hitler şi până la ultimul gardian de la Auschwitz, numaiprin comunicare verbală, orală, este o inepţie imposibil de luat în serios!

Este mult mai verosimilă şi în acord cu documentele existente ipoteza (ideea) că prin„soluţia finală“ aplicată evreilor Hitler înţelegea strămutarea evreilor în ţinuturi cât mai depăr-tate de teritoriul german, de Europa în general. Este cunoscută discuţia care s-a purtat în legăturăcu strămutarea evreilor în insula Madagascar, oferită evreilor ca patrie. Aceasta este soluţia„problemei evreieşti“ susţinută de autorităţile germane şi ea nu poate fi interpretată ca expresie aintenţiei de genocid, a unui proiect criminal, de exterminare a evreilor. Desigur, dacă luăm încalcul această ipoteză, intrăm în contradicţie cu binecunoscuta realitate a suferinţelor evreieştidin acei ani, suferinţe care au depăşit cu mult ceea ce poate fi considerat inevitabil în cazul uneimasive strămutări a populaţiei. Fireşte, naziştii ar putea invoca „detaliul“ că această strămutare s-a efectuat în cadrul unui război, al unui război degradant, care a întrecut în cruzime, de o parte şide alta a frontului, tot ce se petrecuse până atunci în Europa, făcând de ruşine toată tradiţiacavalerismului european, situaţie pentru care vinovaţii nu trebuie căutaţi numai printrebeligeranţii din cadrul Axei.

Nu ignorăm şi nici nu nesocotim realitatea suferinţelor evreieşti şi avem toată compasiuneade care suntem în stare şi tot respectul pentru victimele acestor „strămutări“ (cuvîntul este totuşinepotrivit de neutru, de blând!), precum şi toată oroarea dinaintea unor suferinţe deseoripricinuite cu premeditare criminală. Dinaintea acestui spectacol, atât de real, al suferinţei umaneşi al degradării valorilor morale – spectacol printre ai cărui actori, ca victime nevinovate, s-aunumărat şi sute de mii de goimi, de ne-evrei, ne întrebăm cine oare a avut ideea de a-l aprecia şide a-l prezenta, prin vădită deformare şi exagerare, ca genocid anti-semit, ca holocaust, în carevictima sacrificiului ritual a fost un întreg popor?

Fireşte, nu avem datele necesare pentru a indentifica persoana sau instituţia căreia să-iatribuim paternitatea acestei „metafore“. Şi credem că şi altora le-ar fi greu, chiar imposibil, săstabilească această responsabilitate. Tot ce putem face este să înţelegem mentalitatea, mentalulcolectiv, spiritul cărei culturi, al cărei tradiţii, al cărei istorii, al cărei etnii este cel mai probabilsă fi imaginat această viziune atât de deformată asupra evenimentelor în care au fost antrenaţievreii din Europa anilor 1939-1945.

Şi credem că modul cum au fost deformate aceste evenimente ne permite să identificăm omentalitate, o tradiţie şi o experienţă mai ales evreiască, ebraică. Îndeosebi mintea unor oameniataşaţi acestei tradiţii şi învăţaţi să gândească more iudaico, tradiţie şi mod de gândire care l-aunăscut pe Menahen Begin şi alţi evrei eiusdem farinae, putea să elaboreze ideea de genocid, deholocaust, ca soluţie finală. Fireşte, există şi o tradiţie evreiască, un fel de a te manifesta moreiudaico pe care îl ilustrează evrei ca Albert Einstein! Numai că valorile acestei tradiţii sunt eternşi general umane, fac parte din ceea ce umanitatea are ca trăsături definitorii. Abaterea de laaceste valori – fenomen care se întâlneşte în prestaţia istorică a tuturor popoarelor lumii, se poateface în mai multe feluri şi fiecare popor îşi pune o amprentă proprie pe faptele prin care se abatede la calea adevărului şi a dreptăţii.

Nimeni, om cu mintea întreagă, nu poate contesta suferinţele evreilor din anii aşa-numitului Holocaust, chiar dacă acesta nu întruneşte elementele a ceea ce se poate numi, cu un

termen mai explicit, genocid. Dar suferinţele evreilor dau oare evreilor (altor evrei!) dreptul sămintă şi să exagereze aşa cum bunăoară o fac evreii (şi ne-evreii) care ne acuză, pe noi, românii,de uciderea a sute de mii de evrei?

Însăşi cifra de şase („şase milioane“) cu referinţă la numărul tuturor evreilor ucişi înHolocaust, în buna tradiţie iudaică, cabalistică, a fost aleasă pentru valoarea ei mistică, făcândtrimiterea, atât de evidentă, la steaua în şase colţuri a lui David. Anii care s-au scurs au adusbinevenita şi mângâietoarea corectură la palmaresul lugubru al lagărelor naziste de exterminare:mai puţin, nu 6 milioane! După unii autori au fost circa un milion, chiar dacă acest „mai puţin“înseamnă în sine tot foarte mulţi, criminal de mulţi evrei, de oameni ucişi pe nedrept, fără nici ovină. E timpul însă să consemnăm că pentru unii (evrei şi ne-evrei), din raţiuni nedemne, acestnumăr era prea mic, el trebuia umflat, exagerat, spre a corespunde unor calcule şi strategii delocnevinovate! Şi unor interese nelegiuite!

Mărturia falsă este un păcat nu numai dezonorant, dar şi păgubos. Cine este prins o dată cuminciuna, făcând o mărturie care se dovedeşte falsă, nu mai este crezut nici când face altemărturii, poate corecte, cerându-i-se să-şi dovedească mărturiile cu surplus de argumente şidovezi, uneori imposibil de găsit. Aşa stau lucrurile şi în privinţa mărturiilor din care seconstituie eşafodajul de fapte şi evenimente numit Holocaust. Din acest eşafodaj face parte şicrima, dintre toate cea mai monstruoasă, a germanilor nazişti de a fi folosit grăsimea umană, dintrupurile evreilor ucişi, pentru a fabrica săpun. Vestitul săpun evreiesc!… Faptul că aceastăoribilă nelegiuire se dovedeşte a fi o minciună, scornită de imaginaţia literalmente bolnavă a unorpropagandişti ai urii, ne determină, ne obligă, conform unui mecanism sufletesc inexorabil, săpunem la îndoială şi celelalte componente, de aceeaşi factură, din scenariile Holocaustului,întrebându-ne ce este real şi ce este imaginar în acest scenariu. Dacă „săpunul evreiesc“ s-adovedit a fi o minciună nelegiuită, jenantă şi odioasă deopotrivă, care a atentat la onorabilitateanu doar a germanilor, ci a înseşi spiţei umane, atunci devine mult mai credibilă demonstraţiacelor care susţin că nu este adevărată nici mereu invocata existenţă şi funcţionare a camerelor degazare, în care au fost ucişi sute de mii de evrei. A pune la îndoială existenţa acestor camere degazare nu este o atitudine anti-semită, ci, înainte de orice, este efectul psihologic inevitabil aldemonstraţiei făcute cu privire la săpunul evreiesc. Căci, qui a menti mentira, cine a minţit vamai minţi, cine a trădat va mai trăda!

Din păcate, pe cât de susţinută şi eficientă a fost propaganda antinazistă prin care germaniiau fost acuzaţi de fabricarea săpunului evreiesc, pe atât de discretă a fost dezminţirea acesteinetrebnice acuzaţii. Astfel că, în momentul de faţă, cei mai mulţi locuitori ai planetei noastrecontinuă să ştie şi să creadă că germanii au fost capabili de oribila crimă. Nu mai departe însuşiguvernul României, care a emis recent un act legislativ prin care pedepseşte orice contestaţieadusă Holocaustului, crede mai departe în realitatea „săpunului evreiesc“, invocându-l ca temeial actului legislativ promovat. Enormitatea acestei argumentări s-a produs în plenul SenatuluiRomâniei, prin persoana cea mai erudită din guvernul României: ministrul culturii RăzvanTeodorescu, academician, specialist în istorie şi vajnic propagandist al Holocaustului… Dinpăcate, propagandist al unei viziuni mincinoase asupra Holocaustului! Culmea este că nimeni,nici în Parlamentul României şi nici în presa românească nu avea informaţia cu privire ladezincriminarea nazismului în povestea cu săpunul evreiesc.

Acest comportament, duplicitar şi necinstit, al celor mai importanţi activişti aiHolocaustului (de la Simon Wiessenthal până la Elie Wiesel), nu poate avea, pe termen lung,decât un singur efect: trezeşte îndoială şi reticenţă faţă de tezele similare din care se constituiecomplexul de fapte, atitudini şi evenimente care alcătuiesc Holocaustul. În mod cu totul naturalpentru sufletul omenesc, atitudinea adoptată de autorităţi faţă de cei care contestă realitatea

camerelor de gazare, a acestor instalaţii la fel de demenţiale ca şi cele de fabricat săpun dintrupurile unor oameni, este o atitudine care ne încurajează să credem şi să sperăm şi mai mult căîntr-adevăr germanii, aşadar oamenii, nu au practicat această industrie a morţii, că, în final, nu auomorît un număr aşa de mare de evrei, de fiinţe umane.

În această ordine de idei, reţinem şi faptul că aceste crime, atât de bestiale, puse pe seamagermanilor şi a românilor, intră în contradicţie cu toată tradiţia istorică a celor două popoare,istorie care, în liniile ei definitorii şi la nivelul mediei statistice, onorează cu prisosinţă speţaumană. Dacă genocidul e de negăsit în tradiţia istorică a germanilor şi a românilor, în schimbminciuna, diversiunea şi înşelătoria, a fost determinantă în producerea unor evenimente dinistoria evreilor, a unor deznodăminte la scară naţională, fiind chiar oferită ca modelcomportamental în anumite situaţii, profitabile pentru evrei. Profitabile pe termen limitat. Căci,iată, minciunile şi exagerările cu care unii evrei au încercat, prosteşte, să potenţeze puterea desemnificaţie a Holocaustului, se întorc împotriva semnificaţiei Holocaustului, ameninţând sădilueze pe nedrept capacitatea reală a suferinţelor evreieşti din anii 1939-1945 de a mobilizaresursele sufleteşti ale omenirii într-un efort general şi sincer de a edifica o lume mai bună,normală.

*

Rândurile de mai sus, din acest capitol, nu le propunem ca o concluzie la care am fi ajuns.Ci doar consemnăm aceste gânduri ocazionate de convingerea tot mai fermă că despreHolocaust ne sunt ascunse o sumedenie de informaţii, iar cele mai multe şi mai importanteinformaţii sunt ascunse de autorităţile evreieşti, inclusiv cele israeliene, ceea ce pune într-opoziţie slabă toată propaganda Holocaustului. A scoate în evidenţă contradicţiile şi slăbiciunileacestei propagande nu este o expresie a anti-semitismului, ci a respectului pentru adevăr.Dacă adevărul intră în contradicţie cu interesele cuiva, vina nu este a celor preocupaţi destabilirea adevărului, ci a celor care au formulat şi imaginat interese nefireşti, inacceptabile şiimposibil de atins într-o lume închinată binelui şi dreptăţii, adevărului.

Avem dreptul la întreg adevărul despre Holocaust

§ 23. Dacă ne punem atâtea întrebări, care ar putea să pară neavenite şi insolente,indecente chiar, este pentru că problematica Holocaustului, moştenirea Holocaustuluiaparţine întregii omeniri. Dar mai ales, ca români, ne interesează să aflăm răspunsul la acesteîntrebări deoarece am fost sistematic şi insistent acuzaţi de participare criminală la Holocaust, deuciderea a sute de mii de oameni, iar noi, românii, nu acceptăm aceste acuzaţii. Le respingemca neîntemeiate, în măsura în care probele şi dovezile pe care le avem contrazic asemeneaacuzaţii. Aceste acuzaţii ne dau însă dreptul să cerem de la acuzatorii noştri să prezinte şi ei toate

probele considerate de noi necesare şi concludente. Pretindem, de la cei care ne acuză de celemai oribile crime, să ne permită accesul la arhivele evreieşti sau măcar să ne răspundă laîntrebările şi nedumeririle noastre! Avem dreptul să punem orice întrebare în apărarea noastră! Şinimeni nu are dreptul să ne acuze şi în acelaşi timp să nu ne răspundă la întrebări, la demonstraţiape care încercăm să o facem privind nevinovăţia noastră. Credem că este timpul ca noi, cei caresuntem acuzaţi de participare la Holocaust, să aflăm în termeni clari în ce constă vinovăţiaevreilor sionişti! Deja este clar pentru toată lumea că există un interes evreiesc şi opreocupare constantă a unor cercuri evreieşti pentru a nu se afla tot adevărul despreHolocaust! Holocaustul însă nu este o afacere strict evreiască. Toţi cei care au fost acuzaţi departicipare la Holocaust au dreptul la întreg adevărul despre Holocaust! Inclusiv la înţelesulpe care trebuie să-l dăm acuzaţiei formulate de rabinul şef Moishe Friedman: „Israelul esterăspunzător pentru o politică catastrofală de purificare etnică“. Despre ce catastrofă este vorbaşi când s-a desfăşurat acea politică de purificare etnică a evreilor care s-a transformat într-ocatastrofă? Care altă catastrofă decât Holocaustul?

Căci, nota bene, proiectul politic de constituire a Israelului avea două componente de bază:(1) dobândirea teritoriului necesar, în Palestina, şi (2) găsirea mijloacelor prin care câteva mili-oane de evrei să accepte (sau să fie determinaţi într-un fel) să emigreze în teritoriul atât deneospitalier din punct de vedere economic al Palestinei. Nu e greu de imaginat reacţia firească aoricărui evreu dinaintea perspectivei de a-şi părăsi tot avutul şi toată „logistica“ de care dispuneaîn ţara unde s-a născut pentru a se strămuta într-o ţară deloc atrăgătoare. Singură motivaţiareligioasă fanatică putea să surmonteze reţinerea dictată de raţiuni economice, materiale. Or,după cât se înţelege din declaraţia rabinului Friedman, tocmai printre evreii cei mai religioşi auexistat reţinerile şi rezervele cele mai serioase faţă de proiectul de înfiinţare a statului Israel. Înacest caz, ideea unei colaborări între evreii sionişti şi Hitler, pentru a provoca o politică depersecuţii anti-semite în scopul de a stârni „disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“,este o idee care se oferă singură, de la sine. Nu o putem reprima şi o facem publică şi noi, deşi,de ani de zile, ne-am străduit să n-o luăm în calcul. Am greşit atunci sau greşim acum?

Aşadar, Holocaustul poate fi interpretat şi în acest fel, din perspectiva ideii, a paradoxuluiînfricoşător enunţat de rabinul Friedman: „cercuri sioniste au provocat pogromuri pentru aîncuraja disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“. Dacă este adevărată aceastăpropoziţie, atunci nimic din ce s-a spus despre Holocaust nu mai poate fi acceptat saurespins fără un examen serios al argumentelor, al dovezilor!

Un bun exemplu de diversiune, gândită să producă toate aparenţele unui pogromantievreiesc, îl constituie aşa-zisa „rebeliune legionară“ din 21-23 ianuarie 1941, de la Bucureşti.Faptele certe de care dispunem pun în evidenţă mai multe aspecte bizare ale acestui „pogrom“:

– numărul victimelor evreieşti înregistrate (120 de morţi) este mai mic decât numărulvictimelor înregistrate printre agresori (câteva sute);

– deşi imediat după „pogrom“ agresorii au fost arestaţi şi condamnaţi în număr şi mai mare,nici unul nu a fost anchetat, judecat sau condamnat pentru uciderea vreunuia din cei 120de evrei, ci numai pentru „tulburarea ordinii publice“ şi alte fapte;

– nimeni din partea evreilor asasinaţi (familie sau lideri ai comunităţii) nu a cerut justiţieiromâneşti să-i identifice în persoană pe asasini, cine de cine a fost ucis;

– o comisie de jurişti evrei a anchetat aceste asasinate. Actele produse de această comisie

şi depuse la Comunitatea Evreiască nu au fost niciodată publicate, au fost mereuinaccesibile, ulterior au fost declarate dispărute.

Documente recent descoperite şi publicate au dezvăluit complicitatea evreilor comunişti laproducerea „pogromului“ de la Bucureşti, la „asasinarea“ celor 120 de evrei! Se pare că aceastăcomplicitate a fost cunoscută printre liderii Comunităţii Evreieşti şi acceptată. Şi mai alestăinuită!

Mai mult chiar: există motive să bănuim că asasinatele în cauză au fost înscenate, măcarunele dintre ele!

Oricum, indiferent de documente şi de mărturii, realitatea faptelor bine cunoscute neimpune o întrebare, poate chiar o concluzie: fără producerea Holocaustului ar mai fi putut săapară statul Israel? Fără Holocaust, este lucru sigur, înfiinţarea statului Israel nu ar fi avut nicio motivaţie morală serioasă! Să fi făcut parte Holocaustul din strategia sionistă de înfiinţare aIsraelului? E foarte, foarte probabil! Şi nu numai atât!

La ce a fost bun comunismul?

§ 24. Cele de mai sus stârnesc însă întrebări chiar mult mai grave, imposibil de ocolit.Pornim de la realitatea că imensa majoritate a evreilor stabiliţi în Israel provin din Rusia şi dinstatele est-europene, fost comuniste. Instaurarea comunismului în aceste ţări, după 1945, aînsemnat etatizarea economiei, desfiinţarea proprietăţii private, a finanţei private etc. Măsuri careau lovit dur în toată populaţia acestor ţări. Reacţia celor mai mulţi oameni din aceste ţări a fostîncercarea de a părăsi ţările respective, pentru a emigra în ţări care menţineau regimul de respectpentru proprietatea privată şi pentru iniţiativa particulară. Această reacţie s-a lovit însă deînchiderea severă a graniţelor, de interdicţia de a circula din aceste ţări înspre Occident,interdicţie instituită în toate statele est-europene, ba chiar instituită pentru prima oară în istoriaacestor state! Niciodată în Europa, nici în timpul regimului nazist, n-a funcţionat o asemenearestricţie. De la această interdicţie – o singură excepţie: evreii! Evreii care făceau cerere să

plece în Palestina, în Israel! Privilegiul de a căpăta paşaport l-au avut numai evreii care plecau înPalestina! Iar plecarea în Palestina nu putea fi atractivă, chiar un privilegiu, decât în condiţiileunui regim anti-evreiesc, cum a fost regimul nazist în perioada 1935-1945, sau în condiţiile unuiregim comunist, atât de nepotrivit nu numai pentru evrei, ci şi pentru oricine, pentru orice omnormal. Atât regimul nazist, sub a cărui ocupaţie au stat şi statele est-europene, cât şi regimulcomunist au dezvoltat o reţea de interdicţii fie speciale pentru evrei, fie pentru toată lumea,interdicţii deosebit de severe, pe care practic numai evreii le-au putut evita, dar într-un singur fel:plecând în Palestina! E greu să nu ajungi să-ţi pui întrebarea dacă nu cumva toate acelerestricţii şi mai ales interdicţiile apărute după instaurarea comunismului, într-o serie destate europene, au avut legătură cu strategia sionistă „de a încuraja disponibilitateaevreilor de a merge în Palestina“, adică de a institui un regim de restricţii şi privaţiuni ce puteafi evitat numai prin emigrarea în Israel. Nu cumva a fost şi acesta unul din scopurile urmăriteprin instaurarea comunismului? Nu cumva rolul major pe care l-au jucat evreii în instaurareacomunismului a avut legătură cu această politică sionistă? Cu proiectul constituirii statuluiIsrael? Căci, în mod evident, acest proiect s-a bazat în principal pe emigrarea evreilor dinEuropa de Est!

Aşadar, aplicând principiul cui prodest celor trei mari evenimente istorice în care au fostimplicaţi evreii în secolul al XX-lea – holocaustul, comunismul (constituirea lagărului comunist)şi înfiinţarea statului Israel, e greu să nu vedem legătura logică şi faptică dintre ele: primele douăîn mod evident au contribuit la producerea celui de-al treilea, au făcut posibilă împlinirea visului,a proiectului sionist. Cu ce preţ însă? Şi de cine plătit?

În 1995, la o întâlnire cu o delegaţie guvernamentală chineză, un senator român i-a întrebatde ce în 1989 nu au procedat şi ei, chinezii, la o „revoltă“ anti-comunistă de felul celei care a puscapăt comunismului în ţările comuniste europene. Răspunsul a fost: „pentru că în conducereaPartidului Comunist Chinez nu a existat nici un evreu!“

De ce a fost nevoie în 1989 ca să dispară comunismul din statele est-europene? Din treimotive deductibile şi ele din cele de mai sus şi din evidenţa unor fapte bine cunoscute:

1. Pentru că în Israel nu mai era nevoie de alţi evrei, care să vină din aceste state;

2. Pentru că în ţările respective comunismul, devenind comunism naţionalist, adicătransformat cu timpul într-o „dictatură de dezvoltare“, era foarte aproape să reuşească (sic!). Înciuda a ceea ce susţinea propaganda anti-comunistă pe toate lungimile de undă, în ţări caRomânia „lipsea puţin ca să fie bine“, adică se stabilizase un sistem care în curând urma săproducă fructele dezvoltării sale, răsplata sacrificiilor pe care „comunismul“, economia de stat, leimpusese până atunci populaţiei;

3. Pentru că în sistemul comunist, pe măsură ce acesta se învechea şi devenea, ca oricesistem stabilizat, tot mai uşor de suportat, rolul şi controlul evreilor, al evreilor comunişti comin-ternişti, al revoluţionarilor de profesie, impostori prin definiţie, era tot mai slab, maineimportant…

Ne dăm seama de gravitatea acestor aserţiuni. Insistăm să se înţeleagă bine că sunt ipotezepe care le face posibile declaraţia netă, atât de tranşantă a rabinului Friedman şi alte surse, totevreieşti! Repet: surse evreieşti!

Uşurinţa cu care regimul comunist a căzut în 1989 numai în acele ţări (1) în care evreii au

avut un rol conducător ca lideri ai partidului comunist şi (2) din care evreii au plecat masiv sprePalestina după 1945, dar nu şi în China, Coreea sau Cuba, ne pune pe gânduri şi considerăm căeste un argument în favoarea ipotezelor de mai sus. Ipoteze pe care le punem la dispoziţia altorpersoane, mai informate. Fie pentru a le dezvolta şi confirma, fie pentru a le respinge. Ne-ambucura dacă argumentele cele mai serioase ce se vor aduce vor face necesară, obligatorie chiar,renunţarea la această ipoteză, atât de deprimantă între oameni de bună credinţă. Vorba fiind decredinţa în valoarea umană, a fiinţei umane, a speţei umane! Iar deprimantă fiind concluziaprivind gradul ridicat în care istoria contemporană, inclusiv istoriografia, este manipulată,controlată şi dirijată fără ştiinţa societăţii, a opiniei publice, civile. Fără ştiinţa noastră…

Căci în secolul al XX-lea inventivitatea umană în materie de minciuni, uzurpare,impostură, diversiune şi fals a depăşit toate modelele şi precedentele oferite de istorie!

George Alexianu – un criminal de război

decorat şi omagiat de Vatican!

§ 25. Câteva cuvinte despre Transnistria, teritoriul sovietic de dincolo de Nistru, ocupat dearmata română în perioada 1941-1943, unde au fost strămutaţi zeci de mii de evrei pe vremea luiAntonescu şi unde se zice că au pierit circa 400.000 de evrei. Cum au ajuns evreii români înTransnistria?

Trebuie ştiut că în luna iunie 1940, guvernul român a primit de la Moscova un ultimatum,de a evacua în câteva zile Basarabia şi Bucovina de Nord, aceste provincii vechi româneştiurmând să fie ocupate de Armata Roşie şi integrate Uniunii Sovietice. Ultimatumul sovietic, atâtde cinic şi de ilegal, a stârnit consternare şi durere printre români, dar nu şi printre evreii din celedouă provincii şi din restul României, evrei care nu şi-au ascuns satisfacţia pentru dezmembrareaRomâniei. Ba unii evrei, nu puţini, s-au dedat şi la acte de violenţă împotriva românilor dinBasarabia şi Bucovina, violenţă împinsă până la asasinate oribile. Uniunea Sovietică a ţinut înstăpânire cele două provincii până în iunie 1941, adică vreme de un an, timp în care localnicii

români, deşi erau populaţia majoritară şi autohtonă, au suferit nenumărate vexaţii, nu atât dinpartea ocupantului sovietic, cât mai ales din partea evreilor localnici, fanatici comunişti. Când la21 iunie 1941 România a declarat război URSS-ului, mulţi dintre militarii români s-au consideratîndreptăţiţi să se răzbune pentru umilinţele şi violenţele cu care evreii din Basarabia îi trataserăpe militarii români aflaţi în retragere, în iunie 1940. Aşa „a început“ Holocaustul din România,prin represalii perfect justificate, care au afectat viaţa şi integritatea fizică a câtorva zeci deevrei criminali, poate câteva sute, nu mai mulţi. Repet: evrei criminali!

Curând după redobândirea Basarabiei, au început să fie descoperite gropile comune şi alteurme ale asasinatelor în masă care au făcut mii de victime printre români în perioada iunie 1940-iunie 1941.

S-a aflat despre românii, zeci de mii, care fuseseră deportaţi în Siberia, mulţi dintre eimurind pe drum. Toate aceste suferinţe româneşti fuseseră pricinuite de Armata Roşie şi mai alesde zelul anti-românesc al unor evrei din Basarabia şi Bucovina care s-au oferit voluntari săcontribuie la opera de rusificare a celor două provincii româneşti!

Pentru autorităţile de la Bucureşti, după 21 iunie 1941 s-au pus două probleme în legăturăcu evreii din Basarabia şi Bucovina:

– cum să-i apere de furia populaţiei şi a militarilor români?

– cum să-i pedepsească totuşi pentru lipsa de loialitate faţă de statul român?

Soluţia găsită a fost să li se satisfacă sentimentele atât de violent anti-româneşti şi să-iscutească de povara de a mai fi cetăţeni ai unui stat pe care nu-l respectă şi nu-l agreează. Aşa aapărut soluţia evacuării şi strămutării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, unde aumai fost strămutaţi şi evrei comunişti din restul teritoriului, dar nu în lagăre de concentrare ad-hoc construite, ci în sate şi localităţi, în casele abandonate sau ale localnicilor. Li s-au oferitlocuri de muncă, pentru care au fost retribuiţi şi au fost liberi să se organizeze, să se gospo-dărească. În principiu, o singură restricţie li s-a impus: să nu se întoarcă în România! Asta a fostpedeapsa şi, totodată, măsura de prevedere luată de Antonescu: evreii din Basarabia şi Bucovina,care dovediseră sentimente pro-sovietice şi anti-româneşti, să nu mai calce pe teritoriulRomâniei! Măsură şi ea perfect justificată!

Semnificativ este faptul că după război evreii care au fost deportaţi în Transnistria, întorşiîn România, s-au considerat ceea ce toată lumea ştia că sunt: victimele unor represalii şipersecuţii politice, ideologice, nicidecum rasiste. Atfel că cei deportaţi în Transnistria, printrecare s-au numărat şi câţiva comunişti români, au fost declaraţi „luptători comunişti înilegalitate“ şi au fost copleşiţi cu onoruri şi beneficii oficiale, cu substanţiale „pensii deilegalişti“. În literatura scrisă după 23 august 1944 aceşti evrei sunt prezentaţi ca luptătoricomunişti, aşa cum o face şi ideologul comunist (evreu) Ştefan Voicu, bunăoară, în ale căruimemorii despre experienţa sa din lagărele de deportare din Transnistria nici nu apare cuvîntulevreu! Toţi deportaţii sunt numiţi comunişti sau tovarăşi.

Aceste „lagăre de concentrare“, cum sunt numite de istoricii evrei, erau păzite de jandarmiromâni, dar nu atât pentru a-i împiedica pe evrei să evadeze – oricum aceştia aveau o mare li-bertate de mişcare, cât pentru a-i împiedica pe localnici să-i atace pe evreii deportaţi. Aceştijandarmi români au intervenit deseori ca să-i apere şi pe evreii localnici ucraineni, de furiapopulaţiei locale, a ucrainenilor care nu le puteau ierta evreilor devotamentul faţă de autorităţile

comuniste şi fărădelegile săvârşite la adăpostul ideologiei bolşevice, în timpul puterii sovietice,suferinţele pe care evreii le-au pricinuit ucrainenilor în numele luptei de clasă, al ideologieibolşevice.

Au murit mulţi evrei în Transnistria? Istoricii holocaustizanţi ceva mai moderaţi avanseazăcifra de 250.000. Puşi în faţa unor evidenţe chiar şi pentru aceşti istorici imposibil de ignorat, aurectificat: evreii din Basarabia şi Bucovina, care au fost deportaţi şi au murit de mâna românilorîn Transnistria, sunt mult mai puţini. Nu se ştie exact câţi, dar asta nu scade vinovăţia(programată) a românilor, căci românii au mai ucis în Transnistria şi evrei ucraineni, localnici.Nu se ştie câţi, dar foarte mulţi. La un loc, aceşti foarte mulţi evrei români şi ucraineni trebuie săfie cam 250.000 la număr, poate chiar 400.000… Cifre pentru care nu se aduce nici odocumentaţie cât de cât demnă de luat în seamă.

În timpul ocupaţiei româneşti, Transnistria a primit vizita oficială a trei delegaţiiinternaţionale care au verificat în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi de români: o delegaţie aCrucii Roşii Internaţionale, o delegaţie condusă de ambasadorul Elveţiei şi altă delegaţieîmputernicită de Vatican. Nici până azi nu s-au publicat rapoartele complete ale celor treicomisii. Din fragmentele publicate, selectate de editori evrei, nu rezultă însă nimic care să sepotrivească cu teza uciderii a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria! Au fost câteva cazuri deucidere a unor grupuri de evrei, dar toate acestea s-au petrecut în zone controlate de armatagermană şi cu implicarea exclusivă a germanilor. Cât priveşte evreii ucraineni, aceştia au fost aşade rău brutalizaţi de români încât, cu ocazia inspecţiilor internaţionale mai sus menţionate,aproape toţi au cerut ca la sfârşitul războiului să li se permită să se strămute în România, odată cuevreii evacuaţi din România în Transnistria.

