proprietatea publica
DESCRIPTION
referatTRANSCRIPT
PROPRIETATEA PUBLICĂ
Proprietatea reprezintă una din instituţiile fundamentale ale dreptului,
reprezentând în acelaşi timp unul din fundamentele construcţiei sociale,ea reprez un drept subiectiv
care aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale
asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau sau
de interes public.
DOMENIUL PUBLIC- cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul
dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi care care
sunt dobândite prin modurile prevăzute de lege. Între noţiunea de domeniu public
şi cea de proprietate publică nu se poate pune semnul egalităţii – noţiunea de
domeniu public se referă la bunurile care constituie obiectul dreptului de
proprietate publică în timp ce noţiunea de proprietate publică se referă la un drept
subiectiv.
În funcţie de subiectele dreptului de proprietate domeniul public poate fi
naţional, judeţean sau local.
SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Subiectele dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, fiind excluse persoanele fizice şi celelalte persoane
juridice de drept public sau de drept privat,
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită atributele dreptului de
proprietate – usus, fructus şi abusus în condiţiile impuse prin lege care au în
vedere particularităţile impuse de natura sau destinaţia specifică a bunurilor care
fac obiectul acestui drept.
ACTUL ADMINISTRATIV
Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează
activitatea administraţiei publice şi constă
într-o manifestare expresă de voinţă
prin care se creează, se modifică
sau se sting raporturile juridice de drept
administrativ. Actul administrativ reprezintă unul din principalele izvoare ale
raporturilor juridice de drept administrativ. El este este un act juridic unilateral
care emană de la un organ al administraţiei publice, în temeiul puterii publice, pe
baza şi în vederea executării legii. Actele administrative sunt emise în principal,
de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică,
precum şi de instituţiile publice şi regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a
acestora prin care se asigură realizarea puterii executive şi înfăptuirea sarcinilor
care revin administraţiei publice.
Actul administrativ este obligatoriu atât faţă de persoanele fizice sau juridice
cărora li se adresează, cât şi faţă de organul care l-a emis, ţinut să-l respecte el
însuşi, pe tot parcursul valabilităţii lui. Această obligativitate a actului
administrativ derivă din faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii, şi din
această cauză se bucură de prezumţia de legalitate.
Din această trăsătură rezultă pe de o parte că actele organelor superioare ale
administraţiei publice sunt obligatorii pentru organele subordonate, iar pe de altă
parte organele superioare au dreptul de a modifica sau anula actele organelor
inferioare, fără a avea însă posibilitatea de a li se substitui, adică de a reglementa
ele însele raporturile juridice ce fac parte din sfera atribuţiilor exclusive ce revin
organelor subordonate.
Fiind emise pe baza şi in executarea legii rezultă, pe de altă parte, că actele
administrative nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, iar printr-o lege se poate
modifica sau anula oricând un act administrativ.
În situaţia în care cel obligat la executare nu execută de buna voie actul
administrativ, organul competent poate trece direct, din oficiu, la executarea silită
a actului, fără a mai fi necesară emiterea de către un alt organ a unui act în baza
căruia să se treacă la executarea silită, aşa cum se întâmplă in cazul actelor civile,
a căror executare silită nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătoreşti.
CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE
După natura juridică actele administrative pot fi:acte administrative de
autoritate; acestea se emit de un
serviciu public în
mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, în scopul naşterii,
modificării sau stingerii unor raporturi juridice, Actele administrative de autoritate
se împart, la rândul lor
acte normative si acte
individuale.acte administrative de gestiune; acestea se încheie de serviciile
publice administrative cu persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestioanare
a domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale Aceste acte sunt deci acte bilaterale cuprinzând două manifestări de voinţa. Acte administrative
jurisdicţionale- acestea se emit în mod unilateral, de organele de jurisdicţie
administrativă anume abilitate de lege şi soluţionează conflictele apărute între
servicii publice şi particulari.
Aceste acte juridice, după organul care le emite, sunt acte administrative, iar
după efectele pe care le produc, sunt acte de jurisdicţie.
FORŢA JURIDICĂ A ACTELOR ADMINISTRATIVE
Forţa juridică a acestor acte este diferită, în funcţie de locul ocupat de organul
administrativ emitent în sistemul autorităţilor statului. Astfel, actele tuturor
organelor administraţiei publice trebuie sa fie conforme cu actele adoptate de
către Parlament. În virtutea relaţiilor de subordonare în propriul sistem de organe,
actele organelor administraţiei publice au întotdeauna o forţa juridică inferioară
actelor adoptate de organele superioare în sistem, chiar dacă între organele
respective nu există raporturi de subordonare directă.
Actele administrative se bucură de prezumţia de legalitate, adică sunt
considerate a fi conforme cu legea, în sensul ei larg, adică de act cu forţă juridică
superioară actului în cauză. De asemenea ele se bucură de prezumţia de
autenticitate, denumită
uneori în literatura de specialitate prezumţia de
„veridicitate”, adică în conformitate cu adevărul.
CONDIŢII DE VALABILITATE A ACTELOR
ADMINISTRATIVE
Condiţii de fond= actele să fie emise de către
autorităţile sau persoanele competente din punct de vedere material şi teritorial şi
în limitele acestei competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu
conţinutul legii în baza căruia este emis actul;actele să corespundă scopului
urmărit de lege.Competenţa este de trei feluri: materială (ratione materiae),
teritorială (ratione loci) şi temporală (ratione temporis).
Nu este suficient ca actul administrativ să fie emis de organul competent si cu
respectarea formei cerută
de lege, ci este necesar ca şi conţinutul său să fie în
conformitate cu prevederile legale. Această conformitate cu legea se analizează
în raport cu fiecare din elementele structurale ale normelor juridice cuprinse în
lege – ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
Condiţii de formă - forma acestuia, adică
modalitatea în care se exprimă voinţa juridică cuprinsă în act.
actul administrativ se redactează în limba română şi,
de regulă, în forma scrisă. Forma scrisă este necesară din mai multe considerente
şi anume:pentru a se cunoaşte conţinutul exact al actului;pentru a se putea executa
întocmai;pentru a putea dovedi, în caz de litigiu, existenţa şi efectele pe care
trebuie să le producă actul respectiv;pentru a se putea controla dacă s-au respectat
condiţiile de legalitate. În ceea ce priveşte forma lor, actele administrative pot fi scrise în situaţiile
cele mai frecvente; orale (verbale) şi implicite (tăcerea organului), adică
nerezolvarea în termenul stabilit de lege a unei cereri adresate unui organ al
administraţiei publice.
Totodată forma scrisă asigură cele mai bune condiţii pentru exercitarea
controlului asupra legalităţii actelor administrative. Forma orală (verbală) a
actelor administrative este utilizată, de regulă, în caz de urgenţă când pentru
desfăşurarea anumitor acţiuni, în timpul oportun, nu mai este posibilă emiterea
unui act scris, întrucât prin acesta s-ar întârzia prea mult acţiunea respectivă, care
trebuie înfăptuită
imediat. De obicei, actele administrative orale se prezintă sub
forma unei note telefonice sau a unei dispoziţii verbale pe care un funcţionar o
transmite unui alt funcţionar.
Condiţii procedurale de emitere sau adoptare a actelor administrative (ANTERIOARE,CONCOMITENTE ,POSTERIOARE)
În funcţie de momentul emiterii actului administrativ, ele se pot împărţi în:
anterioare, concomitente sau posterioare.
Condiţiile procedurale anterioare
sunt: avizarea, obţinerea acordului cerut de lege altui organ, întocmirea unor
rapoarte, propuneri ori alte documente, împlinirea formelor specifice procedurii
jurisdicţionale.
Avizele sunt păreri pe care organul care vrea să emită un act le cere altui
organ, compartiment sau altor persoane. Avizele se împart în trei categorii:
facultative, consultative şi conforme (obligatorii). Avizele sunt prevăzute în
diferite acte normative. Avizele sunt de cele mai multe ori opinii ale unor
specialişti care tind să lămurească dacă
proiectul de act administrativ corespunde
din punct de vedere legal, tehnic, al oportunităţii astfel încât autoritatea
competentă să ia o anumită decizie, care de multe ori nu are o pregătire în domeniu.
