Prologul Evangheliei după Ioan

1

LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL ŞI CUVÂNTUL ERA LA DUMNEZEU ŞI

DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL

Evanghelistul Ioan scrie evanghelia sa mai târziu decât ceilalţi evanghelişti sinoptici

şi ţine, la rândul său, să completeze rapoartele lor. Evanghelistul Matei, a scris evanghelia sa,

în primul rând, pentru cititorii săi iudeo-creştini; şi pentru a-i determina pe aceştia, ca să se

ataşeze cât mai mult de Mântuitorul, el le arată, că Domnul Iisus Hristos îşi are originea Sa

din cei mai iluştri bărbaţi ai poporului evreu, începând chiar de la Abraham, protopărintele

acestui popor. Evanghelistul Marcu scrie evanghelia sa pentru cititorii în majoritate

păgâno-creştini şi ţine ca să le spună acestora, că vestea cea bună despre mântuirea, pe care

ne-a exoperat-o Domnul Iisus Hristos, este cea a Fiului lui Dumnezeu. Iar evanghelistul Luca

la rândul său, încearcă să-i arate prea puternicului senator roman Teofil, care între timp luase

cunoştinţă despre creştinism, că Acesta îşi are originea Sa chiar de la Adam, protopărintele

întregii omeniri, şi că, aşadar, el este chiar trupeşte înrudit cu Domnul. În aceste condiţii este

numai explicabil, că evanghelistul Ioan nu se poate mărgini numai la atât, ci trece peste toate

marginile originii Lui celei omeneşti şi ţine să arate originea divină a Mântuitorului şi să

accentueze, că Personalitatea Lui este de natură Divină şi există în eternitate. El, Hristos a

activat în calitate de „Cuvânt al lui Dumnezeu" la crearea universului şi El a fost şi

„Luminătorul" omenirii în toată vremea. În cele din urmă a luat trup omenesc şi Şi-a dovedit

toată strălucirea măririi Sale divine, dezvoltându-Şi între oameni activitatea Sa măreaţă de

salvare a omenirii.

Evanghelistul nostru îşi începe expunerile sale cu cuvintele: „La început". Aşa începe

şi prima carte a Bibliei, vorbindu-ne despre crearea universului (bereşit, en iarhe, Gen 1;1- cf.

Prov. 8, 23). Dar ce este începutul? Începutul este o noţiune abstractă, cu caracter general,

care arată complexul de schimbări în evoluţia celor create. Şi cum numai lucrurile create trec

prin faze de evoluţie sau de dezvoltare, noi va trebui să zicem, că timpurile sunt strâns legate

de lumea creată. Despre timpuri se poate vorbi aşadar numai atunci când avem în vedere

lucrurile create. Dacă nu există vreun lucru creat, atunci nu există nici timp. Fiecare lucru îşi

are începuturile existenţei sale. În cazul nostru ,,începutul”, despre care este vorba, nu este

legat de un oarecare lucru, în special, ci se vorbeşte despre un „început" în înţelesul cel mai

general al cuvântului. Aşa fiind, noi va trebui să ne gândim la începutul creerii şi existenţii

universului întreg.

Pe acele vremuri evanghelistul ne spune, că „era" Cuvântul. Imperfectul „era (en)"

indică o situaţie, care exista încă înainte de creerea universului, situaţie care continua să

2

existe şi pe vremurile, când a fost creat universul, situaţie al cărei început nu se mai cunoaşte.

Cum înainte de crearea universului nu se poate vorbi despre existenţa timpurilor, noi va

trebui să zicem, că ceea ce precede timpurilor şi există în afară de ele, există „din eternitate".

Aşadar Cuvântul exista „din eternitate".

