proiect licenta- dana
TRANSCRIPT
PREZENTAREA GENERALA A SOCIETATII
SCURT ISTORIC SI OBIECT DE ACTIVITATE
A. ISTORICUL COMPANIEI
AUSTRAL TRADE SRL este o societate comerciala cu raspundere limitata,
infiintata la 29 martie 1993, conform legii 31/1990. Sediul social al societatii este in str.
Smaranda Braescu, nr. 56, sector 1, Bucuresti, tel: 021.232.18.18, fax: 021.232.18.16.
Societatea este inregistrata la Registrul Comertului Bucuresti sub numarul J40/9039/1993
si are codul de identificare fiscal RO3738836.
Capitalul social al societatii este de 12.850.000 lei impartit in 500 parti sociale, iar
structura asociatilor este urmatoarea :
Iurov Andrei Dinu - detine 250 parti sociale
Anghel Elena - 250 parti sociale.
Obiectul de activitate il constituie comertul cu ridicatat al biunurilor de consum
nealimentare – cu precadere comert cu articole de birotica si papetarie.
AUSTRAL TRADE este un lider pe piata importului, productiei si distributiei de
articole de birotica si papetarie, oferind de 15 ani, ‘’Totul pentru biroul tau’’ .
Inca de la fondarea sa in 1993, AUSTRAL TRADE a continuat sa creasca, atat
prin marirea numarului de furnizori si a gamei de produse, cat si prin extinderea la nivel
national.
De la un singur punct de lucru infiintat in 1993, in Bucuresti, aria de acoperire s-a
extins intr-un ritm sustinut pe parcursul celor 13 ani de activitate, infiintatnd 4 filiale
(Braşov, Timişoara, Cluj, Chişinău - Republica Moldova), si puncte de lucru in toate
orasele tarii.
B. OBIECT DE ACTIVITATE
AUSTRAL TRADE, are ca obiect de activitate :
1.comert cu ridicata cu produse altele decat cele alimentare
2.import-export cu bunuri de larg consum, barter
3.prestari servicii, auto, electrice, electronice, etc.
4.editare de publicatii, grafica publicitara, presa si papetarie .
Produse si servicii :
Renuntând sa mai lucram cu un singur furnizor am reusit sa obtinem produse
similare calitativ sau chiar mai bune, la un pret mai scazut. În acest moment, printre
furnizorii nostri se numara:
3L – Danemarca: buzunare, portetichete, indexuri, benzi pentru incopciat
autoadezive
ARFE – Spania : seifuri, cutii scrisori, cutii prim ajutor
ACCO-REXEL – Anglia: perforatoare si capsatoare
BLS – Germania: o gama larga de distrugatoare de documente, accesorii
pentru computere, sisteme de legare si laminare
CEP – Franta: o gama larga de articole din plastic turnat
CLAIREFONTAINE GROUP –Franta: caiete, blocnotesuri
EXACOMPTA (CLAIREFONTAINE GROUP) – Franta: bibliorafturi;
articole pentru pastrarea si prezentarea documentelor
FELLOWES - U.S.A.: o gama larga de distrugatoare de documente,
accesorii pentru computere, sisteme de legare si laminare
KARL MEISENBACH (ROMUS) - Germania : instrumente de scris
KEVRON - Australia : port-etichete personalizabile pentru chei precum si
suport de protectie pentru carti de credit
M+R - Germania : diverse modele de ascutitori si ghilotine cu disc
M-REAL – Suedia : DATA papers A4 si A3 pentru copiatoare si
imprimantante laser si ink-jet
NIVO – Olanda: sisteme de pastrare si prezentare a documentelor; articole
de birou
PIERRE HENRY - Franta: mobilier metalic tip fiset pentru dosare
suspendate, modulat elegant pentru a se potrivi oricarui tip de birou
PIGNA – Italia: caiete si blocnotesuri, cuburi de notite
POLYVISION-AUBECQ –Franta: whiteboard-uri si alte sisteme vizuale
QUO VADIS (CLAIREFONTAINE GROUP) -Franta: agende, organizere
ROLODEX – U.S.A.: fisiere rotative, repertoare, repertoare rotative
pentru carti de vizita, accesorii de birou
SCHNEIDER SCHREIBGERATE - Germania : instrumente de scris
SMEAD EUROPE (fosta ATLANTA) – Olanda: accesorii pentru
computer, o gama variata de dosare suspendate, produse purtand marca
Rolodex
SOGARO – Italia: etichete autoadezive pentru copiatoare, imprimante
laser si ink-jet
VAERST - Germania: ceasuri elegante de birou si perete, termo-hidro-
barometre din ardezie naturala
WALDMANN- Germania: instrumente de scris de lux: CARVEN-PARIS,
JAGUAR, TED LAPIDUS
AUSTRAL TRADE si-a alcatuit o gama de peste 6.000 de produse, atent
selectionate si respectand cele mai inalte standarde de calitate. Acestea sunt
grupate in urmatoarele categorii:
Clienti si parteneri :Vanzarea directa catre "end-user" reprezinta principala activitate, AUSTRAL
fiind in acest moment unicul sau principalul furnizor al unui numar de peste 3700 de
societati cu capital de stat sau privat, cum ar fi :
Orange Romania Interbrands Grupul Michelin Mobifon KPMG Consiliul
Britanic LukOil Downstream Kromberk & Schubert
Romania DRM
Draxlmaier Romania
Grupul Rompetrol PriceWaterhouseCoopers Auto Italia OMV Romania ABN AMRO Bank
Romania Agip Romania
Praktiker Citibank Romania Altex Coca Cola Romania Search Corporation Lufthansa
Philip Morris Romania
J.T. International Romania Honeywell Romania
Nestle Romania World Trade Center Nobel Romania L’Oreal Romania McDonald’s Romania Porsche
Romania Wrigley Romania Hiproma Italsofa Romania Thyssen Krupp Rosko Textil Ina Schaeffler Lafarge Agregate Siemens Automotive Sews Romania Oracle Romania Continental Automotive Brau Union
Retail
Produsele Austral pot fi gasite şi în reţelele din toată ţara ale:
Metro
Billa
Cora
Carrefour
Bricostore
Selgros
Altex
C. Organizarea structurala
AUSTRAL TRADE, are un consiliu de administratie alcatuit din doi asociati :
Iurov Andrei Dinu, in calitate de asociat si administrator al societatii ;
Anghel Elena, in calitate de asociat.
Numarul mediu de salariati la sfarsitul anului 2008 a fost de 193, iar in prezent
societatea a ajuns la 215 angajati.
In functie de profilul societatii, organizarea procesuala a firmei necesita
toate cele 6 functiuni (subsisteme) ale firmei si cele 21 de activitati,
compartimente operationale.
