© 2008 EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA DIN BRAŞOV Adresa: 500091 Braşov,

B-dul Iuliu Maniu 41A Tel:0268 - 476050 Fax: 0268 476051 E-maii: editura@unitbv.ro

Tipărit la: Tipografia Universităţii Transilvania din Braşov B-dul Iuliu Maniu 41A Tel: 0268 - 476050

Toate drepturile rezervate

Editură acreditată de CNCSIS Adresa nr.1615 din 29 mai 2002

Referenţi ştiinţifici: conf. dr. Claudiu COMAN conf. dr. Gheorghe ROŞCULEŢ conf. dr. Ştefan UNGUREAN

Coperta: concept foto grafic design

camera mm Mihai MOICEANU Emilian CHIRILĂ Marius TACHE

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României • -y ONUŢ, GHEORGHE

Profesia de sociolog / Gheorghe Onuţ. - Braşov : Editura Universităţii "Transilvania", 2008

Bibliogr.

ISBN 978-973-635-934-7

331.5:316

C U P R I N S

înştiinţare 7

Partea I. Ce sînt şi la ce se pricep sociologii 9

Capitolul 1. Prestaţiile sociologice. Referat managerial 11

Capitolul 2. Prestaţiile sociologice. Relaţii suplimentare 23

Capitolul 3. Sociologul stereotip în percepţia publică 41

Partea a Il-a. Ce poţi face cu diploma de sociolog 55

Capitolul 4. Definiţia profesiei de sociolog 63

Capitolul 5. Joburi şi cariere cu profesia de sociolog. „Lista lui Lambert" 77

Capitolul 6. Joburi, prestaţii şi cariere cu profesia de sociolog. „Colecţia ESA" 75

Capitolul 7. Licenţa şi după-licenţa în sociologie 93

Partea a IlI-a. Teoria populară despre profesii: conjecturi şi respingeri 109

Capitolul 8. Ce este teoria populară despre profesii 113

Capitolul 9. Profesie şi ocupaţie 117

Capitolul 10. Succes ocupaţional predictibil 125

Capitolul 11. Miser, miserere, mesereare, meserie şi alte senzaţii tari de etimologie şi sociologie istorică 131

Capitolul 12. Diversitatea profesiilor. Profesii academice şi profesii ocupaţionale 139

Capitolul 13. Mimetismul periclitant al profesiilor academice 153

Partea a IV-a. Sociologia - profesia sociologilor 171

Capitolul 14. Ceilalţii relevanţi despre profesia de sociolog 173

Capitolul 15. Ce spun sociologii despre sociologie 187

Capitolul 16. Ce cred sociologii despre sociologie. O cercetare explorativă (cu contribuţia lect. univ. Florentina Scârneci) 207

Capitolul 17. Ce profesie avea Auguste Comte? 223

înştiinţare

Această monografie a profesiei de sociolog valorifică grantul de cercetare nr. 430/ 2006 al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Invăţămîntul Superior (CNCSIS), grant cu tema „Profesia şi ocupaţiile de sociolog", pe care l-am cîştigat şi finalizat împreună cu o echipă formată din colegi de la Facultatea de Sociologie a Universităţii „Transilvania" din Braşov, şi anume:

Romulus Chiriţă, prof. univ. dr. Alina Coman, lect. univ. dr. Claudiu Coman, conf. univ. dr. Silviu Coposescu, prof. univ. dr. Ada Dobrescu, asist. univ. Mihaela Gotea, asist. univ. Carmen Buzea, lect. univ. Florentina Scârneci, lect. univ. Codrina Şandru, lect. univ. dr. Marinela Şimon, asist. univ. Luiza Meseşan Schmitz, asist. univ. Ştefan Ungurean, conf. univ. dr. Raluca Zanca. lect. univ.dr.

Multe dintre ideile din monografie s-au născut şi s-au maturizat pe parcursul derulării proiectului, în relaţie apropiată cu membrii echipei şi activităţile pe care le-au realizat ca părţi ale proiectului. Le mulţumesc, am format o echipă unitară şi productivă, am fost onorat să lucrez alături de ei/ ele, mi-ar plăcea să o facem şi cu prilejul altor teme şi granturi.

Precizez însă că ceea ce spun în această monografie nu îi/ le angajează în nici un fel pe care nu şi-1 doresc.

Partea I

Ce sînt şi la ce se pricep sociologii

Prima parte a acestei monografii este destinată clienţilor potenţiali ai

prestaţiilor sociologice, deci celor cărora le-ar fi de folos să afle ce se pricep

sociologii să facă şi dacă merită să-şi cumpere aşa ceva.

Scopul acestei prime părţi este să vă facă cunoscut un produs nou, o

categorie distinctă de prestaţii profesionale - prestaţiile sociologice, şi să vă pună

la dispoziţie un fel de manual de utilizare a sociologilor — profesioniştii care

furnizează aceste prestaţii.

Capitolul 1

Prestaţiile sociologice. Referat managerial

• Cronologic vorbind prestaţiile profesionale la care se pricep

sociologii nu sînt deloc ceva nou. Dar ele sînt atît de puţin şi de prost cunoscute

încît ar fi de-a dreptul imprudent să le tratăm altfel decît ca produse inedite.

Desigur, este vina noastră că în mai bine de osută de ani de la apariţia

primilor sociologi profesionişti nu prea am reuşit să lămurim lumea la ce ne

pricepem, cu atît mai puţin să o facem să vorbească în mod inteligent despre noi.

Atenţie însă, consecinţele acestei cunoaşteri deficitare le consumăm împreună cu

Dumneavoastră.

Ne aflăm într-un fel de cerc vicios: pe de o parte sociologii nu au

suficiente succese şi resurse pentru a-şi informa cît şi cum trebuie clienţii

potenţiali despre tipul lor de prestaţie profesională; pe de cealaltă parte, din cauza

deficitului de informare, prestaţiile sociologice le apar clienţilor potenţiali ca

scumpe şi cu o rentabilitate nebuloasă. Şi asta în cazurile, foarte rare, în care le

apar în vreun fel. Dacă eu nu am tejghea, e oarecum inevitabil ca Dumneavoastră

să nu ştiţi ce aş avea de pus pe tejghea.

Dar, ca în toate situaţiile în care cererea, somnolentă fiind, este totuşi

reală şi în creştere, acest cerc se sparge de la sine. Toate pieţele de prestaţii

profesionale mai sofisticate trec prin acest tip de emergenţă, în care străpungerile

sînt iniţiate prin cerere, şi anume de clienţii cel mai bine informaţi.

• Profesia de sociolog este o platformă foarte versatilă, poate cea

mai versatilă dintre profesiile lumii noastre, comparabilă cumva cu profesia de

inginer din vremea începuturilor ei, cînd, forţînd un pic lucrurile, am putea

considera că exista un singur fel de inginer pentru toate treburile care cereau ingenium. Cu profesia de sociolog putem realiza cu succes o întreagă diversitate de joburi, de cariere, de prestaţii profesionale.

Dar conţinutul oricărei prestaţii sociologice şi esenţa competenţei profesionale de sociolog constau în schimbarea oamenilor şi a celor ce ţin de oameni. Sociologii se pricep la schimbare. Aşa cum medicul se pricepe să vindece, sociologul se pricepe să schimbe.

Sociologii îţi schimbă ceea ce consideri că ai nevoie să fie schimbat.

Cu menţiunea că schimbare înseamnă şi menţinere. Nimic nu stă pe loc de la sine. Cînd vrei să menţii ceva să nu o ia pe o direcţie care nu-ţi convine, se cheamă că avem de făcut o schimbare. Menţinerea se realizează ca modalitate a schimbării.

• Sociologii se pricep să schimbe entităţi social-umane, adică: - persoane şi categorii de persoane; - publicuri; - grupuri umane; - organizaţii (firme, instituţii, organizaţii politice, organizaţii

cetăţeneşti, organizaţii profesionale); - comunităţi; - societăţi; - naţiuni şi agregate supra-naţionale.

La oricare dintre aceste entităţi social-umane, ştim să schimbăm (sau să menţinem):

- comportamentele. Exemple tipice: - comportamentele de muncă; - comportamentele de cumpărare şi orice alt tip de comportament achizitiv; - comportamentele de consum, inclusiv comportamentele de consum mass-media;

• A V •rv-c - comportamentele de vot şi alte comportamente ţinînd de domeniul politic sj, în £

general, al gestiunii puterii, inclusiv comportamentele cetăţeneşti; - colaborarea (cooperarea); - concurenţa (competiţia); - conflictul;

- ceea ce generează şi orientează comportamentele, şi anume - contexte ale vieţii de zi cu zi; - conversaţii; - percepţii; - emoţii; - motivaţii; - aspiraţii; - atitudini; - stiluri de viaţă; - valori şi credinţe, moduri de gîndire, filosofii de viaţă; - culturi, inclusiv culturile organizaţionale;

- tendinţele evolutive, procesele. Putem amorsa procese, le putem accelera sau încetini, le putem opri, le putem schimba direcţia, le putem modifica profunzimea.

• Ideile despre schimbare ca resursă generală a succesului s-au schimbat ele însele în ultima vreme, şi încă destul de radical. Dacă pînă acum cinsprezece-douăzeci de ani toată lumea bună considera că succesul este definit de capacitatea de adaptare la schimbările care survin, acum succesul este definit de capacitatea de a genera schimbări. O persoană de succes, o organizaţie de succes, o comunitate locală de succes sau o naţiune de succes nu este suficient să fie dotată doar cu capacitate de adaptare. Adaptare la schimbarea generată de cine? Adaptarea constituie soluţia doar pentru succese second-hand. A ignora că succesul înseamnă capacitate de a genera schimbare echivalează cu a te pune de bună voie la dispoziţia succesului sau a eşecului altcuiva.

O persoană de adevărat succes, un conducător de adevărat succes, o firmă de adevărat succes, o instituţie de adevărat succes, un partid politic de adevărat succes, un sindicat de adevărat succes, o organizaţie civică sau o fundaţie de adevărat succes, o comunitate locală de adevărat succes, ca şi o naţiune de adevărat succes este o entitate capabilă să genereze schimbare, atît propria sa schimbare cit şi a mediului său de viaţă.

• Nu numai sociologii se pricep să facă schimbări de entităţi social-umane, deci nu numai noi sîntem îndreptăţiţi să practicăm activităţi profesionale de schimbare a entităţilor social-umane. Dar oricare profesionist în schimbare poate fi de acord că sociologul vine cu abordarea cea mai complexă, atît în sens cognitiv şi practic, cît şi în sens etic.

Abordarea sociologică a unei schimbări, oricare ar fi ea, este o abordare integrală. Specialitatea sociologului nu constă în privitul dintr-un anumit unghi. Indiferent cît de precis delimitată, de neimportantă şi de uşor de făcut ar putea părea o schimbare, sociologul o va aborda întotdeauna din perspectiva întregului din care ea face parte.

Iar în prestaţiile multi-profesionale, care cer echipe de practicieni de profesii diferite, sociologul este par excellence integratorul.

• Deşi susţin că sociologul este profesia cea mai potrivită în realizarea cu succes a prestaţiilor de schimbat entităţi social-umane, declar în mod răspicat că nu pretind niciun fel de gard în jurul acestor prestaţii, astfel încît realizarea lor ca servicii profesionale să fie rezervată sociologilor. Faptul că îmi susţin profesia nu este o declaraţie cu intenţii jurisdicţionale, ci o invitaţie la competiţie.

Mai mult, ceea ce am de propus este devoluţia . Vă invit să ne mobilizăm cu toţii, furnizori şi cumpărători, împotriva tuturor gardurilor jurisdicţionale, astfel încît accesul pe piaţa prestaţiilor profesionale să fie reglementat la cel mai de jos nivel cu putinţă, simplu, uşor şi numai acolo unde este necesar la modul absolut şi imperativ.

Gardul jurisdicţional în materie de profesii şi prestaţii profesionale înseamnă, fără discuţie, Statul în curtea noastră, a prestatorilor. înseamnă însă, exact în aceeaşi măsură, şi Statul în curtea voastră, a clienţilor prestaţiilor profesionale. Avem motive să iubim atît de mult Statul?

• Cînd te descurci pe cont propriu şi cînd apelezi la un profesionist — iată punctul de la care începe orice prestaţie profesională. Sau nu începe.

Chiar şi cînd e vorba despre propria noastră sănătate trecem prin acest punct. Dacă nu e ceva evident grav, încercăm mai întîi o vindecare pe cont propriu - cu un ceai, cu o aspirină, cu ce avem prin casă. Ne poate împiedica cineva să facem aşa?

Esenţialul este că ştim că la vindecare se pricep medicii, respectiv cum să ajungem la (cel mai potrivit) medic în cazul în care am decis să nu ne-o facem cu mîna noastră.

Sînt o mulţime de schimbări pe care ţi le poţi concepe şi realiza pe cont propriu. Ba de multe ori nici măcar nu sesizezi că ar fi cazul de o schimbare.

Esenţialul este că ştim că există sociologi şi că ei se pricep în mod profesional la schimbări.

1 în limba română cuvîntul „devoluţie" este unul de dicţionar, cu un sens foarte specializat, juridic, provenit din franceză, de altfel cît se poate de prăfuit (ceva cu o obsolescentă prioritate la moştenire a fetelor din prima căsătorie fa(ă de băieţii din a doua). Deoarece are o utilizare foarte interesantă ;i din ce în ce mai importantă şi mai extinsă pe sensul actualizat de limba engleză, propun să-1 preluăm şi noi pe acesta. Şi anume pe ideea de dereglementare, de reducere a complexităţii şi încărcării ierarhice. De exemplu, descent through a series of changes; transfer of business from Parliament to subsidiary bodies. OSTLER, G., The Little Oxford Dictionary of Current English, Clarendon Press, Oxford, f. a., p. 145.

• Prestaţiile sociologice sint operaţii pe entităţi umane, adică pe ce este mai complex dintre toate cele aflate sub soarele lui Dumnezeu şi care implică responsabilitatea cea mai înaltă. Din aceste motive, e bine să ştiţi că:

o orice prestaţie sociologică este un unicat, un proces care traversează situaţii profesionale complicate, saturate de incertitudine, instabilitate şi conflicte de valori. De fapt, aflaţi de la un sociolog că, oricît ar fi de contrariant, toate prestaţiile profesionale sînt procese unicat, complicate, saturate de incertitudine, instabilitate şi conflicte de valori. Nu se întîmplă prea des să vedem aşa deoarece în mod obişnuit privim din perspectiva unor idei foarte pompoase despre profesionalism şi a raţionalităţii tehnice1. Diferenţa este că sociologii ştiu că prestaţiile lor sînt aşa, că nu pretind invers şi că sînt formaţi să le asigure calitatea şi predictibilitatea în chiar aceste condiţii;

o orice prestaţie sociologică este o practică înalt reflexivă. E adevărat, toţi profesioniştii sînt practicieni reflexivi (reflective practitioners) şi toate prestaţiile profesionale sînt practici reflexive (reflective practices), în sensul că gîndeşti în timp ce acţionezi şi acţionezi pe baza a ce gîndeşti (reflect-in-action). Dar, dincolo de această gîndire-în-acţiune, prestaţiile sociologice, alături de alte cîteva prestaţii profesionale mai complexe, cum sînt de exemplu cele de arhitect, profesor sau dirijor, necesită o gestiune reflexivă multietajată, teoretică şi metateoretică. Gestiune pe care Donald Sch6n (1930 - 1997) o descrie astfel

Clearly, it is one thing to be able to reflect-in-action and quite another to be able to reflect on our reflection in act ion so as to produce a good verbal description of it, and it still another thing to be able to reflect on the resulting description.2

' Acestea fac parte dintre susţinerile cele mai puternice ale refondării conceptului de profesionalism întreprinse de Donald SchOn la începutul anilor 1980. Vezi SCHON, D. A., The Reflective Practitioner - How Professionals Think in Action. Basic Books, New York, 1983, reprinted 1995, p. 40-49.

„Evident, una e să fii capabil de gîndire-în-acţiune şi cu totul altceva să fii suficient de capabil să gîndeşti Ia gîndirea noastră în acţiune pentru a produce o descriere verbală adecvată (a acestei gîndiri despre gîndirea-în-acţiune), şi e cu totul şi cu totul altceva să fii capabil să gîndeşti la descrierea obţinută." SCHON, D. A., Educating the Reflective Practitioner: How Professionals Think in Action, Jossey-Bass, San Francisco, 1987, p. 199.

Sociologul are de gestionat gîndirea-în-acţiune şi gîndirile despre acţiune ale tuturor actorilor implicaţi într-o prestaţie sociologică, în mod special ale Dumneavoastră ca beneficiar şi ale persoanelor ale căror comportamente urmează să fie schimbate ca efect al prestaţiei;

o orice prestaţie sociologică conţine o cercetare, iar cercetarea aceasta este condiţia fundamentală pentru realizarea cu succes a prestaţiei. E cumva ca la medic: nici măcar cînd se vede de la o poştă că eşti răcit medicul nu îţi pune diagnosticul şi nu îţi recomandă un tratament pînă nu face o „cercetare" — te ascultă cu stetoscopul, îţi ia temperatura, ţi se uită în gît, te întreabă dacă, de cînd şi cum tuşeşti etc. Cu atît mai mult cînd e vorba de probleme mai complicate - cu cît diagnosticul e mai dificil de pus, cu atît cercetarea („analizele") este mai voluminoasă şi mai sofisticată. Diferenţa e că la sociologi şi la prestaţiile lor profesionale, unde nimic nu e palpabil, e întotdeauna mai complicat, iar cercetarea nu e aproape niciodată „cercetare", ci e chiar cercetare-cercetare. Ba de multe ori este chiar Cercetare.

• Ponderea foarte mare - după cum se poate înţelege, absolut necesară - a competenţei de cercetare a sociologilor în totalul competenţei lor profesionale a născut o confuzie foarte răspîndită şi foarte tenace, de multe ori chiar printre sociologi. Şi anume că sociologii se ocupă cu cercetarea. într-adevăr, în materie de competenţă de cercetare ştiinţifică (şi de cunoaştere în general), ceea ce sociologii învaţă în ciclul de licenţă, ceilalţi absolvenţi de învăţămînt superior — de la fizician, la biolog, trecînd prin medic, jurist, economist sau inginer - nu învaţă decît, eventual şi numai dacă vor să se dedice unei cariere de cercetător, în masterate speciale şi, cu precădere, în şcolile doctorale. De altfel, alături de gîndirea critică, competenţa de cercetare este una dintre mărcile cele mai caracteristice ale profesiei de sociolog.

Dar asta nu înseamnă că sociologii trebuie să se ocupe numai, nici măcar preponderent, cu cercetarea. Ideea că sociologii se ocupă numai cu cercetarea sau preponderent cu cercetarea este o confuzie care se cere eradicată.

Sociologii se ocupă cu schimbarea, iar cercetarea este o parte a prestaţiilor lor profesionale. O parte intrinsecă, esenţială şi decisivă, dar totuşi numai o parte.

Se ocupă numai cu cercetarea cam tot atîţia sociologi cîţi sînt medicii, juriştii, inginerii sau economiştii care se ocupă numai cu cercetarea.

In acest context, se mai impune o clarificare. Datorită unor conjuncturi, sondajul de opinie este tipul de cercetare sociologică de departe cel mai larg cunoscut. De unde întâmplarea, nu tocmai rară, ca sondajul să fie marcatorul de identitate al sociologilor: sociologii sînt „ăia cu sondajele".

In mod neîndoielnic sondajul de opinie face parte din trusa de scule de cercetare a sociologului. Dar el este în această trusă cam ce e la medic ascultatul cu stetoscopul.

• Deşi sînt conştient că paragraful care urmează poate atrage riscuri comerciale şi alte supărări majore, pînă la urmă şi la urmă cineva tot trebuie să spună că prestaţiile sociologice nu sînt chiar pentru oricine.

o Prestaţiile sociologice nu se potrivesc cu managementul prezenteist. Managerii pentru care exercitarea conducerii nu înseamnă decît înnotatul la limita sufocării în belelele prezentului nu au ce face cu prestaţiile profesionale în general. Un conducător nedeliberat, care îşi ignoră capacitatea de anticipare şi planificare şi care nu calculează cu ţeluri şi paşi, nu are ce să dea de lucru nici sociologului, nici economistului, nici inginerului, nici marketerului şi nici măcar etc.-ului, chiar atunci cînd ştie la ce sînt aceştia folositori.

• Realizarea cu succes a unei prestaţii sociologice pretinde drept condiţie de fond o anumită complexitate epistemologică din partea clientului. Nu e vorba de a dormi cu Kant şi Rorty la căpătîi. E vorba de agerimea de a înţelege şi practica în regim de normalitate cîteva idei mai puţin obişnuite, nu chiar simple, dar altfel cît se poate de sănătoase. Cum sînt mai ales următoarele:

- există o lume înconjurătoare, realitatea, pe de o parte, şi cunoaşterea despre respectiva realitate, pe de cealaltă parte. Cunoştinţele noastre despre lumea înconjurătoare sînt hărţi despre realitate, nu realitatea. Hărţile noastre pot fi mai bune sau mai proaste. Atunci cînd ne certăm în legătură cu „realitatea", ne certăm de fapt în legătură cu cît de bună este harta mea în comparaţie cu harta ta. Putem discuta despre hărţi, ba chiar este foarte folositor să o facem. Insă numai cu condiţia să acceptăm că fiecare dintre noi are o hartă şi nimic altceva; în nici un caz nu are realitatea. Dacă cineva pretinde că deţine realitatea şi nu doar o hartă despre realitatea respectivă şi nu îşi revine după somaţie, acel cineva e ori prost (şi trebuie, normal, evitat) ori şmecher (şi trebuie, normal, sterilizat);

- prestaţia sociologică ne implică pe amîndoi, prestator şi client, de o manieră subtilă, profundă şi inevitabilă, indiferent dacă noi sîntem sau nu conştienţi de asta. Este însă întotdeauna mai deştept, deci mai avantajos să fim conştienţi;

- în afară de noi, prestaţia sociologică mai implică pe cineva, şi anume persoanele ale căror comportamente fac obiectul schimbării. E important să nu ignorăm acest fapt şi, într-un fel sau altul, să calculăm cu el;

- pe parcursul prestaţiei voi traversa situaţii incerte - pe care va trebui să le definesc din mintea mea, situaţii pentru care nu există proceduri de lucru validate - deci va trebui să inventez. De fapt voi improviza prestaţia sau, mai exact, o voi crea. Dacă nu sînteţi suficient de deschis/ă la minte ca să înţelegeţi că orice prestaţie profesională este de fapt şi în mod esenţial un unicat, adică o improvizaţie competentă şi responsabilă, va trebui să vă ascund asta (şi pot să o fac fără probleme, ca orice profesionist; şi mai sînt şi sociolog). Dar, odată cu onestitatea relaţiei dintre noi, am pierde ceva la fel de important pentru succesul consistent şi durabil al prestaţiei, şi anume mobilizarea propriei Dumneavoastră competenţe în materia concretă a prestaţiei, ca şi a creativităţii Dumneavoastră;

- pe parcursul prestaţiei vom avea nenumărate ocazii ca să ne certăm, inclusiv rău de tot, în trena unor diferenţe de valori cît se poate de reale, poate chiar a unor conflicte de valori. Ca exemplificare pentru contextul în care certurile acestea intervin, iau situaţia cea mai nevinovată, şi anume cea a stocului de cunoaştere de administrat la prestaţie. Pentru a-mi face bine treaba, fac faimoasa

mea cercetare. în curtea Dumneavoastră, despre curtea Dumneavoastră. Or, în curtea Dumneavoastră şi despre curtea Dumneavoastră, Dumneavoastră înşivă aveţi un stoc cunoaştere. (Nu mai vorbesc despre stocul de cunoaştere al subiecţilor schimbării pe care vrem să o efectuăm, care pot fi de pildă salariaţii/ subalternii Dumneavoastră.) Pe care stoc de cunoaştere îl vom administra la prestaţie? Al meu sau al Dumneavoastră? Problema nu e deloc atît de uşor de trecut cu vederea precum pare, inclusiv pentru că administrarea cunoştinţelor la o acţiune este o chestie de putere. De exemplu, este esenţial a cui definiţie a situaţiei (ce trebuie schimbat şi în ce sens) o vom utiliza. Dacă nu avem subtilitatea de a înţelege că ne aflăm într-un moment nu tocmai simplu, este foarte probabil, mai ales dacă sînt pe la începutul carierei, să mă comport suficient de neînţelept ca să ajungeţi la concluzia că am venit să vă dau lecţii în curtea Dumneavoastră, despre munca Dumneavoastră, despre oamenii Dumneavoastră, despre viaţa Dumneavoastră. Situaţie în care ar fi de mare mirare să nu mă trimiteţi la plimbare, cu un picior mai mult sau mai puţin simbolic undeva.

• Prestaţiile sociologice pot fi achiziţionate:

o în regim salarial, angajînd cu contract de muncă sociologul/ sociologii de care aveţi nevoie. Acest regim se potriveşte atunci cînd serviciile de schimbare (menţinere) de care aveţi nevoie necesită continuitate, în special cînd este vorba despre atingerea şi menţinerea anumitor standarde, cu referire predilectă la standardele de eficienţă şi de calitate. Ca salariaţi, sociologii pot fi utilizaţi în orice fel de configuraţie departamentală a muncii, ca orice absolvent de învăţămînt superior; atît în posturi de expert, cît şi în posturi de conducere, în funcţie de aptitudinile şi aspiraţiile fiecăruia/ fiecăreia;

o prin out-sourcing, cumpârîndu-le de la agenţii economici care furnizează astfel de prestaţii. Firmele de prestaţii sociologice generale sînt încă rarităţi şi este de aşteptat să rămînă aşa o perioadă destul de lungă. în schimb, avem în plină expansiune firme de prestaţii specializate (de exemplu în

managementul resursei umane, producţia de televiziune, brokerajul de credite, brokerajul de asigurări, producţia de evenimente de PR {Public Relations Events), PR-ul de carieră, due diligence, dezvoltarea) ca şi firme de consiliere/ consultanţă. Este de menţionat că prestaţiile sociologice pot fi cumpărate de la o gamă de furnizori mai diversă decît pentru celelalte prestaţii profesionale. Astfel, pe lîngă societăţi comerciale, avem pe această piaţă furnizori organizaţii neguvernamentale, ca şi unităţi din învăţămîntul superior. Un tip foarte interesant de furnizor de prestaţii sociologice este the Jree-lance, despre care e de aşteptat să taie o felie din ce în ce mai consistentă din piaţa acestor prestaţii, mai ales adunaţi în reţele şi mai ales pe pieţele regionale.

Cele două tipuri de achiziţie, respectiv cel salarial şi cel prin out-sourcing, funcţionează foarte bine în regim complementar. Se va întîmpla din ce în ce mai des ca sociologul salariat să-şi orienteze angajatorul în achiziţiile de pe piaţa prestaţiilor sociologice.

• Există două feluri de sociologi, sociologii de serai, adică cei/ cele din învăţămîntul superior şi din institutele de cercetare, şi sociologii practicieni . Şi unii şi alţii se pricep la schimbat entităţi social-umane, aşa cum la vindecat oameni se pricep atît medicii-medici, cît şi medicii cadre didactice din facultăţile de medicină. Dar atunci cînd vorbim despre prestaţii sociologice, vorbim despre sociologii practicieni, care formează de altfel 95 — 98% din corpul profesional al sociologilor. Ei sînt sociologii-sociologi, despre ei/ ele vorbim aici.

• Indiferent dacă sînt sociologi de serai sau sociologi practicieni, indiferent de jobul pe care îl au acum şi aici, de cariera pe care au ales-o şi de

1 „Sociologi practicieni" — iată o expresie la fel de adecvată şi de inteligentă ca şi „medici practicieni", „ingineri practicieni", „contabili practicieni" sau „bucătari practicieni". Din păcate, momentan nu ne putem debarasa de ea.

prestaţiile profesionale în care sînt angajaţi, sociologii sînt chemaţi prin însăşi natura profesiei lor la exercitarea responsabilităţilor de intelectual public.

Misiunea generală a sociologului ca intelectual public este să critice iluziile sociale1, să apere şi să întărească raţionalitatea discursului public .

Mai specific, în zilele noastre este vorba despre angajamentul oricărui sociolog, ca de altfel al titularilor oricărei profesii intelectuale, în lupta pentru oprirea primului, să nădăjduim că şi ultimului, război global. Şi anume războiul împotriva inteligenţei3.

Intervenţiile sociologului în spaţiul public nu ar trebui să vină în contradicţie cu prestaţiile sale profesionale; dimpotrivă, ele ar trebui să se potenţeze reciproc. Instalarea acestui raport de potenţare reciprocă nu se produce însă în mod automat, ci este rezultatul unui acord etic consistent şi evolutiv dintre Dumneavoastră şi sociologul/ sociologii care lucrează pentru Dumneavoastră.

1 Dictum Pietre Bourdieu (1930 - 2002). Preluat din articolul Sociologie et democraţie, „Tribune libre", Zellige nr. 3, Geneve, octobre 1996. 2 Dictum Vilhelm Aubert (1922 - 1988). Apud KALLEBERG, R., The Most Important Task, în „Acta Sociologica", voi. 43/ 2000, pp. 400 - 411. 3 Generalizez faimosul Appel contre la guerre ă l'intelligence, lansat de revista „Les Inrockuptibles" la 18 februarie 2004. Textul apelului poate fi găsit la www.lesinrocks.com/inrocks/galeries/appel/appel.html.

Capitolul 2

Prestaţiile sociologice. Relaţii suplimentare

Acest capitol îl extinde pe primul şi se adresează ca şi aceasta

clienţilor potenţiali ai prestaţiilor sociologice, în ideea că doresc să afle mai multe

despre sociologi şi prestaţiile sociologice.

El este totodată prima mişcare din suita de caveat-uri cu care îmi

propun să-i agresez pe sociologii înşişi, în primul rînd pe sociologii de serai

universitar.

Reverenţa prioritară şi, iată, repetată pe care o fac faţă de clienţii

noştri potenţiali se întemeiază pe o predicţie la care subscriu cît se poate de

energic: de acum şi pînă la orizontul viitorului cît de cît analizabil, succesul

profesiei noastre nu va fi, ca pînă mai ieri, consecinţa succesului academic şi, în

general, intelectual al cîtorva nume mari, ci va fi direct proporţional cu succesele

pe piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale ale mulţimilor anonime de sociologi

practicieni şi cu satisfacţiile lor profesionale.

• Ca multe alte prestaţiile profesionale complexe, prestaţiile

sociologice pot fi cumpărate nu numai integral ci şi pe secvenţe.

o Integral înseamnă prestaţia cap-coadă, de la concepţie, la

rezultatele real-active, stabile şi garantate ale schimbării pe care aţi negociat-o şi

cumpărat-o ca atare.

o Pe secvenţe înseamnă situaţiile în care părţi din prestaţie sînt

negociate şi cumpărate ca prestaţii profesionale de sine stătătoare.

Situaţia cea mai vizibilă în această categorie este comerţul cu cercetări, în care clientul nu îşi cumpără decît cercetarea, urmînd ca părţile celelalte ale prestaţiei, din amonte - de exemplu definirea schimbării de făcut şi concepţia prestaţiei, sau din aval - de exemplu schimbarea/ schimbările dorite, să le realizeze el însuşi/ ea însăşi sau alţi prestatori.

Situaţia cea mai frecventă în categoria pe secvenţe este comerţul cu consiliere/ consultanţă, în ideea că prin consiliere/ consultanţă înţelegem cercetarea, indiferent de natura şi de durata ei, şi recomandările de acţiune care decurg din cercetare. La consiliere/ consultanţă ar trebui trecute şi situaţiile în care cercetarea şi recomandările de acţiune sînt continuate cu asistarea clientului în aplicarea şi finalizarea cu rezultatele scontate a recomandărilor de acţiune.

o Dacă ne reprezentăm prestaţia de schimbare sub forma unui proces cu axa timpului de la stînga la dreapta, atunci vom avea negocierea şi conceperea prestaţiei la capătul din stînga, iar finalizarea prestaţiei în rezultate real-active şi stabile la capătul din dreapta. Ideea este să nu cumpăraţi niciodată prestaţii pe secvenţe dinspre dreapta spre stînga. De exemplu, nu e chiar cel mai înţelept lucru de pe lume să cumperi consultanţă fără cercetare.

• Cred că sînteţi de acord că nu se pune problema dacă aveţi sau nu aveţi nevoie de schimbări. Aveţi. Problema se pune dacă schimbarea pe care aţi decis că vreţi să o faceţi o veţi face în regie proprie sau apelînd la serviciile unor profesionşti - prima dilemă. Iar dacă aţi decis că veţi apela la serviciile unor profesionişti, dacă o veţi face cu sociologi sau cu titulari ai altor competenţe profesionale - a doua dilemă.

o Prima dilemă este o problemă standard în sociologia profesiilor, şi anume că prestaţiile profesionale sînt posibile numai după „ruinarea" încrederii clientului că şi-ar putea rezolva el însuşi/ ea însăşi problema (care face obiectul prestaţiei). Cîtă vreme cred că îmi pot zugrăvi, amenaja şi decora singur casa, nu

voi apela la serviciile unui inner architect, de exemplu. Pentru ca încrederea în propria mea capacitate să fie ruinată sau măcar şubrezită ar trebui:

- ori să trec prin trauma unei constatări indubitabile a propriei mele incompetenţe în materie, după ce am încercat şi mi-a ieşit prost;

- ori să-mi crească brusc gusturile, exigenţele, astfel încît să constat că nu mă pricep suficient de bine înainte de a mă apuca eu însumi/ însămi;

- ori să-mi dau seama că nu merită să mă apuc eu însumi/ însămi deoarece timpul meu face mai mult decît timpul profesionistului.

E de spus că variantele raţionale, în genul „mă duc din start la profesionist pentru că se pricepe mai bine", nu sînt decît nişte fantezii. De exemplu, atunci cînd sîntem bolnavi, dar nu avem ceva care să ne fi trîntit — cum ar fi o comoţie, un infarct, o fractură deschisă, o ceva păzească Dumnezeu —, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor încercăm mai întîi ceva în regie proprie — ne sfătuim cu cineva apropiat (o nevastă/ un soţ, o mătuşă, o vecină, un prieten, un coleg, ne-medici cu toţii), luăm un ceai, o aspirină, punem o compresă etc. De altfel, toată lumea are prin casă o mică farmacie; deşi nu e la fel de vizibilă, este sigur că fiecare dintre noi are şi o mică medicină. Mergem la nenea doctoru' abia şi numai după ce nu ne-a reuşit încercarea de a ne vindeca în regie proprie.

Păi dacă facem aşa cu propria noastră sănătate şi apropo de medic, una dintre cele mai larg cunoscute şi mai de încredere profesii, la ce să ne aşteptăm în legătură cu schimbarea, ceva ce de obicei nu doare, nu tuşeşte, nu se umflă, nu curge şi nici nu face febră? Şi, colac peste pupăză, în conexiune cu sociologia, o profesie practic necunoscută. De la înălţimea cunoaşterii şi încrederii de care se bucură profesia lor şi cu siguranţa pe care le-o dă faptul că mai devreme sau mai tîrziu tot la ei ajungem, medicii spun că nedusul la doctor şi automedicaţia subsecventă sînt chestii de incultură. Deşi poate că nu aş fi foarte departe de adevăr, nu pot totuşi să spun acelaşi lucru despre nedusul la profesionistul în schimbare şi realizarea schimbărilor în regie proprie. Pot în schimb să spun altceva, ceva ce poate accepta orice om cu cap. Şi anume că a-ţi da seama că ai nevoie de o schimbare şi a apela la profesionişti pentru realizarea ei sînt elemente de capital. Care, ca orice element de capital, produc avantaje comparative.

o A doua dilemă, şi anume dacă vă veţi face schimbarea de care aveţi nevoie cu sociologi sau cu titulari ai altor competenţe profesionale, poate fi tranşată pe o regulă simplă şi, concomitent, generală: cînd e vorba despre ceva cu oameni şi nu ştiţi la care profesionist să apelaţi - adică nu e ceva evident pentru economist, nici pentru jurist, nici pentru psiholog, nici pentru marketer, nici pentru medic —, cel mai probabil este că aveţi nevoie de sociolog.

o Apropo de această a doua dilemă, nu cred că soluţia potrivită este ca diversele tipuri de profesionişti care se ocupă cu schimbarea să se încaiere pe dinaintea Dumneavoastră, cumpărătorii de prestaţii profesionale, demonstrindu-şi utilitatea cu mijloace exterioare pieţei prestaţiilor profesionale şi străine de competitivitate, cum ar fi diversele îngrădiri - interdicţii şi limitări - ale accesului pe piaţă. Dumneavoastră ar trebui să fiţi primii/ primele care să judecaţi că ar fi mai bine ca accesul furnizorilor pe piaţa schimbărilor de entităţi social-umane să rămînă neîngrădit, astfel încît oricare cumpărător să-şi poată alege el însuşi prestatorul, fără amestecul organizaţiilor profesionale sau al statului. Dacă veţi alege sociolog, psiholog, marketer, antropolog, medic, inginer de mine, preot, elf sau baş-buzuc - foarte bine, este alegerea Dumneavoastră, pe banii şi pe riscurile Dumneavoastră. De asemenea dacă va fi un debutant sau un profesionist cu renume; de asemenea dacă va fi firmă, Jree lance sau organizaţie neguvernamentală; de asemenea dacă îl veţi angaja cu contract de prestări servicii sau cu contract de muncă; de asemenea dacă îl veţi angaja pe bani mulţi sau pe bani puţini. Sigur, în absenţa reglementării administrative a accesului furnizorilor pe piaţă, oricare ar fi această piaţă, există riscul de a fi tras în piept de oareşce şarlatani. Acest risc trebuie însă pus în balanţă cu efectele proaste pe care le generează aproape patru secole de îngrădiri jurisdicţionale şi pretenţiile actuale de a extinde aceste garduri şi de a le ranforsa.

Indiferent cît de ascuţită ar putea fi competiţia între diverşii furnizori de prestaţii de schimbare a entităţilor social-umane, avem de lucrat cu toţii, împreună cu Dumneavoastră, cumpărătorii potenţiali, pe o agendă a cooperării, pentru extinderea şi sistematizarea pieţii acestor prestaţii prin devoluţie şi competitivitate, nu prin garduri mai multe, mai înalte şi mai dese.

• Sociologia este profesia cu succesul predictibil cel mai consistent pentru realizarea prestaţiilor de schimbare a entităţilor social-umane. Aceasta deoarece in faţa exigenţelor cerute de aceste prestaţii profesia de sociolog se prezintă cu cîteva avantaje structurale, greu de contestat în mod serios chiar şi de către cei mai acerbi dintre competitorii noştri.

o Cultura profesională. Spre deosebire de majoritatea celorlalte culturi profesionale, la limită de toate (cu excepţia culturii absolvenţilor de filosofie, dacă aceasta poate fi asimilată cu culturile profesionale), cultura sociologică este o cultură generală, relevantă dincolo de un domeniu profesional sau altul. Cu anumite variaţii, nu foarte mari, în primii ani de facultate, peste tot în lume, sociologii studiază: sociologie generală, economie generală, antropologie culturală sau filosofia culturii, psihologie şi/ sau psihologie socială, doctrine politice sau politologie, teoria statului şi a dreptului sau o altă disciplină juridică generală; plus marile teorii sociologice şi filosofice despre societate. Acest tip de cultură profesională le conferă sociologilor calităţile unei abordări adecvate a complexităţilor structurale şi etice. Vorbesc în special despre:

- autonomia intelectuală; - etica complexităţii; - gîndirea teoretică (conceptuală); - gîndirea critică; - capacitatea de a identifica o problemă înainte ca ea să devină

evidentă pentru toată lumea. Pot concede că orice absolvent de facultate este sau ar trebui să fie

dotat cu aceste abilităţi intelectuale generale. Cred însă că dacă sînt dotaţi, sînt dotaţi pentru felia lor; spre deosebire de sociologi, a căror competenţă intelectuală de fond acoperă domenii esenţiale pentru toţi oamenii. Aş îndrăzni chiar să susţin că sociologia ca ştiinţă, adică ceea ce pentru sociologi este nucleul culturii lor profesionale, ar putea fi în societatea contemporană ceea ce era filosofia în Atena lui Pericle.

o Prestaţiile sociologice ca practici reflexive multietajate. Pe parcursul unei prestaţii sociologice, expresiile şi termenii utilizaţi pentru a examina lucrurile sînt la rîndul lor examinate ca modalităţi de a gîndi lucrurile proprii persoanelor/ categoriilor de persoane implicate în prestaţie1.

în faţa complexităţii prestaţiilor de schimbare, sociologul vine cu tuşeul mental cel mai sofisticat şi mai responsabil.

o Competenţa de cercetare ştiinţifică. Nu există nici o altă facultate în care să se studieze atîta metodologie de cercetare cîtă se studiază pentru obţinerea licenţei în sociologie. La cele două semestre de „Metode şi tehnici de cercetare în sociologie" se adaugă cel puţin un semestru de statistică aplicată şi unul de practică de cercetare. Se mai întîmplă, şi nu foarte rar, ca aceste patru semestre să fie montate într-un modul întreg de cercetare, alături de unul sau mai multe cursuri de metodologie de cercetare calitativă, de unul de logică sau/ şi de unul de epistemologie. Această hipertrofie a competenţei de cercetare nu are numai consecinţe favorabile. între altele, licenţa în sociologie, foarte puternică la capitolul how-to-think, suferă de prea puţine discipline din gama how-to-do. Astfel, la absolvirea ciclului de licenţă, sociologii nu prea ştiu să facă schimbări-prefabricat, adică acele schimbări specializate, simple şi prompte care se tranzacţionează cel mai des pe piaţa prestaţiilor profesionale.

o Potenţialul natural de adecvare la solicitări profesionale diverse şi dinamice. In statutul Asociaţiei Americane de Sociologie (American Sociological Association — cea mai veche, cea mai mare şi probabil cea mai cunoscută dintre asociaţiile profesionale ale sociologilor) profesia de sociolog, adică licenţa în sociologie, este definită ca „bază valoroasă pentru abordarea unei

1 Maico Im Parlettl, 1991: „The ways in which categories are used to examine „things" but are not themselves examined as ways of thinking". („Modalităţile în care categoriile sînt folosite pentru a examina „lucruri", dar nu sînt ele însele examinate ca modalităţi de gîndire.") Apud PAKMAN, M., Thematic Foreword: Reflective Practices: The Legacy Of Donald Schdn, în „Cibernetics & Human Knowing", Vol.7, no. 2-3,2000, pp. SS.

diversităţi de cariere" . Din perspectiva cumpărătorului de servicii de schimbare, versatilitatea potenţială a profesiei de sociolog se traduce în avantajul actualizărilor ad-hoc, prompte şi eficiente, pentru abordarea cu succes a schimbărilor emergente şi, în general, a schimbărilor de care aveţi nevoie aici şi acum, dar pentru care nu există facultăţi (sau ale şcoli profesionale) şi nici nu puteţi aştepta pînă or să apară şi or să producă meseriaşii potriviţi.

De altfel, domeniul schimbărilor este prin definiţie fluid şi volatil, necesitînd mai degrabă o competenţă de adecvare dinamică decît una ancorată în tehnologiile consacrate ce formează conţinutul predilect al formărilor profesionale uzuale. Acolo unde alţii pun prefabricate, sociologul pune ceva conceput şi făcut în mod expres. De exemplu, conceperea şi punerea în funcţiune a unui sistem de evaluarea a performanţei în muncă (performance appraisal system). E o treabă de managementul resursei umane, domeniu la care sînt îndreptăţiţi alături de sociologi cel puţin absolvenţii de drept (majoritari în acest domeniu ocupaţional în SUA), de ştiinţe economice (în România, pînă în 1997, erau singurii care studiau în facultate o disciplină cu conţinut de RU, denumită „Managementul resursei umane") şi de psihologie. Dintre aceşti îndreptăţiţi, singurul care vă poate face un sistem de evaluare pe măsurile Dumneavoastră este sociologul. Ceilalţi vă îmbracă cu haine de gata sau cu improvizaţii la ghici.

• In realizarea cu succes a prestaţiei pe care mi-aţi comandat-o vom lucra împreună, cot la cot, eu prestatorul şi Dumneavoastră clientul. Nu e vorba despre vreo metaforă a bunei înţelegeri, nu e vorba să munciţi Dumneavoastră în locul meu, nu e vorba să mă derobez de răspunderea ce îmi revine. După cum nu e vorba despre ceva special, valabil numai în cazul prestaţiilor sociologice.

E ceva ce se petrece cu orice prestaţie profesională, chiar şi pentru cele mai simple. Ne facem pantalonii împreună cu croitorul. Nu croitorul, ci eu, clientul, decid că îmi trebuie pantaloni şi ce fel de pantaloni îmi trebuie - mai

1 www.asanet.org/student/career/homepage.

ginşi sau mai de stofa, mai grosuţi sau mai subţiri, mai verzi sau mai bleumarin, mai cu manşetă sau mai fără, mai scumpi sau mai ieftini. Ne zugrăvim casa împreună cu zugravul; eu, clientul, decid că trebuie să zugrăvesc şi ce fel de zugrăveală îmi trebuie etc. Mai mult, în cazul unor prestaţii un picuţ mai complexe, au loc şi discuţii pe parcurs, din care rezultă succesiuni de modificări. Nu vedem că lucrăm alături de prestator pentru că de obicei nu e o chestie importantă pentru noi ca beneficiari sau e foarte enervant şi abandonăm (cum vrem să ne facă croitorul pantalonii şi cum ies ei de fapt, cum vrem să ni se zugrăvească şi cum ni se zugrăveşte de fapt). Sau ne uităm din perspectiva raţionalităţii tehnice, cea în care orice prestaţie sau practică profesională este o rezolvare de problemă — rutinieră, nu unicat, logică, clară, nedisputabilă.

Intre foarte multe altele, o prestaţie profesională constă şi în definirea problemei. Cine defineşte (şi denumeşte) problema? Primul/ prima care o sesizează, care îi dă un nume potrivit cu constatarea că e o problemă (în sensul de „aşa nu mai merge, trebuie schimbat") şi că trebuie chemat un meseriaş este chiar clientul.

• Prestaţiile de schimbat entităţi social-umane pretind exigenţe foarte înalte, probabil cele mai înalte cu putinţă. In termeni de complexitate, e vorba despre intervenţii asupra entităţilor umane - cele mai complicate, mai diverse, mai puţin stabile în timp, cu determinismul cel mai diafan dintre obiectele de cunoaştere şi de intervenţie imaginabile. In termeni de responsabilitate, e vorba despre intervenţii asupra oamenilor, de obicei asupra multor oameni, şi mai e vorba despre intervenţii invazive, care produc consecinţe cel puţin importante asupra acelor oameni, dacă nu cumva şi profunde şi durabile. Pentru a face faţă acestor exigenţe, orice prestaţie de acest tip trebuie să se bazeze pe o cercetare, adică pe un stoc de cunoaştere pe care prestatorul îl produce în mod expres şi exclusiv pentru prestaţia respectivă, ca parte intrinsecă a prestaţiei.

Nu numai prestaţiile sociologice se bazează pe cercetare ca parte intrinsecă a prestaţiei şi garanţie esenţială a succesului acesteia. Orice profesionist care are de-a face cu un obiect complex şi care solicită o răspundere înaltă

procedează la fel. Prestaţiile profesionale pot fi foarte diferite după gradul de complexitate şi ponderea cercetării în total prestaţie, începînd cu prestaţiile în care producerea stocului de cunoaştere necesar succesului nu este specificată ca atare deoarece stă în competenţa şi experienţa profesională pe care prestatorul le are deja. Şi prestaţiile de schimbare a entităţilor social-umane diferă între ele după gradul de complexitate al stocului de cunoaştere produs pentru asigurarea succesului prestaţiei, dar numai de la un anumit nivel în sus. Ca regulă generală, există o relaţie direct proporţională între complexitatea prestaţiei şi responsabilitatea cerută de aceasta, pe de o parte, şi gradul de complexitate al stocului de cunoaştere produs pentru asigurarea succesului prestaţiei, deci al cercetării, pe de alta.

• Cele mai multe dintre disconforturile de utilizare a sociologilor, în orice caz cele mai enervante, sînt legate de componenta de cercetare a oricărei prestaţii sociologice.

o Va trebui să acceptaţi că o prestaţie sociologică fără cercetare este ceva primejdios. Nu ai voie să intervii asupra unor lucruri atît de complicate cum sînt entităţile social-umane şi atît de sensibile sub aspect etic fară să-ţi asiguri o cunoaştere a terenului potrivită cu complexitatea şi amploarea intervenţiei. In consecinţă, atunci cînd angajaţi un sociolog să vă facă o schimbare, fie ea şi foarte mică, alocaţi-i resursele necesare pentru partea de cercetare, inclusiv resursa de timp. Nu e deloc recomadandabil să faceţi economii la resursele pentru cercetare, pentru că aceste economii vă pot costa usturător mai încolo. O prestaţie profesională de schimbare în care cercetarea este dimensionată la mai puţin de 15 - 20% din costuri ar trebui tratată cu neîncredere.

Cercetările necesare pentru succesul prestaţiilor de schimbare pot fi foarte variate, de la o documentare de două ore, pînă la marile anchete de teren de tipul sondajelor de opinie cu care îi recunoaştem de obicei (să sperăm că doar temporar) pe sociologi. Sociologii au la dispoziţie un arsenal de cîteva sute de tehnici şi procedee de cercetare. Grupate în patru metode, respectiv observaţia

sociologică, experimentul, ancheta şi analiza de conţinut, aceste tehnici şi procedee continuă să se diversifice într-un proces de inovare foarte departe de a-şi fi epuizat combustibilul; şi asta fără să punem la socoteală metodele, tehnicile şi procedeele de cercetare calitativă. Sociologii au competenţa, învaţă asta în ciclul de licenţă, de a alege de fiecare dată combinaţia de tehnici şi procedee cea mai adecvată la prestaţie şi, concomitent, cea mai avantajoasă sub aspectul eficacitate/ cost. Nu e treaba Dumneavoastră să vă băgaţi în bucătăria lor. Puteţi însă cere şi evalua argumentele care au prezidat alegerea cutărei metode, tehnici sau cocteil de metode/ tehnici de cercetare. Asta dacă sociologul pe care vreţi să-1 angajaţi nu vi le prezintă din proprie iniţiativă, ca parte a ofertei (aşa cum e normal).

în ceea ce priveşte costul cercetării, e bine să facem un pas foarte decis în actualitatea care contează. Mai ales că, de foarte multe ori şi în foarte multe domenii, rezultatele cercetărilor sociologice parte constitutivă a prestaţiilor se compactează atît de mult încît din afară cu greu se mai vede mulţimea banilor băgaţi. De exemplu, brief-vl care (în Public Relations, Adverstising, campanii electorale) ajunge de la departamentul de cercetare la cel de creaţie are o jumătate de pagină, maximum-maximorum şi numai în situaţii speciale una întreagă; ceea ce înseamnă că ceva de ordinul a 20.000 de euro1 devine o juma de pagină. Dar fără jumătatea asta de pagină o campanie de juma de milion de euro sau mai mult se duce toată pe apa sîmbetei. Bineînţeles, asta nu e valabil pentru inspiraţi şi alţi norocoşi.

o Cercetarea sociologică este întotdeauna fundamentată teoretic. Date fiind antipatia instantanee şi sentimentul iremediabil de superioritate pe care le generează cuvîntul „teorie", e nevoie să zăbovim un pic asupra acestei chestiuni. Trebuie să spun de la început că dacă ar fi după mine aş interzice utilizarea cuvîntului „teorie" de către persoanele care nu au absolvit un curs de calificare în epistemologie. Aceasta deoarece „teorie" trimite către lucruri incomparabil mai deştepte şi mai rafinate decît se poate înţelege din atît de populara prostie „teoria ca teoria, dar practica ne omoară". Dacă în această expresie prin teorie înţelegem vorbărie, chiar dacă nu obţinem cine ştie ce

1 Sumă valabilă pentru România 2008. La vest de Timişoara, de exemplu, e (mult) mai mare.

deşteptări une, e OK: într-adevăr, vorbăria ca vorbărie, dar practica ne omoară. Dar dacă nu înţelegem vorbărie, atunci expresia este cretină la modul definitiv şi trebuie să renunţăm la ea la modul erase. „Nimic mai practic decît o bună teorie", iată expresia pe care o propun ca înlocuitor inteligent şi folositor.