Şi atunci trebuie să ne întrebăm : Cine este acest Cuvânt, despre a cărui existenţă se

vorbeşte aici ? Cuvântul este pentru noi oamenii, înainte de toate, expresia gândurilor minţii

omeneşti. El se naşte în mintea omenească şi izvorăşte din ea. În tratatul de faţă însă, este

vorba despre o situaţie, care exista încă înainte de creerea universului şi — implicit — şi de

cea a omului şi chiar şi de cea a îngerilor, întrucât şi aceste fiinţe aparţin creaturii. Şi atunci

noi nu ne putem gândi nici la cuvântul omenesc şi nici la cel îngeresc. Aşa fiind, nouă nu ne

rămâne alta, decât ca să ne gândim la acel Cuvânt, Care este expresia Relaţiei Divine, adică,

la acel Cuvânt, Care S-a născut şi a izvorât din eternitate, din însăşi Fiinţa Divină, pentru că

numai Fiinţa Divină există, din eternitate şi încă înainte de crearea universului. Cuvântul

omenesc redă, numai în măsură nedeplină, gândul omului, pentru că omul este o fiinţă

nedeplină. Mă gândesc bună oară la animalul leu, care trăieşte în pustiuri. Acest gând al meu

eu nu mi-1 pot realiza pe deplin, câtă vreme leul din pustiu nu se află realmente, în faţa mea.

Dumnezeu însă, este o Fiinţă atotdeplină. Şi atunci va trebui să zicem, că Cuvântul Divin este

reflexul atotdeplin al Raţiunii şi Fiinţei Divine. Este, precum zicea Apostolul Pavel în

epistola sa către Evrei (1;3): „Strălucirea măririi şi tipul Fiinţai Lui”. Şi cum „Cuvântul

Divin" a izvorât din însăşi Fiinţa Divină, El nu poate să aibă o existenţă mai inferioară şi mai

puţin demnă de Fiinţa divină, ci este tot atât de atotdeplin şi redă, peste tot, Fiinţa Divină. Şi

cum noi numim pe cele mai depline fiinţe persoane, va trebui să zicem, că şi Fiinţa Divină,

Care este „Cuvântul Divin", trebuie să fie o Persoană în înţelesul cel mai înalt al cuvântului, o

Persoană tot atât de atotdeplină şi de natură Divină ca şi Fiinţa Divină a lui Dumnezeu-Tatăl,

din Care a izvorât. Dacă este aşa, atunci am zis cu acestea, că deosebim în aceeaşi Fiinţă

Divină, deocamdată, două Persoane Divine. Una este Persoana Divină a lui Dumnezeu-Tatăl,

iar a doua este Persoana Divină a lui Dumnezeu-Cuvântul, despre Care evanghelistul vrea să

vorbească ceva mai pe larg. La acest loc ni se impune întrebarea: cum de evanghelistul nostru

numeşte pe a doua Persoană a Dumnezeirii „Cuvântul (ho logos)"? Răspunsul la această

întrebare ni-1 dă, înainte de toate, însăşi sfânta Scriptură a Testamentului Vechi, căci încă în

primele versete ale sfintei Scripturi ni se spune, că Dumnezeu a creat lumea prin „Cuvântul

Său". Dumnezeu „a zis", să se facă lumină. Şi s-a făcut lumina". (Geneza 1;3, 6;9, 14; 20,

22; 26;28) Tot aşa ni se spune în Psalmul 32;6 că „cerurile au fost făcute prin „Cuvântul

Domnului" şi toată oştirea Lui prin suflarea „Gurii Lui". Tot acolo citim (v. 4): „Căci

3

adevărat este Cuvântul Domnului şi tot ceea ce făgăduieşte, se adevereşte". Şi în Psalmul

105;45, citim: „Căci El Şi-a amintit de Cuvântul lui cel sfânt...". Iar, în Psalmul 118 v. 89, ni

se spune „ În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer". Şi tot acolo, la v. 130, citim:

„Când se descoperă Cuvântul Tău se luminează...". La fel scrie şi Profetul Isaia

(40;8): ,,Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci". La 55;11 tot acest Profet scrie: „Aşa

va fi Cuvântul Meu, Care iese din Gura Mea. El nu Se va mai întoarce la Mine deşert, ci va

face ceea ce este Voia Mea". (cf. Psalm 104, v. 20; 147, v. 15; Prov 8;22, Înţelep. 7, 22). Şi în