1. Departamentul Resurse Umane
1.1. Training & Dezvoltare, Evaluare1.2. Personal
2. Departamentul de Marketing
1.3. Achiziţii Interne, Preţuri, Cereri - Oferte 1.4. Import – Export, Contracte Externe,
Relaţii Vamă
3. Departamentul de Producţie
1.5. Aprovizionare materiale, Servicii, Urmărire Contracte
1.6. I.T.1.7. Producţie , C.T.C., Livrări,
4. Departamentul Operaţiuni
4.8. Depozit Central4.9. P.M., P.S.I., I.S.C.I.R., Protecţia Mediului4.10. Dispecerat şi Transporturi Auto4.11. I.T.
5. Departamentul Vînzări
4.12. Vînzări Regionale4.13. Customer Service4.14. SS1,SS2,SS34.15. Reţele4.16. Urmărire Analiză Vanzări, Contracte
6. Departamentul Financiar – Contabil
4.17. Contabilitate4.18. Financiar4.19. Administrativ4.20. Salarii,Analiză Economică 4.21. Controlul Financiar Intern
Organele de conducere ale firmei sunt cele prevăzute în Legea Nr.31 / 1990, cu
modificările ulterioare, privind societăţile comerciale.
Aceste organe sunt :
Adunarea Generală a Asociaţilor Consiliul Director Directorul General
Aceste organe de conducere sunt alcătuite, funcţionează, au atribuţiile şi
competenţele stabilite prin Legea Nr. 31 / 1990 şi Statutul Societăţii.
Delegarea de atribuţii de la Directorul General la factorii de răspundere
specializaţi din firmă
Posturile de conducere necesare au fost stabilite, precum şi sarcinile şi atribuţiile
care le revin .
Aceste posturi sunt :
Directori de departamente Manageri Şefii de compartimente
TREZORERIA INTREPRINDERII – GESTIUNE,
CONTABILITATE SI ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA
INTRODUCERE
Din punct de vedere economic o întreprindere, pentru a exista, trebuie să
fabrice produse sau/şi să presteze servicii care să satisfacă cererile
consumatorilor, combinând factorii de producţie astfel încât costul prestării,
producerii sau comercializării să fie minim, asigurând astfel obţinerea de
beneficii. Evident, scopul principal al unei întreprinderi este acela de a obţine
profit, însă pentru a-şi realiza activitatea trebuie să dispună de factori de
producţie şi, deci, de capital pentru procurarea acestora. Dacă simplificăm
lucrurile, capitalul nu este altceva decât sumele de bani cu care asociaţii
participă la finanţarea firmei. Acestea suportă ulterior o serie de tansformări
determinate de cumpărarea factorilor de producţie: utilaje, materiale, mărfuri,
resurse umane. O dată realizate, bunurile, produsele vor fi vândute, adică
schimbate în bani, care pe de o parte vor fi folosiţi pentru reluarea procesului
productiv, iar pe de altă parte pentru remunerarea capitalului adus de acţionari.
Se pune în evidenţă, din cele prezentate, o mişcare continuă a diverselor bunuri
ce trebuiesc pentru desfăşurarea activităţii de exploatare şi bunuri care rezultă
din activitatea întreprinderii şi care se transformă în bani. Se generează, aşadar,
fluxuri reale (bunuri) pentru care întreprinderea a plătit bani pentru achiziţionare
sau a încasat bani. Intrările şi ieşirile de monedă sunt denumite fluxuri monetare.
Şi nu este posibil ca un flux real să nu atragă după sine şi un flux monetar, ceea
ce demarcă ideea că acestea din urmă se află în centrul activităţii întreprinderii.
Este - dacă se permite o paralelă cu organismul uman - “sângele” care irigă
întreaga activitate, fapt ce ne conduce la necesitatea gestionării cât mai bună a
fluxurilor monetare, indiferent în care din cele trei cicluri financiare se manifestă:
de exploatare, de investiţii sau de finanţare.
CAPITOLUL I
DELIMITARI SI STRUCTURI PRIVIND TREZORERIA
INTREPRINDERII
1.1. Definirea conceptului de trezorerie.
Conceptul de trezorerie are o importanţă deosebită în gestiunea firmei, dar
definirea şi componenţa sa este încă subiect de dezbateri. Mai cu seamă conceptul de
trezorerie este privit diferit în funcţie de utilizatorul informaţiei contabile.
Astfel că, pentru omul de afaceri, trezoreria înseamnă totalitatea mijloacelor financiare
prin care întreprinderea face faţă plăţilor. si anume: disponibilităţi bancare, numerarul din
casierie, cec-uri de încasat, efecte comerciale neajunse la scadenţă. În lipsa acestora se
poate recurge la noi modalităţi de finanţare imediată prin credite bancare pe termen scurt,
acceptarea unui efect commercial, scontarea unui cec sau a unei cambii.
Pentru specialiştii din domeniul finanţelor conceptul de trezorerie capătă însă şi
alte valenţe. Aceasta este privită ca un instrument de a controla echilibrul financiar al
firmei. Astfel trezoreria este privită ca diferenţa disponibilităţi (lichidităţi) şi datorii ce
trebuie plătite imediat. Evident că obiectivul oricărei societăţi este posibilitatea de a-şi
achita datoriile pe masură ca acestea ajung la scadenţă. Dar confruntand lichidităţile cu
nevoile de disponibilităţi imediate (exigibilitate imediată) putem avea fie o trezorerie
pozitivă, fie o trezorerie negativă.
Din punct de vedere organizatoric, în cursul evoluţiei vieţii economice, conceptul
de „trezorerie” a cunoscut mai multe interpretări, generate de rolul pe care l-a avut pe o
anumită treaptă de dezvoltare economică. Iniţial, funcţionarea serviciului trezoreriei sau a
unui responsabil ce purta acest nume făcea dovada existenţei unei mari discreţii a firmei.
În schimb, necesitatea de a încredinţa unei persoane competente activitatea de
supraveghere a relaţiilor cu băncile era recunoscută şi, astfel, funcţia clasică de casier este
adaptată utilizării mijloacelor de plată bancare.
Evoluţia în timp a rolului trezoreriei în cadrul firmei permite distingerea a două
mari misiuni ce pot fi considerate funcţiile trezoreriei, anume gestiunea lichidităţilor şi
gestiunea riscurilor financiare.
Din punct de vedere structural trezoreria trebuie analizată în funcţie de elementele
sale constitutive. Majoritatea definiţiilor date trezoreriei se bazează pe lichidităţile de care
dispune la un moment dat firma. Cele mai importante definiţii date trezoreriei sunt
următoarele.
Bernard Colasse atrage atenţia asupra faptului că trezoreria unei unităţi economice
nu trebuie confundată cu disponibilităţile de care aceasta dispune la un moment dat şi că
ea reprezintă ceea ce rămâne din resursele stabile, după ce au finanţat imobilizările şi
nevoia de finanţare a activităţii curente. În acest sens, autorul consideră trezoreria
aptitudinea firmei de a se finanţa din resursele stabile.
Din punct de vedere matematic, trezoreria se calculează fie ca diferenţă între fondul
de rulment şi nevoia de fond de rulment, fie ca diferentă între disponibilităţi şi credite
bancare.
Conceptul de trezorerie este definit tot ca diferenţă între fondul de rulment şi nevoia
de fond de rulment şi de către Denis Dubois. Această relaţie este avută în vedere şi la
previziunile referitoare la trezorerie, când variaţia acesteia este diferenţa dintre variaţia
fondului de rulment şi variaţia nevoii de fond de rulment.
Ordinul Experţilor Contabili (OEC) din Franţa defineşte trezoreria ca diferenţă între
disponibilităţi şi titluri de plasament, pe de o parte şi suma creditelor bancare pe termen
scurt, a soldurilor creditoare ale conturilor curente, a efectelor comerciale scontate dar
neajunse la scadenţă şi a creanţelor cedate (incluse în categoria angajamentelor în afara
bilanţului), pe de altă parte.