In general, pentru ca practica să ne iasă bine, fiecare dintre noi convoacă atîta minte/ pricepere/ înţelepciune cîtă poate. Sociologul poate mai mult deoarece el convoacă teoria, sediul privilegiat al cunoaşterii de înaltă calitate. De exemplu, oricine poate măsura din ochi, orice. Probabil că nimănui nu i-ar fi prea greu să evalueze care dintre cutare trei gagicuţe e mai mişto. Dar mai deşteaptă? Mai curăţică? Mai harnică? Mai ordonată? Mai corectă? Mai discretă? Mai potrivită pentru postul de secretară pe care l-am scos la concurs? Ca să vă poată fi cu adevărat de folos, sociologul trebuie să treacă de măsurarea din ochi (estimare), pe care o puteţi face foarte bine şi Dumneavoastră, şi să atingă standardele măsurării intrumentale. Or măsurarea instrumentală nu este posibilă în afara unei teorii ştiinţifice. După cum în afara unei teorii ştiinţifice nu sînt posibile nici explicaţiile şi nici predicţiile.

o Unul dintre pilonii ideii (moderne) de profesionalism este pretenţia superiorităţii incontestabile a fondului de cunoaştere al profesionistului faţă de fondul de cunoaştere al oricui altcuiva implicat/ă în prestaţia profesională, deci inclusiv al clientului prestaţiei. Povestea din fundal este un pic mai veche, poate chiar ancestrală. Orice poziţionare superioară într-un raport de putere pare să fie întemeiată şi legitimată de ideea că există două nivele ale cunoaşterii, unul de zi cu zi şi pentru toată prostimea şi unul special, incomparabil mai performant, mai autentic, la care nu are acces fitecine. Tao în filosofia Chinei antice, dharma în cea a Indiei antice, methodos la vechii greci - avem cîteva milenii şi cîteva geografii în care această idee se tot reiterează. Modernitatea nu face excepţie şi aduce în poziţia de taol dharma/ methodos (toate însemnînd acelaşi lucru, şi anume cale, de fapt Calea) o invenţie pe care încă o respectăm fără fisură, şi anume metoda ştiinţifică, avîndu-i drept genitori pe Galileo Galilei (1564 - 1642), Rene Descartes (1596 - 1650) şi sir Isaac Newton (1642 - 1727). Metoda ştiinţifică este calea (Calea, you know) de a obţine cunoaşterea superioară prin

respectarea următoarei tehnologii (succesiune de paşi): 1. întrebarea; 2. ipoteza; 3. evidenţa, i. e. colecţia de probe constituită pentru judecarea ipotezei ca adevărată sau falsă; e vorba despre probe de un anume fel, şi anume factuale, dotate cu proprietatea de obiectivitate; 4. confruntarea ipotezei cu evidenţa; 5. decizia cu privire la valoarea de adevăr a ipotezei şi admiterea sau respingerea acesteia.

Ca toţi profesioniştii, şi sociologii învaţă în facultăţile lor că sînt titularii unei cunoaşteri de principiu mai bună decît orice altă cunoaştere, că deţin o superioritate de tao, că fiind titularii unei reţete speciale de cunoaştere, metoda ştiinţifică, ei produc cunoaştere ştiinţifică, de principiu şi nediscutabil superioară oricărei alte modalităţi a cunoaşterii, inclusiv şi mai ales cunoaşterii comune. Se nasc de aici două şiruri de dezagremente, pe care ambele părţi, sociologii şi clienţii lor, au interesul de a le lua la cunoştinţă şi pune sub control.

Primul este aroganţa de principiu cu care sociologul, salariat sau prestator, vă dă, fără ca neapărat să vrea, lecţii despre curtea Dumneavoastră, în curtea Dumneavoastră. Ne pomenim astfel subminaţi încă din start. Norocul nostru este că sociologia ultimelor trei decenii a progresat suficient de mult pentru a obţine o poziţie de principiu mai subtilă şi mai inteligentă decît opoziţia cunoaştere ştiinţifică/ cunoaştere comună. Ştim că în fiecare acţiune de schimbare, inclusiv într-o prestaţie, sînt implicate mai multe stocuri de cunoaştere, şi anume stocul de cunoaştere al clientului care şi-a comandat schimbarea, stocul de cunoaştere al subiecţilor schimbării, adică al persoanelor care vor suporta schimbarea şi stocul de cunoaştere al sociologului care a fost angajat să conceapă, proiecteze şi eventual să administreze schimbarea. Ştim de asemenea că aceste stocuri de cunoaştere nu sînt nişte abstracţiuni plutind departe deasupra lumii, ci sînt ingrediente, şi anume ingrediente esenţiale ale schimbării, de care orice meseriaş cu un pic de minte trebuie să ţină seama. Mai ştim că aceste stocuri de cunoaştere sînt foarte asimetrice, atît ca informaţie, cunoştinţe, atitudine, valori, filosofie, cît mai ales ca incidenţă asupra schimbării. Sociologii mai de azi ştiu că administrarea cunoaşterii într-o acţiune, oricare ar fi ea, este o chestie de putere, deci o tranzacţie subtilă, nu o simplă punere la punct, la care toate părţile implicate într-o acţiune de schimbare se supun în mod raţional. Devine din ce mai clar că ideea cu superioritatea este, în cel mai bun caz, o prostioară răsuflată. Mai

ales că avem o dexteritate organizatorică şi metateoretică incomparabil mai rafinată şi mai folositoare, şi anume dexteritatea de integrator de cunoaştere. Sociologii au competenţa de a integra într-o prestaţie de schimbare stocuri, surse şi tipuri de cunoaştere dintre cele mai diverse. Ca utilizatori de sociologi, pretindeţi-le să intre în rolul de integrator de cunoaştere, adică de a calcula schimbarea folosind toate trei sursele de cunoaştere despre ea, respectiv, pavtarenie mati ucenie:

- a lui, aşa cum rezultă din cercetare; - a Dumneavoastră, aşa cum rezultă din discuţiile, repetate!, despre ce

vreţi de la schimbarea respectivă şi cum vedeţi Dumneavoastră lucrurile; - a persoanelor în a căror viaţă va interveni schimbarea, dar nu în

calitatea lor de subiecţi ai unei cercetări ascunse, ci în calitatea lor de parteneri în realizarea cu succes a schimbării.

Al doilea şir de dezagremente vine din nepotrivirea fundamentală, paradigmatică a metodei ştiinţifice cu sociologia. Metoda ştiinţifică se potriveşte cu sociologia cam cum zicea Stalin că se potriveşte socialismul cu Polonia: ca şeaua pe vacă. In baza unei familiarizări fie şi minimale în metoda ştiinţifică, oricine poate constata că sociologia ca ştiinţă şi cercetările sociologice satisfac în mod aproximativ, de multe ori foarte aproximativ, standardele normale ale teoriilor ştiinţifice, respectiv ale metodei ştiinţifice, deci standardele cercetărilor ştiinţifice. O lungă perioadă s-a considerat că aceste minusuri sînt manifestările inerente ale infantilităţii sociologiei (şi a celorlalte ştiinţe social-umane) în comparaţie cu ştiinţele naturii. Născute cu o întîrziere de circa două secole, confruntate cu un obiect de cunoaştere incomparabil mai complicat, în plus zăpăcite de tot felul de inhalaţii ideologice - părea foarte rezonabil să acceptăm că ştiinţele sociale se află undeva în pubertate, hai adolescenţă, deci că mai au pînă să se maturizeze la nivelul fizicii, chimiei, biologiei. Şi că pînă atunci trebuie să le acceptăm defectele: sub o stînjeneală excusez de peu - noi, respectiv condescendentă - voi, consumatorii productelor noastre „ştiinţifice". Astăzi putem vedea cu destulă claritate că nu prea e vorba despre vreo imaturitate ci, surprinzător, dar mult mai plauzibil, despre limitele de principiu ale metodei ştiinţifice şi despre caracterul ei „regional" şi istoric. Dacă aplicarea ei la

domeniul social-uman a fost întotdeauna problematică, aceasta se datorează faptului că nu prea merge la obiecte complexe. Un argument foarte tare în favoarea acestei susţineri vine din semnele de oboseală pe care metoda ştiinţifică începe să le arate chiar în teritoriul pentru care a fost inventată, şi anume în sectoarele mai complicate de care au ajuns să se ocupe ştiinţele naturii, în special în astrofizică, în fizica nucleară şi în biologia genetică. Este foarte posibil să fim contemporani cu momentul în care, pe curba S a ciclului de viaţă al oricărui artefact, metoda ştiinţifică şi-a trăit traiul şi intră sub asimptota finalului.

o Cu toate acestea, metoda esenţială şi de bază rămîne şi pentru sociologii practicieni metoda ştiinţifică, din cel puţin următoarele motive:

- în termenii pieţii prestaţiilor profesionale, alta nu avem. Metoda ştiinţifică este una dintre instituţiile civilizaţiei moderne. Intre altele, asta înseamnă că o împărtăşim cu toţii, de la principii, la detalii, atît noi prestatorii, cît şi dumneavoastră cumpărătorii. Chiar dacă am făcut şcoli profesionale foarte diferite, pe întreaga perioadă a şcolii obligatorii, deci la vîrste foarte fragede, am suportat inculcarea metodei ştiinţifice ca unica metodă a cunoaşterii de calitate, fără să ni se semnaleze cea mai mică îndoială în privinţa ei, darmite vreo alternativă;

- deşi claxonează că ar fi intrat în post-modernitate, societatea în care trăim prezintă în vederea rezolvării numai probleme abordabile în paradigma ştiinţifică. In sensul în care într-o casă construită după geometria lui Euclid nu poţi să faci reparaţii sau să pui mobilă într-o geometrie Lobacevski (dacă această analogie face oareşce sens). S-ar putea să ne aflăm într-o situaţie de inconmensurabilitate de felul celor notificate de filosoful american Hilary Putnam (1926 — ): dacă am întîlni o civilizaţie care diferă de a noastră prin faptul că admite torturarea copiilor, nu numai că nu am avea aceeaşi matematică, aceeaşi fizică, aceeaşi tehnologie, dar nu ne-am recunoaşte reciproc ca fiinţe raţionale.

o Oricum am lua-o, cercetarea ştiinţifică în sociologie (ca, de altfel, în toate ştiinţele social-umane) exhibă de fiecare dată cîte ceva ce oricare bacalaureat/ bacalaureată poate acuza drept deficit de ştiinţificitate. Dar cea mai

proastă dintre poziţiile posibile în chestiunea deficitelor de ştiinţificitate ale cercetărilor sociologice este neîncrederea în aceste cercetări. Deşi nu este uşor nici de identificat, nici de menţinut, putem obţine o poziţie incomparabil mai sagace plasîndu-ne într-un perimetru marcat de următoarele jaloane consensuale:

- metoda ştiinţifică este o paradigmă ca toate paradigmele. Ne folosim de ea nu pentru că ar fi unica posibilă, ci pentru că în cultura noastră ea nu are încă un competitor la fel de practicabil şi de succes;

- atunci cînd nu sînt erori triviale, deficitele de ştiinţificitate ale cercetărilor sociologice (şi, în general, ale ştiinţelor social-umane) sînt expresii ale limitelor metodei ştiinţifice şi indicii despre aceste limite. Nu sînt consecinţe ale vreunui retard istoric, cu atît mai puţin de principiu, al ştiinţelor social-umane;

- deficitele de ştiinţificitate ale cercetărilor sociologice sînt practic sterile, în sensul că nu au consecinţe asupra prestaţiilor profesionale pe care cercetările respective le susţin. Aceasta deoarece sociologii folosesc în mod uzual proceduri de construcţie şi de control de un nivel metateoretic foarte ridicat, nivel pe care cercetările din ştiinţele naturale nu îl practică decît în mod excepţional. Astfel,

- orice cercetare sociologică reia de la zero procesul de concepţie şi proiectare. In baza unei încadrări teoretice şi operaţionalizări de concepte distincte pentru fiecare cercetare, noi ne facem o configuraţie de măsurare — termeni, etaloane, instrumente - unicat, alta pentru fiecare cercetare; - cercetării sociologice îi este tipică situaţia de opţiune interteoretică. Ceea ce în fizică, chimie, biologie este aproape ininteligibil, în medicină abia sesizabil, iar în geometrie ar putea fi foarte clar dar este practic inutil, în sociologie este monedă curentă: cu ocazia fiecărei cercetări, sociologii au de ales în care teorie să o facă. Pentru fiecare obiect de măsurat avem cel puţin două teorii mutual ireductibile, iar prima treabă pe care o are de făcut sociologul atunci cînd proiectează o cercetare este să facă recensămîntul teoriilor care se referă la ce are el/ ea de măsurat şi apoi să decidă pe care să o folosească sau ce cocteil de teorii este convenabil. După aceea face operaţionalizarea în teoria/ teoriile respective, adică crează sistemul de măsurare a variabilelor pe care le are de măsurat. Abia acum sociologul poate trece la cercetarea ştiinţifică aşa cum o cunoaştem din ştiinţele naturii, respectiv

măsurarea propriu-zisă a variabilelor (adunarea probelor factuale), constituirea evidenţei, confruntarea ipotezelor cu evidenţa, decizia cu privire la valoarea de adevăr a fiecărei ipoteze;

- în ştiinţele naturii teoriile despre acelaşi obiect se succed de obicei prin eliminare: teoria nouă elimină teoria veche pentru că în mod evident e mai bună. De exemplu, teoria oxigenării a eliminat definitiv teoria flogisticului şi nici unui chimist nu i-ar trece astăzi prin cap să facă vreo cercetare în termenii teoriei flogisticului. O altă situaţie, mai rară decît eliminarea, dar la fel de clară este atunci cînd teoria nouă include teoria veche ca fiind valabilă numai pentru o porţiune restrînsă a obiectului ştiinţei respective; de exemplu, geometriile ne-euclidiene includ geometria lui Euclid ca geometrie „regională". Situaţia în care două teorii despre acelaşi obiect rămîn angajate este în ştiinţele naturii ceva cu totul şi cu totul excepţional, nu ştiu să existe în acest moment mai mult de două-trei cazuri. In sociologie ca şi în celelalte ştiinţe social-umane aceasta este situaţia normală. Din motive şi în contexte care nu pot fi analizate aici, în sociologie toate teoriile rămîn angajate şi angajabile. De exemplu (pentru o înţelegere clară o să exagerez, dar să ştiţi că nu foarte mult), pot face foarte bine o cercetare despre profesionalizare în termenii teoriei lui Aristotel (384 - 322, î. d. Ch.) despre oeikeoprageia, în termenii teoriei lui Adam Smith (1723 — 1790) despre efflciency, sau în termenii unei dezvoltări făcute luna trecută în teoria jocurilor de distinsul meu coleg de catedră Ştefan Ungurean (1952 - ). Cum aleg sociologii teoria cea mai potrivită e o chestie care ţine atît de o cultură profesională foarte atipic importantă, şi ca structură şi ca amploare, cît şi de o competenţă epistemologică necesarmente consistentă;

- rigorile deciziei interteoretice sînt dublate de prudenţele de paradigmă cu care sociologul trebuie să calculeze. Luînd „paradigmă" cu sensul introdus de Thomas Kuhn (1922 — 1996), prudenţele de paradigmă pe care trebuie să şi le ia sociologul înseamnă că trebuie să sesizeze care sînt valorile extracognitive — de exemplu, cele politice sau cele morale - pe care le slujeşte în mod implicit şi inevitabil luînd decizia interteoretică Ti sau T2 ... sau Tn şi să decidă dacă respectiva decizie este convenabilă sub aspectul valorilor extracognitive cu interesele şi valorile Dumneavoastră, clientul lui;

- în competenţa profesională a sociologilor, procedurile de construcţie şi control de nivel metateoretic foarte ridicat nu sînt efectul unei instruiri locale, izolate sau circumstanţiale. Dimpotrivă, facultăţile de sociologie cultivă autoreflexivitatea, inclusiv autoreflexivitatea culturală, ca obiectiv formativ general.

• Alături de disconforturile venite cu cercetarea, utilizînd sociologi s-ar mai putea să vă enerveze înclinaţia lor spre critică, aproape incredibil de promptă şi de omnidirecţională. Funcţia critică a sociologiei este unul dintre primele şi cele mai importante lucruri pe care le învaţă sociologii, încă din primul lor an de facultate. Ba cîteodată te poţi gîndi dacă nu cumva la sociologie vin numai persoane cu o supradotare înnăscută la atitudinea critică.

Aşa cum ştim cu toţii, persoanele care critică, chiar şi în forma let's make things better, nu sînt şi persoanele cele mai simpatice. Ai de fiecare dată impresia că te desconsideră, că nu pun preţ pe munca ta/ realizările tale, că vor să te discrediteze în ochii tăi şi ai celor din jur. Iar cînd se pun şi pe schimbat e şi mai rău, deoarece asta tinde să ne distrugă confortul obişnuinţelor, obţinut adeseori cu eforturi serioase. Povestea ia contururi cu atît mai antipatice cu cît persoana critică este vizibil mai tînără, mai lipsită de experienţă şi cu cît îşi dă cu părerea în curtea ta şi despre ale tale.

A gestiona în mod judicios criticile este o chestie de (auto)educaţie cu adevărat superioară. £ folositor de luat în calcul că:

- o prestaţie sociologică nu este chiar cel mai ieftin lucru din lume. A-ţi plăti o astfel de prestaţie pentru a afla cît de excelent le faci pe toate şi cum nu mai ai nimic de schimbat ar fi un pic cam ciudat. în orice caz, nu ar trebui repetat de prea multe ori;

- critica este începutul oricărei schimbări (ca şi al oricărei creaţii). Iar schimbarea (ca şi creaţia) este forma supremă a criticii;

- în lumea actuală, gîndirea critică este apreciată ca un nec plus ultra în materie de capacitate mentală.

Atunci cînd utilizaţi sociologi, conduita profitabilă este să-i încurajaţi în mod explicit şi sistematic într-o atitudine critică omnidirecţională şi acerbă. Să aveţi grija acestei încurajări cu atît mai mult în situaţia în care sociologii cu pricina vă sînt subalterni.

Dacă nu sînteţi pregătit/ă să vedeţi ce nu e bine, ce nu merge cum trebuie în curtea Dumneavoastră, înseamnă că nu a sosit încă momentul să vă cumpăraţi sociolog.

Capitolul 3

Sociologul stereotip în percepţia publică

Faptul de a fi puţin cunoscută nu scuteşte profesia de sociolog de a fi cunoscută prost. Buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei prestaţiilor sociologice sînt grevate de amprenta sociologului stereotip în percepţia publică. Din păcate, stereotipurile afectează, adeseori în mod sever, modul în care mulţi dintre sociologii înşişi îşi percep meseria şi se autopercep ca profesionişti. Nu ar fi deloc exclus să vă pomeniţi că oferiţi prestaţii şi cariere de succes sociologilor împotriva sociologilor.

• Stereotipul „muncă de sociolog". Este cel mai tenace şi mai răspîndit, inclusiv pentru că ilustrează un stereotip general despre profesii şi profesionalizare. Este stereotipul care spune că dacă e inginer, să facă muncă de inginer, dacă e medic, muncă de medic, dacă e economist, muncă de economist etc., respectiv dacă e sociolog, să facă muncă de sociolog. Este un stereotip pe care îl găsim şi în practicile instituţionale, de pildă în criteriul care evaluează universităţile în funcţie de ponderea absolvenţilor care lucrează „în domeniul specializării obţinute".

o Poate părea ceva perfect rezonabil, mai ales dacă am putea asocia definiţii cît de cît operabile pentru „munca de ...", respectiv pentru „domeniul specializării". Din păcate, nu putem. „Muncă de ..." este o expresie referenţială numai pentru anumite profesii care se obţin în facultăţi, de exemplu cele cu caracter vocaţional, şi pentru profesiile care se formează în învăţământul profesional preuniversitar. Iar expresiilor de tipul „domeniul specializării obţinute" ar trebui de asemenea să le refuzăm calitatea de a se referi la ceva,

pentru a le studia mai întîi ca modalităţi de a gîndi despre ceva. Voi reveni asupra

acestor chestiuni generale despre profesie, profesionalizare în partea a IlI-a (în

special în capitolele 12 şi 13), unde prezint cîteva idei de sociologie a profesiilor

mai din zilele noastre.

o Pentru succesul de carieră cu profesia de sociolog, ideea de „muncă de sociolog" este pur şi simplu periculoasă. Muncă de sociolog - nu există aşa ceva. Dacă ţinem cu tot dinadinsul la modul acesta de exprimare, putem eventual spune că există munci de sociolog. Şi anume de feluri atît de multe şi de diferite între ele încît în teoria obişnuită, actualmente dominantă despre profesii şi profesionalizare ar fi imposibil de recunoscut ca făcînd parte din aceeaşi categorie. Pentru exemplificare, voi lua o duzină de „munci" pentru care profesia de sociolog garantează, ceteris paribus, un succes predictibil mai mare decît alte profesii:

manager of strategic innovation business etiquette advisor/ consultant career coach

broker de asigurări facilitator de team-building public consultant and disclosure specialist recruitment manager

analyst channel analysis ofiţer de probaţiune internai audit expert downtown manager account executivel.

1 Acestea nu sînt extaze tehnico-raţionale de inginer ajuns înalt funcţionar în Ministerul Educaţiei sau la Comisia Europeană, ci job-uri reale, publicate ca anunţuri de recrutare în presa românească din ultimii cinci ani. (Faptul că aceste anunţuri sînt de obicei în limba engleză vorbeşte atît despre preferinţele angajatorilor, cît şi despre arealele culturale în care se nasc noile ocupaţii/ prestaţii profesionale şi felul în care aceste areale ne aculturează şi pe această cale.)

Sînt de acord că pretenţia mea cu privire la succesul predictibil mai

mare este discutabilă, poate chiar foarte discutabilă. Dar subiectul în discuţie nu

este acesta, ci încrederea pe care o putem avea în expresiile terminologice de

forma „muncă de..." şi „domeniul specializării", respectiv în teoria de care

aparţin. In acestă teorie, cele douăsprezece „munci" de mai sus nu au nimic în

comun. Mai mult, în această teorie este imposibil de rezolvat o problemă care ar

trebui să fie o problemă regulată pentru ea, şi anume alocarea fiecăreia dintre

aceste „munci" pe „domeniul de specialitate" corespunzător.

• Stereotipul sociolog = sociolog de serai. Deşi nimeni nu marchează în mod deliberat această restrîngere, cînd vine vorba despre sociologi avem automat în vedere un profesor dintr-o facultate de sociologie sau, mai rar, un cercetător dintr-o instituţie sau firmă de cercetări. Nu cunosc situaţii publice în care să fi fost prezent un sociolog practician, nici măcar unele în care să se fi făcut vorbire despre un sociolog practician, necum despre vreo prestaţie sociologică. Ba trebuie să adaug că am o cercetare explorativă din 2005 în care cei vreo patrusute de sociologi practicieni intervievaţi identifică in corpore drept sociolog de succes printre foştii lor colegi de facultate numai şi numai persoane cu trasee de sociolog de serai. Gloria acestui stereotip o fac şi întreţin chiar profesorii din facultăţile de sociologie, care la modul cel mai curios cu putinţă se percep sociologi numai pe ei şi pe colegii lor, nu şi pe sociologii practicieni, altfel foştii lor studenţi, mai exact majoritatea zdrobitoare, cam 98%, a foştilor lor studenţi1.

o Acest stereotip ar putea fi o chestie de bucătărie internă, dar din

păcate nu este deloc aşa. O componentă a stereotipului este lipsa de voce a

sociologilor practicieni. Vocea sociologilor, atîta cîtă e, e monopolizată de

1 Un exemplu recent este dialogul profesorilor universitari sociologi de serai Ioan Mihăilescu şi Zoltan Rostas. Poate comit o impietate faţă de memoria profesorului Mihăilescu, cel care mi-a dat primul meu zece „de specialitate" din facultate, şi, concomitent, un derapaj de la prietenia de frate mai mic pe care i-o port lui Zoii Rostas, dar pur şi simplu nu mă pot abţine să constat că pe parcursul a 392 de pagini pe care şi le-au programat despre sociologie şi sociologi, cei doi interlocutori nu găsesc nici cel mai mic prilej de a se referi la vreun sociolog sau la vreo chestie de sociologie din afara seraiului academic. Vezi MIHĂILESCU, I., ROSTAS, Z., Dialog neterminat, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.

sociologii de serai, deci de problemele, aspiraţiile, stilurile şi pandaliile lor. Faptul că profesia de sociolog nu este cunoscută, iar acolo unde este, e cunoscută dezavantajos, este în mare măsură efectul involuntar al acestei monopolizări involuntare. în atenţia publică, deci subiect al unei difuzări şi cunoaşteri mai lărguţe, se află sociologul de serai, şi anume în timp ce boncăluieşte ca intelectual public. Este la mintea cocoşului că nu aceasta este prestaţia profesională de care aveţi nevoie în calitate de client de prestaţii sociologice. Asta dacă nu cumva sînteţi primar de municipiu, preşedinte de consiliu judeţean, prim-ministru, preşedinte de ţară sau ceva comparabil, poziţii din care chiar aveţi nevoie să vă cumpăraţi prestaţii de intelectual public de foarte bun nivel. în mod obişnuit însă, chiar dacă eventual admiraţi prestaţia de intelectual public a cutărui sau cutărui sociolog, prestaţiile profesionale de care aveţi nevoie şi pe care le puteţi cumpăra de la sociolog sînt cu totul şi cu totul altceva decît ceea ce vedem că fac sociologii la televizor.

o Să nu confundăm deci sociologii care se văd la televizor cu sociologii în general şi nici prestaţiile de intelectual public ale sociologilor cu prestaţiile de sociolog practician. Cînd vedem la televizor ingineri, medici sau economişti, îi vedem în roluri de intelectual public; pentru prestaţiile şi rezultatele normale în munca lor nu-i arată nimeni la televizor. Dar asta nu înseamnă că există cineva care să confunde ce vorbesc inginerii cînd apar la televizor cu ce fac inginerii în munca lor de zi cu zi.

• Steoreotipul sociologia este o ştiinţă. La întrebarea ce este sociologia, se răspunde fără nici o ezitare că este o ştiinţă, şi anume ştiinţa care se ocupă cu studierea societăţii. Ar fi multe de hăhăit chiar în legătură cu această definiţie, pentru că este o definiţie debilă per se şi subscriu cu amîndouă mîinile la ceea ce spune despre ea sociologul britanic David Lee, şi anume, invocînd-o pe

Margaret Thatcher cu faimosul there is no such thing as society , că nu are sens atît timp cît termenul „societate" e non-referenţial.

o Problema nu este însă dacă sociologia este sau nu este ştiinţă, este, şi nici cu definiţiile sociologiei ca ştiinţă, chiar şi atunci cînd sînt mai puţin reuşite. Problema este promptitudinea şi unanimitatea cu care la întrebarea ce este sociologia răspundem că este o ştiinţă, şi nu că este o profesie. E ca şi cum la întrebarea ce este medicina, de exemplu, o profesie cu a cărei utilitate publică sociologia se poate compara în mod legitim, am răspunde că este o ştiinţă. Iar despre medicina ca profesie şi practică profesională, ca şi despre „medicii practicieni", adică cei care se ocupă cu prevenirea şi vindecarea bolilor, nu am şti nimic şi nici nu ne-ar păsa. Nu am şti nici măcar că există şi altfel de medici decît cei care „studiază bolile", necum la ce sînt ei folositori, cît costă, unde şi cum poţi să-i găseşti etc.

o Faptul că atunci cînd vine vorba de sociologie, lumea se gîndeşte la o ştiinţă, nu la o profesie, este în termenii unei teorii sociologice din ce în ce mai răspîndite, inclusiv printre profani, o predicţie de autorealizare2. Pentru exercitarea profesiei de sociolog şi pentru dezvoltarea profesională a sociologiei este o predicţie de autorealizare foarte pernicioasă. Mai ales cînd răspund „este o ştiinţă, şi anume ştiinţa care..." cei/ cele care au acte legale care să-i/ să le îndreptăţească la răspunsul „sociologia este o profesie, şi anume profesia mea", în primul rînd absolvenţii de sociologie care nu au ajuns în seraiul academic. Este foarte neliniştitor să te gîndeşti că aceşti sociologi trebuie să gestioneze o premisă autoidentitară de felul „sînt sociolog, deci mă ocup cu studiul societăţii".

1 „Nu există aşa ceva, societate." Vezi LEE, D., J., Unreason and Uncertainity in the Practice of Sociology, în „The Raven", 1981, pp. 17-30.

Self-Julfilling prophecy - termenul central al acestei teorii, publicată prima dată în 1953. Autorul ei, Robert K. Merton (1910 - 2003), imul dintre marii sociologi ai secolului XX, pune astfel în circuit prima (şi momentan singura), „teoremă" din sociologie, şi anume „teorema lui Thomas", care, în formularea autorului ei, William I. Thomas (1863 - 1947), sună astfel: „dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, ele sînt reale în consecinţele lor". Vezi MERTON, R. K., Social Theory and Social Structure, second edition, The Free Press, Glencoe, 1957, capitolul IV. Acest enunţ, pe care Merton 1-a botezat „teorema lui Thomas", apare prima dată în THOMAS, W. I , THOMAS, D. S., The Child in America: Behavior Problems and Programs, Knopf, New York, 1929, p. 571 -572.

• Stereotipul sociologul mercenar. E vorba de un stereotip sectorial, ca să spunem aşa, care îi prinde pe sociologii care fac/ cînd fac prestaţii electorale. Dar nu ar fi de mirare să migreze şi în alte domenii în care interese concurente se tranzacţionează sub ochiul public.

In sectorul său de bază, lupta cu această percepţie şi cu consecinţele ei pare pierdută, atît timp cît înşişi spin doctor-ii americani, inventatorii şi tartorii acestui domeniu al prestaţiilor profesionale, preferă de o vreme să nu schimbe clientul, ci să rămînă de-a lungul a două, trei şi chiar mai multe cicluri electorale sub acelaşi drapel politic, unii cu democraţii, alţii cu republicanii. Pînă şi fund raiser- ii se încadrează în această tendinţă, deşi natura însăşi a competenţei lor ar trebui să-i facă semnificativ mai puţin dependenţi de aşteptările extraprofesionale ale clienţilor lor. Ar fi fost de preferat prestaţii mai puţin devotate, dar ce să-i faci dacă clientul prestaţiilor electorale se simte, world wide, mai bine dacă te poate percepe trup şi suflet, nu numai sabie şi minte, alături. Sînt exigenţe de cumulare a încrederii ca oportunităţi de cumulare avantajoasă a experienţei care prezidează acest nou devotament.

Totuşi, dacă trebuie să vorbim de mercenari, poate că nu e rău să luăm în calcul un adevăr minuţios verificat şi generalizabil mult în afara pieţei prestaţiilor politico-electorale: mercenarul lucrează pentru tine cu maximum devotament nu pentru că te iubeşte pe tine, ci pentru că îşi iubeşte propriul drapel. Ca să aibă căutare, el trebuie să aibă grijă ca drapelul său să fie în permanenţă impecabil, deci ca fiecare dintre prestaţiile sale să fie impecabilă. în loc să fie preocupat cum să te mai pupe undeva ca să-şi securizeze/ majoreze încasările, mercenarul este preocupat de cît de ascuţită îi este priceperea pe care o pune în slujba ta.

Ca sociolog îndelung păţit în materia aceasta, nu mă pot abţine să nu remarc un fapt altfel destul de evident, şi anume că infamarea sub eticheta de mercenar este o armă utilizată în campaniile* electorale pentru a diminua forţa de joc a adversarului. Asta pe de o parte. Pe partea cealaltă, e de acceptat că prestaţiile electorale fiind mai bine plătite, e normal să incumbe riscuri mai multe

şi mai mari. Deoarece nu există alte justificări pentru etichetarea ca mercenar, sociologul ar trebui să aibă grijă de un singur lucru, şi anume ca valoarea sa pe piaţa prestaţiilor profesionale să-i asigure platforma de negociere a celui mai bun preţ cu putinţă. Dacă e să mă trataţi drept mercenar, atunci voi fi un mercenar perfect. Deci scump.

o Cît despre gestiunea mai marilor sau mai micilor nu-uri etice mai generale, n-ar trebui să avem nevoie de mai mult decît de o singură regulă: ai grijă ca banii pe care îi cîştigi astăzi să nu-ţi mănînce banii pe care trebuie să-i cîştigi mîine.

• Stereotipul exotismului. Pînă nu de mult, noi, sociologii formam, statistic în primul rînd, o ciudăţenie. Să cunoşti un sociolog era ceva la fel de rar şi de neobişnuit ca şi ideea de a te face sociolog. In toamna lui 1976, sociolog nou-nouţ, unul dintre cei circa 332 de sociologi fabricaţi pînă atunci în România, proaspăt repartizat/ angajat la Oficiul Forţei de Muncă din Braşov, mă recomandam la telefon, cu un accent viguros de mîndrie profesională pe penultimul cuvînt, „Gh. O., sociologul oficiului"; cînd reveneau, mulţi dintre cei care aveau treabă cu mine cereau „cu domnu' Suciu-Ologu sau cam aşa ceva".

între timp, cel puţin în sens statistic, lucrurile s-au schimbat radical. Astfel,

- dacă în 1989 eram în România, mari şi laţi, cel mult 400 de sociologi, astăzi sîntem cel puţin 7.000!;

- cam toate universităţile cu pretenţii din România, sigur cele de top, au facultăţi/ secţii (acum se spune „programe de studii") de sociologie. în 2007, se fabricau sociologi la universităţile „Petre Andrei" şi „ A l e x a n d r u foan Cuza" din Iaşi, „Babeş-Bolyai" din Cluj, la Universitatea din Oradea, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia, „Lucian Blaga" din Sibiu, Universitatea din Craiova, Universitatea „Sapientia" din Miercurea

1 Cu un sociolog la circa 3.000 de locuitori după mai puţin de două decenii de la reluarea fabricaţiei de sociologi, România pare să ofere un mediu foarte propice profesiei noastre.

Ciuc, „Transilvania" din Braşov, la Universitatea Bucureşti, la universităţile „Hyperion" şi „Spiru Haret" din Bucureşti, la Universitatea din Petroşani, la Universitatea „Vasile Goldiş" din Arad şi la Institutul Naţional de Infomaţii16;

- „şarja" de sociologi fabricaţi în România în anul 2007 a fost cam de 650 de licenţiaţi, iar numărul de studenţi înscrişi în anul I de minimum 1.000 (diferenţa indică atît piederi de parcurs, cît şi creşterea în continuare a numărului de studenţi la sociologie). £ de remarcat că în ultimii cinci ani, mai mult de jumătate, poate chiar două treimi dintre absolvenţii de sociologie din România şi-au făcut studiile pe banii lor.

Pentru Occident , situaţia este foarte bine ilustrată de evoluţia din Statele Unite, cu configuraţia de mai sus a numărului de absolvenţi de sociologie, pe cele trei nivele academice, respectiv licenţă, maşter şi doctorat în ultimele patru decenii (1966 - 2004) (sursa este specificată în banda de jos a figurii).

16 La ultimele trei nu e foarte clar dacă (mai) au absolvenţi pe a căror diplomă de licenţă scrie „sociolog". Dar e sigur că studenţii lor îşi pot face tezele de licenţă pe teme de sociologie. 17 Prin Occident se înţelege aici ţările vest-europene, SUA şi Canada. Dar trimiterile care urmează sînt valabile în linii generale şi pentru Japonia, Australia, India, Mexic, Argentina, Africa de Sud.

o După creşterea din anii 1960 şi culminaţia de la începutul anilor

1970, urmează aproape un deceniu şi jumătate de declin, declin care, mai sever în

Europa Occidentală decît în SUA, i-a făcut pe unii să-i pună cruce sociologiei.

După 1987-88 însă, interesul pentru sociologie revine, anii 2000 găsindu-ne în

creştere, peste tot în lume. Poate fi suprinzător, dar în fostele ţări socialiste curbele evolutive

prezintă o configuraţie foarte asemănătoare. Sigur că România iese din şir, atît cu desfiinţarea administrativă a facultăţilor de sociologie în anul 1977, cît şi cu creşterea explozivă a numărului de studenţi la sociologie (şi de absolvenţi, normal) de după 1989. Dar pe total fost lagăr socialist, ceea ce s-a petrecut ca evoluţie a numărului de absolvenţi de sociologie este, deşi din cauze totalmente diferite, cam acelaşi lucru cu ceea s-a petrecut în Occident.

Desigur, extrapolarea tendinţei generale de creştere de pînă acum pentru timpurile următoare este o operaţie riscantă. în registrul rezonabil nu există însă motive pentru care interesul societal pentru sociologie şi atracţia conexă a profesiei de sociolog pentru tineri şi părinţii lor să se contracte în viitorul analizabil.

o Cu toate că oferta noastră profesională este încă foarte departe de a fi vizibilă, cu toate că piaţa prestaţiilor sociologice este abia la început, nu mai sîntem în nici un caz nişte plante exotice, pe care nu se poate miza în mod serios şi continuu. Sîntem deja suficient de mulţi pentru a cumula masa critică a unui corp profesional major.

Un anumit exotism se menţine însă, şi anume în privinţa naturii abilităţile noastre profesionale, misterioasă, dacă nu de-a dreptul periculoasă în unele areale, şi nu neapărat neimportante, ale percepţiei publice. El corespunde excepţionalismului profesiei noastre, pe care nici un sociolog nu îl va denega prea energic şi nici prea complet. Nici măcar eu.

• Stereotipul sociologii lucrează la stat, sociologii sînt lefegii la

stat, pe sociologi trebuie să-i hrănească statul. Ideea, frecventată adeseori la

nivelul celei mai înalte stratosfere intelectuale, este că sociologii se pricep la problemele importante, foarte importante, probleme care privesc interesul general, deci pe toată lumea şi pe nimeni anume. Este un stereotip care funcţionează mai degrabă ca arriăre pensee, decît ca susţinere explicită. Dar funcţionează în toată lumea bună, chiar în locurile cele mai neaşteptate, mai importante şi mai bogate în consecinţe perverse pentru soarta sociologilor.

o Avem un astfel de insidiu etatist la corifeii cei mai demni de respect şi cei mai urmaţi ai sociologiei, de exemplu la Pierre Bourdieu. Nu intru aici în detalii deoarece subiectul are suficiente aspecte tehnice pentru a mă răfui cu el în capitolele finale, de bucătărie, destinate sociologilor. Marele Bourdieu -cel de la care am învăţat cu toţii ce este un concept sociologic cu adevărat forţos, cum se gestionează el cu rigoare şi aplomb şi cum să-ţi meriţi cu devotament ideile — arată public, în mod repetat şi cu intenţiile cele mai devastatoare spre ceea el numeşte sociologia depravată. De atacat, atacă numai joncţiunea doxosofie -demagogie, prinzînd în colimator marketingul, „tehnologia socială", sondajele de opinie şi, în general, prestaţiile „tehnicienilor opiniei" (Ies techniciens de la doxă). Involuntar sau poate numai tacit, plasează însă în această joncţiune orice activitate sociologică (sau care ţine, în general, de ştiinţele sociale) care nu se sesizează asupra mecanismelor ascunse care reglementează ordinea socială, de exemplu violenţa inertă (creaţie conceptuală Bourdieu) a structurilor economice şi sociale. Este astfel infamată ca impostură ştiinţifică, doxosofie, sociologie depravată şi practică mercenară orice activitate care se tranzacţionează pe o piaţă. Adică toate prestaţiile sociologice. Bourdieu nu ne spune în nici un fel din ce urmează să trăiască studenţii săi absolvenţi de sociologie care nu ajung în seraiul universitar; de care pur şi simplu nu-i pasă, ca oricărui sociolog academic care nu vede ca sociologi decît pe ceilalţi sociologi academici. Este sociolog — autentic, nedepravat şi nemercenar - numai cineva care face cercetări critice asupra mecanismelor ascunse ale ordinii sociale. Şi cine doreşte/ poate fi convins să dorească să finanţeze astfel de activităţi decît-statul?

o La fel de surprinzător etatist susură nişte realizări altfel esenţiale

pentru dezvoltarea profesională a sociologiei, cum sînt listele de ocupaţii abordabile cu profesia de sociolog. Voi exemplifica cu cea mai evoluată dintre ele, şi anume cu ceea ce voi numi, cu sincer respect, „Lista lui Lambert", listă inventată în SUA, acolo unde ar fi cel mai puţin logic să ne aşteptăm la atitudini etatiste. Este vorba despre o colecţie de peste douăsute de astfel de ocupaţii, realizată de Stephen Lambert, directorul serviciilor de carieră de la Plymouth State College (New Hampshire)1. „Lista lui Lambert" (pe care o puteţi găsi integral în capitolul 5) este precedată de următoarea sinteză a domeniilor de specializare în sociologie (some specialities of Sociology Majors).

A penologist may specialize in research on the control and prevention of crime, punishment for crime and management of penal institutions, and rehabilitation of criminal offenders.

The criminologist specializes in research on relationships between criminal law and social order in causes of crime and behavior of criminals.

Industrial sociologists may specialize in research on group relationships and processes in an indusstrial organization.

Rural sociologists may specialize in research on rural communities in contrast with urban communities and special problems occasioned by the impact of şcientific and industrial revohitions on a rural way of life.

A social ecologist specializes in research on interrelations between physical environment and technology in spaţial distribution of people and their activities.

Social problems specialists may specialize in research on social problems arising from individual or group deviation from commonly accepted standards of conduct, such as crime and delinquency, or social problems and racial discrimination rooted in failure of society to achieve its collective purpose.

Urban sociologists focus on research on the origin, growth, structure, and demographic characteristics of cities and social patterns and distinctive problems that result from an urban environment.

A demographer is a population specialist who collects and analyzes vital statistics related to population changes. such as birlh, marriages, and death. Demographers plan and conduct demographic research, surveys, and experiments to study human populations and affecting trends.

Clinical sociology is concerned with group dysfunction and works with individuals and groups to identify and alleviate problems related to factors such as group organization, authority relationships, and role conflicts.

1 Pe care o găsim în primul volum din soia de mare succes „locuri de muncă excelente pentru licenţiaţii în serie pe care S. Lambert a dezvoltat-o împreună cu Julie De Galan. Vezi LAMBERT, Stephen, E., Great Jobs for Sociology Majors, VGM Career Horizons, Chicago, 1997.

A social pathologist speciaiizes in investigation of group behavior that is considered detrimental to the proper functioning of society.

The social welfare research worker conducts research that iş -used as a tool for planning and carrying out social welfare programs.1

Presupun că nu este deloc necesar să fii răutăcios pentru a vedea că oricare dintre aceste domenii este practicabil în mod predilect ca salariat şi numai şi numai într-o instituţie - locală, regională sau naţională - a statului (poate cu excepţia „sociologului industrial", specializare devenită între timp destul de vetustă). Numai şi numai pentru instituţiile statale poate fi imaginată nevoia de a-şi plăti „penolog", „criminolog", „sociolog rural", „ecolog social", „specialist în probleme sociale", „sociolog urban", „demograf', „sociolog clinic", „patolog social" sau „lucrător în cercetarea bunăstării sociale", care să nu facă altceva decît să se specializeze în cercetare. Asta desigur dacă din acest gen de vorbărie de guşat glosolalic, foarte larg răspîndit printre funcţionarii de stat, se poate înţelege ceva.

o Dacă sociologii se văd lefegii la stat, la ce ne-am putea aştepta din partea altora să-i vadă, de exemplu din partea instanţelor de reglementare ale

1 „Penologistul se poate specializa în cercetarea controlului şi prevenirii încălcării legii, pedepselor pentru încălcarea legii şi managementului instituţiilor penale, ca şi a reabilitării celor care au încălcat legea. Criminologul se specializează în cercetarea relaţiilor dintre legea penală şi ordinea socială, în rolul cauzelor încălcării legii şi comportamentul celor care încalcă legea. Sociologii industriali se pot specializa în cercetarea relaţiilor de grup şi a proceselor dintr-o organizaţie industrială. Sociologii rurali se pot specializa în cercetarea comunităţilor rurale în contrast cu comunităţile urbane şi a problemelor ocazionate de impactul revoluţiilor ştiinţifice şi industriale asupra modului de viaţă rural. Un ecologist social se specializează în cercetarea asupra inteiTelaţiilor dintre mediul fizic şi tehnologie în distribuţia spaţială a oamenilor şi activităţilor lor. Specialiştii In probleme sociale se pot specializa în cercetarea problemelor sociale care se nasc din devierea individuală sau de grup de la standardele acceptate de conduită, aşa cum sînt încălcarea legii şi delincvenţa sau problemele sociale şi discriminarea rasială care îşi au rădăcina în neputinţa societăţii de a realiza scopuri colective. Sociologii urbani se concentrează pe cercetarea originilor, creşterii, structurii şi caracteristicilor demografice ale oraşelor şi pe modelele sociale şi problemele specifice care rezultă dintr-un ambient urban. Demograful este un specialist în populaţie care adună şi analizează statistici vitale legate de evoluţia populaţiei, de naşteri, de căsătorii şi de decese. Demografii planifică şi desfăşoară cercetări demografice, examinări şi experimente pentru studierea populaţiilor umane şi a tendinţelor care le afectează. Sociologia clinică se ocupă cu disfuncţiile grupurilor şi colaborează cu persoane şi cu grupuri pentru a identifica şi uşura problemele legate de factori cum a fi organizarea grupului, relaţiile de autoritate şi conflictele de rol. Un patolog social se specializează în investigarea comportamentului de grup considerat ca dăunător funcţionării adecvate a societăţii. Lucrătorul In bunăstare socială derulează cercetări folosite ca unelte penţru planificarea şi îndeplinirea programelorde bunăstare socială." LAMBERT, Stephen, E., op. cit p. 9.

statului? Vorbesc în mod expres despre documentele oficiale dn categoria clasificărilor de ocupaţii, cum este de exemplu COR (Clasificarea Ocupaţiilor din România), CAO Welzijn (Olanda) sau DOT (Dictionary of Occupational Titles, SUA). In acest gen de instrumente de guvernare găsim tot felul de drăgălăşenii despre profesia de sociolog (le voi trata mai pe îndelete în capitolele tehnice), toate avînd acelaşi ADN, şi anume este ideea că sociologul munceşte în instituţii, deci la stat. In plus, ceea ce eventual fac sociologii apare într-o lume abstractă, cumva extatică, în nici un caz în vreo conexiune cu vreo piaţă — a vreunor munci sau a vreunor prestaţii profesionale. Fără ca suratele sale să facă vreo excepţie, COR oferă un mic deliciu în acest sens:

Sociologii, antropologii şi asimilaţii acestora efectuează cercetări asupra structurii sociale, originii şi evoluţiei umanităţii şi relaţiei dintre activitatea umană şi mediul social şi pun la dispoziţia factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse; avizează aplicarea cunoştinţelor acumulate la definirea politicilor economice şi sociale, aplicabile anumitor categorii de populaţie şi regiuni.1

Stereotipul etatismului este un fel de loc geometric al stereotipurilor despre profesia de sociolog. Ceea ce divulgă coerenţă, deci „logică" şi „rezonabilitate", de unde o anumită tradiţie şi existenţa activă a anumitor aşteptări şi a altor figuri regulatoare. Intre puţinii care ştiu cîte ceva despre profesia de sociolog, cei mai mulţi le au în minte pe astea cu ştiinţa, cu leafa şi cu staţul. Şi se comportă, inclusiv destul de mulţi sociologi, ca şi cînd ele ar fi adevărate, facîndu-le astfel să aibă consecinţe adevărate şi reale.

Ceea ce înseamnă că pentru ruperea circuitului stereotipurilor despre profesia de sociolog este nevoie de energie afirmativă, de tenacitate şi de răbdare. Dar mai ales de succesul cotidian al sociologilor praticieni şi de satisfacţia subsecventă a clienţilor lor.

o Pentru că stereotipul etatist este circulat de o bună bucată de timp şi de o lume bună deja edificată, vreau să notific la modul cel mai răspicat că sociologii nu sînt nişte pomanagii care, nepricepîndu-se la nimic folositor, dar

***, C. O. R. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, f. a., actualizată 2005, p. 112.

A social pathologist specializes in investigation of group behavior that is considered detrimental to the proper functioning of society.

The social welfare research worker conducts research that iş • used as a tool for planning and carrying out social welfare programs.1

Presupun că nu este deloc necesar să fii răutăcios pentru a vedea că oricare dintre

aceste domenii este practicabil în mod predilect ca salariat şi numai şi numai într-

o instituţie — locală, regională sau naţională - a statului (poate cu excepţia

„sociologului industrial", specializare devenită între timp destul de vetustă).

Numai şi numai pentru instituţiile statale poate fi imaginată nevoia de a-şi plăti

„penolog", „criminolog", „sociolog rural", „ecolog social", „specialist în

probleme sociale", „sociolog urban", „demograf', „sociolog clinic", „patolog

social" sau „lucrător în cercetarea bunăstării sociale", care să nu facă altceva decît

să se specializeze în cercetare. Asta desigur dacă din acest gen de vorbărie de

guşat glosolalic, foarte larg răspîndit printre funcţionarii de stat, se poate înţelege

ceva.

o Dacă sociologii se văd lefegii la stat, la ce ne-am putea aştepta

din partea altora să-i vadă, de exemplu din partea instanţelor de reglementare ale

1 „Penologistul se poate specializa în cercetarea controlului şi prevenirii încălcării legii, pedepselor pentru încălcarea legii şi managementului instituţiilor penale, ca şi a reabilitării celor care au încălcat legea. Criminologul se specializează în cercetarea relaţiilor dintre legea penală şi ordinea socială, în rolul cauzelor încălcării legii şi comportamentul celor care încalcă legea. Sociologii industriali se pot specializa în cercetarea relaţiilor de grup şi a proceselor dintr-o organizaţie industrială. Sociologii rurali se pot specializa în cercetarea comunităţilor rurale în contrast cu comunităţile urbane şi a problemelor ocazionate de impactul revoluţiilor ştiinţifice şi industriale asupra modului de viaţă rural. Un ecologist social se specializează în cercetarea asupra interrelaţiilor dintre mediul fizic şi tehnologie în distribuţia spaţială a oamenilor şi activităţilor lor. Specialiştii te probleme sociale se pot specializa în cercetarea problemelor sociale care se nasc din devierea individuală sau de grup de la standardele acceptate de conduită, aşa cum sînt încălcarea legii şi delincvenţa sau problemele sociale şi discriminarea rasială care îşi au rădăcina în neputinţa societăţii de a realiza scopuri colective. Sociologii urbani se concentrează pe cercetarea originilor, creşterii, structurii şi caracteristicilor demografice ale oraşelor şi pe modelele sociale şi problemele specifice care rezultă dintr-un ambient urban. Demograful este un specialist în populaţie care adună şi analizează statistici vitale legate de evoluţia populaţiei, de naşteri, de căsătorii şi de decese. Demografii planifică şi desfăşoară cercetări demografice, examinări şi experimente pentru studierea populaţiilor umane şi a tendinţelor care le afectează. Sociologia clinică se ocupă cu disfuncţiile grupurilor şi colaborează cu persoane şi cu grupuri pentru a identifica şi uşura problemele legate de factori cum a fi organizarea grupului, relaţiile de autoritate şi conflictele de rol. Un patolog social se specializează în investigarea comportamentului de grup considerat ca dăunător funcţionării adecvate a societăţii. Lucrătorul în bunăstare socială derulează cercetări folosite ca unelte pentru planificarea şi îndeplinirea programelorde bunăstare socială." LAMBERT, Stephen, E., op. cit. p. 9.

statului? Vorbesc în mod expres despre documentele oficiale dn categoria

clasificărilor de ocupaţii, cum este de exemplu COR (Clasificarea Ocupaţiilor din

România), CAO Welzijn (Olanda) sau DOT (Dictionary of Occupational Titles,

SUA), In acest gen de instrumente de guvernare găsim tot felul de drăgălăşenii

despre profesia de sociolog (le voi trata mai pe îndelete în capitolele tehnice),

toate avînd acelaşi ADN, şi anume este ideea că sociologul munceşte în instituţii,

deci la stat. In plus, ceea ce eventual fac sociologii apare într-o lume abstractă,

cumva extatică, în nici un caz în vreo conexiune cu vreo piaţă - a vreunor munci

sau a vreunor prestaţii profesionale. Fără ca suratele sale să facă vreo excepţie,

COR oferă un mic deliciu în acest sens:

Sociologii, antropologii şi asimilaţii acestora efectuează cercetări asupra structurii sociale, originii şi evoluţiei umanităţii şi relaţiei dintre activitatea umană şi mediul social şi pun la dispoziţia factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse; avizează aplicarea cunoştinţelor acumulate la definirea politicilor economice şi sociale, aplicabile anumitor categorii de populaţie şi regiuni.

