profil geografic

15
MIREA MARIA MADALINA, GRUPA 315 – PLANIFICARE TERITORIALA MUNȚII BUCEGI Masivul Bucegi se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali , desfășurându-se între Valea Prahovei la est și culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest; cade brusc spre nord către depresiunea Bârsei și spre sud, până la contactul cu Subcarpații de Curbură . Se întinde pe teritoriul județelor Dâmbovița , Prahova și Brașov . Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de abrupturi puternice. Relieful Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorește râul Ialomița. Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul culminant al masivului. În afara celor două ramuri principale, tot din zona vârfului Omu se mai desprind culmi scurte și abrupte. Către est pornește muntele Moraru, spre nord-est Bucșoiu formează parte din cumpăna apelor, iar către nord Padina Crucii separă căldările glaciare Mălăiești si Țigănești. Situată între Valea Prahovei și cea aIalomiței, culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor (podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–2400 m și o înclinare de la nord către sud). Masivul Bucegi s-a format odată cu sectorul Carpațiilor Meridionali și cu întregul lanț carpatic, în timpul orogenezei alpine. Carpații Meridionali și grupa Bucegilor s-au înălțat cu cca 1000m la sfîrșitul Neogenului și începutul Cuaternarului.

Upload: mariamadalinamirea

Post on 11-Dec-2014

188 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

analiza unor unitati de relief

TRANSCRIPT

MIREA MARIA MADALINA, GRUPA 315 – PLANIFICARE TERITORIALA

MUNȚII BUCEGI

Masivul Bucegi se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali, desfășurându-se între Valea Prahovei la est și culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest; cade brusc spre nord către depresiunea Bârsei și spre sud, până la contactul cu Subcarpații de Curbură. Se întinde pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de abrupturi puternice.

Relieful

Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorește râul Ialomița. Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul culminant al masivului. În afara celor două ramuri principale, tot din zona vârfului Omu se mai desprind culmi scurte și abrupte. Către est pornește muntele Moraru, spre nord-est Bucșoiu formează parte din cumpăna apelor, iar către nord Padina Crucii separă căldările glaciare Mălăiești si Țigănești.

Situată între Valea Prahovei și cea aIalomiței, culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor (podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–2400 m și o înclinare de la nord către sud).

Masivul Bucegi s-a format odată cu sectorul Carpațiilor Meridionali și cu întregul lanț carpatic, în timpul orogenezei alpine. Carpații Meridionali și grupa Bucegilor s-au înălțat cu cca 1000m la sfîrșitul Neogenului și începutul Cuaternarului.

Masivul Bucegi reprezintă un larg sinclinal, de direcție nord-sud, cuprinzând depozite sedimentare mezozoice, așezate în transgresiune peste un fundament de șisturi cristaline. Aceste depozite sunt formate în cea mai mare parte din calcare jurasice, conglomerate de Bucegi și gresii micacee. Către marginea răsăriteană a masivului, în porțiunea inferioară a abruptului prahovean, conglomeratele de Bucegi se rezeamă pe formații ale flișului cretacic inferior, cuprinzând stratele de Sinaia, precum și depozitele de marne și gresii aparținând etajelor Barremian și Apțian. Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervației, în sectorul Strunga-Grohotiș-Guțanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri în forme si dimensiuni variabile, unele coline și avene. Dezolvarea se îmbină sezonier cu înghețul și dezghețul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros.

În munții Bucegi se întâlnesc 2 forme principale de dovezi glaciare: forme de eroziune și forme de acumulare.

Hidrografia

Conformația masivului în formă de potcoavă determină în mod evident dispunerea și direcția de curgere a râurilor. Principala axă de colectare a apelor din interiorul masivului este Râul Ialomița, care are un bazin simetric. Ea este alimentată din zăpezi și ploi, izvorând la mare înălțime de sub Vârful Omu. Curgând în lungul axuluisinclinalului, ea este alimentată și din subteran, pentru că apele infiltrate pe flancuri se scurg spre albia Ialomiței conform înclinării stratelor. Numeroși afluenti cu obârșia pe/sub podul Bucegilor converg spre bazinetele amintite, contribuind la mărimea debitului râului colector. Menționam printre eiDoamnele, Horoaba, Tătaru, Mircea, Bolboci, Zănoaga pe dreapta; Sugari, Cocora, Blana, Oboarele, Scropoasa și Orza pe stânga. In general, afluenții sunt seci în cursul mediu și superior dar în timpul averselor de ploaie au un regim torențial.