Abordarea britanică a conceptului de trezorerie este de inspiraţie americană şi se
referă la faptul că aceasta conţine disponibilităţile din casierie şi din bănci, plasamentele
pe termen scurt, creditele bancare şi împrumuturile cu scadenţă sub trei luni.
În România, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii nr. 82/1991
(pct. 86), „contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa existenţei şi mişcării titlurilor de
plasament, a disponibilităţilor în conturile bancare şi în casă, a creditelor bancare pe
termen scurt şi a altor valori de trezorerie”. Pentru a realiza aceste obiective trebuie
avută în vedere influenţa următorilor factori: structura elementelor de trezorerie, locul în
care se află valorile de trezorerie şi apartenenţa acestora, formele decontărilor de numerar
cu instrumente adecvate şi alte elemente similare.
În prezent, în teoria şi în practica de specialitate există două orientări referitoare la
importanţa acordată elementelor de trezorerie, după ordonarea elementelor patrimoniale
de activ în funcţie de gradul lor de lichiditate, astfel:
- în ordine crescătoare, elementele de trezorerie regăsindu-se în partea de jos a
bilanţului,
- în ordine descrescătoare, elementele de trezorerie regăsindu-se în partea de sus a
bilanţului.
Prima orientare este specifică ţărilor europene, în bilanţul cărora sunt prezentate
mai întâi elementele mai puţin lichide, de natura imobilizărilor, urmate de elementele
patrimoniale cu grad de lichiditate mai mare.
Cea de a doua orientare este specifică sistemului contabil american, unde se pune
accent pe ideea lichidităţii şi pe cea de fluxuri de trezorerie ca principal instrument de
gestiune şi de evaluare a firmei.
Astfel, este evidentă atenţia acordată elementelor lichide de trezorerie, acestea fiind
aşezate pe primele poziţii, urmate de creanţe, stocuri, cheltuieli înregistrate în avans şi
active imobilizate.
Comparativ, cele două modalităţi de prezentare se prezintă astfel:
Model de contabilitate european Model de contabilitate american
Gra
d de
lich
idit
ate
→ ≈
0
ACTIVE IMOBILIZATE
Grad de lichiditate →
≈ 0
ACTIVE CIRCULANTE
Imobilizări corporale Disponibilităţi
Imobilizări necorporale Creanţe
Imobilizări financiare Stocuri
ACTIVE CIRCULANTE Cheltuieli în avans
Stocuri ACTIVE IMOBILIZATE
Creanţe
Valori de plasament
Disponibilităţi
CONTURI DE REGULARIZARE
TOTAL ACTIV TOTAL ACTIV
Luând în considerare informaţiile de mai sus, trezoreria se poate defini într-o
accepţiune globală ca diferenţă între activele şi datoriile ale căror lichiditate şi
exigibilitate sunt imediate.
Toate aceste definiţii privesc trezoreria ca pe un indicator static (calculat pe baza
datelor din conturile anuale sau pe baza a două bilanţuri anuale consecutive).
1.2. Locul şi rolul trezoreriei în cadrul firmei
Firma este un sistem deschis ce presupune intrări, prelucrări, ieşiri şi autocontrol.
Din punct de vedere economic nicio activitate nu se poate derula fără suport financiar,
concretizat de cele mai multe ori în bani, ceea ce conduce la ideea că trezoreria
întreprinderii reprezintă puntea de legătură a celor trei categorii de activităţi ale
întreprinderii, anume activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
Trezoreria unei întreprinderi joacă un rol de filtru pentru majoritatea operaţiunilor
ce se desfăşoară în perimetrul ei, prin prisma restricţiilor impuse de acoperirea financiară
a acestor operaţiuni.
Locul trezoreriei în cadrul firmei trebuie analizat prin prisma mărimii acesteia.
Astfel, în cadrul firmelor mici, în general, nu există un compartiment specializat în
operaţiuni de trezorerie. Aceasta nu persupune lipsa operaţiunilor specifice, care se
derulează sub directa coordonare a unui director sau angajat superior (cu sarcini de
răspundere). În cazul firmelor mari, cu activităţi diversificate chiar la nivel internaţional
şi cu structuri organizatorice diversificate s-au delimitat mai multe etape în evoluţia
funcţiei compartimentului trezoreriei, astfel:
a) până în anii ’60, firmele considerau gestiunea trezoreriei ca pe o activitate
marginală, deci o anexă a contabilităţii;
b) pe parcursul anilor ‘60-’70, funcţia trezoreriei firmei a fost creată şi pusă sub
directa coordonare a directorului financiar, fără a se constitui într-un centru de
costuri propriu-zis;
c) în anii ’80, această funcţie a fost lăsată să se dezvolte necontrolat, ca urmare a
unor fenomene cum sunt: creşterea ratelor dobânzii, dereglarea şi globalizarea
pieţelor, complexitatea sporită a instrumentelor financiare, evoluţia ratelor reale
ale dobânzii pe piaţa monetară superioară evoluţiei rentabilităţii activelor
industriale.
Toţi aceşti factori au condus la transformarea trezoreriei din centru de costuri în
centru de profit, ceea ce a permis anumitor grupuri industriale şi comerciale să se
diversifice cu succes în domeniul financiar.
d) numeroasele crize financiare survenite după 1987 pe pieţele monetare şi de
capital au determinat multe întreprinderi să-şi dezvolte progresiv integrarea
responsabilităţilor şi a respectului pentru marile echilibre financiare, fapt ce a
condus la o atitudine preventivă în domeniul speculaţiilor financiare, fără
intervenţii particulare pe pieţele monetare şi la o optimizare internă a gestiunii
trezoreriei.
Această evoluţie subliniază rolul pe care l-a căpătat în timp trezoreria în cadrul
firmei, în special în activităţi legate de gestiunea riscului de schimb şi a ratei dobânzii,
precum şi în ajustarea echilibrului financiar prin recurgerea la creditele de trezorerie.
1.3. Structuri de trezorerie
Trezoreria firmei reprezintă totalitatea stocurilor şi fluxurilor de numerar privind
investiţiile financiare pe termen scurt, disponibilităţile în conturile de la bănci sau din
casierie, creditele bancare pe termen scurt şi alte valori de trezorerie.
1.3.1. Investiţiile financiare pe termen scurt, denumite şi titluri de plasament
sunt titluri de valoare achiziţionate în vederea realizării unui câştig pe termen scurt sau
protejării lichidităţilor. Spre deosebire de titlurile de participaţie a căror posesiune este
durabilă, perioada de rotaţie a titlurilor de plasament nu depăşeşte un an.
Principalele caracteristici ale titlurilor de plasament sunt:
- pot fi achiziţionate de pe o piaţă organizată sau neorganizată;
- au o valoare nominală, o valoare de intrare în patrimoniu şi o valoare de piaţă;
- spre deosebire de titlurile de participare, a căror posesiune este durabilă, acestea nu au
ca obiect asigurarea unei influenţe notabile asupra unităţii emitente, iar perioada de
deţinere a acestora nu depăşeşte, de regulă, un an;
- de cele mai multe ori achiziţia şi deţinerea lor are un caracter speculativ;
- unităţile cumpărătoare de titluri de plasament caută fie utilizarea temporară a unei părţi
din disponibilităţile lor pentru conservarea valorii trezoreriei, fie rentabilizarea
plasamentelor lor prin creşterea veniturilor percepute (dobânzi, dividende) şi/sau prin
realizarea unui plus de valoare cu ocazia revânzării.