În doctrina românăşi străină s-a conturat
următoarea clasificare a avizelor:avize facultative;avize consultative;avize
conforme.
Avizele facultative se caracterizează prin aceea că organul emitent al actului
are latitudinea de a le cere sau nu iar, dacă le-a cerut, nu este obligat săţină seama
de opiniile pe care le conţin, având deci o libertate, o autonomie sporită în
emiterea actului. Avizele consultative se caracterizează prin faptul că ele trebuie
cerute, în caz contrar actul este ilegal. Organul emitent este, deci, obligat să le
ceară dar el nu este obligat să respecte conţinutul lor, deci are latitudinea,
libertatea de apreciere, de a se supune conţinutului avizului sau nu. Avizele
conforme se caracterizează prin aceea că ele trebuie cerute de organul care vrea să
emită un act administrativ, iar opiniile pe care le conţin sunt obligatorii. Această
categorie de avize, obligă organul competent atât să le ceară cât şi să li se
conformeze.
Acordul exprimă consimţământul unui subiect de drept dat pentru emiterea
unui act administrativ. El presupune existenţa unui act administrativ al altui organ
decât cel care dă acordul, fie că el urmează să fie emis, fie că
el este deja emis.
Dacă legea cere pur şi simplu „acordul” unui organ al administraţiei de stat,
autoritatea competentă să emită actul are libertatea de a cere consimţământul
celuilalt organ, fie înainte, fie concomitent, fie posterior emiterii actului.
Când legea cere acordul unui
organ al administraţiei publice, autoritatea administrativă care urmează a emite
actul poate uneori să aprecieze momentul când va solicita acordul, în principiu,
acordul este obligatoriu, este o condiţie de conformare.
Condiţiile concomitente; cvorumul, majoritatea cerută
pentru adoptarea actului, semnarea, contrasemnarea actului, motivarea acestuia,
etc.
Cvorumul
desemnează
majoritatea membrilor prezenţi, cerută pentru ca organele colegiale
să poată lucra valabil. Această majoritate este, de regulă, absolută ceea ce
înseamnă că
pentru a se putea desfăşura valabil şedinţa organului colegial trebuie
să fie prezentă cei puţin jumătate plus unu din numărul membrilor ce compun
organul colegial, sau membrii în funcţie. Cvorumul este obligatoriu în primul rând
pentru ca organul să funcţioneze legal. Trebuie precizat că cvorumul reprezintă
numărul minim de membri ce trebuie să fie prezenţi pentru ca organul colegial să
poată funcţiona legal, să poată adopta acte administrative pe când majoritatea, în
oricare din variantele enunţate mai sus reprezintă numărul de membri prezenţi
care votează pentru adoptarea actului.
Majorităţii ceruta de lege-această condiţie nu este identică cu cea de mai înainte pentru
că ea are în vedere adoptarea actului şi nu numai întrunirea valabilă a organului
17
colegial. Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului poate fi o majoritate
simplă, absolută sau calificată. Majoritatea simplă se realizează atunci când,
pentru adoptarea unei măsuri, votează mai mulţi decât împotriva ei. Nu are, deci,
importanţă câţi membri sunt împotrivă si câţi se abţin. Majoritatea absolută
presupune votul a jumătate plus unu din numărul total al membrilor organului în
favoarea măsurii propuse. Majoritatea calificată este o majoritate mai mare decât
cea de jumătate plus unu din numărul membrilor, de regulă, de două treimi.
Motivarea-reprezinta cazul actelor administrative jurisdicţionale care conţin hotărârile date în
soluţionarea unor litigii.
Condiţii posterioare
Aprobările sunt manifestări de voinţă ale organului superior prin care acesta se
declară de acord cu un act emis deja de un organ inferior, care, fără această
manifestare de voinţă posterioară lui, nu ar produce, conform legii, efecte juridice.
Fără această aprobare posterioară actul administrativ nu este valabil. Aprobarea
poate avea în vedere actele emise de un organ al administraţiei publice pe baza
unei delegări de competenţă.
Confirmarea este o altă formă procedurală posterioară emiterii actului
Administrativ. confirmare este folosită pentru a comunica unei
persoane interesate că organul emitent al unui act înţelege să-şi menţină punctulde vedere exprimat anterior. confirmarea poate acoperi un
viciu al actului emis anterior. confirmărea are şi
semnificaţia unei forme procedurale atunci când fără ea actul administrativ nu
poate fi pus în execuţie.
Publicarea actelor normative şi comunicarea actelor individuale sunt alte forme procedurale posterioare emiterii actelor administrative. Ele sunt procedee de aducere la cunoştinţa tuturor, respectiv a celor interesaţi, a conţinutului actului juridic.
Comunicarea actelor administrative este modalitatea prin care organul
administrativ emitent aduce la cunoştinţa celui sau celor interesaţi un act
administrativ prin înmânare directă, comunicare prin serviciul poştal, afişare la
sediul autorităţii emitente sau prin alte mijloace. Astfel, hotărârile cu caracter
individual ale consiliilor locale devin obligatorii de la data comunicării.
SUSPENDAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE
Actele administrative produc efecte începând cu data emiterii sau adoptării
pentru autorităţile administrative sau data comunicării sau publicării pentru
particulari. Aceasta reprezintă o consecinţă a prezumţiilor de legalitate şi
veridicitate a actelor administrative.
Prin suspendarea actelor administrative înţelegem întreruperea temporară a
efectelor juridice ale acestor acte.
Suspendarea actelor administrative apare necesară ca o garanţie a respectării
legii în emiterea şi executarea acestor acte.
Suspendarea actelor administrative poate fi urmarea prevederilor legii. Însă,
legea poate să prevadă suspendarea efectelor actului administrativ până când este
rezolvată o chestiune litigioasă în legătură cu acest act. Suspendarea actelor
administrative, poate să fie pronunţatăşi de instanţele judecătoreşti, atunci când
legea le conferă această competenţă.
Suspendarea actelor administrative, poate să fie hotărâtăşi de organele
administraţiei publice ierarhic superioare celor care a emis actul. Suspendarea, în
acest caz, este pronunţată ca urmare a efectelor ierarhiei care se stabileşte, între
organul care a emis actul şi cel care are controlul activităţii acestuia potrivit
poziţiei sale ierarhice.
Controlul vizează tocmai asigurarea conformităţii actelor administrative cu prevederile legii. Ca atare, atunci când există îndoieli cu privire la legalitatea
actului administrativ emis de organul inferior, superiorul ierarhic poate hotărî
suspendarea acestui act.
Prin suspendare se înţelege situaţia în care un act administrativ, fără a fi
desfiinţat, nu se mai aplică
în mod temporar si provizoriu.
Suspendarea actelor administrative poate interveni: de drept; în baza unui
ordin al organului ierarhic superior; în baza hotărârii de retractare vremelnică a
organului emitent; în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a
Ministerului Public.
REVOCAREA ACTULUI ADMINISTRATIV - se înţelege acţiunea prin care organul
administraţiei de stat care a emis un act de drept administrativ sau organul ierarhic
superior acestuia desfiinţează acest act.
Revocarea se face fie de organul care a emis actul, fie de organul
ierarhic superior acestuia
Revocarea actelor de drept administrativ poate să se înfăţişeze în două forme
distincte,intr-o primă formă, desfiinţarea actului administrativ anterior este făcută de
însuşi organul care a elaborat actul,această formă se numeşte şi retractare. În a doua formă a revocării, desfiinţarea este făcută de organul administrativ superior. Acest drept al organului
administrativ ierarhic superior este consacrat în numeroase articole ale
Constituţiei noastre şi ale legilor în vigoare.
Regula dreptului nostru este că
actele de drept administrativ sunt revocabile.
Revocarea intervine, pentru toate condiţiile de ilegalitate, dar mai ales
pentru condiţiile referitoare la oportunitate. Cauzele revocării pot fi anterioare,
concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ, în primele două
ipoteze revocarea va produce efecte cu caracter retroactiv, ex tunc, Nu trebuie uitat că revocarea, în ultimă instanţă, nu este altceva decât o modalitate a anulării. În ultimul caz, efectele revocării vor fi ex nunc.