Cheile Zănoagei Cheile Tătarului Cheile Coteanului Cheile Orzei Lacul Bolboci - lac de acumulare Lacul Țigănești - lac glaciar la altitudinea de 2050 m Lacul Scropoasa - lac de acumulare

Clima

Clima se caracterizează prin temperaturi medii de 2-6°C și 0-2°C la peste 1800 m altitudine, precipitații abundente de 800–1200 mm/an și vânturi puternice. Pe platoul Bucegi se întâlnește climatul alpin cu temperaturi medii anuale sub 2° Celsius, precipitații puține și vânturi foarte puternice. În Bucegi, ca pe orice alt munte, vremea se poate schimba foarte repede, existând chiar zile în care cel puțin trei anotimpuri sunt prezente în timp relativ scurt. Numărul mediu de zile de iarnă, cu temperaturi mai mici de 0°C, este de 47 zile/an, iar numărul mediu de zile cu temperaturi peste 25°C, este de aproximativ 16 zile/an.

Vegetația

Toate studiile botanice efectuate în zona masivului Bucegi, au reflectat bogăția și varietatea de specii și familii reprezentate, specifică atât pădurilor de conifere și foioase cât și pajiștilor alpine, susținând necesitatea protejării și ocrotirii acestui complex de forme, asociații și peisaje. În 1935, o parte din masiv este inclus în lista ariilor protejate din România, cu statut de Parc Național. La acesta se adaugă încă doua rezervații din bazinul Ialomitei și câteva puncte fosilifere din sud. Sunt ocrotite unele specii de arbuști, jnepenii și ienupărul, la care se adaugă specii ca floarea de colț, bujorul de munte, argințica, iarba roșioară etc.

Fauna

Este reprezentată de mistreț, iepure, lup, vulpe, urs, cerb, râs, căprioară, veveriță. Dintre păsări apar aicicocoșul de munte, găinușa de alun, zăganul, iar în apele reci de munte se găsesc pești ca păstrăvul, cleanul șimreana. În zona alpină se întâlnesc acvila de munte și capra neagră. Al. Grossu, studiind fauna moluștelor și gasteropodelor, a identificat în Bucegi peste 100 de

specii și varietăți, dintre care multe endemisme: Daudebardia transsylvanica, Vitrea transsylvanica, Helicigona banatica, Trichia transsylvanica, Alopia canescens, Alopia nixa.[6]

Fauna mamiferelor este încă bine reprezentată în pădurile de la poalele masivului, deși activitățile economice și dezvoltarea orașelor sunt principalele cauze ale dispariției multor exemplare din: cerbul carpatin, căprioare, mistreți, râși, lupi, vulpi, veverițe, pârșul mare, pârșul cu coada stufoasă, pârșul de alun, șoarecele scurmător etc.

Fauna ornitologică, studiată în special de I. Cătuneanu, este reprezentată prin: cocoșul de munte (Tetrao urogallus),vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus fulvus), vulturul pleșuv brun (Aegypius monachus), acvila încălțată (Aquila heliaca heliaca), șorecarul comun (Buteo buteo), corbul (Corvus corax), mierla de piatră (Monticola saxatilis), fluturele de piatră (Trichodroma muraria), mierla gulerată alpină (Turdus torquatus alpestris), mierla de pârau (Cindus cindus aquaticus),forfecuța gălbuie (Loxia curviostra), fasa de munte (Anthus spinoletta), lăstunul mare (Apus apus apus).

Fauna herpetologică a fost studiată de I. Fuhn și este reprezentată prin aproximativ 16 specii, între care se numără: șopârla de nisip (Lacerta afilis agilis), șopârla de zid (Lacerta muralis muralis), șopârla vivipară (Lacerta viviparia), viermele orb(Anguis fragilis), șarpele fin (Coronella austriaca austriaca), vipera comună europeană (Vivipera berus berus), vipera de poiană (Vipera ursinii macrops).

Vânatul intensiv, turismul necontrolat și pătrunderea în masiv a mijloacelor de transport creează probleme speciilor locale.

CÂMPIA TITU - POTLOGI

Poziţia geografică şi limitele fizico-geografice

Câmpia Titu este situată în partea central-sudică a României şi constituie alături de

câmpiile Sărata, Târgovişte-Ploieşti, Istriţei şi Vlăsiei, sectorul central-estic al Câmpiei Române,

denumit Câmpia Ialomiţei. Pe direcția nord-sud se desfășoară între curbele de nivel de 192 m în

nord și 110 m în sud.