Ele sunt, de fapt, acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur sau trezorerie şi alte titluri de
valoare obţinute pe termen scurt. Veniturile rezultă din diferenţa dintre preţul de vânzare
mai mare şi preţul de cumpărare, ca şi din dividende şi dobânzi încasate. Protejarea sau
acoperirea disponibilităţilor băneşti se face în raport cu fenomenul inflaţionist, variaţia
puterii de cumpărare a monedei (riscul de schimb) şi riscul dobânzii.
1.3.2. Disponibilităţile în conturi la bănci şi în casieria firmei
Constau în valorile de încasat (cecuri şi efecte comerciale depuse la bănci),
dispnonibilităţile în lei şi în valută, cecurile unităţii, creditele acordate de bănci în conturi
curente (credite de acoperire), creditele de trezorerie acordate prin conturi speciale de
împrumut, dobânzile aferente disbonibilităţilor şi creditelor pe termen scurt şi alte valori
de trezorerie (acreditive, avansuri de trezorerie etc.).
Disponibilităţile sau depozitele create în conturile de bancă pot funcţiona la vedere
sau la termen. În cazul depozitelor la termen este recomandabilă utilizarea tehnicii
contului curent sau a casei de credit. Prin acest cont se înregistrează toate operaţiile
băneşti dintre firmă şi bancă.
Din aceeaşi categorie a disponiblităţilor băneşti mai fac parte acreditivele şi
avansurile de trezorerie.
Acreditivul se referă la mijloacele băneşti păstrate de societate la bancă într-un
cont distinct la dispoziţia furnizorului din care urmează să se efectueze plăţile către acesta
pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor.
Avansurile de trezorerie grupează disponibilităţile băneşti repartizate pentru a fi
girate de administratori sau alte persoane împuternicite de întreprindere în vederea
efectuării unor plăţi în favoarea întreprinderii. Tot aici se includ şi avansurile acordate
salariaţilor pentru diverse cumpărări sau deplasari in interesul firmei.
Structura patrimonială denumită alte valori de trezorerie se individualizează sub
forma timbrelor fiscale şi poştale, tichetelor şi biletelor de călătorie, biletelor de tratament
şi odihnă ca şi alte valori.
1.3.3. Creditele bancare pe termen scurt
Gestiunea zilnică a trezoreriei firmei implică fie excedent de disponibilităţi, fie
deficit de disponibilităţi pe termen scurt. Excedentul de trezoreirie dă posibilitatea
efectuării unor plasamente temporare, prin care se urmăreşte atât conservarea
lichidităţilor în condiţii de inflaţie, cât şi obţinerea unor câştiguri suplimentare prin
dobânzi. Deficitul temporar de trezorerie generat de cauze structurale şi conjuncturale
necesită găsirea unor mijloace de echilibrare prin apelarea la creditele pe termen scurt, cu
rolul de a atenua oscilaţiile activelor circulante.
Sub denumirea generală de credite pe termen scurt sunt grupate toate împrumuturile
de care poate beneficia o societate pentru perioade scurte de timp (sub un an) şi care,
potrivit metodologiei contabile din România, sunt elemente structurale ale trezoreriei, sub
forma creditelor obţinute pe baza creanţelor comerciale şi a creditelor de trezorerie.
Creditele de trezorerie au ca scop asigurarea unei trezorerii curente echilibrate a
firmelor atunci când creditele obţinute prin scontarea efectelor comerciale nu sunt
suficiente sau chiar nu există şi când nevoile de acoperit prin astfel de credite sunt date de
decalajul existent între încasările şi plăţile perioadei. În România, după obiectul lor,
creditele de trezorerie se împart în credite prin cont curent şi credite bancare pe termen
scurt.
În condiţiile în care societăţile comerciale au un capital redus comparativ cu
necesităţile lor, creditul reprezintă o sursă principală de completare a resurselor proprii şi,
din acest motiv, pentru gestiunea trezoreriei, costul creditelor reprezintă cel mai
important criteriu de selectare a unui tip de credit.
1.4. Instrumente de plată
Obligaţiile de plată existente între societăţile comerciale sau între societăţile
comerciale şi alte persoane fizice sau juridice se sting prin mijloace de plată în numerar
sau fără numerar.
Plata sau încasarea în numerar se face imediat, fără intermediere, prin mişcarea
directă a sumelor băneşti. Documentele de încasare sau plată în numerar folosite pentru
înregisrtarea acestor operaţii sunt următoarele:
- chitanţa: fiscala document justificativ la încasarea unei sume în numerar în
casieria societăţii comerciale. Există şi varianta chitanţei pentru operaţiile în valută;
- bon fiscal: se foloseşte atunci când la cumpărarea unor produse, lucrări sau
servicii nu se obtine factură fiscală;
- dispozitia de plata emisa pentru acordarea avansurilor de trezorerie catre
angajati/asociati si dispozitia de incasare emisa pentru restituirea avansurilor de trezorerie
neconsumate;
- factura fiscala emisa de hipermarketurile de tipul cash & carrie;
- procesul verbal de plată: se întocmeşte la predarea sumelor de către casierul
societăţii comerciale către casierii plătitori;
- împuternicirea: document justificativ prin care o persoană membră a familiei sau
încadrată în muncă la aceeaşi unitate este autorizată a ridica drepturi băneşti de la casieria
întreprinderii atunci când titularul nu se poate prezenta pentru aceasta;
- borderoul documentelor achitate cu cecuri de decontare: este utilizat ca document
justificativ, împreună cu anexele, pentru sumele achitate cu cecuri de decontare din
carnete cu şi fără limită de sumă;
- registrul de casă în lei sau în valută: serveşte ca document centralizator de
înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar efectuate de casieria
întreprinderii pe baza actelor justificative. Pe baza lui se stabileşte soldul de casă la finele
fiecărei zile.
- factura fiscală: document pe baza căruia se întocmesc instrumentele de plată a
mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate. Se poate folosi şi ca
document de însoţire pe timpul transportului şi de recepţie-încărcare în gestiune a
primitorului.
Operaţiile de încasări-plăţi fără numerar constau în lichidarea drepturilor băneşti
prin utilizarea unor instrumente şi mijloace de plată fără o mişcare efectivă a sumelor de
bani. Din categoria acestor instrumente de plată adoptate de sistemul de plăţi românesc
fac parte:
a) Cecul: instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil
corespunzător în aceste conturi. Circuitul său se deruleză între trei persoane, anume:
trăgătorul, trasul, beneficiarul.
b) Cambia: este simultan atât instrument de plată cât şi titlu de credit prin care
trăgătorul, creator de titlu, plăteşte o datorie faţă de o anumită persoană (beneficiar) prin
intermediul unei alte persoane (tras) care era datoare trăgătorului. Plata se face la ordinul
trăgătorului sau al beneficiarului, după caz.
c) Biletul la ordin: este un instrument de plată prin care emitentul îşi ia
angajamentul de a plăti la o anumită dată, o anumită sumă beneficiarului sau celui care
este posesorul legitim al instrumentului. Ca titlu de credit este creat de emitent în
calitatea sa de debitor care se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau
la prezentarea unui beneficiar aflat în calitatea de creditor.
d) Ordinul de plată: este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul acesteia
unei societăţi bancare receptoare de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă
la o anumită dată. Pentru a face plata trebuie să existe lichidităţi suficiente în contul de la
bancă. Discutat în raport cu timpul trecut, ordinul de plată este asemănător cu dispoziţia
de plată folosită până în prezent, cu caracteristici adaptate condiţiilor economice,
financiare şi legislative actuale.