De la principiul revocabilităţii sunt admise mai multe excepţii, care privesc numai actele
administrative individuale, deoarece actele administrative normative sunt
întotdeauna şi oricând revocabile.
Astfel pot fi identificate următoarele categorii de excepţii:actele administrative
declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a legii;actele administrative cu
caracter jurisdicţional;actele administrative de aplicare a sancţiunilor
corespunzătoare formelor răspunderii din dreptul administrativ;actele
administrative de punere în executare a actelor procedurale penale;actele
administrative care au dat naştere la contracte civile;actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor
contracte civile;actele administrative ce au fost executate material.
MODIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE - poate fi făcută, în principal de organul care
le-a adoptat sau emis, dar şi de alte organe de stat, cum ar fi autoritate
administrativă ierarhic superioară ori instanţa judecătorească competentă potrivit
legii.Modificarea actului administrativ priveşte unul sau mai multe elemente ale
acestuia. Această operaţiune poate fi făcută de autoritatea care a emis actul, de
autoritatea ierarhic superioară celei care a emis actul sau când legea prevede, de
instanţa de judecată competentă. Modificarea actului administrativ are efecte numai în viitor, în cazul actelor administrative normative, modificarea are loc
printr-un act de acelaşi grad şi cu respectarea aceleiaşi tehnici legislative.
Modificarea actelor administrative cu caracter normativ se realizează printr-un act
de acelaşi nivel şi cu respectarea aceleiaşi metodologii de tehnică legislativă.
Modificarea actului produce efecte numai pentru viitor, efectele produse până la
data modificării fiind bine produse.
SANCŢIUNILE CE INTERVIN ÎN CAZUL ÎNCĂLCĂRII
CONDIŢIILOR DE VALABILITATE
Nulitatea şi anularea
Actele administrative produc efecte juridice până la momentul ieşirii lor din
vigoare prin modalităţile legale consacrate; de regulă printr-un act de abrogare, de
retractare, revocare, anulare prin dispariţia obiectului de reglementare, prin
hotărâre judecătorească etc.
Anularea unui act administrativ presupune lipsirea actului în cauză de orice
efecte juridice produse de acesta şi încetarea pentru viitor a oricăror efecte.
Anularea are efecte ex tunc şi ex nunc. Anularea este strâns legată de
nerespectarea legalităţii la data emiterii unui act administrativ şi are caracterul
unei sancţiuni. Anularea presupune fie intervenţia organului emitent, fie a
organului ierarhic superior sau a unei autorităţi jurisdicţionale. Anularea
reprezintă astfel o manifestare de voinţă ulterioară emiterii actului despre a cărui
anulare se discută. Ca atare, anularea, manifestare de voinţă vine să desfiinţeze o
altă manifestare de voinţă anterioară.
Anularea reprezintă dpdv o formă de încetare a efectelor
juridice a actelor administrative, nu şi faptelor materiale pentru că bunul
transformat printr-un fapt material juridic nu mai poate fi readus în starea iniţială
printr-un act de anulare, ci, eventual, tot, numai printr-un fapt material juridic.
NULITATEA
Regula nulităţii actelor administrative o reprezintă – viciile de legalitate care pot
consta în nerespectarea unei forme procedurale pentru elaborarea actului
administrativ, a unui termen, a oportunităţii, oricum a unei cerinţe prevăzute de
acte normative în vigoare. Nulitatea poate fi şi consecinţa încălcării interesului
public sau bunelor moravuri ori chiar a interesului particular, în funcţie de gravitatea viciilor de legalitate. În funcţie de interesul ocrotit prin anularea actelor administrative nulitatea
acestora este de două feluri, anume nulitatea absolutăşi nulitatea relativă.
Nulitatea absolută urmăreşte protejarea unor interese generale ale societăţii, de
aceea ea poate fi invocată de oricine,Nulitatea relativă
are ca scop ocrotirea unor interese individuale, de aceea ea poate fi invocată numai de către cei interesaţi.
Anularea unui act administrativ nu se poate efectua decât printr-un alt act
având o forţă juridică superioară forţei juridice a actului supus anulării sau având
cel puţin aceeaşi forţă juridică cu aceea a actului anulat şi cu respectarea aceleiaşi
proceduri folosite la emiterea actului anulat. Anularea poate fi decisă de către
organul emitent, de organul ierarhic superior al administraţiei publice, de alte
organe de stat.
Un act administrativ nu poate fi anulat decât pentru acuze anterioare sau
concomitente emiterii lui. Anularea are un caracter retroactiv, astfel încât ea
desfiinţează
efectele juridice ale actului şi se consideră că el nu a existat.
Inexistenţa actelor administrative
În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de
legalitate, încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate, sesiza.
Neoperând această prezumţie, înseamnă că nimeni nu poate fi obligat să se
supună dispoziţiilor cuprinse într-un astfel de act, mai mult, punerea în executare
a actului inexistent de către organele administraţiei publice apare ca o cale de fapt
(şi nu de drept), care atrage răspunderea administraţiei publice, respectiv a
funcţionarilor ei pentru daunele cauzate. Potrivit Constituţiei,
hotărârile şi ordonanţele Guvernului se publică în Monitorul Oficial, iar
nepublicarea lor atrage inexistenţa acestora.
CONTROLUL LEGALITĂŢII ACTELOR
ADMINISTRATIVE
Garanţia juridică a acestui obiectiv îl constituie controlul asupra modului în
care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, control care se
exercită fie din proprie iniţiativă, fie la solicitarea (sesizarea) celor interesaţi, de
către însăşi autorităţile administrative sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte
puteri ale statului – legislativă sau judecătorească. În cazurile în care controlul
legalităţii se exercită la cerere, suntem în prezenţa unui recurs administrativ, iar
dacă acest control se exercită din oficiu suntem în prezenţa controlului
administrativ. La rândul său recursul administrativ este de două feluri, după cum
este adresat organului emitent sau organului ierarhic superior al acestuia. În
primul caz, vom fi în prezenţa recursului graţios, în timp ce în al doilea caz , vom
fi în prezenţa unui recurs ierarhic.
În afară de recursul administrativ, legalitatea actelor administrative de
autoritate mai este asiguratăşi prin recursul contencios, care se exercită, la cerere,
de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ sau de cele de drept
comun, potrivit legii.
Existaforme de control, care pot fi clasificate în funcţie de diverse
criterii, astfel:după natura juridică a autorităţii care îl exercită: control exercitat de
autoritatea legislativăşi de structuri (organe) care ţin de aceasta; control exercitat
de autorităţile judecătoreşti şi de organe cu activitate jurisdicţională; control
exercitat de autorităţile administraţiei publice şi de structurile din sistemul
acestora;după poziţia organului de control faţă de organul controlat distingem
între: control administrativ intern, care se exercită de funcţionarii publici cu
funcţii de conducere, din interiorul organului, asupra celor din subordinea lor, sau
de anumite compartimente ale acestui organ şi controlul administrativ extern,
exercitat de organe din afara organului administraţiei publice controlat. Acest din
urmă control poate fi exercitat fie de organe din sistemul autorităţii legislative, fie
ale celei executive, fie ale autorităţii judecătoreşti;după regimul juridic al
controlului, acesta poate fi: control jurisdicţional, exercitat de instanţele
judecătoreşti şi de organe administrative jurisdicţionale şi control nejurisdicţional,
exercitat de celelalte organe de control;după sfera de cuprindere, controlul poate
fi: specializat sau tematic, ceea ce înseamnă că este efectuat pe o anumită temă,
problemă
sau compartiment de activitate şi control complex sau general, care
priveşte mai multe sectoare de activitate ori toate atribuţiile organului controlat.
Controlul mai poate privi şi numai legalitatea actelor şi acţiunilor materiale ale
celui controlat ori şi oportunitatea acestora.