Apoc. 19;11 evanghelistul nostru ne spune, că „a văzut cerul deschis... şi Pe Acela, ai Cărui

ochi erau fără de foc şi pe Capul Lui multe cununi, având un nume scris, pe care nimeni nu-L

ştie, decât (numai) El însuşi. Şi Acesta este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele

Lui S-a chemat Cuvântul lui Dumnezeu (cf. I Ioan 1ş1). Din toate aceste locuri scripturistice

se desprinde, aşadar, în mod luminos că evanghelistul nostru, dacă ne-a vorbit despre

„Cuvântul lui Dumnezeu" în felul, cum am auzit mai sus, se găseşte pe aceeaşi linie de a

vorbi a Sfintei Scripturi şi a Descoperirii divine de până atunci.

„Cuvântul lui Dumnezeu" a avut şi are un rol covârşitor în lumea creată. Ideea aceasta

se găseşte exprimată aproape în toate religiile popoarelor vechi. Unele din aceste religii redau

chiar exact ideile noastre biblice, altele sunt mai îndepărtate de ele, după cum popoarele

respective şi-au putut păstra mai mult sau mai puţin tradiţiile primordiale despre crearea

lumii.

În religia vechilor egipteni concepţia despre originea lumii şi a zeilor a suferit în

cursul vremurilor multe modificări. Totuşi, peste tot, a rămas dominantă credinţa, că zeul

suprem este acela, care a creat pe zeii mai inferiori prin mijlocirea „Cuvântului Său". Tot prin

mijlocirea Acestuia a luat naştere şi întreg universul. Şi de acest „Cuvânt al lui Dumnezeu

(Toth)” depinde şi toată, viaţa şi ştiinţa oamenilor1.

Şi zeul „Marduc" al vechilor babilonieni îşi manifestă prin „Cuvântul" său puterea de

creare şi susţinere a lumii. Acesta, apare, uneori, chiar personificat în imnele lor. El, de altfel,

nu este considerat ca o divinitate de sine stătătoare. Şi totuşi, la crearea şi susţinerea lumii

„Cuvântul" divin are şi la ei un rol covârşitor2.

Zeul suprem al vechilor perşi este Ahura-Mazda. Acesta este înconjurat de o mulţime

de spirite nemuritoare. Spiritele acestea sunt însuşiri divine personificate. Ele îi servesc zeului

suprem ca intermediare, pentru a face contactul cu lumea şi cu oamenii. Când Creatorul a

voit, ca să înzestreze pe oameni cu daruri, mai ales materiale, el s-a consultat cu „Gândul cel

1 Ş. Vlad, Prologul evangheliei a patra, Cluj, 1937, p. 640.2 Idem, p.61.

4

bun" al său, cu „Vohu-Manu". Dar, cum materia este concepută de ei ca eternă (veşnică), se

înţelege de la sine, că „Gândul cel bun sau „înţelepciunea divină" nu a putut avea peste tot, un

rol mai hotărâtor la crearea lumii3.

Dintre filozofii mai vechi ai grecilor amintesc, mai întâi, pe Heraclit (c. 500 î. d. H).

Acesta susţinea, că toate corpurile din lume derivă, dintr-un element primitiv, care este focul.

Focul este veşnic şi primeşte transformări continue. Transformările se produc conform cu

ceea ce dictează „Cuvântul (logos)". Acesta este deci, principiul transformator. Dar, el nu este

independent, nici nu are inteligenţă separată, ci este numai un principiu material, imanent

focului4. Bazat pe armonia uimitoare, care există în natură trebuie să existe, incontestabil, un

principiu inteligent. Platon (427—347 î. d. H.), care este considerat cel mai mare filozof al

grecilor, îi atribuia lumii un suflet de transcendenţă divină, dar, el nu precizează, mai de

aproape, raporturile dintre divinitate şi acest suflet al lumii. Şi Stoicii stăteau pe punctul de

vedere, că în natură există şi domneşte un principiu inteligent. Dar, spuneau, că raţiunea, care

se poate constata în lume nu este deosebită de lume, ci imanentă lumii. Rol creator în lume nu

are. Concepţia despre lume, era la ei, peste tot, panteistă.5. Cu toate că filozofii greci pierdeau

pe Dumnezeu, din ce în ce tot mai mult, în lumea aceasta creată, noi nu trebuie să uităm

faptul, că în mitologia veche a grecilor şi a romanilor se păstra, încă lungă vreme, credinţa, că

zeii Olimpici, pentru a comunica oamenilor voia lor, se foloseau de un intermediar, care era

zeul Hermes- Logios-Mercurius. Acesta, de câte ori îşi făcea apariţia în lume lua chipul unui

tânăr bine făcut, sprinten şi iscusit vorbitor.