Detaliul cel mai grăitor îl constituie personalitatea lui George Alexianu, guvernatorulromân al Transnistriei, autorul moral al asasinării a 250.000 de evrei, în versiuneaholocaustizantă:

– la Bucureşti, copiii săi primeau lecţii de limba germană de la rabinul-şef al evreilor dinRomânia, Alexandru Şafran, bun prilej ca între cei doi să se schimbe opinii, mesaje şi documenteimportante pentru situaţia celor deportaţi;

– toate cele trei comisii internaţionale l-au felicitat pe guvernatorul Transmistriei, pentrusituaţia constatată, pentru cele aflate de la evreii deportaţi, care au avut numai cuvinte de recu-noştinţă pentru administraţia românească;

– după război, toţi cei care au fost guvernatori ai provinciilor organizate pe teritoriulsovietic ocupat de armatele Axei au fost arestaţi şi supuşi „judecăţii poporului“, cu consemnul cădacă se va găsi o singură persoană să-i acuze de o fărădelege, pedeapsa să fie capitală. Din cei 11guvernatori supuşi acestei judecăţi, 10 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, în faţacelor care i-au judecat. Unul singur a fost găsit nevinovat, deoarece toţi martorii care s-auperindat în faţa judecătorilor au avut aceeaşi poziţie: de preţuire şi recunoştinţă pentru omeniaguvernatorului. Acesta a fost George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Judecat în piaţapublică din Odessa, George Alexianu a fost declarat nevinovat în ovaţiile publicului şi returnatautorităţilor din România. Judecat de comuniştii evrei la Bucureşti, George Alexianu a fostdeclarat criminal de război şi condamnat la moarte pentru crimele săvârşite în …Transnistria!

Despre guvernatorul Transnistriei fostul rabin-şef din acei ani, Alexandru Şafran, declaraîn 1996 că George Alexianu „în întreaga sa viaţă şi activitate profesională şi mai ales în

perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentrucomunitatea evreiască. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept“.

În anul 1999, când a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat la recepţia oficialăpe Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, gest neaşteptat, surprinzător pentru toată lumea şicare nu putea fi interpretat decât ca un semn de recunoaştere a meritelor pentru care lui GeorgeAlexianu, în 1943, după inspecţia făcută de trimisul Papei Pius al XII-lea, i s-a conferit cea maiînaltă distincţie pontificală: Orbis et Urbis. Să nu fi ştiut Vaticanul că George Alexianu în 1946 afost condamnat la moarte şi executat pentru crime de război, vinovat de asasinarea în Transnistriaa 400.000 de evrei? Bineînţeles că Vaticanul, care le ştie pe toate, a ştiut şi ce soartă a avutGeorge Alexianu. Dar dacă Vaticanul şi-a menţinut preţuirea de odinioară este pentru căVaticanul ştie bine că în Transnistria nu a fost nici un holocaust! Că nimeni dintre româninu se face vinovat de uciderea a sute de mii de evrei!

În lipsa unor dovezi privind uciderea a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria, istoriciiholocauşti consideră că intră în economia genocidului, a Holocaustului, şi evreii care au murit înTransnistria de boală, îndeosebi de tifos, învinuind autorităţile româneşti de provocarea, prinneglijenţă, a epidemiilor de tifos din acei ani. După această logică ar urma să fie inventariaţi cavictime ale Holocustului şi românii, civili sau militari, răpuşi de tifos în alte zone ale ţării sau pefront ori în prizonieratul din Rusia. Ceea ce n-ar fi cu totul lipsit de logică… Dar în acest cazHolocaustul ar înceta să mai fie monopol evreiesc.

Din păcate, din păcate pentru demnitatea fiinţei umane, în ultimii ani s-au făcut dezvăluirineaşteptate şi cutremurătoare privind folosirea armei bacteriologice de către trupele aliate în celde-al doilea război mondial pentru a provoca epidemii, inclusiv epidemii de tifos, în ţărilecontrolate de Germania nazistă. Astfel că responsabilii de genocidul, de Holocaustul dinTransnistria, vinovaţi de moartea evreilor şi românilor răpuşi de tifos, sunt de căutat mai curândprintre marii strategi de la Londra şi Washington, mai degrabă decât la Bucureşti. (Vezi infra, §26, despre Raportul Mitkiewicz.)

Pe scurt, aceasta este povestea adevărată şi atât de minunată a lui George Alexianu,autorul unuia dintre cele mai frumoase capitole din Istoria omeniei româneşti…

Ion Antonescu, antisemitul care i-a salvat pe evrei

§ 26. Mult pomenitul anti-semitism al mareşalului Ion Antonescu, care a guvernatRomânia în perioada septembrie 1940 – august 1944, a avut o direcţie extrem de precisă: „evreiicare au venit în România după 1914 şi s-au îmbogăţit aici pe căi necinstite, prin corupţie şiprin jefuirea banului public, prin exploatarea muncii şi sărăciei româneşti, alimentând mereudezordinea şi sprijinind acţiunile dăunătoare neamului românesc, pentru ca apoi să se ridicechiar împotriva armatei, care le-a asigurat liniştea şi prosperitatea, aşa cum au făcut-o înBasarabia şi Bucovina de Nord şi dincolo de Nistru“. Simplu spus, Ion Antonescu a fost anti-

semit, dar numai faţă de evreii comunişti, bolşevizaţi, agenţi ai intereselor antiromâneşti şi aipoliticii criminale a URSS, a Cominternului. Mareşalul, adresându-se prietenului său, arhitectulevreu H. Clejan, recunoştea deschis că aceşti evrei trădători de ţară „vor fi loviţi fără milă şi vorfi aruncaţi dincolo de hotarele Ţării.

Evreii care au căzut victime ale acestei politici „antisemite“ au avut parte de un regim deizolare – nu foarte strictă, spre a fi împiedicaţi să mai uneltească împotriva poporului care leoferise până atunci atât de mult! Regimul aplicat de Ion Antonescu acestor evrei nevrednicinicicum nu poate fi catalogat ca regim de exterminare.

Evreii care se plâng azi de anti-semitismul mareşalului Ion Antonescu uită să menţionezecă, spre deosebire de toţi ceilalţi cetăţeni ai României din acea vreme, evreii nu au fost trimişipe front! Evreii nu au murit cu sutele de mii la Cotul Donului ori la Sevastopol sauStalingrad, cum au murit românii. Consideraţi cetăţeni lipsiţi de loialitate faţă de statul român– căci dăduseră nenumărate dovezi în acest sens, şi, deci, nedemni de onoarea de a muri pentruPatrie, evreii nu au avut la vremea aceea nimic de obiectat ca, în locul serviciului militar, săplătească o taxă şi să presteze în spatele frontului, în localităţile de domiciliu, anumite servicii deinteres obştesc cu totul benigne, chiar derizorii în comparaţie cu tragedia frontului. Mulţi dintreromânii care au pierit pe front ori s-au întors de la război schilodiţi pe viaţă şi-ar fi dorit să aibăparte de aşa zisele persecuţii la care au fost supuşi evreii din România şi să le împărtăşeascăsoarta, adică să rămână în viaţă, teferi şi nevătămaţi. În aceste condiţii nu este de mirare căprintre analiştii români ai acelor evenimente au apărut critici severe la adresa lui Ion Antonescutocmai pe seama politicii sale faţă de evrei, politică în care aceşti istorici nu se sfiesc săidentifice elementele şi dovezile unui veritabil protecţionism pro-evreiesc! Ale unei discriminăripozitive a evreilor! Căci, vorba unui important evreu, Nandor Gingold: „Evreii nu luptă pefront. Cine îşi pierde banii – nu pierde nimic, cine îşi pierde onoarea pierde ceva, cine îşipierde viaţa – pierde totul“. Sute de mii de români au considerat că, dimpotrivă, când pierzionoarea ai pierdut totul şi şi-au dat tributul de sânge pe front, pentru întregirea hotarelorromâneşti, a demnităţii naţionale…

Este de-a dreptul dezgustător şi revoltător să vezi că onoarea acelor militari români este aziîntinată de cei care nu au împărţit cu ei nici o clipă riscurile războiului, ale confruntării pe viaţăşi pe moarte din linia întâi a frontului. În loc de recunoştinţă şi preţuire pentru Antonescu şiArmata Română, evreii holocaustizanţi aruncă pe umerii acestora povara unor incriminăriteribile. Contează prea puţin absenţa sau debilitatea probelor. În lumea de azi, din păcate, lipsaprobelor poate fi suplinită prin convocarea tuturor forţelor de manipulare mediatică, prininsistenţă şi aroganţă, prin sfidarea adevărului şi a lui Dumnezeu!… Prin minciună!

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintrecei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de secol dupăconsumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel,Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite aleguvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat înRomânia un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fostposibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai deatunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedenteşi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înaintefuseseră rechiziţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereuaprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente,medicamente, unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, dinTransnistria cca 2000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)

Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va aveaasemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti,magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţino manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare! n.n.) evreii au obţinut de laMinisterul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru StudenţiiEvrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate acestecursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. (…) Un sprijin importantl-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care,cu acordul Ministerului Sănătăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă opoliclinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă dincartier, în marea majoritate evrei. (…)

Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământulsuperior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct acursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentruviitorul studenţilor.“

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. TheodorLowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite defascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onestmartor Marius Mircu:

„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost

tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti,anticipaţie a Statului Israel?“ (apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392)

Aşadar, aşa arată holocaustul, genocidul anti-evreiesc pe care Ion Antonescu şi poporulromân l-au rezervat populaţiei evreieşti din România! Tabloul vieţii evreilor din România anilor1940-1944, descris mai sus de Marius Mircu, pentru care avem confirmări nenumărate din parteaaltor martori evrei, face de ruşine toată liota de evrei detractori neruşinaţi ai românilor, în frunteacărora, din păcate, se află Mihail Sebastian, cu al său Jurnal. (Ceea ce face plauzibilă ipoteza căjurnalul respectiv a fost prelucrat, pe ici–pe colo, în punctele esenţiale, mult după moarteaautorului…)

În cartea amintită, Teşu Solomovici, autor evreu care se străduieşte să nu facă parte dingaşca amintită, încearcă să înţeleagă şi să explice „de ce nimeni în Israel n-a încercat sădemonteze mecanismele «Centrelei Evreilor»“, adică, în fapt, să priceapă, să găseascăexplicaţia „supravieţuirii generale a evreimii române“.

Aşadar, se poate vorbi despre supravieţuirea generală a evreimii române! Supravieţuireaevreilor din România, inclusiv a celor strămutaţi temporar în Transnistria nu poate avea o singurăexplicaţie, ci mai multe. Printre aceste explicaţii nu avem voie s-o eludăm pe cea mai importantă:în România genocidul, exterminarea evreilor, holocaustul nu a funcţionat nici măcar ca idee,pusă pe hârtie de vreun politician exaltat sau rostită la o adunare publică.

Soarta evreilor deportaţi în Transnistria se deosebea atât de mult de soarta românilor de pefront încât printre românii de rând a apărut ideea că „pentru asta mor copiii noştri pe front, casă le facă evreilor ţară în Transnistria“. (Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană, p237.) În general politica lui Ion Antonescu faţă de evrei, nici pe departe criminală sau rasistă, sepoate spune şi că i-a obligat pe evreii din România la un exerciţiu de autoguvernare care le-a fostdeosebit de folositor mai apoi ca experienţă, în organizarea Israelului (după acelaşi MariusMircu). Interpretare pe cât de surprinzătoare, pe atât de subtilă, care ia în calcul faptele, adicăefectele produse, mai puţin intenţiile, care sunt totdeauna discutabile şi interpretabile.

Autorii holocauşti cât de cât mai puţin necinstiţi, oareşicât oneşti, îi reproşează lui IonAntonescu şi implicit românilor condiţiile precare în care au fost obligaţi să trăiască evreii dinBasarabia şi Bucovina în Transnistria, în primele luni după deportare, când, din pricina lipseimedicamentelor şi a unor condiţii normale de higienă, zeci de mii de evrei s-au îmbolnăvit detifos şi nu puţini dintre ei au murit… Este singura acuzaţie care ar merita să fie examinată, avândoarecari temeiuri. Din păcate pentru cei care ne acuză, documente până nu demult ascunse cugrijă dovedesc că în foarte multe cazuri epidemia de tifos a făcut ravagii chiar şi acolo undecondiţiile de higienă şi medicamentele nu se poate spune că au lipsit: printre militarii şi civiliigermani. Şi aceasta pentru că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, de cele mai multe oriîmbolnăvirea de tifos a fost provocată de mâna criminală a unor agenţi ai Puterilor Aliate,care, într-un veritabil război bacteriologic, s-au ocupat de provocarea acestei boli, atât printremilitarii, cât şi printre civilii din ţările Axei… Aşadar criminalii de război, vinovaţi inclusiv defolosirea armei bacteriologice, nu sunt de căutat şi de găsit la Bucureşti! Nu este târziu nici acumca ei să răspundă penal şi moral pentru militarii români şi civilii, români şi evrei, pe care i-arăpus tifosul în acei ani. (cf. Radu Theodoru, A fost sau nu Holocaust?, capitolul Tifosul caarmă. Raportul Mitkiewicz.)

Este şocant să raportezi soarta evreilor din România guvernată de Antonescu la soarta pecare a avut-o mareşalul Ion Antonescu. Nu avem în vedere în primul rând procesul de care a avut

parte şi condamnarea sa la moarte, sentinţă atât de nedreaptă, executată la 1 iunie 1946. Ci negândim mai ales la atitudinea evreilor din zilele noastre, de după 1990, la oficialităţile evreieştide azi, a căror presiune a determinat guvernul României să-l declare pe mareşal în mod oficialcriminal de război şi să reprime orice manifestare a recunoştinţei româneşti faţă de mareşal! Esteşocantă această atitudine a evreilor în măsura în care în fapt şi înaintea lui Dumnezeu evreii aumari datorii de recunoştinţă faţă de mareşal, faţă de poporul român. Povara acestor datorii se pareînsă că este prea mare pentru interesele şi sensibilitatea evreilor.

Om, ca toţi oamenii, supus greşelii, mareşalul Ion Antonescu a săvârşit şi mari erori pecare mulţi români nu i le pot trece cu vederea. Procesul de corectă evaluare a prestaţieimareşalului în istoria Neamului Românesc este departe de a se fi încheiat. Un singur lucru estecert: dacă cineva, vreun grup sau vreo categorie de oameni, se poate plânge de mareşalul IonAntonescu, aducându-i acuzaţii întemeiate pe fapte bine dovedite şi de nimeni contestate, aceianu sunt evreii! Românii, din păcate, da, au ce să-i reproşeze lui Ion Antonescu şi au făcut-o deja,pentru prejudicii extrem de clare şi de bine cunoscute aduse intereselor româneşti. Rămâne devăzut dacă, pentru aceste prejudicii extrem de reale, vinovatul principal sau unic (cum susţin uniiacuzatori români) este mareşalul Ion Antonescu. În ce-i priveşte pe evrei, ceea ce este uşor dedovedit sunt numai beneficiile pe care le-au tras evreii de pe urma mareşalului. Pentru mereupomenitele suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti evreieşti, pricinuite pe nedrept de IonAntonescu şi militarii români, nu avem nici o dovadă cât de cât serioasă, concludentă.

Nota bene: în aprecierea prestaţiei mareşalului Ion Antonescu stau mărturie câteva mii depagini de stenogramă care au înregistrat tot ce s-a discutat şi s-a hotărît în şedinţele de lucru aleguvernului Ion Antonescu. Onestitatea şi buna credinţă a mareşalului conducător de stat a produsşi acest document, aproape unic pe plan mondial: Stenograma şedinţelor Consiliului deMiniştri. Guvernul Ion Antonescu, recent publicate de Arhivele Naţionale ale României. Nu aavut nimic de ascuns mareşalul Ion Antonescu din tot ce a spus şi a făcut, oferindu-se integraljudecăţii postume a neamului românesc şi a umanităţii.

Holocash-ul, da, în România a început!

§ 27. Evreii, ca orice popor, reprezintă un mixtum compositum din orice punct de vedere i-am privi. Şi în primul rând din punctul de vedere rasial. Precum se ştie, deşi sunt în mod specificvizaţi prin termenul anti-semitism, numai o minoritate de circa 10% dintre evrei sunt de originepropriu-zis semită, urmaşi ai evreilor biblici, ai celor 12 triburi „canonice“. Al 13-lea trib şi celmai numeros – circa 90% dintre evrei, este alcătuit din urmaşii kazarilor, populaţie asiatică,convertită la mozaism în secolul al VIII-lea, şi mult diferită de evreii biblici, aşa zişii sefarzi, subtoate aspectele. Kazarii – numiţi deseori askenazi, au adus o mentalitate cu totul deosebită,opţiunea lor pentru mozaism fiind fondată pe ideea că, în comparaţie cu creştinismul şi cumahomedanismul, religia evreiască le oferă mai multe avantaje, că este mai profitabil să fii evreudecât goim. Căutarea profitului practic, material şi social, în orice împrejurare a vieţii, chiar şi înalegerea Dumnezeului la care să te închini, va deveni o trăsătură de caracter şi de mentalitatepentru foarte mulţi evrei. Ideea că simpla apartenenţă la mozaism este suficientă pentru a-ţiatrage anumite avantaje a devenit – probabil şi în acest fel – o schemă de gândire şi decomportament puţin întâlnită la alte popoare: a face o afacere, un gheşeft, din apartenenţa la unpopor, la un neam anume.

„Industria“ Holocaustului este în mod evident derivată din această mentalitate! Nu e demirare că mulţi evrei – se pare că evreii sefarzi şi credincioşi, tradiţionalişti, purtători autentici aimesajului biblic, tocmai de aceea refuză industrializarea Holocaustului! Adică refuză Holocash-ul!

Termenul Holocash, din ce în ce mai cunoscut şi mai folosit, prin răspândirea sa planetarădă expresie conştiinţei publice mondiale cu privire la comportamentul atât de imoral al acelorevrei care au transformat moştenirea spirituală a Holocaustului într-o afacere extrem deprofitabilă pentru câteva firme de avocaţi şi pentru câteva fundaţii deloc „non-lucrative“. Adicăau transformat suferinţa unor evrei în câştig fabulos al altor evrei! Este şi cazul comisieiprezidate de mult-contestatul chiar şi de către evrei Elie Wiesel, comisie care şi-a propus săevalueze, în miliarde de dolari, suferinţa evreilor din România, îndeosebi a evreilor care, câtevasute de mii, au fost omorîţi de români în Transnistria. Sumele în discuţie oscilează între 10 (zece)şi 50 (cincizeci) de miliarde de dolari! Adică între 25.000 şi 125.000 de dolari pentru fiecaresuflet de evreu dintre cei 400.000 trecuţi în „palmaresul“ românilor.

La o dispută pe acest subiect în care ne-am putea îngădui să fim meschini şi mici la ceea cenu avem, adică la suflet, am putea aduce în discuţie faptul că Germania, care până acum a plătitcâteva zeci de miliarde de mărci pentru evreii ucişi în Holocaust, şi-a asumat răspunderea pentrutoate cele 6.000.000 de evrei victime ale nazismului! Că, deci, germanii au plătit şi pentru evreiiucişi de noi, de români! Deci, noi, românii, oricât am fi de vinovaţi şi de criminali, nu mai avemnici o datorie, în bani, în dolari, în bunuri materiale, către evrei! Cel mult către germani! Ca săputem spune că am plătit „nemţeşte“ consumaţia! Dar – ne întrebăm – nu cumva evreii ucişi înHolocaust au fost mai mulţi de 6 milioane, au fost cel puţin şase milioane şi 400.000, acei400.000 de evrei ucişi de români şi pentru care suntem buni de plată?! Confruntaţi cu aceastăperspectivă, noi, românii, nu putem să nu ne aducem aminte că, totuşi, mai sunt şi alte ipoteze,alte teorii, alte teze, potrivit cărora numărul evreilor „holocaustizaţi“ e mai mic de 6 milioane, arfi „doar“ un milion şi ceva, ba chiar sub un milion!… Nu avem încotro şi vom privi cu deosebită

simpatie şi interes aceste ipoteze. Cu simpatie şi cu speranţa că aceste teze sunt cele carecorespund adevărului! Ar fi grozav dacă am putea în felul acesta „salva“ mai mult de cincimilioane de suflete de om! Başca miliardele de dolari pe care nu le-am mai plăti nu se ştie exactcui şi pentru care vină!

Şi credem că nu ar fi imposibil să aflăm adevărul, să aflăm care a fost numărul exact alevreilor căzuţi victime ale nazismului german şi ale acoliţilor acestuia: comunitatea mondialăevreiască ştim că ţine o evidenţă proprie extrem de riguroasă a tuturor evreilor. Prin tradiţie însă,evreii împiedică orice recensămînt al lor, făcut de „ceilalţi“. S-a făcut de mult observaţia(constatarea) că evreii, pretutindeni unde trăiesc în mijlocul altor popoare, se feresc să se ştiecare este numărul lor exact. Ceea ce nu-i împiedică pe conducătorii evreimii (mondiale) săcunoască toate datele de stare civilă despre orice evreu, începând cu momentul naşterii, care seînregistrează la mai multe instanţe şi terminând, fireşte, cu momentul şi locul morţii. De laprieteni evrei cunosc că naşterea fiecăruia a fost înregistrată, printre altele, şi la un centru deevidenţă din New-York. Chiar şi când naşterea s-a produs sub ocupaţie germană, în Europa deRăsărit a anilor 1939-1945…

Până ce alţii, mai pricepuţi şi mai îndreptăţiţi, vor stabili exact (cu aproximaţie de ordinulsutelor sau miilor) câţi evrei „au dat materialitate Holocaustului“, ca victime ale acestuia, noi nevom aduce aminte de un episod uitat, prea uşor uitat, din istoria Holocaustului: pentru evreiideportaţi în Transnistria, Ion Antonescu a prevăzut dreptul acestora de a primi ajutoare, în banisau în pachete, de la alte persoane, de la alţi evrei, chiar şi de la evreii din străinătate! S-a începutatunci o vastă acţiune a evreilor din Bucureşti pentru colectarea de ajutoare, bani îndeosebi, caresă amelioreze situaţia disperată a evreilor deportaţi. Ţinta au fost evreii din străinătate, dinAmerica în primul rând. Către aceştia au pornit sute de scrisori disperate, care descriau coşmaruldin Transnistria în termenii cei mai exageraţi, mai inventivi, pentru a-şi impresiona coreligionariidin Occident şi pentru a-i face astfel să doneze sume cât mai mari în ajutorul evreilor dinTransnistria, atât de năpăstuiţi. Azi, aceste scrisori sunt prezentate la Muzeul Holocaustului cadocumente istorice despre suferinţele evreilor! La vremea lor însă scrisorile respective şi-au făcutefectul aşteptat şi evreii din America au trimis sume frumoase la Bucureşti, venind în sprijinul„coreligionarilor deportaţi în lagărele morţii din Transnistria“.

Despre aceste scrisori, scrisori propriu-zis mincinoase, au aflat şi autorităţile româneşti.Drept care Ion Antonescu a dispus ca însuşi Wilhelm Filderman, liderul spiritual al evreilor, săfie şi el deportat, ridicat din Bucureşti şi dus în Transnistria, ca să vadă cu ochii săi cât de rău oduc evreii deportaţi de români. După ce a stat câteva luni în Transnistria, Wilhelm Filderman n-amai spus o vorbă despre suferinţele evreilor deportaţi, despre abuzurile autorităţilor române. Pede altă parte însă, autorităţile româneşti au descoperit că banii care veneau din America pentruevreii din Transnistria se opreau la Bucureşti şi nu mai ajungeau la evreii aflaţi în suferinţă. Fiindsesizaţi în acest sens şi de evreii cinstiţi din Bucureşti, autorităţile române au demarat cercetăricare s-au finalizat cu inculparea unor lideri sionişti evrei pentru deturnarea în folos propriu asumelor de bani venite din străinătate pe adresa evreilor din Transnistria. Cu alte cuvinte,autorităţile „criminale“ ale guvernării Ion Antonescu au intervenit în apărarea evreilor dinTransnistria, fraudaţi de fraţii lor din Bucureşti! Fraţii lor sionişti! Despre această ispravă asioniştilor din România, a evreilor deci, azi nu mai vrea nimeni să vorbească, nimeni dintre ceicare îl acuză pe Antonescu, deci pe români, de uciderea a 400.000 de evrei.

Ce-i drept, nici procesul sioniştilor delapidatori nu a mers până la capăt. Excelentelerelaţii dintre liderii sionişti şi autorităţile române au dus în cele din urmă la muşamalizareacazului. După război, nici un Simon Wissenthal sau Elie Wiesel ori Radu Ioanid nu s-au ostenitsă stabilească adevărul despre vinovăţia evreiască pentru suferinţele îndurate de evreii de-

portaţi în Transnistria. S-ar părea că este vorba de o strategie care impune tuturor evreilor, închip sistematic, să ascundă ticăloşiile săvârşite de alţi evrei, mai ales cele săvârşite împotrivaevreilor. În felul acesta, pentru suferinţele evreilor victime ale Holocaustului, suferinţe atât demari şi de reale, rămâne să răspundă numai şi numai ne-evreii, propriu-zis creştinii! Aceastăstrategie, de a-i pune pe toţi evreii în aceeaşi categorie, a victimelor, este extrem de falsă şide mincinoasă, având drept scop prostirea în primul rând a evreilor, care nu trebuie să afle căHolocaustul a săpat o prăpastie între evreii victime ai Holocaustului şi evreii profitori de peurma suferinţei evreieşti!

Pentru noi, românii, şi pentru mentalitatea europeană, în general, acest comportamentevreiesc este greu de înţeles, căci se abate de la orice principialitate justiţiară. După minteanoastră, între neamţul şi evreul care, pe vremea lui Hitler, au colaborat foarte bine în cadrulpoliticii naziste de exterminare a evreilor, noi credem că sancţiunea cea mai aspră, maineiertătoare, o merită evreul trădător de neam, de fraţi, evreul coadă de topor care s-a pus înslujba unor opresori ai propriilor fraţi… Mentalitatea evreiască vede lucrurile însă altfel. Astfelcă după al II-lea Război Mondial evreii colaboraţionişti nu prea au fost chemaţi în justiţie să deasocoteală de faptele lor şi să împărtăşească soarta cuvenită unor trădători şi criminali.

Se pare că pentru evrei, deasupra oricăror principii morale, lăsate de la Dumnezeu prinprofeţii săi sau descoperite de oameni, se află interesul ca

– numărul evreilor să nu scadă sub nici un motiv (altul decât cauzele inevitabile: boli,accidente etc.), astfel că evreii nu vor aplica altor evrei pedeapsa capitală, indiferent cât deticălos ar fi acel evreu! Un evreu mort, oricât ar fi fost el de cinstit şi de grozav, nu mai valoreazănimic şi nu mai poate să facă nimic pentru comunitate. Un evreu viu, oricât ar fi de ticălos şi devinovat, de crimele cele mai cumplite, tot mai este o speranţă că se va putea face vreodată cât decât util şi eficient proiectului de supravieţuire ori de supraînălţare a poporului „ales“;

– unitatea (tribală) evreiască să se menţină ca prioritate absolută. Dacă evreii, precum altepopoare, s-ar preocupa să facă curăţenie în propria ogradă şi să-i elimine, să-i îndepărteze ori să-iizoleze pe cei care încalcă anumite principii morale, aceasta ar afecta coeziunea „tribului“, aneamului, şansele acestuia. Aşa cum din oameni drepţi se nasc deseori copii cu purtările cele maiurîte, la fel din evrei ticăloşi nu este deloc exclus să se nască evrei de treabă. Pedeapsa, îndeosebicea capitală, pe cei mai mulţi oameni îi împiedică să mai procreeze, iar aceasta se pare că estegrija cea mai mare pentru a asigura succesul proiectelor în care te angajezi din convingerea căeşti poporul „ales“: creşterea demografică.

La ce le este utilă evreilor această „unitate cu orice preţ“, chiar şi cu preţul abandonăriioricăror exigenţe morale? (Vezi şi pilda biblică a lui Iosif cu ai săi fraţi care l-au dat morţii, darpe care Iosif îi iartă, gest decisiv în istoria lui Israel…)

Singura explicaţie logică, raţională pe care o putem formula în comentariul acestuicomportament este că acesta trădează strategia (ofensivă şi defensivă deopotrivă) a uneicomunităţi care ori se simte agresată din toate părţile, ori se consideră angajată într-un proiect(proiectul „poporul ales“?) care o opune întregii comunităţi planetare, tuturor celorlalţi. Nuîntâmplător evreii au un cuvînt special pentru ceilalţi, pentru ne-evrei: goimii… Paranoia acesteiproiecţii i-a făcut pe evrei ca la sfârşitul Holocaustului să nu condamne pe nici unul dintre evreiitrădători, nici măcar pe celebrul şi sinistrul medic nazist Mengele… Evreu pe care ani de zileevreii vânători de criminali nazişti nu l-au supărat cu nimic… A fost vreo înţelegere întreMengele şi liderii sionişti? Şi când s-a făcut această înţelegere? Cumva înainte de Holocaust?…

Circulă în mediile evreieşti şi teza că între evreii victime şi evreii profitori aiHolocaustului distincţia nu s-a făcut la întâmplare, ci după anumite criterii, printre care esteamintit şi criteriul religios, confesional. Dar în această direcţie nu putem insista, ne lipseşteinformaţia minimă necesară. Competenţa noastră nu depăşeşte nivelul distincţiei, netă din toatepunctele de vedere, care se face în mediile evreieşti între cazari şi evreii biblici, evreii „deorigine evreiască“ propriu-zisă. Are această distincţie vreo legătură cu holocaustul? Sau cucriticile aduse sionismului de rabinul Moishe Friedman?

Care să fie sensul afirmaţiei, repetată în intervenţia rabinului-şef Moishe A. Friedman,cum că „o mare parte a sioniştilor nici nu este de origine evreiască“? Sau „nu toţi bolşeviciievrei erau într-adevăr de origine evreiască, la fel ca şi în cazul Comunităţii de cult israelite (J.K.G.) a Austriei, unde mulţi membri nu sunt de origine evreiască, ca de exemplu secretarulgeneral dr. Arshalom Hodik. Asta este cu atât mai remarcabil cu cât această Comunitate de cultisraelită are în realitate puţin de-a face cu religia evreiască, ci ne urmăreşte pe noi, adepţiicredincioşi ai religiei evreieşti“.