În raport de momentul în care se efectuează acţiunea de control, aceasta poate
interveni: înainte ca activitatea supusă controlului să înceapă să se desfăşoare şi în
acest caz ne aflăm în prezenţa unui control prealabil sau anterior; pe parcursul
desfăşurării activităţii şi vorbim despre un control concomitent sau operativ sau
după desfăşurarea activităţii – control posterior.
Controlul intern
Controlul administrativ intern este controlul cu cea mai largă sferă de
cuprindere şi cu un pronunţat rol autoreglator în cadrul sistemului. Controlul
intern se realizează operativ şi direct la faţa locului, fără sustragerea celor
controlaţi din activitate. Se realizează cu funcţionari din interiorul organului şi
poate avea un caracter general sau specializat. Obiectul controlului poate cuprinde
toate elementele activităţii organelor administraţiei publice. De asemenea, acest
tip de control poate avea două forme: control intern general şi control intern de
specialitate. Controlul intern general este consecinţa subordonării ierarhice
existentă în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice. Structurile
organizatorice ale fiecărui organ sunt într-un sistem de relaţii de subordonare
unele faţă de altele, din treaptă în treaptă, până la organul de conducere din vârful
ierarhiei.
Controlul priveşte atât legalitatea cât şi oportunitatea actelor şi faptelor celor
controlaţi şi are un caracter permanent fiind o atribuţie de serviciu a
conducătorului. Controlul ierarhic poate fi declanşat din oficiu sau la cererea ori
sesizarea cuiva.
În cea mai mare parte, controlul intern se realizează din oficiu ca parte a
activităţii de conducere în cadrul administraţiei publice şi are ca scop descoperirea
unor erori sau abuzuri şi constatarea calităţii activităţii desfăşurate de subordonaţi.
Eficienţa controlului intern depinde de locul şi rolul controlorului în structura
organizatorică a unităţii (organului) şi de gradul de cointeresare personală. Astfel,
cel care efectuează controlul nu trebuie să poarte răspunderea pentru starea de fapt
existentă, pentru că nu va fi suficient de exigent.
Controlul intern administrativ specializat este executat de persoane sau
compartimente faţă de care cel controlat nu se va afla în raport de subordonare
ierarhică. Aşa este controlul preventiv şi controlul financiar intern, care se execută
de serviciile financiar contabile asupra actelor şi faptelor funcţionarilor şi care privesc mijloace materiale sau băneşti ale organului sau unităţii
Controlul administrativ extern
Controlul administrativ extern este, de asemenea, exercitat de organele
administraţiei publice ierarhice superioare asupra întregii activităţi (control extern
general) sau un control restrâns privind anumite probleme. Organele de control au
dreptul să modifice, să suspende sau să anuleze actele neconforme cu legea emise
de organul controlat, dar nu au dreptul să aplice sancţiuni disciplinare, ele fiind
luate dor de conducătorul unităţii. Dacă faptele prezintă pericol social îmbrăcând
un caracter penal, controlorul are obligaţia să sesizeze organele de urmărire
penală.
Controlul ierarhic se execută din oficiu sau poate fi declanşat la cererea unei
persoane fizice sau juridice, caz în care îmbracă
forma recursului ierarhic şi
constituie o condiţiei prealabilă pentru introducerea recursului în contencios
administrativ, deci pentru declanşarea controlului judecătoresc.
Subiectele active ale controlului administrativ ierarhic sunt: Guvernul,
ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, judeţene
şi consiliile locale. Acest control poate fi exercitat de către organe care nu sunt
ierarhic superioare celui controlat. Astfel, este considerat un control extern şi cel
executat de către autoritatea legislativăşi de structuri care ţin de acestea, precum
şi de organe cu activitate jurisdicţională, dar şi controlul exercitat de autorităţi ale
administraţiei publice autonome sau care nu sunt în raporturi de subordine
ierarhică cu cel controlat. Şi acest control poate fi general sau specializat. Orice
act de conducere presupune şi dreptul de control asupra celor conduşi. Astfel,
Guvernul în baza dispoziţiilor art. 102, alin 1 din Constituţie „exercită
conducerea generală a administraţiei publice” prin urmare Guvernul are drepturi
de control general asupra structurilor organizatorice ale administraţiei publice atât
la nivel central cât şi la nivel local – ministere şi alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, consiliilor judeţene şi locale. Ca autoritate
de vârf şi de conducere generală a administraţiei publice, guvernul încredinţează
(deleagă) activitatea de control unor structuri organizatorice interne (din cadrul
aparatului guvernamental) sau externe (aflate în subordinea sa directă) care să
exercite fie un control administrativ general, fie unul specializat asupra celorlalte
autorităţi ale administraţiei publice. Vorbind despre controlul general avem în
vedere rolul Departamentului de Control al Guvernului, Departamentul pentru
Administraţia Publică Locală, prefectului.
Controlul administrativ specializat este un control extern dar realizat de organe
sau structuri organizatorice anume înfiinţate, la nivel central, local precum şi în
diverse domenii de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii, prevenirea şi
stingerea incendiilor, comerţ etc. Aceste organe funcţionează în subordinea
directă a Guvernului (exemplu: Oficiu Pentru protecţia Consumatorului) sau în
cadrul ori subordinea ministerelor, ele nu au dreptul de a aplica sancţiuni
disciplinare pentru abaterile sau neregulile constatate în activitatea funcţionarilor
publici, ci numai sancţiuni administrative sau contravenţionale potrivit actelor
normative în cauza şi competenţelor lor. Dintre organele care exercită un control
administrativ specializat fie activitatea principală, fie pe lângă alte atribuţii,
amintim: Inspecţia de Stat în construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului, din
structura Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului (Hotărârea
Guvernului nr. 456 din 29 iulie 1994); Garda financiarăşi Inspecţia Generală
pentru activitatea internă, precum şi Direcţia Generală a Vămilor, din structura
Ministerului de Finanţe (Hotărârea Guvernului nr. 449 din 29 iulie 1994);
Inspecţia de Stat a apelor, pădurilor şi respectiv, pentru protecţia mediului şi
pentru protecţia nucleară (H.G. nr. 457 din 29 iulie 1994).
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV- este o instituţie juridică de apărare a drepturilor
omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administraţiei publice şi a
funcţionarilor ce işi desfăşoară activitatea in cadrul acestor organe, cu ajutorul
căreia orice persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de
lege, printr-un act administrativ al unui organ al administraţiei publice, să poată
cere anularea sau modificarea respectivului act şi repararea pagubei cauzate. In
acest sens art. 52 din Constituţie prevede în alin.1 că: „persoana vătămata într-un
drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal al unei cereri, este
indreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau interesului legitim,
anularea actului şi repararea pagubei.”
Formele contenciosului administrativ
Deosebim două categorii de contencios
administrativ:contencios administrativ de anulare;contencios administrativ de
plină jurisdicţie.
În contenciosul administrativ de anulare, instanţa poate să anuleze sau să
modifice un act administrativ ilegal, ori să oblige autoritatea administrativă să
rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Această categorie de contencios administrativ a fost reglementată in ţara
noastră prin Legea pentru infiinţarea Consiliului de Stat, care prevedea in art. 33
că „in materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane
juridice, hotărârea Consiliului de Stat, nu inchide drumul jurisdicţiunii
tribunalelor ordinare, decât in cazurile care anume se vor determina prin lege, sau
in cazul când părţile vor da inscrisă mulţumire de hotărârea Consiliului”. Şi Legea
pentru reorganizarea Inaltei Curţi de Casaţie si Justiţie din 1 iulie 1905 reglementa
tot un contencios de anulare.
În contenciosul administrativ de plină jurisdicţie competenţa instanţei de
contencios administrativ este mai extinsă, ea având dreptul să anuleze sau să
modifice actul administrativ atacat, să oblige autoritatea administrativă să rezolve
cererea unui reclamant referitoare la un drept al său recunoscut de lege şi să
acorde daunele cauzate de auţoritatea administrativă reclamantului prin actul
administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate
formula fie in cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum, la data introducerii
acţiunii reclamantului ii era cunoscută paguba sau intinderea ei.