Literatura iudaismului postexilic, drept că este pătrunsă de tendinţa, din ce în ce mai

pronunţată, de a releva transcendenţa Divinităţii faţă de lumea creată şi a o aşeza, din adânc

respect religios, cât mai sus posibil. Dar, Filon (40 î. d. H. — 40 d. H.), exponentul ei de pe

vremurile Domnului nostru Iisus Hristos, este purtat de tendinţa de a împăca doctrina biblică

cu principiile filozofiei greceşti şi, in special, cu filozofia Neo-Pytagoree şi cu cea Platonică.

În acest scop el credea, că trebuie să separe pe Dumnezeu, cât mai complet, de contactul Lui

cu lumea, care este inadecvată cu măreţia Lui şi nedesăvirşită. Contactul cu lumea, spunea el,

îl fac alte fiinţe mijlocitoare. Acestea au misiunea, ca să organizeze materia, pe care o

presupune şi el că este veşnică, şi care din tot începutul era fără însuşiri şi fără forme, aşadar

haotică. Organizatorii materiei, însă, nu pot fi îngerii, pentru că aceştia dispun de prea mare

libertate de voinţă. Pentru a organiza materia i se potrivesc, în sistemul său de cugetare, mai

3 Idem, p.62.4 Idem, p.66.5 Idem, p.69.

5

bine ideile lui Platon. Dar, cum şi acestea erau atât de abstracte, încât cu greu se putea spune

dacă ele ar fi putut să fie înfăptuite întocmai în lumea aceasta, Filon crede că trebuie să

susţină existenţa unor forţe deosebite, care purced din Divinitate, forţe pe care Stoicii

obişnuiau să le numească „logoi spermatikoi". Aceste forţe, zicea el, au organizat materia.

Stoicii, drept că, le concepeau în înţeles materialist, socotindu-le forme sau modele, care

existau încă înainte de a exista însăşi lucrurile create. Aceste modele îşi au sediul lor în Fiinţa

Divină şi sunt imanente Acesteia. Dintre toate aceste forţe intermediare între Dumnezeu şi

lume, cea mai importantă este forţa, pe care o numeşte „Logosul". Această forţă cuprinde în

sine pe toate celelalte. Dumnezeu S-a servit de acest „Logos" ca de un instrument la crearea

lumii. Nu este „Logosul" creatorul lumii, respectiv Demiurgul. Dar El este totuşi modelul

după care au fost alcătuite lucrurile care au fost create. Logosul este totdată şi forţa care ţine

unite cele mai diferite elemente ale lumii, având în lume acel rol pe care-l are sufletul în trup.

El este legea morală, imanentă în lume, legea care stăpâneşte lumea. Dacă în sfânta Scriptură

citim că Dumnezeu S-a manifestat în lume prin Maleach Jahve (cf. Gen. 22; 11, 15; Exod. 3,

2 ş. a.), atunci trebuie să ştim, zice Filon că acest Maleah Javhe nu este nici Dumnezeu, nici

creatură ci o fiinţă, care stă la mijloc între Dumnezeu şi lume. Este o fiinţă misterioasă,

enigmatică, care este suspendată între Dumnezeu şi creatură6.

Efesul, unde Apostolul şi Evanghelistul nostru Ioan a petrecut cele trei decenii din

urmă ale vieţii sale, era locul de întâlnire al celor mai diferite idei religioase, venite parte din

Egipt şi parte din Babilonia şi Persia. În tendinţa lor de a se contopi cu ideile filozofice şi

religioase ale grecilor, ele au trebuit să dea naştere unui ciudat sincretism religios.