1.5.Prezentarea creanţelor şi datoriilor comerciale în situaţiile
financiare
Modelul de bilanţ contabil pentru care au optat normalizatorii români este unul
funcţional, în componenţa căruia elementele sunt structurate în cazul activului după
destinaţie, iar cele de pasiv după provenienţă şi mai mult după exigibilitate.
În ansamblul bilanţului, creanţele şi datoriile comerciale reprezintă expresia
vânzării, respectiv cumpărării pe credit şi sunt asimilate în cadrul activelor respective
datoriilor curente. Dupa cum s-a văzut, atât creanţele, cât şi datoriile comerciale pot avea
mai multe forme, motiv pentru care s-a găsit necesar detalierea acestora în cadrul
bilanţului în următoarele categorii:
posturi bilanţiere de creanţe comerciale:
- creanţe-clienţi- corespund facturilor de vânzare de bunuri, executare de
lucrări şi servicii care nu au fost încasate până la data închiderii
financiare;
- efecte de primit- sunt creanţele generate în momentul în care clienţii au
acceptat o cambia sau un billet la ordin. Astfel de creanţe sunt incluse în
categoria creanţelor decontabile la vedere pe termen scurt, în beneficiul
persoanelor care le posedă;
- clienţi incerţi sau în litigiu- sunt creanţe faţă de clienţii incerţi sau rău
platnici, dubioşi sau aflaţi în litigiu. Aceştia au în comun faptul că
prezintă dificultăţi la încasare;
- clienti- facturi de întocmit- se referă la livrările, prestările către clienţi,
dar pentru care până la închiderea exerciţiului nu s-au întocmit facturi.
- avansuri acordate furnizorilor- generate de sumele avansate furnizorilor
înainte de livrarea bunurilor, executării contractului;
posturi pentru datorii comerciale :
- furnizori şi conturi asimilate- cuprinde datoriile către furnizorii de materie
primă, mărfuri, servicii care nu s-au achitat până la închiderea exerciţiului
finanaciar;
- efectele de plată- sunt efectele comerciale (cambii, bilete la ordin etc)
emise de societate în favoarea furnizorilor săi;
- avansurile primite de la clienţi- reprezintă sume avansate de clienţi
societăţtii fără a fi obţinut de la aceasta din urmă prestaţia în compensaţie
sau livrarea de bunuri;
Criteriile de recunoaştere a creanţelor şi datoriilor comerciale în situaţiile
financiare, ca şi al oricăror elemente bilanţiere potrivit Normelor Contabile Internaţionale
trebuie să plece de la definiţiile categoriilor din care fac parte. Astfel, creanţa poate fi
înscrisă în bilanţ ca un activ dacă este o resursă controlată de întreprindere, provenită din
evenimente trecute şi este purtătoarea de avantaje economice viitoare benefice acesteia.
Avantajele economice viitoare pot fi benefice în diverse moduri, în cazul creanţelor
comerciale fiind fluxurile de numerar aşteptate în viitor.
Potrivit definiţiei, datoriile comerciale sunt obligaţii actuale provenite din
evenimente trecute şi pentru care se aşteaptă în viitor o ieşire de resurse cu ocazia plăţii.
Pentru recunoaşterea unui element în bilanţ nu este suficient să satisfacă condiţiile
din definiţie. În plus trebuie să se constate dacă avantajele influentează în plus sau în
minus asupra întreprinderii şi dacă articolul respectiv are cost sau valoare (poate fi
măsurat în mod fiabil).
O creanţă sau o datorie nu pot face obiectul bilanţului dacă este improbabilă.
Pe lângă întrebarile cât, dacă, la recunoaşterea unei creanţe sau a unei datorii se
mai pune problema când trebuie făcut acest lucru. Una dintre ipotezele de bază ale
contabilităţii este principiul autonomiei exerciţiilor. Potrivit acestuia, activitatea
întreprinderii deşi continuă din considerente economice şi nu numai, s-a optat pentru un
exerciţiu financiar de 12 luni. Printre consecinţele care privesc direct creanţele şi datoriile
comerciale este practicarea contabilităţii de angajamente – ceea ce presupune
înregistrarea creanţelor şi datoriilor cu ocazia naşterii lor şi nu la încasarea , respectiv
plata lor.
În mod general, o datorie se constată în momentul transferului de proprietate sau
când a fost efectuată prestaţia unui terţ. Există însă situaţii când la data de închidere a
exerciţiului, deşi s-au livrat parţial sau complet bunurile sau serviciile, factura nu ajunge
la beneficiar. În această situaţie întreprinderea recunoaşte o cheltuială de plătit, o datorie
pe care o contabilizează în contul 408- furnizori facturi de întocmit.
Creanţele sunt recunoscute în momentul când sunt certe şi anume la transferul
dreptului de proprietate, în cazul vânzărilor bunuri sau la realizare în cazul prestărilor de
servicii. Transferul dreptului de proprietate se face la livrare de regulă dacă nu se
stipulează altfel prin contract. În mod excepţional, în cazul operaţiilor de închiriere-
vânzare nu se face şi trasferul dreptului de proprietate. În cazul serviciilor se
contabilizează de regulă creanţa când acesta a fost prestat. Dacă prestatorul s-a obligat
contractual pentru un anume rezultat, în absenţa acestuia din urmă nu se poate recunoaşte
creanţa faţă de client. Dacă însă are doar obligaţia de a presta atunci se poate recunoaşte
creanţa chiar dacă serviciul nu a fost integral prestat.
1.6. Evaluarea creanţelor şi datoriilor comerciale
Potrivit criteriilor de recunoaştere a unei creanţe, respectiv datorii comerciale în
bilanţul unei întreprinderi trebuie ca aceasta să poată fi evaluată în mod fiabil. Evaluarea
reprezintă procesul de determinare în expresia bănească a mărimii la care trebuie să
figureze în situaţiile financiare. În optica Standardelor Internaţionale de Contabilitate
evaluarea devine primordială. Potrivit acestora, se menţin aceleaşi momente principale de
evaluare ca şi în Directiva a IV-a şi pe care le regăsim şi în Legea 82/1991, republicată.
Astfel că evaluarea trebuie facută la:
intrarea în patrimoniu
la inventar
la închiderea exerciţiului
la ieşirea din patrimoniu.
Evaluarea la intrarea în patrimoniu
În cazul creanţelor şi datoriilor izvorâte din relaţia cu terţii, evaluarea la intrarea
în patrimoniu se face la valoarea nominală, ceea ce reprezintă cursul istoric. Deoarece
creanţele şi datoriile presupun tranzacţii pe credit, încasarea sau plata imediată a acestora
atrage de cele mai multe ori sconturi acordate/primite care diminuează valoarea iniţială.