Părţile în contenciosul administrativ
Legea nr. 554/2004 in alin. 1 al art. 1 prevede ca „orice persoana care se
considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o
autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen
legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ
competente.
Legea nr. 554/2004, în ceea ce privşste calitatea de
reclamant, este aceea a prevederii exprese în alin. 2 al art. 1 că poate avea această
calitate şi „persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim
printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.
Calitatea de parat in litigiile de contencios administrativ este precizată tot de
art.1 alin.1 al Legii nr. 554/2004, care se referă la persoana vatamată „de catre o
autoritate publică”.
Va avea deci calitatea de pârat în litigiile de contencios administrativ „orice
autoritate publica emitentă a unui act administrativ, prin care o persoană a fost
vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, sau care nu a soluţionat în
termenul legal o cerere a acesteia”. Astfel,
poate avea calitatea de pârat în litigiile de contencios administrativ „orice organ
de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţioneaza, în regim de putere
publica, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor
publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit
legii, au obtinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate să presteze un
serviciu public”.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ
Obiectul acestor acţiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ sau
obligarea unei autorităţi publice care refuză să rezolve o cerere referitoare la un
drept sau la un interes legitim, precum şi repararea pagubei ce i-a fost cauza
prin actul administrativ ilegal, refuzul nejustificat sau prin faptul de a nu rezolva ocerere în termen legal. În ceea ce priveşte interesul legitim, Legea prevede ca
acesta poate fi atât privat cât şi public.
Condiţiile introducerii unei acţiuni în contencios administrativ
Pt ca un act administrativ pentru a putea fi atacat in contencios administrativ trebuie
sa fie un act administrativ de autoritate.
In conditiile legii nr. 554/2004
pentru a putea forma obiectul acţiunii în contencios administrativ, este necesar ca
actul atăcat să fie:act administrativ;să nu se prevadă prin lege organica, o altă
procedură judiciară pentru modificarea sau desfiinţarea lor.
A doua condiţie necesară pentru introducerea unei acţiuni în contencios
administrativ este ca actul să emane de la o autoritate administrativă.
Pentru a putea folosi acţiunea în contencios administrativ reclamantul trebuie
să fie beneficiarul unui drept subiectiv, ori să aibă un interes legitim pe care
autoritatea publică pârată are obligaţia să-l respecte. Acest drept sau interes
legitim trebuie să fie vătămat de un act administrativ emis de autoritatea publică.
Aceasta vătămare a unui drept constituie o condiţie prealabilă necesară pentru ca
o persoana să poată acţiona în justiţie, conform procedurii instituite prin Legea
contenciosului administrativ. Dispozitiile Legii nr.
554/2004 sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale, în alin. 1 al art. 5
prevăzând că „nu pot fi atacate în contencios administrativ:actele administrative
ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;actele de
comandament cu caracter militar.”
Legea nr. 554/2004 pastrează însă în alin. 2 al art. 5 o dispoziţie care se
regăsea şi în reglementarea anterioara, statuând că
„nu pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ actele administrative pentru desfiinţarea sau
modificarea cărora se prevede, prin lege organica, o altă procedura judiciară.”
Înca de apariţia contenciosului administrativ în dreptul romanesc, legiuitorul a
înteles să scoată de sub controlul instanţelor de contencios administrativ, anumite
acte administrative emise de organele administraţiei de stat dacă, prin natura
relaţiilor sociale pe care le reglementează, vizează situaţii deosebite.
Astfel, actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile
acestora cu Parlamentul” nu pot fi atacate în contencios administrativ.
Redactarea textului este diferită faţă de reglementarea anterioara care stabilea că
„actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele Romaniei şi
Guvern nu pot fi atacate in justiţie.
De asemenea potrivit alin. 2 al art. 5 din Legea privind contenciosul
administrativ nu pot fi atăcate în contencios administrativ „actele pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organica, o altă
procedură judiciară”.
Ultima condiţie pentru introducerea unei acţiuni în contencios administrativ
constă în exercitarea recursului graţios, respectiv sesizarea autorităţii emitente
într-un termen prevăzut de lege,astfel persoana care se consideră vătămată într-un
drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,
trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data
comunicarii actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia.”
Pentru a se putea declanşa acţiunea în contencios, reclamantul trebuie să facă
dovada că a îndeplinit cerinţa legii şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a
adresat mai intâi administraţiei, autoritaţii emitente şi abia după refuzul acesteia
se poate adresa instanţei de judecata
Excepţia de ilegalitate
Controlul legalităţii actelor administrative poate fi efectuat şi prin invovarea
excepţiei de ilegalitate în cadrul unui proces care nu are un obiect specific
contenciosului administrativ.
Controlul actelor administrative sub aspectul legalităţii pe calea excepţiei de
ilegalitate are anumite trăsături specifice, ce-l deosebesc de controlul instanţelor
judecătoreşti pe calea acţiunii directe. Astfel, controlul instanţelor judecătoreşti,
pe calea excepţiei de ilegalitate:nu presupune anularea actului administrativ, ci
numai stabilirea ilegalităţii şi înlăturarea lui din cauză;este mai larg, extinzându-se
şi asupra actelor administrative normative, precum şi asupra operaţiunilor
administrative.
Exceptia de ilegalitate, cum se susţine constant în literatura de specialitate, este
o apărare pe care o parte într-un proces o face împotriva unui act administrativ
ilegal ce are incidenţă cu cauza (speţa) respectivă. Tocmai de aceea, excepţia de
ilegalitate poate fi ridicată în orice proces de competenţa instanţelor judecătoreşti
(atât în cauzele civile, cât şi în cauzele penale) şi de orice parte din proces,
precum şi, din oficiu, de instanţa judecătorească. În cazul excepţiei de ilegalitate
nu se întâlnesc, aşadar, termene de prescripţie ori de decădere.
Instanţa în faţa căreia este ridicată excepţia va suspenda cauza şi va sesiza
instanţa de contencios administrativ competentă. În urma soluţionării favorabile a
excepţiei de către aceasta prima instanţă va înlătura actul administrativ din cauză.
Consecinţele juridice ale admiterii excepţiei de ilegalitate sunt
următoarele:efectul sentinţei se produce numai între părtile litigante;soluţia
instanţei este reţinută în considerentele sentinţei şi drept urmare nu poate fi
atacată decât odată cu fondul;în dispozitivul sentinţei nu se specifică nimic în
legătură cu modul de soluţionare a excepţiei de ilegalitate, deoarece obiectul
acţiunii introductive este altul.
Excepţia de ilegalitate a actului administrativ ca incident procedural poate fi
ridicată atât in faţa instanţelor de drept comun cât şi a instanţelor de contencios
administrativ. În acest ultim caz, ridicarea excepţiei este legată de invocarea
legalităţii unui alt act decât cel a cărui anulare s-a cerut, de care depinde
soluţionarea litigiului.
Competenţa instanţelor de contencios administrativ
Sunt de competenţa tribunalelor, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind
actele autorităţilor administrative de până la nivel judeţean inclusiv şi litigiile care
au un obiect evaluabil în bani de până la cinci miliarde de lei. Curţile de apel
judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ, privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, litigiile care au un
obiect evaluabil în bani de peste la cinci miliarde de lei şi recursurile îndreptate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale.Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie
judecă recursurile îndreptate împotriva hotărârilor Curţilor de Apel şi conflictele
de competenţă.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale judecarea acţiunilor este de
competenţa Tribunalului sau a Curţii de Apel în a căror rază teritorială îşi are
domiciliul reclamantul.Această regulă este o derogare de la principiul de drept
comun, unde competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul sau sediul pârâtului.
Raţiunea acestei derogări este izvorâtă din voinţa legiuitorului de a favoriza
reclamantul – persoana vătămată în drepturile sale de o autoritate administrativă –
uşurându-i posibilitatea de a se adresa justiţiei mai repede şi cu cât mai puţine
cheltuieli.