În România, evreii au constituit o comunitate departe de a fi omogenă. În perioadainterbelică cel puţin trei categorii s-au evidenţiat, cu un comportament socio-politic netdiferenţiat: evreii pământeni, evreii kominternişti (comunişti) şi evreii sionişti. Din primacategorie au făcut parte cei mai mulţi evrei, evrei care erau mulţumiţi cu statutul lor de cetăţeniromâni, nu erau la prima generaţie şi năzuiau să se fixeze în „solul“ românesc, să devină români,unii botezându-se în religia creştină (Tudor Vianu, N. Steinhardt şi alţii) sau întemeindu-şifamilii mixte şi crescându-şi copiii „româneşte“ (Al. Graur, de exemplu). Ori trăind mai departeca evrei, toleraţi şi respectaţi pentru consecvenţa şi loialitatea faţă de religia părinţilor. Evreiisionişti erau, după o anecdotă evreiască a epocii, acei evrei care încearcă să-i convingă pe ceilalţievrei să emigreze în Palestina, dar ei nu se grăbesc să facă cumva acest pas… Glumă din care seînţelege cât de atractivă era Palestina pentru evreii „normali“. Gluma s-a îngroşat după 1945,când evreii (evreii comunişti) ajung la putere şi declanşează lupta de clasă împotrivaexploatatorilor, inclusiv a exploatatorilor evrei, silindu-i astfel pe cei mai mulţi să emigreze înPalestina şi continuând astfel opera evreilor sionişti. Aceştia încercaseră şi ei să-şi convingăconaţionalii să emigreze în Eretz Israel, dar cu rezultate mai degrabă modeste, mediocre! Venireala putere a evreilor comunişti a declanşat propriu-zis exodul evreilor din ţările unde evreiiguvernau înspre Palestina. Acest paradox a bulversat puterea de înţelegere a naţionaliştilorromâni, care se temuseră că odată cu comunismul se vor instala la guvernare evreii şi nupricepeau de ce evreii emigrau dintr-o ţară guvernată de evrei. Mai exact spus, este vorba deţările din Estul Europei, toate, în frunte cu URSS, guvernate de evrei, de evreii comunişti,kominternişti.

Ne întrebăm deci dacă faptul că (cei mai) mulţi evrei din Israel provin din ţările comunisten-ar dovedi cumva că fără evreii din Europa de Est n-ar mai fi existat Israelul. Oare ar mai fiemigrat în Israel aceşti bravi evrei dacă oprimarea comunistă, de sorginte evreiască, nu i-ar fialungat din ţara lor de baştină?

Un ultim şi ignorat aspect al Holocahs-ului din România: presa de după 1990 a făcutdeseori caz de faptul că mulţi evrei, pentru a părăsi România comunistă şi a pleca în Israel, înOccident, au plătit sume mari „lui Ceauşescu“. Nimic azi nu ne împiedică să aflăm mai exactdespre ce sume este vorba şi cum au ajuns aceste sume în vestitele „conturi ale lui Ceauşescu“sau „ale Securităţii“. Nimic nu ne împiedică în afară de complicitatea unor evrei la aceastăafacere, evrei care au imaginat şi au intermediat acest comerţ cu evreii, cu libertatea evreilor dinRomânia. În fruntea acestor veritabili „geambaşi de oameni“ s-a aflat, se pare, însuşi rabinulMoses Rozen, care chiar obişnuia să-şi recunoască această îndeletnicire, acest hobby: geambaş

de oameni… Considerăm că singurii evrei îndreptăţiţi să primească de la români vreodespăgubire sunt evreii care i-au plătit lui Ceauşescu ca să poată emigra. Dar pentru aceasta eitrebuie să facă dovada că banii lor au ajuns în bugetul statului român şi nu în conturilegeambaşilor evrei de evrei…

Întrebarea întrebărilor

§ 28. Am tot ezitat, dar până la urmă ne punem şi întrebarea cea mai importantă. Altăposibilitate de a ne vindeca de ea nu este decât aceea de a o face publică, cu orice risc, îndeosebicu riscul de a exagera, de a bate câmpii. Ne asumăm acest risc: suntem primii care ne-am bucuradacă ni se va demonstra că fabulăm, că inventăm primejdii inexistente.

Iată întrebarea: această tot mai vizibilă diversiune care este teza Holocaustului dinRomânia, cu tot ce decurge din ea, inclusiv exorbitantele sume pretinse ca despăgubiri, ca daune,nu cumva are drept principal scop să-i dezorienteze pe români şi să-i împiedice să-şi dea seama,să realizeze că, de fapt, în loc să se apere de acuzaţiile ce li se aduc, normal şi conform cu rea-litatea ar fi ca ei, românii, să ceară socoteală evreilor, inclusiv despăgubiri materiale săceară pentru răul pricinuit ţării româneşti şi neamului românesc de evrei ca Ilie Moscovici,Ana Pauker, Leonte Răutu, Alexandru Nicolski, Silviu Brucan, Moses Rozen, Benjamin FranklinPeixotto şi Adolphe Cremieux, şi mulţi, mulţi alţii? Rău pricinuit cu bună ştiinţă, în cadrul unorprograme şi strategii antiromâneşti, mai mult sau mai puţin subordonate proiectului Israel înRomânia (sau Noul Canaan în România, cum recent îl numea un publicist evreu subpseudonimul Paul Negureanu). Acest proiect e timpul să fie pus în discuţie publică, inclusiv încadrul organismelor internaţionale cât de cât abilitate să dezbată un subiect atât de inedit, deneobişnuit, o cauză atât de atipică şi de aberantă de la comportamentul normal, legitim, alpopoarelor şi statelor.

Proiectul Israelul în România e timpul să fie cunoscut de toată lumea, cu toateconsecinţele pe care le-a declanşat de-a lungul anilor. Să fie cunoscut şi declarat în mod oficial,de instanţele politice, juridice şi morale, drept crimă împotriva umanităţii, tentativă degenocid la adresa poporului român. O crimă de neiertat, pentru care trebuie cineva să deasocoteală în faţa comunităţii internaţionale, în faţa poporului român.

Situaţia creată prin proiectul Israelul în România ne îngăduie, nouă, românilor şi totodatăne impune să luăm, la rândul nostru, măsuri oricât de neobişnuite şi de „nemaiîntâlnite“ înpractica relaţiilor dintre popoare şi state, singura condiţie care se pune fiind condiţia eficienţeidemersurilor noastre, urmărind:

– să demaşte, spre ştiinţa şi oprobiul tuturor, acest proiect, descoperindu-i toatecomponenetele;

– să ne asigure de abandonarea totală a proiectului şi de elaborarea unei legislaţiiinternaţionale preventive şi punitive în acest sens;

– să găsească modalitatea de calcul şi plată a despăgubirilor pe care românii au dreptul săle primească de la autorităţile evreieşti.

Va fi, cu această ocazie, să se stabilească şi în ce măsură, în ce proporţie evreii, capersoane, ca indivizi, sunt în cunoştinţă de acest proiect deopotrivă criminal şi demenţial, de oimoralitate şi un cinism fără precedent în istorie, literalmente inuman, diabolic! După ştiinţa şinădejdea noastră, evreii de rând, evreii normali nu au avut niciodată cunoştinţă de aceste proiectediabolice şi neruşinate. Dar alţi evrei, inclusiv evrei cu bună reputaţie printre români, au ştiut deacest proiect şi chiar au acţionat în interiorul acestuia!

Se impune ca istoricii şi juriştii să întreprindă cercetările necesare pentru a alcătui uninventar cât mai cuprinzător al pagubelor şi suferinţelor pricinuite românilor, României, prinproiectul Israelul în România. Întreprindere deloc uşoară, atipică pentru cercetători, dat fiindcaracterul secret, ocult, propriu-zis conspirativ şi diversionist, gangsteresc, terorist, chiarezoteric, al acestei acţiuni. Acest caracter s-a vădit cel mai bine în cadrul evenimentelor dindecembrie 1989 şi al aşa-zisei epoci de tranziţie care a urmat, când s-a produs o reinstalare laconducerea României a unui mare număr de evrei, majoritatea evrei cominternişti sau urmaşi aiacestora. A fost aşa de mare numărul de evrei în structurile de guvernare şi de control, înParlament, încât în legislaţia 1992-1996, când pentru prima oară fiecare comunitate etnicăminoritară a avut dreptul să-şi trimită în Parlament un reprezentant, comunitatea evreiască s-asfiit să facă vreo delegare în acest sens, fiind de notorietate generală că erau deja (prea) mulţievrei în Parlament. În legislaţia următoare, 1996-2000, pentru a păstra aparenţele, comunitateaevreiască şi-a trimis un reprezentant oficial în Parlament, un deputat. Dar ce poate fi maisemnificativ decât faptul că toţi trei liderii şi artizanii „Revoluţiei furate“ din Decembrie 1989sunt evrei (Petre Roman şi Silviu Brucan) sau au ascendenţi evrei apropiaţi (Ion Iliescu). Chiar şicelălalt preşedinte, postdecembrist, Emil Constantinescu, s-a ferit ca mama sa să apară în public,deoarece biata femeie vorbeşte româneşte cu accent străin. Dacă e să-l crezi pe EmilConstantinescu, ar fi vorba de accent franţuzesc… Accent franţuzesc de Dubăsari… În modciudat, atât mama lui Ion Iliescu, încă în viaţă câţiva ani după 1990, cât şi mama lui EmilConstantinescu, nu au avut nici o discuţie cu ziariştii români, nu au dat nici un interviu, nu auavut nici o apariţie TV, presa română dovedind o lipsă de curiozitate şi de inspiraţiereportericească greu de explicat altfel decât prin interdicţia presidenţială instituită în acest scop:românii nu au voie să cunoască originea etnică a celor care îi conduc, şi nici a celor care,

prin privatizarea frauduloasă de după 1990, au devenit stăpânii avuţiei naţionale.

În aceste condiţii nu mai este o întâmplare, o omisiune involuntară faptul că în ConstituţiaRomâniei românii, etnia majoritară, românească, nu sunt subiect de drept. Nici un text dinConstituţie sau din legislaţia României nu are ca subiect populaţia majoritară, pentru a-irecunoaşte identitatea, pentru a-i consemna drepturile şi îndatoririle specifice. Îl consemnăm noi,hic et nunc, pe cel mai important: românii, ca populaţie majoritară, au dreptul şi datoria sărămână, cel puţin în aceeaşi proporţie, proprietari ai avuţiei naţionale şi populaţiemajoritară în statul român. În momentul de faţă România este pe cale să redevină ceea cedeseori a mai fost în istoria sa: un stat xenocrat, adversar al intereselor româneşti cele maifireşti, condus de străini şi orientat după interese străine de neamul românesc.

Acest deprimant adevăr se face evident şi din structura proprietăţii funciare, imobiliare,care a rezultat după privatizarea frauduloasă produsă în România şi în Republica Moldova. Încele două regiuni româneşti mai „sensibile“ la cutremurele istoriei, Transilvania şi Basarabia,principalii beneficiari ai privatizării sunt ungurii, ruşii şi evreii, adeseori prin interpuşi, iarromânii sunt azi proprietari într-o proporţie mult mai mică decât ponderea lor demografică,situaţie care reclamă o politică şi o legislaţie care să corecteze urgent această anomalie.

Dinaintea atâtor adversităţi, românii nu pot sta nepăsători şi neştiutori de ceea ce li sepregăteşte. Adevărul azi nu este uşor să-l afli, să-l înţelegi şi să-i răspunzi cum se cuvine. La fel,nici dreptatea nu se impune de la sine, în virtutea unor principii supra-omeneşti. Aceste principiifuncţionează numai prin oameni, prin capacitatea lor de a nu tolera minciuna şi nedreptatea.Dacă această capacitate lipseşte, păcatul de a accepta minciuna şi nedreptatea, şi de a tecomplace ca victimă, este mai mare decât vina celor ce profită de pe urma neadevărului şi ainjustiţiei. Căci constituie propriu-zis lepădare de sine şi de Dumnezeu.

Ce-i de făcut? Internaţionala naţionaliştilor!

§ 29. Reacţia firească la această agresiune include mai multe componente. Prima, înordinea cronologică a necesităţii de a se produce, este conştientizarea acestei primejdii, cunoaş-terea datelor reale ale situaţiei în care a ajuns societatea românească, a cauzelor şi aperspectivelor probabile. În mod firesc această conştientizare ar trebui să fie opera presei şi ateleviziunii, a mass-mediei care, în principiu, în orice societate normală, reprezintă conştiinţa desine a unei societăţi! Din nefericire, mass-media din România este aproape în totalitate aservităunor interese străine, se află sub ascultarea unor directive, a unor indicaţii, a unor liste alcătuitepentru a promova anumite persoane, idei, cuvinte chiar, sau pentru a le interzice, a le face uitate,pentru a le scoate din circulaţie, din conştiinţa publică.

În absenţa acestui sprijin mediatic, românii conştienţi de aceste primejdii trebuie săimagineze alte forme de iradiere a informaţiilor despre starea reală a naţiunii, a societăţii ro-mâneşti, a omenirii în ansamblul ei, să imagineze noi forme şi acţiuni de contact şi desolidarizare internaţională, planetară, a persoanelor interesate, dispuse şi capabile să întreprindăşi să susţină acţiuni şi activităţi îndreptate spre binele comunitar, naţional, planetar. În moddeosebit apare stringentă necesitatea unei internaţionale a naţionaliştilor, în care, în modfiresc, îşi au locul şi autenticii naţionalişti evrei, ca Norman Finkelstein sau Israel Shahak şiatâţia alţii.

Globalizarea, ca fenomen inevitabil, s-a produs deja în mai multe domenii, îndeosebimalefice, degradante, cum ar fi traficul de droguri şi de fiinţe umane. S-a globalizat cel mai multsistemul financiar, bancar, punând un veritabil jug pe întreaga planetă şi producând o răsturnare avalorilor contrară tuturor religiilor lumii. Obsesia viţelului de aur s-a globalizat şi a îmbolnăvitsufletul omului ca un cancer al minţii, al sensibilităţii noastre. La fel, se extinde la scarămondială sistemul politic democratic şi statul de drept, formule mincinoase, înşelătoare, caremaschează cu subtilitate şi cinism dictatura oligarhiei financiare transnaţionale şi a serviciilorsecrete de informaţii. Singura şansă a celor ce voiesc cu sinceritate binele este să afle, unii de laalţii, cât sunt de mulţi şi pe ce forţe pot conta, să-şi unească şi să-şi coordoneze eforturile, în moddeosebit efortul de a evalua corect situaţia în care se află fiecare ţară, fiecare societate umană şiplaneta însăşi.

Din această perspectivă, încercând să punem un diagnostic corect, vom spune că principalaşi cea mai dureroasă caracteristică a societăţii româneşti o constituie prăpastia dintre partidelepolitice parlamentare şi societatea românească. Nici pe departe aceste partide nu suntreprezentative pentru segmentele componente ale societăţii noastre. Partidele au o susţinerepublică extrem de mică în raport cu puterea mare de decizie pe care şi-au însuşit-o. Mimânddemocraţia şi pluralismul politic, o oligarhie mafiotă constituită în jurul conspiratorilor dindecembrie 1989 s-a erijat în clasă politică, a elaborat legi concepute exclusiv pentru a-şi menţineprivilegiile şi puterea politică, iar în momentul de faţă, inclusiv prin fraudarea alegerilor şi prinblocarea votului uni-nominal, a pus un monopol impenetrabil pe puterea judecătorească,legislativă şi administrativă, pe economia ţării, pe poliţie şi pe armată, practicând un despotismcinic şi corupt, mult mai nociv pentru viitorul neamului românesc decât dictatura ceauşistă. Refe-

rendum-ul din octombrie 2003 a scos în evidenţă dispreţul total al autorităţilor şi al clasei politicefaţă de democraţie, faţă de statul de drept, faţă de opinia publică, românească şi internaţională.

În încercarea de a ne opune guvernanţilor corupţi şi trădători de neam ai României, de a lecurma jocul atât de iresponsabil şi de primejdios în care au angajat ţara, de a-i scoate în afaralegii pe asasinii din decembrie 1989 şi pe marii fraudatori ai avuţiei naţionale, profitori oneroşi aiaşa-zisei privatizări, avem un singur sprijin care ne poate reda speranţa redresării: comunitateaeuropeană şi nord-atlantică, UE şi NATO, care nu vor tolera în interiorul lor corupţia şidemagogia de factură post-decembristă şi o vor rejecta, sperăm, cu oroare şi dezgust, ca pe uncorp străin.

Societatea românească trebuie să se pregătească pentru o colaborare în acest sens custructurile europene, occidentale, să fie pregătită să sprijine cu eficienţă eliminarea din viaţapolitică a oligarhiei cominterniste, să pregătească din timp persoanele şi structurile capabile săintre în funcţiune atunci când aplicarea întocmai a legilor îi va trimite în temniţă pe asasinii dindecembrie 1989 şi pe marii fraudatori ai avuţiei publice.

Pentru persoanele şi forţele patriotice dispuse şi capabile să se implice cu bună credinţă înopera de salvare a României se impune o colaborare susţinută şi deschisă, pe toate planurile, custructurile de decizie ale UE şi NATO, pentru a le oferi informaţiile cele mai corecte asupraRomâniei, a societăţii româneşti, asupra problemelor reale şi stringente, informaţii fără de careplanificarea viitorului românesc nu se poate face în acord cu drepturile legitime ale neamuluiromânesc.

Aceleaşi structuri şi instituţii, inclusiv guvernele europene şi nord-atlantice trebuie puse încunoştinţă de proiectul evreiesc de a institui Israelul în România, pentru a obţine din parteaOccidentului un punct de vedere oficial, public, cu privire la măsura în care un asemenea proiecteste admisibil în zilele noastre. În general, realitatea unor politici şi strategii anti-româneşti, cutoate formele de manifestare ale acestora (inclusiv, bunăoară, raptul de etnografie românească,practicat mai ales de maghiari), în care sunt angajate forţe externe, ale unor state europene,trebuie adusă la cunoştinţa aliaţilor noştri, la cunoştinţa unor guverne care, cu sinceritate şi bunăcredinţă, şi-au propus să răspândească în lume valorile autenticei democraţii, ale statului dedrept, ale spiritului de liberă iniţiativă şi de concurenţă loială, ale fair-play-ului politic. Cu atâtmai mult atunci când aceste forţe anti-româneşti sunt, în principiu, aliatele noastre în structurileeuropene şi nord-atlantice, cum ar fi cazul Ungariei, al revizonismului maghiar, incceptabil îngeneral, dar cu atât mai mult în interiorul unor organizaţii ca NATO sau, în curând, UE.Răspunsul nostru, românesc, la această politică anti-românească, la proiectele şi strategiile anti-româneşti, va fi mai eficient dacă se va produce la lumina zilei, în cunoştinţă publică,internaţională. În felul acesta pe agresorii noştri îi vom expune opiniei publice, judecăţii acesteiaşi, sperăm, condamnării definitive şi irevocabile a acestei politici.

În contracararea activităţilor şi proiectelor anti-româneşti totuşi punctul de plecare şi celmai important îl constituie capacitatea noastră de a înţelege că există şi un anti-românismromânesc, al românilor, manifest la nivelul fiinţei intime a fiecăruia, vizibil prin defectele şigreşelile noastre, prin dezicerea de sine în atâtea ocazii, prin păcatele şi nevoinţele noastre. Fărăîndreptarea acestora, fără efortul conştient, constant şi susţinut, al edificării de sine, orice reacţiede opoziţie la anti-românismul străinilor este lipsită de orizont, de eficienţă, de consecinţedurabile în planul istoriei.

*

Ultima menţiune pe care o avem de făcut cu privire la contenciosul româno-evreiesc vaîncerca să salveze de la uitare o întâmplare dintre cele mai semnificative pentru spiritul în care afost gândit textul de faţă:

În primăvara anului 1946, în timpul pregătirii şi desfăşurării procesului în urma căruiamareşalul Ion Antonescu a fost pe nedrept condamnat la moarte şi executat pentru crimeîmpotriva umanităţii, inclusiv pentru crima de a fi ucis sute de mii de evrei, un rabin evreu,Rosenthal, originar din România, a adunat semnăturile a 19.000 de evrei americani, parte dintreei originari din România, trecuţi prin lagărele de „exterminare“ din Transnistria. Apelul celor19.000 (nouăsprezece mii) de evrei cerea autorităţilor româneşti şi internaţionale graţierea lui IonAntonescu, în termeni care îl scoteau pe mareşal şi pe miniştrii săi de sub acuzaţiile grave şimincinoase care îi fuseră aduse la proces. Demersul acelor evrei de ispravă se cuvine actualizat,în sensul că noi, românii, în încercarea de a rezista presiunilor exercitate de feluritele politici şistrategii anti-româneşti, inclusiv prin proiectul Israelul în România, nu avem motive să nepierdem speranţa în celălalt, în străinul, în evreul care, când va lua cunoştinţă de asemeneaproiecte demente, diabolice, nu va pregeta să ni se alăture, să dea astfel un semn eficient şiîntăritor de solidaritate umană. Acea solidaritate care, într-un ceas fast al istoriei, a făcut săvibreze în consonanţă sufletele a doi oameni atât de deosebiţi, dar amândoi oameni, oameni şipunct!, cum au fost legionarul Corneliu Zelea Codreanu şi rabinul David Şafran.

*

Nu mai poate fi pus de nimeni la îndoială rolul evreilor în apariţia mişcării comuniste,succesul pe care ideea comunistă l-a avut printre evrei şi aderenţa acestora, în număr mare, la„revoluţia proletară“. Dacă prin această revoluţie, simplist gândită şi criminal aplicată, s-auurmărit însă şi alte scopuri, în contradicţie cu cele public enuinţate, dacă comunismul, inclusivconstituirea „lagărului comunist“, a fost o cacealma, o diversiune la scară planetară, ai căreibeneficiari încă nu sunt identificaţi cu certitudine, sigur este – cel puţin pentru autorul acestorpagini, că foarte mulţi evrei care au slujit ideea comunistă au făcut-o cu sinceritate, din idealismpur, fiind străini şi în necunoştinţă de ţelul ascuns şi întunecat al comunismului, chiar dacă acestţel a fost imaginat în cercuri evreieşti. Cu alte cuvinte, dacă chiar există un „complot iudeo-masonic“ împotriva noastră – sau ceva asemănător, cei mai mulţi care au acţionat şi activează înacest complot, evrei şi ne-evrei, acţionează fără cunoştinţă de scopul urmărit, scopul ultim şiprincipal, cel criminal! Subsemnatul, am cunoscut asemenea evrei…

Adevărul, numai adevărul…

§ 30. Lumea în care trăim este departe de a fi o lume a binelui, a justiţiei şi a adevărului.Este o lume aflată totuşi în faţa unei decizii istorice, aceea de a se supune sau nu unor proiecte şistrategii planetare, care să ne includă pe toţi locuitorii Terrei. Deja avem o legislaţieinternaţională planetară şi destul de consistentă. Ea trebuie desăvârşită pentru a impune lascară universală principiul transparenţei, al dreptăţii şi adevărului atât în viaţa politică,cât şi în cercetarea istoriei. Aceste principii sunt însă împiedicate în mod sistematic să-şiproducă efectele benefice, iar opoziţia la adevăr şi justiţie, eludarea spiritului acestora, constituiescopul nefast în care fiinţează şi acţionează pe plan global, planetar, o serie de instituţii publice,dar mai ales secrete, oculte. Multe dintre ele controlate de unii evrei. Răul produs de acesteinstituţii va creşte şi ne vom afunda tot mai mult în suferinţă şi într-o existenţă lipsită deorizontul viitorului la care avem dreptul să aspirăm, dacă vom continua să tolerăm minciuna,diversiunea, şantajul, corupţia ca procedee şi metode de guvernare a societăţii omeneşti.

Cu speranţa că reprezentăm un segment cuprinzător şi semnificativ al societăţii româneşti,afirmăm disponibilitatea noastră, a românilor, de a susţine instituirea unei politici şi strategiide mondializare a transparenţei, a respectului pentru adevăr în toate manifestările publice,inclusiv în cercetarea istoriei recente a popoarelor lumii. A sosit momentul ca respectulpentru adevăr să creeze, la scară planetară, instituţiile potrivite să servească în mod expres şinecondiţionat cauza indispensabilă a adevărului. Omenirea nu poate trăi mai departe laîntâmplare, abandonată la discreţia unor forţe oculte, cărora nimeni nu le-a delegat publicputerea de care dispun şi care au generat până acum o istorie haotică, însângerată de sacrificiiapocaliptice, de crime abominabile, de genociduri cutremurătoare. Lipsa de planificaretransparentă, la scară naţională şi planetară, produce condiţiile pentru a face posibilă şi extrem deeficientă planificarea ocultă, secretă şi atât de nocivă practicată de mai multe centre mondiale deputere şi de interese obscure, de nimeni verificate şi controlate. În acest context, încercând săidentificăm sau măcar să ameliorăm soluţia viitorului nostru comun, ca locuitori ai aceleiaşiplanete,

Propunem:

1. scoaterea în afara legii a proiectelor şi strategiilor politice oculte, secrete, inclusiv şiîndeosebi a celor – persoane şi instituţii, care au conceput asemenea proiecte şi strategii secretede anvergură transnaţională sau mondială, indiferent de intenţiile declarate ale acestora;

2. divulgarea şi punerea în discuţie publică a proiectelor şi strategiilor desfăşurate în lumeîn ultimele trei secole şi mai ales după 1990, strategii deseori responsabile de marile suferinţeprin care a trecut omenirea în acest interval de timp: cele două războaie mondiale, regimuriletotalitare nazist şi comunist, terorismul;

3. identificarea practicilor juridice şi politice prin care principiile democraţiei au fost şisunt eludate, lipsite de orice efect real în beneficiul majorităţii, permiţând denaturarea voinţeipublice, falsificarea procesului electoral, dezinformarea şi manipularea sistematică aelectoratului şi a mass-mediei, succesul acţiunilor şi activităţilor disimulate, oculte, necunoscutemarelui public, dar cu un impact malefic devastator în viaţa oamenilor;

4. instituirea unor principii de comportament transparent şi corect faţă de adevăr şi

dreptate pentru uzul persoanelor şi instituţiilor cărora societatea le atribuie sau le recunoaşte unrol în acest proces al aflării şi răspândirii adevărului, a binelui, a justiţiei. Deschiderea tuturorarhivelor şi reducerea la cel mult zece ani a perioadei pentru protecţia secretului de stat înmaterie de acte şi documente de interes istoric şi juridic;

5. crearea unui cadru juridic şi instituţional pentru elaborarea unor strategii şi proiecte lascară regională şi planetară prin care atât persoanele cât şi comunităţile umane să fie încurajate şisprijinite în efortul lor de a se edifica sub raport moral şi spiritual, de a-şi cunoaşte şi împlinipotenţialul de spiritualitate cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare, de a-şi asigura condiţiidecente de existenţă materială;

6. Reforma sistemului financiar şi bancar, prin introducerea unor reguli de totalătransparenţă în circulaţia bunurilor de orice fel, mobile şi imobile, renunţarea la proprietateaanonimă, formă de proprietate care face posibilă cea mai mare parte a manevrelorfinanciare oneroase, frauduloase, vinovate de sărăcia şi mizeria planetară.

Numai adevărul ne face liberi.

Între Auschwitz şi Piteşti sau

Varianta paranoică şi delirantă a holocaustului

§ 31. Holocaustul a produs un fond documentar impresionant. Lipsesc însă – aşa cumspuneam mai sus (§ 22), actele oficiale care să dovedească, direct şi pozitiv, deci indubitabil,funcţionarea unei politici, a unei strategii naziste a genocidului anti-evreiesc. Poate că şi dinaceastă cauză fondul documentar al Holocaustului este alcătuit preponderent din mărturii.Mărturii ale victimelor Holocaustului, cu privire la evenimente nemijlocit cunoscute în calitatede participanţi, de victime, sau mărturii ale celor care au preluat, iar unii au mai şi prelucrat,mărturia şi relatările unor persoane care au fost martori oculari, dar n-au mai apucat să-şi depunămărturia proprie, s-o facă publică. Din păcate (sau din fericire!), o bună parte dintre acestemărturii „catastrofice“, care ilustrează posibilităţile nelimitate ale bestialităţii omeneşti, aledecăderii umane, s-au dovedit a fi invenţii, scenarii imaginare ale unor indivizi de rea credinţăsau prea marcaţi emoţional de alte relatări fabulatorii. Fiind greu să distingem între mercenariiminciunii neruşinate, scelerate, şi cazurile patologice, îi vom pune pe toţi la un loc, în aceeaşicategorie, a autorilor de la care ne-a rămas varianta paranoică şi delirantă a Holocaustului.

Poate că folosim un termen prea dur, dar nu avem încotro. Suntem prea conştienţi de răulimens pe care îl aduc aceşti indivizi iresponsabili, suntem conştienţi de riscul că luându-i înserios, iar mai devreme sau mai târziu descoperindu-se minciuna şi falsul comis, aceastădescoperire va diminua drastic gravitatea Holocaustului, îl va deforma şi falsifica în sens invers,coborîndu-l în derizoriu chiar. La nivelul anecdoticii populare (inclusiv evreieşti) acest fenomeneste deja înregistrat!

Credem că asemenea regretabile mutaţii pe care le suferă imaginea publică a Holocaustuluisunt consecinţa cea mai directă a faptului că ne lipseşte varianta oficială a Holocaustului,acreditată până la detaliu de concluziile justiţiei şi ale cercetării istorice, dar şi asumată deautorităţile evreieşti în mod oficial şi încărcată astfel cu autoritatea morală a celor mai legitimimoştenitori ai victimelor Holocaustului. În lipsa acestei versiuni, feluriţi autori se întrec între ei

şi cu propria imaginaţie pentru a pune în circulaţie – hârtia tipărită rabdă orice! – episoade şiscene de o cruzime şi o bestialitate într-adevăr unică, fără pereche în istoria fantasmelor care aubântuit vreodată mentalul comunitar. Din fericire, de cele mai multe ori aceste texte nu rezistă lao lectură sumar critică, lucidă, iar dacă mai pot fi confruntate şi cu alte surse, textele respectiveîşi arată imediat, oricui, arama minciunii morbide şi stupide. În acest sens, vom pune pe douăcoloane, faţă în faţă, doi autori care (pretind că) au trecut prin experienţa Auschwitz-ului, relatatăîn lucrări relativ bine cunoscute în bibliografia Holocaustului: Rudolph Hrba & Alain Bestic, Jeme suis évadé d’Auschwitz, ed. Ramsay, 1988 şi Wieslaw Kielar, Anus Mundi, 1980(publicată în România în 1984, sub titlul Cinci ani la Auschwitz). Amândouă cărţile descriu, laun moment dat, vizita lui Himmler, marele lider nazist, la Auschwitz. Cele două versiuni suntradical diferite. Iată mai întâi versiunea lui Rudolph Hrba: „În ianuarie 1943, HeinrichHimmler a revenit la Auschwitz. (…) Scopul principal al vizitei sale era să vadă cu ochii lui(…) punerea în funcţiune a primei uzine de ucidere pe bandă rulantă, unică în lume;inaugurarea ultimei jucării a comandantului Hoss, cuptoarele crematoriului. Acesta era într-adevăr un lucru făcut ca lumea: o sută de metri în lungime, şaizeci în lăţime, cincisprezececuptoare care puteau arde fiecare câte trei corpuri deodată în douăzeci de minute, unmonument de beton care i-a adus gloria constructorului său Herr Walter Dejaco.