Stereotipul etatismului este un fel de loc geometric al stereotipurilor

despre profesia de sociolog. Ceea ce divulgă coerenţă, deci „logică" şi

„rezonabilitate", de unde o anumită tradiţie şi existenţa activă a anumitor aşteptări

şi a altor figuri regulatoare. Intre puţinii care ştiu cîte ceva despre profesia de

sociolog, cei mai mulţi le au în minte pe astea cu ştiinţa, cu leafa şi cu staţul. Şi se

comportă, inclusiv destul de mulţi sociologi, ca şi cînd ele ar fi adevărate, fâcîndu-

le astfel să aibă consecinţe adevărate şi reale.

Ceea ce înseamnă că pentru ruperea circuitului stereotipurilor despre

profesia de sociolog este nevoie de energie afirmativă, de tenacitate şi de răbdare.

Dar mai ales de succesul cotidian al sociologilor praticieni şi de satisfacţia

subsecventă a clienţilor lor.

o Pentru că stereotipul etatist este circulat de o bună bucată de

timp şi de o lume bună deja edificată, vreau să notific la modul cel mai răspicat că

sociologii nu sînt nişte pomanagii care, nepricepîndu-se la nimic folositor, dar

***, C. O. R. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, f. a., actualizată 2005, p. 112.

trasee (şi, fie vorba între noi, nici ce e aia sociolog) apare ca şi cînd ar fi din vina ta, dar oricum asta nu e o cine ştie ce problemă, ea se va rezolva curînd, pe căi şi în contexte ştiute de toată lumea, perfect neproblematice. In sensul că există un public avizat — format, să zicem, din profesorii din facultăţile de sociologie, din sociologii practicieni şi din clienţii prestaţiilor sociologice — care deţine un set de răspunsuri clare şi unanime la problema respectivă, răspunsuri pe care poţi să le găseşti imediat ce te-ai hotărît să le afli. Acest capitol, spre exemplu, ar fi o astfel de punere la dispoziţie.

Profesia de sociolog ne apare astfel ca o profesie normală, de exemplu ca medicina: presupunînd că există cineva care vrea să se facă medic şi nu prea ştie ce e aia medic şi cu ce se ocupă el, acesta este un fapt izolat/ o întîmplare, care se rezolvă repede, de la sine, pe căi şi în contexte banale, perfect neproblematice. Singura eventuală diferenţă ar fi că numărul şi răspîndirea celor care ştiu ce este medicul şi cu ce se ocupă el sînt mult mai mari decît numărul şi răspîndirea celor care ştiu ce este sociologul şi cu ce se ocupă el. Diferenţă care ar fi şi ea un fapt izolat/ o întîmplare, care se rezolvă în maniere şi pe căi socialmente normale.

o Problema e că lucrurile nu stau deloc aşa. Profesia de sociolog nu este o profesie normală, iar opţiunea pentru profesia de sociolog este o opţiune de risc. Poate chiar de mare risc.

Faptul de a o pretinde, fie şi subtextual, profesie normală ar putea fi o strategie, să zicem mai subtilă, de marketing. (Ignor eventualitatea de a avea de-a face cu o naivitate deoarece nu-mi vine să cred că există sociologi atît de neglijenţi, şi încă apropo de propria lor profesie.)

o Nu aş accepta nici măcar în glumă o astfel de strategie. Dimpotrivă, sînt absolut convins că indiferent de consecinţele eventual dezavantajoase asupra numărului de candidaţi care bat la porţile facultăţilor de sociologie, trebuie să fiţi preveniţi/ prevenite, cu cel mai cristalin respect pentru mintea voastră, că profesia de sociolog şi exercitarea ei sînt chestiuni profund

problematice, care conţin încă de la fundament probleme nesoluţionate său

soluţionate prost.

• Pentru ca să decideţi în cunoştinţă de cauză dacă chiar sociologia este profesia pe care v-o doriţi, este corect ca înainte de toate să primiţi cunoştinţele de care aveţi nevoie pentru a înţelege în ce sens şi de ce opţiunea pentru profesia de sociolog este o opţiune de risc şi cum poate fi gestionat acest risc ca resursă a succesului.

o Optînd pentru sociologie, optaţi pentru o viaţă profesională în plină incertitudine, la marginea absurdului şi nu de puţine ori de-a dreptul absurdă.

Mai întîi pentru că aproape nimeni dintre cei cărora le-ar trebui ce ştiu sociologii să facă nu ştie cu ce se ocupă sociologii şi la ce sînt ei/ ele folositori. Imaginaţi-vă că terminaţi facultatea de medicină într-o lume cu destule persoane suferinde şi cu bani, lume şi persoane care habar nu au însă ce e aia medicină, darmite că există medici şi la ce le-ar putea fi aceştia de folos.

Sigur că e vina cuiva şi că ar trebui făcut ceva. Dar pînă una-alta, ca absolvenţi de sociologie ajungem de fiecare dată, promoţie după promoţie, într-o lume în care nimeni nu ştie la ce te pricepi, nici ce să-ţi dea de lucru. Iar dacă ştie, să te păzească Dumnezeu, pentru că în majoritatea cazurilor ştie nişte aiureli.

Nu există semne că această situaţie se va schimba radical într-un viitor cît de cît apropiat. în foarte multe privinţe vei fi şi tu un apostol, ca seria mea de acum treizeci de ani, ca seria colegilor noştri care au terminat sociologia acum şaizeci sau nouăzeci de ani.

Ar fi de mare mirare ca potenţialii clienţi ai prestaţiilor sociologice să ştie cu ce se ocupă sociologii şi la ce sînt ei/ ele folositori în timp ce sociologii

înşişi, în frunte cu profesorii din facultăţile lor de sociologie, cei care decid ce-şi-cum în privinţa fabricaţiei de sociologi, nu ştiu.

în esenţă şi vorbind foarte politicos, este vorba despre faptul că sociologii îşi fac studiile şi ies din facultate cu idei nebuloase şi contraproductive despre profesia lor şi despre succesul pe care îl pot avea cu diploma de sociolog. Ieşim din facultate cu nemulţumirea, foarte nesagace, că facem nişte cursuri generale, „teoretice", nemulţumire care înfloreşte în buchetul periclitant al ideologiei „muncă de sociolog". Cea care ne betonează în convingerea că dacă nu e cercetare sau măcar eminamente cercetare, munca mea, oricît de mult mi-ar plăcea şi oricît de ofertantă ar fi, inclusiv în planul recompenselor băneşti, nu e ce m-am pregătit în facultate, nu e muncă de sociolog, nu e „în domeniul specializării". Tenninăm facultăţile noastre de sociologie cu un excelent potenţial de efectuare, şi ca diversitate şi ca profunzime şi ca responsabilitate, pe care nu îl activăm pentru că mintea noastră citeşte de pe hărţile altui tip de profesii. Pe o piaţă a muncii şi prestaţiilor profesionale plină de clienţi potenţiali, dar care habar nu au ce am putea face folositor pentru ei, bîjbîim cu ochii daţi peste cap în căutarea „muncii de sociolog". De care nu are nevoie nimeni şi e ca faimoasa pisică neagră înttvo cameră neagră în care nu e o pisică neagră.

La intersecţia celor două serii de factori, riscul profesiei de sociolog constă în posibilitatea deosebit de viguroasă ca traseul nostru de carieră şi, inevitabil, viaţa noastră însăşi să fie succesiunea de cotloane şi limanuri prin care întîmplarea alege să ne rătăcească. Dacă nu am avut norocul de a nimeri în seraiul academic sau dacă nu am cedat refugiindu-ne în învăţămîntul preuniversitar, profesia de sociolog ne ţine la mîna întîmplării pentru roluri de gargaragii şi de descurcăreţi de mîna a doua cu leafă la stat, veleitari, din ce în ce mai mizantropi, din ce în ce mai edificaţi şi mai acri. Mizantropofagi, cum ar spune „Le petit fictionnaire", canibali care fac mofturi la masă.

• Potenţialului periclitant al profesiei de sociolog îi corespunde un potenţial avantajos pe măsură. Şi asta fie şi numai în baza constatării day-to-day y/isdom că cine nu riscă nu cîştigă, iar riscurilor mari le corespund cîştiguri mari.

o Avantajul esenţial al profesiei de sociolog - tocmai pentru că este, pe de o parte, atît de generală şi pe de alta, atît de puţin cunoscută - este potenţialul ei excepţional de autonomie. Profesia de sociolog îţi permite să faci ca muncă a ta de zi cu zi exact ceea ce îţi place, exact ce îţi doreşti.

Sublimez, îţi permite. Nu îţi dă. Şi, cu atît mai puţin, nu te forţează.

o Încîntătorul potenţial de autonomie al profesiei de sociolog este foarte strict condiţionat. Şi anume de tine însuţi/ însăţi, de parametrii tăi de personalitate şi de caracter. Succesul cu profesia de sociolog este foarte dependent de tine, de cît sînge ai în instalaţie . Profesia de sociolog nu are consecinţe automate, obligatoriu bune sau obligatoriu rele. Sînt oameni pentru care o profesie care le oferă munci foarte autonome ar fi o catastrofă, o aglomerare de variabile imprevizibile, de incertitudine, se absurd, deci o sursă îngrozitoare de stres, pe deasupra şi cotidian. După cum sînt oameni pentru care catastrofal ar fi opusul, o profesie care oferă munci perfect predictibile, într-un mediu raţional, cu şefi care îţi definesc cu claritate sarcinile şi responsabilităţile şi te asistă pas cu pas în realizarea lor cu succes. Ne putem imagina profesiile pe un continuum între aceste două extreme, situaţie în care sociologia se află spre capătul cu imprevizibilitate, incertitudine şi absurditate, probabil chiar la capăt de tot. De aceea, semnificativ mai mult decît la oricare altă profesie, în cazul sociologiei „secretul" activării pericolelor sau avantajelor eşti chiar tu, cel/ cea care o învaţă şi o exercită, atunci cînd o înveţi, respectiv cînd o exerciţi. Sigur, o doză de noroc este oricînd binevenită, dar succesul cu profesia de sociolog depinde de tine, şi asta la modul cel mai dur.

1 Expresia îi aparţine unui mare profesionist în chestiile astea cu sînge, un domn cu a cărui prietenie îmi va face întotdeauna plăcere să mă mîndresc. în propria sa prezentare, este vorba despre „fruntea frunţii, spuma spumii, lumina inteligenţei chirurgicale româneşti - doctorul Soorin Oprescuu".

• Presupun că e destul de străveziu ce vreau să sugerez despre ce fel de persoane vor activa mai degrabă relele profesiei de sociolog şi ce fel mai degrabă bunele. Trebuie să spun că nu sînt dispus să atenuez înţelesul acestui enunţ, oricît ar fi de nedelicat faţă de absolvenţii de sociologie care, eventual, constată acum că le-ar fi convenit de fapt o profesie de tip for english press twol engage!. Precizez însă că în mintea mea opţiunea pentru un tip de profesie sau altul după criteriul autonomiei nu este o chestiune de aptitudini, ci este chiar aşa, o opţiune, deci o chestiune de preferinţe, de atitudine, deci de autoidentitate şi autoguvernare. Şi atunci, dacă tot ai ajuns sociolog, nu înţeleg de ce să stai cu limba în gură şi să te mulţumeşti cu ce şi cu cît îţi propun alţii, într-o condiţie pliabilă. Sîntem sociologi, ce"naiba, adică ne pricepem la oameni; de ce nu ne-am pricepe şi la noi înşine? înţeleg însă condiţia pliabilă dacă asta este ceea ce vrei tu, dacă asta e alegerea ta şi nu o justificare - inteligentă şi rafinată, sîntem sociologi, ce naiba — a întîmplării.

o în sumă, dorinţa ta de a fi autonom/ă, de a-ţi defini tu însuţi/ însăţi munca de zi cu zi şi de a-ţi maximiza autonomia este condiţia de fond a succesului cu diploma de sociolog. Absolvenţii/ absolventele de sociologie pot deveni aproape orice îşi doresc, singura condiţie cu adevărat importantă este să-şi dorească ceva.

o Profesia de sociolog nu este deloc, dar absolut deloc recomandabilă celor care ştiu că de fapt ceea ce îşi doresc sînt muncile şi situaţiile de muncă mai degrabă confortabile, cu responsabilitatea în afara lor, de salariat, mai degrabă la stat, de subaltern, deci în gama engage!; sau for english press two , cum doriţi să-i spuneţi.

1 Cele două expresii au fost inventate pentru a defini acelaşi lucru, în mod independent unul de altul, de: i.Valentin Poponeţe, de profesie sociolog, avînd actualmente ocupaţia de ofiţer de relaţii publice, editor la revista Northern Star a NATO - engage/; ii. Adrian Benea, de profesie marketer, avînd actualmenţe ocupaţia de brand-manager pentru Europa al produselor cosmetice „Dove" -for english press two. Valentin munceşte şi trăieşte undeva pe lîngă Maastricht, Adrian la Praga şi sînt încîntat să notific că amîndoi mi-au fost studenţi.

• Profesia de sociolog şi exercitarea ei sînt probleme deschise, care nu admit soluţii obişnuite. Ceea ce prezint aici ca definiţie a profesiei de sociolog şi ca joburi şi cariere cu profesia de sociolog sînt rezultate ale unui mod de abordare la care ader. Sigur că am încredere în ele, mai ales că am apucat să le experimentez personal, atît ca prestaţii profesionale de sociolog practician, cît şi ca principii şi proceduri formative ca sociolog de serai. Dar aş dori să fac foarte clară ideea că problemele pentru care au fost imaginate rămîn probleme deschise.

Capitolul 4

Definiţia profesiei de sociolog

• Aşa cum profesia de bucătar este ceea ce se învaţă în şcolile

profesionale de bucătari atestate legal, iar profesia de medic este ceea ce se învaţă

în şcolile profesionale de medicină atestate legal, profesia de sociolog este ceea ce

se învaţă în şcolile profesionale de sociologie atestate legal.

Ocupaţiile sînt cu totul altceva decît profesiile, şi anume ceea ce

facem efectiv la noi la serviciu şi numim de obicei „loc de muncă" sau „funcţie",

în anumite situaţii „muncă de ..." (în locul punctelor trecîndu-se numele unei

profesii), iar în acest capitol, joburi, prestaţii şi cariere".

Dacă nu distingem între profesii şi ocupaţii, orice discuţie despre

profesia de sociolog rămîne o sumă de aiureli mai mult sau mai puţin pompoase.

• Pentru a ajunge să-i controlaţi mai bine riscurile, este

recomandabil să vă confruntaţi opţiunea pentru profesia de sociolog cu

următoarele provocări:

- nu veniţi la sociologie cu ideea că veţi ajunge în seraiul academic,

adică în învăţămîntul superior sau în cercetare. Nu veţi ajunge;

- numai unui anumit tip de profesii, şi anume profesiilor ocupaţionale,

le corespunde o „muncă de ...", bine delimitată şi cunoscută, de cele mai multe ori

îngrădită prin lege; în acest sens avem „muncă de medic", „muncă de contabil",

„muncă de jurist", „muncă de inginer constructor", „muncă de inginer zootehnist".

Celuilalt ţip de profesii, şi anume profesiilor academice, de exemplu, sociologiei,

nu le corespunde nimic în mod special. Pe piaţa muncilor şi a prestaţiilor

profesionale pe care le poate face bine, sociologul este în competiţie cu titularii

altor profesii academice. Simplu vorbind, nu există o muncă de sociolog, ci există

nişte, şi anume foarte multe, munci de sociolog - foarte diverse, evolutive, emergente, dinamice munci pentru care tu trebuie să decizi că sînt „de sociolog" şi, mai mult, pentru care trebuie să te lupţi cu titularii altor profesii academice ca să ţi le adjudeci, pe o piaţă deschisă a prestaţiilor profesionale;

- competenţa profesională a sociologului este aceea de a schimba persoane şi, mai ales, entităţi social-umane suprapersonale. Profesia de sociolog, adică ceea ce înveţi în facultatea de sociologie, constă în competenţa cognitivă, pragmatică şi etică de a efectua schimbări ale entităţilor social-umane. La asta se pricep sociologii, şi anume să schimbe (sau să menţină într-o anumită stare, între anumiţi parametri) persoane şi entităţi formate din persoane. Dar, spre deosebire de absolvenţii altor facultăţi social-umane, care se pricep să facă anumite tipuri de schimbări, pe anumite entităţi umane, competenţa de sociolog este o competenţă generală. In principiu, sociologul poate face orice tip de schimbare, pe oricare tip de entitate social-umană, fiind în special buni la schimbările inedite, complexe, riscante, invazive, cu mare încărcătură etică şi cu responsabilitate mare. Pentru a face faţă acestei misiuni excepţional de complexe şi de responsabile, facultăţile de sociologie sînt facultăţi „teoretice", cele mai „teoretice" dintre facultăţile de profesii academice social-umane. Asta înseamnă că sociologia este o facultate „teoretică": ea trebuie să formeze o competenţă foarte sofisticată, generală, integratoare. După terminarea facultăţii, sociologii se pot specializa pe anumite seturi de schimbări, dar facultatea de sociologie, namely licenţa în sociologie, produce o competenţă generală, „teoretică";

- există un decalaj de cunoaştere foarte dezavantajos pentru sociologi (ca de altfel pentru titularii tuturor profesiilor academice). Cînd ştiu cîte ceva despre profesia de sociolog, atît publicurile largi, cît şi clienţii potenţiali ai prestaţiilor sociologice ştiu dintr-o perspectivă foarte întârziată. Perspectivă din care, de exemplu, nu se vede diferenţa dintre profesiile academice şi cele ocupaţionale, toate profesiile fiind judecate şi aşteptate după regulile profesiilor ocupaţionale. Din nefericire sînt foarte mulţi sociologii înşişi marcaţi de acest decalaj. Ei/ ele vor facultăţi de sociologie „practice" şi garduri jurisdicţionale în jurul a ceea li se pare că ar fi, de drept, „muncă de sociolog", deci activităţi profesionale rezervabile sociologilor în exclusivitate.

• Profesia de sociolog este o platformă foarte versatilă, în sensul în care expresia „platformă (versatilă)" este folosită în logistica militară. De pildă, despre elicopterul Puma se spune că este o platformă foarte versatilă, adică poţi face din el un vînător de tancuri foarte performant, dar, schimbînd echipările, poţi să faci un la fel de reuşit transportor tactic de trupe, o ambulanţă care scoate răniţii din linia întîi, un stingător de incendii de pădure, un salvator naval sau o macara pentru zone inaccesibile. Aşa şi cu profesia de sociolog - este o platformă foarte versatilă, pe ea poţi monta o mare diversitate de competenţe de efectuare, cu ea poţi aborda cu succes o mare varietate de joburi, prestaţii şi cariere. (Pentru cei/ cele care se străduiesc tot timpul să înţeleagă altfel decît li se spune, precizez că nu e vorba în special despre o varietate simultană, ci de una în special succesivă.)

Cum spune Asociaţia Americană de Sociologie, cea mai veche şi cea mai prestigioasă dintre organizaţiile profesionale ale sociologilor, licenţa în sociologie este „o bază valoroasă pentru abordarea unei diversităţi de cariere" şi generează pentru titularii ei „o (întreagă) lume de oportunităţi"1.

1 www.asaoet.org/student/career/homepage.

Capitolul 5

Joburi şi cariere cu profesia de sociolog. „Lista lui Lambert"

în acest moment ştim că profesia de sociolog este o platformă foarte

versatilă, care ne oferă o competenţă valoroasă pentru a avea succes într-o

mulţime foarte mare şi foarte diversă de domenii ocupaţionale, de joburi şi de

cariere. Decurge că pentru a ne valorifica diploma de sociolog ne trebuie,

măcar ca surse de inspiraţie, nişte liste cu domenii ocupaţionale, joburi şi cariere pentru a căror performare cu succes profesia noastră asigură, ceteris paribus, o garantare sesizabil mai bună decît poate să asigure o altă profesie, oricare ar fi ea.

Decurge totodată că, prin definiţie, aceste liste ar trebui să conţină domenii ocupaţionale, joburi şi cariere foare multe şi foarte diverse.

în sfîrşit, pentru ca succesul cu profesia de sociolog să fie accesibil tuturor sau măcar unei foarte largi majorităţi a sociologilor, ar trebui ca oricare sociolog să aiba competenţa de a construi şi administra o astfel de listă.

Problema este că nu prea avem astfel de liste.

Nu sînt prea mulţi sociologii de serai, i. e. cadre didactice în facultăţile de sociologie, capabili să producă o listă cu, să zicem, zece joburi faine pentru un absolvent/ o absolventă de sociologie.

Nu sînt prea mulţi studenţii la sociologie şi absolvenţii care să poată produce, în interesul personal, o astfel de listă.

Motivul pentru care nu avem nu este în nici un caz acela că respectivele domenii ocupaţionale — joburi şi cariere — nu ar fi, deci nu s-ar povesti.

Motivul este unul diafan, din zona hărţilor despre realitate, şi anume modul deficient, lato sensu, în care sociologii înşişi gîndesc şi vorbesc despre propria lor profesie. Practic, în vorbăria curentă despre profesii şi profesionalizare, câreiaise subsumează din păcate şi versiunea „clasică", actualmente dominantă, a sociologiei profesiilor, problema unei liste a joburilor şi carierelor de succes cu profesia de sociolog nici măcar nu poate fi enunţată cum trebuie, darmite soluţionată.

însă chiar şi între limitele unor scule conceptuale confuze şi neadecvate, cu un pic de preocupare şi de simţ de răspundere pot fi obţinute rezultate folositoare.

Exemplul de departe cel mai bun, în orice caz cel mai bogat, mi se pare abordarea lui Stephen Lambert, directorul serviciilor de carieră de la Plymouth State College, din New Hampshire, SUA. Stephen Lambert a identificat Şi ne pune la dispoziţie o listă de douăsute(şiceva) de munci de sociolog, deci de joburi şi cariere cu profesia de sociolog.

Se pot face tot felul de critici, inclusiv foarte întemeiate, la această listă. De exemplu că este foarte marcată de stereotipul etatist, de ideea cu munca socială şi cu „cercetarea" ca domenii predilecte de carieră pentru sociologi1. Sau căunii itemi sînt confuz consemnaţi, că unii numesc de fapt profesii, nu ocupaţii, ca unii sînt prea înguşti pentru a defini o carieră, iar alţii sînt prea largi; e posibil de asemenea să fie itemi, poate chiar mulţi, care nu au sens în afara Statelor Unite. Dar sînt două sute! Atunci cînd la întrebarea ce poţi face cu licenţa în sociologie răspunsul curent, la profesorii ca şi la studenţii din facultăţile de sociologie, este un răspicat şi foarte sigur pe sine păiăăă..., acest domn Lambert - ne-sociolog, ne-profesor într-o facultate de sociologie, dar, să nu uităm, directorul unui serviciu de consiliere de carieră dintr-o universitate care se ia în serios - ne dă o listă de ceva

1 Este peremptorie in acest sens ordinea traseelor (p<aths) de carieră aşa cum apare ea în carte, ordine pe care cred că sînt îndreptăţit să presupun că a adoptat-o în termeni de abordabilitate: Path

Teaching With an Advanced Degree (p. 114 — 143), Path 2: Human Services (p. 144 - 179), Path 3: Human Ressource Management (p. 180 - 206), Path 4: Public Employment (p. 207 - 241), Path 5: Social Research and Data Anafysis (p. 242 - 270). LAMBERT, Stephen, E., Great Jobs forSociologyMajors, VGM Career Horizons, Chicago, 1997, paginile specificate.

mai bine de două incredibile sute de „some (!) career paths for Sociology Majors". Aproape că nu mai contează dacă sînt şi faine sau cît sînt de faine.

Voi cita integral această listă, ca probă directă şi indubitabilă că se poate, că domeniile ocupaţionale, joburile şi carierele abordabile cu profesia de sociolog sînt într-adevăr foarte multe şi foarte diverse.

Dar scopul principal al acestei citări integrale - nu foarte uzuale, într-adevăr - este acela de a vă pune la dispoziţie o sursă de ispiraţie.

Joburi şi cariere cu profesia de sociolog. Lista lui Lambert1

" /. Teaching Clinical Sociology

[ Comparative Sociology \ Educaţional Sociology ' Historical Sociology ; Industrial Sociology Jaina Sociology

\ MicroSociology \ Organizational Sociology 1 Phenomenological Sociology h j Political Sociology Sociolinguistics

[Sociological jurisprudence Visual Sociology Related Occupations Anthropologist Caseworker City Manager Consultant Counselor Criminologist Demographer Foreign service worker Gerontologist Historian Hospital administrator Labor relations specialist Lawyer Market Research analyst Minister Peace Corps volunţeer

1 Excerpt din LAMBERT, Stephen, E., op.cit. Preluat de la bttp://colfe.utsa.edu/Sociology/Jobs.doc. Am decis să nu mai traduc itemii din listă pentru cft cei mai mulţi nu au echivalent în limba română deoarece (încă) nu au corespondenţi pe piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale din România. Ceea ce ar fi însemnat oricum ca pe cei mai mulţi să-i las în engleză.

Personnel manager Political scientist Probation officer Psychologist Public administrator • Public relations manager Recreation worker Research âssistant Urban planner Writer

2. Human Services Abortion alternatives counseling Abortion counseling Adoption services Athletic services Battered spouses' and children's services Blind organizations and services Charity services Child counseling Children's services Chronic disease services -Communicable diseases counseling and services Community services Consumer services Crime Victim services Crisis intervention services Day care assistance Deqf and hearing impaired services Developmentally disabled persons' services Dvvorce counseling Drug abuse and prevention services Educaţional information services Ethnic organizations and services Family and individual services Foster care services Gay, lesbian and bisexual organizations and services Halfway houses Health services Home care services Homeless persons' services Housing assistance Human services Jmmigrant assistance Legal counseling Medical relief services Mental health services Men's services Philanthropic services Pregnancy counseling Rape crisis services Religious organizations Sex information and counseling Single parents'services Suicide prevention services Tenants' services Travelers assistance Vocational services

Youth services ! Relaţed Occupations

Activity Leader Admissions evaluator

[Bjographer iBook critic \lnerffl member j Department head/college i Employment services worker jHealth club manager ^Hospital administrator • Labor relations manager | Regulatory administrator LReligious worker

Safetv manager Social worker

Afirmative action coordinator Arbitrator

3. Human Resource Management

Benefits administrator Benefits analyst Benefits manager Compensation manager Compensation specialist

[ Education specialist Employee assistance plan managers Employee benefits manager Employee development specialist Employee relations representative Employee welfare office manager Employee relations representative Employee interviewer

[ Employment specialist Equal Employment Opportunity representative Grievance qfficer Human resource information systems specialist

H Human resources coordinator Human resources manager Human resources specialist Industrial relations manager Industrial relations specialist Internai human resouurce manager Interviewer Job analyst Job classification specialist Labor relations specialist Management analyst Mediator Occupational analyst Personnel administrator Personnel consultant Personnel director Personnel management specialist Personnel officer Personnel staffing specialist

Position classification specialist Position classifier Position review specialist Recreation specialist Recruiter g Salary administrator Service coordinator Test development specialist Trainer Training and development manager Trqining specialist Related Occupations Career planning and placement counselor Counselor Executive assistant, nonprofit organization Labor relations manager Lawyer Operations manager Psychologist Public relations specialist Rehabilitation counselor " Sociologist Teacher

4. Public Employment Federal ' Academic exchange specialist Customs inspector Employee development specialist Humanrights worker Intelligence research specialist Labor and employee relations specialist Legislative aide Management anafyst Peace Corps volunteer Personnel management specialist Position classification specialist Program specialist Writer/editor State Administrative assistant Afftrmative Action worker Analysst Assistant director Assistant manager Inspector Investigator Personnel coordinator Program aid Program assistant Program coordinator Supervisor City/County/Local « Administrative anafyst Administrative assistant Corrections stqffer Counselor Investigator

5. Social Research and Data Analysis

Capitolul 6

Joburi, prestaţii şi cariere cu profesia de sociolog. „Colecţia ESA"

Propunerea mea în materie de joburi şi cariere de succes pentru

sociologi porneşte de la defectele „Listei lui Lambert" şi ale soluţionărilor posibile

în conceptul pe care ea îl ilustrează. Defectul lor generic, altfel foarte stimulativ,

este că în această poveste sociologii sînt exclusiv salariaţi, exclusiv subalterni şi,

aproape nu mai contează, exclusiv la stat. Pe scurt, exclusiv funcţionari.

Pur şi simplu nu pot accepta aşa ceva. Iar Dl. S. Lambert & Assoc. nu

au decît să-şi dorească dumnealor, pentru studenţii dumnealor, astfel de great jobs

and careers.

în căutarea unei liste de ocupaţii (joburi, locuri de muncă, prestaţii, cariere, trasee de carieră) cu adevărat faine pentru sociologi m-am bazat pe o idee perfect banală în ordinea principiilor, dar care s-a dovedit surprinzător de originală, de-a dreptul stranie în ordinea faptelor. Şi anume să aplicăm la profesia de sociolog ceea ce se ştie cel mai bine şi mai actual în sociologia profesiilor; în general, să ne facem şi nouă ceea ce credem că le-ar fî folositor să le facem clienţilor noştri, adică să ne aplicăm şi nouă un pic de sociologie, bucurîndu-ne astfel şi noi de beneficiile unei prestaţii profesionale de sociolog.

Ca predicat de fond m-am folosit de explicarea succesului ocupaţional (şi) prin competenţa culturală în materie de profesii şi ocupaţii. Cu alte cuvinte, cu cît ştii mai multe, mai la nuanţă şi mai prompt what 's hot and what 's not despre joburile şi carierele din lumea în care trăieşti, cu atît ai şanse mai mari ca să fii mulţumit/ă de ceea ce faci ca muncă a ta de zi cu zi. De pildă pentru că îţi vei trage partea leului din joburile şi carierele despre care afli înaintea altora. Dacă e nevoie de o întemeiere suplimentară, e bine de ştiut că explicaţia asta cu partea leului, o explicaţie day-to-day wisdom, este dublată de o explicaţie teoretică:

propoziţia predicat e adevărată deoarece este o ipostază particulară a unei

propoziţii adevărate (şi încă la modul banal) în teoria (sociologică a) capitalului

social-uman.

Mă mai folosesc de particularizări ale altor propoziţii generale, de

asemenea adevărate, din teoriile, tot sociologice, despre producerea şi gestiunea

bunurilor publice. Mă folosesc de asemenea de rezultatele unui program sui

generis de cercetare, sociologică şi ea, centrat pe analiza de conţinut a ofertei de

joburi din România, pe care l-am efectuat/ coordonat în perioada 1996 - 2007.

In ultimă instanţă, nu pot ascunde că cel mai de folos îmi este faptul

că la problema joburi şi cariere pentru sociologi caut o soluţie cumsecade încă de

pe vremea cînd mă gîndeam .eu însumi să mă fac student la sociologie. Cu alte

cuvinte, clocesc această problemă de vreo patru decenii, de prin precambrianul

timpuriu. Este posibil ca această lungime să spună ceva, şi nu foarte flatant,

despre inteligenţa şi/ sau hărnicia căutătorului. Privind însă în jur la realizările în

materie aş îndrăzni să spun că e posibil să fi contribuit şi dificultatea reală a

problemei.

Căutările mele au dobîndit o densitate cum nu vă puteţi imagina mai

responsabilă după 1990, din momentul în care ne-am hotărît, Ştefan Ungurean,

Gheorghe Fulga şi cu mine, să facem - i-auzi, ia - facultate de sociologie la

Braşov.

înainte de a descrie soluţia pe care am avut norocul să o inventez,

consider că este corect să prezint ceva probe, adică nişte rezultate de valoare

comparabilă cu „Lista lui Lambert", deci configurate ca în această listă. Aceasta

este o precizare importantă deoarece, aşa cum veţi vedea, ceea ce am de propus

vine pe un alt concept şi arată destul de diferit. Dar ca să fie omologabil trebuie să

fie mai bun, iar pentru a judeca asta trebuie să fie comparabil.

Ca şi în cazul prezentării „Listei lui Lambert", risc o altfel nu prea

uzuală prezentare in extenso. O fac mizînd şi de data asta pe interesul excepţional

al tuturor celor care privesc pe dinăuntru sociologia ca profesie pentru acest

subiect - joburi şi cariere pentru sociologi —, interes în mod obişnuit mai mult

contrariat decît satisfăcut.

Faptul că prezint ca probă o listă cu numai vreo optzeci de intrări nu

este o limită congenitală a soluţiei mele, ci consecinţa opţiunii de a prezenta doar

atîtea cîte trebuie pentru o edificare neechivocă; de altfel, o voi şi subtitra ca atare.

Pretenţia mea este că deşi, fiind un eşantion, nu are decît o treime din gabaritul

,concurenţei", colecţia mea este incomparabil mai bună ca sursă de ispiraţie.

Joburi şi cariere cu profesia de sociolog. „Colecţia Gh. Onuţ 2008"1

— eşantion demonstrativ —

\ account executive |~ account manager

account manager — employee benefits products actuar advertising coordinator agent de asigurări analyst channel analysis

1 asistent manager auditor

[ beauty specialist/ consultant brand manager broker de asigurări (free lance) broker de credite (Jree lance; ofiţer de credite pe cont propriu) broker de cumpărături bunuri de folosinţă îndelungată business development director business etiquette advisor / consultant buyer career coach catering manager client service director client service executive client service supervizor/ manager communication facilitator communications and events director computer game designer consultant in consumer products and services coporate propozition manager corporale affairs director developper director ofwellness Director, Head of Operation downtown manager editor events coordinator facilitator jocuri de team-building

1 S-ar putea să fie dintr-un exces de pesimism, dar mă gîndesc că e totuşi folositor să precizez că acest titlu este nu numai provizoriu ci şi autoironie, iar cu un pic de noroc, poate chiar glumeţ.

fără specificarea denumirii jobului sau a domeniului ocupaţional fără specificarea denumirii jobului; domeniul bancar fără specificarea denumirii jobului; domeniul capitalul de risc fără specificarea denumirii jobului; domeniul dezvoltarea (proiectarea, realizarea, auditarea) capitalului social-uman; inclusiv a performativităţii (interests of performativity) fără specificarea denumirii jobului; domeniul due diligence fără specificarea denumirii jobului; domeniul entertainment fără specificarea denumirii jobului; domeniul hotelier fără specificarea denumirii jobului; domeniul mediere fără specificarea denumirii jobului; domeniul mediul înconjurător/ protecţia mediului/ reconstrucţia mediului/ dezvoltarea durabilă fără specificarea denumirii jobului; domeniul organizarea timpului de timp liber fără specificarea denumirii jobului; domeniul producţia de evenimente fără specificarea denumirii jobului; domeniul proprietate imobiliară fără specificarea denumirii jobului; domeniul sport management and marketing, loisir sportiv, dans, menţinerea şi refacerea condiţiei fizice, recreere sportivă, wellness fără specificarea denumirii jobului; domeniul welfare state services fttness manager human resources expert information coordinator internai audit expert internet strategist key account manager manager of strategic innovation media buyer media planner mentoring director NET developer ofiţer de credite (salariat) {credit officer) ofiţer de probaţiune PR event designer PR event manager producător de film producător de televiziune product manager project manager public consultant and disclosure specialist Public Relations/ press coordinator recruitment manager relationship manager senior brand consultant . specialist în evacuări (de pe stadioane, de la mitinguri, din clădiri în flăcări, de pe nave care se scufundă etc.) spin doctor stqffing strategist store manager tax officer team-building games designer telecommuting coordinator trainer

Lista de mai sus are şi o perfidă raţiune tactică. Citind-o, există foarte

multe şanse ca ideile noastre curente despre conexiunea profesie/ loc de muncă să

sufere exact clătinarea de pe soclu de care am nevoie în continuare. Avem, de

exemplu, unanim şi neproblematic, un standard de evaluare a facultăţilor de forma

numărul de abolvenţi care şi-au găsit de lucru în domeniu", standard utilizat de

ARACIS (Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Invăţămîntul Superior) ca şi

de organismele similare din UE. Pare o idee perfect rezonabilă, nu? Ei bine, puteţi

constata pe cont propriu că pentru oricare dintre itemii din lista de mai sus vă va fi

imposibil să decideţi care este profesia în al cărei „domeniu de specialitate" intră

jobul respectiv. Şi e vorba de vreo optzeci de locuri de muncă, nu de cîteva, acolo,

care să poată fi expediate ca excepţii căutate cu lumînarea. In plus, e vorba despre

locuri de muncă luate din anunţuri de recrutare, deci „din realitate", nu de nişte

invenţii sucite intenţionat.

Scopul acestei provocări tactice nu este să vă impună concluzia că da

dom'le, aceste locuri de muncă intră în „domeniul de specialitate" al sociologiei,

concluzie de altfel falsă (mai exact, inadecvată). Scopul este cel declarat, şi anume

o clătinare de pe soclu, acumularea unei cît de mici doze de scepticism apropo de

ideile noastre curente despre profesii, locuri de muncă, profesionalism,

profesionalizare etc.

• Soluţia pe care o propun poate fi realizată la mai multe nivele.

o Astfel, folosind regulile de bază, şi-o poate realiza fiecare pentru

sine, eventual cu ajutorul unor prieteni. O recomand în special studenţilor la

sociologie, de făcut mai ales în semestrul patru al ciclului de licenţă. Dar poate fî

făcută de oricine vrea să se (re)orienteze în valorificarea diplomei de sociolog şi

pricepe că pentru asta are nevoie să vadă toate disponibilităţile, ca să aibă de unde

alege. Este însă esenţial să ţi-o facu mîna ta.

Iese ceva cam ca lista de mai sus, pe care am fâcut-o culegînd (cînd şi

cînd) anunţuri de recrutare din „Ziarul Financiar" şi din „Capital", împreună cu

cîţiva prieteni27. Cu precizarea că în afară de denumiri, colecţia voastră va conţine,

2 Dintre care cele mai faine mi le-a trimis Anca Pop (Anca Ştefan, pe vremea cînd îmi era studentă), de profesie sociolog, la început (încă din ultimul de facultate) assistent manager, acum ceva ce echivalează poziţia de corporate qffairs and HRM director la Grupul RAND din Braşov.

pentru fiecare job, şi ceea ce sursa de unde aţi luat informaţia menţionează despre jobul respectiv, plus alte eventuale informaţii pe care le-aţi obţinut din alte surse.

o Pentru că e vorba despre o informaţii referitoare la o anumită piaţă a muncii şi prestaţiilor profesionale, colecţia poate fi realizată pentru orice piaţă de acest gen. De exemplu, pentru piaţa muncii şi prestaţiilor profesionale din România. In acest caz, e cam greu de lucrat de unul singur/ de una singură, tu şi cu prietenii tăi. Ideea mea este că la acest nivel, colecţia ar trebui realizată şi administrată de o organizaţie profesională a sociologilor din zonă. Pentru exemplul nostru, ARS - Asociaţia Română de Sociologie, dar am putea să-i facem concurenţă de la Braşov, reactivînd ASSPRA - Asociaţia de Sociologie şi Studii Pragmatice - pe care am înfiinţat-o în ianuarie 1990.

o Atunci cînd avem pieţe supranaţionale ale muncii şi prestaţiilor profesionale, este evident avantajoasă realizarea şi gestiunea colecţiei la acest nivel. Este situaţia foarte tipică a Uniunii Europene. Prezenţa intitulaturii ASA în titlul acestui capitol spune că am în proiect să mă adresez cît mai curînd Asociaţiei Europene de Sociologie, ESA - European Sociological Association, eventual direct reţelei de cercetare a ESA specializată în sociologia profesiilor (RN 15 Sociology of Professions), pentru materializarea acestei idei.

Colecţia poate fi gîndită şi la scară larg internaţională, cu implicarea în rolul de coordonator/ administrator a Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, ISA — International Sociological Association, care are şi ea o reţea de cercetare în sociologia profesiilor (RC52 — Research Committee on Sociology of Professional Groups).

Pornind de la principiul că din mai lung se poate face mai scurt, dar invers ba, voi descrie soluţia la nivelul ARS - ESA. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aşteptăm pînă cînd această idee va fi îmbrăţişată la acest nivel. De altfel recunosc, ba chiar cu panaş, că sociologul prototip, sursă a reperelor esenţiale ale soluţiei pe care o propun, este sociologul pe cont propriu, free-lance, care îşi face deci propria sa colecţie.

• La baza „Colecţiei" se află o tipologie normală a ocupaţiilor

pentru sociologi (nu una malformată, căreia îi lipsesc suficiente organe pentru ca

sociologii să nu poată fi decît funcţionari, salariaţi, mai toţi la stat, şi subalterni).

o Dezvoltată la nivelul analitic al unei definiţii operaţionale, o

tipologie cît de cît normală a ocupaţiilor de sociolog arată cam aşa : - a. criteriul ocupaţii de conducere sau ocupaţii de

execuţie - ai. ocupaţii de manager (ocupaţii de conducere)

- au. line-manager, - ai .2. middle manager,

- ai.3. top manager, - ai .4. task sau project manager;

- a2. ocupaţii de expert (ocupaţii de execuţie) - a2.i. expert în schimbări de (entităţile social-umane)

-82.1.1. persoane şi categorii de persoane,

- &2.12. publicuri, - a2.i.3. grupuri umane, - a2.i.4. organizaţii (firme, instituţii, organizaţii politice, organizaţii

cetăţeneşti, organizaţii profesionale), - &2.13. comunităţi,

- a2.i.6. societăţi,

- an.7. naţiuni şi agregate supra-naţionale; - a2.2. expert în schimbări de (atributele şi caracteristicile ale

entităţilor social-umane)

- a22.i. comportamente - 812.1.1. comportamente de muncă,

Precizez că am specificat criteriile de clasificare numai pentru primul nivel - respectiv taxonii a, b, c şi d - şi numai pentru amorsarea unei înţelegeri intuitive. Pentru celelalte nivele am presupus că criteriile se subînţeleg. Presupun de asemenea că se subînţelege cum alinierea verticală indică nivelele taxonomice.

- 32.2.12. comportamente de cumpărare şi orice alt tip de comportament achizitiv, - 822.13. comportamente de consum, inclusiv comportamentele de consum mass-media, - 82.2.1.4. comportamente de vot şi alte comportamente ţinînd de domeniul politic şi, în general, al gestiunii puterii, inclusiv comportamentele cetăţeneşti,

- 32.2.1.5. colaborare (cooperare),

- $12.1.6. concurenţă (competiţie), " 32.2.1.7. conflict;

- 82.2.2. ceea ce generează şi orientează comportamentele, şi anume

- 32.22.1. contexte ale vieţii de zi cu zi,

- 32.2.2.2. conversaţii, - 32.2.2.3. percepţii,

- 32.22.4. e m o ţ i i ,

- 32.2.2.5. motivaţii, -32.2.2.6. aspiraţii,

- 32.2.2.7.3titudini,

- 32.2.2.8. stiluri de viaţă,

- 32.2.2.9. valori şi credinţe, moduri de gîndire, filosofii de viaţă, - 32.2.2.10. culturi, inclusiv culturile organizaţionale;

- 32.2.3. tendinţe evolutive, procese - 32.2.3.1.- amorsare,

- 32.2.3.2. sccelerare sau încetinire, - 32.2.3.3. stopare,

- 32.2.3.4. schimbare de direcţie, - 32.2.3.5. modificare a profunzimii;

- b. criteriul poziţia de proprietate - bi. ocupaţii de salariat, - b2. ocupaţii de free-lance, - b3. ocupaţii de proprietar de firmă care îşi conduce el

însuşi/ ea însăşi businessul; - c. criteriul sector

- cj. ocupaţii în sectorul public

- CU. sectorul public de business,

- C1.2. administraţia publică,

- C2. ocupaţii în sectorul privat

- C2.1. îu sectorul privat de business,

- C2.2. î11 sectorul privat civil (sau not-for-profit) (organizaţii non-

guvernamentale, fundaţii, partide politice);

- d. criteriul zona de succes ocupaţional predictibil

cu profesia de sociolog - di. ocupaţii în zona centrală a succesului ocupaţional

predictibil cu profesia de sociolog, formată din joburile şi prestaţiile în care cu profesia de sociolog succesul ocupaţional predictibil este, ceteris paribus, cel mai mare/ mai sigur. Adică mai mare/ mai sigur decît cu orice altă profesie,

- d2. ocupaţii în zona medie a succesului ocupaţional predictibil cu profesia de sociolog, formată din joburile şi prestaţiile în care cu profesia de sociolog succesul ocupaţional predictibil este, ceteris paribus, la fel de mare/ de sigur ca şi cu o altă profesie,

- d3. ocupaţii în zona periferică a succesului ocupaţional predictibil cu profesia de sociolog, formată din joburile şi prestaţiile în care cu profesia de sociolog succesul ocupaţional predictibil este, ceteris paribus, mai mic/ mai puţin sigur decît cu o altă profesie.

o Sînt conştient cît de fastidioasă poate fi o astfel de tipologie analitică. Şi trebuie ţinut seama de faptul că pe unii dintre taxonii definiţiei nu i-am desfăşurat decît atît cît să se înţeleagă despre ce e vorba, cu alte cuvinte că avem de-a face cu o tipologie mai degrabă în lucru. Dar, în afară de faptul că îmi va asigura un loc sempitern în memoria sociologilor din toate ţările, ea are şi cîteva utilităţi mai puţin impozante, dar semnificativ mai interesante şi mai generos distribuite.

Utilitatea tipologiei se amplifică dacă o transformăm în ceea ce cărţile de tehnici creative numesc „matrici de descoperire". Nu insist, tipologia are tot ce-i trebuie pentru asta, iar ca tehnică creativă matricile de descoperire nu sînt nici

cele mai rar şi nici cele mai greu de aplicar . La capătul acestei transformări, care

nu este decît intersectarea criteriilor de clasificare şi a taxonilor (observînd în mod

respectuos disjuncţiile exclusive, de exemplu manager + expert), vom avea o

mulţime de căsuţe, fiecare dintre ele identificînd analitic o anumită ocupaţie - job

sau prestaţie - de sociolog. Astfel, tipologia de mai sus devine o maşinărie care

generează foarte multe căsuţe, deci joburi şi prestaţii distincte pentru sociolog. Să

zicem că generează omie. Din această mie, unele - mai mult de o sută? - sînt

banale; altele — nu mai mult de două sute, vă spun eu — sînt absurde; iar restul -

adică vreo şaptesute — aşteaptă să le descoperim în lumea reală a joburilor şi

prestaţiilor sau să le introducem în această lume. Nu douăsute ca „Lista lui

Lambert", produsul de referinţă la scară mondială, pentru a spune aşa, ci şapte

sute. Iar surpriza e ca de fapt cifra de omie este insignifiantă, cifra reală fiind de

exact 88.536 (optzecişiopţdemiicincisutetreizecişişase). Dacă nu vă vine să

credeţi, mobilizaţi de pe undeva un pic de algebră - partea aceea cu „en factorial",

„combinaţii de en elemente luate cîte capa" şi „permutări de en elemente luate cîte

capa" — şi faceţi calculele30.

29 Matricile de descoperire au cam fost monopolizate de ingineri. Cel mai bun meseriaş în matrici de descoperie aplicate inginereşte este în România profesorul Vitalie Belousov, de la Politehnica din Iaşi. Dînsul este chiar inventatorul unor subtehnici matriciale, dintre care se detaşează ceea ce dînsul numeşte „metoda obiectului generalizat". Vezi BELOUS, V., Creaţia tehnică în construcţia de maşini. Inventica, Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 148-172. (Nu ştiu de ce, dar profesorul Belousov a avut o perioadă în care a semnat „Belous".) Pentru o prezentare mai pentru toată lumea, nu numai pentru ingineri, vezi ONUŢ, Gh., Maşina de idei. Dicţionar de tehnici creative, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2005, p. 265-272.

Ca nu cumva să greşesc, am apelat la un (viitor) supermeseriaş în acest domeniu al algebrelor, Sabin Mercheşan, unul dintre cei mai strălucitori studenţi ai facultăţii de matematică de la Universitatea „Transilvania" din Braşov, mi 1-a recomandat ca atare însuşi decanul facultăţii, profesorul universitar Emil Stoica. Sabin, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, face următoarele menţiuni, îl citez ca atare. „Am judecat astfel (precizare: simbolul * este folosit drept semnul înmulţirii): - pentru criteriul a. numărul de combinaţii este 4 [de la al.l la al.4] + 7 [de la a2.1.1 la a2.1.7] * (7+10+5+7*10+10*5+7*5+7*10*5) [pentru a2.2.1(a2.2.1.1-a2.2.1.7)-a2.2.2(a2.2.2.1-a22.2.10)-a2.2.3(a2.2.3. l-a2.2.3.5)] = 4+7*527=4+3689=3693; - pentru criteriile b. şi c. (împreună) am considerat 8 combinaţii: (bl şi cl.l) (bl şi c l2) (bl şi c2.1) (bl şi c2.2) (b2 şi c2.1) (b2 şi c2.2) (b3 şi c2.1) (b3 şi c2.2); aici nu sunt sigur dacă am adăugat sau am omis vreuna, considerînd că ocupaţiile de free-lance şi de proprietar de firmă sînt ocupaţii doar în sectorul privat; - pentru criteriul d. numărul de combinaţii este 3 (posibilităţi: fie doar dl, fie doar d2, fie doar d3; altă combinaţie între cele 3 în cazul aceleiaşi persoane nu poate avea loc). în total există deci 3693*8*3=3693*24=88.536 combinaţii. Observaţii: - am considerat că pentru un sociolog de tip a2.2 există următoarele posibilităţi: fie este expert doar în a.2.2.1 (7 cazuri), fie doar în a2.2.2 (10 cazuri), fie doar în a2.2.3 (5 cazuri), fie în a2.2.1 şi

în sinteză, tipologia pe care o propun poate fi folosită cu succes în

următoarele trei funcţii de bază:

- maşină de recoltat idei de joburi, prestaţii şi cariere faine pentru

sociologi de pe piaţa joburilor şi prestaţiilor;

- instanţă secundară de judecat „bunătatea de potrivire' a unui job, a

unei prestaţii, a unei cariere cu profesia de sociolog;

- generator de idei noi, inedite de joburi, prestaţii şi cariere faine

pentru sociologi.

• Colecţia ESA este un repertoriu de joburi şi de prestaţii întocmit

pentru o anumită perioadă de timp, de exemplu, pentru un an. Vom putea avea, de

pildă, „Colecţia ESA 2008", „Colecţia ESA 2009", „Colecţia ESA 2010" etc.