Procedura în faţa instanţelor de contencios administrativ - începe cu introducerea acţiunii în contencios
administrativ. Astfel, dacă petiţionarul nu este mulţumit de modul cum a fost
rezolvată cererea sa de către organul administraţiei publice, după consumarea
procedurii administrative prealabile, se poate adresa instanţei judecătoreşti,
respectiv tribunalului administrativ-fiscal, ori, după caz, Curţii de Apel de la
domiciliul reclamantului .
„Cererile prin care se cere anularea unui act administrativ individual sau
recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in
termen de 6 luni de la:
a) data primirii raspunsului la plangerea prealabila sau, dupa caz, data
comunicarii refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii;
b) data expirarii termenului legalde solutionare a cererii, fara a depasi
termenul prevazut la alin. 2 (nu mai tarziu de 1 an de la data emiterii);
c) data incheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in
cazul contractelor administrative”.
Iar „in cazul actiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul
Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici, termenul curge de la data
când s-a cunoscut existenta actului nelegal” fara a depăşi însă termenul de 1 an de
la emiterea actului prevăzut de alin. 2.
Legea nr. 554/2004 prevede expres în alin. 2 al aceluiaşi articol
posibilitatea introducerii actiunii şi peste termenul prevazut la alin. 1 dar nu mai
târziu de 1 an de la emiterea actului.
Reclamantul va anexa la acţiune copia actului
administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii administrative
prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care
reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia
cererii, certificată prin numarul şi data înregistrarii la autoritatea publica, precum
şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile”. În afară de
acestea reclamantul va mai depune şi dovada daunelor materiale cauzate prin
actul emis sau prin refuzul rezolvării cererii.
Termenul de recurs împotriva hotărârilor pronunţate în
prima instanţă este de „15 zile de la pronunţare ori de la comunicare”.
Noua lege aduce însă o modificare esenţiala pentru protejarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanei vătămate, statuând în art. 21, alin. 1 că
„recurentul, în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi
poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita preşedintelui instanţei
competente să soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de judecată a
recursului chiar înainte de primirea dosarului”. În acest sens alineatele următoare
prevăd că
„cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţita de dovada
înregistrarii recursului la instanţa de fond, se soluţioneaza în termen de 24 de ore
de la prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de recurs”, iar „soluţia de
admitere a cererii se comunică de îndata instanţei de fond, care are obligaţia
redactării hotărârii atacate, a comunicarii acesteia părţilor, precum şi a expedierii
dosarului, într-un termen de 5 zile”. „Motivarea recursului se poate face, sub
sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de 2 zile de la comunicare”. În
cazul situaţiilor deosebite „procedura de citare a părţilor şi de comunicare a
motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin
agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor”.
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ
RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ
Răspunderea juridică poate fi definită ca fiind un ansamblu de drepturi şi
obligaţii aflate în raport de conexiune şi care se nasc ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite. Răspunderea juridică, mai precis stabilirea răspunderii juridice a unei
persoane fizice sau juridice presupune întotdeauna intervenţia unui organ de stat
învestit cu atribuţii specifice constând în individualizarea persoanei ce a comis
fapte ilicite şi a gradului de vinovăţie a acestuia, precum şi aplicarea unei
sancţiuni.
În dreptul administrativ există două forme de răspundere caracterizate printr-o
sancţiune represivă: răspunderea administrativă (propriu-zisă) şi răspunderea
contravenţională; şi o formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune
reparatorie – răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele
pricinuite prin actele lor ilegale, sau mai direct, răspunderea administrativ –
patrimonială (materială).
Răspunderea contraventională este o formă a răspunderii
administrative, contravenţia fiind la ora actuală, o formă
de manifestare a ilicitului
administrativ, forma cea mai gravă a acestuia, iar regimul său juridic este, în mod
preponderent un regim al dreptului administrativ.
Într-o altă ordine de idei, răspunderea pentru contravenţii este individuală şi
personală. Din aceste caracterizări rezultă în mod logic faptul că, în principiu,
persoana care este subiect activ al contravenţiei răspunde în nume propriu. Numai
în mod excepţional, când răspunderea contravenţională în nume propriu nu ar
putea fi angajată potrivit legii, ar trebui evocată problema răspunderii altei
persoane fizice sau juridice, în condiţii asemănătoare cu cele prevăzute de legea
civilă în legătură cu răspunderea pentru fapta altuia.
OUG nr. 2/2001, la rândul său, conţine următoarea
definiţie a contravenţiei în art. 1: „constituie contravenţie fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilităşi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori
prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului general
al Municipiului Bucureşti.” .
Nu au dreptul de a emite reglementări contravenţionale autorităţile
administrative autonome, ministerele, celelalte organe centrale de specialitate,
serviciile descentralizate (desconcentrate) ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrative teritoriale, inclusiv prefectul.
Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţia intră în
vigoare la data publicării, dar se pun în aplicare la 30 zile de la publicare, În
cazuri urgente, se poate prevedea un termen mai scurt de punere în aplicare, dar
nu mai mic de 10 zile.
Obiectul contravenţiei
Contravenţia, ca şi infracţiunea, are ca element constituitiv, un obiect,
constituit din valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate
prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau sunt puse în
pericol de fapta săvârşită.
Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că
valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de
drept administrativ au o importanţă socială mai redusă, ele fiind legate de
activitatea organelor ce realizează administraţia publică în anumite domenii de
activitate sau privesc unele raporturi sociale de o rezonanţă mai redusă, pe când
obiectul infracţiunii vizează valorile fundamentale ale statului,
are ca obiect relaţiile sociale privind evidenţa armelor.
Subiectul contravenţiei
Subiect, al răspunderii juridice este acea persoană fizică sau juridică –
împotriva căreia se exercită constrângerea prin aplicarea sancţiunilor juridice.
Subiect pasiv al contravenţiei este atât persoana fizică cât şi cea jurudica,
Latura obiectivă
Sub aspectul laturii obiective, ilicitul administrativ poate consta într-o acţiune
într-o inactiune sau din fapte comisiv – omisive.
. Latura subiectivă
Latura subiectivă a contravenţiei constă în vinovăţia făptuitorului, adică în
atitudinea sa faţă de faptăşi de rezultatele acesteia. Fapta prevăzută ca fiind
contravenţie se sancţionează chiar dacă este săvârşită fără intenţie, afară de cazul
când prin actul normativ se dispun altfel. Motivul şi scopul constituie în mod
excepţional componente ale laturii subiective în materia contravenţiilor.
Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele
împrejurări, stări ori situaţii, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei, fac ca
realizarea eficientă a vreuneia din trăsăturile esenţiale să devină imposibilă.
Caracterul contravenţional al faptei, potrivit acestui articol, este înlăturat
în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale,
cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt
precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită.De asemenea, nu
răspunde contravenţional minorul care nu a împlinit 14 ani .
* Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor
contravenţionale
Constatarea contravenţiei este prima acţiune care declanşează răspunderea
contravenţională. Constatarea se face în scris, printr-un proces-verbal, care se
încheie de persoane anume prevăzute în actul normativ ce stabileşte şi
sancţionează contravenţia denumită generic agenţi constatatori.
Agentul constatator reprezintă organul sau persoana desemnată prin actul
normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei cu competenţa de a constata
săvârşirea unei contravenţii într-un anumit domeniu de activitate.
Potrivit art. 15, alin. 2 al O.G. nr. 2/2001 pot fi agenţi constatatori: primarii;
ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi;persoanele
împuternicite în acest scop de miniştri şi alţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene,
primari;alte persoane prevăzute în legi speciale.
Derogarea de la principiul general – constatarea propriis sensibus – a
contravenţiei este reglementată de art. 30 din O.G. nr. 2/2001, text potrivit căruia
agentul constatator va verifica şi stabili dacă fapta constituie o contravenţie pe
baza materialelor care i-au fost înaintate de organul de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată.