(…)

El (Himmler) a asistat la o impresionantă demonstraţie, umbrită doar de orarul care arfi cauzat probleme chiar şi într-o mare gară germană. Nerăbdător să provoace admiraţia cunoua sa jucărie, comandantul Hoss prevăzuse pentru acea zi sosirea unui transport special detrei mii de evrei polonezi şi masacrarea lor după ultima modă nazistă.

Himmler a sosit la ora opt, iar spectacolul trebuia să înceapă o oră mai târziu. La nouăfără un sfert, noile camere de gazare, cu simulacrele de duşuri şi cu inscripţiile «Fiţi curaţi!»,«Rămâneţi calmi!» erau pline până la refuz. Paznicii SS se asiguraseră, trăgând focuri dearmă la intrare, că nu se pierdea nici măcar un milimetru pătrat: cei care erau deja înăuntruse îndepărtau de uşi, făcând loc altor victime. Apoi, bebeluşi şi copii mici au fost aruncaţi pedeasupra capetelor oamenilor, iar porţile au fost închise ermetic. Un SS-ist purtând masca degaz reglementară stătea pe acoperişul camerei de gazare, gata să arunce granulele de ZyklonB care degajau acidul cianhidric. În acea zi era un post de onoare, ocazia de a avea spectatoriatât de «distinşi» se ivea rar, iar el era cu siguranţă la fel de crispat ca şi când ar fi trebuit sădea startul la derby-ul din Epsom.

La ora 8:55, tensiunea devenise aproape de nesuportat. Omul cu casca de gaz nu încetasă se joace nervos cu cutiile cu granule; dedesubt, publicul era foarte atent.

Nici un semn de la Reichsführer, care plecase să ia masa cu comandantul Hoss. Untelefon a început să sune undeva. Toate capetele s-au întors în direcţia sa. (…) Mesajul eraurmătorul: «Reichsfuhrer-ul nu şi-a terminat încă micul dejun».

(…) în interiorul camerei de gazare, bărbaţi şi femei, cu toţii înnebuniţi de groază,înţelegând în sfârşit ce însemna un duş la Auschwitz, au început să strige, să urle, să bată cupumnii în uşi: nimeni de afară nu i-a auzit. Noile camere de gaz erau şi antifonate, nu doaretanşe pentru gaz.

(…)

La ora 11, cu o întârziere de exact două ore, a sosit o maşină. Himmler şi Hoss au

coborât şi au discutat cu ofiţerii superiori prezenţi. Himmler le-a ascultat cu atenţieexplicaţiile detaliate privind operaţiunea în curs de desfăşurare. Se îndreptă cu paşi calmispre uşa închisă ermetic şi aruncă o privire prin vizetă asupra fiinţelor care urmau să înduresupliciul.

A revenit pentru a le adresa subalternilor noi întrebări. În sfârşit, totul era gata, seputea începe.

Ceea ce văzuse a părut să-l mulţumească şi să-l binedispună. Deşi fumător de ocazie, aacceptat o ţigară de la un ofiţer şi, în timp ce trăgea câteva fumuri stângace, râdea şi glumea.Această pauză de destindere nu trebuia să însemne îndepărtarea de faptele esenţiale. Şi-apărăsit de mai multe ori anturajul pentru a observa procesul letal prin vizetă, şi atunci cândtoate victimele au murit, a devenit foarte interesat de continuarea operaţiei.

Corpurile au fost duse în cărucioare la crematoriu, dar arderea nu a început imediat. Sesmulgeau dinţii de aur, se tăia părul femeilor, care urma să asigure etanşeitatea ogivelor şitorpilelor. Cadavrele evreilor bogaţi, remarcaţi dinainte datorită aspectului lor, urmau să fiedisecate. Poate câţiva dintre ei, şireţi, înghiţiseră bijuterii, poate chiar diamante!

Aşa cum se poate vedea, nu era o treabă simplă; cu toate acestea, maşinăria s-a doveditextrem de performantă în mâinile unui personal calificat. Himmler a aşteptat până cândfumul de deasupra coşurilor a devenit gros, apoi s-a uitat la ceas.

Era ora unu, ora mesei de prânz. (…)“

Am luat acest lung citat din cartea Holocaustul de Jurgen Graf, pag. 31-32, carte publicatăîn România la celebra editură Samizdat. Autorul cărţii, în comentariul acestui citat, enumără şasemotive (de ordin tehnic, ştiinţific şi logic) pentru care este imposibil de acceptat mărturia luiRudolph Hrba. Ca simpli cititori, sesizăm uşor bunul simţ care îl inspiră pe Jurgen Graf, a căruicontestaţie credem că se confirmă prin mărturia celuilalt supravieţuitor de la Auschwitz. Iat-o:

„În primăvară a vizitat lagărul Himmler. Lagărul strălucea de curăţenie. Musulmaniiau fost ascunşi undeva. Prin lagăr se învârteau doar deţinuţii bine hrăniţi şi curat îmbrăcaţi.Revier-ul nostru căpătase înfăţişarea unui spital adevărat. Cel puţin pe dinafară. Bolnaviistăteau întinşi câte unul într-un pat, pe cearşafuri, şi erau acoperiţi cu pături curate. Subpaturi erau bazine, raţe şi oale de nopte. Diätkuche pregătea supă de lapte pentru cei bolnavide stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineauregim. Leichenträger-ii trebuiau să lucreze pe ascuns.

Vizita lui Himmler a avut părţile ei bune. O parte din binefacerile de paradă au rămas.Ceea ce nu s-a schimbat era mortalitatea, ba chiar a şi crescut. Moartea nu ierta pe nimeni,inclusiv personalul spitalului. Au început să se răspândească epidemiile. Revier-ul nostruavea o faimă din ce în ce mai proastă printre deţinuţii din lagăr. Din nefericire, această faimăera cât se poate de întemeiată. Majoritatea pacienţilor spitalului nu se mai întorcea în lagăr.Din spital erau duse, de câteva ori pe zi, partide întregi la crematoriu. Căci ce putea sărealizeze chiar şi cea mai bună îngrijire medicală, dacă nu erau medicamente. Alifie neagrăpentru Krätze sau «calmante» erau suficiente, ca şi tanalbină, cărbune sau «bolus alba». Darcu astea încă nimeni nu fusese vindecat. Puţini au ieşit din spital vindecaţi, ei erau excepţii.Nu e, deci, de mirare că deţinuţii ocoleau spitalul pe cât le stătea în putinţă.“ (pag. 64)

Îi las pe cititori să-şi aleagă versiunea pe care s-o ia în serios. Personal, mă număr printrecititorii care îl vor considera pe Wieslaw Kielar mai credibil, mai corect, fiind mult mai plauzibilca lucrurile să se fi petrecut aşa cum le descrie W.K. Chiar dacă în felul acesta ne trezim în faţaunui Himmler care vizitează Auschwitzul pentru a se încredinţa că deţinuţii au parte de un regimde viaţă şi de o îngrijire medicală conform normelor civilizaţiei! Vizita lui Himmler declanşeazăprintre responsabilii lagărului o veritabilă potemkiniadă, pentru a nu se abate de la ceea ceHimmler se aştepta şi dorea să constate că se întâmplă la Auschwitz. Să ne ierte Dumnezeu dacăgreşim, dar acest Auschwitz al lui Himmler nu are nimic de-a face cu un lagăr de exterminare,cu degradarea fiinţei umane, cu asasinatele în masă, cu Holocaustul, în definitiv! Dimpotrivă!…

Fireşte! îi las pe cititori să decidă... Le dau câteva explicaţii terminologice: în jargonul dela Auschwitz, porecla musulmani era pentru „deţinuţii epuizaţi de muncă şi de foame, aflaţi într-o stare de istovire totală a organismului; musulmanii se caracterizau, de asemenea, printr-o starepsihică tot atât de precară“ (p. 398). Revier-ul este spitalul lagărului, iar Leichenträger-ii„deţinuţi care transportau cadavrele; lucrători la morga lagărului“ (p.397). Aşadar, lui Himmlernu i-ar fi făcut plăcere să afle că la Auschwitz deţinuţii mai şi mor! Drept care se făceau eforturisurprinzătoare pentru a asigura sănătatea deţinuţilor, punându-li-se acestora la dispoziţie chiar şio Diätkuche, adică o bucătărie dietetică ce „pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac,supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim“! (De parcă– ne vine să comentăm, naziştii n-ar fi conceput să trimită la gazare decât persoane perfectsănătoase!)

Numesc „surprinzătoare“ aceste eforturi ale administraţiei naziste prin raportare laimaginea Auschwitz-ului şi a altor lagăre naziste de concentrare, imagine sinonimă cu „iadul pepământ“. Aşa am fost obişnuiţi să ne gândim la ce a însemnat regimul de detenţie din acestelagăre. Zeci de filme, sute de cărţi, piese de teatru, reportaje etc. ne-au indus o anumită viziunedespre ce au însemnat aceste lagăre, viziune contrazisă chiar de titlul pe care cartea lui WieslawKielar l-a primit în ediţia românească: a fost posibil ca la Auschwitz, într-un lagăr de exterminaredeci, cineva să supravieţuiască cinci ani?!…

Evident, cu această viziune nu rimează nici ideea că, înainte de a fi gazaţi, deţinuţii de laAuschwitz erau trataţi şi vindecaţi de ulcer şi alte boli! Logica, extrem de rafinată a acestuicomportament, totuşi criminal, ne scapă.

Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege Holocaustul. Ea conţine dese referinţe laarderea în crematoriu a cadavrelor rezultate din gazarea a mii de deţinuţi, dar, pentru oricemeseriaş al scrisului (şi al cititului), aceste relatări par a fi „lipite“, exterioare reconstituiriipropriu-zise, afectând prea puţin amintirile autorului, ale personajului principal. Fără să nepropunem o lectură şi o analiză detaliată a acestei cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelortexte care spun mai mult şi câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut să spună. Şi astapentru că relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă să „scape“ în text detalii şi aprecieri,fapte aşadar, care contrazic teza cărţii. Teza cărţii fiind aceea că la Auschwitz a fost anusmundi, adică locul cel mai murdar şi mai abject al lumii, al umanităţii. Iată numai câteva dinîntâmplările şi situaţiile descrise care contrazic şi chiar infirmă nu numai teza din titlul cărţii, cişi întreaga literatură a Holocaustului, infirmă imaginea „standard“ a Holocaustului, imagineahollywoodiană a acestuia:

– deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi pachete de la familie şi de la orice altăpersoană;

– un deţinut „cânta în orchestra lagărului la tamburină şi la tobă“. Alt deţinut „şi-aaranjat în cameră un fel de atelier cu şevalete, cadre şi alte accesorii pentru pictură, unde sededica cu pasiune artei în orele libere“. Pe scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi deţinuţi)pregăteau o comedioară sau ceva în genul ăsta. De obicei veneau după masă, când nimeni nu-i deranja: Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea întotdeauna, iar SDG-ul (SS-istul dinserviciul sanitar) se evapora şi el undeva, iar autorităţile din lagăr îi tratau cu indulgenţă“ (p.62 şi 96);

– la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile, deoarece „o dată cu trecerea timpului şistabilizarea, într-un anumit sens, a condiţiilor din lagăr, în relaţiile cu femeile a început săpredomine alt element, de natură mai intimă, şi anume cel sexual, care izvora din imboldurimai terestre, dar cât se poate de naturale“ (p. 111);

– citat: „Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe Corso într-un oraş mare. Toţi segrăbeau să ajungă la concertul de lângă bucătăria lagărului, aflată în apropierea gardului desârmă care despărţea lagărul de bărbaţi de cel de femei. (…) Tocmai în acest loc deschis ceiînţeleşi îşi aveau punctul de întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o cuprivirea pe Halina.“ (p. 210);

– „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe pachete cu alimente de acasă“ (p.281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni. În perioada aceea nu sufeream de foame şiaveam alte probleme de rezolvat“ (p. 279);

– „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă, salam, votcă. Era o atmosferă deparcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul plin şi alcoolul generau optimism.“ (p. 250);

– „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca aici în lagăr. Dece ar fi evadat?“ (p. 260);

– de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul nostru a avut nenumărate ocazii.Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de înţeles că aş putea să evadez. Aş primiîmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi ajutat să ajung până la graniţa Generalgouvernement-ului.Deşi nu o dată fusesem tentat să plec, nu am acceptat acest proiect atât de ispititor.“ (p. 135 şialtele);

– „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente. Cel mai des evadau ruşii şipolonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au obişnuit cu această situaţie. Cu timpul s-arenunţat chiar şi la apelurile prelungite.“ (p. 270);

– deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face cumpărături la bufetele din lagăr (p.232);

– „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat: chiar alaltăieri primisem altulde acasă. Numele expeditorului a lămurit totul: pachetul îl trimisese Tosia, fiica bătrânului.Ce surpriză plăcută! (…) Alimentele primite nu le mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar eiîmi dădeau sardele sau alte conserve.“ (p. 225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă căalimentaţia deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o îmbunătăţi se ţineau lanţ.

– la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr pentru familii). Acele scene

teribile, cutremurătoare până la lacrimi – e vorba de lacrimile spectatorilor, în care mamelor li sesmulgeau de la sîn prunci, scene atât de frecvente în filmele americane despre Auschwitz, sunt deneconceput în Auschwitz-ul lui Wieslav Kielar;

– deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta spre a fi despăducheaţi erau pedepsiţiluându-li-se pâinea din meniu;

– „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra. După amiaza avea locobligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar apoi o oră de Bettruhe (odihnă). Eadevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea mult condiţiile de igienă din lagăr, dar cel puţinîi obliga pe anumiţi jegoşi să se spele o dată pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu altamai curată. Şi «odihna» obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul uneisăptămâni cu douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o şicană: blocareapentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii din diferite blocuri. (…) Eu notamnumerele celor deosebit de murdari şi păduchioşi, care mai târziu urmau să fie duşi deStubendienst (şeful de sală) la despăduchere, operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor.“ (p. 247);

– deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu plece la muncă erau pedepsiţi cu cincilovituri la fund (p. 242-243);

– „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi scos de sub pat două pachete mari cualimente. (…) Hans a scos pe rând tot conţinutul şi l-a pus pe masă. Helmersohn s-a făcutverde de furie: – Soldaţii noştri mor de foame pe front, iar aici «ăştia» au de toate?! (…)Scandalul mare a început abia după deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie demătase. Foloseam lenjerie de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine ca înlenjeria de bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…“ (p. 239);

– Când au început bombardamentele aliaţilor asupra Germaniei, paznicii aveau mare grijăsă-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se străduiau să evite exterminarea celor deportaţi într-unlagăr mai târziu declarat lagăr de exterminare!

– la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al decedaţilor“ (Totenbuch) „care trebuiaţinut la zi, căci altfel apelurile ieşeau prost“ (p. 155). Un prim comentariu: unde sunt azi acesteregistre? Cuprind ele 4.000.000 de nume? În plus, fiecare deces făcea obiectul unui raport dedeces, în care se făcea „un istoric al bolii“ (p. 195). S-a produs astfel o arhivă bogată şi explicită,care ne-ar permite o inventariere exactă a victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut până azi?

– ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac al SS-istului nazist nu era destul, nu eraacoperitor, ci trebuia să însceneze un motiv, de regulă tentativa de evadare, cu declaraţii ale unormartori etc., ceea ce nu era deloc uşor (p. 123 ş.u.)…

Cele de mai sus sunt suficient de edificatoare pentru ca mărturia autorului să intre, fărăvoia acestuia, în contradicţie netă cu ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau hollywoo-diană a Auschwitz-ului nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste detalii în conştiinţaoricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă foarte înaltă (cea mai înaltă, în cazulsubsemnatului) atunci când aflăm ce se întâmpla cu cenuşa deţinuţilor arşi în cuptoarele, în

celebrele cuptoare de la crematoriile din Auschwitz. Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestitacenuşă era expediată de autorităţile lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa deţinuţilordecedaţi la Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul care, la o lectură atentă, spuneatât de mult despre adevăratul Auschwitz:

„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar soarta lor a fost pecetluită. Înurmătoarele câteva zile, lăsaţi fără supraveghere şi ajutor medical în condiţiile îngrozitoareale lagărului Brzezinka care de-abia se organiza, au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lorau fost incinerate în crematoriul nostru, încărcându-se într-un cuptor câte patru cadavreodată. Procesul de incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept urmare, cadavrele nu setransformau complet în cenuşă. Oasele nearse erau sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă,la cererea familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie trimisăacesteia, (s.n.) atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau amestecate rămăşiţeletuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea rămăşiţele pământeşti autentice alecelui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia să mai şi plătească un preţ pipărat pentru trimitereaurnei. Cinismul şi obtuza neomenie hitleristă îşi sărbătoreau triumful conform principiuluiPecunia non olet…“ (p. 106).

În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist al scrisului şi, deci, nici alminciunii. Cartea sa este, în chip evident tezist, o carte anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincerîn anti-nazismul său, Kielar este indignat – pe drept cuvînt – de lipsa de respect arătată deautorităţile lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de familiile acestora. Cinismul naziştilor,împins până la „preţul pipărat“ perceput pentru trimiterea urnei, este, într-adevăr, neomenos. Dar,cum toate pe lumea aceasta sunt relative, şi neomenia acestor autorităţi, a gestului relatat deWieslaw Kielar, este o mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse în joc. Raportând gestulrespectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul de vedere al autorului. Dar dacă raportămacest text, acest citat, la sutele, la miile de texte în care Auschwitz-ul este prezentat ca locul încare, zilnic, erau arse în crematorii sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane) devictime transformate în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a mai găsit nici o urmămaterială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim acest text reţinând detaliul esenţial: urna curămăşiţele pământeşti ale deţinutului incinerat, la cererea familiei era trimisă acesteia,prin poştă şi contra cost, atunci se cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, deperplexitate. Îi lăsăm pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate această stare, acest moment.Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al comentariilor, vom spune doar că dacă într-adevărlucrurile stau aşa cum le descrie Wieslaw Kielar, dacă într-adevăr a funcţionat la Auschwitzprocedura descrisă mai sus – altminteri perfect concordantă cu mentalitatea tipic nemţească,germană – atunci mitul milioanelor de deţinuţi gazaţi şi arşi în crematoriile de la Auschwitz vatrebui supus unei reexaminări critice urgente, întemeiată strict pe documente şi pe celelaltedovezi materiale la care putem apela, totodată acordând toată atenţia şi argumentelor invocate deautorii revizionişti, negaţionişti, care contestă nu atât holocaustul, ca moment tragic din istorialumii moderne, cât literatura mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat bibliotecile lumii,răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de acceptat a unei hecatombe în care arurma să dispară nu numai cele şase milioane de evrei, ci şi respectul de sine al umanităţii,nădejdea şi credinţa noastră în excelenţa fiinţei umane.

Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc preţuirea, compasiunea şi simpatia pentruneamul evreiesc, sperăm din toată inima ca o asemenea reexaminare a dosarului suferinţelorevreieşti din anii 1939-1945 să infirme varianta Holocaustului acreditată de autori, evrei şi ne-evrei, care au făcut de ruşine veacul nostru. Este reconfortant să afli că autorităţile germanestabiliseră o regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din motive strict medicale, dar şi practice,deţinuţii decedaţi erau incineraţi, iar cenuşa acestora era trimisă familiei, la cererea a-

cesteia şi contra cost, ceea ce presupune că decesul era comunicat familiei! Chiar dacă nu erauîntocmai respectate de cei desemnaţi să le aplice, toate aceste proceduri naziste infirmăcategoric ideea unui program de exterminare în masă, prin gazare şi incinerare! Infirmăatât intenţia, cât şi fapta!

Recunoaştem că această perspectivă asupra Auschwitz-ului nu ne este cu totul nouă,necunoscută. Ea ne-a fost sugerată de lecturi şi informaţii anterioare, mai vechi, printre care şi deun detaliu din biografia numitului Elie Wiesel, autor a mii de pagini despre bestialitateanaziştilor: în primăvara lui 1945 deţinutul Elie Wiesel se afla în Levier-ul lagărului de laAuschwitz, în convalescenţă, după o operaţie. Fără a mai aştepta vindecarea viitorului premiantNobel pentru pace, trupele sovietice au înaintat apropiindu-se biruitoare şi făcând iminentăeliberarea deţinuţilor. Constrânşi astfel să părăsească sinistrul lagăr, naziştii i-au întrebat pedeţinuţi care dintre ei li se alătură, evacuându-se spre Vest din calea eliberatorilor. Spre imensamirare a noastră, de azi, dar nu şi a naziştilor, probabil, Elie Wiesel, aşa bolnav cum era şi cugreu transportabil, a ales să rămână alături de fiarele naziste, să se îmbarce în „trenurile morţii“,alături de călăii familiei sale şi ai neamului său şi să rămână astfel mai departe deţinut, prizonieral trupelor SS. Nici până azi Elie Wiesel nu a oferit o explicaţie plauzibilă pentru aceastăîntâmplare, pentru acest gest care contrazice nu numai toată filmoteca Holocaustului, dar şi tot cea scris Elie Wiesel pe această temă. În felul acesta Elie Wiesel îşi lasă admiratorii să găseascăfiecare ce explicaţie doreşte. Eventual chiar şi aceea că Elie Wiesel, aidoma acelui „Andrzej, hoţbeţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca alături de naziştii de la Auschwitz. De ce i-arfi părăsit?!…“

Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa demască „cinismul şi obtuza neomeniehitleristă“, rapacitatea regimului nazist! De aceea putem fi siguri că Wieslaw Kielar a relatat cusinceritate detaliul esenţial: administraţia nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prinregulamentul interior de funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor decedaţi cuprivire la producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra cost, cenuşa decedatului,rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi la Auschwitz. Aceasta este informaţiacea mai importantă pe care, fără să-şi dea seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-ofurnizează Wieslaw Kielar cu oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care esteînsufleţită scrierea cărţii. Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură: în condiţiile uneiasemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era posibilă exterminarea pe bandă rulantă asute de mii de deţinuţi! şi nici nu s-a încercat sau măcar intenţionat!

Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile amintitei proceduri, dacă şi numaidacă aceasta într-adevăr a figurat în regulamentul sau legislaţia după care a funcţionat lagărul deconcentrare, de deportare, de exterminare sau ce alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz.

Totodată însă, cele de mai sus ne obligă şi la altă concluzie: a existat aşadar un regulament(sau o legislaţie) după care au funcţionat lagărele naziste de la Auschwitz, Dackau etc., iar înacest regulament era precizată procedura de urmat în cazul când deţinuţii mureau, decedau.Întrebare: acest regulament a fost vreodată publicat după 1945, ca document al Holocaustului,sau măcar a fost în vreun fel pus la dispoziţia celor care au cercetat adevărul despre Holocaust?Dacă cumva acest regulament nu a intrat niciodată în atenţia cercetătorilor, asta era posibil numaiprin tăinuire, prin efortul cuiva de a-l ascunde, ceea ce i-ar incrimina grav pe cei careadministrează moştenirea Holocaustului, dar i-ar confirma spectaculos pe cei mai aprigi„negaţionişti“.

Cartea lui Wieslaw Kielar s-a publicat în România în anul 1984, la Editura Politică, oeditură bine şi riguros controlată de evreii din conducerea Partidului Comunist Român. Lecturaacestei cărţi nu a avut la vremea aceea efectul unei revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu aveanici o tangenţă directă cu noi, românii. Decât cel mult pentru a ne oferi prilejul să constatăm, cusatisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion Antonescu, de a participa la prigoana împotrivaevreilor declanşată la sfârşitul anilor ’30.

Citită însă după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine foarte importantă pentru publiculromânesc. Şi asta din cel puţin două motive:

– după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii la adresa României şi a poporuluiromân, pe ideea că „Holocaustul a început în România“ (teză lansată de Moses Rozen,preşedintele de tristă şi jenantă amintire al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România),românii fiind astfel declaraţi autorii asasinării în masă a peste 400.000 de evrei;

– după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă insuficient, de documente, memoriişi informaţii cu privire la închisorile comuniste, la regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi dinperioada 1946-1964.

Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar la cele două „evenimente“ post-decembriste, fiecare cititor român conştient de propria sa identitate devine interesat de toateinformaţiile furnizate de autorul polonez, îndeosebi de acele informaţii pe care să le poată utilizapentru a respinge acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţie care, fără voia noastră, ne obligă săînregistrăm cu satisfacţie toate elementele care, faute de mieux, adică dacă nu privesc propriu-zis„holocaustul din România“, neagă sau diminuează cu severitate Holocaustul în general, ca parteşi capitol din istoria veacului al XX-lea. Dacă se va dovedi că este exagerată, mult prea exageratăcifra de 4.000.000 de victime evreieşti de la Auschwitz, atunci va fi compromisă şi ideea căromânii au produs 400.000 de victime evreieşti, încurajându-ne astfel să ne facem pe plac şi să neîndoim din toată inima de aceste cifre, şi chiar de fapta în sine (vezi „pogromul“ din ianuarie1941).

Propunem însă o raportare a cărţii lui Wieslaw Kielar şi la publicaţiile post-decembristecare au avut ca subiect universul concentraţionar comunist din România: cărţi, reviste, filmedocumentare etc. Comparaţia pune faţă în faţă regimul de detenţie din Auschwitz şi regimul dedetenţie de la Piteşti, Aiud, Gherla sau Canal! Nu mai lungim vorba şi punem concluzia:Auschwitz-ul descris de Wieslaw Kielar este, în cele mai multe privinţe, mai civilizat, maiuman, mai suportabil decât ceea ce a însemnat represiunea comunistă din România anilor1946-1964.

Fireşte, rămâne de stabilit la ce distanţă se află Auschwitz-ul lui Wieslaw Kielar deAuschwitz-ul cel adevărat. Până la proba contrarie consemnăm impresia noastră că oricumimaginea standard – am numit-o „hollywoodiană“ a Auschwitz-ului deformează adevărul multmai mult decât o face autorul de care ne-am ocupat.

*

Condiţiile în care au fost lipsiţi de libertate cei pe care justiţia comunistă i-a considerat a finişte „duşmani ai poporului şi ai regimului“ alcătuiesc un capitol consistent şi definitoriu dinceea ce multă lume numeşte a fi fost Holocaustul Roşu. Majoritatea celor care au tratat acestsubiect şi această perioadă istorică (1917-1989) stabilesc, în termeni clari sau mai voalaţi,

răspunderea şi vinovăţia evreiască pentru instaurarea comunismului bolşevic în Rusia şi pentrutot ce a urmat! Cele „două“ holocausturi tind tot mai mult să fie opuse unul celuilalt, în ideea cărolurile se inversează: victimele Holocaustului nazist devin beneficiarii Holocaustului comunist!Evident, sunt multe şi cărţile (lucrările) care alcătuiesc literatura Holocaustului Roşu! Cum erade aşteptat, în această literatură evreii sunt prezentaţi ca agenţi ai Răului, ai ne-omeniei etc.Evident, şi-n această literatură există mult adevăr, dar şi multă mistificare sau „numai“ exagerare.Încă puţin şi vom putea consemna şi aici o „variantă paranoică şi delirantă“ a HolocaustuluiRoşu, care sfidează orice logică şi bunul simţ cel mai elementar. O mostră din această literatură,ruşinoasă şi păguboasă în sine, ne-a oferit-o recent cartea Ofensiva iudaismului asupraRomâniei, scrisă de dl. Cornel Dan Nicolae. Autorul este astfel la a doua carte pe acest subiectşi, personal, le apreciez pe amândouă pentru informaţiile adunate, pentru onestitateacomentariului. Îl cunosc şi pe autor: o persoană modestă, deloc veleitară, inteligentă, cu simţulînnăscut al dreptăţii, al justiţiei, care a avut ocazia să cunoască în mod nemijlocit, ca victimă,mafia evreiască beneficiară a aşa-zisei privatizări din România de după 1990. În realitate, aceastăprivatizare a însemnat fie distrugerea economiei româneşti, fie înstrăinarea a ceea ce nu s-adistrus. Iar printre străinii beneficiari ai acestei „privatizări“ cei mai mulţi şi mai generosrăsplătiţi de guvernanţii români au fost „investitorii“ evrei. Bunăoară cei care, cu sprijinulprimului ministru au luat pe mai nimic hotelul Bucureşti, unde lucra pe vremea aceea dl CornelDan Nicolae. Revoltat şi înverşunat împotriva celor care l-au transformat în şomer, Cornel DanNicolae s-a documentat de unul singur asupra subiectului („rolul investitorilor evrei înprivatizarea post-decembristă din România“) şi, în final, a ajuns să fie preocupat de problemarelaţiilor dintre români şi evrei de-a lungul unei perioade de timp mai cuprinzătoare, incluzând şiperioada dictaturii bolşevice, când, precum se ştie şi se spune, evreii comunişti „au ajuns săconducă România“. În contextul est-european bolşevizat şi, în consecinţă, controlat şi el de evrei,inclusiv Uniunea Sovietică!… Cam aceasta este, în rezumat, teza implicării evreieşti înHolocaustul Roşu!