Această subunitate geografică localizată între cursurile inferioare ale Argeşului şi

Dâmboviţei se caracterizează printr-o serie de elemente morfohidrografice specifice: lunci largi,

bălţi, grinduri, divagarea cursurilor de apă ș.a.

Limitele fizico-geografice precum şi contactul Câmpiei Titu cu unităţile învecinate au

fost stabilite în Tratatul Geografia României, vol. V, după cum urmează:

Limita nordică, faţă de Câmpia Târgoviştei, urmăreşte aliniamentul localităţilor:

Mătăsaru, sud de Cuza Vodă, sud de Finta, pornind dinspre sud-vest spre nord-est. Câmpia

piemontană din nord s-a conturat în urma proceselor de acumulare piemontană şi debitului solid

bogat din pleistocen şi cuaternar.

Limita nord-estică se realizează faţă de Câmpia Gherghiţa (Pucheni), în lungul liniei ce

uneşte localităţile Finta şi Bilciureşti, având direcţia generală nord-sud.

Limita estică este marcată de trecerea spre Câmpia Ilfovului, subunitate a Câmpiei

Vlăsiei cu care Câmpia Titu se află în strânsă legătură marcată de prezenţa unei cuverturi de

loess şi unui clastocarst sufozional (P. Coteţ, 1976). Trecerea se realizează pe aliniamentul

localităţilor: Bilciureşti, Cojasca, vest de Niculeşti, vest de Crevedia, Gulia.

Limita sudică se realizează pe direcţia sud-vest spre nord-est. Astfel, de o parte şi alta a

limitei sudice se face trecerea către Lunca Argeş-Sabar și spre Câmpia Ilfovului, respectiv

compartimentul acesteia, numit Câmpul Colentinei cuprins între văile Colentina şi Prahova, în

lungul aliniamentului: nord Ogrezeni - Crivina - Mihai Vodă – Bâcu – Joiţa – Cosoba - Gulia.

La contactul acestor subunităţi se constată schimbări în textura hidrografiei, precum adâncirea

albiei majore a râului Argeş ce marchează şi ieşirea râului din zona de subsidenţă.

Limita vestică este clară şi ajunge pe dreapta Argeşului, unde se realizează trecerea spre Câmpia

Găvanu Burdea, în lungul liniei ce uneşte localităţile: est de Stavropolia şi Crivina (nord de

Ogrezeni). Direcţia este nord-vest spre sud-est. Zona de trecere este marcată şi de prezenţa

interfluviului Argeş-Neajlov ce apare ca o treaptă între câmpia de subsidenţă analizată şi Câmpia

Găvanu-Burdea. Valea Argeşului reprezintă o limită de referinţă şi datorită faptului că s-a

demonstrat a fi şi o limită litologică între depozitele holocen superioare din Câmpia Titu şi cele

holocen inferioare din Câmpia Găvanu-Burdea.

Limita nord-vestică se realizează faţă de Câmpia Piteştiului, între localităţile Mătăsaru şi

est de Stavropolia. Limita nu este subliniată prin denivelări şi se trasează în zona unde terasele

dispar pe suprafaţa câmpiei. Direcţia de desfăşurare este nord-est către sud-vest

Elemente de ordin geologic şi resursele de subsol

Câmpia de subsidenţǎ Titu este situatǎ din punct de vedere geologic, în partea nordică a

Platformei Moesice, în apropierea avanfosei carpatice. Acest sector este poziționat între regiunea

subcarpaticǎ care a fost supusă unor mişcări de înălțare şi platforma epihercinică valahă.

Geologic, putem vorbi de existenţa unui fundament şi a unei cuverturi sedimentare.

Fundamentul include unități foarte vechi, mai vechi poate și decât unele zone din Carpați şi este

fragmentat în horsturi şi grabene situate la adâncimi diferite. Cea mai importantǎ linie tectonicǎ a

fundamentului este “marea flexurǎ longitudinalǎ” prin care Platforma Moesică, se înfățișează în

fața Carpaţilor şi prin care se delimitează “avanfosa carpaticǎ”.

În raport cu varietatea formaţiunilor geologice, regiunea analizatǎ nu dispune de o mare

diversitate de resurse de subsol. Amplasarea resurselor de subsol este legatǎ de litologie,

structurǎ şi tectonicǎ, iar natura acestora depinde de condiţiile care au existat în perioada de

formare. Dintre resursele existente putem menţiona: petrol exploatat la Titu şi Lunguleţu, gaze

naturale exploatate la Bilciureşti, importante rezerve de ape subterane folosite în alimentarea

populației și a unităților industriale, lemn prelucrat la Rǎcari, gresiile si nisipurile necesare în

lucrǎrile de construcţii.