În aceste condiţiuni este numai firesc, dacă Evanghelistul nostru ţine, să-şi precizeze

atitudinea sa, inspirată de sus, faţă de „Cuvîntul lui Dumnezeu („ho logos").

Evanghelistul nostru caracterizează deci mai de aproape pe Acela Care este

„Cuvântul". El scrie : „Şi Cuvântul era la Dumnezeu". Cu acestea ne spune că Cuvântul

despre Care vorbeşte este o Persoană deosebită de Persoana lui Dumnezeu, din Care a

izvorât. Şi totuşi, Persoana Cuvântului nu duce o existenţă separată de cea a lui

Dumnezeu-Tatăl, ci stă cu Ea în cea mai strânsă şi intimă legătură. Această legătură este

exprimată, la locul acesta, prin prepoziţia „la (pros"). Prepoziţia aceasta exprimă o situaţie,

care stă la mijloc între ceea ce exprimă prepoziţia „para (la, lângă)" şi prepoziţiile „eis (la,

spre)" şi „en (în)". Prepoziţia „para (la, lângă)", pe care o întâlnim uneori în vorbirea

Domnului pentru a exprima raportul Său faţă de Dumnezeu-Tatăl ş. a. cu cazul genitivului la

6, 46 şi cu dativul la 8, 38 şi 17, 5, ne spune că Domnul este o Persoană Care este de la

6 Idem, p.90.

6

Dumnezeu-Tatăl şi îşi duce alături de El existenţa Sa. Prepoziţia „eis” (la, spre) arată direcţia,

în care activează (cf. 1, 18). Iar, prepoziţia „en” (în) arată locul sau sfera, în care petrece

(cf. 1, 38; 14, 10; 11, 20; 17, 21, 23). Prepoziţia „pros” (la), pe care o întâmpinăm aici,

îmbină şi ceea ce exprimă prepoziţia ,,para” şi ceea ce exprimă prepoziţiile ,,eis” şi ,,en”.

Evanghelistul a voit adică, să ne spună că „Cuvântul" duce din eternitate, — de aceea şi aici

avem imperfectul ,,en”(era) — o existenţă proprie alături de Dumnezeu-Tatăl, dar nu

deosebită de cea a Acestuia, ci în aceeaşi direcţie şi în cel mai deplin acord cu El. Exegetul

Theophylarel zicea, la timpul său, că prepoziţia ,,pros” ar avea, în cazul acesta, înţelesul

prepoziţiei ,,meta” (cu). Această parafrazare însă nu este prea înţeleasă pentru că

prepoziţia ,,meta” (cu), drept că exprimă o strânsă colaborare dintre aceste două Persoane

Divine dar nu stăruie îndeajuns asupra unităţii lor de viaţă şi acţiune, pe care o exprimă, aici,

prepoziţia ,,pros” cu acuzativul. Despre o unitate de viaţă a Cuvântului cu Dumnezeu-Tatăl

putem vorbi, însă, numai în acel caz, când şi Cuvântul are aceeaşi natură divină ca şi

Dumnezeu-Tatăl. De aceea evanghelistul nostru simte şi nevoia de a releva, chiar la acest loc,

adevărul acesta. El scrie deci : „Şi Dumnezeu era Cuvântul". Din traducerea romînească noi

nu putem desprinde uşor, care este subiectul şi care este predicatul în această propoziţie.

Textul grecesc: ,,kai Theos en ho Logos” ne lămureşte însă pe deplin în această direcţie.

Subiectul propoziţiei nu poate fi cuvântul Theos deşi stă în fruntea propoziţiei, pentru că nu

este articulat. El poate să aibă numai un rol predicativ. Subiectul propoziţiei este ho Logos,

care este articulat. Înţelesul acestei propoziţii este aşadar că „Cuvântul", despre Care se

vorbeşte, are natură sau fiinţă divină, identică cu cea a lui Dumnezeu-Tatăl.

Imperfectul ,,en(era)” fără de oarecare determinare mai de aproape ne spune şi aici

că ,,Cuvântul” are această natură divină din eternitate şi continuă să existe în această situaţie

şi când va înceta de a mai fi aşa.