Publicându-şi cea de-a doua carte, dl Cornel Dan Nicolae a considerat de cuviinţă săconvoace în sprijinul tezelor sale şi o autoritate ştiinţifică, astfel că pe coperta a IV-a a cărţii ainserat următorul citat, extras dintr-o carte a lui Dan Zamfirescu: „Există o Securitate care nu vaputea fi niciodată incriminată şi judecată şi care a dominat până în 1964. Oameni care auucis oameni. Profesorul Gălăşanu era în bălţile Dunării şi şeful lagărului cerea 15 morţi pezi. Când nu erau 15 morţi în fiecare zi, făcea scandal. Criminalul trăieşte, dar aparţine uneinaţionalităţi care nu poate fi judecată pentru că intrăm în conflict internaţional. Dacă acestcaz îl înmulţim cu foarte mulţi alţii până la faimosul Nicolski, aveţi bomba de care nu seatinge nimeni.“

Decriptat – iar decriptarea e la îndemâna oricărui cititor cât de cât avizat, textul citat neinformează că, până în 1964, Securitatea din România era condusă de evrei, evrei „care au ucisoameni“. Bunăoară, deţinuţii (politici) duşi „la stuf“ plăteau un tribut estimat de Dan Zamfirescula „15 morţi pe zi“. Criminalul de director, care pretindea cu vehemenţă această recoltă zilnică,nu a fost niciodată tras la răspundere pentru crimele sale deoarece era evreu, iar evreii nu dauniciodată socoteală de faptele lor, decât cu riscul unui „conflict internaţional“, care este mai binesă fie evitat! Dar nu numai deţinuţii de la stuf, din bălţile Dunării, au avut director de puşcărieevreu, ci cam toate penitenciarele din anii 1946-1964 au avut directori evrei, directori cam toţi deteapa vestitului „criminal“ Nicolski, iar unii încă sunt în viaţă. Dan Zamfirescu ne sugerează şiun calcul: cei 15 morţi pe zi îi înmulţim cu numărul închisorilor şi rezultă numărul celor caremureau zilnic ca să le facă pe plac evreilor bolşevici, instalaţi la direcţia penitenciarelorromâneşti. Fireşte, înmulţim acest număr cu numărul zilelor din perioada amintită (1946-1964) şiobţinem numărul de români care şi-au dat viaţa ca victime ale opresiunii bolşevice, adică aleopresiunii evreieşti! Obţinem astfel un număr care va depăşi binişor numărul evreilor ucişi de Ion

Antonescu: 400.000 după unii autori, 750.000 după alţii! Nu putem preciza totuşi acest numărcăci asta ar însemna să declanşăm „bomba de care nu se atinge nimeni“! Cam asta vrea să spunădomnul Dan Zamfirescu. Şi alţii ca el!

Care este adevărul?

Ca şi în cazul „evreilor ucişi de Antonescu“, adevărul nu este „undeva la mijloc“, ci exactla celălalt capăt. Adică, aşa cum demonstra într-o intervenţie a sa domnul Boldur Lăţescu, fostdeţinut politic şi victimă a Holocaustului Roşu, numărul victimelor celor două holocausturi a fostexagerat cam în aceeaşi proporţie de autorii statisticilor respectvie, cam cu aceeaşi viziunedelirantă asupra istoriei. Nu sute de mii, ci doar sute! Repet: sute! (după Boldur Lăţescu,intervenţie în „România liberă“).

Suferinţa şi degradarea umană însă nu se măsoară numai prin numărul celor decedaţi. Maiintră în discuţie şi numărul celor „concentraţi“, precum şi numărul anilor de detenţie la care aufost condamnaţi oameni nevinovaţi! Şi mai ales intră în discuţie regimul de viaţă din acestepenitenciare. Sub acest aspect, diferenţa între holocaustul nazist şi cel comunist este categorică.Între viaţa pe care Wieslav Kielar a dus-o la Auschwitz, vreme de 5 ani, şi viaţa pe care au dus-ola Piteşti, Dumitru Bordeianu (16 ani de detenţie) sau, la Aiud, Ion Ioanid (12 ani) ori, înprizonieratul din URSS, Radu Mărculescu (a se vedea cărţile scrise de aceştia), deosebirea estestupefiant de mare, într-un sens dureros pentru noi, românii: în temniţele comuniste dinRomânia regimul de detenţie (de viaţă) a fost mult mai degradant, mai inuman decât înlagărele de concentrare nazistă. La aceasta se adaugă regimul de anchetă, acea perioadă,cumplită pentru deţinuţii politici români, când aceştia, aproape fără excepţie, au fost supuşitorturii nu atât „pentru a spune tot ce ştiu“, cât mai ales pentru a li se şterge din suflet orice urmăa respectului de sine şi a demnităţii de om. Apogeul infernal al acestor anchete l-a atins regimulde anchetă de la Piteşti, din anii de „glorie“ ai acestui penitenciar, când tortura şi caznele la careau fost supuşi studenţii români a depăşit tot ce a însemnat suferinţa şi degradarea umană înistoria omenirii (apud Alexandru Soljeniţîn).

Dacă e să se compare Holocaustul nazist cu Holocaustul comunist din acest punct devedere, al torturii ca practică curentă în ancheta judiciară (pretins judiciară), cu mâhnire trebuiesă constatăm că comuniştii i-au întrecut nu numai pe nazişti, dar şi pe cei care, înaintea lor,lăsaseră amintirea unor campioni absoluţi: ohrana ţaristă! Alexandru Şoltoianu, luptător pentrudrepturile românilor din URSS în anii ’70-’80 şi deţinut politic vreme de 15 ani în Gulagulsovietic, a discutat acest subiect – tortura ca armă politică de represiune, în cadrul uneiconferinţe publice, şi nu s-a sfiit să-şi prezinte concluzia: tortura din închisorile comuniste adepăşit în „eficienţă şi inventivitate, în cruzime şi perversitate“ toate regimurile totalitareanterioare: nazist, ţarist etc. Care este explicaţia acestei performanţe? Explicaţia dată deAlexandru Şoltoianu, în faţa unui auditoriu public, a fost următoarea: tortura comunistă a fostconcepută de „specialişti“ evrei!…

Ceea ce – adăugăm noi, nu i-a împiedicat pe alţi evrei să cadă victime ale acestei teribiletorturi. Alături de sute, mii şi milioane de ne-evrei mai mult sau mai puţin anti-comunişti. Dartoţi, oameni…

Nu putem însă să nu menţionăm un fapt certificat prin sute de documente: evreii trecuţiprin represiunea comunistă, mulţi dintre ei s-au ales cu condamnări la ani grei şi mulţi dedetenţie, unii chiar la moarte au fost condamnaţi. După ştiinţa noastră, fără excepţie, toţi evreiiaflaţi în această situaţie au fost eliberaţi după câteva luni, cel mult un an-doi de închisoare.

Inclusiv cei condamnaţi la moarte de justiţia comunistă. Eliberarea lor s-a făcut – ca să citezun istoric evreu, „la intervenţia opiniei publice internaţionale“. Distinsul coleg evreu nu a ştiutsă-mi răspundă de ce aceeaşi opinie publică internaţională, atât de sensibilă şi generoasă faţă deevrei, inclusiv faţă de evreii delapidatori din averea statului român, faţă de evreii tâlhari saugangsteri, a fost cu totul nepăsătoare faţă de românii naivi care au crezut în valorile Occidentului,le-au practicat şi le-au cultivat, motiv pentru care au fost condamnaţi la ani grei de detenţie: IuliuManiu, Gheorghe Brătianu, George Manu, Titel Petrescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noicaşi atâţi alţii! Au fost lăsaţi de opinia publică internaţională, adică de cea occidentală, săputrezească în închisori, unii vreme de 24 de ani! Din 1940 până în 1964!… Oameni care n-aufurat, n-au ucis pe nimeni! Au avut numai idei şi atitudini politice.

De aceea sunt serioase motivele acelor comentatori care identifică şi în represiuneacomunistă o determinare rasistă, de sens invers însă, urmărind nu ameliorarea genetică, ci dimpo-trivă, degradarea fiinţei comunitare, etnice, naţionale. Căci, în chip evident, dacă – ipoteză: laAuschwitz şi alte lagăre de concentrare au fost adunate exemplare umane fără viitor biologic,tarate, degenerate etc. (repet: aceasta este o ipoteză), în schimb, la Piteşti şi Aiud, la Gherla şi laCanal, e lucru cert că au fost selectate exemplarele de elită ale neamului românesc, oameni devaloare, care au fost astfel lipsiţi nu numai de libertate, ci şi de posibilitatea de a crea şiprocrea în folosul neamului şi al omenirii. În condiţiile create după 1946 (până în 1964) deregimul comunist (iudeo-comunist), românii de calitate, de ispravă, performanţi, dacă nu auînfundat puşcăriile, altă salvare nu au avut decât să părăsească ţara, să se exileze pentru a sesalva de la o detenţie ucigătoare. Din acest exod al românilor de calitate, de valoare, principalulpăgubit a fost neamul românesc, zestrea genetică sever diminuată, sărăcită, pe care acesta amoştenit-o de la generaţia lui Petre Ţuţea, a lui Marcel Petrişor…

Acest proces, deloc involuntar sau spontan, ci riguros controlat, nu poate fi altfelconsiderat decât genocid, genocidul românesc! Holocaustul românesc!

Se poate vorbi despre un Holocaust petrecut în România. Dar victimele acestuiholocaust nu au fost evreii, ci românii…

*

Departe de noi gândul că ştim cu exactitate care este adevărul. Suntem siguri de un singurlucru: ne bucură orice dovadă că victimele Holocaustului, nazist sau comunist, sunt mai puţinedecât în cifrele fluturate în ochii lumii întregi de activiştii, mercenari sau numai deliranţi şiinconştienţi, ai minciunii! Măcar cu atât de-am putea să mai scădem din ruşinea şi deznădejdea încare ne aruncă spectacolul atât de deprimant oferit de secolul al XX-lea.

ANEXE

Anexa nr. 1

IPOTEZA GHEORGHE MATEEVICI

23 August 1939 – pactul sovieto-german aduce prima victimă în gura nesăţioasă a naţional-socialismului şi a comunismului: Polonia este sfâşiată, începând cu 1 septmbrie 1939, în două. Anglia şiFranţa sunt neputincioase. Iuţeala cu care se mişcă armata germană, cu armamentul din dotare net superiorfaţă de Anglia şi Franţa, face ca într-un scurt timp o mulţime de state din Europa să dispară înghiţite degermani.

Avertismentele date de Hitler din anii 1934-37 puterilor de atunci din Europa – Anglia şi Franţa – nusunt luate în seamă de către conducătorii respectivi. Singurul, Stalin, simte primejdia şi, ca un buncunoscător al regulilor francmasonice şi sioniste, face pact cu diavolul hitlerist.

Peregrinările prin lume după 1906 au fost de mare ajutor pentru el. La Londra devine francmason,sionismul îl cunoaşte din Rusia, căci aici la 1881 T. Hertzl înfiinţează la Odessa organizaţia mondială.

Stalin ştia foarte bine că toţi evreii care deţineau puterea financiară, economică şi politică erau francmasonişi sionişti. Restul de susţinători ai evreimii erau manipulaţi prin lojile masonice sau prin diverse organizaţiisecrete şi oculte, ca, de exemplu, Ku Klux Klan în America. Lupta K.K.K. împotriva negrilor a fost dirijatădin umbră de evreii care vedeau în negri un pericol enorm, fiindcă se adaptau uşor condiţiilor de viaţă şiajungeau rapid în vârful piramidei sociale. Toată lupta dintre albi şi negri este falsă şi creată de sionişti,pentru a putea domina America, pe care în prezent o conduc. Sectele religioase, rupte din sânul bisericiicreştine, ajunse la un număr impresionant, sunt tot opera sionismului mondial.

Sioniştii lucrează în două feluri: pe faţă, prin Congresul Mondial Evreiesc, Joint, sau subteran, pentru aputea pune mâna pe puterea Mondială şi a-şi pune în fruntea neevreilor un conducător de sorginte evreu,recunoscut de cei 7 înţelepţi ai Sionului, sau de Marele Kahal.

Cei două sute milioane de evrei şi-au pus în gând ca cel târziu în anul 2005-2010 să pună mâna peputerea mondială, manipulând pe neevreii conducători din toate ţările lumii, indiferent de rasă şi religie,care s-au vândut sionismului din prostie sau cu bună ştiinţă. Talmudul trebuie pus în aplicare cât mai urgentşi adus un rege sub steaua lui David care să domine animalele cu chip de om sub forma unor sclavi buni demuncă brută şi chiar asasinaţi sub diverse forme (de la foamete, boli incurabile, la războaie locale etc.). Cascopul final să fie atins de cei 7 înţelepţi, au fost şi vor fi sacrificaţi evreii de mâna a II-a, în sensul de acădea victime neevreilor, pentru a putea demonstra că numai ei au suferit nedreptăţi.

Exemplu este cel de-al doilea război mondial, unde câteva milioane de evrei au fost lăsaţi să fieexterminaţi, fie în lagărele naziste, fie în gulagurile sovietice. Comunismul a fost creat de evrei pentru agrăbi stăpânirea mondială şi manipulat în vederea distrugerii oamenilor deştepţi, a religiilor şi a proprietăţiiparticulare. Nimic nu este mai rău pentru evrei decât recunoaşterea dreptului de proprietate. Proprietaruldevine liber şi stăpân pe soarta sa. Să nu uităm că sistemele comuniste de colectivizare au fost create dupăsistemele kibuţurilor, înfiinţate înainte de primul război mondial în Palestina. Lenin şi Stalin, iar apoiceilalţi conducători comunişti, au creat colectivele şi manipularea oamenilor după sistemul comunist aplicatîn Palestina. Numai că kibuţurile aveau faţă umană pentru evrei, colectivele comuniste având scopîndobitocirea oamenilor până la a deveni roboţi. În kibuţuri se practica religia mozaică şi precepteleTalmudului, în colectivele comuniste nu numai proprietatea era desfiinţată, dar şi religia, ateismul fiindsingura formă acceptată de conducătorii comunişti.

Al doilea război mondial a fost pus la cale de către marele kahal în America, în loja masonică B’naiB’rith de la New York, din care făceau parte numai evreii şi sioniştii. Nimic nu mişcă în lume fără ştiinţalor. Acolo s-a hotărât ca o bună parte din evreii din Europa, în general Eskenazi, să fie sacrificaţi pentrugloria sionismului mondial. Pentru a şti cum vor fi sacrificaţi evreii Eskenazi din Polonia, era prezent unuldin cei 7 care făcea parte din marele kahal. Evenimentele din Polonia s-au succedat rapid, pe de o partetrupele S.S. au început vânătoarea evreilor, pe de altă parte, N.K.V.D. deporta şi asasina pe evreii careaveau apartenenţă la sionism. Lucru ce s-a petrecut şi în provinciile luate prin rapt de către sovietici la 28iunie 1940, când mulţi evrei au fost deportaţi de N.K.V.D. ca sionişti şi bogătaşi.

După 28 iunie 1940, Marele Kahal a dispus ca cel de-al 7-lea înţelept al Sionului să fie scos dinPolonia cu orice preţ. Singura lui şansă de salvare era să treacă prin zona ocupată de nemţi şi să ajungă înTransnistria, apoi în România, unde ar fi fost în siguranţă deplină. În plin război, Anglia şi America au cerutMareşalului Ion Antonescu, prin Mihai Antonescu, de a-l primi pe acel rabin (unul din cei 7) care eraurmărit de Gestapo spre a fi prins de viu şi supus la torturi, el fiind trădat de un evreu dintr-un batalion S.S. compus numai din evrei. (s.n.) În 1942 rabinul este adus în Transnistria însoţit de un grup de jandarmicare erau trimişi de Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul Jandarmeriei Române, spre a fi adus la Odessaşi de acolo la Bucureşti, unde a fost cazat la Cimitirul Evreiesc din Bdul Filantropia. Cu această ocazie, el afost cunoscut de către Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi gen. Constantin (Piki)Vasiliu. Intervenţia de a-l salva pe rabin nu a fost făcută numai de Roosevelt şi Churchill, ci şi de doamnaKollontay care era în graţiile lui Stalin.

Aducerea la Bucureşti a rabinului, de fapt haham (înţelept), era cunoscută de W. Filderman şiAlexandru David Şafran, rabinul şef al Cultului Mozaic din România şi era vizitat deseori de cei doi la

Cimitirul Filantropia. Aceste întâlniri se petreceau fie noaptea, fie dimineaţa, când circulaţia era animată.Cimitirul era în permanenţă supravegheat de poliţie. Mareşalul I. Antonescu îşi respectase cuvântul dat înfaţa celor care îl rugaseră să aibă grijă de Haham şi de evreii care nu au avut de ce cârti împotrivatratamentului la care erau supuşi în acea grea perioadă neagră a Europei, când ei erau vânaţi şi duşi înlagăre de exterminare.

Sute de mii de evrei, atât din ţară cât şi cei deportaţi în Transnistria, au fost salvaţi de la moarte, iarMareşalul Ion Antonescu şi cei fideli lui au căpătat un duşman: Germania hitleristă. Cum au fost „răsplătiţi“Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu de către marelekahal şi cauzele care au dus la asasinarea lor, au fost următoarele:

1. Nimeni nu trebuie să cunoască pe cei care fac parte din cei 7 înţelepţi ai Sionului, mai ales goi, darnici evrei, ducând la exterminarea acestora;

2. Celor patru martiri ai poporului român li s-au aplicat cuvintele lui Rabbi Sahmun: Celui mai blânddintre şerpi scoate-i ochii, pe cel mai bun creştin ucide-l.

3. Sionismul creat pentru Stăpânirea Mondială nu va accepta niciodată ca un goi să fie mai înţelept saumai bun faţă de un evreu. Aceasta este o crimă de neiertat.

Aplicându-le celor 4 aceste principii, s-au respectat prevederile Talmudice şi ale Sionismului Mondial.

Dintre cei ce i-au judecat, majoritatea erau inculţi, comunişti, sionişti şi francmasoni. Apărarea dinoficiu a fost făcută de C. Paraschivescu Bălăceanu, mare mason, care avea tot interesul să-i condamne,deoarece în urma demascării francmasoneriei din 1940, aceasta a trebuit să intre în adormire. Toate lojilemasonice erau înţesate de evrei care erau şi sionişti.

Al. Voitinovici, om obscur, dar ambiţios, dorind să ajungă cineva în P.C.R., află mai târziu că acestemanevre erau ale sioniştilor.

Avram Bunaciu, evreu, era cel care îi instiga pe acuzatorii publici şi juriu împotriva celor 4.Evenimentele de la 23 August 1944 s-au petrecut contrar celor prezentate de unii istorici ai noştri. RegeleMihai I a fost înconjurat şi manipulat de masoni care l-au intoxicat cu zvonuri, fără să ştie că aceştia erau înslujba sioniştilor.

Asasinarea celor 4, abdicarea Regelui Mihai I, soarta României la Yalta au fost dirijate de sionişti.

Să nu uităm că preşedintele Roosevelt, adept al sionismului mondial, l-a întrebat pe Stalin ce crededespre sionism. Acesta i-a răspuns că este bun în teorie, dar nu în practică.

Stalin şi-a dat seama a II-a oară în viaţă că evreii sunt un pericol pentru omenire, ca şi hitleriştii.

Dacă privim astăzi ce se petrece în lume, mai ales în S.U.A., vom vedea că sionismul conduce pestetot, iar popoarele trebuie să i se încline lui.

Protocoalele înţelepţilor Sionului se materializează ceas de ceas în defavoarea neevreilor. Cele scriseîn Talmud, că poporul evreu este popor ales, iar restul de goimi sunt animale, se realizează sub ochii noştri.

Plecarea masivă a evreilor din România, începând cu 23 August 1944 şi chiar mai înainte, s-a datoratHahamului care era cazat la cimitirul Israelit din Bdul Filantropia. Prin cererile lui făcute către cei şaşeînţelepţi ai Sionului, Congresul Statelor Unite a făcut tot ce era posibil de a influenţa cu bani pentru a-iscoate pe evrei din România. Singurul stat unde au supravieţuit evreii în Europa a fost România, cu toate căei au asasinat – în 1940 şi după 1944 – sute de mii de români, prin comunism. Sionismul a făcut oexperienţă dură cu românii, distrugându-le fiinţa naţională, religia, cultura, făcându-i sclavi în comunism şicontinuând şi acum.

Hahamul a murit acum câţiva ani în România şi este înmormântat la Cimitirul Israelit din BdulFilantropia din Bucureşti. Din aproape în aproape el ar putea fi identificat, ca nume.

Sionismul, ajuns la putere, va distruge întreg globul. Popoarele şi religiile ar trebui să se uneascăîmpotriva celor care practică Talmudul.

10 august 2001

Gh. Mateevici

Notă

Felul şi cauzele care au dus la asasinarea Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, GheorgheAlexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu le-am enumerat în lucrarea din 10 august 2001.

Cei care au fost salvaţi de către cei 4 martiri ai neamului românesc ar putea fi:

1. GUERE – Rabinul şef al Varşoviei, care era considerat din punct de vedere religios un înţelept(haham) şi care era în perioada răscoalei evreieşti în ghetoul din Varşovia şi se punea problema stringentăde a fi salvat de acolo. În acea perioadă avea vârsta de 60 de ani. Nu se cunoaşte destinaţia lui şi dacă lasfârşitul războiului mai era în viaţă.

2. EMMANUEL RINGELBLUM, istoric talmudist, care a stat ascuns în ghetoul din Varşovia până laînceputul răscoalei. S-a pus problema de a părăsi Varşovia cu tot materialul documentar privind ghetoul dinVarşovia din 1940 şi până la plecarea sa într-o destinaţie necunoscută. Unele zvonuri spun că ar fi fostdeportat. Unde? După război au apărut multe din mărturiile adunate de Emmanuel Ringelblum şicolaboratorii lui în timpul celor 4 ani de ghetou varşovian, în Europa şi America. Toate mărturiile scrise aufost scoase din Varşovia şi astăzi se află în biblioteca Talmudică de la New-York.

3. Un al treilea personaj ar putea fi un rabin sau haham necunoscut de către evreii din Polonia, dar caretrebuia scos din mâinile hitleriştilor şi adus în România, fiind unul din cei şapte înţelepţi. Numele lui s-arputea afla numai dacă s-ar cerceta cu atenţie arhiva comunităţii evreieşti din România sau, dacă a decedataici, se poate găsi în arhiva Cimitirului Evreiesc din Filantropia. Se pune problema ce nume a avut în idişsau ivrit, deoarece toţi evreii la naştere poartă două nume.

4. 10. 2001

Gh. Mateevici

Domnului Preşedinte al Congresului Mondial Evreiesc,

Domnului EDGAR BRONFMAN,

Subsemnatul, Gheorghe Mateevici, m-am născut şi am crescut, până la data de 28 iunie 1940, înUngheni-Târg, jud. Iaşi, dată la care Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost luate prin RAPTde către URSS, în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi cu acordul tacit al PuterilorAliate din acea vreme, adică Anglia, Franţa apoi şi SUA. Acest tratat declarat nul de către toate ţările, estevalabil şi astăzi cu privire la teritoriile mai sus amintite.

V-am expus pe scurt istoria locului meu natal în urma căreia părinţii mei şi eu personal am fostdeposedaţi de toate bunurile mobile şi imobile, iar viaţa noastră a fost pusă în pericol de către orânduireabolşevică.

Domnule Preşedinte,

Pe data de 29 iunie 1940, fiind în gara Iaşi, ca refugiat, am văzut cu ochii mei câţiva ostaşi care auadus într-o pătură trupul unui ofiţer român, opărit cu apă clocotită şi smoală topită. Din cele spuse de ostaşia reieşit că moartea lui s-a datorat unui grup de evrei din Ungheni, care, cu găleţi pline cu apă clocotită şismoală topită, au aruncat peste ofiţeri şi soldaţi. Din relatările ostaşilor a reieşit că cei care au condusaceastă acţiune au fost doi evrei, care deseori veneau în casa noastră, fiind prieteni cu fratele meu cel maimare. Unul dintre ei era poreclit câinele roşu, iar celălalt un evreu şi jumătate, numele lor de familie fiindKatz şi Weissman. Aceşti tineri au acţionat sub egida partidului Mişmar (Straja) care avea ca lozincăSionism, Socialism, Iubire de Oameni. Pe întreg teritoriul Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa,în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, bande înarmate de evrei au trecut la asasinarea civililor şi militarilorfără excepţie, ştiind că armata română avea dispoziţie să nu riposteze. În total au fost asasinaţi, dezarmaţi,dezonoraţi peste 32.000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, care apoi au fost predaţi autorităţilor rusecare i-au lichidat. La un bilanţ făcut pe data de 6 iulie 1940 de către autorităţile române a reieşit că au fostasasinaţi 4324 de civili, ca: preoţi, învăţători, jandarmi, comisari, agenţi fiscali, muncitori şi ţărani –asasinaţi de elementul evreesc din teritoriile ocupate de sovietici. Totodată, bande de evrei înarmaţi aujefuit în sate, târguri şi oraşe pe toţi cei pe care îi ştiau că deţin obiecte de valoare.

În anul 1941, familia mea a salvat de la moarte sigură peste 2000 de evrei polonezi, care urmau săplece în lagărele naziste.Tot în acelaşi an, în timpul rebeliunii legionare, la Bucureşti, am ţinut ascunse timpde 2 zile şi 2 nopţi familiile Oziac, Katz, Polak, Tannenbaum şi Goldenberg. După plecarea lor de la noi, unagent de la Siguranţa Română i-a spus tatălui meu că, dacă vecinul Popescu afla, noi toţi am fi fost morţi.

În anul 1948, în baza unei Legi emise de puterea comunistă, la propunerea unor deputaţi din MareaAdunare Naţională, în frunte cu tov. Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan, n.n.), s-a solicitat şi s-aaprobat sistarea tuturor pensiilor, indiferent de sursa lor: IOVR, Asigurări de Stat, Buget etc.Tatăl meu şicâţiva invalizi din primul Război Mondial au făcut un memoriu în care solicitau să li se lase pensiile,acestea fiind unica sursă de venit. După înaintarea memoriului, tata a fost percheziţionat de Securitate şiarestat în urma unui denunţ făcut de tov. Katz, salvat de noi de la moarte. Acest lucru l-am aflat în anul1962, de la familiile Tannenbaum şi Goldenberg, care au plecat în aceeaşi zi în Israel. Iată cum s-au purtatevreii după 1944 cu românii care sunt acuzaţi că i-au omorât pe evrei.

În anul 1949, mama mea era directoarea Căminului de orfani, din str. Berthelot nr. 24, din Bucureşti.În perioada 15 iunie-15 septembrie, i s-au adus 150 de copii evrei între 7 şi 15 ani, din URSS, patronaţi deOrganizaţia Joint. Aceşti copii, fie fetiţe, fie băieţi, erau numai piele şi os, toţi având pe mâna dreaptăimprimat un număr de ordine căpătat în lagărele naziste. După perioada de 3 luni de zile, când au venitreprezentanţii Joint, nu au recunoscut copiii, care la aducere erau total dezumanizaţi. Delegaţia Joint amulţumit mamei mele pentru ceea ce a făcut pentru aceşti copii, iar în ziarul Universul din acele zile s-apublicat o scrisoare de mulţumire.

Domnule Preşedinte,

Faţă de felul în care s-a purtat familia mea cu toate cunoştinţele de naţionalitate evrei şi cum s-a purtatşi naţiunea română, în perioada 1941-1944 faţă de evrei, nu consider că poporul român ar fi vinovat deholocaust. Din scurta relatare prezentată reiese clar cine a ridicat primul sabia, împotriva poporului român.Această atitudine a continuat neîntrerupt până astăzi. Nu credeţi că este momentul ca evreii să ceară iertarepoporului român pentru răul pe care l-au cauzat naţiunii române?

Până la sfârşitul ostilităţilor, un număr de 1.700.000 de cetăţeni români au fost asasinaţi, deportaţi,exilaţi din teritoriile ocupate de sovietici, şi cu contribuţia evreilor din ţară şi din URSS. Noi credem că estenecesar să se termine toată propaganda dusă împotriva naţiunii române (că am fi anti-evrei) şi credem căaceastă situaţie se datorează unor evrei din ţară şi din străinătate care au ceva de ascuns.

Noi solicităm ca în presa noastră Comunitatea evreiască din România să arate numărul de evreiasasinaţi pe teritoriul actual al României, cu nume, prenume, locul naşterii şi locul asasinării. Noi ne ştimvictimele. Evreii nu şi le ştiu? De ce nu le dau publicităţii? Holocaust au făcut ruşii, ucrainenii, polonezii,englezii, ungurii, americanii, toţi au făcut – într-un fel sau altul – crime împotriva naţiunii evreieşti. De cenu sunt şi aceste naţiuni acuzate, numai România şi Germania?

Acuzele care se aduc României ascund ceva referitor la soarta ei. Ce se are în vedere cu această ţară?Ar fi mai bine ca, în schimbul răului care ni s-a făcut, să ajutaţi naţiunea română, aşa cum au declarat mulţievrei lucizi. Dar nu se doreşte acest lucru, pentru că aşa prevede Talmudul?

Cu respect,

Gheorghe Mateevici,

Bucureşti, B-dul Elisabeta Nr. 39, sector 5

Comentariul nostru, pe marginea textelor semnate de Gheorghe Mateevici şi mai ales în legătură cuceea ce am numit a fi ipoteza Gheorghe Mateevici:

1. L-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici pe la mijlocul anilor 90, la Vatra Românească, undeprezenţa sa a impus imediat prin seriozitate, onestitate, informaţie şi experienţă. Şi prin umor.

2. A conferenţiat la Vatra Românească şi a intervenit deseori în discuţii pe tema Basarabiei, asuferinţelor româneşti, a raporturilor dintre români şi evrei, ruşi etc. A şi scris pe aceste subiecte, parte dintexte i-au fost publicate, parte au rămas în manuscris. Intenţionăm să le publicăm pe toate.

3. Ipoteza Gheorghe Mateevici a prezentat-o în discuţii purtate în cercuri mai restrânse. Considera căse expune astfel unor pericole imense. Era ferm convins că fratele său, fost activist PCR (sau ofiţer desecuritate?), fusese asasinat pentru că aflase identitatea înţeleptului care trecea neobservat sub aparenţa deadministrator al cimitirului Filantropia. Ciudat este că eu, din alte surse, aflasem că la moartea unui evreu,administrator modest şi umil al cimitirului evreiesc Filantropia, au venit să asiste la înmormântare cele maiimportante personalităţi ale evreimii mondiale, din toate colţurile lumii, spre stupoarea serviciilor secretedin România care abia în felul acesta şi-au dat seama cât de importantă fusese persoana în cauză. Am scrisdespre această ciudată întâmplare în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu,Iorga. După aceea l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici şi abia cu puţin înainte de a muri acesta mi-aîncredinţat textul publicat mai sus. Datele din acel text nu aveam cum să le judec eu şi am considerat că nuam dreptul să decid eu că sunt sau nu demne de luat în seamă.

Ipoteza Mateevici intră în consonanţă cu acei critici ai Mareşalului care îi reproşează că a făcutservicii deosebit de mari evreilor din România, nemeritate de aceştia şi pentru care evreii nici nu au ştiut săfie recunoscători. Cu toate acestea, este o ipoteză puţin verosimilă, mai ales în unele detalii ale ei. Ceva-ceva nu este însă exclus să fie adevărat şi ea, ipoteza, chiar cu riscul de a încălca restricţii talmudice severe,are drept la circulaţie publică, atâta vreme cât arhivele cele mai explicite şi mai interesante ne rămâninaccesibile, interzise.

