Limfa şi lichidul interstiţial

Mediul intern conține, pe lângă

sânge, care circulă prin sistemul

sangvin și limfă, în cel limfatic, de care nu poate fi separat.

Cuprins:

1.Limfa1.2. Rolurile limfei1.3. De ce se imflamează

ganglionii?1.4. Ganglionii, cuib pentru

cancer1.5. Infecţiile – cauze frecvente

1.6. Exerciţiile pun limfa în mişcare

1.7. Lichidul interstiţial1.8. Electroscanarea

interstiţială2.Urina

2.2. Funcțiile rinichiului2.3. Elaborare și fiziologie2.4. Patologie2.5. Culoarea urine2.6. Bibliografie2.7. Realizatori

Limfa

• Între celulele care alcătuiesc organismul se află un țesut interstițial, care face posibile schimburile de substanțe între celule. În acest țesut își are originea limfa, un lichid incolor sau ușor gălbui. Limfa este preluată de capilarele limfatice și transportată prin vase de diametru din ce în ce mai mare până când se formează cele două ducturi limfatice mari: canalul limfatic drept și canalul toracic, ducturi care se vor vărsa în final în sistemul venos al marii circulații.

• Foarte asemănător cu reţeaua sanguină, sistemul limfatic este totuşi diferit de aceasta. În timp ce sângele duce substanţele nutritive şi oxigenul la toate celulele corpului, limfa are rolul de a prelua deşeurile şi de a le elimina, păstrând astfel „curăţenia“ în organism şi prevenind instalarea bolilor.

• În compoziția limfei intră apa, săruri minerale, proteine, lipide, precum și substanțe toxice rezultate din arderile celulare. Compoziția și aspectul acestui lichid variază în funcție de regiunea în care se găsește. Astfel, limfa din regiunea hepatică are o concentrație mult mai mare de proteine, în comparație cu limfa din regiunea toracică. La nivelul intestinului, cencentratia de grăsimi din limfă este mai mare decât în orice altă zonă a organismului.

• Sistemul limfatic nu conține doar capilare și vase limfatice, ci și organe limfoide, repartizate în diverse regiuni ale corpului. Ganglionii limfatici sunt astfel de organe, situate pe traiectul vaselor limfatice. Ganglionii ,, curaţă’’ limfa de substanţele dăunătoare organismului și formează prin specializare funcțională limfocitelor cu rol în elaborarea de anticorpi. Astfel au rol de barieră împotriva infecțiilor.

Limfa

Sistemul limfatic mai include şi alte componente pe lângă vase şi ganglioni, cum sunt splina, timusul, amigdalele şi vegetaţiile adenoide (polipii). Rolul splinei este de a sintetiza anticorpii, de a distruge şi de a elimina bacteriile anihilate de anticorpi odată cu celulele sanguine moarte.

 Timusul, o glandă de mici dimensiuni, situată în capul pieptului, în spatele sternului şi deasupra traheei, ajută la producţia de celule albe (limfocite). Este mai activ în perioada adolescenţei şi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, îşi pierde din proprietăţi. Amigdalele şi vegetaţiile adenoide fac parte din prima linie de protecţie a sistemului digetiv şi a aparatului respirator, distrugând bacteriile şi virusurile de la acest nivel (nas şi faringe). Extirparea acestora face ca agenţii agresori din mediu să pătrundă cu uşurinţă în organism.

Limfa

• - Este responsabilă cu eliminarea lichidului interstiţial din ţesuturi.

- Absoarbe şi transportă acizi graşi şi celule grase sub formă de lichid chilos (un lichid lăptos) spre sistemul circulator.- Transportă celulele imunitare dinspre şi către ganglionii limfatici.- Transportă celulele cu antigen (monocite, macrofage - celule care „înghit" şi distrug celulele moarte, bacterii, celule dendritice - iniţiază răspunsul imun etc.) către ganglionii limfatici, unde este stimulat un răspuns imun.

Rolurile limfei

• Ganglionii limfatici sunt, în mod normal, de dimensiunea unei boabe de mazăre. Unii dintre ei pot fi simţiţi la palpare (cei din zona axilară), alţii nu, pentru că sunt situaţi în straturile mai profunde ale corpului. În interiorul ganglionilor se găsesc foliculii limfatici care, la rândul lor, sunt, de fapt, o colecţie de limfocite, celule imunitare. Numărul şi dimensiunea limfocitelor se modifică în funcţie de cât de solicitat este ganglionul respectiv.