• Joburile şi prestaţiile pe care le vom pune în colecţie le luăm în

primul şi în primul rind din scanarea continuă şi analiza de conţinut a cererii de pe

piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale din zona pe care o acoperim. „Colecţia

ARS" este despre piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale din România,

„Colecţia ASA" este despre piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale din SUA,

„Colecţia ESA" este despre piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale din ţările

membre UE.

o Cei mai mulţi dintre itemii colecţiei îi vom lua din anunţurile de

recrutare („posturi vacante"), cu reverenţa maximă faţă mass-media, dar fără să

In a22.2 (7*10 cazuri), fie în a2.2.1 şi în a2.2.3 (7*5 cazuri), fie în a2.2.2 şi în a22.3 (10*5 cazuri), fie în a2.2.1, în a2.2.2 şi m a2.2.3 (7*10*5 cazuri); - pentru un expert doar în a2.2.1 am considerat 7 cazuri: fie doar a2.2.1.1, fie doar a2.2.1.2,... fie doar a2.2.1.7. Este posibil ca un expert în a2.2.l să fie de mai multe subtipuri (de exemplu să fie şi 82.2.1.2, şi a2.2.1.6, şi 82.2.1.7)77" Goodness of fit- una dintre numeroasele expresii tehnice greu de echivalat în limbă naturală pe

care le învăţăm în facultăţile noastre de sociologie. Asta de pildă, e de la statistică.

pierdem din vedere celelalte medii de comunicare, inclusiv cele informale, inclusiv cele pe care meseriaşii în Public Relations le numeau pînă de curînd BTL. Complementar şi în măsura în care vrem să facem rost de resursele adecvate, putem face anchete printre utilizatorii de resursă umană (employers), în genul în care aceste anchete sînt realizate (sau ar trebuie să fie realizate) de instituţiile care produc şi administrează instrumentele din gama COR (Clasificarea Ocupaţiilor din România). Spun „în genul" deoarece, avînd ceva tangenţe cu sociologia şi nefiind de stat, noi le putem face incomparabil mai isteţe.

o Identificarea cererii de prestaţii profesionale e o poveste un pic mai complicată. In sensul că ne cere lucruri cu care sociologii nu au prea fost învăţaţi pînă acum, şi anume să fim atenţi la o piaţă. In principiu, e o problemă simplă de cercetare de marketing, deci semnificativ sub nivelul mediu al competenţei în materie de cercetare pe care îl au sociologii. Deci nu avem decît să ne ducem la marketeri şi să învăţăm şi noi cum se măsoară cererea pe o piaţă de servicii. Nu e nimic complicat, e o măsurare de nivel nominal. Dar, dat fiind faptul că piaţa prestaţiilor sociologice este încă în mare măsură o piaţă potenţială, va fi nevoie şi de cercetări mai sofisticate, din gama cercetărilor pentru configurarea şi poziţionarea produselor (serviciilor) noi. Avem de-a face cu o problemă cu adevărat complicată. Să testezi e o chestie de meserie, oricine poate să o înveţe; mai trebuie însă şi să ai ce să testezi, ceea ce e o chestie de creativitate.

Pentru nivelul colecţiilor personale, soluţia pentru identificarea cererii de prestaţii profesionale este un pic mai exigentă, angajînd un anumit stil al exerciţiului profesional. Voi trata pe larg acest subiect în paragraful următor, ca procedură în exerciţiul profesional de sociolog, sub eticheta „carnetul de bal".

o Peste toate, dar numai după ce sîntem bine familiarizaţi cu piaţa,

putem pune în funcţiune căutarea cu ajutorul matricii de descoperire schiţată

anterior.

• „Colecţia ESA" nu este doar o culegere de denumiri. De

exemplu, fiecărui item din colecţie îi este ataşată o descriere. Pentru aceste

descrieri merită să apelăm la cele mai bune practici pe care experienţa din

domeniul joburi, cariere şi prestaţii le-a acumulat. Pentru joburi, de exemplu,

descrierea poate fi realizată la nivelul celor mai bune practici acumulate în

managementul resursei umane, la capitolul despre job description,job ev aluat ion.

o Descrierile vor prelua cît mai mult şi mai fidel din modurile

verbale în care joburile şi prestaţiile respective circulă în piaţa lor. De exemplu,

preluînd din anunţul/ anunţurile publicitare prin care au fost puse în public.

Aceasta se referă inclusiv la denumire.

Această autenticitate a descrierii din sursa client constituie unul dintre

criteriile cele mai importante în judecarea admisibilităţii itemilor în colecţie.

o Cît de standardizate vor fi descrierile şi dacă e nevoie de o structură unitară a acestora, acestea sînt subiecte de analiză şi decizie ulterioară, în forurile de decizie ale ESA (sau ale ARS, ori ale altor organizaţii profesionale ale sociologilor interesate să-şi facă propria colecţie).

• Una dintre ideile cele mai caracteristice ale conceptului pe care îl propun este că vizează în mod preponderent joburile şi prestaţiile emergente. Atît de preponderent încît s-ar putea spune că în conceptul „Colecţia ESA" profesia de sociolog este profesia joburilor şi prestaţiilor emergente.

o Prin joburi şi prestaţii emergente înţeleg joburile şi prestaţiile noi, cele care apar acum şi pentru care proiecţia pe mulţimea profesiilor este inexistentă sau disputabilă. Pentru o anumită perioadă, ele formează o zonă a succesului ocupaţional mediu în raport cu foarte multe dintre profesiile existente. Trebuie să treacă un timp pînă cînd „se alege brînza din zer", adică toată lumea (bună, normal) îşi dă seama că titularii profesiei P sînt în mod clar mai performanţi, ceteris paribus, în realizarea ocupaţiei O. Sau pînă cînd, văzînd cît de

importantă şi de bine plătită este ocupaţia O, cineva se hotărăşte să facă o profesie care să o aibă ca zonă centrală, adică să facă o şcoală profesională care sa pregătească în mod explicit pentru performarea cu succes a ocupaţiei respective.

o Despre joburile şi prestaţiile emergente avem de remarcat caracterul exploziv al dezvoltării - numerice, ca şi tipologice - a pieţei acestor joburi şi prestaţii „atipice".

„Atipice" înseamnă simplu joburi şi prestaţii pentru care nu ştim sau ne este deosebit de greu să stabilim absolvenţi de care şcoală profesională ar fi bine să angajăm pentru a avea o cît de cîtă certitudine că se vor descurca.

„Atipice" este etichetarea tradiţionalistă, cea din perspectiva căreia această explozie este echivalentă cu deprofesionalizarea generală a muncii în vremurile noastre. Sînt arătate drept cele mai tipic „atipice", deci cele mai deprofesionalizate, joburile şi prestaţiile din vînzări şi din managementul resursei umane. Dar putem adăuga şi alte domenii ocupaţionale, cum ar fi due diligence, consultanţa de business, consultanţa managerială, comunicare şi public relations, producţia de televiziune, producţia de evenimente, jurnalismul. La limită, toţi itemii „Colecţiei Gh. Onuţ" sînt joburi şi prestaţii emergente, „atipice".

Nu aş vrea să se creadă că i-am ales în mod intenţionat aşa. Pur şi simplu aşa arată cererea. Poate că explicaţia pentru prevalenţa netă a „atipicelor" pe piaţa actuală a joburilor şi prestaţiilor este banală şi stă în faptul că pentru a umple o vacanţă de genul „medic ortoped", „inginer instalaţii TS" sau „cofetar-patiser" nu e nevoie să faci atîta gălăgie publică cîtă trebuie să faci pentru a găsi un career coach sau un client service supervizor/ manager. M-aş cam îndoi şi, oricum, nu văd de ce pe noi, sociologii ne-ar interesa joburi ca acestea, „medic ortoped", „inginer instalaţii TS" sau „cofetar-patiser". Dacă ne-ar fi interesat, am fi optat pentru profesiile, deci pentru şcolile profesionale aferente.

Nu, noi am optat pentru o profesie care este o platformă foarte versatilă, o bază valoroasă pentru abordarea cu succes a unei diversităţi de joburi şi prestaţii. Din afară, competenţa noastră profesională poate părea inexistentă -ne

pricepem la lucruri la care, cu picul de antrenament care oricum ne trebuie şi

nouă, se pricepe oricine.

• De unde ştim care dintre joburile şi prestaţiile scanabile sînt

bune pentru a fi performate cu profesia de sociolog?

o în „Colecţie" intră cu precădere joburi şi prestaţii emergente.

Acesta este primul criteriu cu care selectăm din masa de joburi şi prestaţii

scanabile. Poate fi vorba şi despre joburi şi prestaţii mai vechi, despre care

logica, intuiţia şi, eventual, experienţa (care poate fi şi a altcuiva) ne spun că nu fac parte din patrimoniul vreunei profesii ocupaţionale. In general, nu e foarte greu să decizi că jobul X sau prestaţia de expert Y nu este pentru tine deoarece este evident pentru medic sau pentru contabil. Subliniez, de expert. Pentru că dacă e vorba despre un job de conducere, ne luptăm. Nu văd de ce un sociolog care îşi doreşte aşa ceva nu poate fi un excelent director de spital, de exemplu. Dar, dacă nu fac parte din patrimoniul vreunei profesii ocupaţionale, poate fi vorba şi despre mai vechi joburi şi prestaţii de expert. De cele mai multe ori nu avem de-a face decît cu obiceiuri mai mult sau mai puţin înrădăcinate. De exemplu, pînă acum nu mai mult de un deceniu şi jumătate toţi cunoscătorii din România ştiau că economiştii sînt cei care se ocupă cu „resursele umane". între timp lucrurile sau mai schimbat, chiar şi sociologii au ajuns la concluzia că joburile şu prestaţiile din acest domeniu ar cam fi şi pentru ei, poate în primul rînd pentru ei.

o Următorul criteriu cu care vă propun să judecăm dacă un job sau o prestaţie poate fi performat/ă cu succes cu profesia de sociolog este criteriul hedonist. Care, dat fiind caracterul obiectiv al criteriului emergenţei, este de fapt primul criteriu.

Vă propun propria noastră plăcere ca unică restricţie sau frină pe care să ne-o impunem în legătură cu accesul în cîmpul ocupaţiilor. Un job sau o

prestaţie este de sociolog dacă îmi place mie, titular/ titulară a unei diplome de licenţă în sociologie, să o fac. Restul e gargară. A altora.

o Vă mai propun o perspectivă dinamică. Apropo de prioritatea emergenţei, în fiecare zi apar (cereri de) joburi şi prestaţii noi. Cine e mai competent decît noi sociologii în a vedea asta, cine să constate noile apariţii? Iar dacă tot sîntem primii/ primele, să le încercăm mai întîi pe noi: îmi place sau nu-mi place, mă interesează sau nu mă interesează. Iar dacă îmi place, e pentru mine. Sau pentru colegii mei despre care ştiu că le-ar plăcea.

Vă propun să gîndim în mod automat că orice item ocupaţional nou,

job sau prestaţie, este pentru sociolog. Abia după aceea să verificăm dacă ne place

sau nu şi să decidem eventual că nu.

o în sfîrşit, vă propun o perspectivă concurenţială. Dacă îi place, dacă îl/ o interesează, sociologul este dator să concureze pentru orice job sau prestaţie, indiferent ce clamează cutuma şi titularii altor profesii. Singura care ne poate opri este îngrădirea jurisdicţională. însă chiar şi aici e bine de păstrat în minte valorosul principiu murphy-ean care ne spune că e mult mai uşor să fii iertat decît să obţii permisiunea.

• în sinteză, avem de extins şi de consolidat capacitatea de a produce consecinţe reale şi active a ideii că profesia de sociolog este o bază valoroasă pentru abordarea cu succes a unei mari diversităţi de joburi şi cariere. Pentru ca această idee să-şi materializeze generoasele-i promisiuni:

- avem nevoie de o colecţie cît mai extinsă cu joburile, prestaţiile şi carierele care pot fi performate cu succes cu profesia de sociolog;

- avem nevoie ca aceste joburi să facă parte din lumea reală, adică să exprime neechivoc cererea de pe o piaţă definită, non-abstractă, a muncii şi a prestaţiilor profesionale;

- este necesar să facem din colecţie un bun public, administrat ca bun

public;

- colecţia este necesar să fie generată prin contribuţii deschise, individuale, ca şi colective;

- este necesar un produs cumulativ. Anul acesta avem „Colecţia

2008", la anul vom avea „Colecţia 2009 de joburi, prestaţii & cariere faine pentru

sociologi";

- destinatarii privilegiaţi ai colecţiei trebuie să fie studenţii la

sociologie, în mod special studenţii din anul I, astfel încît să aibă timp să se

familiarizeze cu ele pentru a putea alege cu drag, deci în maximă cunoştinţă de

cauză.

• Dezvoltarea procedurală şi gestiunea criteriilor şi perspectivelor, ca şi a matricei creative a tipologiei ocupaţiilor de sociolog sînt teme esenţiale ale organizării profesiunii noastre.

„Colecţia ESA" ar putea fi gestionată la nivelul Uniunii Europene de către ESA - Asociaţia Europeană de Sociologie —, pe baza secvenţelor elaborate de asociaţiile naţionale naţionale de sociologie pentru fiecare piaţă naţională a muncii şi prestaţiilor profesionale.

Capitolul 7

Licenţa şi după-Iicenţa în sociologie

Cred că trebuie să fac (mai) clar de la început că scriind acest capitol

(de fapt, scriind această monografie), am în minte un anumit fel de a fi sociolog, şi

că prototipul meu de sociolog este o opţiune, nu o generalizare.

• Sigur că aş putea şi eu să-mi pretind opţiunea drept generalizare,

valorificînd un pic limitele genetice ale generalizării ca varietate a inferenţelor

inductive - subiectiv incerte şi logic probabile. Aş putea obţine şi un blindaj

suplimentar, pretinzînd că e vorba despre un tip ideal, în sensul metodologic creat

de papa Max. De altfel, ca geneză, ideea mea de sociolog chiar asta este - o

generalizare a trăsăturilor şi experienţelor sociologi de succes de care am auzit şi

de care mi-a plăcut.

Vreau să insist însă că e vorba despre o opţiune, deci despre ceva

inevitabil subiectiv şi arbitrar. Deci că nu o pot impune - nici nu mă interesează,

de altfel nici sub argumentul ştiinţificităţii, nici sub alte argumentări în numele

obiectivităţii. Grija mea nu este să vă înving, ci să vă conving. Grija mea este deci

să exprim suficient de clar, de uşor de înţeles ceea ce am de spus, şi să fac toate

operaţiile deasupra mesei.

Vorbesc în numele unei subiectivităţi, ca să spun aşa, adresîndu-mă

altor subiectivităţi. în acest sens, subiectivitatea mi se pare numele însuşi al

responsabilităţii noastre, bilaterale şi destul de simetrice.

• Pot descrie în detaliu prototipul meu de sociolog. Începînd de

exemplu de la intrare - nu vine la sociologie şi nu învaţă în scopul de a ajunge în

seraiul universitar, ci pentru piaţa prestaţiilor profesionale; faptul că poate să

ajungă în serai este o întîmplare şi, într-un anumit sens, o deturnare. Ca la medici:

cine vine la medicină nu vine şi nu învaţă în scopul de ajunge profesor sau

cercetător, ci pentru a se face medic. (Era să scriu „practician"; apropo de ce oare

„sociolog practician" este o expresie OK, pe cînd „medic practician" e una

aberantă?)

In mod esenţial, sociologul din mintea mea este exact opusul

funcţionarului - salariat, subaltern, de obicei la stat. Sociologul din mintea mea

este free-lance,

nu se află niciodată în situaţia de a-şi căuta ceva de lucru cu căciula în

mînă,

cu un „carnet de bal" continuu, cu minimum zece clienţi in spe,

despre care ştie în detaliu cum le merge - ce nu le merge cum îşi doresc, ce au de

gînd să facă - ce le trebuie pentru a reuşi,

competent/ă în toate culturile în care îşi caută succesul profesional,

autonom/ă din punct de vedere intelectual şi etic

capabil/ă să-şi definescă în mod autonom munca,

atent/ă să furnizeze întotdeauna clienţilor săi valoare pentru banii lor,

devotat/ă regulii minimum la promisiuni, maximum la livrare,

cu o gestiune atentă la cît am primit pentru cît am dat, atît în interes

propriu, cît şi în interesul clientului (win-win),

cu grija ca banii de azi să nu-ţi mănînce banii de mîine,

cu un drapel cît mai vizibil pe piaţa/ pieţele joburilor şi prestaţiilor

profesionale care îl/ o interesează,

cu un drapel întotdeauna impecabil.

Ceea ce, desigur, vă dorim şi Dumneavoastră.

• Convingerea mea este că prestaţiile ca free-lance pun cel mai

bine în valoare profesia de sociolog şi că viitorul profesiei noastre stă în succesul

celor care o vor pune în valoare astfel. La modul vrabia-mălai-viteazu anticipez o

diminuare a ponderii sociologilor ca salariaţi la stat în favoarea auto-utilizării —

free-lance, firme de prestaţii sociologice, organizaţii non-profit —, pe care o şi

iubesc cel mai mult, respectiv în favoarea sectorului privat. Sînt însă conştient că

rolurile de salariat, în sectorul privat sau în sectorul de stat - vor forma în

continuare majoritatea situaţiilor ocupaţionale cu profesia de sociolog, ba chiar

vor creşte din punct de vedere numeric.

Fiind şi o profesie foarte puţin cunoscută, putem fi absolut sigur/e că

nu o să ne caute nimeni ca să ne roage să-i prestăm ceva din altfel nenumărabilele

lucruri la care potenţial ne pricepem. Nici măcar ca să ne ofere un loc de muncă

într-unui sau altul dintre respectivele nenumărabie lucruri şi nici să ne spună cu ce

să ne ocupăm în situaţia în care ne-au angajat.

Concluzia mea este că edificiul interior de free-lance şi poziţionarea

ca free-lance sînt obligatorii pentru sociolog chiar şi atunci cînd nu e pe cont

propriu, ci salariat.

• Trebuie să ne gîndim dacă nu cumva cu această concluzie vă

împing în aspiraţii nesăbuite. Şi am de notificat că chiar mi se reproşează, iar

uneori sînt de-a dreptul acuzat, că îmi zăpăcesc studenţii cu tot felul de aspiraţii,

care mai de care mai fanteziste şi mai primejdios nerealiste. Sigur că pot să mă

apăr şi singur, ripostînd contondent, aşa cum de altfel reproşurile şi acuzaţiile

respective chiar şi merită; în mod special prin particularizări, deoarece nici un caz

luat ca atare nu stă în picioare1. Cred totuşi că subiectul acesta merită atenţia rece

1 lată un astfel de caz, real, pe care îl prezint în forma ripostei la acuzaţie. „Nu e frumos să-mi reproşezi în ochii lui S. că pe vremea cînd îmi era studentă am făcut-o să creadă că ar putea deveni producător TV, ba chiar şi-a făcut cu mine licenţa in sociologie pe această temă, dacă în acest fel obţii castrarea aspiraţională a lui S. pentru ca tu să ţi-o poţi ţine ca salariată, subalternă, într-o

a tuturor părţilor implicate, atît timp cît există probabilitatea, fie ea cît de mică, să

fiu şi eu unul dintre universitarii entuziasmaţi de cel mai nou şi mai iubit

perpetuum mobile al său. Cred, vreau să spun că am încercat deja, că nu argumentele analitice

pot decide pentru sau împotriva ideii că, indiferent unde vei ajunge şi ce vei face, edificarea interioară şi poziţionarea ca free-lance sînt obligatorii pentru a-ţi valorifica diploma de sociolog. Avem nevoie de discutarea ideii la etajele de generalitate mai din sus.

Pentru o astfel de discutare ar putea să fie suficientă o teorie populară a succesului acţionai. Intr-o astfel de teorie este demonstrabilă ca adevărată următoarea propoziţie: ca şi pesimismul, a cărui varietate este, realismul (care e tot timpul cool & trendy, mai e şi confortabil) nu e rentabil. Deşi prezintă imensul avantaj de a te scuti de suferinţele drumului spre succes şi de sfîşierile eventualului eşec, realismul nu este totuşi decît despre nu şi despre mediocritate.

• Consider că problema necesită şi o discutare mai abrazivă în alte planuri. Pe care o încep declarînd că, pe cuvîntul meu de onoare, nu eu am inventat profesia de sociolog şi nici facultăţile de sociologie. Atras de ceva ce s-ar putea să fi fost doar nişte prostii şi slăbiciuni, fantezii ale minţii mele posibil nesăbuite în mod înnăscut, m-am pomenit titularul unei diplome profesionale pe care scria sociolog. Fără să ştiu ce e aia, fără ca nimeni să ştie, nici profesorii care m-au fabricat, nici marile zeităţi din cerurile sociologiei, cu atît mai puţin cei urmau să mă plătească pentru ceea ce urma să le fac cu adevărat folositor. La finalul celor mai bine de trei decenii în care am tot conceput această carte, am ajuns la nişte concluzii nu tocmai prietenoase despre „marii amatori care au creat sociologia" .

sarcină de muncă foarte solicitantă, cu program - neoficial, deci neplătit corect — de zece-douăşpe ore şi salariul minim pe economie." 1DENTLER, R. A., Practicing Sociology: Selected Fields, Praeger PubL, Westport CT, 2002, p. 7.

Ideea mea de sociolog este rezultatul încercărilor de a inventa o

poveste care să conţină toate sau cît mai multe şi mai importante dintre cioburile

disparate şi incomplete pe care le-am primit drept profesie şi carieră. O poveste

care să fie în acelaşi timp faină şi coerentă. Subliniez, faină şi coerentă, nu

realistă.

Pentru că, în situaţia dată, nu avem din ce să confecţionăm un astfel de

criteriu, realist. Ca să ajungi - ce poate fi mai realist? - funcţionar, subaltern, în

principal la stat, nu e deloc nevoie, dar chiar deloc, să faci o facultate atît de

neobişnuită cum este sociologia.

Mai ales cînd, la modul cel mai anticipabil, la această facultate

neobişnuită vin de predilecţie, din toate timpurile şi în toate locurile, tineri

neobişnuiţi.

Nu văd cum altfel ne-am descurca cît de cît bine cu profesia asta, aşa cum este ea şi cum ne-am pomenit cu ea. Şi nu văd absolut niciun motiv pentru care ar trebui să accept să ne descurcăm rău.

• Pînă ne mai gîndim la amatorii care au înfiinţat primele facultăţi de sociologie şi la motivele lor mai mult sau mai puţin responsabile, noi absolvenţii de sociologie sîntem deja aici. Pentru a ne valorifica diploma de sociolog avem nevoie de o practică profesională care acoperă, indiferent de contextul ocupaţional, curmătoarele exigenţe:

- 1. trebuie să cunoşti ce se caută/ cumpără în materie de prestaţii şi joburi care pot fi făcute promiţător de bine cu profesia de sociolog (în primul rind cele încadrabile la taxonul di. al tipologiei ocupaţiilor de sociolog din paragraful anterior; dar şi prestaţiile şi ocupaţiile încadrabile la d2.);

- 2. trebuie să alegi şi să hotărăşti care dintre aceste prestaţii (sau care set de prestaţii) îţi place cel mai mult. Ca nivel şi intensitate, trebuie să-ţi placă atît de mult încît să-ţi doreşti să te pricepi să o faci no less than perfect. Alegerea aceasta este o poveste de dragoste. Atenţie însă, nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti. Ca criterii, îţi va plăcea deoarece crezi:

- că e cea mai recompensatorie pentru tine,

- că ţi se potriveşte,

- că îţi pune în valoare avantajele comparative pe care le ai faţă de cei/ cele din

grupul egalilor tăi,

- că ţi-e cel mai la îndemînă să o faci şi să o vinzi cum trebuie,

- că nu îţi mănîncă azi banii pe care trebuie să-i cîştigi mîine, poimîine

răspoimîine;

- 3. trebuie să ajungi să te pricepi la realizarea cu succes a prestaţiei respective (setului respectiv de prestaţii). Vizînd întotdeauna şi în mod serios asimptota no less than perfect;

- 4. trebuie să vinzi bine. Şi anume în configuraţii win-win, niciodată şi sub niciun motiv altfel. Un sociolog care trage ţepe este o ameninţare pentru toţi sociologii; ţepele sînt bani de azi care îţi mănîncă banii de mîine, şi nu numai pe ai tăi. Iar un sociolog care ia ţepe este o ruşine pentru însăşi meseria noastră.

o Ca student la sociologie e bine să ştii că îţi va fi cît se poate de folositor să exersezi secvenţa 1 - 4 cu prilejul elaborării tezei de licenţă în sociologie, într-o configuraţie cît mai realistă cu putinţă.

o Atenţie, secvenţa 1 — 4 este valabilă pentru toţi sociologii practicieni, inclusiv pentru prestaţiile profesionale în regim salarial.

o Pe parcursul vieţii vei face de mai multe ori secvenţa 1 - 4 , pentru noi şi noi prestaţii. Sociologii au mintea necesară, face parte chiar din competenţa lor profesională, să facă în mod anticipativ trecerile între prestaţii.

• Fiind de trei ani şi avînd de format o competenţă atît de sofisticată şi de responsabilă cum este competenţa de schimbat oameni, facultatea de sociologie este în mod necesar o facultate „teoretică". De fapt este o facultate generală, care îţi formează fundamentele competenţie pentru schimbat oameni. Profesionalizarea se va petrece mai ales după terminarea facultăţii şi va dura

destul de mult. Să ne gîndim că medicii, care au un „obiect al muncii"

semnificativ mai puţin complicat decît au sociologii, fac şase ani de facultate,

după care continuă să se perfecţioneze profesional şi să dea examene cam toată

viaţa.

In principiu, la terminarea facultăţii de sociologie nu ştii să faci nimic,

iar asta e ceva cît se poate de normal. Eşti cam ca un absolvent de anul III sau IV

medicină. Dacă nu ai exersat pe cont propriu, nu ştii să faci nici măcar o injecţie.

E adevărat însă că spre deosebire de acesta, pe care nimeni nu îl ia

drept medic, pe tine lumea te ia drept absolvent de facultate, deci profesionist, şi

se aşteaptă să ştii să faci tot felul de lucruri „în domeniul tău".

• începi însă să ştii să faci ceva, şi anume prin cele cîteva cursuri introductive în domeniile ocupaţionale ale sociologiei. Vorbim despre un fel de cursuri de orientare profesională, destinate să-ţi facă cunoştiinţă cu aceste domenii ca să decizi în care te vei profesionaliza. Numărul acestor cursuri, deci numărul de domenii ocupaţionale ale sociologiei în care te vei familiariza pe această cale este evident foarte mic, putînd fi de obicei numărate pe degetele de la o singură mînă. Vreau să spun că deşi aceste cursuri sînt de obicei opţionale, iar pe o bară opţională se pot pune atîtea cursuri cîţi bani are facultatea, numărul de poziţii disponibile în planul de învăţămînt pentru barele de opţionale este inevitabil foarte restrîns. Nu poţi periclita formarea fundamentelor profesionale de sociolog în favoarea unor competenţe efectorii care pot deveni de-a dreptul periculoase în absenţa sau deficitul fundamentelor - etice şi, în general, metateoretice, teoretice şi de cercetare.

o Domeniile ocupaţionale în care se fac aceste cursuri de profesionalizare introductivă specifice ciclului de licenţă diferă foarte mult de la o facultate de sociologie la alta. După cum diferă şi acurateţea cu care fiecare facultate le conceptualizează pe scopul de a te orienta în alegerea domeniului ocupaţional în care îţi vei face prima profesionalizare. Sînt unele facultăţi de sociologie, şi nu neapărat puţine, şi nu neapărat numai dintr-o anumită parte a

lumii, cărora chestia asta nu le e deloc clară şi care plasează în acest rol ceea ce în mod tradiţional numim „ramurile sociologiei", cum sînt de exemplu sociologia familiei, sociologia educaţiei şi învăţămîntului, sociologia industrială, sociologia culturii, sociologia religiei, sociologia mass-media etc.

Diferă de asemenea diversitatea acestor cursuri de orientare profesională şi, pe cale de consecinţă, numărul şi calitatea lor, care sînt funcţie de resurse. Facultăţile bogate au oferte de cursuri introductive bogate, inclusiv în ceea ce priveşte sensibilitatea la practică. Idealul în această materie este atunci cînd un astfel de curs îl face, în propria sa concepţie, un practician de succes al domeniului, omologat ca atare de piaţa de prestaţii şi joburi respectivă.

o Competenţa profesională reală pe care o achiziţionezi la aceste cursuri de profesionalizare introductivă este prin definiţie o competenţă de junior sau de assistant. De altfel, acesta este şi nivelul reglementat juridic: cu licenţa aceasta de trei ani (patru în cazul inginerilor) nu poţi ocupa decît poziţii de junior sau de assistant. In învăţămînt de exemplu, nu poţi preda decît în şcoala obligatorie, nu şi la liceu, cu atît mai puţin în învăţămîntul superior. Pentru nivelele mai de sus, e nevoie să-ţi adînceşti şi dezvolţi competenţa profesională, de fapt să ţi-o finalizezi, prin diverse suplimente de şcoală profesională, de exemplu stagiile post-licenţă sau masteratele.

• Nu e deloc recomandabil să aştepţi profesionalizarea propriu-

zisă, cea care se realizează în formele de pregătire de după licenţă, respectiv: - i. learning-by-doing şi stagii de training la locul de muncă, dacă ai

ales să te angajezi şi să nu mai faci alte şcoli; - ii. stagii de formare profesională post-grad;

- iii. masterat. încă din perioada licenţei poţi acumula pregătire şi experienţă

profesională de primă calitate, pe cont propriu. Avantajul este dublat de faptul că profesionalizarea pe cont propriu produce efectele cele mai dezirabile în ceea ce priveşte edificarea interioară şi poziţionarea ca free-lance.

• „Carnetul de bal" este o activitate de profesionalizare pe cont

propriu. Mai mult, produce ocupaţii de free-lance, este chiar o bază de operare

pentru prestaţiile profesionale ca free-lance.

o „Carnetul de bal" este denumirea pe care am dat-o unei activităţi de automarketing al profesiei de sociolog. E o activitate de maturitate profesională, dar pe care poţi să o începi, e chiar recomandabil să o începi, încă din studenţie. Anul I, semestrul I ar fi perfect, dar nici să-ţi începi teza de licenţă în sociologie pe baza carnetului tău de bal, deci să-1 ai cît de cît funcţional la începutul anului III, nu e tocmai rău. In general, niciodată nu e prea tîrziu> dar cu cît e mai devreme, cu atît e mai bine; sau, cum bine zice înţelepciunea populară, decît bolnav şi sărac, mai bine sănătos şi bogat.

o în esenţă, „carnetul tău de bal" înseamnă - zece dosare de clienţi potenţiali pentru care ţi-ar plăcea/ ţi-ar

conveni/ te-ar aranja să lucrezi; - o activitate continuă de documentare şi informare asupra fiecărui

client pentru ca, de la un punct încolo, despre fiecare dintre ei să ştii cu acurateţe şi la un foarte bun nivel de siguranţă

- cum îi merge şi ce nu îi merge cum îşi doreşte, - ce are de gînd să facă şi ce îi trebuie pentru a reuşi, - la cine şi cum trebuie să ajungi pentru ca să te afli foarte aproape de încheierea unui contract;

- construirea pe baza informaţiilor şi cunoştinţelor a unei oferte de prestări servicii perfect acomodate la nevoile clientului respectiv;

- finalizarea succesivă a ofertelor cu prestaţii win-win de mare succes atît pentru tine cît şi pentru clientul respectiv;

- completarea poziţiei devenite vacante prin prestaţie cu un client potenţial nou sau, dacă pentru clientul reşpecţiv ai motive să-1 menţii în carentul

tău de bal, completarea cu o agendă nouă a nevoilor clientului respectiv (ce nu-i merge bine/ ce are de gînd să facă maibine).

o Nu aş vrea să se creadă că dosarele de client potenţial se constituie în nu ştiu ce activităţi malversative de spionaj. E vorba despre cel mai banal marketing, cu atît mai necesar cu cît ne aflăm pe o piaţă cu un potenţial foarte mare, dar pe care toate părţile interesate dorm cu sforăituri. Scopul acestor dosare este să ne găsim clienţi pentru ceea ce ştim să facem, clienţi pentru care să definim exact prestaţia de care au nevoie, prestaţie despre care nu pot sesiza pe cont propriu că au nevoie.

o „Carnetului de bal" înseamnă piaţă, piaţă înseamnă bani. însă pe perioada studenţiei, „bani" poate însemna şi un pic altceva decît bani efectiv încasaţi. Vom face întotdeauna bugetul prestaţiei, îl vom notifica întotdeauna clientului, vom încerca întotdeauna să negociem şi să obţinem chiar bani, bani. Dar, pentru că în studenţie primul tău interes este să acumulezi experienţă, îţi poţi permite să oferi prestaţia gratis (de fapt, în cost, excluzînd contravaloarea muncii tale). Ştiind însă întotdeauna şi în mod profesional cît costă prestaţia ta şi adunînd aceşti bani într-un cont al investiţiilor tale în pregătirea ta.

o Ca procedură de automarketing, „carnetul de bal" funcţionează şi pentru sociologii care lucrează ca salariaţi. La bază este aceeaşi idee de autonomie dar, avînd un singur client, angajatorul tău, cele zece dosare sînt despre zece probleme ale acestuia.

• Pentru scopul profesionalizării pe cont propriu şi încă în regim

de free-lance, alături de „carnetul de bal" poate funcţiona convergent şi cumulativ

elaborarea tezei de licenţă de licenţă în sociologie.

o Elaborarea tezei de licenţă poate fi prima ta şcoală profesională.

Ar fi şcoala ta profesională, definită şi organizată chiar de tine. O derulezi pe

parcursul anului III, dar poţi începe şi mai repede, pe la finele anului II.

o O temă de licenţă bună este o temă care îţi place. Bineînţeles că

trebuie să fie de acord cu ea cadrul didactic care te va coordona pe parcursul

elaborării tezei, îndrumătorul ştiinţific, dar ţie trebuie chiar să-ţi placă. Pentru

formarea edificiului interior de free-lance şi a capacităţii de poziţionare ca free-

lance, aceasta este una dintre condiţiile tari.

Ca să ajungi ca la sfîrşitul anului II sau începutul anului III să ai o

astfel de temă, trebuie să începi din timp. Dar mai ales trebuie să cauţi. Nu poţi

iubi ceea ce nu cunoşti. Cea mai bună strategie de căutate este cea care se pune în funcţiune

odată cu „carnetul de bal". Dar ideea este să devii cît mai repede competent/ă în cultura profesională a regiunii în care ţi-ai definit viaţa. Competenţa aceasta înseamnă să ştii care sînt joburile şi carierele din regiune, ca şi o concepţie despre succesul ocupaţional cu diverse profesii, cu sociologia şi cu profesiile concurente (e.g. economiştii, marketerii, relaţioniştii, psihologii). Există deci şi alte strategii decît „carnetul de bal" pentru a scana - din proprie iniţiativă, inteligent, omnidirecţional şi continuu - peisajul prestaţiilor şi joburilor, pentru a identifica care dintre acestea te-ar aranja, de care îţi place cel mai mult.

o Luînd versiunea maximală, o bună lucrare de licenţă este o lucrare pe o temă care îţi place şi făcută în curtea unui client pentru care ţi-ar fi foarte drag să lucrezi.

Asta înseamnă că la începutul lunii octombrie a anului ni de facultate ajungi la clientul respectiv cum trebuie şi la cine trebuie, ca să obţii acceptul său entuziast pentru prestaţia profesională reală şi de mare valoare pe care i-o vei face pe gratis, împreună cu profesorul tău îndrumător, ca lucrarea ta de licenţă.

Pînă pe la sfîrşitul lunii aprilie a anului III, cînd îţi cam finalizezi lucrarea, vei lucra şi vei învăţa meserie într-o prestaţie profesională reală, pe o

temă care îţi place de nu mai poţi, în curtea unui beneficiar pentru care ţi-ar plăcea

de nu mai poţi să lucrezi şi după absolvirea facultăţii.

E de amintit că prin natura lucrurilor, pe parcursul unei prestaţii

sociologice, prestatorul are de-a face mai degrabă cu persoanele din vîrful

ierarhiei clientului decît cu femeile sale de serviciu. Adică vreau să remarcăm

împreună că din octombrie pînă în aprilie te afli în vitrina cea mai avantajoasă

Dacă creşti cum trebuie şi eşti bun/ă, acest lucru va fi văzut de chiar cine trebuie,

cînd trebuie.

• încheiem cu cîteva precizări de natură terminologică, cu

inevitabila discuţie despre procesul Bologna" şi, desigur» cu consecinţele asupra

profesiei noastre.

o Prin facultate înţelegem primul ciclu academic, care se finalizează cu o diplomă profesională denumită în general diplomă de licenţă.

Facultatea de sociologie este cam peste tot în lume de şase semestre, deci de trei ani. Pînă în 2005, în România şi în foarte multe alte ţări europene, durata facultăţii de sociologie a fost de patru ani. Trecerea la trei ani s-a făcut în cadrul unui proces mai amplu de acomodare/ compatibilizare a învăţămîntului superior din ţările UE, cunoscut sub numele de „procesul Bologna".

Cu diploma de licenţă ne putem angaja sau putem să ne continuăm

studiile.

Dacă ne-am hotărît să ne continuăm studiile, avem de ales între masterat şi stagiile de pregătire profesională post-licenţă (sub impactul modelelor anglo-saxone, acestora li se spune din ce în ce mai des stagii post-grad).

o Stagiile post-grad pot avea o durată foarte variabilă, de la cîteva ore la cîteva luni. Ele sînt destinat formării în domenii ocupaţionale specifice, foarte clar delimitate, pentru care piaţa muncii şi a prestaţiilor profesionale indică o cerere nechivocă. Exemple: cameraman, editare imagine, proprietate imobiliară,

lobby instituţional, management de artist, moderare şedinţe de brainstorming, facilitare jocuri şi exerciţii de team-building, planificare media (imedia planning), cumpărare media (media buying), citoscopie (laborant), topometrie.

In general, pentru a fi admis/ă la un astfel de stagiu nu există obligativităţi de traseu, în sensul că pentru a face stagiul x e obligatoriu să ai o licenţă în specializarea X. Ceea ce înseamnă că licenţa în sociologie, prin definiţie generală, nu te încurcă cu nimic dacă doreşti să faci vreun astfel de stagiu.

Stagiile post-grad pot fi ofertate de universităţi dar şi de alţi furnizori de educaţie.

Stagiile: post-grad şînt concepute şi organizate astfel încît să le poată frecventa inclusiv, de fapt mai ales, persoane care au terminat de mult facultatea şi au toate responsabilităţile de adult, de la cele profesionale la cele familiale sau publice.

o Masteratele au o durată de două pînă la patru semestre, deci de unul pînă la doi ani, şi sînt destinat pregătirii profesional-ştiinţifice într-un domeniu ocupaţional larg. „Procesul Bologna" a cam zăpăcit ideea de masterat profesional, o să abordez undeva mai jos chestiunea.

In orice caz, masteratele constituie cel de-al doilea ciclu academic şi condiţionează accesul în cel de-al treilea, doctoratul.

o Alături de „Strategia Lisabona", din care face cumva parte, „Procesul Bologna" este, pentru cine a apucat din interior epoca marilor instrumente de planificare politică de tip „Programul Partidului Comunist Român de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism", ceva deosebit de neliniştitor, nu numai deosebit de caraghios. „Procesul Bologna" îşi defineşte ca scop fundamental susţinerea proceselor prin care, în conformitate cu „Strategia Lisabona", Uniunea Europeană urmează să devină - pînă în 2012, dacă luăm documentul în serios - „cea mai avansată societate a cunoaşterii". Concomitent, dar cumva secundar, „Procesul Bologna" are de uniformizat tot felul de chestii ale învăţămîntului superior din ţările membre UE.

Ar fi foarte multe de mîrîit în legătură cu „societatea cunoaşterii" şj

toate aceste fumisterii autoritare. Poate că a sosit momentul organizării protestului

politic împotriva neomarxismului ingineresc care întemeiază şi legitimează din ce

în ce mai vasta şi bineplătita birocraţie comunitară.

o Aici avem însă altă treabă, şi anume să ne lămurim cum e cu

reducerea ciclului de licenţă şi cu masteratele „de cercetare".

Trebuie să facem această discuţie în baza constatării că dacă la Paris

(ca de altfel şi la Londra, la Berlin, la Bruxelles sau la Haga), povestea cu

Bologna este luată a la legere et en passant, la Bucureşti ea provoacă mari şi

prompte febre executante, după regula care îi face pe neofiţi mai catolici decît

Papa.

Nu cred însă că mai e drum de întoarcere, vom rămîne cu facultăţi de

trei ani — cele social-umane, respectiv de patru - cele tehnice.

Cu masteratele e un pic de bai, în sensul că dacă am aplica „Procesul

Bologna" în versiunea lui textuală (care nu e respectată ca atare, din fericire, nici

măcar la Bucureşti), cam 60% dintre absolvenţii de învăţămînt superior, adică toţi

titularii de diplome de maşter, ar trebui să se ocupe cu cercetarea ştiinţifică. Pentru

că „Procesul Bologna" asta ordonă — toate masteratele vor fi (re)proiectate pentru

competenţa profesională de cercetare.

o Neavînd de ales, voi lua un azimut personal.

Despre licenţă (mă prefac că) înţeleg că esenţa modificărilor ordonate

de „Procesul Bologna" constă în prelungirea cu un an a facultăţilor, ceea ce

înseamnă creşterea duratei pregătirii intelectuale generale (pe obiectivele fostului

prim ciclu, DUG, al învăţămîntului superior din Franţa). Concomitent cu ceea ce

este visul oricărui sociolog competent şi responsabil, şi anume amînarea pentru o

vîrstă mai matură a profesionalizării şi a deciziilor personale legate de alegerea

profesiei şi a drumului în viaţă.

Despre masterate (mă prefac că) înţeleg că vor fi profesionale şi vor

avea ca scop să echipeze titularul diplomei de sociolog cu o competenţă efectorie

într-un domeniu ocupaţional larg, dar oricum precizat, cel puţin în comparaţie cu

domeniul ocupaţional corespunzător diplomei de licenţă în sociologie.

Pe vremea cînd licenţa în sociologie era de patru ani, recomadam fără

să ezit să-ţi amîni cît mai mult opţiunea pentru masterat, astfel încît să poţi lua

această decizie de (primă) finalizare a profesionalizării cu o minte cît mai bună,

capabilă să judece cum trebuie ce îţi place şi care îţi sînt avantajele comprative.

Ideea era să nu prea faci masteratul imediat după licenţă, ci după cîţiva ani, în nici

un caz pe banii lui maman şi papan.

Cu „licenţa Bologna" cred că lucrurile s-au schimbat complet. Nu am

prea multe elemente cu care să pot judeca în siguranţă, dar faptul că, juridic

vorbind, licenţa de trei ani te îndreptăţeşte numai la poziţii de junior şi de

assistant este arhisuficient. Să nu faci masteratul imediat după licenţă este cel

puţin imprudent. Sigur că apare problema dar cît de matură este mintea cu care îţi

alegi domeniul în care să faci masteratul, dar asta e o problemă de rezovat în alt

context.

Despre doctorate va trebui să mai aşteptăm puţin deoarece azimutul

meu îmi indică renunţarea la succesiunea obligatorie masterat-doctorat,

concomitentă cu precizarea doctoratului ca specializare în domeniul ocupaţional

cercetare plus învăţămînt superior.

Partea a ni-a

Teoria populară despre profesii: conjecturi şi respingeri

Titlul de mai sus este un pic inexact, în sensul că în continuare nu va fi

vorba numai despre respingeri şi conjectări, ci şi despre dezambiguizări,

argumentaţii sau probe. Am parafrazat celebrul titlu popperian pentru a-mi

exprima astfel încă din start ataşamentul faţă de un mod mai circumspect de a

privi chestiuni care par la mintea cocoşului.

Pentru noi, sociologii, perfecţionarea concepţiilor despre profesie,

profesionalizare, profesionalism - atît a celor ştiinţifice, cît şi a celor curente —

exprimă o necesitate cît se poate de exigentă. In sensul că succesul cu profesia de

sociolog este foarte dependent de felul în care se gîndeşte şi se conversează despre

profesii, despre profesia noastră, desigur, dar şi despre profesii în general. Iar în

concepţiile despre profesii, profesionalizare, profesionalism care circulă acum,

despre profesia de sociolog nu se poate gîndi şi vorbi cine ştie ce inteligent.

1 Văd ci dicţionarul academic al limbii române dă acest cuvînt cu sensul „prezumţie", iar pe verbul din care provine, a conjectura, cu sensurile „1. A judeca după aparenţe. 2. A face o conjectură." (Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan", Micul dicţionar academic, voi. I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 638.) Vă propun să adăugăm şi sensul „ipoteză", mai exact „ipoteză formulată în limbă naturală". (Precizez că la ipotezele propriu-zise, pentru a spune aşa, părţile de bază — şi anume variabila pe care vrem să o explicăm, variabila Cu Care explicăm şi predicatul care exprimă explicaţia — sînt formulate ca termeni ai unei teorii.)

„Conjectures and Refutations. The Growth of Scientific Knowledge". Traducerea românească: POPPER, K., Conjecturi şi irţfirmari; creşterea cunoaşterii ştiinţifice, Editura Trei, Bucureşti, 2002. Mă menţin la opinia că, pentru refutations, „respingeri" este un echivalent mai adecvat decît „infirmări".

Profesia de sociolog nu este singura care se află în această situaţie. Alături de sociolog, ea agită foarte multe dintre profesiile care necesită pregătire universitară, profesii foarte cunoscute, cel puţin la prima vedere, şi anume profesiile academice - de la biolog, filolog şi matematician, la fizician, chimist, geograf şi istoric. Dacă nu se angajează în învăţămînt sau în cercetare, e foarte greu de gîndit şi de spus ceva cu cap despre ce altceva poate face un absolvent/ o absolventă de biologie, de filologie, de matematică, de fizică, de geografie, de istorie.

Se adaugă cele mai multe dintre profesiile care au apărut în ultimii patruzeci-cincizeci de ani, la limită, toate. Ca să nu vorbim despre cele care apar acum şi cele care vor apărea de aici încolo.

Această parte a IlI-a constituie baza explicativă şi de justificare a tuturor susţinerilor şi respingerilor din această monografie. De aceea, dat fiind caracterul ei inevitabil tehnic, ar fi fost mai logic să o pun la sfirşit, poate chiar să o expediez într-o anexă pentru specialişti. Ştiind însă că problematica profesie -profesionalizare — profesionalism prezintă un interes care transcende specializările, am decis că merită să încerc să acoper un scop mai extins, şi anume actualizarea concepţiilor care guvernează dezbaterea şi deciziile, publice şi private, despre profesii în general. Există un număr de motive pentru care, sociologi sau ne-sociologi? pe toţi/ toate ne-ar putea interesa o gîndire mai deşteaptă despre profesii. Şi e vorba de motive de primă importanţă, directe şi personale, în principal de nevoia de a diminua efectele în viaţa noastră privată ale defazării hărţilor noastre mentale despre profesie şi profesionalism. Astfel, deşi este destul de tehnic, capitolul nu se adresează unor specialişti anume.

Pornim de la faptul, deja greu de contestat, că, spre nefericirea noastră, am apucat vremuri interesante, exact cum zice proverbul chinezesc. Ba chiar foarte interesante, poate cele mai interesante de la facerea lumii încoace. Pe fondul acestui ghinion general, geografia vieţii noastre suferă tot felul de

transformări, importante şi rapide, în timp ce hărţile noastre mentale despre geografia respectivă rămîn neschimbate; şi nu ar trebui să ignorăm nici posibilitatea ca unele dintre aceste hărţi să fi fost neclare sau nepotrivite încă de la început. Profesia, profesionalismul, profesionalizarea conturează una dintre zonele în care viaţa noastră se desfăşoară într-un alt peisaj decît cel pentru care este harta pe care o avem. De exdemplu, cei/ cele care avem copii de vîrsta la care trebuie să ne gîndim ce vor face în viaţă receptăm cît se poate de ascuţit disperarea de a avea o hartă despre care înţelegi, chiar dacă îţi este de greu să accepţi, că nu se potriveşte cu locurile prin care treci şi nici nu te ajută să vezi dincolo de orizontul zilei de azi şi să-ţi ajuţi cu adevărat copilul.

In ceea ce priveşte proporţiile actualizării, deşi nu m-ar deranja să fiu în stare, nu îmi propun să produc revoluţionarea modului în care se gîndeşte şi se vorbeşte despre profesii şi profesionalism, chiar dacă această revoluţionare este foarte necesară. Mă pot mulţumi şi cu o clătinare de pe soclu.

Ar fi scopul tipic pentru Un training de awareness. Ideea este să achiziţionăm un supliment de acurateţe şi de complexitate. Sau măcar o doză bună de scepticism, devenind atenţi/ atente la faptul că profesia, profesionalizarea, profesionalismul, care pe hărţile noastre funcţionează ca repere esenţiale, au intrat de un timp sub semnul întrebării. De vreo două decenii problemele care se pun sînt foarte tari, mergînd de la îndoieli severe - de exemplu, dacă profesionalizarea este o soluţie pentru ceva şi dacă profesiile mai au vreun viitor, pînă la evocarea deprofesionalizării nu numai ca ameninţare iminentă, ci chiar ca soluţie simpatică, dezirabilă.

Capitolul 8

Ce este teoria populară despre profesii

Mai întîi e de evidenţiat existenţa unei ştiinţe cu acte în regulă despre

profesii, întîmplător una dintre ramurile sociologiei ca ştiinţă, şi anume sociologia

profesiilor1.

Ca manifestări ştiinţifice reprezentative mai recente în domeniu,

notăm a şasea conferinţă a Asociaţiei Europene de Sociologie (ESA) — Murcia,

septembrie 2003, cu secţiunea de sociologie a profesiilor susţinută de reţeaua RN

15 Sociology of Professions a ESA2. Au fost prezentate în total şaizeci de

1 Pentru ilustrarea conveerului de teme pe care ea îl abordează, iată o selecţie - cronologică, dar altfel destul de aleatoare - de titluri de după prima apariţie editorială a domeniului (probabil lucrarea lui A. M. Carr-Saunders, Professions: their organisation and place in society, din 1928): CARR-SAUNDERS, A. M., WELSON, P. A., The Professions, Clarendon Press, Oxford, 1933; PARSONS, T., The Professions and Social Structure, în „Social Forces" nr. 17/ 1939; GOODE, W. J., Community within a community: the professions, în „American Sociological Review", nr. 25/ 1957; MILLERSON, G., The Qualifying Associations: A Study in Professionalization, Routledge & Kegan Paul, London, 1964; WILENSKI, H. L., The Professionalization of Everyone?, în „The American Journal of Sociology", voi. 70, no. 2/ 1964; ELLIOT, P., The Sociology of the Professions, MacMillan, London, 1972; JOHNSON, T., Professions and power, MacMillan, London, 1972; HAUG, M. R., Deprofessionalisation: An Alternate Hypothesis For the Fuţure. în «Soc. Rev. Monograph", nr. 20/1973; ROTH, J. A., Profesionalism: The Sociologist's Decoy, în „Sociology of Work and Occupations", 1(1)/ 1974; LARSON, M. S., The Rise of Professionalism: A Sociological Analysis, University of California Press, Berkeley California, 1977; HUGHES, E. C., Men and their work, Greenwood Press, Westport, Conn., 1981; DINGWALL, R., LEW1S, P. (eds.), The Sociology of the Professions, MacMillan, London, 1983; SCHON, D. A.j The reflective practitioner — how professionals think in action, Basic Books, New York, 1983; KULTGEN, J., Ethics and professionalism, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1988; FREIDSON, E. Professionalism Reborn: Theory, Prophecy and Policy, Polity Press, Cambridge, 1994; McDONALD, K. M., The Sociology of the Professions, Sage Publishers, London, 1995; ABELSON, J., MAXWELL, P. H., MAXWELL, R. J., Do professions have a future?, în „British Medical Journal", 315/ 1997; FREIDSON, E, Professionalism: The Third Logic, Polity Press, London, 2001. 2 Sub titlul Modernity — Postmodernity — Ageing Societies and Professions. Social, political arid theoretical relevance of sociology of professions, secţiunea a fost condusă de profesorii Lennart G. Svensson, de la Universitatea din Goteborg, respectiv Julia Evetts, de la Universitatea din Nottingham şi a avut unnăţorul program: / Sociology of professions and links with sociology of knowledge, organisation, work, education and labour market: 1. Professions and knowledge; 2. Professions, organisation arid discoiirse; 3. ProfessionaliSatiori proCesses; 4. Session in Frerich; 5. Professions and education; 6. Professional labour market; îl Professions and age, gender.

comunicări, cu autori din cinsprezece ţări. Aceeaşi Reţea de cercetare 15 a ESA a organizat un atelier interim la Bremen (Germania) în primăvara lui 2006 şi secţiunea de sociologie a profesiilor din cadrul celei de-a opta conferinţe a ESA care a vut loc la Glasgow (Scoţia), în septembrie 2007.