În esenţă, Gheorghe Mateevici ne propune o explicaţie în sine ezoterică a motivelor pentru care IonAntonescu, Mihai Antonescu, Constantin (Picky) Vasiliu şi George Alexianu au fost condamnaţi la moarteşi executaţi. Putem lua în serios motivaţia propusă de Gheorghe Mateevici? Evident, în unele detalii, nupuţine – e drept, colaterale, considerentele expuse în textele sale sunt uşor de contestat şi chiar de respins.Dar ipoteza propriu-zisă, în miezul ei, nu este uşor de respins, chiar dacă nici argumente suplimentare nu-iputem oferi. Deocamdată, cel puţin. Lăsăm timpului şi celor mai informaţi decât noi să-l infirme ca lumeasau să-l confirme pe onorabilul Gheorghe Mateevici. Îndeosebi cu privire la existenţa (realitatea) până înzilele noastre a „instituţiei“ celor şapte Înţelepţi ai Sionului.

Dacă luăm cât de cât în serios ipoteza Mateevici, riscul nu este altul decât acela de a pune în circulaţieîncă o legendă, adăugând-o la mulţimea de poveşti, legende, fabulaţii şi chiar inepţii care roiesc în jurulcapitolului de istorie numit Holocaustul anilor 1939-1945.

Considerăm că, în ciuda aparenţelor, ipoteza Mateevici ne oferă totuşi singura explicaţie cât de câtrezonabilă a unui „detaliu“ până azi imposibil de înţeles: de ce a fost condamnat la moarte şi executatGeorge Alexianu? De ce regele Mihai, în ciuda excelentelor relaţii cu familia lui George Alexianu, nu aputut face nimic ca să-l salveze? Dacă în cazul celorlalţi trei există un minim de aparenţe care au justificatcât de cât nedreapta sentinţă, pentru condamnarea la moarte, ca criminal de război, a lui George Alexianunu există nici o motivaţie, nici măcar un pretext, mai ales dacă ţinem seama de decizia tribunalului„poporului“ de la Odesa, decizie pe care tribunalul „poporului“ de la Bucureşti a cunoscut-o bine şi chiar sereferă la ea în textul sentinţei capitale. Punem întrebarea: cum a fost posibil ca la Bucureşti justiţiacomunistă să dea o decizie prin care, practic, se punea în dezacord cu modelul director – justiţia sovietică?!În mod evident, dacă lui George Alexianu nu i se putea imputa prestaţia sa ca guvernator al Transnistriei,altă vină nu i se mai putea găsi! Şi, atunci, cui îi era necesară dispariţia lui George Alexianu? Şi de ce?

Se pare că Gheorghe Mateevici ne dă explicaţia… O explicaţie stupefiantă, despre care ne-ar părea

bine să ne convingă cineva că este neîntemeiată pentru simplul motiv că nu există entitatea celor şapteînţelepţi… Ne poate lămuri cineva asupra acestui subiect?

Desigur, unii, fără prea multe argumente, se vor grăbi să-i nege orice valoare ipotezei propuse deGheorghe Mateevici. Le atragem atenţia că nu au, moralmente, nici un drept să pronunţe în public asemeneaaprecieri sau obiecţii decât dacă până acum s-au învrednicit să-şi prezinte, tot public, părerea cu privire ladocumentele şi mărturiile pe care „partea evreiască“ a disputei le ascunde în mod sistematic. Cei care autăcut pe acest subiect şi n-au sesizat acest aspect atât de frapant consider că s-au descalificat ca posibilicomentatori ai Holocaustului şi ai literaturii produse de acesta. Ei nu au calificarea morală pentru a fijudecători ai unui om de ţinuta morală a lui Gheorghe Mateevici.

O ultimă întrebare pe care o ridică textul semnat de Gheorghe Mateevici: în trupele naziste SS, vestiteprin antisemitismul lor feroce, a funcţionat oare un „batalion SS compus numai din evrei“? De ce este atâtde puţin amintită şi deloc comentată această împrejurare cu totul neaşteptată?

Ce i-a mânat în luptă pe acei evrei SS-işti alături de călăii neamului lor? Care a fost soarta acestor SS-işti evrei după încheierea războiului?

După câte ştim – dar poate că greşim!, în trupele aliate (sau româneşti) care au luptat împotrivaGermaniei naziste şi anti-semite (au luptat, iar sute de mii, milioane dintre militarii acestor trupe au murit)nu a existat nici o formaţiune de luptă, nici un batalion sau măcar o companie, alcătuită „numai din evrei“!…

*

În lipsa documentelor, cele mai multe fiind ascunse cu bună ştiinţă şi rea credinţă, ipotezele – în modfiresc – riscă să devină tot mai fanteziste. Gheorghe Mateevici nu ne propune o limită a fantazării imposibilde depăşit. Sunt convins că vor apărea autori şi mai „inspiraţi“. Dar depun mărturie privind buna credinţă şionestitatea celui care a fost Gheorghe Mateevici. Câteva cuvinte, mai potrivite şi mai „la obiect“, le voiîmprumuta din România liberă, din Aldinele domnului Mihai Creangă, care, la 30 aprilie 2004, a publicaturmătorul text:

Gheorghe Mateevici – In memoriam

Pe 29 aprilie anul acesta s-au împlinit doi ani de la trecerea în veşnicie a celui care a fost Gh.Mateevici, membru ARVIS din 11 noiembrie 1997 şi Membru de Onoare din martie 2001. A fost într-adevăr o onoare pentru Asociaţia Română a Victimelor Represiunilor Staliniste să aibă ca membru unremarcabil descendent al familiei Preotului-poet Alexei Mateevici, originar din Basarabia, autorul poezieiLimba noastră, care s-a jertfit pentru întregirea Neamului românesc participând în armata română laluptele din Primul Război Mondial.

Născut pe data de 2 ianuarie 1928 la Ungheni, pe Prut, Gh. Mateevici este nevoit să se refugiezeîmpreună cu părinţii săi, Artemon şi Larisa Mateevici, în 28 iunie 1940, alături de sutele de mii de ba-sarabeni, bucovineni şi herţeni, la vârsta de 12 ani. A fost absolvent al Liceului Gh. Lazăr, din Bucureşti.Nu cunoaştem toată activitatea şi pregătirea sa profesională, dar s-a dovedit a fi un bun cunoscător alproblemelor de istorie a evenimentelor care au marcat România interbelică şi de după ocupareaBasarabiei de către URSS, în 1940. Dar nu era singurul domeniu în care Gh. Mateevici ne-a dovedit deatâtea ori cunoştinţe temeinice. Am putea spune chiar că avea o vastă cultură generală pe care adobândit-o probabil încă din perioada când mai putea să pătrundă în imensa bibliotecă a familiei, dincasa părintească, de pe strada Mărăşeşti, din Unghenii săi natali. Această bibliotecă cuprindea peste10.000 de volume în limbile engleză, latină, franceză, germană, rusă şi română.

L-am cunoscut târziu pe Gh. Mateevici, prin 1997, la sediul Asociaţiei Române a VictimelorRepresiunii Staliniste – ARVIS. Avea 69 de ani. De atunci a fost nelipsit de la întâlnirile noastre şineobosit luptător pentru drepturile refugiaţilor.

Împreună cu el şi cu ceilalţi membri activi ARVIS am avut numeroase discuţii, uneori încontradictoriu, dar care au fost de un real folos în elaborarea unui proiect de lege care cuprindea, înfinal, compensaţii băneşti, gratuităţi pe SNCFR, transport local, metrou, abonamente gratuite Radio/Tv,telefon etc. precum şi despăgubiri pentru bunurile imobile lăsate în Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa.

Acest proiect elaborat de ARVIS a stat la baza a două legi: Legea 189/2000 (completată cu HG 127/2002), prin care refugiaţii din teritoriile menţionate au primit aceleaşi drepturi ca şi Foştii DeţinuţiPolitici (de aceste drepturi beneficiază acum şi persoanele strămutate din Cadrilater), precum şi Legea290/2003 cu privire la despăgubirea refugiaţilor pentru bunurile imobile lăsate în Basarabia, Bucovina şiţinutul Herţa.

Astăzi, toţi cei care se bucură de aceste drepturi trebuie să cunoască faptul că nimic nu a venit de lasine, că a existat un colectiv care a muncit din greu şi a luptat voluntar. Deşi aceste legi nu satisfac pedeplin dorinţele noastre şi ale celorlalţi refugiaţi, ele reprezintă un important pas înainte.

Din păcate, Gh. Mateevici a plecat de lângă noi la vârsta de 74 de ani şi n-a mai apucat să se bucurede drepturile ce i se cuveneau, la obţinerea cărora îşi adusese cu prisosinţă contribuţia, şi a muritzbătându-se într-o neagră sărăcie. Un român cu un suflet curat şi o ţinută nobilă. Dumnezeu să-lodihnească.

Dr. Toma Badrus,

Preşedinte ARVIS

Anexa nr. 2

ConvenŢiile secrete de colaborare dintre

comuniŞti Şi regimul Antonescu din 1941

Într-un comunicat dat publicităţii pe 25 august a.c., Administraţia Prezidenţială acuza ziarulisraelian „Ha’aretz“, cităm: „Responsabilii redacţiei ziarului au comis o fraudă publicând un textprefabricat în redacţie, neaprobat de intervievat şi deci nemaiaparţinând acestuia din urmă, deformându-ispusele, ca şi poziţiile bine cunoscute ale preşedintelui Iliescu“. Benzile audio, puse la dispoziţie de„Ha’aretz“, dovedesc că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe bandă, ILIESCU spune următoarele: „Eu am şitrăit aceste momente. Am avut prieteni evrei, iar tatăl meu, pentru că nu era numai împotriva evreiloraceastă acţiune, împotriva comuniştilor… Deci cum să spun? Această represiune îi viza şi pe alţii. Darholocaustul s-a referit nu numai la populaţia evreiască din Europa… în România evreii şi comuniştii erausub semnul egalităţii“.

Relativizarea holocaustului, întreprinsă de ION ILIESCU, include ideea că acesta a fost aplicat şialtor popoare, precum şi comuniştilor. „În România din perioada nazistă evreii şi comuniştii erau trataţila fel. Tatăl meu a fost militant comunist şi a fost trimis în lagăr. A murit la 44 de ani, la mai puţin de unan după ce s-a întors“. Ideea că în România sub regimul ANTONESCU ar fi existat şi un holocaustîmpotriva comuniştilor şi că tatăl său – ALEXANDRU ILIESCU – i-a fost victimă constituie o marenoutate, o răstălmăcire, o „rescriere“ a istoriei de către preşedintele ION ILIESCU. A existat unholocaust împotriva comuniştilor în România sub regimul ANTONESCU?

Convenţii secrete de colaborare

Deşi istoria PCR include numeroase „pete albe“ – sau fapte asupra cărora se păstrează tăcere înmod intenţionat –, colaborarea comuniştilor cu regimul ANTONESCU s-a materializat prin două convenţiisecrete încheiate în 1941. Colaborarea aceasta, subliniem, a fost posibilă datorită efectelor pactuluiMOLOTOV-RIBBENTROP, care a funcţionat între 1939 şi 1941. Prima convenţie de colaborare întrecomunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941 prin mijlocirea Serviciului Secretde Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul PETROVICI şi de CONSTANTIN DAVID (evreu deorigine, n.n.), care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie,Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiunianarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectatangajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU cuaceastă ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941este însă şi astăzi un „tabu“ pentru istoria P.C.R. şi nu înţelegem de ce. A doua convenţie întrecomunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat în iulie 1941, după atentatul contra trenului „Patria“, şi afost semnată de EUGEN CRISTESCU, directorul SSI, şi ŞTEFAN FORIŞ, secretarul Partidului Comunistdin România (PCdR) din acel timp. Prin această convenţie, comuniştii se angajau de a se abţine de la actede sabotaj în industria de armamaent şi transportul feroviar pe perioada războiului. SSI-ul, la rândul său,se angaja să nu trimită pe front nici un comunist, care astfel ar fi ajuns să lupte contra lui STALIN şi aURSS. În al doilea rând, de a nu-i preda pe comunişti lui ADOLF EICHMAN pentru a-i duce în lagărelegermane. Iar în al treilea rând, de a nu se opune „infiltrării“ către Bucureşti a comuniştilor din ţară. În1944, când a avut dovada colaborării lui FORIŞ cu regimul ANTONESCU, STALIN a ordonat o„epurare“ masivă a comuniştilor din România, în primul rând a lui ŞTEFAN FORIŞ şi a colaboratorilorsăi. Dar şi utilizarea pe mai departe a directorului SSI, EUGEN CRISTESCU. Asta pentru a nu mai vorbide colaborarea mai veche din 1938 a comuniştilor cu „Frontul Renaşterii Naţionale“, oraganizaţiecarlistă.

Tatăl lui ION ILIESCU milita în cadrul „Komintern“ pentru dezmembrarea României şireîntoarcerea Basarabiei la URSS.

După patru ani petrecuţi în URSS (1931-1935), când a participat la Congresul al V-lea al PCdR de laGorikovo, tatăl lui ION ILIESCU a fost „infiltrat“ de sovietici în România, unde a militat pentru reîn-toarcerea Basarabiei la URSS. A făcut parte din „grupul FORIŞ“, aşa că este logic să tragem concluziacă a făcut politica acestui grup în anii războiului. ION ILIESCU avea pe atunci (născut în 1930) între 11şi 14 ani. Chiar el recunoştea într-un interviu ma ivechi că nu prea ştia ce făcea tatăl său în acest timp.ALEXANDRU ILIESCU a fost de mai multe ori în diverse „lagăre“, în care venea şi din care pleca cu„intermitenţe“. În recomandarea 10975 din 22 iulie 1955 a CC al PMR, prin care ION ILIESCU era„propulsat“ pentru „Uniunea Internaţională a Studenţilor“, cu sediul la Praga, se menţiona: „După 23august 1944 (Ion Iliescu, n.n.) s-a înscris în UTC şi a activat în cadrul organizaţiei UTC a elevilor. Aparticipat la diferite acţiuni ale partidului (la 15-16 ani!, n.n.). După autodizolvarea UTC a continuat săactiveze în organizaţia tineretului progresist şi a UTM“. Deci încă din adolescenţă ION ILIESCU adevenit un „propagandist“. Astfel încât cunoaşterea adevăratei istorii a PCR-ului i-a rămas un capitolinterzis. La 73 de ani însă, din motive de „populism“ politic, ILIESCU „rescrie“ istoria recentă cu o mareseninătate. Pe baza celor două convenţii ale PCdR cu regimul ANTONESCU se poate spune oare că înRomânia a fost un holocaust împotriva comuniştilor, aşa cum o afirma ION ILIESCU?

Vladimir Alexe

Notă. Aşadar, în ziarul „România liberă“ din 03.09.2003 dl Vladimir Alexe lansează întrebarea „sepoate spune oare că în România a fost un holocaust împotriva comuniştilor?“, întrebare la care răspunsulcorect ar fi următorul: persecuţiile aşa-zis antievreieşti din România, pe care unii le numesc Holocaustuldin România, au fost persecuţii îndreptate împotriva comuniştilor. Aceste persecuţii au lovit în mulţi evreideoarece cei mai mulţi comunişti şi simpatizanţi ai comuniştilor au fost evrei. Dar cei mai mulţi dintre evreiidin România nu au avut simpatii comuniste, drept care cei mai mulţi evrei din România nu au fost atinşi depersecuţiile anti-comuniste (sau anti-evreieşti).

Informaţia potrivit căreia Partidul Comunist, alcătuit aproape numai din evrei la acea dată, se angaja„să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături depoliţişti, derbedei şi hoţi“ este verosimilă şi graţie acestei informaţii capătă sens şi explicaţie o sumedeniede evenimente din zilele aşa-zisei rebeliuni legionare, impunând adevărul că nu legionarii au declanşatrebeliunea, că legionarii au fost victimele rebeliunii, că rebeliunea a fost o diversiune pusă la cale cuajutorul comuniştilor, urmărind scoateera legionarilor de la guvernare. Ceea ce lipseşte de orice consistenţămult trâmbiţatul „pogrom de la Bucureşti“, din ianuarie 1941, mereu pus în sarcina legionarilor. Un pogromorganizat şi controlat propriu-zis de evrei!

Faptul că toate cele petrecute la Bucureşti în 20-23 ianuarie 1941 au fost o diversiune antilegionară, lacare evreii (unii evrei!) au participat ca animatori şi autori, iar nu ca victime inocente ale unui pogrom,rezultă şi din cea mai sumară analiză a datelor. Interpretăm în acest fel împrejurarea că după „rebeliune“legionarii au fost arestaţi de Ion Antonescu şi condamnaţi, în număr de circa 10.000 (zece mii), la ani greide închisoare pentru cele petrecute în zilele amintite. În mod cu totul inexplicabil, nici un legionar nu a fostanchetat, acuzat sau condamnat pentru cei 120 (o sută douăzeci) de evrei ucişi în timpul aşa-zisului„pogrom legionar“. Mai mult, nimeni dintre rudele evreilor ucişi atunci nu au reclamat nici până azi faptulcă nici un legionar nu a fost acuzat de uciderea vreunui evreu, că, practic, asasinii celor 120 de evrei aurămas necunoscuţi şi, deci, nepedepsiţi. Ce să însemne asta altceva decât minciună, înscenare, diversiune?!Căci, analiza logică a faptelor te pune dinaintea acestei veritabile dileme: ori au fost într-adevăr omorîţi 120

de evrei, dar nu au fost omorîţi de legionari, ci de cei care au organizat şi înscenat rebeliunea, printre aceştiafigurând şi mulţi evrei comunişti, ori cei 120 de evrei asasinaţi au fost inventaţi de agenţii Siguranţei înbună înţelegere cu comunitatea evreiască din România, pentru a-i compromite pe legionari.

Avem motive serioase să credem că tot o diversiune, efectuată în acelaşi scop, a fost şi asasinarea luiNicolae Iorga, victimă nu a legionarilor, ci a unor agenţi infiltraţi în mişcarea legionară…

Anexa nr. 3

O MĂRTURIE ZGUDUITOARE

La iniţiativa recent înfiinţatei Comisii internaţionale de cercetare şi evaluare a contenciosuluiromâno-evreiesc a fost demarată acţiunea de strângere şi consemnare de documente (inclusiv mărturii)privitoare la aşa-zisul Holocaust din România. Este vorba, în mod evident, de o replică românească şipatriotică la iniţiativa d-lui Ion Iliescu de a înfiinţa o comisie sub patronajul lui Elie Wiesel, care îşipropune să stabilească nu dacă românii sunt sau nu vinovaţi de holocaust – această acuzaţie a fost deja

însuşită de Ion Iliescu fără să crâcnească, ci la ce sumă, la câte miliarde de dolari se ridică datoria românilorfaţă de evrei, ca reparaţii pecuniare pentru pretinsele sute de mii de evrei ucişi de români. Pare tardivăaceastă iniţiativă, la cei peste 60 de ani trecuţi de la producerea evenimentelor. Ce martori maisupravieţuiesc?

Iată însă că martorii nu au dispărut cu toţii, aşa cum sperau d-nii Ion Iliescu şi Elie Wiesel. Şi – cu voialui Dumnezeu – un important martor a supravieţuit, un martor al „pogromului“ legionar din ianuarie 1941:Dărăşteanu Constantin. Şi domnia sa, în faţa notarului public, a dat o declaraţie pe care o publicăm inextenso. O declaraţie care dă peste cap tot ce ştiam până deunăzi despre ianuarie 1941. Dar care declaraţiese potriveşte de minune cu dezvăluirile făcute de Vladimir Alexe, în „România Liberă“ din 3 septembrie2003, dezvăluire republicată de noi mai sus, la Anexa nr. 2. Conform documentelor publicate de VladimirAlexe, evreii comunişti au fost foarte activi în ianuarie 1941, participând direct la devastarea cartierelorevreieşti, la violenţele şi crimele care urmau să fie puse în sarcina legionarilor. Acum apare, în consecinţălogică, confirmarea, detaliul edificator: Abatorul din Bucureşti era, în ianuarie 1941, sub administraţie evre-iască! Ceea ce face verosimilă ipoteza (mărturia) că la Abatorul din Bucureşti, în ianuarie 1941, evreiiridicaţi în cârlige nu erau evrei, ci au fost de fapt români, legionari! Iar legionarii asasini au fost de faptevrei! Diversiune şi mistificare totală! Dar nu şi veşnică, potrivit paremiologiei universale despre izbândafinală a adevărului! Adevărul, iată, iese azi la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei. Binecuvîntată clipă!

ION COJA

DECLARAŢIE

Subsemnatul DĂRĂŞTEANU I. CONSTANTIN, născut la data de 28 iulie 1914 în comuna Stoieneşti,judeţul Vlaşca, (azi Giurgiu), domicialiat în Bucureşti, bl. Theodor Pallady nr. 25, bloc V 11, scara D, ap.149, sector 3, cunoscând sancţiunile prevăzute de art. 292 din Codul Penal, cu privire la falsul în declaraţii,declar prin prezenta următoarele:

În ianuarie 1941 lucram la Baza Aeriană nr. 3 Pipera (devenită mai târziu ASAM) ca şef de echipă,maistru principal reglor şi montor de avioane, la data aceea cu o vechime de 3 (trei) ani. În ziua de 24 ianu-arie 1941 am avut o discuţie cu un subaltern Preda Petre, zis Druşcă, mecanic, care în zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la unitate: era legionar şi participase la rebeliune. El mi-a povestit că la Abator se aflătrupurile neînsufleţite ale unor legionari agăţate în cinghele, despre care se afirmă că ar fi cadavrele unorevrei ucişi de legionari. Am raportat comandantului meu comandor inginer Constantinescu Cristea celeaflate de la Preda Petre şi l-am întrebat ce crede că trebuie făcut. Comandantul mi-a răspuns că nu ştie ce săfacem şi cui să raporteze cele aflate, dar că mai înainte de orice o asemenea informaţie trebuie verificată.Mi-a recomandat să iau maşina dubiţă (marca Skoda) cu care unitatea noastră îşi făcea aprovizionarea cucarne de la Abator şi să mă deplasez acolo, la Abator, să văd care este adevărul. Menţionez că la vremeaaceea făceam din când în când reportaje pe subiecte tehnice la revista „Aripi frânte – Aripi româneşti“condusă de comandorul Emil Gârleanu (rudă a scriitorului cu acelaşi nume), devenit ulterior general. Amplecat cu şoferul, militar în termen, care cunoştea bine Abatorul, unde am ajuns şi am intrat pe poartaprincipală spunând că mergem să luăm carne pentru unitate, ca de obicei. Am intrat apoi în hală şi amconstatat că aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-oatmosferă apăsătoare, de încordare şi gravitate. Am încercat să intru în vorbă cu parlagiii, dar ei mai mult sefereau să-mi răspundă când i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află nişte oameni, nişteevrei atârnaţi în cârlige (cinghele). M-au făcut atent să fiu mai discret şi mai prudent. Unul dintre ei, pe careceilalţi îl numeau „nea Vasile“ şi care era şeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns totuşi: „Da, domnule,dar nu sunt evrei, sunt români!“ Şoferul care mă însoţea îl cunoştea şi ne-a făcut prezentările: se numeaStoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcţie se aflau cadavrele şi m-a făcut atent să nu fiu văzut de oameniidin conducerea Abatorului sau oamenii de încredere ai acestora. La circa 50 m am găsit locul, unde amajuns singur, neînsoţit de nimeni. Am numărat cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat nu-mărul exact, ţin minte că se termina cu cifra 1. Lângă perete se mai afla o grămadă de cadavre, cu hainele

murdare de noroi şi sânge. Cadavrele atârnate în cârlige aveau paltoane pe ei, unul mai avea căciula (cuşmăde blană ţărănească) pe cap. Am dat puţin la o parte paltonul la primele trei cadavre şi am văzut la fiecarerana mortală, din care cursese sângele şi îmbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub paltonşi deasupra hainei o cămaşă verde, legionară. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre şi m-am întors laşofer. Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: „Măi, nea Vasile, cine sunt oamenii ăştia?“Mi-a răspuns că sunt legionari împuşcaţi de Armată, că în jurul Abatorului au fost împuşcaţi mai mulţilegionari şi că aceşti legionari au fost adunaţi din stradă de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului,la ordinul acesteia, şi băgaţi în Abator, unde au fost atârnaţi în cârlige şi declaraţi că sunt evrei ucişi delegionari. Reproduc cuvintele lui nea Vasile Stoica: „Nu sunt jidani, domnule, sunt legionari împuşcaţi deAntonescu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târît din stradă în Abator, i-au atârnatîn cinghele şi zic despre ei că sunt jidani“.

Fac menţiunea că la data aceea Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. Nea Vasilea făcut menţiunea „jidanii noştri, care conduc Abatorul“.

De asemenea, menţionez că i-am spus şoferului, dacă vrea, să meargă şi el să-i vadă pe cei atârnaţi încârlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunând că nu e bine deoarece deja unii „de sus“ au observat mişcarea pecare o făcusem şi acum sunt cu ochii pe noi. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare celepetrecute la Abator şi în faţa altora, în cazul în care va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este deacord, mi-a dat adresa – locuia lângă Abator, pe Splai, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori şi ne-amîmprietenit. Aşa am aflat că după aceea Armata a ridicat cadavrele de la Abator şi le-ar fi dus în pădureaPlumbuita.

Vizita mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare am luat pentru trupă o navetă demăruntaie, mai mult burţi.

Când m-am întors la unitate m-am prezentat la comandant şi i-am raportat cele aflate. Comandantul aconsiderat că e de datoria lui să raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului şi m-am dus înhala de montaj, în hangarul central. După un ceas, un ceas şi jumătate, a venit la mine comandantul şi mi-aspus că a telefonat la Consiliul de Miniştri, la cabinetul lui Horia Sima şi a cerut să vorbească cu acesta. Dela postul telefonic respectiv i s-a răspuns că „camaradul Horia Sima nu mai există, că nu se ştie unde este“.

Menţionez că în zilele care au urmat zvonul despre uciderea şi atârnarea în cârlige a evreilor la Abatora circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Până şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteană seîntrebau „de ce evreii nu reclamă la Antonescu ce au păţit?“

Precizez că nu am fost membru al Mişcării Legionare, dar, la fel ca mai mulţi colegi din aviaţie, amsimpatizat, ca român şi creştin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu.

De asemenea, menţionez că am fost condamnat după 1944 pentru „crimă de uneltire împotriva ordiniisociale“ şi am făcut 11 ani de temniţă.

Cu Vasile Stoica m-am întâlnit de mai multe ori după aceea, ultima oară cred că a fost în 1970. Aveaun băiat care s-ar putea să mai fie în viaţă.

Menţionez că pe dl. prof. Ion Coja l-am cunoscut în ziua de 20 decembrie 2003, când m-am întâlnit cudînsul ca să-i povestesc cele de mai sus. Întâlnirea a fost aranjată de domnii Neagoe Nicolae Mateescu şiDogaru Victor-Dorian, cărora le-am povestit cele petrecute la Abator şi au fost de părere că trebuie să-i faccunoscută această întâmplare şi domnului profesor Ion Coja, pe care îl cunoşteam de la televizor. Am fostde acord să mă întâlnesc şi să-i încredinţez această mărturie, pe care o semnez în deplină cunoştinţă deimportanţa ei.

Dau prezenta declaraţie pentru a servi oriunde trebuinţa o va cere.

Redactat şi semnat în 6 exemplare.

DECLARANT,

Dărăşteanu I. Constantin

19 ianuarie 2004, Bucureşti

Anexa nr. 4

UN DOCUMENT EDIFICATOR PUŢIN CUNOSCUT

Sosită 16 Martie 1944

Orele 13, 15’

Nr. 390

TELEGRAMA DESCIFRATĂ

Sunt mulţumit să pot comunica următoarele:

I) Ieri, 13 Martie am luat dispoziţiunea ca toţi evreii din Transnistria să fie trecuţi pe teritoriulromânesc, în Basarabia şi Bucovina, spre a evita să fie supuşi vreunui regim asemănător cu cel din 1941,întrucât tot ieri am hotărât retragerea administraţiei româneşti din Transnistria.

În ce priveşte sprijinirea emigrărilor, binevoiţi a comunica tuturor că suntem gata a da orice concurs.

V’aşi fi recunoscător dacă aţi face a se şti de d-l Steinhardt că nu numai azi, dar întotdeauna am fostpentru sprijinirea migraţiunii evreieşti.

În 1940, ca Ministru de Justiţie, am fost contra masacrării şi abuzurilor de proprietate, dispunândarestarea vinovaţilor.

În Martie 1941, am declarat unor delegaţi speciali ai Guvernului Reichului şi D-lui Himmler, deşi eraimediat după rebeliune şi situaţiunea politică era încă tulbure;

A) că suntem împotriva oricărei soluţii fizice sau măsuri de constrângere şi neadmiţând crima cainstituţiune şi metodă;

B) că sunt numai pentru soluţiuni economice cari, aplicate bunurilor imobiliare mai larg, vor fi foarteeficiente în domeniul comercial, fiindcă fondurile de activitate de comerţ sunt adevărate fiinţe care trebuiescrespectate. Am făcut intervenţiuni la Camera de Comerţ, mai târziu, în acest sens. Până azi nu s-a vândut unsingur bun evreiesc dintre cele expropriate dela evrei în 1940-1941.

Suntem pentru migraţiuni şi sprijinirea lor chiar.

Vor pleca toţi cei care vor.

Evreii pământeni ştiu că cei ce aduc servicii Statutului (sic!) pot fi asimilaţi în drepturi cu Românii.

Cei veniţi în ultimii 20 ani vor fi cercetaţi dacă vor să rămână.

Cei veniţi în ultimii 6 ani, flotanţi, urmează să plece.

C) Acestea le-am declarat şi menţinut şi faţă de Guvernul german, care în 1941 mi-a cerut formal –prin consilierii von Ritzen, Richter şi Hoffmann şi Ministrul de Stat Flaumer – ca în România controlulevreilor să fie german exclusiv, întrucât Germania urmăreşte soluţia internaţională a chestiunii evreieşti.

Am refuzat.

D) În 1941 s’a cerut autorizaţiunea de migraţiune (vasul „Struma“) pentru un număr de evrei, iar laBucureşti au început afacerile de migraţiune, organizate tot de evrei, cu mari speculaţiuni. Penibil daradevărat.

Am fost contra oricărei întreprinderi de aventură, dar am dat autorizaţiunea ori de câte ori s-a cerutplecarea efectivă.

A plecat vasul „Struma“ şi ştiţi ce s-a întâmplat.

E) În 1942, Guvernul Majestăţii Sale britanice m-a întrebat – prin Ministrul Elveţiei, Dl de Weck –dacă Guvernul român ar acorda autorizaţiunea de plecare evreilor emigranţi. I-am răspuns afirmativ.