Activitatea de constatare a contravenţiei aparţinând agentului constatator se
realizeazăşi se materializează, în final, prin încheierea unui proces-verbal pe baza
constatărilor şi a probelor administrate de el. Din dispoziţiile ordonanţei rezultă că
procesul verbal de constatare a contravenţiei se încheie formă scrisă. Forma scrisă
a procesului verbal de constatare a contravenţiei este obligatorie pentru a se
verifica legalitatea încheierii lui, temeiul obiectiv al răspunderii contravenţionale,
condiţiile în care este antrenată răspunderea contravenţionalăşi punerea în
executare a sancţiunilor contravenţionale.
Actul de constatare a contravenţiei, încheiat de agentul constatator la locul
faptei, este un act oficial, autentic şi cu forţă probantă.
Procesul verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde potrivit art. 16,
alin. 1 din ordonanţă, în mod obligatoriu, următoarele menţiuni: data (anul,
luna, ziua) şi locul unde este încheiat (aceste menţiuni sunt necesare pentru
verificare constatării contravenţiei în termenul de prescripţie, verificarea
modului de constatare a contravenţiei, verificarea competenţei teritoriale a
agentului constatator); numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face
parte agentul constatator (menţiunile sunt necesare verificării calităţii agentului
constatator de a constata contravenţia mai ales în situaţia când plângerea se face
în baza delegării de competenţă, determinării locului în vederea depunerii
plângerii); date personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric
personal, ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului (menţiunile sunt
indispensabile identificării contravenientului pentru că numai acesta poate fi
sancţionat pentru fapta săvârşită – sancţiunea contravenţională nu se poate
executa în lipsa acestor elemente); descrierea faptei contravenţionale cu
indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită precum şi arătarea tuturor
împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea
eventualelor pagube pricinuite (menţiunile sunt necesare pentru stabilirea
termenului răspunderii contravenţionale şi a limitelor în care aceasta este
antrenată); indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează
contravenţia (menţiunea facilitează controlul judiciar); posibilitatea achitării în
termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul
normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a
căii de atac şi organul la care se depune plângerea. Dacă contravenientul este
minor, procesul-verbal va cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor
sau ale reprezentanţilor ori ocrotitorilor legali ai acestora (art. 16, alin. 5 din O.G.
nr. 2/2001).
În situaţia în care contravenientul este o persoană juridică, în procesul-verbal
se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului şi codul fiscal al acestuia precum şi datele de identificare a
persoanei care o reprezintă (art. 16, alin. 6).
În cazul contravenienţilor cetăţeni străini sau a cetăţenilor cu domiciliul în
străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse următoarele date: numele,
prenumele, seria şi numărul paşaportului, statul emitent şi data eliberării
documentului precum şi seria tichetului de înscriere a contravenţiilor (eliberat la
intrarea în România de organele de poliţie de frontieră – art. 16, alin. 3). La
ieşirea din ţară organele de poliţie de frontieră de la punctele de control pentru
trecerea frontierei de stat vor solicita acestor persoane tichetul de înscriere a
contravenţiilor şi, după caz, dovada plăţii amenzii contravenţiilor.
La cererea contravenientului, agentul constatator are obligaţia de a consemna
în procesul-verbal obiecţiunile sale cu privire la conţinutul acestuia precum şi
mijloacele de probă de care contravenientul înţelege să se servească în cauză.
Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „alte menţiuni”
sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal (art. 16, alin. 7, teza a II-a din O.G. nr.
2/2001).
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei mai cuprinde şi următoarele
menţiuni: descrierea lucrurilor supuse confiscării şi măsurile luate de agentul
constatator în vederea conservării sau valorificării acestora; specificarea numelui,
prenumelui, adresei ori a denumirii şi sediului persoanei juridice, în ipoteza în
care bunurile supuse confiscării aparţin altei persoane; semnătura agentului
constatator şi a contravenientului;determinarea pagubei produse prin contravenţie.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de cel care l-a încheiat şi de
contravenient. În cazul în care contravenientul nu este de faţă, refuză sau nu poate
să semneze, agentul constatator va face menţiunea despre aceste împrejurări care
trebuie să fie adeverite de cel puţin un martor. Procesul-verbal în acest caz va
cuprinde numele, prenumele şi domiciliul martorului, numărul şi data actului său
de identitate cu menţiunea organului ce l-a emis precum şi semnătura martorului.
În lipsă de martori, agentul constatator va arăta în procesul-verbal din ce cauză a
fost încheiat astfel. Legea interzice însă, ca martor să fie un alt agent constatator.
După întocmirea procesului verbal nu se admit corecturi, ştersături sau
modificări. Dacă în timpul completării sale, agentul constatator face unele greşeli,
înscrisul va fi anulat, întocmindu-se un alt proces-verbal. De asemenea dacă sunt
necesare unele adăugiri, acestea se vor consemna pe o pagină anexă care va fi
semnată de agentul constatator. Vor mai fi anexate orice alte documente în
legătură cu constatarea contravenţiei.
În cazul în care contravenientul este cetăţean străin sau apatrid care nu
cunoaşte limba română, organul constatator este obligat să asigure un interpret
prin intermediul căruia va fi audiat făptuitorul şi va realiza întreaga procedură de
încheiere a procesului-verbal de constatare a contravenţiei comise.
Procesul verbal se întocmeşte de regulă în două exemplare, din care originalul
rămâne la agentul constatator şi copia se înmânează contravenientului; se pot
întocmi mai multe exemplare în cazul în care sunt mai multe părţi interesate
(respectiv partea vătămată, proprietarul de drept al bunurilor confiscate altul decât
contravenientul).
Pentru ca procesul-verbal de constatare a contravenţiei să fie valabil,
legiuitorul cere să fie respectate anumite condiţii; nerespectarea uneia dintre
acestea duce la nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Nulitatea constituie sancţiunea care loveşte, în general, actele de procedură
încheiate fără respectarea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.
Astfel, art. 17 din O.G. nr. 2/2001 prevede 4 cazuri de nulitate absolută a
procesului verbal de constatare a contravenţiei. Aceste cazuri se referă la omiterea
consemnării menţiunilor privind: numele şi fapta contravenientului; fapta
săvârşită; data comiterii contravenţiei; semnătura agentului constatator.
Nulitatea procesului verbal poate fi constatatăşi din oficiu, în condiţiile
prevăzute de legislaţia civilă, nefiind necesară plângerea din partea
contravenientului.
,
a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă precum şi de circumstanţele
personale ale contravenientului şi de celelalte menţiuni înscrise în procesul verbal.
Persoana care este împuternicită să aplice şi sancţiunea va dispune şi
confiscarea bunurilor distincte folosite sau rezultate din contravenţii. În toate
aceste situaţii, agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile
confiscate, luând măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege. În
cazul în care bunurile nu se găsesc, contravenientul va fi obligat la plata
contravalorii lor în lei. Agentul constatator are obligaţia să stabilească cine este
proprietarul bunurilor confiscate, făcând investigaţiile necesare şi, dacă acestea
aparţin unei alte persoane decât contravenientul, să menţioneze în procesulverbal,
dacă este posibil, datele de identificare ale proprietarului sau vor fi
precizate motivele pentru care nu a fost posibilă identificarea.
Dacă actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede
dreptul pentru agentul constatator de a aplica şi sancţiunea, atunci procesul-verbal
de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice
sancţiunea. În această situaţie sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe
procesul-verbal.
Comunicarea procesului/verbal de constatare
Pentru a putea produce efecte juridice procesul verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei trebuie comunicat. Legea cadru în materie de
contravenţii a reglementat în afara obligativităţii comunicării şi sfera persoanelor
cărora urmează a li se face comunicarea, precum şi procedura de comunicare.
Astfel, potrivit prevederilor art. 25 şi 26 din O.G. nr. 2/2001 obligaţia de
comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei
precum şi a înştiinţării de plată a amenzii aplicate şi a despăgubirii stabilite revine
agentului constatator sau agentului abilitat de lege să aplice sancţiunea şi să
stabilească despăgubirea pentru ipoteza în care agentul constatator nu este
împuternicit el însuşi să aplice sancţiunea şi să stabilească despăgubirea.