De ce se inflamează ganglionii?

• De exemplu, foliculii devin mai voluminoşi atunci când în ganglion pătrunde un antigen străin. Ganglionii sunt mai numeroşi la nivelul toracelui, gâtului, pelvisului, axilei, la nivel inghinal şi în intestine.

• Inflamarea ganglionilor poate fi simptomul unei infecţii locale sau al cancerului

De ce se inflamează ganglionii?

Ganglionii, cuib pentru cancer

• În timpul „curăţării" ţesuturilor, limfa realizează şi transportul celulelor canceroase dintr-o zonă în alta a corpului, proces cunoscut sub numele de metastază. În drumul limfei dinspre organe către ganglionii limfatici, celulele canceroase pot rămâne captive la acest nivel. Iar dacă celulele imunitare de aici nu reuşesc să le distrugă, ganglionii devin ei înşişi un „cuib" unde se dezvoltă tumori maligne secundare.

Infecţiile – cauze frecvente

• Ganglionii limfatici se inflamează cel mai frecvent atunci când în corp există o infecţie. Acest lucru este cel mai evident în cazul infecţiilor localizate la nivelul amigdalelor. Odată ce un microb intră în organism pe cale aeriană, amigdalele se inflamează atât de mult încât devin palpabile. De regulă, după ce agentul patogen a fost anihilat, iar infecţia a dispărut din corp, ganglionii limfatici revin la dimensiunile normale. 

Alte exemple de inflamaţii ale ganglionilor limfatici cauzate de infecţii sunt:- inflamarea vegetaţiilor adenoide (polipii) este dată de infecţiile contractate pe cale aeriană.- infecţiile cutanate de la nivelul braţului pot duce la inflamarea ganglionilor axilari.- în cazul infecţiilor piciorului sau organelor genitale, îşi măresc volumul ganglionii inghinali.- unele tipuri de infecţii virale afectează întreg organismul

Exerciţiile pun limfa în mişcare

• Deoarece sistemul limfatic nu beneficiază de un muşchi puternic care să menţină limfa în mişcare, cum este inima în cazul vase lor sanguine, limfa are nevoie şi ea de un mecanism care să-i păstreze fluxul constant. Acest lucru este posibil fie prin masaj, fie prin exerciţiu fizic, mişcarea muşchilor împingând limfa înspre şi dinspre ţesuturi.

• De asemenea, pentru a menţine fluxul limfatic constant, dar şi pentru a grăbi procesul de detoxifiere a ţesuturilor prin îndepărtarea reziduurilor, este eficient masajul limfatic. Atenţie, acest tip de masaj se efectuează doar de maseuri specializaţi, în cazul în care nu este realizat corect existând riscul blocajelor limfatice şi al apariţiei edemelor.

Lichidul interstiţial

• Spatiile dintre celule sunt denumite generic interstiţiu. Lichidul existent în aceste spaţii poartă numele de lichid interstiţial.

• Lichidul interstițial se găsește în afara vaselor sangvine, în substanța fundamentală a organismului și scaldă toate celulele corpului. Alături de sânge compune lichidul extracelular.

• Lichidul interstiţial rezultă în urma filtrării şi a difuziunii din capilare. Conţine concentraţii proteice mici, deoarece nu străbat cu uşurinţă porii capilarelor.

• Lichidul interstiţial rezultă în urma filtrării şi a difuziunii din capilare. Conţine concentraţii proteice mici, deoarece nu străbat cu uşurinţă porii capilarelor.

• Lichidul intracelular se găseşte în interiorul celulei şi reprezintă aproximativ 30 L de apă (40% din greutatea corpului). Este cel mai mare sector de repartizare a apei în organism. În funcţie de procedeele de măsurare, reprezintă 12-18 litri (15% din greutatea corporală). Compoziţia sa chimică diferă de la ţesut la ţesut. Lichidul interstiţial formează „mediul de viaţă” al celulelor.