F) În vara anului 1943, mi s-a transmis în scris, prin Nota Verbală, mesajul Guvernului Majestăţii Salebritanice şi am răspuns tot în scris: au fost, suntem şi vom fi pentru migraţiuni. Ele trebuie organizate serios,repede şi cât mai numeroase.

G) Reprezentanţilor Crucii Roşii Internaţionale le-am răspuns.

H) În toamna anului 1943, Congresul Sionist întrunit la Rio-de-Janeiro mi-a telegrafiat mie personal,cerând aprobarea pentru migraţiuni.

Am răspuns că suntem dornici de a îndeplini această cerere, fiind conformă intereselor noastre şi voinda ajuta evreii din Transnistria în special.

I) În primăvara acestui an, am eliberat de la poliţie – prin intervenţiune directă şi la stăruinţaDelegatului Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva, D-l Kolb – evrei care, cu titlul de organizare demigraţiuni, au făcut imprudenţa de a folosi agenţi comunişti, numai ca să nu se creadă că vrem oprireamişcării de migraţiune.

J) Von Ribbentrop aflând de aprobarea dată pentru emigrări şi răspunsul comunicat Guvernuluibritanic a trimis d-lui Mareşal Antonescu o Notă, arătând că s-a cerut şi Germaniei acest lucru, dar nu s-aadmis expatrierea în Palestina, nevoind a nemulţumi pe Arabi, şi ar fi bine să facem acelaşi lucru.

Am răspuns d-lui von Killinger că Guvernul român nu omoară evreii şi nu rezolvă problema evreeascăprin suprimare, că este pentru migraţiuni şi că rog pe von Ribbentrop dacă ţine seamă de sensibilitatea arabăsă respecte şi pe cele româneşti.

Netemeinicia acţiunii de organizare a migraţiunilor continuă.

Evreii din România spun că aştepată bani din alte părţi şi că nu au vapoare, iar noi am dat până azi totsprijinul, mergând până la a discuta, încă din primăvara anului 1943, cu Guvernul turc (NuramMenemonoglu ştie) posibilitatea de a utiliza motonavele noastre de la Istanbul, sub pavilionul nostru şicu garanţia liberei navigaţiuni şi de conservarea vaselor.

Aşadar, suntem pentru sprijinirea migraţiunei şi voim a o sprijini, dar niciodată, absolut niciodată, nus-a propus ceva serios şi efectiv, ci s-au făcut intrigi, afaceri oneroase de migraţiune, dându-ne uneoriimpresia că Guvernul român nu ar fi sprijinit mişcarea de emigrare.

II) Cereţi o… şi discutaţi chiar posibilitatea folosirii navelor cu garanţia care am comunicat-o D-voastre.

III) Pentru copiii din Transnistria şi adulţi autorizăm emigraţiunea. Această aprobare pe care ocomunic este un angajament.

IV) În ceea ce priveşte chestiunea evacuării ulterioare de pe teritoriul român, nădăjduiesc că nu ne vomgăsi în situaţiunea de a vedea că pe noi nu ne sprijineşte nimeni.

Rog comunicaţi cele de mai sus.

Mihai Antonescu

Davidescu

1250

din 15 Martie, orele 2,10’

Expediată: 17 Martie 1944

Orele 19,45’

Gl A. ¿ supra

Nr. 68 – 397

TELEGRAMA CIFRATĂ

EXTERNE BUCUREŞTI

Rog a se descifra de D-l Ministru Davidescu.

Cu referire la telegrama D-voastre Nr. 1250.

Comunicarea ce am făcut-o a fost primită cu atât mai mare bucurie cu cât D-l Hull mai trimisese încă onouă telegramă exprimând via îngrijorare a Guvernului american.

D-l Hirschman mi-a spus că va sublinia în telegrama sa la Washington bunăvoinţa arătată de Guvernulnostru şi repeziciunea cu care a soluţionat chestiunea. Dînsul mi-a amintit un proverb american care spune:„Cine dă repede, dă îndoit“.

68 CRETZIANU 397

Comentariul nostru, din nou succint şi incomplet:

1. Proverbul american, în forma sa originală, suna cam aşa: bis dat qui cito dat…

2. Persoana care ne-a pus la dispoziţie cele două documente le consideră inedite, încă nepublicate. Vagavem impresia că lucrurile nu stau chiar aşa. Oricum, sunt documente care merită să circule şi să pretindăcomentariile tuturor celor care proclamă Holocaustul din România. Dacă într-adevăr acum se publică primaoară aceste documente, de către un nespecialist ca subsemnatul de mine, care în viaţa sa nu a umblat prinarhivele vreunei instituţii, atunci înseamnă că în istoriografia noastră se petrec lucruri extrem de grave,instituind o stare greu de calificat în termeni academici sau cât de cât acceptabili. Cum este posibil caasemenea documente să zacă în arhivele româneşti, cercetătorii acestor arhive să ştie de existenţa unor astfelde documente, iar ele să rămână nepublicate, departe de conştiinţa istoricilor şi a publicului interesat?! Cese întâmplă în ţara asta?! Cine o conduce şi o controlează de fapt?

3. Din lectura acestor documente rezultă că ne sunt datoare cu dezvăluiri spectaculoase şi arhivelealtora: ale Guvernului britanic, ale Guvernului german şi – surpriză!, ale Congresului Sionist ţinut în toamnalui 1943 la Rio de Janeiro. Cred că este de interes maxim să se publice corespondenţa dintre acest„Congres“ şi autorităţile româneşti. În mod indirect, existenţa acestei corespondenţe constituie o confirmare

a ipotezei Mateevici. Şi iarăşi ne întrebăm de ce „partea evreiască“ încă nu a publicat documentele acesteirelaţii, dintre Guvernul român şi liderii sionismului mondial!

În mai multe rânduri Mihai Antonescu se referă la lipsa de interes real a evreilor pentru „migraţiunea“în Palestina şi mai ales la „afacerile de migraţiune, organizate tot de evrei, cu mari speculaţiuni (s.n.).Penibil, dar adevărat.“ Tragedia „Strumei“ se deduce că ar cădea în răspunderea acestor evrei care auorganizat „afaceri de migraţiune“. Afaceri deopotrivă penibile şi criminale, de care azi evreimea are de cesă se ruşineze. Ruşinea este însă şi mai mare dacă, cu obstinaţie nelegiuită, neruşinată, se caută alţi vinovaţiîn locul celor adevăraţi.

5. Mihai Antonescu a ţinut să atragă atenţia asupra unei fraze, singura subliniată literalmente: Până azinu s-a vândut un singur bun evreiesc dintre cele expropriate dela evrei în 1940-1941“. Zece ani mai târziu,Wilhelm Filderman, fostul preşedinte al Comunităţilor Evreieşti din România anilor de prigoană anti-semită, în vestitul său „testament“ confirmă cele spuse de Mihai Antonescu: „graţie politicii mareşaluluiIon Antonescu, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-lesă pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun“.

După mai bine de o jumătate de secol, Elie Wiesel, evreul laureat al Premiului Nobel pentru minciunişi calomnii pe tema Holocaustului, pentru instigare la ură între neamuri, va cere de la români miliarde dedolari ca despăgubire pentru averile „expropiate de la evrei“! Averi care, aşa cum se înţelege clar dindeclaraţia lui Wilhelm Filderman „au fost restituite la momentul oportun“.

6. Încă o dată se vădeşte cât de ticăloasă este poziţia acelor analişti care consideră că guvernul IonAntonescu a avut o poziţie corectă faţă de evrei abia după cotitura pe care războiul o cunoaşte la Stalingrad,în iarna lui 1943. Migraţiunea evreilor a început încă din 1941! „Netemeinicia acţiunii de organizare amigraţiunilor“, de care se fac vinovaţi în primul rând evreii, a durat însă în toată perioada Holocaustului! Înce constă vina evreilor? (A unor evrei, fireşte!) În „intrigi şi afaceri oneroase“, acuzaţie a lui MihaiAntonescu pentru care există sumedenie de dovezi şi confirmări, toate ascunse azi cu grijă de propagandiştiiHolocaustului. Cu grijă şi în zadar, precum se vede, ilustrând încă o dată că în România a început Holocash-ul…

7. În reproducerea textului am folosit litere îngroşate (bolduri) pentru cuvintele care, în copia foto caremi-a parvenit, au fost mai greu lizibile. De neînţeles a rămas pentru noi sensul celor spuse la pct. IV.Oricum, aşteptăm cu mare interes interpretarea şi detaliile pe care ni le pot oferi istoricii propriu-zis,specialiştii. Mingea este în terenul lor şi trebuie s-o joace! Inclusiv specialiştii din comisia Elie Wiesel.

Post scriptum: Documentul de mai sus a fost totuşi publicat, fragmentar, în cartea Zile însîngerate laIaşi. 1941, scrisă de A. Kareţki şi M. Covaci, unde, la pag. 118, ni se dă şi cota documentului: „Arhiva M.A.E., dosar Ankara, vol. II, filele 108-110“. Evident, nu excludem nici existenţa unei lucrări în care să se fipublicat integral preţiosul document, însoţit de comentariul cuvenit. Oricare ar fi fost acel comentariu,credem că pe marginea acestui document avem în continuare de făcut comentarii dintre cele mai interesanteprivind capacitatea acestui document de a adeveri încă o dată că Ion Antonescu „i-a salvat pe evrei“, iarevreii au de unde şti aceasta! Afirmând contrariul, evreii nu se înşeală, nu comit o greşeală, ci săvârşesc unact de nerecunoştinţă, de rea credinţă criminală.

Anexa nr. 5

De ce au rĂstĂlmĂcit evreii ÎnvĂŢĂtura

despre „poporul ales“ Şi pentru ce

nu vor sĂ renunŢe la ea

Pentru a da un răspuns mulţumitor trebuie explicată mai întâi originea acestei idei. Nu este însăindiferentă perspectiva din care se încearcă o asemenea explicaţie, orice punct de vedere, oricât de obiectivs-ar dori, fiind tributar sistemului de referinţă critic pe care îl foloseşte.

Din partea unui creştin ortodox ar fi o ipocrizie pretenţia de „obiectivitate“ (care de altfel nu există, cieste doar dorinţa minţilor înfumurate de a se aşeza în locul Adevărului), încercarea de a se situa deasuprasau în afara modului în care Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii ei Părinţi insuflaţi de Sfântul Duh, a judecat celecuprinse în Revelaţia dumnezeiască, fiind un semn al trufiei. Totodată, se poate dovedi cu uşurinţă căpunctul de vedere al Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei este cel mai raţional, se potriveşte cel mai bine înîntregul ansamblu al Revelaţiei creştine, şi este argumentat din plin de Sfintele Scripturi.

Ce este poporul ales ?

„Poporul ales“ este adunarea fiilor lui Dumnezeu; sunt cei care se păstrează în credinţa curată deDumnezeu şi prin aceasta se recunosc drept fii ai Tatălui ceresc; ei sunt urmaşii lui Avraam în credinţă,acesta fiind primul om care pentru curăţia lui a primit credinţa adevărată în Dumnezeu şi promisiuneamântuirii, şi făgăduinţa că va fi părinte a multe neamuri (Facerea, 17: 5); sunt cei care i-au ascultat peprooroci şi i-au urmat. Poporul ales este cel care la plinirea timpurilor, prin credinţa în Hristos, a primitpecetea Duhului Sfânt şi harul înfierii pe care l-au lepădat fiii de sânge (cei mai mulţi dintre ei), cum spuneSf. Apostol Petru: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit deDumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată,voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţiparte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.“ (I, Petru, 2: 9, 10)

Există două moduri prin care omul se poate apropia cu mintea de Sfintele Scripturi: duhovniceşte şitrupeşte (sau după literă); aceste două modalităţi sunt antagonice, abordarea duhovnicească înălţând minteala înţelegerea tainelor dumnezeieşti, în vreme ce limitarea la literă dovedeşte o minte obtuză, datorată însăpatimilor şi nu lipsei de inteligenţă. Înţelegerea după literă are ca rezultat final înşelarea, adică moarteaduhovnicească „…pentru că litera ucide, iar duhul face viu.“ (II, Corintieni, 3: 6) – despre care ne spunSfinţii Părinţi ai Ortodoxiei că este cauzată în special de patimile trufiei şi slavei deşarte, prezente în totomul ce îşi lipeşte inima cu o iubire pătimaşă de lumea aceasta stricăcioasă.

Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi nu poate fi înţeles decât duhovniceşte (atunci când mintea omuluiplin de evlavie este luminată de harul Sfântului Duh).

Cunoaşterea duhovnicească a lui Dumnezeu a primit-o Avraam pentru smerenia lui adâncă, arătată deascultarea desăvârşită în faţa lui Dumnezeu. Încercările la care a fost supus au fost neobişnuite, dar numaitrecând prin ele a putut înţelege taina jertfei prin care Tatăl a mântuit lumea. Aşa cum jertfa mântuitoare aTatălui a înţeles-o prin jertfa simbolică a lui Isaac, la fel şi legământul lui Dumnezeu cu el a avut ca semnvăzut tăierea împrejur, simbol al curăţirii de ceea ce este trupesc şi mort prin botezul de viaţă făcător. Toateacestea însă sunt simboluri care trebuiau să aducă aminte şi să păstreze vie în conştiinţa urmaşilor săiîmplinirea viitoare a lucrării mântuitoare de către Fiul lui Dumnezeu prin jertfirea sa pe cruce.

Cele primite de Avraam de la Dumnezeu se judecă deci duhovniceşte (adică se înţeleg în Hristos, princare a fost dat Duhul Sfânt), orice altă încercare de tălmăcire, în afara harului, reduce Revelaţiadumnezeiască la o învăţătură omenească, despre care ne spune Apostolul Pavel că este nebunie. (I,Corintieni, 1: 18-25)

Doar o mică parte din poporul evreu s-a păstrat prin smerenie şi ascultare în credinţa curată deDumnezeu, şi aceştia au reprezentat rămăşiţa care se va mântui (Romanii, 9: 27), ceilalţi au căzut deseoriîn idolatrie.

Semnificativ este episodul în care aflându-se Moise pe muntele Sinai pentru a primi Legea, în lipsa luievreii şi-au ridicat patimile lăcomiei, desfrâului, iubirii de arginţi la rang de zeitate, simbolizată prin viţelulde aur, căruia i s-au închinat, părăsindu-l pe Dumnezeu.

Cunoscând dinainte necredinţa şi îndărătnicia în rău a evreilor, Dumnezeu a vrut să-i şteargă de pe faţapământului, şi să ridice din Moise un alt popor care să împlinească voia Sa. Doar intervenţia lui Moise, camijlocitor, adevărat păstor ce-şi pune viaţa pentru oile sale rătăcite, salvează poporul evreu de la pieire, dartendinţa de a se revolta împotriva lui Dumnezeu va rămâne o constantă a iudeilor până în zilele noastre.

Prin Moise, Dumnezeu spune evreilor că nu pot fi poporul Lui, decât în măsura în care respectălegământul făcut cu El: „De vei asculta cu luare aminte glasul său şi vei face toate câte îţi poruncesc şi devei păzi legământul Meu, îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voiîmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt.“ (Ieş. 23: 22)

Dumnezeu a vestit prin prooroci că-i va lepăda pe evrei şi că va ridica dintre neamurile care vor primipe Hristos un nou popor ales, cum zice Apostolul Pavel: „…care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, cişi dintre păgâni, precum zice El şi la Osea: «Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şiiubită pe cea care nu era iubită; şi va fi în locul unde li s-a zis lor: Nu voi sunteţi poporul Meu – acolo sevor chema fii ai Dumnezeului Celui viu»“. (Romanii, 9: 24-26.)

Iisus Hristos plânge acest popor, care şi-a ucis proorocii şi-L vor ucide şi pe Fiul lui Dumnezeu venitsă-i mântuiască, şi le arată în pilde care vor fi urmările:

„Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în eateasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.

Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cupietre.

Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.

Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi săavem noi moştenirea lui.

Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?

I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele latimpul lor.

Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta aajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»?

De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va faceroadele ei.“ (Matei, 21: 33-43.)

Sfântul Chiril al Alexandriei, în acord cu toţi Părinţii arată într-un întreg capitol al cărţii Glafire căpentru nesupunerea lor iudeii au pierdut făgăduinţa şi harul: „Deci Cărturarii şi Fariseii dispreţuiescfăgăduinţa lui Dumnezeu pentru că nu voiesc să meargă spre ea şi nu lasă nici pe alţii. De aceea au şiauzit: «Vai vouă învăţătorilor legii, că aţi luat cheia cunoştinţei. Voi nu intraţi şi pe cei ce vor să intre îiîmpiedicaţi» (Matei:23,10). Poporul de sub conducerea conducătorilor s-a pierdut prin cuvintele lor. Aşazice Dumnezeu prin glasul proorocului: «Păstorii şi-au ieşit din minte şi nu L-au căutat pe Domnul. Deaceea toată păşunea le-a rămas necunoscută şi s-au risipit» (Ier. 10, 2). Pentru aceea marea mulţime aiudeilor a pierdut făgăduinţa şi s-a făcut nepărtaşă de harul lui Hristos. Dar s-a mântuit prin Hristosrămăşiţa (Rom. 9, 27).“ (Glafire, p. 419.)

Acesta este noul popor al lui Dumnezeu, sunt primitorii lui Hristos, creştinii. Legătura dintre ei,coeziunea lor, este dată de unitatea în Sfântul Duh, pentru că în vinele acestui popor curge sângele luiHristos prin Sfânta Euharistie.

Identitatea şi unitatea poporului ales nu este de ordin rasial (ereditar), şi nici politic sau măcar cultural,aşa cum vor acum să înţeleagă iudeii, strâmbând cunoaşterea de Dumnezeu prin înţelegerea pătimaşă,trupească a Scripturii.

Adevăratul popor ales stă în unitate prin credinţa lucrătoare în Hristos şi numele lui este Biserica.

Iudeii fac o „fraudă duhovnicească“, pretinzând că sunt aleşii unui Dumnezeu de care s-au lepădat înmai multe rânduri, culminând cu uciderea Lui – pe care şi-au asumat-o cu o răspundere colectivă: „SângeleLui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“ (Matei, 27: 25). Un teribil blestem, ale cărui urmări au fostproorocite de întregul popor pe muntele Ebal (Deuteronom, 27: 14-26; 28: 15-68).

Părăsind cele dumnezeieşti, iudeii au strâmbat cuvântul lui Dumnezeu ca să corespundă patimilor dedominaţie care-i robesc. De aceea au schimbat înţelesul „poporului ales“: alegerea spre a păstra credinţacurată în venirea Mântuitorului au înlocuit-o cu ideea că sunt aleşi să domine şi să stăpânească celelaltepopoare, considerate inferioare şi destinate să slujească lor.

Adevăratul iudaism care s-a împlinit prin venirea lui Hristos, a fost înlocuit cu sionismul, pentru că înlocul celor dumnezeieşti evreii au ales cele pământeşti, iar în locul celor duhovniceşti au preferat pe celetrupeşti.

Evreii au fost poporul ales atâta vreme cât aveau lumina cunoştinţei de Dumnezeu, atrăgând şi celelaltepopoare spre lumină. Arătându-se nedemni şi ticăloşi spre această slujbă dumnezeiască s-a împlinit cu eicuvântul Mântuitorului: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimicnu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.“ (Matei, 5: 13.)

Destinul poporului evreu nu poate fi înţeles decât în lumina Evangheliei. Iudeul nu poate să sedefinească decât prin raportarea lui la Hristos. Încercarea de a se defini doar prin legături de sânge sauculturale nu poate fi satisfăcătoare şi arată o teribilă criză de identitate: cum poţi fi iudeu lepădându-te şiucigând pe Hristos, când iudeu, în sens duhovnicesc, înseamnă iubitor (cinstitor) de Dumnezeu?

Modul în care iudeii încearcă de două mii de ani să-şi afirme şi să-şi păstreze „identitatea“ nu este

altceva decât un act tragic de sinucidere colectivă, chiar dacă, din vânzarea lui Dumnezeu, au câştigat mult-râvniţii treizeci de arginţi.

Fratele Gabriel

Comentariu: Pretenţia de „popor ales“ se leagă într-o posibilă relaţie de cauzalitate cu politica dereabilitare biologică şi rasială a evreilor, dacă într-adevăr se va adeveri ipoteza istoricului britanic. Adicăar fi cauza principală şi ultimă a Holocaustului… Încununând astfel suita de suferinţe şi necazuri pe care le-au tras evreii de pe urma acestui mit – deopotrivă constitutiv şi distructiv pentru neamul evreiesc. Căciliderii care au gândit în secolul al XX-lea strategia iudaismului, care au gândit-o determinaţi şi orientaţi decredinţa în „poporul ales“, era logic să nu accepte, printre viitorii stăpâni ai planetei, ai lumii, exemplareletarate, acei evrei care prin aspect şi performanţe ar fi constituit o infirmare evidentă a mitului poporuluiales. E de luat în seamă şi tensiunea psihică pe care o crease printre ideologii sionişti „bogata“ literaturăinterbelică dedicată caracterelor biologice evreieşti, riguros măsurate şi inventariate pentru a conchide, cuaparenţe şi aere de ştiinţificitate, asupra inferiorităţii rasei evreieşti. Producerea Holocaustului pentru aopera astfel o selecţie artificială printre evrei, operaţie concepută de sionişti şi executată de nazişti, ar avealogica ei, oricât de precară ar putea să pară. Luând în serios nebunia tezei „poporului ales“, cealaltă nebunie– producerea holocaustului pentru a opera astfel o selecţie artificială printre evrei, nu ar fi nici ea lipsită deo logică, minimă, de o motivaţie şi o finalitate. Chiar dacă este vorba de o motivaţie criminală, aberantă,monstruoasă!… Motivaţie dedusă din mitul „poporului ales“. Aşadar, Holocaustul ca o consecinţă logică aunei premize aberante, absurde, monstruoase.

Anexa nr. 6

UN RABIN ORTODOX DESPRE SIONISM ŞI HOLOCAUST

(interviu acordat de rabinul şef Moishe A. Friedman publicaţiei

austriece Zur Zeit, nr. 48/03)

– Cum apreciaţi cerinţa includerii lui Dumnezeu în Constituţia Europeană?

Moishe Arye Friedman: O raportare la Dumnezeu ar fi importantă, căci cei fără credinţă în

Dumnezeu au fost cei care au contribuit la Holocaust şi sunt cei care distrug şi astăzi pacea în OrientulApropiat. Şi mă refer mai ales la regimul israelian, care a transformat regiuni întregi din Palestina înuriaşe lagăre de concentrare. Cum se poate vorbi în viziunea Uniunii Europene de legătura cu Dumnezeuşi, pe de altă parte, să fie sprijinit atât de puternic regimul Sharon, cum o fac Berlusconi şi Schüssel?! Şicum se poate vorbi în Constituţie de o raportare la Dumnezeu şi apoi să ne fie interzisă nouă, evreilorortodocşi, împotriva prevederilor Constituţiei austriece şi a Convenţiilor Europene a Drepturilor Omului(art. 9), formarea unei comunităţi de cult proprii?!…

(…)

– În curând va avea loc aniversarea a 100 de ani de la naşteera lui Theodor Herzl, întemeietorulsionismului. Cum apreciaţi personalitatea lui Herzl şi ce părere aveţi despre festivităţile ce urmează săaibă loc?

Friedman: Theodor Herzl a fost o catastrofă pentru evrei. Un om fără Dumnezeu. După studiile unorpsihologi englezi şi americani de renume mondial, un adevărat psihopat. Copiii săi s-au sinucis, iar el nu s-abucurat de o înmormîntare evreiască. Nu a crezut el însuşi în ceea ce a propovăduit în cărţile sale, iar prinpolitica sionistă pe care a dus-o, a contribuit la catastrofa evreilor, pentru ca statul Israel să poată fi fondat.Herzl este pentru mine tatăl spiritual al acelei linii evolutive care a dus la Holocaust (s.n.). Faptul căurmează să fie sărbătorit cu mare tam-tam se potriveşte coaliţiei Schüssel-Sharon.

(…)

– În Uniunea Europeană s-a realizat de curând un sondaj care a scos la iveală faptul că 59% dineuropeni consideră statul Israel drept cel mai mare pericol pentru pacea mondială. Sunt din acest motiv59% din europeni antisemiţi?

Friedman: În Europa, şi mai ales în Austria, libertatea de opinie este deja de mai mult timpameninţată, în contradicţie cu articolul 10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Trebuie săconstatăm că tot mai multe idei şi păreri ce sunt legate de principiul libertăţii de opinie devin teme tabu şisunt interzise. Dacă s-ar face un sondaj printre credincioşii evrei tradiţionalişti din întreaga lume şiantisionişti, cei intervievaţi vor răspunde 100% că statul Israel este cel mai mare pericol chiar pentru noi,evreii, şi pentru siguranţa noastră de pretutindeni. Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şidăunează extrem de mult evreimii credincioase din întreaga lume. Se poate dovedi că cercuri sionisteau provocat chiar pogromuri pentru a încuraja disponibilitatea de a se merge în Palestina.

– Aleksander Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, a publicat de curând al doilea volum al opereisale despre ruşi şi evrei: 200 de ani împreună. El relatează în detaliu că Revoluţa bolşevică din 1917 şiteroarea bolşevică ce a urmat au avut loc cu o participare puternică a evreilor ruşi. Este aceastaconsecinţa unui antisemitism tipic rusesc? Şi dacă corespunde realităţii, de ce a fost aşa?

Friedman: Sunt total de acord cu constatările lui Al.S., cu precizarea că persoanele de origineevreiască participante la revoluţia şi dictatura bolşevică nu aveau absolut nimic de a face cu populaţiaevreiască tradiţionalistă, ci erau extremişti fără Dumnezeu. Evreii tradiţionalişti, credincioşi, s-aunumărat printre primele victime ale bolşevismului. Nenumăraţi au fost omorâţi sau alungaţi. Mai trebuieluat în considerare faptul că nu toţi bolşevicii evrei erau într-adevăr de origine evreiască, la fel ca şi în cazulComunităţii de cult israelite (J.K.G.) a Austriei, unde mulţi membri nu sunt de origine evreiască, ca deexemplu secretarul general Dr. Arshalom Hodik. Asta este cu atât mai de remarcat cu cât aceastăComunitate de cult israelită are în realitate puţin de a face cu religia evreiască, ci ne urmăreşte pe noi,adepţi credincioşi ai religiei evreieşti.

(…)

– Un politician creştin-democrat stă zilele acestea în focurile criticii din Germania pentru că asusţinut că atât infractorii naţional-socialişti, cât şi infractorii bolşevici au fost oameni care s-au depărtatde Dumnezeul poporului lor, fie ei creştini sau evrei. Ce părere aveţi despre această declaraţie?

Friedman: Hohmann are dreptate deplină cu declaraţia sa. În primul rând, în religia evreiască esteexclus şi absolut fără sens să desemnezi un întreg popor ca responsabil pentru faptele unor indivizi. În aldoilea rând, evreii sunt un popor doar prin religia lor. Atât bolşevicii, cât şi sioniştii nu aparţin în nici uncaz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a fost mereu urmărită de cele 2grupări. Este grav că în Germania nu-ţi poţi exprima părerea critică vis-à-vis de Israel, de sionism sau debolşevicii de origine evreiască, apostaţi de la credinţă. Amintesc doar de mult apreciatul politician germanşi fost ministru de Externe, Jürgen Möllemann, care, din pricina declaraţiilor sale cinstite, echilibrate şidocumentate despre politica jignitoare a Israelului împotriva tuturor rezoluţiilor ONU, nu numai că s-aîmpotmolit politic, dar a fost, după toate probabilităţile, omorît cu sânge rece. Or, Möllemann a făcut înmod justificat deosebire între evrei şi sionişti; mâinile a numeroşi politicieni germani sunt pătate cu sângevis-à-vis de moartea misterioasă a lui Möllemann, indiferent dacă a fost o crimă sau sinucidere.

– În Austria, conform sondajului de opinie citat, aproape 70% din populaţie este de părere căIsraelul reprezintă cel mai mare pericol pentru pacea mondială. Rezultă de aici că austriecii sunt într-unprocent mai mare antisemiţi? Dumneavoastră, de când trăiţi în Austria, aţi simţit acest antisemitism?

Friedman: Nu, problema este a austriecilor care nu vor să deosebească între evrei şi sionişti. CriticaIsraelului nu trebuie confundată cu anti-iudaismul sau anti-semitismul. O mare parte a sioniştilor nici nueste de origine evreiască, pe când arabii sunt fără îndoială semiţi. Israelul este răspunzător pentru o politicăcatastrofală de purificare etnică de teroare şi apartheid. Noi, ca evrei tradiţionalişti de bună credinţă, nuavem nici un fel de simpatie pentru acest stat, pe care îl privim ca pe o catastrofă pentru adevărata şicredincioasa populaţie evreiască. Numai pe cale spirituală, îndeplinind voinţa lui Dumnezeu, ne va fiînapoiată Ţara Făgăduinţei, niciodată însă prin exercitarea forţei, prin măsuri militare sau politice, pe carenoi, evreii tradiţionalişti, le respingem categoric. Soarta care ne-a fost hărăzită nouă este diaspora, iaraceasta implică supunerea paşnică faţă de legile acelei ţări în care trăim.

– Cum vedeţi problema unui presupus sau efectiv antisemitism în alte ţări?

Friedman: Adevăraţii antisemiţi sunt aceia care conclucrează cu sioniştii. Sioniştii au pus în Israelbazele unui stat terorist, de apartheid, care îi urmăreşte pe palestinieni şi îi alungă, iar pe planinternaţinal au pus la cale, din interese de afaceri sau de putere, industria Holocaustului. Noi, evreiicredincioşi, nu vrem nimic altceva decât să trăim conform normelor ţării voastre, ca nişte cetăţeni buni şipaşnici, şi să ne putem exercita religia în libertate. Pentru aceasta nu va găsi nimeni motiv de antisemitism.Dar atâta timp cât dreptul la opinie şi exprimare nu este respectat, iar oamenii cu gândire de dreapta suntreduşi la tăcere prin cele mai odioase şi criminale metode, atâta timp cât mijloacele industriei Holocaustuluimai sunt utilizate împotriva unei lumi întregi, se va tăia în continuare în propria carne şi antisemitismul va fio veşnică poveste.

Anexa nr. 7

Scrisoarea mareŞalului Ion Antonescu cĂtre Wilhelm Filderman, preŞedintele FederaŢieiComunitĂŢilor EvreieŞti din România

DOMNULE FILDERMAN,

În două petiţii succesive îmi scriţi „de tragedia zguduitoare“ şi mă „imploraţi“ în cuvinteimpresionante, reamintind de „conştiinţă“ şi de „omenie“ şi subliniind că sînteţi „dator“ să apelaţi „la mine“şi „numai“ la mine, pentru evreii din România, care sînt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.

Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură „este moartea, moartea,moartea fără vină, fără altă vină, decît aceea de a fi evrei“.

Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţa celor umili şi fără apărare.Înţeleg durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi, la timp, pe a mea , care eraaceea a unui neam întreg.

Vă gîndiţi, v-aţi gîndit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce sepetrece astăzi, cînd zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi în sînge, cu foarte mult sînge, ura cu carecoreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şine-au tratat de la Nistru pînă la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?

Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcîndu-vă căuitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plîngeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. săîntreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atît mai frenetic cu cît suferinţele şi loviturile primitede noi erau mai mari.

Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut cînd aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipatofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi cînd au putut au omorît mişeleşte soldaţii cubîte. Avem dovezi.

Aceiaşi ticăloşi au întîmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie.Avem fotografii doveditoare.

În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-audenunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti.

Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfelrăsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mînă prietenească acestor fiare ingrate.

Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.

V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce înînaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?

V-aţi întrebat cîţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte e coreligionarii Dvs., cîţi din ei au fostîngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.

Sînt acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostrutolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.

Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşicomisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită deprizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.

În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgîndu-se temporar şi-au lăsat cîţiva ofiţeri şi soldaţirăniţi pe loc. Cînd au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.

Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.

Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.

Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?

Te îngrozeşti? Te înduişezi?

Te întrebi, de ce atîta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.

Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.

Nu vă înduişaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de ceea ce nu merită, înduioşaţi-vă de ceea ce merită.

Plîngeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi văface şi Dvs. atîta rău.

MAREŞAL ANTONESCU

19.X.1941

P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovieticijidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătîndu-le că are 4 copii.

Anexa nr. 8

COMISIE INTERNAŢIONALĂ DE CERCETARE

ŞI EVALUARE A CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC

La iniţiativa mai multor persoane şi a unor asociaţii şi fundaţii culturale şi de acţiune civică, seconstituie COMISIA INTERNAŢIONALĂ de CERCETARE şi EVALUARE a CONTENCIOSULUIROMÂNO-EVREIESC, demers la care ne vedem constrânşi de faptul că în ultimii ani s-au înmulţitatacurile nedrepte şi nefondate la adresa unor persoane şi instituţii, inclusiv de stat, româneşti sau evreieşti(israeliene), atacuri la adresa adevărului istoric privind relaţiile dintre români şi evrei. Aceste încercări defalsificare a adevărului istoric au culminat în toamna anului trecut, 2003, când, la iniţiativa dlui Ion Iliescu,s-a înfiinţat COMISIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU STUDIEREA CONSECINŢELORHOLOCAUSTULUI DIN ROMÂNIA. Considerăm că pe cât de bună ar fi, în principiu, ideea de a seconstitui o asemenea comisie, pe atât de nepotrivită este componenţa acestei comisii, precum şi pretenţiileformulate de unii membri ai comisiei, pretenţii sub ale căror auspicii urmează să acţioneze numita comisie.Considerăm, mai întâi, că este cu totul inadmisibilă prezenţa în această comisie a unor persoane care şi-audovedit deja incorectitudinea, împinsă de unii până la sperjur în justiţie (cazul Radu Ioanid). Ridică deasemenea serioase semne de întrebare prezenţa în fruntea comisiei a lui Elie Wiesel. Lideri de opinie şi deconştiinţă ai lumii noastre, inclusiv lideri evrei, şi-au exprimat deja, de-a lungul timpului, în termeniinechivoci, rezerve serioase ori chiar contestaţii, judicios argumentate, cu privire la statura morală anumitului Elie Wiesel. Grave carenţe de etică profesională a dovedit, din păcate, şi Lya Benjamin, membrăşi dînsa a Comisiei Wiesel. În plus, majoritatea membrilor comisiei sunt publicişti şi istorici care au afirmatde-a lungul timpului aceeaşi opinie: în România anilor 1939-1945 s-a desfăşurat un veritabil holocaust, cusute de mii de victime. Deşi cel puţin la fel de mulţi sunt şi istoricii şi publiciştii care neagă producereaacestui „Holocaust în România“, nici unul dintre ei nu a fost invitat să facă parte din comisie, iar când uniidintre ei au cerut în mod expres participarea la cercetările şi lucrările comisiei Wiesel, nimeni nu le-a dat unrăspuns.

Stârneşte de asemenea nedumerire şi suspiciuni faptul că o asemenea comisie este organizată la maibine de 60 de ani de la producerea evenimentelor, ca şi când cei interesaţi (victimele şi mai ales urmaşiiacestora) au aşteptat să treacă timpul şi să dispară fizic atât martorii şi participanţii direcţi la aşa zisulHolocaust din România, cât şi acuzaţii şi vinovaţii prezumtivi.

Nu dăm importanţă şi relevanţă faptului că membrii evrei sunt mai mulţi decât membrii români aicomisiei. Dar dăm cea mai mare greutate, în contestaţia pe care o formulăm la adresa comisiei Wiesel,modului în care, ca preşedinte al comisiei, numitul Elie Wiesel îşi imaginează că se poate căuta, afla şipropaga adevărul istoric. Cităm din declaraţia de intenţii prin care Elie Wiesel a acceptat „postul de

preşedinte al acestei Comisii“ (vezi revista „Observator Cultural“, nr. 193/2003, pag. 7): „Suntem devotaţiprincipiului potrivit căruia descoperirile Comisiei vor fi acceptate ca definitive în legătură cu acestsubiect, atât în România, cât şi în lume.“

Ne pronunţăm categoric împotriva principiului invocat de contestatul deţinător al Premiului Nobelpentru Pace. A pretinde să i se ia în serios acest „principiu“ este un act de insolenţă şi de incompetenţăagresivă. A formula un asemenea principiu este expresia unei gândiri corupte, denaturată de ură şicupiditate. Îi rugăm pe onorabilii membri ai Comisiei Wiesel, ca şi pe cei care au iniţiat-o să declare publicdacă:

– cunosc care altă comisie cât de cât similară a funcţionat după principiul instaurat de Elie Wiesel?

– au fost consultaţi asupra acestui principiu?

– au cunoscut această „regulă“ a comisiei atunci când au fost invitaţi şi au acceptat să facă parte dincomisie?

– sunt de acord cu acest principiu ?

În mod fals se afirmă în comunicatul oficial (vezi acelaşi „Observator Cultural“) că „Comisia va fiindependentă, iar cercetarea se va efectua numai în conformitate cu standardele în domeniu“ (s.n).Întrebăm: în ce loc, în ce lucrare de metodologie a cercetării ştiinţifice, poate fi găsit principiul Elie Wiesel?Suntem gata să ni-l însuşim dacă ni se face dovada că un asemenea principiu circulă printre oamenii serioşi,oneşti şi competenţi, printre istorici sau printre jurişti.

Precaritatea morală în care s-a instalat de la bun început comisia Wiesel era inevitabilă, dat fiind căaceastă comisie, în intenţia iniţiatorilor ei, urmăreşte de fapt să stabilească în bani suma echivalentăsuferinţei sutelor de mii de evrei ucişi de români. Această sumă se ridică după unii petenţi la 50 (cincizeci)miliarde de dolari. După alte estimări, ar fi vorba „doar“ de 10 (zece) miliarde de dolari. Ce reprezintăaceastă sumă? Ceva mai mult decât totalul investiţiilor străine făcute în România după decembrie 1989…Acest total în cincisprezece ani încă n-a atins valoarea de 10 (zece) miliarde de dolari. Cu alte cuvinte,avem de-a face cu un nou episod din „Industria Holocaustului“, din ceea ce lumea întreagă numeşte de-acum a fi Holocash-ul, exploatarea cinică şi neruşinată a moştenirii Holocaustului, care încetează de a maifi un moment de tragică referinţă din istoria umanităţii şi devine o escrocherie abil concepută şi dirijată, odiversiune amplă, complexă, în care sunt angajaţi şefi de state, politicieni, mass-media, istorici şi publiciştimercenari, fiecare cu partea sa de gheşeft. După miliardele (totuşi, nu aşa de multe) pe care băncileelveţiene le-au plătit prin abuz şi şantaj aceloraşi cercuri evreieşti, sumele cu care vor să ne încarce Wiesel& comp. ar reprezenta nu numai o lovitură extrem de dură dată avuţiei naţionale româneşti, o lovitură carear afecta în mod sever bugetul fiecăruia dintre noi, dar ar constitui un atac la onoarea şi demnitateaneamului românesc, ar însemna introducerea unui capitol ruşinos în istoria României. În măsura în care –cel puţin deocamdată – ştim şi credem, suntem convinşi, că în România nu a existat Holocaust, că nu s-aconceput şi urmat vreodată în România o politică de exterminare a evreilor, ne înscriem împotriva comisieiWiesel. Nefiind acceptaţi să cercetăm împreună care este adevărul, ne constituim într-o comisie paralelă,prescurtat numită Comisia noastră, cu gândul de a ne controla şi verifica unii pe ceilalţi în ceea ce priveştecalitatea cercetărilor şi, mai ales, a „descoperirilor“ pe care le va face fiecare comisie. Comisia noastrăporneşte la drum sub patronajul (juridic şi moral) al următoarelor organizaţii:

– Liga pentru Combaterea Anti-Românismului;

– Uniunea Vatra Românească – filiala Bucureşti;

– Asociaţia Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor;

– Grupul Scara;

– Uniunea Mondială a Tuturor Românilor.

Suntem bucuroşi să ni se alăture oricine este de bună credinţă în răspunderile pe care le avem ca fiinţeumane înzestrate de bunul Dumnezeu cu conştiinţa binelui şi a răului, a dreptăţii şi a injustiţiei, a adevăruluişi a minciunii.

În numele Comisiei noastre

ION COJA

– secretar executiv –

Bucureşti,

24 ianuarie 2004

Anexa nr. 9

Către Preşedintele SUA, dl George W. Bush,

Către Senatul şi Congresul SUA,

Către Departamentul de Stat al SUA,

Stimaţi domni,

Nu este pentru prima oară când mă adresez celor mai înalte instanţe politice din Statele Unite. Ammai făcut-o de câteva ori în ultimii 20 de ani (prima oară în 1985) şi de fiecare dată am fost încredinţat căpot fi de folos autorităţilor americane pentru a înţelege corect realităţile din România. Sunt bucuros să potconsemna că intervenţiile mele chiar au fost de folos câteodată, ultima oară anul trecut, când la Washingtons-a luat decizia retragerii înainte de termen a ambasadorului Michael Guest. Am, de aceea, motive să sper,să fiu convins chiar, că veţi lua această scrisoare ca pe expresia unei atitudini amicale fată de SUA, faţă deidealurile şi tradiţia americană cea mai autentică.

Sunt convins, profund convins că pax americana, la care trage nădejde orice persoană îngrijorată şipreocupată de situaţia planetei noastre, se poate institui ca soluţie politică de lungă durată numai şi numai

dacă această nouă ordine planetară se va instaura în respectul deplin şi necondiţionat al adevărului, aljustiţiei.

Din această perspectivă, a adevărului şi a justiţiei, eu şi colegii mei, societatea românească, opiniapublică, clasa politică şi mediile academice din România, preţuim în mod deosebit preocupareaguvernanţilor americani pentru (1) combaterea antisemitismului şi pentru (2) corecta evaluare aHolocaustului, a răspunderii faţă de victimele genocidului antievreiesc din anii 1939-1945.

Dat fiind că România, fără voia sa, a fost angrenată în cel de al II-lea Război Mondial, noi, românii,suntem interesaţi de corecta evaluare a tragicelor evenimente prin a căror însumare se constituieHolocaustul, pentru ca în felul acesta să putem stabili cât este de corectă acuzaţia că românii, autorităţileromâneşti, au ucis sute de mii de evrei. Din păcate, autorităţile americane şi-au însuşit această acuzaţie laadresa românilor şi o promovează prin documente oficiale.

Noi, un grup de intelectuali şi de organizaţii non-guvernamentale, am formulat de-a lungul anilorunele rezerve sau obiecţii faţă de poziţia afirmată fie în Senatul sau Congresul american, fie în rapoarteleDepartamentului de Stat. Ne-am făcut cunoscute aceste obiecţii prin mass-media şi prin înscrisuri depuse laAmbasada SUA din Bucureşti. Precum şi la Ambasada Israelului…

Din păcate, din partea autorităţilor americane nu am primit nici un semn de luare în consideraţie afaptului că în acest proces de evaluare a Holocaustului există şi această altera pars a disputei, parte carerespinge acuzaţia şi teza unui holocaust petrecut în România sau pricinuit de români.

Considerăm că este imprescriptibil şi imposibil de anulat dreptul nostru de a ne face cunoscutpunctul de vedere şi dovezile pe care ne sprijinim. Ceea ce include şi dreptul de a primi un răspuns rigurosdetaliat şi argumentat din partea celor care îşi menţin acuzaţiile la adresa noastră, a părinţilor noştri. Suntemgata să recunoaştem orice greşeală sau incorectitudine pe care ar putea cineva s-o identifice în argumentaţianoastră.

Noi susţinem că în România nu a funcţionat o politică de genocid antievreiesc. Dar nu ne facemiluzii că noi ştim şi că numai noi ştim care este adevărul despre situaţia evreilor din România în perioada1939-1944. Ne îndoim de unele concluzii, de unele documente sau mărturii pe care ne bazăm argumentaţia.Dar sunt totuşi două fapte, două împrejurări certe, indubitabile şi uşor de dovedit, pe care ţinem să leaducem la cunoştinţa înaltelor autorităţi americane. Mai întâi faptul că o serie de documente şi mărturiievreieşti, numeroase şi de mare forţă probatorie, infirmă teza holocaustului din România , infirmădatele puse în circulaţie de cei care susţin că românii poartă vina uciderii a sute de mii de evrei. Nimeni însăpână acum nu a încercat măcar să demonstreze că aceste dovezi - repet, dovezi de sorginte evreiască, nu aravea valoare probatorie în discuţia despre Holocaust. Punem public această întrebare: de ce nu se iau înseamă documentele evreieşti care neagă ideea de holocaust provocat de români?

A doua informaţie pe care o oferim autorităţilor americane priveşte dovezile de rea credinţă şi deincorectitudine a celor ce susţin teza că în România s-a produs holocaust. Cităm în acest sens împrejurareacă deşi arhivele din România au fost puse la dispoziţia tuturor celor interesaţi, arhivele evreieşti, inclusivarhivele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, sunt interzise, sunt inaccesibilecercetătorilor.

Insistăm asupra acestui aspect prezentându-vă cazul Wilhelm Filderman, lider necontestat alevreilor din România în perioada 1930-1948. Agresat de evreii comunişti, a plecat din România şi s-astabilit în SUA. Wilhelm Filderman a fost considerat “evreul cel mai important din Europa”, dupăaprecierea unui istoric american. După război şi mai ales după ce s-a stabilit în America, W. Filderman afăcut declaraţii explicite în justiţie, din care rezultă clar că:

1. regimul lui Ion Antonescu i-a protejat pe evrei, în ciuda presiunilor germane;

2. în România, inclusiv în Transnistria, nu s-a practicat o politică de genocid, de exterminare aevreilor.

În mod inexplicabil, nici unul dintre autorii care susţin că în România a fost un holocaust, nu ia îndiscuţie mărturia cetăţeanului american Wilhelm Filderman, martorul cel mai important pentru acestsubiect, măcar pentru a explica de ce mărturia acestuia nu merită să fie considerată drept document.

Mai mult, în loc să avem parte de o discuţie amplă şi onestă pe marginea mărturiei lui Filderman., adocumentelor rămase de la acesta, autorităţile din Israel au confiscat arhiva rămasă de la Filderman şiau interzis accesul la această arhivă . Printre documentele confiscate şi scoase din circuitul de informaţiiistorice se numără Jurnalul şi Memoriile lui Filderman. Precizăm că legatarii testamentari ai lui Fildermanau încercat să încredinţeze această arhivă Academiei Române, preşedintelui acesteia, dl Eugen Simion, sprepublicare. În momentul de faţă nimeni, nici măcar istoricii evrei, nu au acces la documentele din arhivaFilderman.

Rugăm respectuos autorităţile americane să verifice cele două informaţii şi să-şi facă cunoscutpunctul de vedere faţă de atitudinea autorităţilor israeliene, atitudine pe care noi o considerămobstrucţionistă, în total dezacord cu regulile de probaţiune şi argumentare ştiinţifică sau juridică, îndezacord cu onestitatea şi corectitudinea cea mai elementară.

În chestiunea anti-semitismului din România, despre care vorbeşte şi ultimul raport alDepartamentului de Stat, vă rugăm să luaţi aminte la următoarele:

Nu poate fi negată existenţa unor sentimente şi resentimente anti-semite la unii români, mai ales lapersoanele în vârstă, buni cunoscători ai istoriei secolului al XX-lea. Astfel de resentimente încep să senască însă şi în conştiinţa unor intelectuali tineri. Cauzele acestor evoluţii atât de neaşteptate şi de nedoritenu pot fi neglijate ori ignorate. Simpla condamnare a anti-semitismului nu este suficientă şi nu duce lanimic dacă ocolim sistematic aflarea cauzelor. Precizăm că aceste resentimente în România nu semanifestă propriu-zis, ca reacţie, atitudine sau gesturi anti-semite publice.

Iată câteva împrejurări care, după părerea noastră, în ultimii ani ameninţă să genereze anti-semitismîntr-o proporţie greu de controlat ori de prevăzut:

1. Presiunile care se fac asupra românilor pentru a-l trata pe Ion Antonescu ca pe un criminal derăzboi. Cei mai mulţi români au o părere bună şi foarte bună despre regimul Ion Antonescu, dedusă, printrealtele, şi din cunoscuta simpatie şi preţuire pe care Ion Antonescu a avut-o faţă de Anglia, faţă de civilizaţiaanglo-saxonă, inclusiv americană. Expresia cea mai convingătoare a acestor sentimente rezultă dinatitudinea arătată de mareşal şi de autorităţile româneşti faţă de prizonierii americani şi englezi -un subiectcare face cinste istoriei neamului românesc şi lui Ion Antonescu. O pagină de istorie exemplară şi rarisimăla nivel planetar, dar înscrisă în tradiţia românească cea mai autentică. Această pagină poartă semnăturamareşalului Ion Antonescu. Faţă de Ion Antonescu noi considerăm că poporul american are datorii derecunoştinţă pentru grija specială arătată de guvernul Ion Antonescu faţă de soarta celor peste o mie de militari americani care au fost prizonieri în România în timpul celui de al 2-lea război mondial. Datorii de recunoştinţă pe care nimeni în SUA nu şi le asumă! Pentru români este de neînţelesaceastă atitudine…

2. Majoritatea liderilor comunişti, inclusiv liderii organelor de represiune politică din România au

fost evrei, îndeosebi în perioada 1944-1964, anii în care s-au produs cele mai grave crime şi abuzuricomuniste împotriva poporului român, a valorilor democraţiei şi civilizaţiei. Procentul de comunişti a fostprintre evrei mult mai mare decât la orice altă comunitate etnică din România. Însăşi represiunea comunistă,neîndurătoare cu românii, a fost extrem de tolerantă fată de evrei, inclusiv faţă de evreii infractori la legeapenală.

Fireşte, o judecată corectă a lucrurilor nu-i bagă pe toţi evreii în aceeaşi categorie, a evreilorcomunişti, bolşevici. Şi dacă avem multe de reproşat evreilor comunişti, considerăm că mult maireprezentativi pentru statura morală a evreimii sunt acei evrei americani, peste 15.000 la număr, care în1946 au semnat, la iniţiativa rabinului american Rosenstein, apelul către guvernul român pentrugraţierea lui Ion Antonescu…

3. Rolul nefast jucat de unii evrei în evenimentele din decembrie 1989, în ceea ce s-a numit“revoluţia furată”. Evrei cu trecut “glorios” în activul partidului comunist din România, pe care bunul simţşi onoarea, dacă le-ar fi avut, i-ar fi determinat să stea pe marginea evenimentelor. Profitori ai instaurăriicomunismului în România, unii evrei, aceiaşi evrei, au ţinut să profite şi de căderea comunismului!Împrejurare care le dă dreptate celor ce susţin că în România după 1990 s-a instalat din nou regimul anti-românesc din perioada 1944-1964!…

4. Implicarea evreilor în afaceri dubioase după 1990, în cadrul a ceea ce s-a numit privatizareaeconomiei româneşti. Esenţa reală a acestei privatizări este trecerea avuţiei naţionale a României dinproprietatea statului român, a românilor deci, în proprietatea unei oligarhii internaţionale de tip mafiot.Printre beneficiarii iliciţi şi nelegiuiţi ai privatizării din România sunt mulţi, foarte mulţi, prea mulţi evreipentru ca această situaţie să nu stârnească, mai devreme sau mai târziu, resentimente anti-evreieşti şi chiarreacţii publice. Reacţii pe care românii le vor declanşa cu sentimentul, corect, perfect îndreptăţit, că se aflăîn legitimă apărare.

5. Acest sentiment, de comunitate agresată, va fi fără îndoială dureros şi insuportabil atunci cândromânii vor afla şi vor conştientiza faptul că, în zilele noastre, paralel cu înstrăinarea economiei româneşti,se produce un veritabil atac demografic: după 1990, circa 450.000 (patru sute cincizeci de mii) de evrei au căpătat cetăţenie română. Autorităţile române au făcut un secret de stat din această situaţie atât deanormală şi de contrară celor mai legitime şi naturale drepturi ale românilor. De ce ne este ascunsă aceastăveritabilă invazie?

După 1990 România a intrat într-un declin demografic fără precedent în istoria sa. Declindemografic pe care avem motive să-l considerăm provocat în cadrul unei vaste şi criminale strategii anti-româneşti. Atât populaţia românească majoritară, cât şi minorităţile etnice, au scăzut numeric într-oproporţie alarmantă. Singuri evreii, ca segment etnic de populaţie, au crescut de la 5-6000(cinci-şase mii)câţi erau în 1990, la circa 460.000, adică numărul evreilor din România, în perioada 1990-2004, acrescut de 75(şaptezeci şi cinci) de ori!

Nu e greu de imaginat cum ar privi evreii din Israel dacă câteva sute de mii de români sau de ruşi origermani s-ar încetăţeni în Israel, căpătând drepturi egale cu ale cetăţenilor israeliţi!

Atragem atenţia, în modul cel mai serios cu putinţă, că acest exod evreiesc în România constituie unact de agresiune la interesele vitale ale naţiunii române, agresiune care nu va întârzia să stârnească reacţiafirească de apărare a românilor. Întreaga răspundere pentru ceea ce se va întâmpla revine celor implicaţi înaceastă formă perfidă şi criminală de imigrare, în primul rând revine evreilor emigranţi, care, cu sau fărăştiinţa lor, au intrat într-un joc incorect şi laş, profitând de slăbiciunea şi corupţia autorităţilor de laBucureşti, de situaţia precară în care au fost aduşi românii în 1990, prin diversiunea care s-a chemat “epocade tranziţie”. Tranziţia de la un stat suveran la un stat înrobit capitalului mafiot internaţional, majoritarevreiesc!

Din păcate, scopul urmărit de aceste strategii şi acţiuni cu caracter anti-românesc nu este numaieconomic şi nici în primul rând economic. Avem motive să ne temem că în felul acesta se reia un vechi

proiect anti-românesc care urmăreşte deposedarea românilor, a statului român, de dreptul deproprietate asupra teritoriului naţional. Reluarea după 1990 a acestui proiect se face, desigur, după ostrategie nouă, mai bine disimulată şi mai eficientă, mai bine pusă la punct. Nimeni însă nu ne poate luadreptul de a ne opune la asemenea proiecte deopotrivă nebuneşti şi criminale, care ameninţă nu numaipoporul român, dar şi pacea mondială şi spiritul de colaborare internaţională.

În aceste condiţii, a acuza societatea românească de sentimente anti-semite, aşa cum o face recentulraport al Departamentului de Stat, este un gest care denotă din partea autorităţilor americane fie (1)necunoaşterea situaţiei reale din România, ţară agresată într-un mod atât de perfid, fără pereche în istorialumii, fie (2) colaborarea, complicitatea la proiectul anti-românesc urzit de cercurile evreieşti care auorganizat infiltrarea în România a 450.000 de evrei, veritabili invadatori.

Autorităţile române care au îngăduit şi tăinuit această invazie vor da cât de curând socoteală în faţapoporului român pentru acest act de trădare naţională. Dar care este instanţa dinaintea căreia vor răspundeautorităţile americane dacă vor susţine în continuare agresiunea israelită împotriva poporului român?

Cerem deci, în consecinţa celor de mai sus, ca Departamentul de Stat al SUA şi celelalte autorităţiamericane care s-au pronunţat până acum cu atâta uşurinţă pe tema anti-semitismului din România, să ia încercetare situaţia inacceptabilă creată prin încetăţenirea celor 450.000 de evrei şi să se pronunţe publicasupra caracterului licit sau ilicit, legitim sau nu, corect sau incorect, al acestui proces.

Cerem acestor înalte autorităţi americane să ia cunoştinţă de desfăşurarea în lumea de azi a unorproiecte politice şi social-economice cu caracter anti-românesc, proiecte care au susţinerea unor guverne, aunor instituţii şi cercuri influente occidentale.

În situaţia grea în care se află, românii sunt în drept să spere totuşi la sprijinul comunităţiiinternaţionale, al organismelor internaţionale dedicate păcii şi colaborării, al înaltelor autorităţi americanecărora le adresăm mesajul de faţă. Şi mai ales contăm pe sprijinul opiniei publice americane şi mondiale .Considerăm că opinia publică, din America şi de pe această planetă, este o instanţă superioară tuturorautorităţilor politice. Pentru corecta informare a opiniei publice nu vom precupeţi nici un efort. În cadrulvastului, necesarului şi ireversibilului proces de globalizare la toate nivelurile existenţei noastre, noi,românii, mizăm pe solidaritatea planetară a celor care împărtăşesc cu noi credinţa în adevăr şi văd înrespectul nostru pentru adevăr forma sensibilă de afirmare a lui Dumnezeu cel al tuturor oamenilorşi al tuturor popoarelor.

Dumnezeu să ne ajute !

Ion Coja

Preşedinte al Ligii pentru Combaterea Anti-Românismului, al Uniunii Vatra Românească, filialaBucureşti

co-semnatari: Uniunea Mondială a Românilor de Pretutindeni, Uniunea Veteranilor de Războişi a Urmaşilor Veteranilor, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Societatea CulturalăBucureşti-Chişinău, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea VatraRomânească, filiala Bucureşti.

Bucureşti, 21 ianuarie 2005

Excelenţă,

Suntem onoraţi să ne adresăm Domniei Voastre şi, în felul acesta, autorităţilor pe care lereprezentaţi, inclusiv concetăţenilor Dumneavoastră. Speranţa noastră este că textele alăturate vă vor ajutasă cunoaşteţi punctul nostru de vedere cu privire la complexa problematică a Holocaustului. Un punct devedere radical deosebit de al autorităţilor româneşti, dar foarte apropiat, dacă nu chiar identic cu punctul devedere al unui însemnat număr de români, de intelectuali şi politicieni, istorici, al căror acces la mass mediaeste, din păcate, în mod sistematic obstaculat, interzis practic.

Avem însă speranţa că în felul acesta vă vom trezi interesul, Excelenţă, pentru o problemă extrem de importantă şi de dureroasă pentru noi, românii. O problemă cu vaste şi strânse conexiuni politice şi etice peplan mondial, de interes general uman maxim.

Nu vă ascundem dorinţa noastră de a stabili contacte cu un număr cât mai mare de persoane, despecialişti şi ziarişti din ţara Excelenţei Voastre, care ar putea fi interesaţi să cunoască şi alte date privitoarela activitatea noastră dedicată subiectului amintit, chiar dacă, aşa cum ne aşteptăm, dumnealor nu vorîmpărtăşi nici pe departe poziţia noastră. Vom fi însă bucuroşi să ne susţinem punctul de vedere cuargumente suplimentare, dar şi dispuşi să părăsim poziţia noastră dacă argumentele altora(altera pars!) vorfi mai corecte, mai convingătoare.

Cu stimă şi urări de bine,

Ion Coja

Tel. 0744 90 38 90 222 81 00

Bucureşti, 11 februarie 2005

Cuprins

Holocaustul – între mitologie şi procedurile juridice / 8

Evrei vinovaţi de Holocaust? / 12

„Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“ / 16

„Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“ / 19

Omenia românilor faţă de prizonieri / 21

Săpun din trupul evreilor exterminaţi… / 24

Holocaustul roşu / 26

Proiectul Israel în România / 30

Primul consul american în România / 33

Republica Socialistă Sovietică Evreiască / 35

„Ce spune evreul cel mai important din Europa“? / 38

Proiectul Israel în România mereu actual / 41

Unde sunt asasinii? / 43

Cerem să… / 45

Complici la minciună şi la de-românizarea României / 46

Holocaustul pune sub grea acuzare întreaga omenire / 50

Care este versiunea oficială? / 55

Un eşec: lecţia Holocaustului / 58

Poporul ales? / 64

„Cercuri sioniste au provocat Holocaustul“? / 68

„Crima cea mai abjectă din istoria omenirii“ / 71

Cui aparţine tradiţia genocidului? / 86

Avem dreptul la întreg adevărul despre Holocaust / 95

La ce a fost bun comunismul? / 98

George Alexianu – un criminal de război

decorat şi omagiat de Vatican! / 101

Ion Antonescu, antisemitul care i-a salvat pe evrei / 107

Holocash-ul, da, în România a început / 114

Întrebarea întrebărilor / 122

Ce-i de făcut? Internaţionala naţionaliştilor! / 126

Adevărul, numai adevărul… / 131

Între Auschwitz şi Piteşti sau

Varianta paranoică şi delirantă a holocaustului / 134

Anexe:

Anexa nr. 1: Ipoteza Gheorghe Mateevici / 155

Anexa nr. 2: Convenţiile secrete de colaborare

dintre comunişti şi regimul Antonescu / 168

Anexa nr. 3: O mărturie zguduitoare / 172

Anexa nr. 4: Un document edificator, puţin cunoscut / 176

Anexa nr. 5: De ce au răstălmăcit evreii învăţătura despre

„poporul ales“ şi pentru ce nu vor să renunţe la ea / 182

Anexa nr. 6: Un rabin ortodox despre sionism şi Holocaust / 188

Anexa nr. 7: Scrisoarea mareşalului Ion Antonescu

către Wilhelm Filderman / 192

Anexa nr. 8: Comisie internaţională de cercetare şi evaluare

a contenciosului româno-evreiesc / 195