Acesta era întru început la Dumnezeu

Adevărul că ,,Cuvântul” are din eternitate natură divină, putea să-l ducă pe cineva la

gândul că dacă este aşa, atunci ,,Cuvântul” pare a fi singura Persoană divină, care există şi că

în afară de El nu există altă persoană, care ar mai avea natură divină. Pentru a preîntâmpina o

astfel de părere greşită, autorul şine să releveze din nou că ,,Acesta – Cuvântul - era întru

început la Dumnezeu. Cu acestea ne-a spus din nou, în mod şi mai hotărât că Cuvântul, deşi

are fiinţă divină, totuşi este o Persoană Divină deosebită de Persoana Divină a Tatălui din

7

care a izvorât din eternitate. El continuă să existe în această situaţie, sau mai bine zis în

această calitate divină şi în momentul când a început crearea universului. Ideea aceasta a fost

relevată şi în versetul I când s-a zis că ,,Cuvântul era la Dumnezeu”. Aici s-au mai adăugat

numai cuvintele ,,la început” pentru apreciza şi mai clar situaţia în care ,,Cuvântul” Se găsea

la momentul creerii universului. ,,Cuvântul lui Dumnezeu” nu a încetat aşadar a activa ca

Persoană Divină nici în momentul creerii universului alături de Dumnezeu-Tatăl Său, cum

susţineau unii de pe vremurile de atunci, fiins seduşi de teoriile false ale filozofilor lor.

Punând în faţă termenul „Acesta”, evanghelistul Ioan se arată spunând: „Cel ce era la

început”, adică Cuvântul cel aflat la Tatăl, fiind Dumnezeu din Dumnezeu; El, şi nu Altul,

este Cel despre care vorbeşte scrierea de faţă. Dar se cuvenea iarăşi să adauge, nu în deşert, ci

mişcat în mod binecuvântat împotriva afirmaţiilor absurde din scrierile lor, fericitul

Evanghelist şi aceasta, după ce a precizat arătând cum trebuia pe Cuvântul Cel Unul şi singur

şi adevărat din Dumnezeu şi în Dumnezeu şi existând la Dumnezeu. De aceea adaugă repede:

„Acesta era la început la Dumnezeu” ca Fiu, adică la Tatăl, în El, ca din fiinţa Lui, ca Unul-

Născut. Spune „Acesta”, întrucât nu este altul aşa. Prevăzând că unii vor înţelege prin

„Cuvântul” ce era la început un cuvânt impersonal, gândit de Tatăl, Sfântul Evanghelist Ioan

adaugă: „Acesta era la Dumnezeu”, deci ca o Persoană deosebită de Dumnezeu-Tatăl, adică e

una cu Fiul Lui. Totuşi, Cuvântul acesta ca Persoană deosebită de Tatăl era în Tatăl aşa

demult, că se poate spune şi că era în Tatăl. Şi în om nu e cuvânt interior, despre ceva sau

despre sine, decât în relaţie cu alte persoane, cărora le va spune ce gândeşte despre ele şi

despre lucruri. Cuvântul interior implică relaţia cu alte persoane. Dar la Dumnezeu Persoana

a doua e atât de interioară celei dintâi, încât chiar Cuvântul interior e totodată Persoana a

doua. Dumnezeu-Tatăl, gândindu-Se pe Sine, sau privind chipul Său, e subiect născător al

chipului, dar în aşa fel că şi chipul devine împreună subiect al Lui, sau Tatăl naşte ca subiect

un Cuvânt, Care este El însuşi subiect. Tatăl nu Se gândeşte pe Sine decât ca iubitor al altei

Persoane. Şi prin aceasta apare chipul Său totodată ca Persoană, pe Care O iubeşte şi care Îl

iubeşte. Chipul Tatălui e Cuvântul Lui atotcuprinzător. Cu El vorbeşte Tatăl ca şi cu o altă

Persoană, nu cum vorbeşte omul mai mult ca pregătire pentru vorbirea cu altă persoană.

8