Totodată dacă acestea nu sunt decontate la timp (scadenţă), unităţile plătitoare sunt de
regulă obligate la plata unor dobânzi penalizatoare, operaţii ce măresc valoarea iniţială a
creanţei, respectiv datoriei.
Evaluarea la inventar
La inventar se poate constata că recuperarea unor creanţe este compromisă din
diferite cauze (insolvabilitatea debitorului, dezacordul clienţilor în privinţa mărimii
creanţei etc), care atrage după sine atât o diminuare a rezultatului exerciţiului, cât şi a
fluxurilor de trezorerie viitoare. În asemenea situaţie, valoarea reţinută la inventar este
valoarea actuală a creanţei (valoare de utilitate), o valoare estimată, apreciată conform
normelor româneşti “în funcţie de valoarea probabilă de încasat”. Atunci când valoarea la
inventar este inferioară valorii nominale a creanţei (la curs istoric), pierderea reversibilă
de valoare este acoperită prin constituirea unui provizion privind creşterea riscului de
neplată (provizion pentru deprecirea creanţelor), egal în valoare cu pierderea de valoare.
La inventar creanţele comerciale pot fi clasificate astfel:
- creanţe ordinare - cele care nu prezintă nici un risc privind încarea lor;
- creanţe incerte dubioase- creanţe a căror încasare este pusă sub semnul
întrebării datorită situaţiei finanaciare a debitorului (faliment sau
incapacitate de plată temporară);
- creanţe litigioase- a căror valoare a fost contestată de către clienţi;
- creanţe irecuperabile- creanţe definitiv pierdute de către societate întrucât
nu mai poate fi găsit debitorul sau demersurile de recuperare nu au adus
nici un rezultat;
Funcţie de categoria din care face parte tratamentul contabil pentru creanţă diferă.
Pentru creanţele incerte, litigioase se pot constitui provizioane pentru depreciere. Pentru
creanţele în devize (monedă străină), pierderile din diferenţe de curs fac obiectul unor
provizioane pentru pierderi din schimb valutar.
Creanţele admise la inventar ca fiind incerte sau litigioase se vor transfera din
contul 411 „Clienţi” în contul 4118 „Clienti incerţi”, la valoarea aflată în litigiu sau
devenită incert de recuprat inclusiv TVA.
Provizioanele pentru deprecierea creanţelor sunt calculate asupra creanţelor fără
TVA, partea corespunzatoare de TVA urmând să fie imputate TVA recuperată ulterior
sau de rambursat.
Potrivit normelor contabile româneşti, constituirea unui provizion pentru
deprecierea creanţelor se face prin debitarea contului 6812 „Cheltuieli de exploatare
privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli” şi creditarea unui cont de provizioane
pentru deprecierea creanţelor cu valoarea previzionată pentru creanţele neîncasabile, fără
TVA. La închiderea exerciţiului se compară valoarea provizionului existent cu
deprecierea constatată:
- daca este mai mare, diferenţa de provizion în plus este reluată la venituri;
- daca este mai mică se va constitui un provizion suplimentar.
Poate exista şi situaţia în care provizionul constituit pentru deprecierea creanţelor
nu mai are obiect şi atunci acesta este reluat în totalitate la venituri.
Atunci când o creanţă este irecuperabilă se va credita contul 411 “Clienţi” cu
valoarea creanţei irecuperabile inclusiv TVA şi se va debita contul 654 “Pierderi din
creanţe” şi 4427 ”TVA colectată”.
O creanţă poate fi considerată irecuperabilă ca urmare a:
- dispariţiei clientului (nu mai poate fi identificat la nici o adresa sau a
plătit cu un document fals);
- demersurile pentru recuperarea creanţei nu au dus la nici un rezultat;
- societatea renunţă de bună voie la urmărirea creanţei fiind o sumă
nesemnificativă;
- creanţa s-a preascris;
- clientul este în stare de faliment;
Daca pentru creanţele care s-au declarat irecuperabile era constituit un provizion,
acesta se va relua la venituri o dată cu înregistrarea pe cheltuieli a creanţei.
Creanţele litigioase se vor trece din contul 411 “Clienţi” în contul 4118 “Clienţi
incerţi” chiar dacă nu s-a terminat litigiul până la închiderea exerciţiului, iar
provizioanele se vor constitui pentru pierderea previzibilă.
Fiscalitatea românească nu acceptă deductibilitatea decât a provizioanelor pentru
clienţii neîncasaţi pentru care există declarat falimentul printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, dar numai pentru suma pentru care nu s-au primit avansuri, nu s-au acordat
garanţii şi nu există alte elemente asiguratorii.
CAPITOLUL II
CONTABILITATEA TREZORERIEI
2.1. Contabilitatea titlurilor de plasament
Evidenţa valorilor mobiliare de plasament se realizează prin conturile din grupa 50
„Investiţii financiare pe termen scurt”. Toate conturile mai puţin 509 „Vărsăminte de
efectuat pentru investiţii financiare pe termen scurt” au funcţie contabilă de activ. Se
debitează cu titlurile de valoare – acţiuni, obligaţiuni şi alte valori – cumpărate sau
răscumpărate din propriile emisiuni. Se creditează cu valoarea contabilă a titlurolor
vândute sau anulate. Au sold final debitor care reprezintă valorile mobiliare de plasament
aflate în portofoliul întreprinderii.
Valoarea contabilă de înregistrare a titlurilor în cadrul conturilor este egală cu preţul
de cumpărare sau cu valoarea stabilită în contractele de achiziţie. Cheltuielile necesare
cumpărării titlurilor de valoare, cum sunt comisioanele intermediarilor, onorariile,
spezele bancare şi alte cheltuieli asimilate, se înregistrează direct în cheltuielile de
exploatare ale exerciţiului.
Contul 509 „Vărsăminte de efectuat pentru investiţii financiare pe termen scurt”
ţine evidenţa pentru vărsămintele de efectuat pentru titlurile de valoare dobândite dar
neachitate integral. În creditul contului se înregistrează valoarea datorată de vărsat pentru
titlurile de plasament cumpărate, iar în debitul contului se înregistrează valoarea vărsată
pentru titlurile de plasament dobândite. Soldul creditor al contului reprezintă valoarea de
vărsat pentru plasamentele dobândite. Înregistrarea datoriilor prin contul 509
„Vărsăminte de efectuat pentru investiţii financiare pe termen scurt” se face numai dacă
sunt apelate sau nominalizate sub aspectul termenului de decontare. Dacă sunt apelate, se
înregistrează în contul 462 „Creditori diverşi”.
Exemplu:
Societatea decide achiziţionarea a 2.000 titluri de plasament la preţul unitar de
25.000 lei/acţiune, cu achitare imediată. La sfârşitul perioadei se constată deprecierea
titlurilor cu 500 lei/acţiune.
În perioada următoare societatea vinde din stocul de titluri achiziţionate la preţul de
25.000 lei/acţiune 1.500 acţiuni cu preţul de vânzare de 28.500 lei/acţiune şi din stocul
existent 2.000 acţiuni la preţul de vânzare de 15.000 lei/acţiune achiziţionate la 18.500
lei/acţiune, cu încasare imediată.