Şi Asociaţia Internaţională de Sociologie1 are, din 1992, o reţea de cercetare în sociologia profesiilor (RC52 - Research Committee on Sociology m Professional Groups), comitet care şi-a ţinut cea mai recentă conferinţă - a

cincea, interim — în februarie 2008, la Oslo (Norvegia), cu tema Challenges io professionalism: Limits and benefits of the professional model.

Sociologia profesiilor este acompaniată de etica profesiilor şi profesionalismului, activă atît ca teorie generală, cît şi ca deontologii sectoriale. Se vorbeşte şi despre o antropologie a profesiilor, iar psihologia, deşi nu emite, din cîte ştiu, pretenţii de generalizare la nivelul unei psihologii a profesiilor, are contribuţii de neînlocuit la succesul direct şi practic în foarte multe domenii profesionale. Nu sînt de ignorat dezvoltările relative la profesii şi profesionalism din ştiinţele economice şi din cele juridice. Dezvoltări interesante avem şi în Public Relations, referitoare de exemplu la PR-ul de carieră sau la soluţiile prin care putem face o bună impresie asupra publicurilor importante pentru succesul nostru profesional.

Ceea ce face jocurile în materie de profesii, profesionalism, profesionalizare nu este însă sociologia profesiilor şi nici vreo altă disciplină ştiinţifică sau filosofică, ci teoria populară despre profesii, profesionalism, profesionalizare.

Nu este singurul domeniu în care strategiile şi politicile, filosofia managerială, suporturile cognitive ale deciziilor, conversaţiile curente ale celor

careers and life cycles: 7. Professions, age, gender; class and ethnicity; III 8. Professions, trust and status; IV 9. Occupations and professionalisation: 10. Session in Spanish. Vezi revista ESA, „European Sociologist", m VII 2004; rezumatele lucrărilor prezentate in secţiune pot fi găsite la http://www.um.es/ESA/Abstracts/Abst_rnl5.btm. 1 ISA, fondată în 1949; httnrV/www.isa-sociology.org. 2 Vezi www.isa-sociology.org/cforp346.htm.

care decid, conversaţiile curente ale celor care lucrează sînt asigurate de teoria populară ţi nu de teoriile ştiinţifice sau filosofice. Mai mult, în orice domeniu şi pentru majoritatea activităţilor de zi cu zi, aceasta este situaţia normală.

Paradigma care naşte şi cultivă conceptul de teorie populară nu autorizează situări epistemologice (neo)pozitiviste. „Teorie populară" nu este un nume mai şmecher pentru „cunoaştere comună" aşa cum apare această expresie în cunoscuta supoziţie „cunoaştere comună versus cunoaştere ştiinţifică". (Motiv pentru care pentru termenul englezesc, originar, de folk theory, prefer echivalarea „teorie populară" şi nu „teorie folclorică", care pe româneşte captează inevitabile nuanţe peiorative.)

Conceptul de teorie populară este o creaţie autoreflexivă, civică şi integratoare specifică sociologiilor mai din zilele noastre. El defineşte seturile (modalităţile) de cunoaştere cu care o anumită entitate umană - persoană, grup, organizaţie, comunitate, societate - îşi gestionează problemele. In acest sens avem spre exemplu o sociologie populară (inclusiv una a profesiilor), o psihologie populară, o contabilitate populară, o geografie populară, o meteorologie populară, o termodinamică populară, o astronomie populară, ba chiar şi o fizică nucleară populară, o biologie genetică populară sau o teorie populară a literaturii. Totodată, teoriile populare despre acelaşi domeniu pot prezenta diferenţe absolut remarcabile de la o entitate umană la alta, sens în care, de exemplu, se poate vorbi despre psihologia (populară a) poporului român, adică ce crede şi vorbeşte poporul român despre firea omenească, distinctă de psihologia (la fel de populară a) poporului, proverbial de la Cioran încoace, paraguayan.

Conceptul de teorie populară se învecinează cu cel de conştiinţă socială din teoria marxistă a formaţiunii social-istorice, respectiv cu conştiinţa practică şi monitorizarea reflexivă propuse de A. Giddens.

O problemă interesantă şi importantă este felul în care conţinuturile teoriei populare despre un anumit domeniu interacţionează cu teoria ştiinţifică/ teoriile ştiinţifice despre domeniul respectiv. Denumirea de teorie nu este întîmplătoare şi, cu atît mai puţin, nu este o caricaturizare. între altele, ea

semnalează capacitatea teoriei populare de a metaboliza teorie ştiinţifică. Chk

dacă nu ştim încă prea bine cum se produce asta, avem probe sigure că se produ^

De exemplu, aşa-numitul efect Floyd Mann, care denumeşte creşterea gradului 4

maturitate pe care o înregistrează orice entitate umană după ce i se comunic

rezultatele vreunei cercetări ştiinţifice (social-umane) efectuate asupra $4

indiferent de subiectul cercetării.

Intr-o perspectivă mai puţin optimistă, am putea eventual spune cj teoriile ştiinţifice intervin la concurenţă cu teoriile populare, şi anume din poziţjj inferioare. Aceasta deoarece, între altele, de pe poziţii folclorice toată lumea dâ lecţii la toată lumea, dar nimeni nu primeşte lecţii de la nimeni. însă chiar şi într-o astfel de perspectivă putem păstra ceva speranţe. Dacă ne uităm în istorie, vedem că aproape oricărei infiltraţii de teorie ştiinţifică în suporturile de cunoaştere ale deciziilor şi în dezbaterea publică îi succed oareşce ameliorări. Este cumva ca la reumatism: infiltraţiile nu vindecă, dar deblochează articulaţiile şi mai alină din dureri.

Capitolul 9

Profesie şi ocupaţie

Dezambiguizarea noţiunilor este o operaţie necesară cu ocazia oricărei

utilizări cît de cît importante a teoriilor populare, oricare ar fi acestea. Teoria

populară despre profesii nu face excepţie, iar în această teorie perechea profesie /

ocupaţie are prioritate absolută.

In vorbirea şi gîndirea curentă folosim cele două cuvinte fără cine ştie ce atenţie. Asta se întîmplă nu numai în conversaţiile private, ci şi în situaţii oficiale, de pildă atunci cînd completăm oareşce formulare administrative, unele eventual importante. Probabil că lucrurile ar sta cu totul altfel dacă am avea de angajat sub semnătură, în conexiune cu declararea profesiei/ ocupaţiei, ceva bani. Dar astfel de formulare nu există, atunci cînd ni se cer sau ni se dau bani nimeni neavînd nevoie în mod normal de profesia noastră, cu atît mai puţin de disjuncţia „profesia + ocupaţia".

Nici instituţiile nu sînt frecventate de cine ştie ce acurateţe distinctivă, confuzia fiind şi aici, cu unele variaţii de intensitate, curentă şi unanimă. De exemplu, intrumentele guvernamentale din gama DOT - „Dictionary of Occupational Titles", SUA, folosite în reglementarea unei diversităţi de probleme importante, inclusiv în materie de salarizare. Dicţionarul românesc cel puţin este un adevărat deliciu de acribie definiţională finalista în plop.

OCUPAŢIA este activitatea utili, aducătoare de venit (în bani sau ta natură), pe care o desfăşoară o persoană în mod obişnuit, într-o unitate economico-socială şi care constituie pentru aceasta sursă de existentă. Ocupaţia este, deci, proprie persoanelor active, care practică o activitate recunoscută de societate ca utilă pentru sine şi semenii săi. Ocupaţia unei persoane poate S exprimată prin: funcţia sau meseria exercitată de aceasta.

MESERIA este complexul de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, necesare pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor muncii, sau pentru prestarea anumitor servicii. (...)

Pentru definirea corectă a noţiunii de ocupaţie şi evitarea confuziei, este necesar să se definească şi noţiunea de PROFESIE, care, în unele cazuri, poate fi şi ocupaţie, iar în altele nu.

Deci, PROFESIA, este specialitatea (calificarea) obţinută prin studii, iar ocupaţia este specialitatea (calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă.1

In practicile instituţionale de la noi şi de aiurea, distingerea între profesie şi ocupaţie nu este o problemă tare şi nici una importantă. Faptul că, de pildă, cineva răspunde la itemul „profesia" dintr-un formular administrativ cu „mecanic de întreţinere la spitalul X" nu este o sursă de nelinişte procedurală, acel cineva ar fi putut da la fel de bine acelaşi răspuns şi dacă itemul ar fi fost „ocupaţia". Nevoia de distingere procedurală este un pic mai mare cînd e vorba de dosare de candidatură pentru ocuparea unui post, dar ea poate fi acoperită satisfăcător fără o soluţionare operaţională explicită şi sistematică.

Componenta ştiinţifică a teoriei populare despre profesii confundă şi ea profesia cu ocupaţia. însăşi sociologia se aliniază, poate dă chiar tonul, aici confuzia venind de la însuşi papa Max, care pune una după alta „poziţia în viaţă, un cîmp delimitat de muncă". Confuzia profesie/ ocupaţie poate produce în sociologie, aici în sociologia teoretică, erori deosebit de subtile. R. Boudon de exemplu vede că structura diplomelor superioare nu prea emulează, ba chiar nu emulează deloc posturile de pe piaţa muncii. O interpretează însă ca o continuare a paradoxului lui Andersen: obţinerea unei diplome superioare celei a tatălui nu echivalează neapărat cu obţinerea unei poziţii sociale mai bună decît a tatălui. In loc să vadă că fiind vorba de două lumi (subsisteme societale) diferite, accesul la diplome(le profesionale) este din alt film decît accesul la joburi.

Deşi nu prea ar trebui să fie aşa, situaţia este aceeaşi în cazul cercetărilor sociologice. Fac excepţie cercetările de stratificare şi mobilitate socială, ca şi cele în care variabile ca „statut ocupaţional" sau „rută ocupaţională" au, din cine ştie ce motive, o importanţă specială ca variabile independente. In

1 • * *, G O. R, Clasificarea ocupaţiilor din România, ediţie revăzută şi adăugită, Meteor Press, Bucureşti, 1995, p. 17-18.

mod obişnuit însă, sociologii şi clienţii lor se mulţumesc cu o întrebare cafeteria de genul „Profesia (ocupaţia) Dvs.", cu variantele de răspuns „1. elev; 2. student; 3. casnică; 4. pensionar; 5. şomer; 6. muncitor calificat cu şcoală profesională; 7. muncitor calificat cu alte calificări decît cea obţinută prin şcoala profesională; 8. muncitor necalificat, 9. cadru cu studii medii, fară şcoală postliceală; 10. maistru + tehnician + alte cadre cu şcoală postliceală (neuniversitară); 11. cadru cu pregătire universitară; 12. alte situaţii (menţionează care)". Funcţionează presupoziţia tacită că o variabilă independentă (explicativă) de această formă este cît se poate de mulţumitoare în termeni de cost/ beneficiu. Avem şi unele dileme, de pildă dacă şomer, pensionar, casnică, elev, student, patron de firmă, pe care le utilizăm tot timpul în pachetul variantelor de răspuns la întrebarea despre ocupaţie, sînt sau nu ocupaţii. Sociologii nu simt însă nevoia să tranşeze ceva din dificultăţile definiţionale legate de profesie şi ocupaţie. Sînt încurajaţi în acest gen de atitudine de o serie de fapte relevate în mod constant de cercetare. De exemplu de faptul că atunci cînd pun întrebări distincte, una despre profesie şi alta despre ocupaţie, înregistrează corelaţii foarte strinse între răspunsurile la ele, suficient de strînse ca să poată reduce în linişte costurile cercetării prin renunţarea la una dintre întrebări. De altfel, se întîmplă destul de des ca subiecţii înşişi ai anchetelor sociologice să nu ştie sau să nu dorească să distingă între profesia şi ocupaţia lor.

închidem astfel cercul utilizării confuze profesie/ ocupaţie, un cerc pare-se suficient de confortabil ca să zicem ocupaţie în loc de profesie sau invers fără să avem mare lucru de pierdut şi ca şă evaluăm consecinţele confuziei ca pasabile şi oricum lipsite de importanţă.

Insă dincolo de suficienţa acestui confort, distingerea între profesie şi

ocupaţie constituie o prioritate a dezambiguizării, şi încă una absolută.

în primul rînd pentru că, e rolul oricărei dezambiguizări, ne scuteşte de a spune/ scrie prostii prea mari sau/ şi prea dese. In absenţa ei, cea mai mare parte a „literaturii de specialitate" performează în gama idiotismelor ambiţioase.

După aceea pentru că, e rolul oricărei abordări teoretice, ne ajută să vedem lucruri altfel invizibile, eventual importante şi poate chiar folositoare. Lucruri interesante devin sesizabile în cercetarea empirică, unde măsurarea profesiei şi a ocupaţiei ca variabile distincte ne poate aduce surprize foarte incitante. De exemplu, dacă introducem încă doi indicatori pentru ocupaţie, respectiv „aveţi o muncă de conducere (cu minimum 3 subalterni) sau o muncă de execuţie" şi „aveţi rude apropiate care au o funcţie de conducere", vom afla că numărul persoanelor sub 32 de ani care declară că au rude şefi este de mai mult de două ori mai mare decît al celor trecuţi de această vîrstă şi declară că au astfel de rude. în plus, vom afla că faţă de numărul celor care declară că au funcţii de conducere, numărul celor care spun că au rude persoane care ocupă funcţii de conducere este curios şi obiectiv nejustificabil de mare. Măcar o sursă de conjectări ingenioase şi interesante, şi tot avem ceva de folos din mica suplimentare de acurateţe.

E de presupus că măsurarea profesiei şi a ocupaţiei ca variabile independente distincte să fie cel puţin la fel de productive, şi nu numai în plan euristic. Sîntem de acord că operaţionalizarea şi instrumentarea cît de cît distincte ale profesiei şi ocupaţiei sînt foarte disconfortabile, atît timp cît ar trebui obligatoriu să utilizăm o întrebare deschisă de forma Spuneţi cît mai exact cum se numeşte postul Dumneavoastră de muncă actual, dublată de una care se referă la denumirea profesiei aşa cum apare pe ultima sau pe cea mai înaltă diplomă profesională pe care subiectul a obţinut-o. Devine sesizabilă problematica de cercetare ocultată de indistincţie, în special în arealul stratificare - mobilitate -reproducţie socială.

La nivel teoretic, distincţia profesie/ ocupaţie ne-ar trimite direct în divergenţa normă/ raţionalitate; la nivelul empiric şi al generalizărilor medii vedem câ ne lipseşte întreaga gamă a cercetărilor relative la prestigiul comparativ al ocupaţiilor.

1 Operaţia am fâcut-o prima dată pe două ediţii succesive ale „Barometrului de opinie publică" a) Fundaţiei pentru o Societate Deschisă şi pe o anchetă comandată de Fundaţia PRO şi realizată de CSOP GALLUP TNS în februarie 2000; N = 1.156, er. = +/- 3%.

Dar efectele cele mai întinse şi mai direct benefice ale dezambiguizării profesie/ ocupaţie sînt de anticipat în planul gîndirii, discuţiilor şi deciziilor curente. Şi e vorba în primul rind de acest triangulo cautivo format din carieră, profesie şi ocupaţie. Există profesii care te îngroapă între pereţii unui cîmp ocupaţional restrîns la nucleul său central. Angajatorii ştiu cu precizie la ce te pricepi, la ce se pot aştepta în mod legitim de la tine, de unde să te ia. Drept urmare, cei care te „fabrică", i. e. profesorii din şcoala profesională pe care o urmezi, ştiu foarte precis ce sa te înveţe, deci cu ce butoane să te echipeze şi livreze. Eşti în certitudine, eşti în deplină siguranţă. Succesul tău în carieră depinde de cît de precis te vei plia pe aşteptările, clar definite, ale beneficiarilor tăi. Acestea sînt profesiile engage! sau for english press two. La extremă sînt profesiile cărora în mulţimea ocupaţiilor le corespunde un cîmp ocupaţional foarte extins şi divers, chiar fuzzy, subîntins şi de alte profesii, deci concurenţial. în mod obişnuit, angajatorii care scot pe piaţă locuri de muncă/ prestaţii din astfel de cîmpuri nu ştiu nici măcar care dintre profesiile existente s-ar potrivi, darmite care dintre profesiile existente ar putea realiza cel mai bine, ceteris paribus, prestaţia respectivă. Drept urmare, nici cei care te fabrică nu prea ştiu cum să o facă şi cu ce să te echipeze. Succesul tău ocupaţional şi de carieră va depinde de capacitatea ta de a te face folositor unor beneficiari care nu ştiu că au nevoie de tine, ba, de multe ori, „ştiu" că âr trebui să te ocupi cu altceva decît zici tu că te ocupi. Aceste profesii, chiar dacă în doze diferite, sînt pur şi simplu periclitante pentru titularii lor. E de spus în treacăt că nimeni nu face o tragedie din asta, cum ar fi că, spre exemplu, fiind de profesie marketer (i. e. titular aî unei diplome de licenţă în marketing), dar blocat în aşteptările incompetente ale beneficiarilor tăi potenţiali şi obosit să te tot lupţi împotriva acestor aşteptări, te laşi în voia lor şi te afirmi într-o carieră de contabil.

între cele două extreme se află toată mulţimea profesiilor, din care avem de ales în vederea unei „cariere de succes", în legătură cu care putem gîndi o „perspectivă de carieră", respectiv cum să evităm o „carieră precară". E folositor să ştii cît de divers şi ambiguu sau, dimpotrivă, de omogen şi previzibil este cimpul ocupaţional care corespunde profesiei pe care ţi-o doreşti. Pentru că ar fi

pur şi simplu păcat să-ţi doreşti o viaţă profesională variată şi plină de provocări,

dar să alegi o profesie for english press two. Ideea e că dacă nu distingem

noţiunea de profesia de cea de ocupaţie, nici măcar nu înţelegem care este

problema, darmite în ce constă pericolul.

Curios este că distingerea, chiar subtilă, între profesie şi ocupaţie nu

este tocmai inaccesibilă. De exemplu, aproape oricine poate înţelege ideea că

ocupaţiile se diferenţiază după gradul lor de profesionalizare, de la ocupaţii non-

profesionale, e. g. culegător de căpşuni, care nu necesită pregătirea în vreo şcoală

profesională, oricît de scurtă ar fi ea, prin ocupaţii „easily professionalized" (e.g.

beli captain., şofer de taxi), la ocupaţii înalt profesionalizate (e.g. broker de

asigurări, auditor, judecător).

Documentele oficiale, inclusiv instrumentele instituţionale, se află şi

ele în proximitatea imediată a distincţiei, fiind oarecum de neînţeles ce le apucă să

finalizeze în ambiguitate. Iată cum se definesc operaţional ocupaţiile în „COR-ul"

american.

In order to look at the millions of jobs in the U.S. economy in an organized way, the DOT groups jobs into „occupations" based on their similarities and defines the structure and content of aii listed occupation. Occupational definitions are the result of comprehensive studies of how similar jobs are performed in establishment across the nation and the composites of data collected from diverse sources. The term „occupation", as used in the DOT, refers to this collective description of a number of individual jobs performed, with minor variation, in many establishments.1

1 „Pentru a aborda milioanele de joburi din economia americană într-o manieră organizată, DOT le grupează în „ocupaţii" bazate pe similarităţile lor şi defineşte structura şi conţinutul tuturor ocupaţiilor înscrise. Definiţiile ocupaţionale sînt .rezultatul unor studii cuprinzătoare asupra modului în care joburi similare sînt efectiv exercitate şi al agregării unor date culese din diverse surse. Termenul de „ocupaţie" aşa cum este utilizat în DOT se referă la această descriere colectivă a unui număr de joburi particulare care sînt exercitate cu variaţii minore în multe organizaţii." * * *, Dictionary of Occupational Titles, voi. 1, fourth edition, U.S. Department of Labor, VGM Career Horizons, Lincolnwood, 1991, p. xvii.

Convenind că profesia şi ocupaţia sînt noţiuni care se referă la lucruri

complet diferite, definim profesia drept ceea ce învăţăm în şcolile profesionale,

oricare ar fi ele, de la cursurile de calificare la locul de muncă, pînă la facultăţi.

Atît denumirea profesiilor cît şi conţinutul lor, adică ce anume avem

de învăţat şi se consideră că am învăţat dacă ni se dă diploma respectivă, sînt

stabilite de cei care răspund de învăţămîntul profesional; profesiile sînt create de

responsabilii din învăţămîntul profesional.

La acest nivel al discuţiei, profesie este cam acelaşi lucru cu meserie.

Ca denumire şi ca definiţie operaţională, profesia este ceea ce scrie pe

diploma care ni se eliberează la terminarea unei şcoli profesionale.

Ocupaţia este ceea ce facem efectiv la locul nostru de muncă,

răspunsul la întrebarea „mata cu ce te ocupi". Ocupaţie este cam acelaşi lucru cu

„loc de muncă", Job", „sarcină de muncă", „funcţie". Prestaţiile profesionale sînt

acelaşi lucru cu ocupaţiile, numai că se referă la activităţi nesalariale,

tranzacţionate pe o altă piaţă decît piaţa muncii salariale.

Locurile de muncă, joburile, funcţiile deci ocupaţiile sînt create de

întreprinzători. Indiferent dacă sînt agenţi privaţi sau agenţi ai statului, indiferent

dacă crează aceste munci pentru ei înşişi/ însele sau pentru alţii/ altele. Să-i

numim angajatori, pentru că în majoritatea cazurilor ei nu crează locurile de

muncă pentru ei înşişi/ ele însele ci pentru alţii/ altele, pe care îi/ le angajează.

Ca denumire şi ca definiţie operaţională, ocupaţia este ceea scrie pe

legitimaţia noastră de serviciu. Ocupaţii sînt şi „elev" sau „student", ca şi

„casnică", „şomer" sau „pensionar". Din ultimele trei exemple de ocupaţii date

mai sus putem obţine un înţeles intuitiv mai bun pentru distincţia profesie/

ocupaţie: ştim fără echivoc că, chiar dacă se află la cel mai modest nivel de

competenţă în cultura societăţii urbane actuale, nimeni nu va răspunde că e de

profesie casnică, şomer sau pensionar decît dacă vrea să facă o glumă, mai mult

sau mai puţin (auto)ironică. Şi înţelegem foarte bine de ce.

Capitolul 10

Succes ocupaţional predictibil

Profesiile şi ocupaţiile formează două mulţimi distincte, generate şi

agitate de procese distincte. Chiar dacă sînt distincte, cele două mulţimi nu au însă

numai surse de schimbare proprii, mutual independente. Dimpotrivă, ele se

schimbă şi una pe alta, cu observaţia că este vorba despre o interacţiune foarte

asimetrică.

Cea care se schimbă mai mult per se şi intervine mai mult în schimbarea celeilalte este mulţimea ocupaţiilor. Ori de cîte ori un angajator crează un loc de muncă, acel loc de muncă e susceptibil de a fi o ocupaţie nouă. Pe cînd o profesie nouă apare atunci cînd oarecare responsabili din sistemul învăţămîntului profesional constată că a apărut o ocupaţie nouă, că ea e suficient de stabilă şi de atractivă ca să merite să organizezi pregătirea pentru ocupaţia respectivă, iar pe baza acestei constatări înfiinţează pregătirea pentru ocupaţia respectivă, hotărînd atît ce urmează să înveţe cei/ cele care o urmează, cît şi cum să se numească această nouă pregătire, deci această nouă profesie. (Nu ignor situaţiile în care, fără nici un semnal dinspre mulţimea ocupaţiilor, responsabili din învăţămîntul profesional înfiinţează o anumită pregătire/ şcoală profesională/ profesie; de exemplu din capriciu sau din interesele personale angajate în lupta pentru putere şi resurse din seraiurile academice. Chiar dacă aş vrea nu pot să ignor. Pentru motivul că profesia de sociolog s-a născut chiar aşa.)

Incidenţa profesiilor asupra ocupaţiilor este semnificativ mai mică, deşi s-ar putea să fie doar semnificativ mai subtilă. Ceea ce crează angajatorii de fapt nu sînt ocupaţii, ci locuri de muncă, joburi, sarcini de muncă - adică nişte situaţii de muncă foarte particulare, practic nişte colecţii de operaţii agregate de

ideea de a pune un om să le efectueze şi de a-1 plăti pentru efectuarea lor. Pentru edificare, să zicem că avem de făcut ca prestaţie profesională să reinstalăm cum trebuie funcţiunile de marketing, proiectare şi client services ale unei firme cu circa osută de salariaţi. Ca în orice situaţie de acest tip, mai întîi şi mai întîj defineşti toate, absolut toate operaţiile de făcut, identificate cît mai analitic cu putinţă, scop în care mobilizezi cît de multe competenţe poţi, ca nu cumva să uiţi vreo operaţie sau/ şi pentru a nu lăsa drept operaţii activităţi decompozabile în operaţii. Scriem apoi fiecare operaţie pe cîte un post-it, după care lipim post-iu urile imul după altul, deasupra/ dedesubt, în ordinea cronologică şi tehnologică cea mai potrivită pentru performarea cu succes a tuturor celor trei funcţiuni. Rezultă un flux de operaţii, în care toate operaţiile de muncă necesare sînt specificate, definite ca detalii de job descriptions, şi aşezate în simultaneităţii şi succesiunea potrivite pentru perfomarea cu succes a celor trei funcţiuni. Ştim că pentru departamentul care va realiza aceste activităţi avem alocate şase posturi, întrebarea este cum vom decupa fluxul respectiv în şase joburi (locuri de muncă, funcţii), în condiţiile în care nici măcar joncţiunile dintre cele trei funcţiuni nu se văd. Raţionalitatea tehnologică a fluxului ar impune o anumită decupare, colorată eventual de ceva exigenţe de logică salarială; în orice caz, felul în care alegem să denumim joburile ar fi perfect neimportant. In realitate, nimeni nu procedează aşa. Dacă am asculta, aşa cum este normal, în primul rînd de criteriile care ţin de coerenţa funcţională a fluxului, am avea o foarte mare problemă după aceea: nu am şti ce fel de persoane să angajăm pentru performarea cu succes a celor şase posturi. Nu că am avea probleme în definirea specificaţiilor postului. Am avea probleme, şi anume insolubile, în identificarea şcolilor profesionale pe care ar trebui să le fi absolvit candidaţii pentru a putea spera că vor performa cu succes în joburile respective. Societatea a investit în învăţămîntul profesional, ar fi complet aberant să-1 privăm pe clientul nostru de această investiţie, la care, în ultimă instanţă, au contribuit şi impozitele plătite de el.

Pe scurt, pentru a-şi dişponibiliza beneficiile învăţăniîntului profesional, orice angajator îşi identifică* grupează şi denumeşte operaţiile de muncă în locuri de muncă pe care le ofertează pe piaţa muncii într-un fel care emulează denumirile şi conţinuturile din oferta învăţămîntului profesional.

Corespondenţa dintre elementele celor două mulţimi, respectiv

mulţimea profesiilor şi mulţimea ocupaţiilor, nu este nici automată, nici unu la

unu.

Funcţia care alocă profesiile pe mulţimea ocupaţiilor este o predicţie

asupra succesului ocupaţional. Nici măcar nu este o funcţie importantă, atît timp

cît există şi va exita tot timpul o mulţime de ocupaţii pentru care pur şi simplu nu

există corespondent, fie el cît de vag, în mulţimea profesiilor. Dar este în mod

nediscutabil funcţia de bază.

Cînd îmi aleg profesia - adică, să nu uităm, şcoala profesioală - am în

vedere o ocupaţie/ un număr de ocupaţii care îmi plac, îmi convin, mi le doresc şi

în care anticipez că voi avea succes. Cînd un angajator decide că pentru postul cutare va angaja pe cineva

cu profesia cutărică, el anticipează că asta va produce, ceteris paribus, un succes mai mare decît dacă ar angaja pe cineva cu orice altă profesie. (Condiţia ceteris paribus este valabilă pentru orice discuţie referitoare la succesul ocupaţional.)

Conceperea şi gestiunea predicţiei asupra succesului ocupaţional presupune funcţionarea unei standardizări între mulţimea ocupaţiilor mulţimea profesiilor. Ea se află preponderent în denumirea corelativă a ocupaţiilor şi profesiilor şi în ceea ce legitimeză învăţămîntul profesional împiedicîndu-1 să funcţioneze numai in logica sa ereditară, şi anume cea de serai academic. Necesitatea acestei standardizări este cea care generează şi regenerează confuzia profesie/ ocupaţie, prin soluţia botezării identice, de departe cea mai comodă. De exemplu, atunci cînd se gîndesc cum să decupeze munca pe joburi într-o firmă oarecum nouă ca flux de muncă, responsabilii acestei firme vor încerca să gîndească în termenii problemei „de unde iau oameni care să se priceapă să facă ceea ce cer aceste posturi". Cel mai aproape ca să gîndeşti asta este oferta de denumiri a şcolilor profesionale.

Cu cele două noţiuni astfel demarcate şi cu noţiunea de succes ocupaţional predictibil, obţinem în sociologia profesiilor următoarele noutăţi:

- pe mulţimea ocupaţiilor, fiecărei profesii îi corespunde un set/ un cîmp de ocupaţii, nu o singură ocupaţie. (Menţionez că această constatare este valabilă numai pentru ceea ce numim „profesii liberale" sau „profesii intelectuale"; nu este valabilă pentru profesiile simple, de nivelul muncitor, semicalificat sau calificat; probabil că nu este valabilă nici pentru profesiile intelectuale vocaţionale, de exemplu cele care cer abilităţi artistice.) Intre profesii există însă mari diferenţe după criteriul mărimii şi diversităţii cîmpului de ocupaţii. Chiar la nivel intuitiv putem sesiza că, după un astfel de criteriu, există mari diferenţe între profesia de medic, de contabil, de jurist, de inginer zootehnist sau de inginer metalurg - pe de o parte, şi profesia de marketer, de relaţionist (i. e. absolvent al unei facultăţi de public relations), de filosof (i. e. absolvent al unei facultăţi de filosofie), de istoric, de biolog, de chimist, de fizician sau de cibernetician — pe de alta. Utilizînd mărimea şi diversitatea cîmpului ocupaţional drept criteriu taxonomic, profesiile ne apar pe un continuum care are:

- la o extremă tipul profesiilor mono-ocupaţionale, i. e. profesiile cărora le corespunde un cîmp de ocupaţii foarte restrins, foarte omogen şi foarte precis;

- la cealaltă extremă profesiile non-ocupaţionale, i. e. profesiile cărora le corespunde un cîmp de ocupaţii foarte vast, etrogen şi fuzzy. Orice profesie reală se află undeva pe acest continuum;

- de principiu, o ocupaţie, oricare ar fi ea, poate fi performată cu oricare profesie. Ceea ce decide alocarea profesiilor pe ocupaţii sînt muşchii celor care pun pe piaţa muncii ocupaţiile (i.e. joburile/ locurile de muncă), respectiv plasează cereri şi proceduri de selecţie pe piaţa prestaţiilor profesionale. Dacă, spre exemplu, mi-am făcut o clinică de geriatrie şi am decis să angajez ca şef de secţie urologie un inginer metalurg, aceasta este în principiu treaba mea. După cum ştim, în realitate nu e chiar aşa, făcînd excepţie o serie întreagă de ocupaţii, şi anume cele la care accesul este îngrădit prin reglementări cu putere de lege (cum este cazul quasi-totalităţii ocupaţiilor medicale sau din domeniul justiţiei);

- procesul de alocare a profesiilor pe ocupaţii (i.e. ceea ce decid muşchii invocaţi mai sus) se întemeiază pe o competenţă comună cu privire la

succesul predictibil. Adică trebuie să presupunem că a fi competent în cultura în

care trăieşti zi de zi, indiferent dacă eşti angajat sau angajator, respectiv prestator

de servicii profesionale sau cumpărător de astfel de servicii, înseamnă şi a avea o

cunoaştere, suficient de bună şi de extinsă, despre succesul care poate fi prezis

pentru o anumită profesie pe întreaga mulţime a ocupaţiilor, respectiv despre care

profesie promite succesul maxim pentru o anumită ocupaţie;

- exceptînd deci profesiile simple, pe cele care cer abilităţi vocaţionale

şi pe cele supuse unor îngrădiri jurisdicţionale, fiecărei profesii îi corespunde un

un cîmp ocupaţional. Acest cîmp ocupaţional are o deschidere/ diversitate

variabile. In raport cu profesia care îi corespunde, fiecare cîmp ocupaţional are o

zonă centrală, acolo unde se află joburile, activităţile, sarcinile pentru care

profesia respectivă garantează cel mai bine succesul predictibil, mai bine decît

orice altă profesie, ceteris paribus. Asta înseamnă şi că orice cîmp ocupaţional

conţine zone care pot face obiect de exercitare de succes şi pentru alte profesii

decît cea cu corespondenţa maximă pe zona lui centrală;

- noţiunea de „zonă de succes ocupaţional predictibil cu profesia X",

pe care o voi nota ZSOPx . Prin ZSOPx înţeleg totalitatea ocupaţiilor (joburilor,

locurilor de muncă, prestaţiilor, carierelor, traseelor de carieră) care pot fi

performate cu un succes predictibil cu profesia X;

- noţiunea de „zonă centrală a succesului ocupaţional predictibil cu

profesia X", ZCSOPx- Prin ZCSOPx înţeleg totalitatea ocupaţiilor (joburilor,

locurilor de muncă, prestaţiilor, carierelor, traseelor de carieră) în care cu profesia

X succesul ocupaţional predictibil este cel mai mare/ mai sigur. Adică mai mare/

mai sigur decît cu orice altă profesie;

- noţiunile corelative de „zonă medie a succesului ocupaţional

predictibil cu profesia X", ZMSOPx, respectiv „zonă periferică a succesului

ocupaţional predictibil cu profesia X", ZPSOPx; Prin ZMSOPx înţeleg totalitatea

ocupaţiilor (joburilor, locurilor de muncă, prestaţiilor, carierelor, traseelor de

carieră) în care cu profesia X succesul ocupaţional predictibil este la fel de mare/

de sigur ca şi cu oricea altă profesie. Prin ZPSOPx înţeleg totalitatea ocupaţiilor

1 Nu ara intenţii de formalizare cu aceste notaţii, nici logică, nici algebrică. Mă folosesc de ele doar ca de nişte semne grafice care mă ajută să fac economie de vorbe.

(joburilor, locurilor de muncă, prestaţiilor, carierelor, traseelor de carieră) în care

cu profesia X succesul ocupaţional predictibil este mai mic/ mai nesigur decît cu o

altă profesie;

- ce se întîmplă cu ocupaţiile emergente? (Prin ocupaţii emergente

înţeleg ocupaţiile noi, cele care apar acum şi pentru care proiecţia în mulţimea

profesiilor este inexistentă sau disputabiiă.) Pentru o anumită perioadă, ele

formează o ZMSOPx în raport cu oricare dintre profesiile existente. Trebuie să

treacă un timp pînă cînd „se alege brînza din zer", adică toată lumea (bună,

normal) îşi dă seama că titularii profesiei P sînt în mod clar mai performanţi în

realizarea ocupaţiei 0, ceteris paribus. Sau pînă cînd, văzînd cît de importantă şi

de bine plătită este ocupaţia O, cineva se hotărăşte să facă o profesie care să o aibă

ca zonă centrală, adică o şcoală profesională care să pregătească în mod explicit

pentru performarea cu succes a ocupaţiei respective.

Capitolul 11

Miser, miserere, mesereare, meserie şi alte senzaţii tari de

etimologie şi sociologie istorică

Mai întîi faptele.

Pentru meserie - metier - în limba franceză avem

(lat ministerium, service) 1.1. Profession caracterisâe par une specificii exigeant un apprentissage, de l'exp^rience, etc., et entrant dans un cadre legal; toute activite dont on tire des moyens d'existence. Choisir, apprendre, exercer un metier. 2.a.HIST. Groupement dont leş membres sont soumis a une discipline collective pour l'exercice d'une profession. SYN. corporation. b. Mod. Profession artisanale. Le secteur des metiers. 3. Savoir-faire, habilete technique, resultant de l'expârience, d'une longue practique; secteur d'activitâ dans lequel une entreprise a acquis ce savoir-faire. Avoir du mâtier. Les metiers d'une entreprise. 4. Fonction, role, presentant certa ins des caracteres d'une profession. Le mâtier de parents. II. 1. Machine servant a la fabrication des textiles. Metier a tisser. 2. Cadre rigide sur lequel on tend un ouvrage a broder.1

Pentru profesie — profession

(lat. profession, declarat ion) 1. Activitâ reguliere exercle pour gagner sa vie, metier. De profession: de mâtier; fig., par habitude, qui est habituellment tel. Paresseux de profession. 2. Ensemble des personnes qui exercent les memes m&ier, reunion des leurs interets communs. 3.a. Faire profession de: declarer, reconnaitre ouvertement. b. Profession de foi: affirmation faite publiquement par qqn concernant sa foi religieuse et, par ext., ses opinions, ses idâes, etc. Specialit. RELIG. CATH. Engagement d'un enfant baptist quant a sa foi, marquâe par une c£r£monie solenelle. SYN. communion solenelle. 4. RELIG. Acte par

1 (lat ministerium, serviciu) 1.1. Profesie caraterizată de o anumită specificitate care cere o ucenicie, experienţă etc. şi avînd un cadru legal; orice activitate cu care cineva cîştigă mijloace de existenţă. A alege, a învăţa, a exercita o meserie. 2,a. IST. Grupare ai cărei membri se supun unei discipline colective în vederea exercitării unei profesii. SYN. breaslă, b. Mod. Profesie artizanală. Sectorul artizanal. 3. Savoir-faire, abilitate tehnică rezultînd din experienţă, dintr-o practică îndelungată; sector de activitate în care o întreprindere şi-a achiziţionat acest savoir-faire. A fi priceput. Domeniile de competenţă ale unei întreprinderi. 4. Funcţie, rol prezentînd anumite caracteristici ale unei profesii. Meseria de părinte. II. 1- Maşină pentru fabricarea textilelor. Război de ţesut 2. Cadru rigid pe care se întinde materialul pentru brodat (gherghef, notă Gh. O.) ***, Le petit Larousse, Editions Larousse, Paris, 1995, p.653.

lequel un religieux ou une religieuse prononce ses voeux, apres le noviciat.1

în româneşte, pentru meserie avem

- measer

(lat. miser) (înv.) 1. Sărac. 2. Umil. 3. (prin extensiune) Vrednic de milă. Sinonim: nenorocit.2

- meser, cu varianta measer

Lat. miser(um). (...) Sărac, nenorocit.

Der. meseră, s.f. (mizericordie), meserătate s. f. (sărăcie, mizerie); meser ere s. f. (mizericordie), din lat. miserere', meserernic, adj. (îndurător); meseri, vb. (a fi sărac, a trăi în sărăcie).3

- mesereare

(variante: meserea, mesereae; lat. miserere) (înv.) 1. Indurare. 2. Slujbă, funcţie, demnitate, privilegiu, acordat de un suveran sau de un înalt demnitar inferiorului său, ori de stăpîn slugii sale. 3. Rang.4

- meserie

1. Profesiune sau îndeletnicire care se bazează pe o muncă manuală calificată, desfăşurată pentru a prelucra, a transforma diferite materiale. Sinonime: meşteşug (1), (reg.) breaslă, (învecit şi regional) meşterie. (...) 4. (Prin generalizare) Profesiune de orice fel.5

1 (lat. profession, declaraţie) 1. Activitate regulată exercitată pentru a-şi cîştiga viaţa, meserie. De profesie: avuid meseria (de); fig. din obişnuinţă, care este în mod obişnuit astfel. Leneş de profesie. Ansamblu de persoane care exercită aceeaşi meserie, adunare în interesul lor comun. 3.a. A face o profesie de: a declara, a recunoaşte deschis, b. Profesie de credinţă: afirmaţie făcută de cinve în public cu privire la credinţa sa religioasă şi, prin extensiune, la opiniile, ideile sale etc. Specialit. RELIG.CATOLICĂ. Angajament al unui copil botezat în ceea ce priveşte credinţa sa marcat printr-o ceremonie solemnă. SIN. comuniune {solemnă). 4.RELIG. Act prin care un credincios/ o credincioasă face legămîntul după noviciat. ***, Le petit Larousse, ed. cit, p. 826. 2 Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan", Micul Dicţionar Academic, voi. M, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 517. Prima atestare: Psaltirea Şcheiană. 3 CIORĂNESCU, Al., Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura SAECULUM I. O., Bucureşti, 2001, p. 503. 4 Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan", Micul Dicţionar Academic, voi. cit, p. 539, subl. m.

idem. Prima atestare la 1827, Neofit Vamva, Elementuri defilosofie morală.

Profesiune, ocupaţie manuală. Derivat din a meseri „a fi sărac", cu semantismul ca în italiană mestiere „serviciu" şi „nevoie" (Tiktin). Nu apare înainte de sec. XIX.1

Pentru profesiune {profesie) avem

E(timologie): fir. profession. 1. Activitate cu caracter permanent pe care o desfăşoară cineva în baza unei calificări. Si(nonime): meseria, ocupaţie. 2. Complex de cunoştinţe teoretice şi de deprinderi practice de un anumit gen şi de un anumit grad care definesc pregătirea cuiva pentru exercitarea unei ocupaţii. 3. De profesie. Profesionist. 4. Profesie/ profesiune de credinţă. Declaraţie publică pe care o face cineva despre principiile sau convingerile sale.

Tot la fapte avem senzaţionala poveste de sociologie istorică a lui

meserie şi trimiterea la istoria socială foarte încărcată pe care acest cuvînt o face

în legătură cu naşterea meseriilor şi profesionismului.

Meserie vine din strămoşescul latin miser, prin intermediul lui measery

care însemna, ca şi strămoşul său, netrebnic, fricos, laş, ticălos, chiar murdar, în

orice caz vrednic de milă. in română meserie este înrudit cu mizerie - neologism

venit prin fanceză, prin intermediul lui mişel, toate trei avînd acelaşi strămoş, şi

anume pe miser.

Measer — atestat prima dată în „Psaltirea şcheiană", dar cuvîntul este

evident ancestral, venind direct din latină - este strămoşul lui meseriaş, aşa cum

meserea/ mesereae este strămoşul lui meserie. Să marcăm faptul că în zorii erei

modeme, în spaţiul limbii române meseriaşii — adică cei care trăiau dintr-o

calificare, profesioniştii, cum am zice astăzi — erau netrebnici, fricoşi, laşi,

ticăloşi, vrednici de milă. Şi să notăm că nu ajungeai meseriaş decît atunci cînd şi

dacă erai în meserătate (adică în sărăcie, în mizerie). Deci numai dacă o mesereai

(adică erai sărac, trăiai în sărăcie, îndurai), exista posibilitatea ca cineva să se

îndure de tine şi să te scoată din mizerie dîndu-ţi o „slujbă", o „funcţie", o

„demnitate", un „privilegiu", un „rang" . Adică, supriză, o meserea, o mesereae.

1CIORÂNESCU, Al., op. cit., loc. cit., subl. m. 2 Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan", Micul Dicţionar Academic, voi. IV, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 41. 3 Aşa cum a observat pentru prima dată Alexandru Graur. Vezi GRAUR, Al., Cuvinte înrudite, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 60.

Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan", Micul Dicţionar Academic, voi. III, ed. cit, p. 539.

MDA mai spune că meserelele puteau fi acordate de „un suveran sau (de) un înalt demnitar inferiorului său, ori de stăpîn slugii sale" . Alexandru Ciorănescu zice că meserie, care cu sensul actul „nu apare înainte de secolul XIX", înseamnă numai „ocupaţie manuală". După Tiktin, el adaugă că e „derivat din a meseri, <a fj sărac>, cu semantismul ca în italiană mestiere <serviciu> şi <nevoie>"2. Consider că este imposibil ca meserelele să fi fost în acelaşi timp umile ocupaţii manuale care se dau unora aflaţi în sărăcie, respectiv demnităţi, privilegii şi ranguri. Cred că meserelele erau numai ocupaţii manuale, care se acordau celor aflaţi în meserătate la modul cel mai nemetaforic. Nu cred că MDA citeşte greşit, cred că citeşte doar neglijent. Cînd acorda „meserele", domnitorul sau înaltul demnitar nu acorda oareşce umile ocupaţii manuale, ci chiar demnităţi, privilegii şi ranguri. Ele erau doar denumite meserele, faptul de a le denumi astfel făcînd parte din politeţea vremii, funcţionînd adică în regimul de autoumilire encomiastică levantină în faţa atotputerniciei binefăcătorului meu asupra nimicniciei mele.

Dacă ne luăm după etimologia pe care o dau dicţionarele franceze (vezi mai sus definiţia din „Le petit Larousse"), mâtier are cu totul altă origine, deci este cu totul şi cu totul alt cuvînt decît românescul meserie. Nu este însă exclus ca franţuzescul mâtier să aibă o poveste asemănătoare cu românescul meserie, ba chiar să fie acelaşi cuvînt. Deşi mi se pare şi mie năstruşnic să mă pun cu ditamai Larusul şi etimologia franceză, cred totuşi că invocarea latinescului ministerium ca origine nu poate fi susţinută cu argumente suficiente, nici filologice şi nici de istorie socială. Iată şi un mic incident edificator: de unde şi pînă unde ministerium, cuvînt legat exclusiv de biserică în fazele de formare a limbii franceze, dobîndeşte al doilea lui sens actual, şi anume cel de război de ţesut? Nu avem decît două explicaţii posibile: ori mâtier = război de ţesut are o cu totul altă etimologie decît mâtier - meserie, ori în istoria socială de pe teritoriul actual al Franţei a exista o perioadă, suficient de lungă, în care ţesutul la război/ lucratul la ghergher era rezervat slujitorilor bisericii, singurul areal social în care era utilizat cuvîntul ministerium. Nici una dintre variante nu mi se pare serioasă.

1 idem. 2 CIORĂNESCU, Al., op. cit, p. 503. 3 De vizualizat în versiunea cea mai rustică, adică un cadru simplu de lemn, pe care se puteau întreţese, pe verticală şi orizontală, oareşce fibre, pentru a obţine oareşce ţesături.

Incomparabil mai plauzibil pare a fi un mâtier venind ca italianul mestiere, cu un intermediar mestier, atestat de altfel de primele dicţionare ale limbii franceze1

(accentul de pe primul e al cuvîntului actual arătînd de altfel că acolo s-a întîmplat ceva cu un „s"). Adică „semantismul ca în italiană" invocat de Al. Ciorănescu, cu sensul iniţial „gest prin care cineva, întotdeauna superior, scoate pe altcineva, întotdeauna inferior, din mizerie" . Nu am competenţa de a asocia etimologic cuvintele italieneşti mestiere şi miserere, dar asocierea respectivă nu mi se pare imposibil de apărat, in această asociere, explicaţia pentru mâtier = război de ţesut, sens pe care etimologia prin ministerium îl ratează complet, ar fi că în istoria socială de pe teritoriul actual al Franţei a exista o perioadă, suficient de lungă, în care cei din high life-ul epocii se îndurau de cei aflaţi în mizerie dîndu-le să le ţeasă textilele de care aveau nevoie sau o parte din ele (la un aparat mai simplu -ghergheful sau la unul niţel mai complicat - războiul de ţesut, adică le mâtier). Sînt însă de acord că primele dicţionare franţuzeşti nu sugerează neapărat pentru mestier o istorie ca a românescului mesereae.

Despre etimologia rom. profesie nu e mai nimic de remarcat, cuvîntul fiind preluat ca atare din franceză, în faza (re)vestimentării neologistice a limbii române din secolul XIX. Tot ceea ce poate fi interesant e în legătură cu orginalul franţuzesc profession, care este originalul nu numai pentru română, ci pentru majoritatea celorlalte limbile europene.

Strămoşul francezului profession este latinescul roman (adică din Roma antică, nu medieval) professio. Astăzi nu mai ştim toate ocaziile în care cetăţenii romani erau ţinuţi să facă o professio, dar ştim în mod sigur că era vorba despre o notificare viva voce, publică, în faţa concetăţenilor, a unei opţiuni sau situaţii personale. Acest sens se păstrează şi astăzi, în formulările de genul profession de foi (şi în calcul său românesc profesiune/profesie de credinţă).

1 c. .g. NICOT, Trişor de la langue franţaise, din 1606 sau Le Dictionnaire de L'Academie frangaise, cu prima ediţie în 1694. Lucrările pot fi consultate la http://portail.atilf.fr/cgi-bin/dico 1 look.pI?strippedhw=mestier, site generat în cadrul proiectului ARTFL Project al Universităţii din Chicago. 2 CIORĂNESCU, Al., op. cit., p. 503.

Acesta este însă sensul secundar, cu o utilizare din ce în ce mai rară, cu tendinţa

de a deveni livresc şi chiar învechit. Sensul astăzi principal a devenit de la un timp

atît de curent, de răspîndit şi de important, încît a scos practic din uz sensul

originar, cel de declaraţie publică. Nu avem o explicaţie pentru această evoluţie,

iar perpetuarea riguroasă a sensului orginar într-una dintre practicile majore ale

religiei catolice (vezi 3b şi 4 din definiţia excerptată din Larousse) face ca

lucrurile să fie şi mai complicate.

Inexplicabile rămîn momentan şi contaminarea urmată de

suprapunerea de sens dintre civicul şi nobilul professio şi umilitorul miserere. Nu

cunoaştem succesiunea de fapte de istorie socială care explică cum s-au întîlnit şi

apoi evoluat pe acelaşi sens profession cu metier. E limpede însă că trebuie să

calculăm cumva cu practicile, bisericii creştine apusene, cea care va deveni

catolică, în secolele ei de limbă latină. Ceea ce menţine în discuţie etimologia lui

mâtier prin ministerium, dar nu printr-o transformare directă, ci prin participarea

unui întreg context instituţional. Una dintre încercările mele de explicaţie este un

raţionament, care foloseşte ca premisă susţinerea că munca are un caracter istoric

şi cultural, deci că munca din epoca despre care vorbim,

este o invenţie, o creaţie europeană. Ea este concomitentă cu instituţionalizarea creştinismului ...(iar)... predicatul „este conmcomitentă" poate fi formulat mult mai exigent: munca este o componentă, şi încă una esenţială, a instituţional izării creştinismului.1

Cealaltă premisă este că mizericordia (miserere) era un monopol al

bisericii. Iar concluzia este că acordarea unui metier era ea însăşi parte a

instituţionalizării creştine a muncii, deci că trebuia notificată public în termeni

asemănători notificărilor de credinţă. Deci ca professio, declaraţie publică, făcută

de beneficiarul unui me(s)tier. Voi reveni mai încolo cu o încercare conjecturală

alternativă.