 Rolul lichidului interstiţial

• Între lichidul interstiţial şi celule se realizează schimbul de sub stanţe care asigură metabolismul celular.

Lichidul interstiţial

Electroscanarea interstiţială

• Electroscanarea interstiţială presupune evaluarea conductanţei electrice a pielii ca metodă non-invazivă pentru evaluarea stării de sănătate. Conductanţa electrică a pielii este influenţată printre altele, de compoziţia lichidului interstiţial. Pentru că în funcţie de compoziţia lichidui interstiţial se pot afla informaţii importante despre sănătate, oameni de ştiinţă au creat un sistem computerizat, noninvaziv de scanare interstiţială.

Urina

• Funcția de excreție asigură eliminarea din organism aprodusilor inutili în exces sau toxici, contribuind astfel la menținerea contantei mediului intern. La realizarea ei participă următoarele sisteme funcționale:

• sistemul respirator asigură eliminarea CO2 şi a altor substanţe volatile rezultate din metabolism (acetona)

• glandele sudoripare elimină acizii nevolatili şi ureea• ficatul, organ cu rol central în metabolism, excretă prin bilă substanţe

toxice• alte glande digestive excretă proteine serice; pot determina devierea

spre acid (acidoză) sau spre alcalin (alcaloză) a reacţiei mediului intern

• rinichiul este organul cel mai important însa cu funcţie excretoare şi prin aceasta îndeplineşte condiţiile de homeostazie a organismului.

• În secolul II, Galen precizează că urina este produsă de rinichi; abia în secolul al XIX-lea apar explicaţiile ştiinţifice.

• În 1844 Ludwig afirma că formarea urinei este exclusiv un proces fizico-chimic de filtrare glomerulară a tuturor substanțelor difuzabile și de resorbție prin difuzie.

• În 1917 Cushney susține caracterul selectiv, biologic activ al resorbției, făcând comparația între concentrația diferitelor substanțe în sânge și în urină.

• La ora actuală cercetările moderne biochimice și electromicroscopice au oferit explicația satisfăcătoare asupra funcției renale în condiții normale și patologice.

Urina

Principalele funcţii ale rinichiului sunt:

• eliminarea substanțelor inutile, în exces și toxine, rezultate din metabolismul protidic ( uree, acid uric, creatinină, sulfați, proveniți din aminoacizi sulfurati, fosfați proveniți din acizii nucleici)

• menținerea constantă a ph-ului sangvin (7,35-7,40), în timp ce ph-ul urinei variază în limite destul de largi(4,7-8,2)

• menținerea constantă a presiunii osmotice a sângelui, datorită capacității rinichiului de a elimină apa în exces. Densitatea urinei oscilează între 1002 și 1040 g/L pe când densitatea plasmei se menține constantă în jurul valorii de 1027 g/L

• menținerea concentrației reative și absolute a constituenților normali ai plasmei sangvine, prin reabsorbtia selectivă a unor substanțe utile organismului ( glucoză, vitamine etc. )

• rinichiul are și funcție endocrină prin producerea eritroproteinei (hormon cu rol în reglarea eritropoiezei).

• Urina este lichidul secretat de către nefroni (unităţi funcţionale ale rinichiului), care se scurge pe căile urinare excretorii şi se acumulează în vezică înainte de a fi evacuată prin uretră.

• Compoziţie - Urina este un lichid galben-pai sau de culoarea chihlimbarului, limpede în momentul emisiei ei, cu un miros specific şi uşor acidă. Ea este constituită din apă, în care sunt dizolvate substanţe minerale (sodiu, potasiu, calciu, magneziu sub formă de cloruri, sulfaţi, fosfaţi) şi organice (uree, creatinină, acid uric, acizi aminaţi, enzime, hormoni, vitamine), şi conţine globule roşii şi globule albe în cantitate mică (mai puţin de 5 000 pe mililitru).

• Volumul urinei excretate este cuprins în mod normal între 0,5 şi 2 litri în 24 ore, dar variază în funcţie de vârsta subiectului, de cantitatea de lichide absorbite, de alimetaţie, de activitatea fizică, de climat etc.