Circulaţia titlurilor de plasament determină următoarele operaţii:
a) titluri de plasament achiziţionate:
50.000 503
Investiţii financiare pe termen scurt
(preţul de cumpărare)
= 512 50.000
Conturi curente la bănci
(valoarea achitată imediat)
b) provizioane pentru deprecierea valorii titlurilor de plasament:
1.000 6864
Cheltuieli financiare privind provizioanele
pentru deprecierea activelor circulante
= 593 1.000
Provizioane pentru deprecierea conturilor de
trezorerie
c) Ieşirea prin cedare a titlurilor de plasament :
- în cazul în care preţul de vânzare este mai mare ca preţul de cumpărare (valoarea contabilă de
intrare):
42.750 512
Conturi curente la bănci
(preţul de vânzare)
= %
503 37.500
Investiţii financiare pe termen scurt
(valoarea contabilă de intrare)
764 5.250
Venituri din investiţii financiare cedate
(diferenţa dintre cele două valori)
- în cazul în care preţul de vânzare este mai mic decât preţul de cumpărare:
%
30.000 512
Conturi curente la bănci
(preţul dde vânzare)
7.000 664
Cheltuieli cu investiţii financiare cedate
(diferenţa dintre cele două valori)
= 503 37.000
Investiţii financiare pe termen scurt
(valoarea contabilă de intrare)
- anularea provizioanelor constituite
750 593
Provizioane pentru deprecierea conturilor de
trezorerie
= 7864 750
Venituri financiare privind provizioanele
pentru deprecierea activelor circulante
Înregistrarea plusvalorii sau minusvalorii din cedarea titlurilor de plasament direct
în conturile de rezultate se explică prin aceea că orice creştere sau micşorare reprezintă,
după caz, profit sau pierdere.
Operaţiile privind cesiunea titlurilor de plasament se pot contabiliza folosind şi
metoda soldului:
a) dacă preţul de cesiune este mai mare decât preţul de achiziţie:
- pentru preţul de cesiune:
42.750 512
Conturi curente la bănci
= 764 42.750
Venituri din investiţii financiare cedate
- pentru costul de achiziţie:
37.500 764
Venituri din investiţii financiare cedate
= 503 37.500
Investiţii financiare pe termen scurt
b) dacă preţul de cesiune este mai mic decât preţul de achiziţie:
- pentru preţul de cesiune:
30.000 512
Conturi curente la bănci
= 664 30.000
Cheltuieli privind investiţii financiare cedate
- pentru costul de achiziţie:
37.000 664
Cheltuieli privind investiţii financiare cedate
= 503 37.000
Investiţii financiare pe termen scurt
Veniturile sub formă de dobânzi sau dividende se contabilizează prin creditul
contului 764 „Venituri din investiţii financiare cedate” şi debitul conturilor de disponibil
sau creanţe. De asemenea, în creditul contului 764 „Venituri din investiţii financiare
cedate” se poate înregistra şi plusvaloarea creată între valoarea contabilă şi valoarea de
piaţă a titlurilor de plasament imediat negociabile (cum ar fi, de exemplu, bonurile de
tezaur evaluate la valoarea de piaţă).
2.2. Contabilitatea operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate prin conturi
bancare
Prin intermediul conturilor de la bănci sunt delimitate şi înregistrate valorile de
încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale depuse la bancă, disponibilităţile în lei şi
în devize, creditele bancare pe termen scurt, precum şi dobânzile aferente
disponibilităţilor şi creditelor bancare.
Toate conturile de la bănci care concentrează disponibilităţile băneşti au funcţie
contabilă de activ. Se debitează cu valorile de încasat sau cu încasările de lichidităţi şi se
creditează cu diminuarea valorilor de încasat pe măsura lichidării lor şi cu plăţile de
lichidităţi. Au sold final debitor care reprezintă valorile de încasat sau disponibilităţile
băneşti existente în conturile la bănci.
Exemplu:
În cursul lunii se efecuează următoarele operaţii de încasări şi plăţi prin contul
curent la bancă în lei: se încasează creanţe de la clienţi în valoare de 250.000 lei şi de la
debitori diverşi în valoare de 215.000 lei, se plătesc datorii către furnizori în valoare de
200.000 lei, către bugetul statului 150.000 lei (contribuţia unităţii la asigurările sociale),
25.000 lei (contribuţia unităţii la fondul de şomaj), 50.000 lei (contribuţia unităţii la
fondul asigurărilor sociale de sănătate), 78.000 lei (impozit pe salarii), 105.000 lei
(impozit pe profit).
Contabilitatea operaţiilor de încasări şi plăţi, efectuate prin conturile curente de la
bănci se realizează prin următoarele tipuri de operaţiuni:
a) încasarea sumelor în conturile de la bănci, pe baza extraselor de cont şi a documentelor justificative:
465.000 5121Conturi curente la bănci în lei
= % 4111 250.000
Clienţi 461 215.000
Debitori diverşi
b) plăţi din conturile bancare pe baza documenteleor justificative şi a extraselor de cont:
%150.000 4311
Contribuţia unităţii la asigurările sociale 25.000 4371
Contribuţia unităţii la fondul de şomaj 50.000 4313 Contribuţia unităţii la fondul asigurărilor sociale de sănătate105.000 441 Impozitul pe profit 78.000 444 Impozitul pe salarii
= 5121 408.000Conturi curente la bănci
2.3. Contabilitatea operaţiilor de încasări şi plăţi în numerar
Toate operaţiile de încasări şi plăţi în numerar se efectuează prin intermediul
contului 531 „Casa”, în debitul căruia se înregistrează încasările în corespondenţă cu
conturile în care se reflectă sursa încasării. În creditul contului se înregistrează operaţiile
privind plăţile în corespondenţă cu conturile în care se reflectă destinaţia plăţilor
efectuate.
Documentul de înregistrare zilnică în contabilitate a operaţiilor de casă este
Registrul de Casă, la care se anexează documentele justificative de încasări şi plăţi în
numerar.
Exemplu:
Deşi majoritatea operaţiunilor de încasări şi plăţi se desfăşoară prin conturile
bancare, totuşi întreprinderea prezintă şi unele operaţiuni care se desfăşoară prin casieria
unităţii. Astfel, întreprinderea încasează suma de 15.000 lei în urma imputării unui
gestionar a unui minus la inventar, plăteşte factura de servicii telefonice în sumă de
26.000 lei, plăteşte salariile personalului în sumă de 655.000 lei. La sfârşitul perioadei se
constată un plus la inventariere de 5.000 lei.
a) operaţii de încasări în numerar:
15.000 5311 Casa în lei
= 461 15.000Debitori diverşi
b) operaţii de plăţi în numerar:
%655.000 421
Personal - remuneraţii datorate 26.000 626 Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii
= 531 681.000Casa în lei
c) plusurile constatate la inventarierea casieriei:
5.000 5311 Casa în lei
= 758 5.000Alte venituri din exploatare
2.4. Contabilitatea operaţiilor în devize
Pentru înregistrarea operaţiilor de încasări şi plăţi în devize se poate folosi metoda
înregistrării operaţiilor la cursul zilei sau la curs variabil. Diferenţele cursului fix în raport
cu cursul zilei sunt înregistrate în conturile de cheltuieli sau de venituri, după caz.