Sancţiunile contravenţionale= sunt reglementate atât de legea cadru cât şi de
legi speciale contravenţionale. Un fel de paradox al legislaţiei noastre a fost faptul
că cea mai severă sancţiune contravenţională, închisoarea contravenţională, nu era
nici măcar menţionată de legea cadru, situaţie care sub aspectul ştiinţei şi tehnicii
dreptului, nu putea fi acceptată. Prin urmare, datorită acestui motiv, sancţiunea
închisorii contravenţionale a fost introdusă în actuala lege cadru a contravenţiilor
şi anume O.G. nr. 2/2001.
Sunt reglementate patru sancţiuni contravenţionale principale, prevăzute de
art. 5, alin. 2: avertismentul; amenda contravenţională; obligarea contravenientului
la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
O.G. nr.2/2001 prevede următoarele sancţiuni contravenţionale complementare,
în art. 5, alin. 3:confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţii;suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;închiderea unităţii;blocarea contului
bancar;suspendarea activităţii agentului economic;retragerea licenţei sau avizului
pentru anumite operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau
definitiv;desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al
faptei, iar pentru una şi aceeaşi contravenţie se pot aplica numai o sancţiune
contravenţională principalăşi una sau mai multe sancţiuni complementare.
Avertismentul constă în „atenţionarea
verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite,
însoţite de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale”.
Avertismentul se aplică în anumite condiţii, şi anume:fapta săvârşită să fie de
mică importanţă;se apreciază că acela care a săvârşit-o nu o va mai repeta, chiar
fără aplicarea amenzii.
Aceste două condiţii trebuie întrunite cumulativ, cuprinzând un element
obiectiv – abaterea săvârşităşi unul subiectiv – aprecierea organului constatator,
la acestea mai putem adăuga şi criteriul caracterului primar al faptei, căci
repetarea ei exclude aplicarea avertismentului. Săvârşirea primară a unei fapte
ilicite mai grave sau aprecierea că în viitor va mai fi repetată, pot determina
aplicarea altei sancţiuni decât cea a avertismentului, de exemplu, aplicarea
amenzii.
Avertismentul este o sancţiune morală; el se
deosebeşte de amendă care este o sancţiune pecuniară. Avertismentul mai
constă în atragerea atenţiei acestuia că dacă în viitor va mai săvârşi o altă
contravenţie i se va aplica o sancţiune mai aspră. Aşadar, pe lângă elementul de
mustrare, el cuprinde şi pe acela de atenţionare cu privire la conduita ce trebuie
avută anterior.
Amenda contravenţională are- un caracter
administrativ.Amenda este o sancţiune pecuniară principală. Ca mijloc de constrângere constă în micşorarea silită
a patrimoniului celui sancţionat, acesta fiind obligat să
plătească statului suma de bani fixată drept sancţiune. Sarcina individualizării
amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea, care va aprecia de la caz
la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcţie de împrejurările în care
fapta a fost săvârşită, urmările ei, persoana contravenientului .
În cuprinsul O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor pentru
sancţiunile contravenţionale principale este prevăzutăşi sancţionarea obligării
contravenientului la prestarea unor activităţi în folosul comunităţii, precizându-se
că această sancţiune poate fi stabilită numai prin lege, pe o durată ce nu poate
depăşi 6 luni, respectiv, 300 de ori şi întotdeauna, alternativ cu amenda.
Confiscarea, ca sancţiune contravenţională complementară, este prevăzută în
art. 5, alin. 3, lit. a din O.G. nr. 2/2001. Fiind o sancţiune complementară, ea
poate însoţi una din celelalte sancţiuni principale. Cu toate acestea, confiscarea se
aplică numai atunci când este expres prevăzută în actul normativ de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei
Executarea sancţiunilor contravenţionale
În cazul anumitor sancţiuni contravenţionale, executarea acestora începe chiar
în momentul constatării faptei contravenţionale, care se consideră executat din
momentul comunicării sale oral sau în scris contravenientului prezent la
constatarea contravenţiei.
În alte situaţii însă, punerea în executare a actelor de constatare a contravenţiei
nu poate interveni decât după ce instanţa s-a pronunţat asupra codurilor de atac
introduse de cei în drept împotriva acestor acte, hotărârea fiind definitivăşi
executivă. Desigur, nu se mai pune problema existenţei unei asemenea hotărâri,
dacă cei sancţionaţi nu s-au plâns împotriva actelor de constatare a contravenţiei
şi de aplicare a sancţiunii în termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru
executarea căii de atac a plângerii.
Căile de atac în materie contravenţională
Plângerea reprez calea de atac specifică
în această
materie, întrucât, în sens strict nu se poate vorbi de judecată în primă
instanţă, ca exercitarea căii de atac să poată fi denumită recurs sau apel.
Plângerea este definită drept cale evolutivă de atac, adică cale prin care se
atacă la judecătorie o hotărâre dată de un organ obştesc sau administrativ cu
caracter jurisdicţional, fie un act administrativ în cazuri specificate de legea
specială.
Termenul în care trebuie depusă plângerea este de 15 zile. Acest termen este
limitat, întrucât depăşirea celor 15 zile în exercitarea căii de atac calculată de la
data înmânării sau comunicării fără ca plângerea să fie tardivă şi ineficientă.
În baza O.G. nr. 2/2001, plângerea însoţită de copia procesului-verbal de
constatare a contravenţiei, se depune la organul din care face parte agentul
constatator, acesta fiind obligat să o primeascăşi să înmâneze depunătorului o
dovadă în acest sens.
Împreună cu dosarul cauzei, plângerea se trimite, de îndată judecătoriei în a
cărui circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, care la termenul fixat pentru
rezolvare, care nu va depăşi 30 de zile, va dispune citarea:contravenientului sau,
după caz, a persoanei care a făcut plângerea;a organului care a aplicat
sancţiunea;a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere;a oricăror alte
persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei;societatea de
asigurări menţionată în procesul-verbal, în cazul unui accident de circulaţie (art.
33).Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu
recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este
obligatorie, ea putând fi menţinutăşi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă
executarea hotărârii. Instanţa competentă a judeca recursul nu poate fi alta decât
tot secţia de contencios administrativ a tribunalului de care aparţine judecătoria
care a judecat în primă instanţă. Poate declara recurs oricare dintre părţi :
contravenientul, partea vătămată, organul care a aplicat sancţiunea, persoana
căruia îi aparţin bunurile confiscate.
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV PATRIMONIALĂ
Răspunderea administrativ-patrimonială este acea formă a răspunderii
administrative care implică răspunderea statului şi organelor administrative
publice pentru daune.
Răspunderea administrativ-patrimonială a statului.
Pentru antrenare ei trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale de
condamnare definitivă;existenţa unei hotărâri judecătoreşti, dată în urma
exercitării căilor de atac extraordinare prin care se constată eroare judiciară,
condamnarea pe nedrept;formularea de către cel condamnat pe nedrept a
pretenţiilor pentru repararea daunelor materiale şi morale.
Răspunderea administrativ-patrimonială a administraţiei publice.
Pentru
antrenare ei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:existenţa unui prejudiciu
material al unei persoane fizice sau juridice;existenţa unui serviciu public care,
prin natura sa, conţine riscul producerii anumitor pagube pentru cetăţeni;existenţa
unei legături cauzale între riscul serviciului public şi paguba produsă.
În doctrină se apreciază că aceste două forme de răspundere administrativpatrimonială
există independent de culpă, răspunderea respectivă fiind o
răspundere obiectivă. Aşadar, răspunderea administrativă îmbracă trei forme,
fiecare având un conţinut propriu, o construcţie sistemică, regim juridic aparte,
toate de natură a înfăţişa răspunderea administrativă ca o macroinstituţie a
dreptului administrativ.
Şi existenţa sancţiunilor administrativ-patrimoniale este controversată, pentru
că răspunderea administrativ-patrimonială este înţeleasă ca o formă a răspunderii
civile, şi nu ca o formă a răspunderii administrative. . În categoria sancţiunilor
administrativ-patrimoniale mai sunt cuprinse şi următoarele două sancţiuni:
anularea ori constatarea ilegalităţii actului administrativ; obligarea la admiterea
sau refacerea actului administrativ.