Mai e de consemnat dubla discontinuitate a cuvintelor şi deci

sensurilor care se referă la calificări şi la alte instituţii ale muncii. Avem astfel

discontinuitatea acestor cuvinte între antichitate şi evul mediu. De exemplu,

sensul lui faber (faber mar mor is, faber lignarius etc.) se păstrează ca atare numai

ONUŢ, Gh., înapoi la utopie. Eseu despre muncă, tehnologie şi stăpînire, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 19*20.

în românescul faur, cu o utilizare astăzi livrescă (şi cu foarte interesanta de

explicat în sociologia istorică restrîngere la prelucrarea metalelor). Avem apoi

discontinuitatea între evul mediu şi era modernă, cu supriza continuităţii

cuvintelor pe disruptura sensurilor. De exemplu, actual profession din franceză,

raportat la strămoşul său professio din latină.

Ca tendinţe actuale, putem vedea ceva nuanţe în diferenţierea lui

profesie de meserie. Profesie se potriveşte mai bine cu limbajele specializate. De

asemenea, atît franceza cît şi româna prezintă tendinţa de a-1 specializa pe metier,

respectiv meserie la sensul de activitate/ calificare manuală, artizanală şi pe

profession, respectiv profesie la sensul de activitate/ calificare „intelectuală".

Dar tendinţa generală, multiplă şi profundă este confuzionarea. In

teritoriul limbii franceze de exemplu, putem vorbi cu seninătate, ba chiar cu

oareşce aplomb despre comment un metier devient profession („cum devine o

meserie profesie") sau despre la sociologie et ses metiers („sociologia şi

meseriile sale")2. Pe sensul lor principal, profesie şi meserie sînt confuze nu

numai între ele, ci au mai achiziţionat şi un al doilea sens: ele înseamnă atît o

anumită „calificare", cît şi activităţile prin care se exercită calificarea respectivă.

Ocupaţie, cuvînt recent, mult mai nou decît meserie şi profesie, a cărui apariţie

este justificată logic tocmai pentru desemnarea acestor activăţi, i.e ceea ce face

omul în munca sa, ar fi trebuit să elimine această confuzie. In realitate, ne-am ales

cu suplimentarea în trei a confuziei.

Alături de confuzionare este de notat metaforizarea encomiastică.

Ameţita utilizare descriptivă a lui meserie şi a lui profesie este redublată de un

regim foarte expansiv al utilizării lor în judecăţi de valoare. Este un regim foarte

puternic şi excepţional de bine prizat în toate mediile sociale. In româneşte,

exprimări ca „meserie!", „profi!", „meseriaş", „profesionist", „profesional" sînt

formule pentru superlativul absolut în aproape orice context, despre obiecte sau

prestaţii, ca şi despre persoane. In lumea noastră în general nu spunem la nimeni

1 PERRENOUD, Ph., Comment un metier devient profession, în „Tribune de Geneve", 14 sept 2004. 2 LEGRAND, M<> GUILLAUME, J.-F„ VRANCKEN, D., La sociologie et ses metiers, Ediţions L'Harmattan, Paris, 1995.

şi la nimic „profesional" sau „profesionist" dacă nu-i putem ataşa o idee de

excelenţă, şi anume una maxim distinctivă. „Profesion(al)ismul" este una dintre

luminile călăuzitoare ale lumii noastre, trăim epoca sa de aur. Numai că ia uitaţi

ce călăuză confuză. Antonimele lui „profesional"/ „profesionist" ca judecată de

valoare sînt cuvintele „amator" şi „diletant". „Amator" este cineva care „amă",

adică iubeşte; iar „diletant" este cineva „diletus". care se bucură, care face ceea ce

face pentru a se delecta, nu pentru avantaje pecuniare. De unde rezultă un joc de

semnificaţii ca în bancul cu diferenţa dintre pedagogi şi pedofili - pedofilii iubesc

copiii.

Reţinem că, pe de o parte, nu ne putem pune cine ştie ce nădejde în

ceea ce priveşte claritatea şi precizia cuvintelor din familiile semantice şi

lingvistice ale lui meserie şi mai ales profesie. Despre profesii, profesionalizare,

profesionalism etc. putem obţine propoziţii foarte interesante, dar nu şi foarte

analizabile. Cam cum păşeşte un personaj al lui Caragiale: mai mult hotărît decît

sigur. De unde decurge că oricine vrea să gîndească şi să vorbească un pic mai

inteligent despre chestiile astea are de făcut o operaţie prealabilă de decupare şi

apretare a sensurilor cuvintelor de bază şi o scoatere a lor din regimul de judecăţi

de valoare. O operaţie destul de arbitrară, fie vorba-ntre noi, deci întotdeauna uşor

de criticat. Dar la care originea şi istoria cuvintelor respective ne îndreptăţesc în

mod neechivoc.

La nivelul folosinţelor mai puţin ponderabile, dar pe care putem miza

de asemenea, avem complexitatea şi subtilitatea preventive pe care etimologia şi

istoria socială a cuvintelor meserie şi profesie le pun în joc atunci cînd avem de

gîndit, de vorbit şi de decis în chestiuni legate de profesie, profesionalism,

profesionalizare.

Capitolul 12

Diversitatea profesiilor. Profesii ocupaţionale şi profesii

academice

Sociologia „clasică" a profesiilor, adică ansamblul poziţiilor cele mai

larg răspîndite şi care se recunosc mutual ca ortodoxie în această materie, care

poartă şi numele de „abordare taxonomică", are ambiţia de a generaliza o „istorie

naturală a profesionalizării", în care apariţia şi constituirea tuturor profesiilor se

desfăşoară într-un proces unic, care are aceleaşi etape, etape care se succed în

aceeaşi secvenţă. Cu variaţii neesenţiale în denumire şi în numărul de cadre ale

decupajului, scenariul acestui proces arată cam aşa:

- the emergence of a full-time occupation; - the establishment of a training school; - the founding of a professional association; - political agitation directed toward the protection of the association by low; - the adoption of a formal code.1

Exemplul predilect este naşterea profesiei de medic, instalată în rolul

de model de referinţă pentru ideea de profesie în general.

Sîntem în Europa, mai exact, în Franţa sfîrşitului de secol XVI, deci în

zorii modernităţii; mai e important de precizat şi că vorbim despre ceva ce se

petrece la oraş. Avem o îndeletnicire — o ocupaţie, cum am zice în baza unuia

dintre paragrafele anterioare —, în legătură cu vindecarea bolilor, destul de veche

ca să fi intrat în obişnuinţa oamenilor, de răspîndită şi de stabilă. Faţă de condiţiile

1 „Apariţia unei ocupaţii permanente; înfiinţarea unei şcoli de pregătire; stabilirea unei asociaţii profesionale; agitaţie politică făcută cu scopul de a obţine protejarea asociaţiei prin lege; adoptarea unui cod oficial." WILENSKI, H. L., The Professionalization of Everyone?, în „The American Journal of Sociology", voi. 70, no. 2/ 1964, pp. 142-146. 2 Pentru reperajul istoric voi utiliza în continuare descrierea de bună reputaţie realizată de Alison K. Lingo, Vezi UNGO, A. K., Empirics and Charlatans in Early Modern France: the Genesiş of the Classification of the „ Other" in Medical Practice, în „The Journal of Social History", Voi. 19, No. 4, Summer, 1986, pp. 583-603.

fixate de H. L. Wilenski pentru „istoria naturală a profesionalizării", ar mai trebui

una referitoare la caracterul remunerat al îndeletnicirii respective, chiar lucrativ. E

vorba deci despre o piaţă a îngrijirilor medicale, piaţă pe care avem atît

„cumpărători" cît şi „furnizori". Ei bine, faptele arată că la un moment dat o parte

a acestor furnizori se adresează autorităţii civile pentru a o soma împotriva

celeilalte părţi. Povestea începe pe plan local. In 1573, la Montpellier, medicii de

la universitate, deţinători ai „titlului onorabil de doctor", îl convoacă pe

chirurugul-şef al oraşului, autoritatea civilă supremă în materie, la „exterminarea

(!) tuturor empiricilor din acest oraş". Şapte ani mai tîrziu, medicul catolic Andre

de Breil de la Universitatea din Paris îl avertizează pe regele Henri al III-lea că

„empiricii" îi vor nenoroci regatul prin faptul că, nepricepuţi dar activi, vor ruina

starea de sănătate a oamenilor -pe care îi tratează1. Concomitent cu apelul la

autoritatea civilă, de la un punct la cea statală, are loc şi identificarea „celorlalţi"

în termenii infamării publice. Breil şi Courval, mari medici şi profesori la

Universitatea din Paris, persoane echipate cu o cultură clasică deci, îşi etichetează

adversarii ca fiind ramuri degenerate ale unor secte empirice care înfloreau în

Grecia antică pe vremea lui Galen. Iar în termenii prezentului, pentru cei doi

„empiricii" erau „vagabonzi, atei, exilaţi, preoţi, călugări, cizmari, dărăcitori,

postăvari, ţesători, zidari, madame şi prostituate"2. Nefiind probabil suficient de

expresivă pentru publicul larg, eticheta „empirici" este dublată de cea de

„şarlatani", un cuvînt popular originar din arabă, unde avea sensul „vindecător,

vrăjitor", bine circulat cu sensul „escroc" prin Italia şi Franţa epocii în care ne

aflăm3. Lupta se dă deci şi în spaţiul public, nu numai în ochii şi urechile

autorităţii. Şi mi se pare hazliu de remarcat că primele publicaţii de masă (mass-

media, you know) par să fie destinate exact unui scop de Public Relations, pentru

a spune aşa. De exemplu, cartea unui Scipione Mercurio, De Gli Errori Popolari

1LINGO, A. K., op. cit., p. 583. 2 idem, p. 584. 3 Dicţionarele franţuzeşti de uz general îl dau pe charlatan cu etimologia în italianul ciarlatano, „locuitor din Cerreto" (***, Le petit Larousşe, ed. cit., p. 210). Explicaţie din gama ce are şura cu prefectura, dacă nu ar traduce lucruri foarte drăguţe despre percepţiile mutuale, probabil foarte simetrice şi, după cum vedem, străvechi, firanco-italiene.

d'Italia, apărută la Veneţia în 1603 şi repede-repede tradusă şi publicată în

Franţa1.

Naşterea profesiei de medic poate explica însăşi naşterea cuvîntului

actual profesie. Cu originea în lat. professio şi sensul de notificare publică viva

voce, profesia consta în arătarea în public, emfatică, a actelor tale de studii pentru

identificarea ta pe această cale în tagma bunilor, adică a „profesioniştilor" = cei

care au acte de studii. Iar procedurile viva voce erau foarte familiare în mediul

academic, formînd modalitatea curentă de examinare a studenţilor în facultăţile

europene încă de la apariţia lor. In ordine cronologică, profesie/ professio era în

primul rînd examenul de absolvire a facultăţii, obligatoriu public şi obligatoriu

viva voce. (Deşi nu este ingredient obligatoriu, pentru coroborarea legitimităţii un

jurămînt va fi cît se poate de bine venit.)

Povestea naşterii profesiei de medic o descrie pe prima dintre

„bătăliile eroice pentru identitate profesională". Luînd medicina ca reprezentativă

pentru orice profesie, sociologia „clasică" a profesiilor generalizează constatarea

că profesiile se nasc prin războaie identitare, compuse din bătălii împotriva

şarlatanilor, obligatoriu eroice, obligatoriu în numele binelui public. Pot fi

generalizate următoarele ingrediente ale războaielor profesionalizării:

- îndeletnicirea stabilă, ocupaţia — recunoscută ca folositoare prin

caracterul ei remunerabil, obiectul competiţiei între prestatori, interesaţi în

valorificarea lucrativă a exercitării ei;

- şcoala profesională, i.e. instanţa legitimă care emite diplomele

onorabile;

- diploma onorabilă, i.e. instrumentul care asigură o recunoaştere fără

greş a bunilor de o parte şi a răilor de altă parte; Diploma onorabilă se obţine în

şcoli atestate ca onorabile şi se Cere notificată Ca professio;

- „bunii", i.e. prestatorii îndeletnicirii remunerabile deţinători ai unei

diplome onorabile;

- asociaţia „bunilor", ca actor public care defineşte ocupaţia,

îndeletnicirea ca bun public şi somează autoritatea statală să o îngrădească în

numele interesului public;

1 De un Jean Duret. Vezi LINGO, A. K., op. cit, p. 587.

- „răii", i.e. prestatorii ocupaţiei, îndeletnicirii remunerabile nedeţinători de diplomă (sau deţinători de diplomă „neonorabilă"), „empiricii", „şarlatanii". Cei care trebuie scoşi din practicarea ocupaţiei în numele interesului public;

- autoritatea statală, arbitru legitim al competiţiei dintre„buni" şi „răi";

- publicul, făcut atent şi competent asupra interesului public prin educaţie şi informare de masă de către asociaţia „bunilor", cu concursul autorităţii statale;

- soluţia standard a competiţiei dintre „buni" şi „răi", şi anume gardul jurisdicţional. La indicaţia şi presiunea „bunilor", statul defineşte în termenii legii îndeletnicirea folositoare şi remunerabilă şi îi autorizează, tot în termenii legii, să o practice numai pe deţinătorii de diplomă onorabilă. Pe ceilalţi poftitori, deja infamaţi prin etichetări de masă, îi izgoneşte de la practicare, respectiv îi ceartă cu severitatea legii dacă încalcă interdicţia practicării.

Faţă de această definiţie generală a naşterii profesiilor aşa cum se vede ea în sociologia clasică a profesiilor, sînt de făcut două sublinieri.

- Una ar fi că bătăliile identitare sînt de fapt bătălii pentru jurisdicţii, deci războaie ale gardurilor, războaie care încep cu bătălia în care una dintre părţi, şi anume cea care stă la masă, o expune public ca şarlatan pe cealaltă, şi anume cea care vrea şi ea la masă. Cineva pofteşte să-şi securizeze accesul la bucata mai grasă a unei pieţe; pentru aceasta are tot felul de soluţii, dar cea mai confortabilă ar fi să-şi tragă un gard de jurimprejurul bucăţii respective; iar gardul cel mai bun este legea, inclusiv pentru că ţi-1 plătesc contribuabilii. Singura condiţie tare este normalizarea socială a gardului, care se face prin legitimare în termenii interesului general. Ca verificare a acestei conjectări fac predicţia că chiar şi pentru profesiile deja constituite, cu vechimea şi recunoaşterea cea mai fără de fisură, cum sînt de exemplu medicina sau dreptul, apariţia unui nou furnizor de diplome onorabile sau/şi a unei noi îndeletniciri folositoare şi remunerabile este de natură să redeclanşeze războiul gardului.

- A doua subliniere este în legătură cu şcoala profesională. Aceasta apare ca soluţie pentru tranşarea războaielor gardurilor în favoarea băieţilor buni. Sigur, văd şi eu că facultăţile de medicină existau înainte de războiul împotriva

şarlatanilor. Dar diploma şi ansamblul notificărilor viva voce, deci medicina ca

şcoală profesională, sînt violenţe simbolice şi nu apar decît cu ocazia primelor

bătălii serioase împotriva şarlatanilor. Iar pentru foarte multe profesii apărute mai

recent, înfiinţarea facultăţii se petrece chiar pe parcursul războiului, ca moment

decisiv al cîştigării acestuia. Contabilitatea este un exemplu ilustrativ în acest

sens. Iar dacă ne uităm în prezent, vedem că exact aceasta este la strategie de

guerre pe care o adoptă titularii de profesii noi.

Ca simplu şi elementar exerciţiu de prudenţă trebuie pusă întrebarea

dacă războiul pentru gardul jurisdicţional, esenţa ideii de istorie naturală unică a

profesiilor, este suficient de generalizabil ca să se potrivească în rolul de bază de

inferare normativă şi de legitimare generală pentru toate profesiile şi

problematicile profesionale, inclusiv pentru zilele noastre.

In istoria profesiilor avem tot felul de contraexemple care pun sub

semnul întrebării generalitatea medicinei şi o dată cu ea a războiului gardurilor

pentru naşterea profesiilor.

Astfel, avem contraexemple chiar în perioada naşterii medicinei ca

profesie. M-am oprit la profesia de ofiţer naval, în principal pentru că s-a ocupat

de ea Norbert Elias (1897 — 1990), una dintre marile redescoperiri ale sociologiei

actuale, fondatorul sociologiei figuraţionale. Elias construieşte pe premisa că

„istoria unei profesii este parte din istoria socială şi economică (a unei ţări)"1.

Naşterea profesiei de ofiţer naval nu este moşită de vreun război al autenticilor

împotriva şarlatanilor, ci de rivalităţile (rivalries)

dintre clasa în ascensiune a oamenilor de rînd {the rising commons) şi nobilimea încercmd să-şi menţină vechile privilegii. Deşi iniţial antagonismul dintre cele două grupuri a fost în mod esenţial un antagonism social şi profesional, în suişurile şi coboririle care au urmat şi în consecinţele sale finale a fost strîns legat de marea luptă dintre

1 apud MOELKER, R., Norbert Elias and the Genesis of the Naval Profession, 6-th ESA Conference, Research Network 15, Sociology of Professions, Murcia, 2003, p. 12.

nobilimea de curte şi clasa de mijloc (...) şi în mod special dintre standardele lor sociale.1

Autoritatea statală intervine prin „mecanismul regal" , concept creat de N. Elias pentru a descrie rolul regelui în emergenţa modernităţii (procesul de schimbare a societăţii feudale): gestiunea puterii, intervenţia în favoarea unuia/ altuia/ altora dintre grupurile de interese angajate în dispută, neintervenţia, adică uzarea lor în dispute mocnite, nedecise.

Povestea naşterii profesiei de ofiţer naval este şi în alte privinţe diferită de povestea naşterii profesiei de medic. în bătălia pentru supremaţia pe mări şi oceane pe care Anglia o ducea împotriva rivalilor săi Spania, Olanda şi Franţa, era nevoie de combinarea navelor şi navigaţiei cu soldaţii şi milităria, deci a competenţei de navigator cu cea de ofiţer de trupe (terestre). Comandanţii de nave erau persoane din clasa oamenilor de rînd, persoane care, suplimentar, consacraseră o reputaţie deloc onorabilă acestei îndeletniciri, care se atingea destul de des cu pirateria. însăşi denumirea ei este lămuritoare - tarpaulin (commanderf. Comandantul militar era exact opusul pe scara socială, el nu putea fi decît gentleman; comandanţii militari se recrutau printr-o tradiţie neabătută numai din clasa nobiliară. Cum putea un common, şi încă un tarpaulin, să acceadă la statutul de gentleman? Şi cum putea un getleman să devină un tarpaulin fără să-şi compromită apartenenţa de castă şi să-şi coboare pînă într-atît statutul social? Intr-o prima fază, soluţionarea acestei probleme a trecut printr-un meci destul de dur, ilustrat de disputa Francis Drake (a tarpaulin commander) vs. Thomas Doughty («a soldier, the gentleman) din anii1577 - 1578 . Oricît a fost de dură, această dispută nu a devenit însă un război jurisdicţional. Autoritatea statală (sîntem în timpul reginei Elisabeta I) nu a intervenit în favoarea uneia dintre părţi, ci le-a împins pe amîndouă într-o situaţie win-win, spre fuziunea dintre soldat -

1 MOELKER, R., op. cit., p. 20. 2 Conceptul apare în „The Civilising Process" din 1939, lucrarea fundamentală a lui N. Elias. Conceptul de mecanism regal este învecinat cu cel de tertius gaudens al lui Georg Simmel (1858 -1918). 3 Dicţionarele îl dau cu sensul de pînză impermeabilizată cu gudron, respectiv haină sau şapcă de marinar făcută din această pînză. Sensul de comandant de navă trimite la cineva din acelaşi aluat ca şi marinarii de rînd, venind din acelaşi mediu social ca şi aceştia. 4 Dispuţă pe care N. Elias o tratează în al doilea dintre cele trei studii despre ofiţerul naval pregătite pentru „The British Journal of Sociology" (dintre care BJS nu i«a publicat decît unul).

gentleman şi navigator — common. Fuziune care a însemnat naşterea unei profesii noi, distincte de cele din care provine, ofiţerul naval. Impusă şi administrată prin mecanismul regal, această soluţie permitea accesul la noua profesie tinerilor din ambele tabere, prin intermediul unei creaţii instituţionale inedite - midshipman-v\ (aspirantul de marină) - care îi face gentlemen şi totodată navigatori indiferent de clasa socială din care provin. (Cu această ocazie, „gentleman" începe să se transforme din substantiv care desemnează aparţinătorii la clasa nobiliară, în epitet despre comportamente nobile, indiferent ale cui ar fi ele.)

Franţa nu a adoptat această soluţie, ofiţerii ei rămînînd nobili şi, mai ales, ne-marinari, îmbarcaţi pe nave comandate de marinari ne-nobili şi, mai ales, fără competenţă militară. Iar dacă Franţa a pierdut în faţa Angliei America de Nord şi, în general, supremaţia mondială, asta se datorează şi abordării neadecvate a unei probleme de un tip nou, specific erei moderne, şi anume a unei probleme de profesionalizare. Spun asta pentru a contrabalansa eventuala contestare a profesiei de ofiţer naval în calitate de contraexemplu suficient de echilibrat la profesia de medic.

Cu acest contraexemplu nu urmăresc să desfiinţez războiul eroic pentru jurisdicţie ca modalitate de naştere a profesiilor, şi nici să propun o generalizare alternativă. Mă mulţumesc să arăt că există o profesie contemporană cu medicina care se naşte altfel decît ea. Ceea ce înseamnă că generalizarea unei „istorii naturale a profesionalizării" şi a scenariului unic subsecvent este o pretenţie nelegitimă.

Pentru epoca naşterii profesiilor, şi anume zorii modernităţii, putem însă marca drept nediscutabilă o altă generalizare. Şi anume că profesiunea c 'est quelque chose de bourgeois, că este pentru commons. Elias îl încadrează în middle-class pe Drake însuşi, ca şi pe ceilalţi tarpaulins, folosind expresia ca sinonim la commons1. Singura excepţie, din cîte ştiu, de profesie interesantă

Ceea ce ar putea disconforta de o manieră foarte provocatoare asocierea spontană a ideii de clasă mijlocie cu ideea de mediocritate, definirea folclorică a clasei mijlocii ca personificarea însăşi a mediocrităţii.

pentru nobili este cea de ofiţer naval, în Anglia, la concurenţă însă cu the

commons, după cum am văzut. Putem deci generaliza constatarea că profesia este

ceva asociat cu ne-nobilii, cu oamenii obişnuiţi, de la oraşe. Nu cu ţăranii şi,

atenţie, nici cu sărăcimea oraşelor. In versiunea lor de la începutul erei moderne

săracii de la oraşe, proletarii (etim. cei care nu au ca patrimoniu decît proprii copii

— proles), chiar cînd exercitau o îndeletnicire stabilă (de exemplu, ţeseau şi se

pricepeau foarte bine la ţesut), nu se chema că au o profesie, ci, eventual, că au o

meserie, dar cu sensul de meserea. Iniţial, pe scara socială, profesie trebuie să fi

fost ceva complet diferit de meserie, mult mai sus, ba chiar fără nici un fel de

legătură cu aceasta.

Contaminarea/ confuzia dintre „profesie" şi „meserie" nu se produce

în epoca naşterii profesiilor, ci este un fapt de istorie socială destul de recentă. Şi

anume de după generalizarea şcolilor profesionale în sens restrîns (i.e. pentru

învăţarea profesiilor manuale, adică a meseriilor) şi declasarea „profesională" şi

„managerială" a Universităţii medievale, renascentiste şi apoi humboldtiene1. La

început, profesii sînt numai cele care se fabrică în facultăţi, iar meseriile sînt

exclusiv meserele. Intre „profesie" şi „meserie" nu exista deci nici cea mai mică

apropiere. De exemplu, competenţa pentru exercitarea oricărei meserii o învăţai

de la tatăl tău sau, în orice caz, pe calea uceniciei, nu a unei şcoli profesionale

oficiale, care să te consacre public prin professio, adică diploma şi celelalte

rechizite viva voce. Meseriile devin şi ele profesii atunci cînd apar, după modelul

facultăţilor, şcolile profesionale, inclusiv „examenul de diplomă" şi el public, şi el

viva voce.

O ipoteză complementară ar putea ieşi din asocierea cu slumming-vH

epocii victoriene şi, în general, cu practicile la modă în clasa mijlocie a sfîrşitului

de secol XIX de a „frecventa" şi „imita" sărăcimea2.

1 Preiau aici susţinerea profesorului Ilie Bădescu, cu care sînt în totalitate de acord, că „universitatea managerială" este o declasare a universităţii humboldtiene. Comunicare personală. 2 Pentru slumming, vezi KOVEN, S., Slumming: Sexual and Social Politics in Victorian London, Princeton University Press, Princeton, 2004. Cuvîntul ar putea prezenta un interes special pentru sociologi, dat fiind amestecul lui în primele percepţii publice asupra sociologiei. La începutul secolului XX, a great marry people have the notion that sociology is merely a pretentious name for slumming („foarte mulţi oameni cred că sociologia nu e decît un nume pretenţios pentru slumming'). Această constatare o găsim într-unui dintre primele texte despre sociolog, i. e.

O istorie suficient de analitică a profesiilor tehnice ar putea oferi mari

surprize, de exemplu că acestea sînt la origine un endemism german, ininteligibil

(iincolo de evoluţia universităţii humboldiene şi contextul politico-economic strict

nemţesc al acestei evoluţii din prima jumătate a secolului al XlX-lea. E vorba în

primul rînd de acţiunea directă a industriaşilor pentru organizarea producţiei de

cadre de care business-ul lor avea nevoie. Fără a intra în detalii, e de spus că

profesiile de inginer, pe care astăzi le vedem ca pe unele dintre cele mai tipice

profesii ocupaţionale, nu s-au născut nici ele de o manieră care să susţină o istorie

unitară a profesionalizării.

Contraexemplele care pun în dificultate generalitatea unei „istorii

naturale a profesionalizării" şi a scenariului unic subsecvent se înmulţesc masiv

după faza iniţială, devenind în multe sensuri prevalente In raport cu profesiile care

se nasc ca medicina. Modernitatea şi maşinăria sa specifică, statul naţional, aduc o

clasă întreagă de profesii, foarte cunoscute, cel puţin la prima vedere, şi

socialmente normale, cum ar fi profesia de fizician, de matematician, de chimist

(nu de inginer chimist), de biolog, de geograf, de filolog, de istoric. Aş numi-o

clasa profesiilor academice, distinctă de clasa profesiilor ilustrată de medicină, pe

care aş numi-o clasa profesiilor ocupaţionale.

Spre deosebire de profesiile ocupaţionale, la profesiile academice nu

apare mai întîi îndeletnicirea/ ocupaţia comercializată, ci mai întîi apar şcolile

profesionale, i.e. facultăţile — de fizică, de matematică, de chimie, de biologie, de

geografie, de limba naţională, de limbi străine, de istorie. Dacă logica gardului

jurisdicţional ar fi funcţionat şi pentru acest tip de profesii, ea ar fi cerut ca

facultăţile aferente să producă fizicieni, matematicieni, chimişti, biologi etc. Dar

ele nu produc aşa ceva. Aşa cum ştim cu toţii, aceste facultăţi nu produc(eau)

fizicieni, ci profesori (şi cercetători) de fizică, nu produceau matematicieni, ci

SMALL, Albion. W., What is a Sociologist?, în „American Journal of Sociology", 8/ 1903, p. 471 (pp. 468-477).

profesori (şi cercetători) de matematică, nu produceau filosofi, ci profesori (şi

cercetători) de filosofie etc.

In clasa profesiilor academice avem iniţial doar producţia necesară autoîntreţinerii seraiurilor universitare. Destul de repede, se adaugă producţia de profesii necesare şcolii obligatorii, şi ea una dintre creaţiile instituţionale ale modernităţii, şi încă una fundamentală. Expansiunea seraiului universitar, generalizarea şcolii obligatorii şi diversificarea instituţiilor educaţiei publice, apariţia şi apoi dezvoltarea învăţămîntului profesional, apariţia şi apoi dezvoltarea cercetării ştiinţifice instituţionalizate - iată tot atîtea surse şi modalităţi ale dezvoltării şi diversificării excepţionale a clasei profesiilor academice. Acestea sînt configurate exclusiv de necesităţile de autoconsum ale lumii academice, i. e. învăţămîntul, de toate gradele şi formele, plus cercetarea.

în procesul care modernizează oferta intelectuală a universităţii tradiţionale, foarte pronunţat începînd cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, apar cursuri noi, care combină ab initio savantul şi profesorul, după modelul deja consacrat al fizicii, biologiei, geografiei, prin exemple ilustrisime de prestigiul unui sir Isaac Newton (1642 - 1727), Cari von Linne (1707 - 1778) sau Wilhelm von Humboldt (1767 — 1835). Autonomia universitară, o instituţie care precede modernitatea şi în mod sigur îi va şi supravieţui, poate asigura acest proces chiar şi pentru situaţiile în care noile cursuri ar fi capricii de paşă universitar. Vreau să spun că ceea ce contează în admiterea sau respingerea unei propuneri de nou curs universitar nu este raţionalitatea propunerii, de altfel imposibil de definit, darmite de administrat la un nivel de validitate altfel decît convenţional, i. e. convenit1. Ceea ce contează este poziţia paşalei universitare care vine cu propunerea de curs nou în raporturile de putere din interiorul universităţii şi abilitatea sa de a o prezenta şi susţine în termeni de interes public, mai pe scurt competenţa sa în cultura instituţională sau capitalul său social. Contează apoi poziţia universităţii respective în raporturile de putere dintre universităţi şi aşa mai departe; evident, totul se joacă în numele unui concept raţional al interesului public, iar ministerul

1 Procesele prin care în mintea paşalelor universitare se nasc şi se triază ideile de cursuri noi sînt momentan doar teme de cercetare, şi anume potenţiale.

educaţiei, guvernul şi parlamentul intră în joc fiecare cu rolul său de regulator al

puterii în numele conceptului respectiv. Odată lămurită această chestiune, nu ne rămîne decît să observăm că

dacă am reuşit să impun un curs de, să zicem, geografie, la Şcoala Normală Superioară din Paris, ar fî culmea să nu reuşesc acelaşi lucru şi la celelalte şcoli normale superioare din Franţa. Dar chiar înainte de această generalizare, cîteodată şi în absenţa ei, e perfect legitim să am pretenţia de a înfiinţa o instalaţie universitară care să producă profesorii de care este nevoie, acum şi în viitor, pentru ţinerea cursurilor de geografie respective. La început, instalaţia nu trebuie să fie chiar o facultate, e suficient un seminar (în sensul organizării academice tradiţionale). Dar, în condiţiile consolidării, înfiinţarea unei facultăţi de geografie este atît de logică încît devine inevitabilă. Ca toate facultăţile care produc profesii academice, facultatea asta va produce şi ea profesori (şi cercetători) de geografie, nu geografi. Asta, desigur, presupunînd că ştim ce poate fi un geograf care nu se ocupă nici cu profesoratul, nici cu cercetatul.

In sinteză, după criterii inferate din istoricul naşterii şi afirmării lor, profesiile sînt de cel puţin două feluri, complet distincte, şi anume profesiile ocupaţionale şi profesiile academice.

A. Profesiile ocupaţionale, e.g. medicul, juristul, contabilul, arhitectul, inginerul zootehnist, inginerul chimist etc.

Ele se nasc în succesiunea - 1. îndeletnicire/ ocupaţie comercializată, - 2. război împotriva şarlatanilor, legitimat atît prin intervenţia

autorităţii statale, cît şi prin manevre simbolice,

- 3. şcoală profesională, profesio, - 4. jurisdicţie (gard) în jurul ocupaţiei, - 5. practică profesională securizată.

De subliniat faptul că naşterea oricărei profesii ocupaţionale este precedată de practicarea unei îndeletniciri/ ocupaţii pe care un număr important de

persoane o cunosc şi o consideră suficient de folositoare pentru a plăti ca să beneficieze de ea. Şi că problema esenţială a profesionalizării, denumită „lupta pentru identitate profesională", este lupta pentru jurisdicţie exclusivă, războiul pentru rezervarea prin lege a practicării îndeletnicirii/ ocupaţiei respective. Iar înfiinţarea „şcolii profesionale" (i.e. facultatea, universitatea), cu diploma pe care ea o conferă printr-o procedură publică, viva voce, constituie condiţia sine qua non pentru adjudecarea victoriei în războiul împotriva şarlatanilor. Clasa profesiilor ocupaţionale se diversifică în funcţie de domeniul îndeletnicirii/ ocupaţiei specifice. Identitatea profesională este asigurată de pregătirea ca practician, i.e. centrată pe exercitarea cu succes a îndeletnicirii/ ocupaţiei specifice.

Diversitatea profesiior ocupaţionale este generată şi de alte criterii decît domeniile ocupaţionale, mai interesante şi mai subtile, de exemplu de sursele de asigurare a legitimităţii alternative la gardul jurisdicţional.

B. Profesiile academice.

Ele se nasc în lupta pentru putere şi resurse din seraiul universitar, sub bogăţia de reflexe legitimatorii ale statului naţional.

Primul element care apare la naşterea unei noi profesii academice este

facultatea.

Legitimitatea profesiilor academice este întemeiată în satisfacerea nevoilor de autoconsum ale seraiului academic, i. e. de funcţionare şi dezvoltare ale învăţămîntului - iniţial superior, apoi şi preuniversitar, inclusiv ale învăţămîntului obligatoriu - şi ale cercetării.

Profesiilor academice se diversifică în funcţie de emergenţa unor noi nevoi de autoconsum în seraiul academic. Dar diversificarea este limitată la cele trei ocupaţii principale specifice seraiului academic, şi anume: i. cadru didactic, în învăţămlntul preuniversitar şi în cel universitar; ii. cercetător; iii. savant, cadru didactic şi cercetător.

La profesiile academice, identitatea profesională este asigurată de pregătirea de cadru didactic şi cercetător, i.e. centrată pe exercitarea cu succes a îndeletnicirilor/ ocupaţiilor de cadru didactic şi cercetător. Vreau să subliniez

acest lucru. Toate facultăţile îşi setează conţinuturile şi procedurile pentru a-i face

pe absolvenţii lor cît mai asemănători cu o idealizare, cu un prototip al exerciţiului

profesional specific. Dar pe cînd la profesiile ocupaţionale această idealizare este

praticianului, la profesiile academic este exact pe dos, idealizarea fiind a

academicului.

Cu distingerea profesiilor academice de cele ocupaţionale şi evidenţierea unei taxonomii consistente a profesiilor după criteriul apariţiei lor, teza „istoriei naturale a profesionalizării" şi a scenariului unic pentru emergenţa şi constituirea profesiilor este respinsă. Profesiile academice prezintă alte regularităţi decît cele prin care se nasc şi evoluează tipul iniţial, respectiv cel ilustrat de medic şi de ofiţerul naval (britanic). Diferenţele faţă de setul războiului pentru gardul jurisdicţional sînt suficiente pentru a-1 scoate din rolul de bază de inferare normativă şi de legitimare generală, pentru toate profesiile.

Capitolul 13

Mimetismul periclitant al profesiilor academice

Profesiile academice ar putea fi privite ca perfect neproblematice, şi anume ca varietate a profesiilor ocupaţionale. Şi anume acele profesii care sînt destinate exercitării sub protecţia unui gard jurisdicţional a ocupaţiilor din domeniul învăţămîntului şi cercetării. Ceea ce ar însemna că naşterea profesiilor academice se înscrie în aceeaşi unică „istorie naturală a profesionalizării", inclusiv în succesiunea specifică acestora, cu precedenţa unei ocupaţii omogene lucrative, cu războiul împotriva şarlatanilor, gardul jurisdicţional etc. De altfel, este foarte posibil ca primele profesii academice să fi apărut chiar într-o astfel de procesualitate. Iar dacă absolvenţii de facultăţi de profesii academice ar exercita numai în mod întîmplător ocupaţii în afara seraiului (învăţămîntul de toate gradele plus cercetarea), ele chiar ar fi profesii ocupaţionale, iar desinenţa „academice" ar numi cîmpul ocupaţional aferent. Pentru aceasta, ar trebui ca numărul de absolvenţi ai facultăţilor aferente să fie dimensionat pe nevoile de autoreproducere şi dezvoltare ale seraiului academic. Desigur, se pot admite anumite imprecizii tehnice, deci apariţia unor excedente sau deficite de absolvenţi în raport cu nevoile respective, dar pentru a fi luate drept imprecizii tehnice, ar trebui să fie şi în plus şi în minus, ar trebui să fie mici şi ar mai trebui să fie accidentale.

Problema e că de la un moment încoace, din ce în ce mai evident în ultima sută de ani, lucrurile nu stau deloc aşa. Facultăţile de profesiilor academice se abat în mod Sistematic de la regula variaţiilor mici, accidentale şi echilibrate de o parte şi de alta. Aceste facultăţi produc în mod sistematic mult mai mulţi absolvenţi decît poate absorbi seraaul lor academic şi fac asta în mod deliberat.

Un prim tip de abateri de la regula variaţiilor accidentale este tendinţa celor mai clasice dintre facultăţile de profesii academice de a-şi inventa şi atribui ocupaţii în afara seraiului academic. Este o tendinţă quasigenerală, chiar dacă este relativ recentă, încă low profite şi cu un excedent de absolvenţi planificat încă timid. Se sustrag doar facultăţile la care însăşi posibilitatea unei intitulări profesionale distincte de intitularea „profesor de..." este incomodă; de exemplu „profesor de filosofie", al cărui echivalent „ocupaţional" ar fi „filosof'. E destul de incomod să spui „de profesie filosof' şi să identifici o „muncă de filosof' în afara seraiului academic.

De un timp avem vehicularea din ce în ce mai sesizabilă a unor versiuni „ocupaţionale" ale intitulărilor profesiilor academice, chiar a celor mai tipice dintre ele: „fizician" - cu tendinţa de a-1 înlătura pe „profesor de fizică", „matematician" - cu tendinţa de a-1 înlătura pe „profesor de matematică", „biolog" - cu tendinţa de a-1 înlătura pe „profesor de biologie", „geograf' - cu tendinţa de a-1 înlătura pe „profesor de geografie". Se plasează astfel un accent emfatic pe ceva ce nu rimează decît cu profesiile ocupaţionale, şi anume „munca de medic", „munca de jurist", „munca de contabil" etc., deci o îndeletnicire/ ocupaţie stabilă, vandabilă, suficient de omogenă pentru a putea fi definită şi îngrădită jurisdicţional, care se află în afara seraiului academic, deci cu totul altceva decît învăţămîntul şi cercetarea. Avem de-a face cu o accentuare în gol pentru că această ocupaţie nu există. Fizicieni, matematicieni, istorici, biologi, economişti, psihologi, geografi, filologi, muzicologi, chimişti etc. care fac altceva decît să predea şi să cerceteze, ceva folositor la modul vandabil, omogen şi îngrădibil - iată o pretenţie cît se poate de falacioasă. Trag nădejde că nimeni nu vrea să introducă aici situaţiile nefericite în care unii absolvenţi, atît de puţini încît nu ocazionează nici un fel de feedback în facultăţile ai căror studenţi au fost, nu au apucat un loc în serai.

1 Deşi faptul că, spre exemplu, în anii 1970 deja, pentru postul de director de proiect al noii sale generaţii de tractoare, unul dintre cei mai mari producători mondiali de tractoare şi maşini agricole a preferat un absolvent (de fapt, o absolventă) de „istoria şi teoria artei" ne arată că se înscriu în tendinţa generală de ieşire în afara seraiului pînă şi profesiile academice cele mai „clasice". 2 Nu contabili. Contabilul este o profesie din gama medicului şi juristului, adică apărută prin războiul gardurilor. 3 Nu psihoterapeuţi; vezi nota anterioară.

Trebuie însă arătat că vorbim în acest caz despre facultăţile de profesii

academice „cu plasă de siguranţă", pentru că absolvenţii care eventual s-au lăsat

păcăliţi de perspectiva unui succes de carieră în afara seraiului îşi pot (re)găsi,

chiar dacă după reajustări aspiraţionale nu tocmai nedureroase, locul în serai (mai

ales la sînul larg al învăţămîntului obligatoriu).

Un alt tip de abatere - cam ambiguu, dar foarte probabil cel mai vechi - îl formează categoria ilustrată de profesia de economist. Iniţial trebuie să fi fost vorba despre o situaţie de natură ocupaţională, şi anume o îndeletnicire, ocupaţie de ţinut socotelile din ce în ce mai complicate ale activităţilor economice. Dar primele facultăţi de economie nu au fost facultăţi de contabilitate, deci ocupaţionale, ci academice, ba chiar foarte „teoretice". Nu e deloc întîmplător că pe J. St. Mill, pe Marx şi apoi pe Weber sau Simmel ca fondatori, economiştii se ceartă cu sociologii. Ocupaţia de ţinut socotelile era prea lipsită de prestigiu pentru nivelul şi mizele competiţiei din seraiul universitar. Facultăţile de ştiinţe economice care produc profesii ocupaţionale - e. g. fînanţe-bănci, merceologie industrială, comerţ» contabilitate - sînt creaţii destul de recente. Chiar şi astăzi un „economist", i. e. un absolvent al specializării „economie teoretică", va fi cel puţin iritat dacă va fi luat drept „contabil".

Povestea cu profesia de economist e provocativ comparabilă cu profesia de chimist. Primele facultăţi de chimie au fost academice, deci produceau exclusiv profesori şi cercetători. Odată cu progresul revoluţiei industriale, avem o mulţime de joburi de cadre în noua şi din ce în ce mai expansiva industrie chimică. In loc să inventeze, în seraiul lor, aşa cum au făcut economiştii, specializări de profesii ocupaţionale, chimiştii din seraiul universitar i-au lăsat pe alţii să le inventeze; e drept, aveau şi o tradiţie impozantă. Şi aşa apar, după facultăţile de chimie „universitare", facultăţile de chimie „tehnice", şi anume de inginerie chimică, respectiv „inginerii chimişti" diferiţi de „chimişti". La economişti asta ar fi însemnat să avem, după facultăţile de economie „universitare", facultăţi de economie „tehnice", expresis verbis „ingineri economişti" diferiţi de „economişti". Nu îmi explic de ce chimiştii au procedat altfel decît economiştii, dar va fi întotdeauna interesant felul în care şi unii şi alţii

se ceartă pe gardurile jurisdicţionale: are voie un absolvent de turism-servicii, specializare în facultăţile de ştiinţe economice, să predea „economie" la liceu? Are voie un absolvent de inginerie chimică să predea „chimie" la liceu? Are voie un absolvent de „economie teoretică" să o facă pe contabilul? Are voie un absolvent de „chimie teoretică" să o facă pe inginerul chimist?

Deşi se întîmplă să fie fabricate laolaltă cu profesii ocupaţionale, profesiile din această categorie rămîn decidement academice.

Undeva pe la mijloc sînt profesiile pe care le-aş numi profesii academice incomplete. Ele se produc în facultăţi care îşi au originea într-un tip distinct de noi cursuri universitare, şi anume cursurile ale căror titulari nu au fost suficient de puternici şi de abili pentru a le crea un corespondent durabil şi printre disciplinele din învăţămîntul preuniversitar, şi vorbim în special despre învăţămîntul obligatoriu, dar şi despre învăţămîntul liceal. Facultăţile cu originea în astfel de cursuri ar trebui să fie prin definiţie facultăţi mici, avînd adică un număr de studenţi semnificativ mai mic decît numărul de studenţi din celelalte facultăţi, care au de produs absolvenţi atît pentru nevoile reproductive ale seraiului universitar, cît mai ales grosul, care este format din necesarul de cadre didactice pentru învăţămîntul preuniversitar. Natural, numărul de studenţi ar trebui să fie prin definiţie mai mic, şi anume incomparabil mai mic, inclusiv faţă de numărul studenţilor din facultăţile pentru profesii ocupaţionale, la care producţia de absolvenţi pentru seraiul universitar este o cîtime din producţia totală.

Dar indiferent cît ar fi de mici în principiu, facultăţile acestea fac parte şi ele din seraiul universitar, ca şi paşalele lor. Iar aceste paşale prezintă un evident şi inacceptabil handicap de putere şi de resurse faţă de paşalele din facultăţile „normale", respectiv i. facultăţile care produc profesii academice complete, pentru întregul serai academic, de la şcoala obligatorie, pînă la facultate, plus cercetarea (e.g. limba şi literatura naţională, istoria, geografia, matematica, fizica, biologia); ii. facultăţile pentru profesii ocupaţionale. Pentru paşalele universitare din facultăţile „mici" recuperarea acestui handicap este întotdeauna o îndatorire sacră, care poate fi oricînd justificată ca atare, cu cele mai raţionale argumente, perfect comparabile cu argumentele care legitimează

facultăţile „normale". Iar singura soluţie practică pentru recuperarea acestui handicap şi redistribuirea mai comprehensivă a puterii şi resurselor este mărirea numărului de studenţi pînă la nivelul numărului de studenţi din facultăţile ,normale". Asta deoarece lupta pentru putere şi resurse în seraiul universitar are convergenţa în lupta pentru numărul de studenţi. Unele dintre aceste facultăţi „mici" ajung să producă un număr de absolvenţi comparabil cu cel al facultăţilor „normale". Ele generează astfel un excedent de absolvenţi masiv şi sistematic. La început, acest excedent nu se vede, deoarece primele serii de absolvenţi sînt absorbite de extinderea şi consolidarea seraiului universitar propriu. De la un punct încolo, şi anume pe măsură ce seraiul universitar al facultăţii respective intră în faza de reproducţie, excedentul devine din ce în ce mai mare, ajungînd să cuprindă quasitotalitatea absolvenţilor. Sînt foarte multe profesiile din această categorie, aflate în diferite faze ale evoluţiei, de la cursul universitar iniţial, la facultatea matură, cu excedentele de absolvenţi de care îi sînt specifice. Dar nu mă pot împiedica să nu dau ca exemplu tipic, mie mi se pare că de departe cel mai tipic, sociologia.

In tipul profesiilor academice incomplete se conturează suficient de distinct subtipul profesiilor cu absolvenţi destinaţi încă din proiectare plasării în afara seraiului academic. Apariţia şi proliferarea acestor profesii confirmă consistenţa internă a categoriei profesiilor academice ca soluţie generală în competiţia pentru putere şi resurse din seraiul universitar. Ele sînt academice pentru că se nasc ca soluţii pentru tranşări avantajoase în această competiţie, şi anume din nişte tranşări speciale, de mare viteză aş zice, atît de mare încît nici măcar nu apucă un nume. Intră în această subcategorie profesiile produse în facultăţi cu intitularea „ştiinţe politice", dar şi „management", „turism-servicii", „ştiinţele comunicării", „inginerie economică", „mecatronică", pentru a nu vorbi despre „limbi moderne aplicate" şi „studii europene".

Toate profesiile academice sînt periclitante pentru titularii/ titularele

lor care nu ajung în seraiul academic, iar potenţialul lor periclitant este precipitat

de mimarea profesiilor ocupaţionale.

Instanţele asociate profesiilor academice, de multe ori chiar titularii

acestui tip de profesii, dezvoltă ca strategie de legitimare, justificare şi consolare,

tot felul de ritualuri de deghizare a profesiilor academice în profesii ocupaţionale.

Deghizarea cea mai periclitantă este ideea „muncă de ...". Deşi ţine

numai de registrul informai, ea este pattern în toate culturile aferente profesiilor

academice, inclusiv în culturile organizaţiilor profesionale. Cu cît ambiţiile de

expansiune ocupaţională în afara seraiului academic sînt mai mari, cu atît ideea de

„muncă de..." e mai bine tematizată şi prizată ideologic.

Există o anumită variaţie de intensitate a modului în care instanţele

fiecăruia dintre tipurile şi subtipurile de profesii academice gestionează această

temă. Fiind mai la început şi cu un employ de bază bine securizat în interiorul

seraiului, profesiile academice complete („cu plasă") sînt mai rezervate în a clama

(pre)existenţa unei ocupaţii omogene şi a revendica gardul exclusivităţii

juridicţionale în jurul ei. Profesiile academice incomplete sînt semnifiactiv mai

vocale. Unele sînt şi mai decise, de exemplu psihologii, care au reuşit să-şi tragă

gardul exclusivităţii în jurul a ceea ce li s-a părut că li se cuvine din mulţimea

ocupaţiilor şi a prestaţiilor. Altele, de exemplu sociologii, doar revendică gardul,

dar încă nu au reuşit să definească ocupaţiile în jurul cărora să-1 instaleze. Altele

ar vrea să revendice, dar întîmpină o opoziţie foarte serioasă şi generalizată, acesta

fiind de exemplu cazul titularilor diplomei de licenţă în jurnalism. Profesiile

academice incomplete fără nume prezintă şi ele particularităţi, survenite cu

precădere din calitatea mai specială ca universitari a responsabililor lor, calitate

din care extrag o perspectivă teribil de nerealistă asupra lumii ocupaţiilor şi

prestaţiilor profesionale1. Per total însă, lumea profesiilor academice este

1 Ca să nu mă terminologizez, voi spune că vorbesc aici despre nişte universitari care pînă la un punct sînt universitari ca toţi universitarii. Deşi nu au nici o altă experienţă pe piaţa muncii to afară de a se duce la ghişeul la care universitatea dă salariile, ei propun şi obţin la un moment dat facultăţi noi în baza detectării, excepţional de precise, de realiste şi de responsabile, a unei „cereri" survenite pe piaţa muncii. E ca şi cînd fetele despre care povestesc Ilf şi Petrov, cele care cred că

cutreierată de aspiraţii jurisdicţionale înalt regiementative. Lumea profesiilor

academice pofteşte garduri.

Vorbim despre o pretenţie cu aparenţe perfect rezonabile, şi anume

pretenţia că pentru orice profesie există o anumită proiecţie pe diviziunea muncii,

o proiecţie lucrativă, omogenă, îngrădibilă, tocmai bună pentru a fi identificată

drept „muncă de ...". E de spus însă că „munca de..." se bazează pe confuzia

comună profesie-ocupaţie şi pe o mulţime de alte neglijenţe. Şi că vorbim despre

o pretenţie fară obiect. Dar asta nu o face mai puţin adorată. Pentru că „munca

de..." este o culturemă aparte, care pentru a fi eficace trebuie zugrăviţă într-un fel

foarte caracteristic atractiv-nebulos. Astfel încît oricare dintre tinerii care bat la

porţile facultăţii aferente să şi-o poată reprezenta după pofta inimii sale. Aşa cum

e de aşteptat, exemplele cele mai expresive de mimetism nebulos-atractiv le dau

cele mai periclitante dintre profesiile academice, şi anume cele din subcategoria

profesiilor academice fară nume. Pentru a-şi asigura seraiul atrăgînd un număr

suficient de viitori studenţi, responsabilii acestor facultăţi licitează acurateţea şi

siguranţa cîmpului ocupaţional - care, chipurile, îi aşteaptă pe absolvenţii lor -

tipice profesiilor ocupaţionale. De exemplu, pe site-ul unei facultăţi de „Ştiinţe

politice" putem găsi următorul gen de text despre - ce am putea vrea mai realist,

mai ocupaţional? - „încadrarea profesională" - ce-o fi aia — a absolvenţilor de

pînă acum ai facultăţii respective.

40% lucrează în domeniul privat (piaţa de capital, birouri de audit financiar şi juridic, presa scrisă şi audio-vizuală etc.);

35% lucrează ca experţi în instituţii publice centrale şi locale (Preşedinţia României, Parlamentul României, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Departamentul de Informaţii Publice al Guvernului, Banca Naţională a României, primării etc.);

18% dintre absolvenţi sunt încadraţi în învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, urmând cicluri de studii aprofundate;

7% dintre absolvenţi funcţionează în calitate de consultanţi în cadrul unor formaţiuni politice.1

Cum să nu-ţi doreşti să devii studentul unei facultăţi care îţi

garantează sută la sută (40 + 35 + 18 + 7 = 100) că la absolvire îţi vei găsi de

lucru, şi nu oriunde, ci exact „în domeniu"? Şi încă ce domeniu - „piaţa de

brînza de vaci se obţine din papanaşi, ne-ar spune ce se mai petrece prin zootehnie şi ar decide soarta acesteia. 1 www.unibuc.ro/ro/fac_fsp_ro.

capital", „Preşedinţia României", „încadraţi în învăţămîntul superior", „formaţiuni

politice", nemaivorbind despre „primării etc.".