La închiderea exerciţiului financiar, pentru ambele metode, soldul se evaluează la
cursul zilei, iar diferenţa se înregistrează, după caz, la conturile de venituri sau de
cheltuieli din diferenţe de curs valutar. Astfel, diferenţele de curs valutar nefavorabile
(care apar atunci când cursul zilei este mai mic decât cel din momentul obţinerii
devizelor) se înregistrează ca o cheltuială.
Exemplu:
Presupunem că întreprinderea foloseşte metoda cursului fix pentru a-şi înregistra
operaţiunile în devize. La data de 30.08.2006 efectuează următoarele operaţiuni prin
contul curent:
- încasarea unei facturi emise la 15.05.2006, pentru valoarea de 3000 EUR, curs 3,800
lei/EUR;
- plata unei facturi emise la 12.07.2006 pentru valoarea de 1.800 EUR, curs 3,850
lei/EUR.
La data de 30.08.2006 cursul este de 3,900 lei/EUR. Cursul fix este de 4,000
lei/EUR, iar cursul de închidere este de 3,750 lei/EUR.
Înregistrările contabile la data de 30.08.2008 sunt:
Încasarea clientului:
12.000 5124Conturi la bănci în devize
(3.000 EUR × 4,000 lei/EUR)
= % 4111 11.700
Clienţi(3.000 EUR × 3,900 lei/EUR)
765 300Venituri din diferenţe de curs valutar
(3.000 × (4,000 – 3,900))
Plata datoriei%
7.020 401Furnizori
(1.800 EUR × 3,900 lei/EUR) 180 665
Cheltuieli cu diferenţe de curs valutar(1.800 EUR × (4,000 – 3,900))
= 5124 7.200Conturi la bănci în devize
(1.800 EUR × 4,000 lei/EUR)
La închiderea exerciţiului se înregistrează evaluarea contului 5124 „Conturi
curente la bănci în devize”, la cursul de închidere, la 31.12.2006:
5124 „Conturi curente la bănci în devize”
Debit Credit
Încasare: 3.000 EUR × 4,000 lei/EUR = 12.000
Plată: 1.800 EUR × 4,000 lei/EUR = 7.200Sold debitor: 1.200 EUR 4.800Sold final debitor la 31.12.2006: 1.200 EUR × 3.750 lei/EUR = 4.500 Ajustarea soldului: 300
La data de 31.12.2006 în urma evaluării la cursul de 3,750 lei/EUR apare o
diferenţă nefavorabilă de curs valutar care se va contabiliza astfel:
300 665Cheltuieli din diferenţe decurs valutar
= 512 300Conturi curente la bănci în devize
2.5. Contabilitatea acreditivelor şi a avansurilor de trezorerie
Acreditivele şi avansurile de trezorerie reprezintă sumele rezervate la bănci sau
puse la dispoziţia terţilor în vederea efectuării unor plăţi datorate de întreprindere. Dacă
dispoibilităţile sunt imobilizate sub forma acreditivelor, ele se vor înregistra în debitul
contului 541 „Acreditive”. Pe măsură ce se efectuează plăţile către terţi sau valabilitatea
acreditivului încetează, contul se creditează. Soldul debitor al contului reprezintă
acreditivele existente deschise la bănci.
Cele mai importante tipuri de operaţii sunt:
a) sumele virate în cont la bănci sau acordate în numerar administratorilor să facă plăţi:
542Avansuri de trezorerie
şi concomitent,581
Viramente interne
= 581Viramente interne
512Conturi curete la bănci, sau
531Casa
b) plăţile efectuate de administratori sau contabili autorizaţi:
451Decontări în cadrul grupului
30 sau 37Conturi de stocuri
40Furnizori şi conturi asimilate
42Personal şi conturi asimilate
= 542 Avansuri de trezorerie
Soldurile neutilizate se virează în conturile de la bănci sau se depun la casierie, înregistrarea fiind:
581Viramente interne
şi concomitent,512
Conturi curente la bănci, sau531Casa
= 542 Avansuri de trezorerie
= 581Viramente interne
Avansurile în valută pentru deplasări se înregistrează ţinându-se cont de anumite
particularităţi, astfel:
a) acordarea avansului la cursul de schimb al zilei:
542Avansuri de trezorerie
= 5314Casa în devize
b) justificarea avansului când cursul de schimb creşte şi avansul nu a fost folosit
integral:
625Cheltuieli cu deplasări
(la cursul la care s-a acordat avansul)5314
Casa în devize(diferenţa neconsumată)
= 542Avansuri de trezorerie
Concomitent se înregistrează şi diferenţa favorabilă de curs valutar pentru avansul
acordat:
5314Casa în devize
= 765Venituri din diferenţe de curs valutar
c) justificarea avansului când cursul de schimb scade şi avansul nu a fost folosit
integral:
625Cheltuieli cu deplasări
(la cursul la care s-a acordat avansul)5314
= 542Avansuri de trezorerie
Casa în devize(diferenţa neconsumată)
665Cheltuieli din diferenţe de curs valutar
(diferenţa de curs pentru avansul neutilizat)
Suma virată pentru deschiderea acreditivului în favoarea furnizorului extern:
581Viramente interne
şi:5412
Acreditive în devize
= 5124Conturi la bănci în devize
= 581Viramente interne
Plata furnizorului extern din acreditiv, la livrarea mărfurilor se va înregistra astfel:
409Furnizori-debitori
= 5412Acreditive în devize
2.6. Contabilitatea creditelor bancare pe termen scurt
Creditele de trezorerie primite prin contul curent se reflectă ca sold creditor al
contului 512 „Conturi curente la bănci”, în situaţia în care încasările sunt mai mici decât
plăţile şi se rambursează în cazul în care încasările devin mai mari decât plăţile.
Creditele pentru nevoi temporare se obţin prin conturi separate de împrumut, înregistarea fiind:
512Conturi curente la bănci
= 5191Credite bancare pe termen scurt
La rambursarea creditului către banca finanţatoare înregistrarea se va inversa.
Întreprinderea poate beneficia şi de credite de scont pentru mobilizarea creanţelor
comerciale sub forma efectelor primite.
Evidenţa acestor credite se realizează prin contul 5114 „Efecte emise spre
scontare”.
2.7. Contabilitatea altor valori
În această categorie sunt incluse timbre fiscale, bilete de tratament şi odihnă, tichete
şi bilete de călătorie şi alte valori. Aceste valori sunt înregistrate prin contul 532 „Alte
valori” dezvoltat pe patru sintetice de gradul II, corespunzătoare fiecărui tip de valoare.
În debitul contului se înregisrează preţul de cumpărare al valorilor achiziţionate, iar în
credit valorile folosite evaluate la preţul de intrare. Soldul contului este debitor şi reflectă
alte valori existente în gestiunea activităţii de trezorerie.
Contabilitatea analitică se ţine pe feluri de valori şi pe gestiuni create:
a) cumpărarea de timbre fiscale, bilete de tratament şi odihnă, tichete şi bilete de
călătorie:
532Alte valori
= 401Furnizori
531Casa
b) utilizarea altor valori:
624Cheltuieli cu transportul de bunuri şi personal
626Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii
658Alte cheltuieli de exploatare
= 532Alte valori
Înregistrările se fac la preţul de cumpărare care devine şi bază de înregistrare pentru
valoarea contabilă.