Relieful

Relieful Câmpiei Titu are aspect plan, iar altitudinea scade dinspre NV, de la 170-190m,

spre SE unde ajunge la 50 m. Relieful este reprezentat îndeosebi prin terase aluviale, lunci largi,

interfluvii extinse (zeci de kilometri lungime și orientare nord-sud cu aspect de „câmpuri” cu

lățimi ce variază între 3-5 km și 8-10 km, albii minore și o serie de forme mai mici care au apărut

în urma eroziunii, acumulării, sufoziunii și tasării, reprezentate prin bancuri, ostroave, renii,

eroziuni ale malurilor, surpări și prăbușiri de maluri, despletiri și modificări ale cursurilor

afluenților.

În ansamblu, relieful are aspectul unei câmpii joase de subsidență și frecvente procese de

colmatare. Fenomenul de subsidență activă poate fi ușor de surprinse pe teren mai ales în zona

convergenței hidrografice Titu-Potlogi.

Fig. 1. Trepte hipsometrice în Câmpia Titu

Particularităţile condiţiilor climatice

Temperatura aerului. La o primǎ analizǎ se constatǎ faptul cǎ temperatura medie anualǎ

pentru acest interval a fost de 10,2ºC, temperatura medie a lunii ianuarie, a fost de -2,3ºC, iar

temperatura medie a lunii iulie a fost de 23,7º. În aceste condiţii, amplitudinea termică a fost de

21,4˚C. Din analiza fig. nr.11. se observă tendinţa continuu ascendentă a valorilor temperaturii

medii lunare din ianuarie până în luna iulie urmată de o descreştere treptată după această lună şi

până în decembrie.

Cantitatea medie de precipitaţii este de 650-700 mm/an, cea mai ploioasǎ lunǎ din an

fiind luna iunie. Cantitatea maxima în 24 ore a fost de 103,2 mm la 21.VII.1978. Au existat şi

existǎ ani în care cantitaţile de precipitaţii au fost dublate, dar şi ani cu activitate anticiclonalǎ

predominantǎ, când cantitatea de precipitaţii scade, aparând seceta şi uscǎciunea, iar cantitatea de

precipitaţii se reduce pânǎ la 250-300 mm (fig. nr.2). Variaţia cantitǎţii de precipitaţii duce la

apariţia hazardurilor şi riscurilor.

Hidrografia

Apele de suprafaţǎ

Râurile. Apa râurilor este folositǎ în consumul casnic şi industrial, dar mai presus de

toate reprezintǎ sursa de apǎ pentru irigaţii, acestea reuşind sǎ suplineascǎ deficitul de umiditate

generat de precipitaţiile reduse cantitativ, temperaturile ridicate şi evaporaţia intensǎ. Pe lângǎ

sistemele de irigaţii au fost realizate sisteme de canale pentru captarea apei în canale de

aducţiune urmând să fie redistribuitǎ în canale de dimensiuni mai reduse.

Apele de suprafaţǎ sunt constituite din cursurile râurilor Argeş pe o lungime de 62 km şi

Dâmboviţa pe o lungime de 50 km. Se adaugǎ o serie de afluenţi, precum: Sabar, Baiu,

Ciorogârla, Colentina, Ilfov, pâraie şi cursuri temporare (fig. nr. 4). Regimul lor de alimentare

este predominant din ploi şi zǎpezi și secundar din surse subterane (15-35%).

Lacurile sunt prezente pe râurile principale şi pe afluenţii lor, fiind reprezentate prin

iazuri şi heleştee, la care se adugǎ bǎlţişi mlaştini. Pe râul Colentina existǎ lacurile: Ghimbaţi,

Vizureşti, Ciocăneşti, cu rol de agrement şi pentru pisciculturǎ. Se adaugǎ amenajǎrile de pe

pâraul Ilfov, Udreşti şi Bundet I, plus alte şase lacuri.