Ce este periclitant în „munca de ..."?

Vorbind în general, pattern-vS. acesta este periclitant pentru că îi pune pe absolvenţii de facultăţi care produc profesii academice să umble după cai verzi pe pereţi, adică să-şi caute locuri de muncă, ocupaţii, prestaţii profesionale şi cariere inexistente. Şi, concomitent, pentru că îi aduce în situaţia de a judeca drept neconvenabile, voir inacceptabile, locuri de muncă, ocupaţii, prestaţii profesionale şi cariere perfect abordabile, recompensatorii, provocatoare, bogate în conţinut şi în perspective. Pînă la urmă şi la urmă oamenii aceştia îşi vor găsi un loc sub soare, dar vor fi tot timpul mai mult sau mai puţin nefericiţi că „nu fac muncă de ..." că „nu profesează". E greu de dat o apreciere generală pentru statistica acestei disonanţe, dar e sigur că e vorba despre o disonanţă, după cum e sigur că niciodată nu va fi o disonanţă atît de neimportantă încît titularii/ titularele de profesii academice să nu-şi inventeze şi să nu deruleze oareşce modalităţi de anesteziere. Va fi întotdeauna interesant de aflat ce au de spus absolvenţii înşişi în această chestiune la un număr de ani de la absolvirea facultăţii.

Trebuie spus fără menajamente că profesiilor academice nu le corespunde niciun fel de „muncă de ...", deci nici un fel de set de ocupaţii restrîns, omogen, clar delimitat, cu o definiţie a succesului predictibil formată în principal din itemi ai competenţei profesionale şi numai secundar din itemi ai competenţelor extra-profesionale (e. g. cultură generală, cultură profesională, creativitate, iniţiativă, autonomie). Dimpotrivă, dacă profesiilor academice le corespunde ceva pe diviziunea muncii, atunci nu le corespunde o „muncă de ...", ci le corespund foarte multe „munci de ...", adică un întreg cîmp de ocupaţii, foarte extins, neomogen, cu graniţe vagi şi, mai ales, cu o definiţie a succesului predictibil formată în principal din itemi ai competenţelor extra-profesionale şi secundar din itemi ai competenţei profesionale. Cînd sînt exercitate în afara seraiului, profesiile academice nu sînt deloc profesii de tip for english press two. Ca titular/ă a unei profesii academice, potenţialii tăi utilizatori din afara seriului

academic habar nu au la ce te pricepi; de altfel nu ştiu nici măcar că sînt potenţialii tăi utilizatori; iar dacă te raportezi la ceea ce ai învăţat în facultate, constaţi că nici tu nu prea ştii. Cine ştie la ce e bun un fizician, altceva decît să predea şi să cerceteze? Un geograf, un chimist, un biolog, un istoric, un sociolog? Dar cine ştie la ce poate fi folositor un absolvent de „management", „ştiinţe politice", „inginerie economică", „studii europene"? Această situaţie face ca succesul tău ocupaţional şi de carieră să depindă în mod fundamental de cît sînge ai în instalaţie, adică de abilităţi care nu se află în legătură analizabilă cu ce ai învăţat în facultate. Vorbim despre autonomie, atît despre dorinţa de a fi auţonom/ă, de a nu depinde de alţii, cît şi despre capacitatea de a identifica şi ataca din proprie iniţiativă probleme, cu mult înainte ca ele să fie evidente. Persoanele creative se simt foarte bine ca titulari de profesii academice evadaţi din serai, iar dacă îi luăm în calcul şi pe titularii de profesii ocupaţionale evadaţi cu succes dintre pereţii profesiei lor, putem vedea că pentru cîmpurile ocupaţionale în discuţie creativitatea este cea care funcţionează de fapt ca predictor central al succesului. Or creativitatea nu este chiar cea mai generos şi uniform distribuită dintre aptitudinile umane.

Profesiile academice, care, subliniez, în serai sînt cît se poate de for english press two, în afara seraiului academic lasă loc de succes numai persoanelor cultivate, cu portanţă proprie, înalt autonome, cu spirit de iniţiativă, cu mare energie de angajament, persoane care se simt la ele acasă în incertitudine. Pentru celelalte ele prezintă riscul major de a le tîrî şi rătăci în tot felul de marginalităţi şi precarităţi ocupaţionale.

In calitatea lui de mimetism, pattern-ul „muncă de..." are drept consecinţă periclitantă generală şi evoluţia foarte lentă şi sucită a pieţelor prestaţiilor profesionale aferente profesiilor academice. Vorbim în primul rînd despre cunoaşterea sistematic defectuoasă de către clienţii lor potenţiali a prestaţiilor profesionale şi job-urilor la care se pricep titularii cutărei sau cutărei profesii academice. Confuzionarea cu profesiile ocupaţionale face ca potenţialii clienţi să se aştepte la felia de competenţă precisă şi omogenă specifică profesiilor ocupaţionale. In această direcţie funcţionează şi faptul că ideile cele mai

răspîndite despre profesii, profesionalizare, profesionalism sînt cele care

generalizează - ilicit, dar asta e altă poveste - profesiile ocupaţionale. Şi astfel

avem situaţiile de genul „economist? Adică contabil, nu?", „sociolog? Adică

sondaje, nu?", „limbi moderne aplicate? Adică translator, nu?" — situaţii absolut

scîrbos de traversat ca experienţe personale şi dificil de rezolvat ca probleme de

PR sau/şi de marketing (al profesiilor academice).

Printre ritualurile care fac posibilă prezentarea profesiilor academice drept profesii ocupaţionale se află şi un număr de ritualuri de ocultare, bazate în ideea că ceea ce nu e problematic pentru profesiile ocupaţionale, nu e problematic în general. Cu alte cuvinte, dacă pentru profesiile academice avem o problemă importantă, fie ea şi o problemă crucială sau o anomalie, dar care nu se pune sau este o problemă regulată pentru profesiile ocupaţionale, atunci nu ne punem şi nu discutăm această problemă despre profesiile academice.

O problemă importantă pentru profesiile academice, practic o anomalie, este identitatea profesională, adică ce trebuie să ştie şi să poată orice absolvent al unei anumite facultăţi. în termeni de management universitar, este problema bazei de inferare pentru deciziile cu privire la ce şi cum se învaţă în facultăţi.

Pentru profesiile ocupaţionale, problema identităţii profesionale este o problemă regulată. Nici unui profesor din vreo facultate de profesii ocupaţionale nu i-ar trece prin cap să decidă că studenţii din facultatea sa trebuie să fie pregătiţi astfel încît să ajungă şi ei profesori (sau cercetători). O asemenea opţiune ar fi interpretată ca scandaloasă, dacă nu de-a dreptul ţicnită. Profesorii din facultăţile de medicină nu îşi pregătesc studenţii în scopul ca aceştia să devină profesori în facultăţile de medicină. Titularul unei profesii ocupaţionale, oricare ar fi ea, este pregătit pentru exercitarea „muncii de ..." respective; el ajunge în serai - profesor sau cercetător — numai prin excepţie; de altfel, dacă doreşte să practice ocupaţii din interiorul seraiului, trebuie să urmeze o pregătire specială, distinctă de şcoala profesională. Pe acest fond sînt de rezolvat numai problemele normale, regulate de

obsolescenţă profesională, şi anume prin actualizări ale pregătirii din facultăţi în raport cu modificările survenite în „munca de

Pentru profesiile academice identitatea profesională este definită de pregătirea pentru ocupaţiile din serai. Cînd e vorba să definească ce trebuie să ştie şi să poată orice absolvent al unei anumite facultăţi, profesorii din facultăţile de profesii academice decid că studenţii lor trebuie să fie pregătiţi astfel încît să ajungă şi ei profesori sau/ şi, mai de curînd şi vag, cercetători. E un fel de a zice „decid", pentru că, de fapt, nimeni nu decide nimic, instanţele de planificare şi decizie funcţionînd în regim reproductiv. Deoarece pentru profesiile academice pattern-ul „muncă de ..." nu este decît o fantezie mimetică, ea nu are cum să funcţioneze ca bază de inferare decizională. Dar el funcţionează foarte bine pentru a linişti lumea din serai ascunzînd un proces tipic de autoreproducere sub aparenţele unei probleme regulate. Problema de fond a identităţii profesionale nu apare ca anomalie, ci, dacă apare, apare ca succesiune familiară de mici probleme familiare. Nimeni nu are timp să vadă că de la sintaxa propoziţiilor din manuale şi pînă la lista disciplinelor din planul de învăţămînt şi configuraţia examenului de absolvire, totul este aliniat în facultăţile de profesii academice formării de noi şi noi cadre didactice. între timp titularii/ titularele diplomelor acestor facultăţi care nu ajung în serai sînt în situaţia de a face munci şi cariere de drăcuşor cu competenţe pofesionale de îngeraş (sau invers, dar nu asta e important aici).

Ar trebui să ne întrebăm cum se face că proiectarea identităţii profesionale pe muncile şi carierele de serai nu este considerată drept ceva scandalos chiar în interiorul seraiului. In încercările mele explorative printre profesori din facultăţi de profesii academice, primul şi cel mai evident lucru pe care l-am constatat este refuzul majoritar şi casant de a accepta vreun caracter problematic altfel decît regulat pentru identitatea profesională pe care o formează facultăţile respective. Am găsit doar o minoritate care acceptă posibilitatea unei probleme neregulate a identităţii profesionale. Ea aduce ca soluţie ideea superiorităţii supreme a pregătirii academice, în sensul că dacă eşti pregătit/ă ca să o poţi face pe profesorul şi/ sau cercetătorul, înseamnă că eşti pregătit/ă pentru exercitarea competentă a oricărei alte ocupaţii, inclusiv a ocupaţiilor din afara seraiului academic. Nu mi se pare o justificare argumentabilă, de altfel chiar cei/

cele care o invocă o fac doar cu titlul de improvizaţie excusez de peu. Dar este foarte probabil ca această justificare să reprezinte cam tot ce poate fi cît de cît serios ca efort de normalizare socială printr-o soluţionare de principiu. Pentru că de fapt, în facultăţile de profesii academice, baza de inferare a managementului identităţii profesionale este utilizată la fel ca în facultăţile de profesii ocupaţionale, şi anume tacit şi neproblematic. In acest fel rămîn însă active cîteva întrebări foarte incomode:

- cum suportă cadrele didactice propria lipsă de etică. O lungă perioadă nu le pasă de absolvenţii „excedentari", adică de cei care ajung în afara seraiului. Iar cînd/ dacă dau de vreo criză de conştiinţă, şi-o rezolvă prin plasarea responsabilităţii pe spinarea statului. Ca paşale în seraiurile de profesii academice sîntem sfîşiaţi între două plăceri. Să ne batem pentru pentru o pretinsă „muncă de..." din afara seraiului, în jurul căreia să instalăm gardul jurisdicţional sau să ne batem pentru creşterea proiecţiei ocupaţionale din interiorul seraiului, deci mai multe locuri de muncă de cadre didactice şi cercetători. Pretinzînd că: i. disciplina noastră titulară, ştiinţa care dă numele facultăţii şi profesiei, trebuie să se predea în învăţămîntul obligatoriu, în învăţămîntul liceal, în învăţămîntul profesional de toate gradele; ii. trebuie să fie alocate fonduri mai mari pentru cercetare. Se poate observa că „munca de ..." şi îngrădirea unor „munci" din afara seraiului academic, aşa cum fac profesiile ocupaţionale, sînt în balans cu soluţia extinderii în interiorul seraiului. £ adevărat că siguranţa este doar în facultăţi, pentru că acolo numărul de studenţi depinde doar de noi şi ai noştri. Restul e marketing, exclusiv marketing (resurse pentru atragerea unui număr cît mai mare de „cumpărători"). Dar logic şi bine e să jucăm întotdeauna la două capete;

- cum de continuă să vină candidaţi la facultăţile de profesii

academice; - cum de se lasă păcăliţi studenţii acestor facultăţi;

- cum se face că o competenţă profesională făcută pentru învăţămînt şi cercetare se potriveşte pentru muncile din afara seraiului. Sau, cel puţin, cum se face că nu se aud protestele angajatorilor, clienţilor faţă de prestaţii, de principiu şi în mod absolut, necalibrate.

Ritualul mimetic cel mai complex prin care profesiile academice încearcă să apară drept altceva decît sînt îl găsim adunat în jurul unei idei de un succes excepţional, foarte larg răspîndite şi împărtăşite. Este vorba despre ideea de „aplicaţie", cu variaţia ştiinţă aplicată, teorie aplicată în practică, teorie versus practică, cercetare fundamentală/ cercetare aplicativă, cercetare fundamentală/ cercetare clinică, cercetare fundamentală/ cercetare-acţiune, partea teoretică (a unei lucrări de licenţă, dizertaţii de maşter, teze de doctorat)/ partea aplicativă (sau practică) etc.

Este posibil ca la originea acestui ritual să se afle un complex de inferioritate (şi pacheţelul aferent de frustrări) comun tuturor universitarilor, inclusiv universitarilor din seraiurile de profesii ocupaţionale, ba poate chiar începînd cu ei. La medici, de exemplu, dar şi la ingineri, contabili sau jurişti, identitatea profesională nu este purtată de absolvenţii care ajung în serai, oricum o minoritate, ci de ceilalţi, profesioniştii „practicieni", pentru a spune aşa . Una dintre distracţiile favorite ale inginerilor „practicieni" pe seama colegilor lor rămaşi la catedră este să-i evidenţieze în calitate de autori incorigibili de perpetuum mobile. „Dacă am însuma economiile de carburant pe care le propune şi garantează fiecare dintre tezele de doctorat în motoare cu ardere internă susţinute cu succes în ultimii zece ani, motoarele astea ar trebui să dea carburanţi, nu să consume" - iată un exemplu de astfel de distracţie.

Toţi universitarii suferă sub etichetarea de „teoreticieni" şi dezvoltă tactici defensive, adeseori ingenioase, pentru a-i devia efectele. Dar universitarii din seraiurile care produc profesii academice au de rezolvat o situaţie întotdeauna mai complicată. Din această situaţie face parte între multe altele faptul că, în mod obişnuit, denumirea profesiei nu numai că este aceeaşi cu denumirea ştiinţei care

1 La medici nu e foarte sesizant pentru că profesorii „de specialitate", cei mai vizibili în facultăţile de medicină, şînţ ei înşişi medici-medici, ba e chiar fiecare (măcar) şef se secţie într-un spital; nu poţi trece de gradul didactic de şef de lucrări pînă nu ai secţia ta. Mutatis mutandis, într-o situaţie similară se află şi profesorii de specialitate din facultăţile de drept. însă situaţia normală, inclusiv în facultăţile care produc profesii ocupaţionale, este cea ilustrată de profesorii de anatomie sau de morfopatologie din facultăţile de medicină, de profesorii de drept roman sau de teoria statului şi a dreptului din facultăţile de drept.

fundamentează profesia, dar are o prioritate absolută faţă de aceasta. Cînd sîntem întrebaţi ce este fizica, răspundem fară ezitare „fizica este ştiinţa care...". Răspund astfel inclusiv absolvenţii facultăţilor de fizică. La fel pentru sociologie, biologie, chimie, istorie sau geografie.

Ideea de „ştiinţă aplicată" este soluţia conceptuală pentru gestionarea acestei situaţii. Ea formează frumoasa şi foarte larg cunoscuta constelaţie de vorbe prin crearea unui predicat antonim la „teoretic", şi anume „aplicativ", respectiv prin ranforsarea blindajului împotriva acuzaţiei de „teorie" cu hiper-antonimul „practică". Facultăţile sînt din ce în ce mai extins structurate de aceste predicate, structurare vizibilă de la organizarea departamentală şi alocarea fondurilor de cercetare, pînă la tezele de licenţă, dizertaţiile de maşter şi tezele de doctorat, foarte devotate în a distinge o „parte teoretică" de o „parte practică", evaluarea tezelor fiind cu atît mai favorabilă cu cît „partea practică" sau „aplicativă" este prevalentă în raport cu cea „teoretică". In general, „practicul" şi „aplicativul" sînt net privilegiate în raport cu „teoreticul", „teorie" şi familia sa lingvistică devenind un fel de nomina odiosa. Structurarea se propagă pînă la frontierele seraiului academic, unde produce cea mai tare şi mai cunoscută dintre clasificările cercetărilor ştiinţifice, cea cu taxonii „cercetare fundamentală" + „cercetare aplicativă" (plus, mai nou şi în curs de expansiune, „cercetare clinică"). De remarcat că, în logica ideii pe care o discutăm, antonimul la „cercetare aplicativă" ar trebui să fie „cercetare teoretică"; dar pentru că denumirea aceasta este, vai, infamantă, a fost creată pudibonderia „cercetare fundamentală".

Ritualul ştiinţei aplicate este mimetic într-un fel care poate fi destul de greu de prins cu mintea noastră care face atît de spontan şi de irepresibil opoziţiile „teorie + practică", „ştiinţă + aplicaţie". Profesiile ocupaţionale sînt în acelaşi timp şi într-un mod neseparabil „aplicate" şi „practice", ca şi „teoretice" şi „fundamentale". Multe dintre ele menţin în cea mai compactă formă această unitate, motiv pentru care „medicină aplicată", de exemplu, sau „contabilitate aplicată" sînt expresii inepte. Profesiile academice nu au cum să imite această unitate, pentru că încă de la origine ele sînt practici foarte speciale, şi anume cursuri universitare, adică vorbiri. Adică o activitate imposibil de legitimat în

termenii modernităţii, deci cu profesiile ocupaţionale ca situaţie de referinţă.

Separarea între „teorie" şi „practică" este soluţie pentru legitimarea vorbirii,

soluţie care constă în ataşarea unor „rezultate", deci a unor urmări situate

convenabil în alte planuri decît planul vorbirii, asemănătoare cu planurile în care

au loc activităţile specifice profesiilor ocupaţionale.

Altfel, separarea între „teorie" şi „practică" este o idee destul de stranie şi, oricît ar părea de contrariant, foarte neclară. O pune în dificultate orice încercare de a o clarifica, începînd cu simpla dezambiguizare a expresiilor de bază — teorie, practică, aplicaţie/ aplicare. Ca expresii de limbă naturală trebuie subliniat faptul că vorbim despre nişte refaceri, şi încă despre nişte refaceri arbitrare, în orice caz inculte. Ca expresii cu pretenţii teoretice, ele nu captează nici sensul vreunor termeni ai vreunei teorii ştiinţifice şi nici pe al vreunor categorii filosofice. „Practica", spre exemplu, este o categorie filosofică foarte sofisticată (una dintre marile contribuţii ale ontologiei sociale marxiste); e sigur că „practica" din perechea contrastivă cu „teoria" nu are nici o legătură Cu categoria filosofică cu aceeaşi denumire. Per total, ideea „ştiinţă aplicată" este o bolmojeală cu pretenţii sau, eventual, o colecţie de abstracţii gălăgioase şi sterile. Iar întemeierile ei sînt la nivelul unei epistemologii de manele.

Aşa cum spuneam, „medicină aplicată", sau „contabilitate aplicată" sînt fară discuţie expresii inepte. Dar, curios, nu şi, de exemplu, „inginerie aplicată" sau „teorie militară aplicată", care sună la fel de convenabil ca şi „fizică aplicată" sau „sociologie aplicată". Deci, curiozitate a curiozităţilor, avem facultăţi, şi nu puţine, de profesii ocupaţionale, care imită soluţia pe care facultăţile de profesii academice au inventat-o ca să nu se vadă că le lipseşte ceva ce facultăţile de profesii ocupaţionale au. Asta este ca şi cînd un comportament mimetic de şarpe-cu-clopoţei, pe care inofensivul şarpe-cu-chiloţei 1-a inventat pentru a-şi apăra sărăcia şi nevoile şi neamul, este însuşit apoi de şerpii-cu-clopoţei. Ceea ce înseamnă că reproducerea ritualului ştiinţei aplicate este o creaţie defensivă şi legitimatorie a ambelor categorii de universitari, atît a celor din facultăţile de profesii ocupaţionale, cît şi a celor din facultăţile de profesii

academice. Este un pas de deitx. Ne putem explica astfel vizibila „academizare" a profesiilor ocupaţionale, pe care profesorii din facultăţile specifice o generează ca efect al angajării lor în operaţiile de legitimitate şi de prestigiu academic.

Definitoriu pentru profesiile academice şi împachetînd cumva ca un

corolar toate ritualurile mimetice este dubletul academici + practicieni. Profesiile ocupaţionale nu au acest dublet sau, în cel mai rău caz,

dubletul este neproductiv, aţît timp cît ceea ce se învaţă în facultăţile de profesii ocupaţionale este configurat, de la detalii la principii, de scopul formării competenţelor necesare ca practician, iar vocea corpurilor profesionale aferente profesiilor ocupaţionale este vocea practicienilor. Chestiunea este atît de netedă încît epitetul „practician" adăugat unei profesii ocupaţionale produce de obicei un exploit pleonastic.

Deşi ceea ce se învaţă în facultăţile de profesii academice este configurat, de la detalii la principii, de scopul formării competenţelor necesare ca profesor şi, eventual, cercetător, celor mai mulţi dintre absolvenţi li se întîmplă să ajungă în munci din afara seraiului, ponderea lor stabilizîndu-se cam după a cincea promoţie la o medie de 95 — 98%.

Situaţia asta trebuie normalizată cumva, iar soluţia este ignorarea: dacă nu o văd, nu există. Paşalele din seraiurile de profesii academice îşi ignoră absolvenţii care au nimerit în afara seraiului, dimpreună cu întreaga problematică legată de situaţia lor de îngeraşi nimeriţi în iad. In Europa continentală, unde învăţămîntul superior este prin tradiţie un învăţămînt de stat, e foarte uşor să nu ne pese de absolvenţii noştri, nici măcar din interesul meschin pentru feedback-uri comercialmente folositoare. Suplimentar, intervine şi exemplul colegilor noştri paşale în seraiurile de profesii ocupaţionale, care chiar nu au motive să se îngijoreze dacă absolvenţii lor sînt pregătiţi pentru munca de practician.

Ignorarea instrumentează o reprezentare profesională dominată pe academici. Cu variaţii în ultimă instanţă neesenţiale, organizaţiile profesionale sînt iniţiate şi conduse de academici, au agende de academici, iar vocea publică este

vocea academicilor. Practicienii nu au voce, ei formează majoritatea mută a corpului profesional.

Avem astfel cercul vicios care explică reproducerea neproblematică a seraiurilor de profesii academice. Dar acest cerc nu explică de ce nu avem revolte sau măcar sediţiuni ale practicienilor, de ce organizaţiile profesionale de practicieni nu puiesc sau nu sînt la fel de active în organizarea şi reprezentarea intereselor profesionale ca organizaţiile academicilor. Mă jenez, dar ipoteza mea este că idealul de realizare profesională care îi hipnotizează pe practicieni, ideal încrustat ca atare în pattern-urile „muncă de ..." specifice profesiilor academice, este să ajungă şi ei/ ele în serai.

Partea a IV-a

Sociologia - profesia sociologilor

Ultima parte a monografiei este destinată, cu multă dragoste şi

agresivitate, sociologilor.

In primul rînd sociologilor din seraiurile universitare, primii

responsabili de soarta profesiei noastre.

Dar şi sociologilor practicieni, majoritatea noastră mută, cu o intenţie

pur şi simplu sediţioasă.

Faptul că este vorba despre chestiuni mai de bucătărie nu înseamnă chestiuni interesante numai pentru sociologi sau numai chestiuni general plictisitoare. De altfel un sociolog care deschide gura/ pune mîna pe condei pentru a spune lucruri plictisitoare este o contradicţie în termeni şi, vorba ceea, un nonsens în ploaie.

Capitolul 14

Ceilalţii relevanţi despre profesia de sociolog

• Respectând unul dintre cele mai scumpe stereotipuri ale felului

în care sociologii înşişi (încă) se percep, începem cu cel mai important celălalt, şi

anume cu Statul. Pentru a vedea ce spun instituţiile statului, cele mai la îndemînă

şi mai demne de încredere surse, cuiva, oricui care se interesează, din varii

motive, de profesia noastră.

o Din motive de reprezentativ pentru UE şi datorită francheţei

ingenue pe care instituţiile echivalente din alte ţări au învăţat să o cam evite, am

ales pentru început prezentarea profesiei de sociolog pe site-ul Ministerului

Culturii şi Cercetării din Luxemburg. La voila.

La sociologie ne repr€sente pas, â elle seule, une formation autonome et suffisante. II importe donc que Ies futurs diplomes en sociologie acquierenţ des connaissances complementaires dans d'autres domaines (Economie, sciences politiques ou de gestion, droit, etc.)

La recherche fondamentale et l'enseignement superieur sont Ies d£bouches classiques du sociologue. Le nombre d'emplois dans ces deux secteurs est cependant partout trâs limite. Cependant, Ies sociolOgues ne manquent generalement pas d'outils pour s'inserer dans d'autres secteurs professionnels. Ils peuvent se faire une place dans des administrations publiques et dans des entreprises privees, â condition d'etoffer leur cursus de sociologie avec une formation complementaire.

Dans une entreprise privee, un sociologue peut etre charge de la gestion des ressources humaines ou du marketing.

Les activit£s du sociologue s'organisent souvent autour de pdles tels que: £tudes (conception de questionnaires, sondages, traitement d'informations), conseil etc. N6anmoins il convient de souligner qu'en regie g£n6rale, les d£bouch£s pour les sociologues sont restreints, ce qui fait que les diplomâs en sociologie commencent souvent par exercer des activitâs temporaires d'une precarit£ plus ou moins grande et qui ne sont pas directement liâes â leur formation iniţiale.

Sur son propre terrain le sociologue se trouve concurrence par les âconomistes, les juristes, les psychologues...

II ne faut pas non plus oublier que le sociologue ne travaille generalement pas dans un secteur social (contrairement aux assistants sociaux).

Par ailleurs les deux formations diffârant largement, le futur 6tudiant devra pouvoir determiner s'il veut exercer une activitâ d'aide sociale (formation plus pratique orient̂ e directement vers l'entrâe en profession) ou s'il prefere suivre une formation qui ne vise pas -necessairement â former un type precis de professionnel.1

Se înţelege foarte clar că dacă nu ajungi în cercetarea fundamentală

sau în învăţămîntul superior, opţiune pentru care posibilităţile sînt oricum foarte

limitate, singurul lucru deştept pe care îl ai de făcut ca absolvent/ă de sociologie

este să te apuci să faci şi tu o facultate. Iar dacă nu te duce mintea sau nu vrei, îţi

rămîne posibilitatea de a te „insera", adică de a te strecura în „alte sectoare

profesionale", evident ale altora, atît timp cît sociologii nu au propriul lor astfel de

„sector profesional".

o Departamentul de Stat pentru Muncă (echivalentul ministerului

muncii) din SUA - cel mai tare din parcare, vorba ceea - ne tratează la grămadă,

alături de antropologi, arheologi, geografi, istorici şi political scientists (nu ştiu să

ecivalez această expresie). Cu menţiunea, foarte elegantă şi ea, că economiştii,

market and survey researchers, psihologii şi planificatorii urbani şi regionali sînt

1 Sociologia nu reprezintă prin ea însăşi o specializare autonomă şi suficientă. Este deci important ca Viitorii licenţiaţi în sociologie să achiziţioneze cunoştinţe complementare în alte domenii (economie, ştiinţe politice sau manageriale, drept etc.) Cercetarea fundamentală şi învăţămîntul superior sînt debuşeele clasice pentru sociolog. Numărul locurilor de muncă în aceste două sectoare este totuşi foarte limitat. în general însă, sociologilor nu le lipsesc uneltele pentru a se insera în alte sectoare profesionale. îşi pot face loc în administraţiile publice şi în întreprinderile private, cu condiţia de a-şi îmbogăţi (etojfer) ceea ce învaţă în facultăţile lor de sociologie cu o specializare complementară. într-o întreprindere privată, un sociolog poate îndeplini sarcini de managementul resursei umane sau de marketing. Activităţile sociologului se organizează adeseori în jurul unor poli cum sînt studiile (conceperea chestionarelor, sondajele, prelucrarea informaţiilor), consilierea etc. Cu toate acestea e bine de subliniat ca regulă generală că debuşeele pentru sociologi sînt restrînse, ceea ce face ca licenţiaţii în sociologie să înceapă adesea prin a se încadra în activităţi temporare de o precaritate mai mult sau mai puţin mare şi care nu sînt direct legate de pregătirea lor de bază. Pe propriul teren, sociologul este concurat de economişti, jurişti, psihologi... Nu trebuie uitat că to general sociologul nu lucrează totr-un sector social (invers decît asistenţii sociali). Dealtfel, cele două profesii fiind foarte diferite, viitorul student va trebui să poată decide dacă vrea să exercite o activitate de ajutor social (formare mai practică, orientată direct către intrarea în practicarea profesiei) sau dacă preferă o formare care nu vizează neapărat să formeze un anumit tip de profesionist. Vezi Le sociologue, Centre de Documentation et d'Information sur l'Enseignement Superieur - CEDIES, Ministere de la Culture, de l'Enseignement Superieur et de la Recherche, Luxembourg, www.cedies.lu, 2004, p. 5.

trataţi în altă secţiune. In grămada noastră, intitulată Social scientists, Other,

beneficiem de următoarele precizări.

Significant Points • The educaţional attainment of social scientists is among the

highest of all occupations. • Anthropologists and archaeologists, geographers, and

sociologists will experience average growth, but slower-than-average growth is expected for historians and politica] scientists because they enjoy fewer opportunities outside of government and academic settings.

• Competition for jobs will remain keen for all specialties because many of these social scientists compete for jobs with other workers, such as psychologists, statisticians, or market and survey researchers.

Nature of the Work The major social science occupations covered in this statement

include anthropologists, archaeologists, geographers, historians, political scientists, and sociologists.

Sociai scientists study all aspects of society—from past events and achievements to human behavior and relationships among groups. Their research provides insights that help us understand different ways in which individuals and groups make decisions, exercise power, and respond to change. Through their studies and analyses, social scientists suggest solutions to social, business, personal, governmental, and environmental problems.

Research is a major activity of many social scientists, who use various methods to assemble facts and construct theories. Applied research usually is designed to produce information that will enable people to make better decisions or manage their affairs more effectively. Interviews and surveys are widely used to collect facts, opinions, or other information. Information collection takes many forms, including living and working among the population being studied; performing fîeld investigations; analyzing historical records and documents; experimenting with human or animal subjects in a laboratory; administering standardized tests and questionnaires; and preparing and interpreting maps and computer graphics. The work of specialists in social science varies greatly, although specialists in one fîeld may find that their research overlaps work being conducted in another discipline.

Anthropologists study (...) Archaeologists recover and examine material evidence (...) Geographers analyze distributions of physical and cultural

phenomena on (...) Historians research, analyze, and interpret the past. (...) Political scientists study the origin, development, and operation of

political systems and public policy (...) Sociologists study society and social behavior by examining the

groups and social institutions people form, as well as various social, religious, political, and business organizations. They also study the behavior of, and interaction among, groups, trace their origin and growth, and analyze the influence of group activities on individual members. Sociologists are concerned with the characteristics of social groups, organizations, and institutions; the ways individuals are affected by each other and by the groups to which they belong; and the effect of social traits such as sex, age, or race on a person's daily life. The results of sociological research aid educators, lawmakers, administrator, and others interested in resolving social problems and formulating public policy.

Most sociologists work in one or more specialties, such as social organization, stratification, and mobility; racial and ethnic relations; education; family; social psychology; urban, rural, political, and comparative sociology; sex roles and relations; demography; gerontology; criminology; and sociological practice.1

o Aşa cum este normal, instituţiile statului sînt instrumente de

guvernare, care se ocupă nu numai cu informarea, ci mai ales cu reglementarea şi

gestiunea. Avem astfel categoria heavy a instrumentelor de guvernare în materie

1 „Aspecte semnificative. Aptitudinile educaţionale ale sepcialiştilor în ştiinţe sociale sînt printre cele mai înalte dintre toate ocupaţiile. Antropologii şi aiiieologii, geografii şi sociologii vor avea parte de o creştere medie, dar pentru istorici şi specialiştii m ştiinţe politice este de aşteptat o creştere mai înceată decît media deoarece aceştia vor găsi opotunităţi mai puţine în afara celor din sistemul de guvernare şi din sistemul academic. Competiţia pentru locuri de muncă va rămîne ascuţită pentru toate specialităţile deoarece specialiştii în ştiinţe sociale sînt în competiţie pentru locuri de muncă cu alţi lucrători, cum ar fi psihologii, statisticienii sau cei specializaţi în cercetări de piaţă şi expertizări. Natura muncii. Ocupaţiile majore din ştiinţele sociale pe care le acoperă această dare de seamă includ antropologii, arheologii, geografii, istoricii, absolvenţii de ştiinţe politice şi sociologii. Specialiştii în ştiinţe sociale studiază toate aspectele societăţii — de la evenimentele şi realizările trecutului pînă la comportamentul uman şi relaţiile dintre grupuri. Cercetările lor furnizează cunoştinţe care ne ajută să înţelegem diferitele căi prin care indivizii şi grupurile iau decizii, exercită puterea şi răspund la schimbare. Prin studiile şi analizele lor, specialiştii în ştiinţe sociale sugerează soluţii la problemele sociale, de business, personale, de guvernare şi de mediu. Cercetarea este activitatea cea mai importantă a multora dintre specialiştii în ştiinţe sociale, care utilizează variate metode pentru a asambla fapte şi a contrui teorii. Cercetarea aplicativă este proiectată în mod obişnuit pentru a produce informaţia care să-i facă pe oameni capabili să ia decizii mai bune sau să-şi conducă treburile mai eficient. Interviurile şi studiile sînt larg utilizate pentru a culege fapte, opinii şi alte informaţii. Culegerea de informaţii îmbracă multe forme, incluzînd faptul de a trăi şi a munci printre oamenii care sînt studiaţi; realizarea de cercetări de teren; analizarea probelor şi documentelor istorice; experimente de laborator cu oameni sau animale, administrarea de teste şi chestionare standardizate; prepararea şi interpretarea de hărţi şi de grafică de computer. Munca specialiştilor în ştiinţele sociale variază foarte mult, cu toate că specialiştii dintr-un domeniu se pot găsi în situaţia că cercetările lor se suprapun cu alte domenii şi îi conduc într-o altă disciplină. Antropologii studiază (...) Arheologii recuperează şi examinează evidenţa materială (...) Geografii analizează distribuţia fenomenelor fizice şi culturale pe (...) Istoricii cercetează, analizează şi interpretează trecutul (...) Specialiştii în ştiinţe politice studiază originea, dezvoltarea şi acţiunea sistemelor politice şi a politicilor publice (...) Sociologii studiază societatea şi comportamentul social prin examinarea grupurilor şi instituţiilor sociale pe care oamenii le formează, ca şi variatele organizaţii sociale, religioase, politice şi de business. Studiază de asemenea comportamentul grupurilor şi interacţiunea dintre grupuri, evidenţiază originea şi creşterea acestora, analizează influenţa activităţilor de grup asupra indivizilor care compun grupul. Sociologii se ocupă cu caracteristicile grupurilor sociale, organizaţiilor şi instituţiilor; felurile în care indivizii sînt afectaţi unii de alţii şi de către grupurile de care aparţin; şi de efectul trăsăturilor sociale de tipul genului, vîrstei sau rasei asupra vieţii cotidiene a persoanei. Rezultatele cercetării sociologice ajută educatorii, legislatorii, cadrele de conducere şi pe alţi interesaţi în rezolvarea problemelor sociale şi în formularea de politici publice. Mulţi sociologi lucrează într-una sau mai multe specialităţi, cum ar fi organizarea socială, stratificarea şi mobilitatea; relaţiile interetnice şi interrasiale; educaţie; familie; psihologie socială; sociologie urbană, rurală, politică şi comparativă; roluri şi relaţii de gen; demografie, gerontologie; criminologie; practică sociologică." Bureau of Labor Statistics, U.S. Department of Labor, Occupational Outlook Handbook, 2004-05 Edition. Pe Internet la http://www.bls.gov/oco/ocos054.htm.

de muncă, cele mai tipice fiind clasificările oficiale de ocupaţii, documente

normative, în baza cărora sînt reglementate accesul şi traseul absolvenţilor de

sociologie în viaţa profesională.

Sînt încîntat să redau textele în mod integral.

Iată ce reglementează despre sociolog documentul de stat

„Clasificarea Ocupaţiilor din România".

2442 SOCIOLOGI, ANTROPOLOGI, GEOGRAFI ŞI ASIMILAŢI

Sociologii, antropologii şi asimilaţii acestora efectuează cercetări asupra structurii sociale, originii şi evoluţiei umanităţii şi relaţiei dintre activitatea umană şi mediul social şi pun la dispoziţia factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse; avizează aplicarea cunoştinţelor acumulate la definirea politicilor economice şi sociale, aplicabile anumitor categorii de populaţie şi regiuni.

Ocupaţii componente: 244201 sociolog 244202 geograf 244203 analist de mediu 244204 analist în turism 244205 analist teritorial 244206 arheolog.1

Şi iată, de asemenea integral, textul pe care îl poate găsi oricine în prestigiosul

DOT — „The Dictionary of Occupational Titles" —, clasificarea americană a

ocupaţiilor, larg recunoscut drept cel mai evoluat dintre instrumentele

guvernamentale cu privire la clasificarea ocupaţiilor, text luat adeseori drept reper

cardinal. De exemplu, el este preluat mot-ă-mot de cel mai circulat instrument de

informare despre „great jobs for sociology majors" din Statele Unite şi, în

consecinţă, din toată lumea. Vorbesc despre cartea lui Stephen E. Lambert, Great

Jobs for Sociology Majors, pe care am citat-o copios în două capitole ale acestei

monografii.

054 OCCUPATIONS IN SOCIOLOGY This group includes occupations conceraed with research on the

development, structure, and processes of society, its institutions and Cultures, and the behavior of human beings as members of collectivities and of social syştems; on development and consequences of expected and deviant behavior; and on economic, political, and other differences in customs and institutions among cultures. Occupations in social work are included in Group 195.

054.067-010 RESEARCH WORKER, SOCIAL WELFARE (profess. & kin.)

***, C. O. R. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, f. a., actualizată 2005, p. 112.

Plans, organizes, and conducts research for use in understanding social problems and for planning and carrying out social welfare programs. Develops research designs on basis of existing knowledge and evolving theory. Constructs and tests methods of data collection. Collects information and makes judgments through observation, interview, and review of documents. Analyzes and evalu ates data. Writes reports containing descriptive, analytical, and evaluative content. Interprets methods employed and findings to individuals within agency and community. May direct work of statistical clerks, statisticians, and others. May collaborate with research workers in other disciplines. May he employed in voluntary or governmental social welfare agencies, community welfare councils, and schools of social work.

054.067-014 SOCIOLOGIST (profess. & kin.) Conducts research into development, structure, and behavior of

groups of human beings and patterns of culture and social organization which have arisen out of group life in society. Collects and analyzes scientifîc data conceming social phenomena, such as community, associations, social institutions, ethnic minorities, social classes, a'nd social change. May teach sociology, direct research, prepare technical publications, or act as consultant to lawmakers, admin istrators, and other officials dealing with problems of social policy. May specialize in research on relationship between criminal law and social order in causes of crime and behavior of criminals and be designated Criminologist (profess. & kin.). May specialize in research on punishment for crime and con trol and prevention of crime, management of penal institutions, and rehabilita tion of criminal offenders and be designated Penologist (profess. & kin.). May specialize in research on group relationships and processes in an industrial or ganization and be designated Industrial Sociologist (profess. & kin.). May specialize in research on rural communities in contrast with urban communities and special problems occasioned by impact of scientifîc and industrial revolu tions on rural way of life and be designated Rural Sociologist (profess. & kin.). May specialize in research on interrelations between physical environment and technology in spaţial distribution of people and their activities and be des ignated Social Ecologist (profess. & kin.). May specialize in research on social problems arising from individual or group deviation from commonly accepted standards of conduct, such as crime and delinquency, or social problems and racial discrimination rooted in failure of society to achieve its collective pur poses and be designated Social Problems Specialist (profess. & kin.). May specialize in research on origin, growth. structure, and demographic characteristics of cities and social patterns and distinctive problems that result from urban environment and be designated Urban Sociologist (profess. & kin.). May specialize in research on social factors affecting health care, including defînition of illness, patient and practitioner behavior, social epidemiology, and deliveiy of health care, and be designated Medical Sociologist (profess. & kin.). May plan and conduct demographic research, surVeys, and experiments to study human populations and affecting trends and be designated Demographer (profess. & kin.) n.

054.107-010 CLINICAL SOCIOLOGIST (profess. & kin.) Develops and implements corrective procedures to alleviate group

dysfunc tions. Confers with individuals and groups to determine nature of group dysfunction. Observes group interaction and interviews group members to identify problems related to - factors such as group organization, authority relationships, and role conflicts. Develops approaches to solution of group's problems, based on findings and incorporating sociological research and study in related disciplines. Develops intervention procedures, utilizing techniques such as interviews,

consultations, role playing, and participant observation of group interaction, to facilitate resolution of group problems. Monitors group interaction and role affiliations to evaluate progress and to determine need for additional change.1

1 „054. OCUPAŢII ÎN SOCIOLOGIE. Acest grup include ocupaţii în relaţie cu cercetarea asupra dezvoltării, structurii şi proceselor din societate, instituţiilor şi culturilor acesteia şi comportamentului fiinţelor umane ca membri ai colectivităţilor şi sistemelor sociale; asupra desfăşurării şi consecinţelor comportamentului expectat şi deviant; asupra diferenţelor economice, politice şi de altă natură dintre obiceiuri şi insituţii prin intermediul culturilor. Ocupaţiile din domeniul muncii sociale sînt incluse în Grupul 195. 054.067-010 LUCRĂTORI ÎN CERCETARE, BUNĂSTARE SOCIALĂ. Planifică, organizează şi desfăşoară cercetări destinate înţelegerii problemelor sociale şi planificării şi realizării programelor de bunăstare socială. Proiectează configuraţii de cercetare pe baza cunoaşterii existente şi a teoriilor care apar. Elaborează şi testează metode de culegere a datelor. Culege informaţii şi face judecăţi prin intermediul observaţiei, interviului şi a explorării documentelor. Analizează şi evaluează date. Redactează rapoarte cu conţinut descriptiv, analitic şi evaluativ. Interpretează metodele utilizate şi rezultatele pentru persoanele responsabile. Pot lucra direct cu funcţionari din domeniul statisticii, cu statisticieni şi cu alţii. Pot colabora cu lucrători în cercetare din alte domenii. Pot fi utilizaţi în activităţile volentare şi în agenţiile guvernărilor de bunăstare socială, ca şi în consiliile locale pentru bunăstare şi şcolile pentru muncă socială. 054.067-014 SOCIOLOG. Desfăşoară cercetări în dezvoltarea, structura şi comportamentul grupurilor de fiinţe umane şi în pattern-urile culturii şi organizării sociale care au rezultat din viaţa de grup în societate. Culege şianalizează date ştiinţifice cu privirela fenomenele socialecum sînr comunitatea, asocaţiile, instituţiile sociale, minorităţile etnice, clasele sociale şi schimbarea socială. Poate preda sociologie, conduce cercetări, pregăti publicaţii tehnice sau acţiona în calitate de consultant pentru legislatori, administratori şialţioficiali care au de-a face cu problemele politicii sociale. Se poate specializa în cercetarea relaţiilor care au loc între legea penală şi ordinea socială şi rolul acestora în generarea încălcării legii şi a comportamentului celor care încalcălegea şi poate fi desemnat în rolul de criminolog. Se poate specializa în cercetarea controlului şi prevenirii încălcării legii, pedepselor pentru încălcarea legii şi managementului instituţiilor penale, ca şi a reabilitării celor care au încălcat legea şi poate fi desemnat în rolul de penolog. Se poate specializa în cercetarea relaţiilor de grup şi a proceselor dintr-o organizaţie industrială şi poate fi desemant în rolul de sociolog industrial. Se poate specializa în cercetarea comunităţilor rurale în contrast cu comunităţile urbane şi a problemelor ocazionate de impactul revoluţiilor ştiinţifice şi industriale asupra modului de viaţă rural şi poate fi desemnat în toiul de sociolog rural. Se poate sepcializa în cercetarea asupra interrelaţiilor dintre mediul fizic şi tehnologie în distribuţia spaţială a oamenilor şi activităţilor lor şi poate fi desemnat în rolul de ecologist social. Se poate specializa în cercetarea problemelor sociale care se nasc din devierea individuală sau de grup de la standardele acceptate de conduită, aşa cum sînt încălcarea legii şi delincvenţa sau problemele sociale şi discriminarea rasială care îşi au rădăcina în neputinţa societăţii de a realiza scopuri colective; şi poate fi desemnat în rolul de specialist în probleme sociale. Se poate specializa în cercetarea originilor, creşterii, structurii şi caracteristicilor demografice ale oraşelor şi pe modelele sociale şi problemele specifice care rezultă dintr-un ambient urban şi poate fi desemat în rolul de sociolog urban. Se poate specializa în cercetarea factorilor sociali care afectează îngrijirea sănătăţii, incluzînd definirea stării de boală, comportamentul de pacient şi de practician, epidemiologia socială şi livrarea serviciilor de îngrijire asănătăţii şi poate fi desemnat în rolul de sociolog medical. Poate să planifice şi să desfăşoare cercetări demografice, examinări şi experimente pentru studierea populaţiilor umane şi a tendinţelor care le afectează şi să fie desemnat to rolul de demograf. 054.107-010 SOCIOLOGUL CLINIC. Derulează şi implementează proceduri corective care uşurează disfuncţiile de grup. Colaborează cu indivizi şi grupuri pentru a determina natura disfuncţiilor de grup. Observă interacţiunea de grup şi intervievează membrii grupului pentru a identifica problemele referitoare la factori cum sînt organizarea grupului, relaţiile de autoritate şi conflictele de rol. Desfăşoară modalităţi de soluţionare a problemelor grupului, bazîndu-se pe descoperiri şi încoroporări ale cercetării sociologice şi studierii altpor discipline. Desfpşoară proceduri de intervenţie, utilizînt tehnici cum sînt interviuş, consultaţiile, jocurile de rol şi observarea participativă a interacţiunii de

Dincolo de stupiditatea minuţioasă care saturează cele două elaborate,

avem clară şi fermă susţinerea că sociologul se ocupă cu cercetarea şi numai cu

cercetarea. Dacă ar fi aşa, şi-ar găsi de lucru „în domeniu" maximum-maximorum

2% dintre absolvenţii de sociologie - de ieri, de azi, ca şi de mîine şi de poimîine.

Restul numai Dumnezeu ştie cum se chinuie cu ei/ ele să le ia lamele din mîini ca

să nu-şi taie venele.

Asta cu cercetarea ar fi partea cea mai puţin nocivă. Pentru că, de

pildă, ar trebui să te strîngă rău de tot capul ca să alegi să te faci „sociolog,

antropolog (sau) asimilat", ca să te ocupi cu „cercetări", şi anume „asupra

structurii sociale, originii şi evoluţiei umanităţii şi relaţiei dintre activitatea umană

şi mediul social", cu pusul „la dispoziţia factorilor de decizie" a rezultatelor

„cercetărilor întreprinse" şi cu „avizarea aplicării cunoştinţelor acumulate la

definirea politicilor economice şi sociale, aplicabile anumitor categorii de

populaţie şi regiuni". Să ai omiecincisute de copii, unul mai tolomac decît altul, şi

pe care, nu ştiu de ce, să-i mai şi urăşti de moarte, parcă nu l-ai da totuşi pe

vreunul să facă o şcoală din care nu poate ieşi decît lefegiu la stat, în posturi de

„cercetare" (din afara seraiului academic) despre care oricine ştie că, după ce că

sînt prost plătite, stupide, mărginite şi marginale, sînt şi foarte puţine, peste tot,

inclusiv în SUA.

Poate părea incredibil, dar genul de texte din documentele oficiale de

tip COR, DOT — emfatice şi iresponsabile, uneori pur şi simplu stupide, totdeauna

doldora de deşucheli etatiste — îl regăsim, mult mai gogonat, e drept, în

majoritatea materialelor de prezentare şi a site-urilor facultăţilor de sociologie

world wide, dar mai ales din Europa. Asta, desigur, cînd găsim ceva.

• Pentru orice profesie, cei mai relevanţi dintre ceilalţii relevanţi

sînt, normal, clienţii serviciilor care pot fi prestate cu profesia respectivă, atît cînd

grup pentru a facilita rezolvarea problemelor de grup. Monitorizează interacţiunea de grup şi afilierile de rol pentru a evalua progresul şi a stabili necesitatea unei schimbări suplimentare." U. S. Department of Labor, Dictionary of Occupaiional Titles, fourth edition, voi. I, VGM Career Horizons, Licolnwood, Illinois USA, 1994, p. 54.

e vorba despre contracte de muncă cît şi cînd e vorba despre contracte de prestări

servicii. Şi pentru profesia de sociolog aceasta este o regulă normală, chiar dacă

cei mai nobili dintre sociologi ar prefera, în locul acestui oripilant „clienţi",

„beneficiari" sau orice altă denumire care să nu ne aducă aminte de piaţă, bani,

viaţă.

o Din păcate nu ştim ce cred clienţii noştri despre profesia de

sociolog. Şi aceasta dintr-un motiv care, deşi peremptoriu, rămîne destul de

interesant, poate chiar misterios, în orice caz neliniştitor. Şi anume că pe noi,

sociologii, nu ne-a prea preocupat pînă acum ce ştiu, ce cred, ce vorbesc clienţii

noştri despre noi. Mai exact, nu ne-a preocupat deloc. Activităţile de marketing al

prestaţiilor sociologice şi de PR pentru profesia de sociolog au lipsit din agendele

noastre — personale, ca şi publice.

Nu avem voie să ne facem nici cea mai mică iluzie. Clienţii noştri

potenţiali încă nu ştiu că ar putea avea vreo oarecare legătură cu sociologii şi

profesia lor. Iar clienţii noştri reali — deci cei care şi-au cumpărat vreodată vreun

serviciu prestat de vreun sociolog, respectiv cei care au/ au avut unul sau mai

mulţi angajaţi de profesie sociolog - se pare că nu prea ne disting prin peisaj, deci

nu prea au habar „cine e sociologii şi ce vrea ei".

Deşi nu am nici cea mai mică îndoială în legătură cu aceste constatări,

ele apărîndu-mi ca peremptorii, mi-ar fi plăcut să avem date de cercetare suficient

de bune pentru a le confirma sau infirma şi, mai ales, pentru a le desface în

propoziţii şi folosinţe (cît) mai analitice.

o Cercetările mele confirmă constatările. Aceasta este concluzia

neechivocă a interviurilor de grup realizate în toamna lui 2006 cu cadre de

conducere din companii private şi instituţii publice din Braşov, care au printre

angajaţi şi vreun sociolog , respectiv a interviurilor in-depth realizate între 2002 şi

1 E vorba de două interviuri de grup, ambele realizate to data de 20.10.2006, unul cu zece cadre de conducere de diferite nivele ierarhice din companii private, moderat de D-na lect. univ. Carmen Buzea, şi unul cu opt cadre de conducere de diferite nivele ierarhice din instituţii publice, moderat de D-na lect univ. dr. Codrina Şandru. Interviurile au fost realizate to cadrul programului de

2006 cu preşedinţi-directori generali de firme private, cu directori generali sau

executivi de firme private şi cu directori de instituţii din România care au avut

calitatea juridică de beneficiari în vreun contract de prestaţii sociologice .