 

Principalele funcţii ale rinichiului sunt:

Elaborare şi fiziologie

• Glomerulul, prima parte a nefronului, elaboreaza urina primară prin filtrarea sângelui; aceasta urină este apoi transformată în tubul renal, a doua parte a nefronului, prin fenomene de reabsorbţie (recuperarea unei părţi din apă, din sodiu etc.) şi de secreţie, în urina definitivă, a cărei cantitate şi compoziţie variază astfel încât mediul interior al corpului să rămână constant. 

Urina joacă deci un dublu rol: eliminarea deşeurilor ca ureea, creatinina şi, de asemenea, a unui mare număr de medicamente şi de toxine, pe de o parte, menţinerea constantei mediului interior al organismului mulţumită unei reglări a cantităţilor de apă şi de săruri minerale care se elimină, pe de altă parte.

Patologie 

- O schimbare a culorii urinei poate pune în evidenţă un icter (urina brun-roşcată) sau o hematurie (urina roşie). - Prezeţa unor elemente anormale în urină sau în sedimeniul urinar este simptomatică pentru anumite boli: diabet dacă este vorba de glucoză, nefropatie atunci când acestea sunt proteine, acidocetoză în caz de corpi cetonici, afecţiune hepatică în caz de urobilină etc. O variaţie a compoziţiei urinei poate dezvălui o boală: astfel, o creştere anormală a nivelului de calciu poate semnala o hiperparatiroidie, în timp ce o micşorare anormală a acestui nivel este caracteristică unei hipoparatiroidii sau unei insuficienţe renale.

• Culoarea urinei poate da de gol anumite afecţiuni, dar de multe ori este doar un simptom, de aceea este indicat să mergi la medic pentru analize amănunţite.

Iată ce spune culoarea urinei despre sănătate:

• Urina incoloră este un semn al consumului excesiv de apă. Prin urmare, este indicat să reduci cantitatea de lichide.

• Urina de culoare galben transparent este normală, deci nu aveţi motive de îngrijorare.

• Urina de culoare galben închis poate fi un semnal că aveţi nevoie de hidratare, deci beţi mai multă apă. Acelaşi lucru este valabil în cazul în care urina are culoarea mierii.

• Culoarea maronie a urinei poate semnala afecţiuni ale ficatului sau deshidratare severă. Beţi mai multă apă şi mergeţi la medic dacă nu există schimbări, chiar şi după ce vă hidraţaţi suficient.

• Urina portocalie este un semn de deshidratare sau probabil aţi mâncat alimente portocalii, însă poate fi şi un semn că există o problemă cu ficatul sau vezica biliară.

• Urina de culoare roz sau roşiatică este un rezultat al faptului că aţi consumat alimente precum sfeclă roşie sau afine, care au niveluri crescute de pigmenţi care le conferă culoarea. Trebuie avut însă grijă pentru că, dacă nu aţi consumat astfel de alimente, este posibil să aveţi sânge în urină, să suferiţi de probleme renale, tumori, infecţii de tract urinar, probleme cu prostata sau chiar intoxicaţie cu mercur. Cel mai bine mergeţi la un medic.

• Urina verde ar putea trage un semnal de alarmă că în organism există anumite bacterii sau medicamentele pe care le luaţi pot avea efecte adverse. Nu vă panicaţi, mergeţi la medic şi veţi afla exact care e sursa culorii ciudate a urinei.

• Urina acidulată apare atunci când alimentaţia este bogată în proteine sau când există afecţiuni renale.

Iată ce spune culoarea urinei despre sănătate:

Bibliografie:

• http://www.scritub.com/medicina/SCHIMBUL-LICHIDIAN-LA-NIVEL-CA141461923.php

• http://adevarul.ro/sanatate/medicina/sistemul--limfatic-curata-organismul-1_50ae80db7c42d5a6639d5a7f/index.html

• http://www.esanatos.com/anatomie/aparatul-cardiovascular/Lichidul-interstitial61793.php

• http://secom.ro/ce-spune-lichidul-interstitial-despre-sanatatea-ta/

• http://www.csid.ro/health/noutati-sanatate/ce-spune-culoarea-urinei-despre-starea-ta-de-sanatate-13354912/

• Manualul de ştiinţe – clasa a XII-a

Realizatori:

• Milan Andreea• Steinesz Luiza• Ștefănescu Diana