Apele subterane

Apele freatice – se acumuleazǎ în primul orizont de materiale permeabile, se alimenteazǎ

din precipitaţii iar stratul acvifer este permanent şi continuu. În câmpia Titu, din bazinul

Dâmboviţei, grosimea stratului acvifer freatic este de 5-10 m, chiar 17 m. Mineralizarea nu

depășește 1g/l, apele fiind potabile. La nord de Titu, nivelul freatic se afla la 70-85 cm, iar în

zonele mlăştinoase se aflǎ la 40-50 cm. Apele freatice din lunci sunt folosite pentru alimentarea

populaţiei, în activitățile industriale şi agricole.

Apele freatice se află cantonate în pietrişuri, bolovănişuri şi nisipuri acvifere iar adâncimea lor

medie variază între 2-5 m iar uneori, în lunci, sub 2 m. Adâncimea redusă la care se află pânza

freatică în corelaţie cu râurile care străbat câmpia la suprafaţă, a condus la apariţia a numeroase

izvoare şi înmlăştiniri pe care s-a fixat o vegetaţie higrofilă adaptată acestor condiţii.

Apele de adâncime – au caracter ascensional şi artezian, fiind bicarbonatate, bicarbonatat

sulfatice, carbonat-clorurate, bicarbonate-sulfatice.

Componentele bio-pedogeografice

Vegetaţia

Biogeografic, regiunea analizată face parte din regiunea Holarctică, subregiunea euro-

siberiană, provincia moesică, sectorul central european.

Din punct de vedere fitogeografic, aparține regiunii macaronezo-mediteraneană (subregiunea

submediteraneeană), caracterizată prin întrepătrunderea pădurilor de Quercus robur cu păduri de

Quercus cerris și Quercus frainetto.

Cele mai frecvente specii arboricole sunt: salcâmul, cerul (Quercus cerris), gârniţa

(Quercus frainetto), ulmul şi stejarii mici (Quercus robur), plopul (Populus alba, Populus nigra),

salcia (Salix alba, Salix cinerea, Salix fragilis), rǎchitişurile diverse3. Vegetaţia palustrǎ este

reprezentatǎ prin stuf, rogoz (Carex praecox) şi papurǎ, în afarǎ de buruienile ce cresc nemijlocit

pe luciul apei şi obstrucționeazǎ oxigenarea acesteia, cursul natural şi pescuitul (orzoaica,

plutniţa, lintiţa).

Pe solurile umede se remarcǎ prezenţa unor specii hidrofile: Cirsium arvense, Plantago

major, Rorippa silvestris, Mentha longifolia ș.a. Pe marginea drumurilor, a cǎrǎrilor sau a

izlazurilor caracteristice sunt: Matricaria matricarioides, Plantago major, Polygonum aviculare,

Poa annua.

Fauna. Pâlcurile de pǎdure adǎpostesc multe specii de insecte, unele benefice pentru

combaterea naturalǎ a dǎunǎtorilor şi constituind în mare mǎsura hrana pasǎretului mic,

reprezentat prin specii cântatoare precum: gaiţa, cucul, cinteza, piţigoiul, sticletele, graurii. Acest

pǎsǎret apare în livezi şi în arboretele din pǎdure. Fauna din urmǎ, se compune din animale mici,

pe cale de dispariţie, precum dihorul, nevǎstuica, iepurele, aflate în grija silvicultorilor, ca şi

unele specii de şerpi şi batracieni de uscat.

Se întâlnesc şi numeroase rozǎtoare, specifice acestei zone, precum popândǎul, hârciogul,

orbetele, şoarecii de câmp. Uneori apar raţe sǎlbatice sau cârduri de stǎncuţe, stârci migratori şi

ciori. Reptilele sunt reprezentate prin: şerpi de uscat şi de apǎ, broaşte ţestoase, broaşte comune,

şopârle. Fauna psicicolǎ este bogatǎ în specii de peşti, precum: crap românesc, crap chinezesc,

babuşcǎ, roşioarǎ, caras, biban şi şalǎu.

Învelişul de sol. Ca și înveliș al scoarței terestre, solul reprezintă pentru orice regiune

componenta cea mai dinamică a suportului topografic aflat într-un proces neîntrerupt de

solificare.

În câmpia Titu predominǎ solurile azonale, din clasele argiluvisoluri şi molisoluri (soluri

cambice), caracteristice stepei şi pǎdurilor de foioase. Clasa molisoluri cuprinde soluri

cernoziomuri cambice şi argiloiluviale. Acestea reprezintă cea mai importantă resursă pentru

agricultură datorită gradului ridicat al fertilității (peste 300 t/ha humus), prin care se asigură

plantelor subtanțe nutritive în cantități suficiente (azot, potasiu, fosfor).