Nu avem date de cercetare comparabile, cu care să putem determina

pînă unde pot fi generalizate aceste constatări într-un regim de validitate

analizabil. Ceea ce înseamnă că utilizarea lor ca descrieri generale trebuie făcută

cu foarte multă prudenţă. De exemplu, poate fi foarte stimulativ să le trecem în

revistă ca ipoteze2.

- Problematica ce sînt sociologii şi la ce sînt aceştia folositori nu face

parte din agenda preocupărilor manageriale sau/ şi de business ale angajatorilor şi

clienţilor noştri. în nici un fel, nici măcar ca teme eventual interesante undeva în

viitor.

- Competenţa angajatorilor şi clienţilor noştri în cultura muncă/

profesii/ ocupaţii este precară.

- Aşteaptă sociologul pe „muncă de sociolog" şi se declară nefericiţi

că nu au să-i dea aşa ceva absolventului/ absolventei de sociologie pe care l-au

angajat/ au angajat-o.

- Atunci cînd ştiu ceva despre sociologi, e vorba despre sociologul

stereotip.

- Acuză prezenţa insuficientă a sociologilor în spaţiul public şi faptul

că sociologii nu sînt suficient de băgaţi în seamă ca intelectuali publici.

- Specializează sociologul ca intelectual public, acesta este sociologul

autentic. Nu văd nici o legătură între sociologul din curtea lor şi activitatea de

intelectual public a sociologilor dela televizor.

- Motivele pentru care au angajat sociolog sînt foarte diferite la

sectorul de stat faţă de sectorul privat. La stat, motivaţia este „s-a înscris la

cercetare al proiectului „Profesia şi ocupaţiile de sociolog", finanţat de CNCSIS prin grantul 430/ 2006.

Este vorba despre o colecţie de douăzecişidouă de interviuri realizate de mine to pregătirea şi apoi în cadrul proiectului menţionat ia nota anterioară. •

Cu coroborarea că nu am găsit nici o singură constatare contrară, care să le afecteze verosimilitatea pînă la nivelul de generalizare „cadre de conducere din companii private şi instituţii publice din ţările membre UE". E o coroborare, recunosc, slabă, care ar putea însemna, mult mai plauzibil, că în ultimii zece ani, to ţările membre UE nu avem cercetări pe acest subiect (sau, dar mul mai puţin plauzibil, că avem, dar nu au fost date publicităţii).

concurs, legea îi permite". La privat, motivaţia este diversă, dar aproape

întotdeauna în conexiune cu o experienţă personală pozitivă anterioară.

- Sînt totuşi receptivi la ideea de alocare elastică profesie-ocupaţii şi la

devoluţie. Cu un plus absolut, de altfel anticipabil, la managerii din sectorul

privat

- Nu sînt prea convinşi că faptul de a fi angajat un absolvent de

sociologie produce avantaje comparative.

• Continuăm cu o situaţie perceptivă destul de tipică, şi anume cea

în care sociologii şi sociologia lor sînt priviţi cruciş, victime colaterale ale

bătăliilor politice, ale luptelor intestine din seraiurile universitare sau ale unor

simple eructaţii idiosincratice.

Am ales spre edificare unul dintre cele mai inteligente şi mai pline de

vervă texte produse vreodată despre sociologie şi sociologi. Scris de un olandez

din America ajuns profesor în Scoţia, şeful catedrei de de istorie modernă de la

Universitatea St. Andrew, textul este un atac politic dinspre dreapta popularistă

(versiunea actuală a creştin-democraţiei) spre stînga social -democrată. Atacul îl

ţinteşte pe Anthony Giddens, teoreticianul reînnorii actuale a social-democraţiei,

din întîmplare una dintre vacile sfinte pentru noi, sociologii, între cele

contemporane probabil cea mai sfîntă.

Anthony Giddens şeful de la The London School of Economics, inventatorul Celei

de-a Treia Căi (The Third Way, în original) şi guru-ul favorit al lui Tony Blair

nu s-a conformat niciodată stereotipurilor. (...) în anii '70 a fost primul Don de Cambridge care a purtat geacă de piele. (...) Acum este probabil primul sociolog cu un dulap de costume Armâni

se pare că Giddens a readus de unul singur viaţa în sociologie, care pînă nu demult zăcea muribundă. Dar este el cu adevărat sociolog? (...) Este un cameleon.

sociologul stereotip nu cu mult timp în urmă, sociologul stereotip purta un sacou de

tweed cu petice în coate, avea în barbă rămăşiţe de la micul dejun de ieri, conducea o rablă şi, cu orice ocazie, împroşca un jargon pseudo-marxist

iubit anii '60, tolerat în 70, urît (sau concediat) în '80, a fost un animal pe cale de disparţie în '90

sociologia disciplina atît de larg admirată pe vremea cînd florile aveau putere

profesia de sociolog inventată de acei profesori universitari care pot cîştiga cu mîinile

la spate orice concurs de inventat cea mai pizmaşă profesie

sociologii (dotaţi cu) strania abilitate de a face complicate lucrurile cele mai

simple s-au străduit mult să-şi grăbească decesul renunţînd să-şi mai

crănţăne înaintaşii pentru auto-indulgenţa teoretizărilor lor marxiste şi a pozelor postmoderniste

sociologii practicieni au ieşit întăriţi de recentele lor nenorociri, dar continuă să caute

zelos acea mare teorie care să explice acţiunea socială - oops, comportamentul

facultăţile de sociologie nu s-au schimbat prea mult (de la apariţie şi pînă acum, n. m.)

studenţii la sociologie rămtn împărţiţi între

- cei pentru care cuvinte ca <modalităţi patriarhale> sînt muzică, cea mai dulce muzică, - şi ceilalţi, care ştiu că sociologia este o pierdere de vreme, dar că e o facultate suficient de uşoară ca să te poţi abandona timp de patru ani

. . . . . . 2 hedonismului, şi încă unui hedonism finaţat de stat

1 Trimitere la epoca hippie. 2 DE GROOT, G. J., The Third Way, în „The Christian Science Monitor"/ 14 iunie, 2000. îmi cer scuze pentru mica masacrare grafică a articolului, dar n-am făcut decît să-1 decupez pe subiecte ca să-1 putem savura mai bine, în prize tematice distincte. Textul original (excerptele din textul original) este cel care urmează. „Not long ago, the stereotypical sociologist wore a tweed jacket with patches on the elbows, had bits of yesterday's breakfast in his beard, drove a "rustbucket," and, at every opportunity, spouted pseudo-Marxist jargon. Loved in the '60s, tolerated in the 70s, hated (or fired) in the *80s, he was an endangered beast by the *90s. (...) But perhaps that's all changed. Anthony Giddens - head of the London School of Economics, inventor of the Third Way, and Tony Blair's favorite guru - has never conformed to stereotypes. Back in the 70s he was the first Cambridge don to wear a leather jacket. Now he's probably the first sociologist with a closet fiill of Armâni suits. (...) It appears that Giddens has singlehandedly breathed life back into sociology, which not long ago lay moribund. But is he really a sociologist? Does his subject bear any resemblance to the discipline so widely admired back when flowers had power? And have the foot soldiers in the universities benefited from the exploits of their illustrious general? (...) Sociologists did much to hasten their demise by abandoning the diligent number crunching of their forebears for self-indulgent Marxist theorizing and postmodemist posturing. Giddens survived

înţelegem de aici că profesia de sociolog este invenţia, arbitrară şi

maliţioasă, a unor universitari cultural şi ideologic, uneori chiar higienic, dubioşi

şi că a face facultatea de sociologie este oricum o pierdere de vreme, plăcută însă,

mai ales că e pe banii statului. In consecinţă, studenţi la sociologie nu s-au făcut,

nu se fac şi nu se vor face decît două categorii de tineri: a. proştii cu ifose; b.

leneşii şmecheri.

• Finalizăm din unghiul opus, cu neliniştile unei categorii de

persoane cu totul speciale pentru noi, etern îngrijorate, faţă de care nu vom avea

niciodată suficientă recunoştinţă de arătat: părinţii noştri, adică părinţii de copii

care au hotărît, hotărăsc şi vor hotărî să se facă ceva atît de neobişnuit, de

necunoscut şi, în ultimă instanţă, de nesigur şi de riscant - sociologi.

Dezamăgit, de fapt de-a dreptul scandalizat că nu am ales să mă fac

inginer, ca bărbaţii adevăraţi ai Reşiţei noastre bicentenar industriale, dar hotărît

să-mi respecte, ba chiar să-mi înţeleagă opţiunea, tatăl meu, muncitor industrial,

m-a pus să-i zic şi lui pînă la urmă ce e aia sociolog, ce ies eu din facultatea aia a

mea de sociologie. După ce i-am răspuns, cum m-oi fi priceput şi eu şi m-or fi

învăţat profesorii din facultatea aia a mea de sociologie, tatăl meu a concluzionat

fără ezitare: deci dacă am înţeles bine, o să ieşi un fel de profesoară de dirigenţie.

Mi se pare şi acum una dintre cele mai percutante şi mai precise

puneri în gardă despre profesia de sociolog ca opţiune catastrofală. Nu am reuşit

nicicum să-i fac faţă înainte de a produce această monografie.

those black times rather well, mainly because he's a chameleon. (...) But this merely proves that academics would win hands down in any contest to find the most malicious profession. (...) Sociologists have long been noted for their uncanny ability to bring complexity to the most simple things. (...) Back at the universities, sociology hasn't changed much. Practitioners have been toughened by their recent misfortunes, but they still zealously search for that one great theory to explain social action (oops, behavior). As for the students, they remain divided between those who hear the words "patriarchal modalities" as sweet music, and the others who find sociology a waste of time but an easy subject to do during four years of state-funded hedonism."

• Cam aceasta este reprezentarea despre profesia de sociolog în lumea celor care contează, adeseori în mod crucial, pentru ce se poate alege de munca şi cariera absolvenţilor de sociologie. Stînd strîmb şi judecind drept, oricine s-ar afla în faţa ideii de a se face sociolog şi s-ar documenta un pic, luînd în serios ce se spune despre profesia de sociolog în lumea care contează ar înţelege că o fi sociologia asta ceva interesant ca ştiinţă şi gargară, dar ca profesie este ceva pur şi simplu nefrecventabil.

E un pic ciudat ca, aflînd despre profesia de sociolog ceea ce am arătat că în mod obiectiv poţi găsi, să perseverezi în a te face sociolog. Şi mai ciudat este să termini facultatea de sociologie şi să nu simţi apoi niciodată nevoia sau, cel puţin, niciodată în mod decisiv, să admiţi că a fost o opţiune nu prea fericită şi să-ţi iei măsurile de rigoare.

Capitolul 15

Ce spun sociologii despre sociologie

Felul în care sociologii percep sociologia ca profesie nu diferă în mod analizabil de stereotipurile perceptive ale publicului larg.

Este justificabilă şi o asertare mai apretată, şi anume că sociologii colaborează în mod decisiv la crearea şi colportarea stereotipurilor respective. Şi mi-e teamă că este justificabilă şi aserţiunea cea mai tare: primii care să nu ştie ce este sociologia ca profesie şi să fie cît se poate de confuzi în materie sînt chiar sociologii.

Dar teama mea cea mai mare este că forţez o uşă deschisă. în sensul că ştim - toţi ştim, toate ştim, foarte bine ştim - că nu ştim. Problema cea mai tare este cum reuşim să trăim cu această situaţie, făcînd din ea ceva socialmente normal, cu consecinţe socialmente acceptate. Sau nesesizate.

Nu ştiu să rezolv această problemă, motiv pentru care vă propun ca scop pasul prealabil, mai modest, dar destul de folositor şi cumva inevitabil în succesiunea descriere - explicaţie. Şi anume să constatăm ce cred sociologii despre profesia lor. Adică o trecere în revistă a coşmarului.

• Tot ce este important în povestea sociologii despre sociologie este guvernat de segregarea corpului nostru profesional în „sociologi academici" şi „sociologi practicieni". Deşi formează majoritatea, ceva de ordinul a 95 - 98%, sociologii practicieni formează o majoritate mută. Pentru a afla ce au de spus nu te poţi duce la o sursă de comunicare publică, nu ai la ce să te duci, ci trebuie să faci o cercetare (sociologică).

Nu ştim dacă sociologii practicieni cred despre sociologie altceva decît cred sociologii academici, pentru motivul că nu avem cercetări în materie.

Mai exact, tot ce am este cercetarea expiorativă din 2005 făcută de mine, ale cărei

rezultate - în mod esenţial ipoteze, normal - le prezint în capitolul următor.

Ceea ce ştim este că, în orice chestiune, dacă auzim ceva din partea

sociologilor, auzim o singură voce, şi anume vocea sociologilor academici.

Sînt surprins să constat că în comunităţile noastre profesionale acest

monopol al vocii publice nu este considerat ca problematic. Din cîte ştiu, Marile

Voci ale Sociologiei din ultima sută de ani, secolul sociologiei, pentru a spune

aşa, nu îl pomenesc deloc. Iar în SUA, unde avem cea mai importantă dezvoltare

profesională a sociologiei, deci cei mai mulţi sociologi praticieni, el este sesizat

abia după anul 2000 şi nu neapărat ca problemă arzătoare. Chiar dacă în 2002,

Robert Dentler - profesor emerit la University of Massachusetts din Boston,

despre care, cu ocazia premiului pe care i 1-a acordat, ASA spune că „este una

dintre marile, exemplarele figuri ale practicării sociologiei din ultima jumătate de

secol"1 - îşi conjura colegii sociologi academici să ia în serios această problemă.

We need to remind ourselves often that there are thousands of sociolOgically educated women and men who are Working in settings where they draw daily upon their sociological knowledge and skills but where this fact is not built into their job titles or the perceptions of colleagues and other staff. The number of these sociologists exceeds by far the number employed today as professors and university research associates. This fact is not evident at a meeting of the old-line disciplinary associations, however.2

• Părerea mea este că monopolul academic al vocii sociologilor

este o problemă, şi încă una cu consecinţe foarte serioase. Voi argumenta prin

cumularea de evidenţă, ca şi cînd aş testa ipoteza că monopolul are consecinţe

uşor îngrijorătoare, cum ar fi ignorarea sociologiei ca profesie.

1 http://www.asanet.org/cs/ root/leftnav/awards/robertdentlerawardstatement. " „Este nevoie să ne reamintim mai des că sînt mii de femei şi de bărbaţi formaţi ca sociologi care muncesc în situaţii în care se folosesc zilnic de competenţa lor de sociolog fără ca acest fapt să fie prezent în denumirea jobului lor sau în percepţia colegilor şi a celorlalţi membri ai staff-ului. Numărul acestor sociologi depăşeşte cuG mult numărul celor care lucrează ca profesori şi cercetători to universităţi. Acest fapt nu este totuşi evident la reuniunile asociaţiilor profesionale tradiţionale.'1 DENTLER, Robert A., Practicing Sociology: Selected Fields, Praeger Publ., Westport CT, 2002, p. 169.

Prima probă pe care o convoc este înclinaţia sistematică a sociologilor

academici de a se vedea sociologi numai şi numai pe ei/ ele. Dacă ar fi nevoie de

demonstrarea adevărului acestei descrieri, aş face-o prin specificarea ei dintr-o

propoziţie generală despre profesiile academice. Există şi posibilitatea unei

evaluări empirice sau quasiempirice, de exemplu prin analiza planurilor de

învăţămînt, a programelor analitice şi a procedurilor didactice de detaliu din

facultăţile de sociologie. Această analiză ar arăta că întregul proces de formare

profesională a sociologilor este dimensionat de sociologi academici pentru scopul

formării ca sociologi academici. Dacă au vreo idee despre exercitarea profesiei de

sociolog în afara seraiului, sociologii academici au una foarte nebuloasă, agregată

în jurul ideologiei muncii de sociolog. Simplu vorbind, sociologii academici nu

ştiu să fabrice decît alţi sociologi academici.

Faptul că sociologii academici se văd sociologi numai pe ei se vede şi

în ezitările de denumire a segregării. Adăugînd monopolul de voce pe care îl

deţin, ar fi explicabil ca sociologii academici să se numească pe sine simplu,

sociologi, urmînd să găsească o denumire cu precizări pentru foştii lor colegi de

facultate şi pentru foştii lor studenţi care nu au ajuns în seraiul academic. Nu se

întîmplă (întotdeauna) aşa, povestea formînd o întreagă pudibonderie a

denumirilor, în care sociologilor academici nu le convine să li se spună aşa,

datorită unei bogate conotaţii negative pe care o captează expresia, antonimă în

raport cu „practicieni", expresia bogată în conotaţii pozitive; iar sociologii din

afara seraiului nu dau semne că ar vrea să revendice exlusivitatea asupra

denumirii de „practician" (sau nu se aud revedincînd). Nu ştim contextul în care a

fost inventată denumirea segregării în varianta „academici + practicieni", dar ştim

că ea nu este un endemism sociologic, ci formează una dintre caracteristicile de

bază ale profesiilor academice. Care au cu toatele această problemă, inclusiv

diversitatea variantelor de soluţionare. Cea mai simpatică după gustul meu este

cea cu seraiul. Aşa cum am spus undeva mai înainte, este o creaţie pare-se

folclorică a mediului universitar francez. Denumirea „de serai universitar" se

aplică numai acelor absolvenţi/ absolvente de facultate - academică, of course —

care funcţionează în învăţămîntul superior. Eu am extins expresia Ia „serai

academic", incluzând şi cercetarea, ca şi învăţămîntul preunivesitar. In cazul

sociologilor, cei/ cele care funcţionează în învăţămîntul superior, în învăţămînt în

general şi în cercetare s-ar numi „sociologi de serai". Pe cînd ceilalţi/ celelalte

„sociologi". Dincolo de caracterul amuzant şi de adevărurile dulci-acrişoare pe

care le conţine despre mediul universitar, denumirea aceasta are un avantaj pe care

niciuna dintre alternative nu îl are. Şi anume că nu conţine dihotomia folclorică

„teorie versus practică", deci că nu riscă în niciun fel să pornească recitalul de

epistemologie de manele asociat în mod natural acestei dihotomii, gen „sociologie

teoretică versus sociologie aplicată", ,jnetier-science versus profession-

application"1, „sociologie activă"2 (atrăgînd inevitabil caraghioslîcul „sociologie

pasivă"), „sociologie pentru persoană"3, „sociologie pragmatică' , „sociologie

clinică".

înclin să cred că denumirea segregării nici nu poate fi făcută în mod

serios şi în acelaşi timp inteligent. Avem de exemplu sociologi care o scapă în

problematica sociologului ca intelectual public. Este ceva foarte specific

sociologilor din „fostele ţări", deoarece pentru noi încă este vie insatisfacţia de a

nu fi fost băgaţi în seamă ca „practicieni" de o putere centralizată care îşi dădea cu

stîngul în dreptul ignorîndu-ne acolo unde chiar ne-am fi priceput. Din păcate,

rezultă ceva absolut ininteligibil, de exemplu, că în Rusia are loc, „în contextul

dezbaterii curente despre statutul sociologiei controversa dintre sociologia

profesională şi cea publică (...) şi lupta pentru sociologie profesională utlizînd

cazul sociologiei educaţiei"5.

1 La PIRIOU, O., La sociologie: mitier ou profession? Quand les sociologues prennent position sur l'exercice de la sociologie, to L'Homme et la Sociâti, n.131, janvier-mars 1999, pp.43-64. Apud VALASTRO, O. M., , Le sociologue professionnel et la construction sociale de sa pratique, to Esprit critique, voi. 04, no. 02, februarie 2002; consultat pe Internet la www.espritcritique.org.

PAYNE, G., CROSS, M., An Active Sociology? Sociology in Action: Applications and Opportunities for the 1990s, MacMillan, 1993. 3 MINARDI, E., „Per una nuova sociologia: docuraento programmatico di sociologia per la persona", Sociologia Generale: percorsi interattivi di apprendimento per gli studenti. Vezi http://www.spbo.unibo.it/pais/minardi/spc_pers.htm, 25 juin 2001. 4 Care nu e chiar ce s-ar putea crede, ci is often read as a reaction to and an alternative to Bourdieu's 'criticai sociology'. Vezi SILBER*, l. F., Pragmatic Sociology as Cultural Sociology, to „European Journal of Social Theory", Voi. 6, No. 4-2003, pp. 427-449. DOI: 10.1177/ 13684310030064004. 5 ZDRAVOMYSLOVA, E., Make Wqy forProfessionalSociology! Public Sociology in the Russian Context, to „Current Sociology", Voi. 56, No. 3-2008, pp. 405-414, abstract. DOI: 10.1177/0011392107088234.

Exclusivismul sociologilor academici asupra profesiei de sociolog

poate fi probat şi pe calea admirării lui la sociologi academici demni de admiraţie.

Primul exemplu pe care îl salut este Charles Wright Mills (1916 - 1962) şi celebra

sa „Imaginaţie sociologică" (1959). Despre care putem afla, inclusiv de la

biograful cei mai autorizat al lui Mills, că este nici mai mult nici mai puţin decît

un manual al practicii sociologice . Al doilea exemplu, de-a dreptul adorabil în

opinia mea, este Morris Janowits (1919 - 1988), autorul unei faimoase lucrări de

sociologie a profesiilor, The Professional Soldier: A Social and Political Portrait,

din 1960. Mai întîi deplînge „relativa subdezvoltare a formelor şi mecanismelor

profesionalizării" şi „relativa neglijare a organizării" sociologiei, în special în ceea

ce priveşte „clienţii săi şi dilemele relaţiei cu clientul" . După care, pe baza unui

sens sui generis pentru expresia „profesie academică", Janowits ne dă definiţia

sociologiei ca profesie academică.

As an academic profession, students are, of course, the immediate clients of sociologists. It is a professed goal that academic sociologist will accept the responsibility to teach, although the audience for teaching may variously defined to include other professional groups or extra-mural assemblies. Ideally, teaching is thought of not only as a professional responsibility per se but as an essential activity for improving one's research.3

Mărturisesc că nu cred că mă voi decide vreodată dacă acest students are, of

course, the immediate clients of sociologists" este o ironie foarte sarcastică, o

prostie foarte profundă sau un banal lapsus calami. Dar de preferat prefer cu

siguranţă prima interpretare.

A doua probă este substituirea luptei pentru achiziţia de încredere

publică şi de legitimitate a profesiei de sociolog — perfect normală, aş zice absolut

necesară, pentru dezvoltarea profesională a sociologiei — cu războaiele pentru

1 HOROWITZ, I. L., Profesşing Sociology, Aldine Publishing Co., Chicago, 1968, HOROWITZ, I. L., C. Wright Mitls: An American Utopian, The Free Press, New York, 1983.

JANOWITZ, M., Professionalization of Sociology, în „The American Journal of Sociology", Voi, 78, No. 1, Jul., 1972, p. 105.

„Ca profesie academică, studenţii sînt, bine înţeles, clienţii cei maiapropiaţi ai sociologilor. Este un scop notificat public că sociologii vor accepta responsabilitatea de a preda, cu toate că audienţa pentru acest predat poate fi definită în mod variat, astfel încît să includă şi alte grupuri profsionale ca şi formaţii din afara universităţilor. La modul ideal, predatul este gîndit nu numai ca responsabilitate profesională per se, ci şi ca activitate esenţială pentru a-ţi perfecţiona propriile cercetări." Ibidem.

legitimitate academică. Poate fi validată prin analiza agendei organizaţiilor profesionale ale sociologilor.

O manifestare mai subtilă a substituirii agendelor profesiei de sociolog cu cele ale sociologiei de serai este lejeritatea cu care asociaţiile profesionale ale sociologilor tratează chestiunea deontologică, namely codurile etice. Cel mai pilduitor şi neîndoielnic foarte dezamăgitor este cazul celui mai notoriu dintre codurile etice ale profesiei de sociolog, şi anume codul Asociaţieia Americane de Sociologie, American Sociological Association Code of Ethics .

Dezamăgirea este că American Sociological Association Code of Ethics, probabil cel mai prestigios în materie şi în mod sigur cel mai des utilizat ca sursă de inspiraţie pentru asociaţiile sociologice din toată lumea, este de fapt o imitaţie. El este construit după un cod pentru psihologi, chestiunea fiind notificată cît se poate net şi de etic chiar în corpul codului.

Note: This revised edition of the ASA Code of Ethics builds on the1989 edition of the Code and the 1992 version of the American Psychological Association's Ethical Principles of Psychologists and Code of Conduct.

Pot fi făcute şi o serie de observaţii să le spunem tehnice, de pildă că unul dintre cele cinci principii fundamentale ale American Sociological Association Code of Ethics, şi anume responsabilitatea profesională, produce norma „sociologii nu vor angaja sarcini profesionale la care formarea, trainingul şi/ sau experienţa nu-i îndreptăţesc". Asta pentru o profesie foarte vag cunoscută, al cărei spectru ocupaţional este în plin progres şi care are un ochi vigilent asupra schimbărilor din societate, inclusiv asupra ocupaţiilor emergente.

Problema este că dacă scoatem cele cîteva reguli de conduită vis-a-vis de subiecţi, reguli care nu formează mai mult de 5% din textul total, codul etic al ASA se potriveşte pentru orice altă profesie. Ceea ce înseamnă ori că 1. practica profesională a sociologilor nu este suficient de distinctă şi de sistematică pentru a putea fi generalizată; ori că 2. cei care au redactat codul nu cunosc suficient de bine practica profesională a sociologilor.

1 http://www.asanet.org/cs/root/leftnav/ethics/code of ethics standards.

Sîiit înclinat spre a doua explicaţie, pe care o coroborez cu o specificare la constatarea comună că problemele de etică sînt absolut plictisitoare ca probleme generale şi fioros de interesante ca probleme reale. Specificarea este că universitarii sînt profesioniştii specializaţi în chestiuni generale şi care au întotdeauna o cazuistică rizibilă. Neavînd ce experienţă profesională să generalizeze, este normal ca sociologilor academici să li se pară că toate experienţele profesionale sînt la fel, inclusiv sociologia cu psihologia.

Proba următoare, în conexiune cu proba anterioară, este neamestecul insistent al asociaţiilor profesionale ale sociologilor în treburile interne ale profesiei de sociolog. Iniţiate şi, prin natura lucrurilor, formatate de sociologi academici, cele mai vechi şi mai prestigioase asociaţii profesionale ale sociologilor — de pildă, cea fianceză şi cea germană, dar şi cea britanică — nu s-au obosit pînă acum nici măcar să dea o definiţie profesiei de sociolog. Face exepţie asociaţia americană (ASA), perfect explicabilă contextual, deci fără implicarea vreunui principiu sau vreunei reguli generale.

Avem apoi dicţionarele de sociologie - instrumentele de informare cele mai la îndemînă despre sociologie, inclusiv despre sociologia ca profesie -despre care presupun că nu există îndoieli că ar fi scrise de sociologi academici. Am ales ca reprezentativ dicţionarul Oxford, pentru care am preferat ediţia în limba română deoarece toţi itemii sînt grupaţi după cuvîntul principal, nu după designaţie, ca în engleză, ceea ce face evidenţa mai uşor şi mai sigur de constituit în variantă exhaustivă.

Subiectul „sociologie" începe la pagina 541, cu - ce întîmplare bine prevestitoare — „sociologia bunăstării" (şi în ediţia de bază avem o astfel de întîmplare, subiectul începînd la pagina 627, cu sociological imagination, expediată însă în viteză sub explicaţia „See Mills, Charles Wright"1). Şi ţine pînă la pagina 576, cu următorii itemi, pe care îi voi cita unul cîte unul, unul sub altul,

1 MARSH ALL, G. (ed.), Oxford Dictionary of Sociology, second edition, Oxford Universiy Press, Oxford, New York, 1998, p. 627.

pentru a evidenţia, dacă mai era nevoie, seriozitatea analitică şi exhaustivă a dicţionarului:

„sociologia consumului" (p. 541-542) „sociologia cunoaşterii" (p. 543-544) „sociologia cunoaşterii ştiinţifice" (p. 544) „sociologia dreptului" (p. 544-545) ,,sociologia eduaţiei" (p. 545-546) „sociologia emoţiei" (p. 546-547) „sociologia familiei" (p. 547-548) „sociologia industriei" (p. 548-550) „sociologia instruirii" (p. 550) „sociologia îmbătrînirii" (p. 550-551) „sociologia jocurilor de noroc" (p. 551-552) „sociologia mass-media" (p. 552-554) sociologia medicinei" (p. 554-555) „sociologia mediului înconjurător" (p. 555) „sociologia rasei" (p. 555-557) sociologia religiei" (p. 557-558) Sociologia sănătăţii şi a bolii" j(p. 558-559) „sociologia ştiinţei" (p. 559-561) „sociologia trupului" (p. 561) „sociologia vieţii economice" (p. 561-563) „sociologie" (p. 563-565)

„sociologie aplicată" („cercetare în vederea implementării politicilor sociale", să nu ne închipuim cine ştie ce; p.565) sociologie clinică" (p. 565) „sociologie cognitivă" (p. 565) „sociologie comparativă" (p. 565-567) Sociologie du travaiF (p. 567) „sociologie existenţialistă" (p. 567) „sociologie fenomenologică" (p. 567) „sociologie figuraţională" (p. 567) „sociologie formală" (p. 567-568) „sociologie industrială" (p. 568) „sociologie interpretativă" (p. 568) „sociologie istorică" (p. 568-570) „sociologie marxistă" (p. 570) „sociologie matematică" (p. 570-571) „sociologie medicală" (p. 571) „sociologie politică" (p. 571-572) „sociologie populară" (p. 572) „sociologie reflexivă" (p. 572) sociologie rurală" (p. 572-573) „sociologie umanistă" (p. 573-574) „sociologie urbană" (p. 574-575) Sociologie vizuală" (p. 575) Sociologia vieţii cotidiene" (p. 575-576).1

Sînt cele mai dense 35 de pagini despre sociologie, cu cea mai

analitică dezvoltare a subiectului „sociologie", în nu mai puţin de 45 de itemi.

1 Oxford. Dicţionar de sociologie. Editat de Gordon MARSHALL, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.

în care nu avem nimic, dar absolut nimic, despre profesia de sociolog,

despre exercitarea sociologiei ca profesie sau despre vreun alt subiect cît de cît

învecinat. Avem numai sociologia ca „disciplină", „studiu al societăţii" şi

„cercetare", deci sociologia sociologilor de serai.

Următoarea probă este despre istoria profesiei de sociolog. Aşa cum

despre sociologie stereotipul academic ne zice că e o ştiinţă, despre istoria

sociologiei ne zice că e istoria ştiinţei sociologice, deci a teoriilor sociologice sau,

cum văd că se spune mai recent, a doctrinelor, ce-or fi alea, sociologice. In nici un

caz nu ne zice că ar fi istoria sociologiei ca profesie. Pe scurt, în orice definiţie am

lua profesia de sociolog, vom constata că nu ştim mai nimic din istoria ei.

Am căutat pe unde nu vă puteţi închipui informaţii despre istoria

profesiei noastre, ba mi-am încurajat şi studenţii să caute, Lavinia Chira şi Flavia

Prigore fiind cele mai recente absolvente de sociologie care şi-au tezele de licenţă

pe subiecte de istoria profesiei de sociolog. Singurele lucruri pe care le-am găsit

provin din surse şi au configuraţii de felul următor.

Between 1940 and 1960, when sociology was being established in North America as an academic discipline, the drive toward scientific status led to the separation of sociology from the humanistic disciplines and the greater internai specialization of fields within the discipline

In North America, the fîrst academic course in sociology was introduced at Yale in 1876; in 1893 the University of Chicago was the fîrst to offer a doctorate in sociology.1

Despre apariţia şi dezvoltarea profesiei în Europa, la urma urmelor

leagănul sociologiei, sau despre primele cursuri şi primele facultăţi de sociologie

din Europa, putem constata că pînă şi „Enciclopedia Britannica" şi Internetul sînt

obligate să tacă. E normal atît timp cît lucrările specializate, cel puţin prin titlu,

1 „între 1940 şi 1960, cînd sociologia a fost stabilită în America de Nord ca disciplină academică, tendinţa spre un statut ştiinţific a condus la separarea sociologiei de disciplinele umaniste şi la o mai mare specializare a cîmpurilor din interne disciplinei. In America de Nord, primul curs academic de sociologie a fost introdus la Yale în 1876; în 1893 Universitatea din Chicago a fost prima care să ofere un doctorat în sociologie." WHYTE, D. R,, VALLEE, F. G., Sociology, „The Canadian Encyclopedia", Historica Foundation of Canada, http//wwwJiistori.ca, 2007.

sînt în stare să alerge sute de pagini pentru a nu răspunde la întrebarea de ce şi

cum a creat Emile Durkheim facultatea de sociologie1.

In general, sursele serioase evită din răsputeri subiectul, iar cînd nu au

încotro lasă lucrurile în coadă de peşte. Iată ce şi cum spune Dicţionarul Oxford

de sociologie despre probabil prima catedră de sociologie din lume.

Small, Albion W., An American sociologist (...) known (...) for his role in estabilishing (in 1882) the prototypical and for many years the leading sociology department, at the University of Chicago.2

Dintr-un astfel de text, nu putem decide dacă Albion Woodbury Small (1854 -

1926) a înfiinţat prima catedră de sociologie din lume sau prima catedră de

sociologie de la Universitatea din Chicago; iar acest prototypical este suficient de

elastic chiar şi pentru situaţia în care s-ar dovedi că nu A. W. Small a înfiinţat

prima catedră de sociologie la Universitatea din Chicago.

Ceea ce ştim cu certitudine din istoria profesiei de sociolog este că a

beneficiat încă de la cele mai fragede începuturi de dubletul confuzie: universitari

care sînt sociologi pentru că studiază societatea într-un anume fel, public lăsat la

dispoziţia unor fantezii asociative. Iată ce ne zice probabil cel mai vechi şi cel mai

celebru, în orice caz cel mai des citat, dintre textele de sociolog despre „ce este un

sociolog".

In general, a sociologist is a man who iş studying the facts of society in a certain way ... in the spirit of a philosopher. (p. 468)

The name "sociologist" belongs, then, to all students of society who think of human life, past, present, and future, as somehow boiind together; and who try to understand any particular fragment of human life which they may study by making out its bearings upon and its being-borne-upon-by all the rest of human life. A great many people have the notion that sociology is merely a pretentious name for slumming.

The sociologist is the man who tries to fîll the place in our scientifîc age which the old-fashioned philosopher occupied in the ages of metaphysical speculation. (p. 471)1

1 Cum vedem de exemplu în MUCCHIELLI, L., La decouverte du social. Naissance de la sociologie en France (1870 — 1914), Ed. La Decouverte, Paris, 1993, 572 de pagini. De aici mai putem afla, încă din titlu, cît de mult i-a trebuit sociologiei să se nască, în Franţa cel puţin:

de ani. Travaliu, mon cher, nu jucărie, fvi/\R.artn.LL, G. (ed.), Oxford Dictionary of Sociology, second edition, Oxford Universiy Press,

Oxford, New York, 1998, p. 604. „Sociolog american, cunoscut (...) pentru rolul său în înfiinţarea to 1982 a primei, şi pentru mulţi ani principalei catedre de sociologie Îs Universitatea din Chicago." Citez traducerea (proastă, 1-a scăpat tocmai pe delicat ambiguul prototypical) din ediţia to limba română, Oxford Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 528.

patruzecişipatru

Mai avem ca probă dezechilibrul dintre dezvoltarea, cel puţin

interesantă, a sociologiei profesiilor şi subdezvoltarea, eu aş zice inexistenţa,

sociologiei profesiei de sociolog.

Trecînd peste antipatia pe care mi-o procură stereotipul „sociologia

este o ştiinţă", constat că sociologia este într-adevăr o ştiinţă, iar una dintre

ramurile ei este sociologia profesiilor. Sociologia profesiilor este singura ştiinţă

despre profesii. în sociologia profesiilor, sociologii au realizări excepţionale. Am

invocat deja (vezi începutul capitolului 8) succesele Asociaţiei Europene de

Sociologie (ESA) şi ale Asociaţiei Internaţionale de Sociologie (ISA), atît prin

grupurile lor specializate pentru cercetarea în materia sociologiei profesiilor, cît şi

global. Domeniile abordate sînt în acelaşi timp de mare anvergură - de exemplu

Globalization and Professions la conferinţa ESA de la Bremen din mai, 2006

dar şi minuţios direcţionate - de exemplu cele 53 de direcţii de cercetare ale ISA.

Avem de toate între aceste preocupări şi direcţii, de la globalizare la sociologia

sportului şi chiar sociocibernetică. Dar supriză! Printre aceste mari realizări şi

incontestabile succese nu avem nici măcar uşoare urme de sociologie a profesiei

noastre.

Atunci cînd se ocupă cineva de ea, sociologia profesiei de sociolog

este o preocupare izolată, pe care o au de obicei sociologi mai de la margine — mai

de la marginea lumii, ca mine, sau mai de la marginea ierarhiilor academice, cum

ar fi debutanţii.

S-ar putea să fac o generalizare constatativă exagerată, dar nu văd ce

m-ar putea împiedica: să te ocupi de profesia de sociolog este pentru sociologi

ceva compromiţător.

1 „în general, un sociolog este un bărbat care studiază faptele societăţii într-un anumit fel ... în spiritul filosofului, (p. 468) Numele „sociolog" aparţine în consecinţă tuturor celor care studiază societatea gîndind viaţa omenească, trecutul, prezentul şi viitorul ca pe un tot întreg; şi care încearcă să înţeleagă orice fragment particular de viaţă omenească pe care se întîmplă să-1 studieze prin raportare şi contextualizare în întregul vieţii omeneşti. Un mare număr de oameni cred că sociologia este un nume pretenţios pentru slumming. (...) Sociologul este bărbatul care încearcă să-şi găsească în epoca noastră ştiinţifică locul pe care în epoca speculaţiei metafizice îl ocupa demodatul filosof, (p. 471)" SMALL, A. W., What is a Sociologist?, în „American Journal of Sociology", nr. 8 - 1903, pp. 468-477.

• în afară de aceste consecinţe, cumva naturale date fiind

interesele şi preocupările sociologilor academici, mai avem şi altele, de o cu totul

altă natură. Este vorba despre faptul că prea multor sociologi de serai li se

întîmplă mult prea des ca atunci cînd vorbesc despre sociologie să-şi îngăduie tot

felul de prostii, de la gugumănii pompoase, la insanităţi virulente.

Nu e o chestie de ieri de azi, probabil că e cosubstanţială cu sociologia

însăşi. Chiar despre naşterea sociologiei avem astfel de prostii, îndelung molfăite,

răsuflate, pe care le colportăm însă adeseori fără să le mai chestionăm. Un

exemplu, dintre nenumărabilele.

Sociology emerged as â discipline in the late nineteenth century in response to the rapid social chances brought by urbanization, industrialization and the scientific and technological advances that hastened the passing of agrarian society and raised the courtain for complex modern society.1

Pe vremea cînd intram la facultatea de sociologie, despre sociologie şi

profesia de sociolog se spuneau tot felul de aiureli entuziaste, dar şi idioţenii

„interesante" de felul următor.

Sociology is the study of people. It is a human pastime with pretentions to science. Sociology can be done in armchairs or buses, at sidewalk cafSs or at university. Sociology belongs to familiar scenes, to neighbourhoods, gangs, and slums. In everyday life sociology belongs to the cunning of the salesman and the hustler, or to the proverbial barman and taxi-driver. This is an embarrassment to sociology once it aspires to science, affluence, and organization.

Sociology when practised seriously is a profession, like the priesthood or prostitution. Sociologists generally profess not to like priests, though they are often more friendly to them than to social workers. This is a matter of professional pride. For some reason, sociologists prefer prostitutes to priests or policemen and have become their natural protectors. This is a matter of professional jealousy; it belongs ţo the battle for souls, or clients, as they are called nowadays. To the extent that sociological alibis give more comfort than confesşions of şin, the world belongs to sociology and is rid of priests. No one notices

1 „Sociologia a apărut ca disciplină la sfîrşitul secolului al XDC-lea ca răspuns la schimbările sociale rapide aduse de urbanizare, industrializare şi progresele ştiinţifice şi tehnologice care au grăbit depăşirea societăţii agrare şi a ridicat cortina spre complexa societate modernă."REBACH, H. M., BRUHN, J. G. (editors), Handbook of Clinical Sociology, second edition, Kluwer Academic /Plenum Publishers, New York, 2001, p. 4.

that the sociologist, the policeman and the prostitute then proceed to divide the world between them in a three-penny opera of science and beggary.1

Fenomenul este consistent, în deceniul şapte al secolului XX, corifeilor sociologiei ca şi sociologilor preocupaţi de sociologia sociologiei (foarte puţini şi atunci, şi nici atunci exagerat de mintoşi) încă nu le trecea prin cap că prin sociologie s-ar putea înţelege şi o profesie, profesia de sociolog. Mă uit, de pildă, la trecerea în revistă a preocupărilor de sociologie a sociologiei din perioada respectivă pe care o făcea Andrei Roth2, profesor la ceva ce în epocă ar fi trebuit să fie Sociologia de Cluj. Un fel de autosociolog, ca mulţi dintre profesorii din facultăţile de sociologie din România anilor respectivi, inclusiv dintre profesorii mei, A. Roth are el însuşi o astfel de perspectivă, foarte încrezătoare şi fantezistă, despre sociologie ca profesie. Vorbeşte în disocieri de mare subtilitate despre „profesionalizarea sociologiei şi sociologilor", despre „mişcarea sociologică" (probabil un calc după o reminiscenţă din vremea de glorie a acestei expresii, „mişcarea stahanovistă"). Uilizează perfect senin pe „profesionist", „profesionalizare" exclusiv cu sensul calificativ . Despre care de altfel are idei mai mult energice decît clare.

Aceste excepţionale exploîtes-mi de gîndire, exprimare şi

responsabilitate se perpetuează pînă astăzi. Clasez astfel una dintre realizările mai

„Sociologia este studiul oamenilor. Este o distracţie omenească cu pretenţii de ştiinţă. Sociologia poaţe fi făcută în fotoliu sau autobuz, la cafenele de pe trotuar sau la universitate. Sociologia aparţine scenelor de familie, de vecinătate şi de gaşcă. în viaţa de zi cu zi sociologia aparţine vicleniei vînzătorului şi escrocului sau proverbialului barman sau şofer de taxi. Asta e o (mare) jenă pentru sociologie, care odată aspira să fie ştiinţă, să prospere şi să se organizeze. Cînd e practicată serios, sociologia este o profesie, ca preoţia sau prostituţia. în general sociologii nu profesează ca preoţii, deşi sînt adesea mult mai prietenoşi cu aceştia (cu prostituatele şi cu preoţii, n. m.) decît lucrătorii sociali. Asta e o chestie de mîndrie profesională. Pentru anumite motive, sociologii preferă prostituatele preoţilor şi poliţiştilor şi au devenit protectorii Iot naturali. Asta e o chestiune de gelozie profesională; ea ţine de bătălia pentru suflete sau pentru clienţi, cum se numesc în ziua de azi. în măsura în care alibiurile sociologice oferă mai mult confort decît mărturisirea păcatelor, lumea aparţine sociologilor şi este pierdută pentru preoţi. Nimeni nu şi-a dat seama că sociologul, preotul şi prostituata au trecut la împărţirea lumii între ei, într-o operă de trei parale despre ştiinţă şi cerşit" O'NEILL, J., Sociology as a Skin Trade: Essays Towards a Reflexive Sociology, Harper & RoW Publishers, New York, EvanstOn, San Francisco, London, 1972, p. 3. 2 ROTH, A., Spre o sociologie a sociologiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 6 - 8. 3 Idem, p. 8- 22.

recente, din care noi, sociologii - iau esenţialul din avant-propos-ul cărţii — aflăm

că

la sociologie continue de s'interroger sur la dynamiques professionelles qui la traversent (...)

le developpment anarchique des mulţiples professions de 1'intervention sociale - du travailleur social <classique> a l'ingenieur social, en passant par les experts, les consultants et autres intervenant — rique de crder une dangereuse confusion entre social et sociologique (...)

l'hypothese d'une identite commune aux sociologues peut egalement etre posee.

M-am oprit aici, deşi pot cita lucruri similare de la aproape fiecare dintre cele 431 de pagini ale acestei cărţi, care reuneşte contribuţiile a 41 de sociologi, între care se află membrii „Comitetului Ştiinţific de Organizare a Colocviului <La sociologie et ses metiers>, organizat la Lille în 4 şi 5 noiembrie 1993". Este o carte care distilează o foarte confuză, dar altfel cît se poate de ambiţioasă lipsă de idei. Mi-e greu să înţeleg cum se poate rata într-un astfel de verbiaj incontinent o temă atît de promiţătoare cum este „sociologia şi îndeletnicirile sale".

Mai recent, avem „A quoi sert la sociologie?", semnificativ mai notorie din cîte pot aprecia şi cu un grup de autori mai prestigioşi decît în cazul „sociologie eţ ses metiers". Consider că din titlu, „la ce foloseşte sociologia", sîntem perfect autorizaţi să credem că e vorba despre o carte dedicată profesiei de sociolog în sensul de activităţi, munci, prestaţii folositoare altora, poate chiar destinate comercializării. Vreau să spun că în prostia mea am cumpărat această carte cu încredinţarea că se referă la activităţile profesionale ale sociologilor practicieni. Iată ce ne spune cuprinsul că avem de fapt.

Introduction 1. La sociologie, forme particuliâre de conscience 2. Utilitâ: entre sociologie experimentale et sociologie sociale 3. La sociologie et la răponse â la demande sociale 4. Pour un calm examen des faits de soci£t£

1 „...sociologia continuă să se interogheze asupra dinamicilor profesionale care o traversează" (p. 9); „...dezvoltarea anarhică a multiplelor profesiuni ale intervenţiei sociale - de la lucrătorul social <clasic> la inginerul social, trecînd prin experţi, consultanţi şi alţi intervenanţi - riscă să creeze o periculoasă confuzie intre social şi sociologic" (p. 9 - 10); „...ipoteza unei identităţi comune a sociologilor poate fi de asemenea pusă" (p. i 1). LEGRAND, M., GUILLAUME. J.-F., VRANKEN, D. (editori), La sociologie et ses metiers, £ditions L'Harmattan. Paris, 1995, p. 9-11..

5. Les tenatives de professionnalisation des âtudes de sociologie: un bilan prospectif 6. Sociologie, expertise et critique sociale 7. Sociologie et posture critique 8. Sciences, sociologie, politique: qui exp£rtisera les expâts 9. Sociologie et engagement: nouvelles pistes epistemologique dans l'apres-1995.1

Pot să înţeleg că sînt situaţii de carieră academică în care îţi cade bine să citezi un

Boltanski, un Cassirer, un Elias, un Giddens, un Mills, un Schutz, un Weber şi, de

ce nu, un Wittgenstein (am citat diri „Referinţele bibliografice" ale cărţii ). Dar mi

se pare uşor riscant să o faci sub titlul „La ce serveşte sociologia", deoarece se

poate înţelege că sociologia serveşte de gargară unor sociologi de serai exagerat

de dotaţi la capitolul cinism. Sau insuficient de dotaţi la capitolul inteligenţă.

Am rezervat pentru final invectivele Bourdieu, nişte insanităţi

involuntare despre profesia de sociolog, un fel de efecte perverse â la Boudon şi

de „rîs al episcopilor" â la Bourdieu, dar în mod particular pernicioase dat fiind

autorul lor. Şi trebuie să precizez că mă străduiesc să îmi măsor cu foarte multă

grijă cuvintele, mai ales că este vorba chiar despre acel Bourdieu în spiritul căruia,

prin inspiraţia tenace a lui Aculin Cazacu (vai ce pierdere, vai ce derapaj în

„politico-ideologic")j generaţia mea de sociologi din România s-a cam format.

Iau în calcul atît lucrările mai vechi destinate mai mult sau mai puţin

explicit profesiei de sociolog , cît mai ales ceea ce apare ca poziţie publică a lui

Pierre Bourdieu (1933 — 2002), în special ceea ce a apărut în presă, articole şi

1 „Introducere. 1. Sociologia, formă particulară a conştiinţei. 2. Utilitatea: între sociologia experimentală şi sociologia socială, (notă Gh. O. M-a terminat chestia asta. I-auzi, „sociologie socială".) 3. Sociologia şi răspunsul la comanda socială, (notă Gh. O. „Comanda socială" - iată o prostie la care au renunţat, şi încă de multă vreme, pînă şi cei mai ideologici dintre Marii Sociologi de pe vremea studenţiei mele.) 4. Pentru o examinare calmă a faptelor sociale, (notă Gh. O. De ce calmă? De ce examinare?) 5. Tentativele de profesionalizare a studiilor de sociologie: un bilanţ prospectiv (notă Gh. O. La mai bine de un secol de la înfiinţarea primei facultăţi de sociologie din Franţa, aceşti domni văd doar tentative de profesionalizare a studiilor în facultăţile de sociologie din Franţa.) 6. Sociologie, expertiză şi critică socială. 7. Sociologie şi postură critică. 8. Ştiinţe, sociologie, politică: cine va expertiza experţii. 9. Sociologie şi angajament: noi piste epistemologice după 1995." Vezi LAHIRE, B. (dir.), A quoi sert la sociologie?, Ed. La Decouverte, Paris, 2004, p. 197. 2 Idem, p. 193-194. 3 BOURDIEU, P., Le metier de sociologue, Paris, Ed. Mouton/Bordas, 1968; BOURDIEU, P., Une science qui derange, în „Questions de sociologie", Paris, Editions du Minuit, 1984, pp 19 - 36.

interviuri, inclusiv de acum faimosul film documentar al lui Pierre Carles „La

sociologie est un sport de combat"2. Pun la această rubrică şi realizările în materie

ale discipolilor săi.

Aşa cum ştim, Bourdieu construieşte pentru sociologie o misiune

mesianică, de instrument fundamental al rezistenţei împotriva dominaţiei şi a

violenţei inerte a structurilor economice şi sociale, ca instrument pedagogic de

autoapărare, de apărare simbolică chiar împotriva ta însuţi/ însăţi. Acestei misiuni

îi corespunde o sarcina dublă, aceea de a descoperi, de a denunţa ceea ce este

ascuns în spatele aparenţelor şi aceea de a educa şi mobiliza poporul la

autoapărare.

Ceea ce mă deranjează nu este disocierea de „sociologia de salon" în

numele unei „sociologii a streaşinilor" (streaşini care să ne apere de furia ploilor

diluviene de violenţă) şi nici notoria opţiune politică de stînga a lui Bourdieu, de

care, fiind la stînga stîngii sale, chiar îmi pot permite să mă amuz (apropo de

exemplu, de angajamentul sociologiei în misiunea sa mesianică par des regles

convenues; rămas comunist, nu prea reuşesc să înţeleg ideea de revoluţie cu

stîngul pe tobă, indiferent cine ar formula-o şi pentru ce domeniu). Nu mă

deranjează nici vituperările lui Bourdieu la adresa sondajelor şi a doxologilor -

negustorii de sondaje — şi a asocierii acestora la demagogie, la „tehnologia

socială" şi la toate deghizamentele marketing. Dimpotrivă, subscriu, şi nu numai

politic, ci şi epistemologic, de stilistic nu mai vorbesc, la susţinerile sale cum sînt

cele care urmează.

(...) je veux insister sur (...) l'erreur demagogique. Les progres de la "technologie sociale" (qu'il faut se garder de confondre avec la "science sociale" â laquelle elle emprunte parfois ses instruments) sont tels que l'on connaît bien la demande apparente, actuelle, ponctuelle, et explicitement declaree. II existe des techniciens de la doxa, de l'opmion, marcbands de sondages d'opinion et d'enquetes de marchâ, heritiers contemporains de ceux que Platon appelle, magnifiquement, les doxosophes, savants apparents des apparences.

La science sociale rappelle les limites d'une technique qui, comme le sondage, ne livre que des opinions agrâgees, â ia mani&re d'un vote, et

1 Ca referinţă ani luat impresionantul interviu din 1996, publicat de cotidianul genevez „Tribune libre", interviu din care ţot citez to această carţe. Vezi deci BOURDIEU, P., Sociologie et democraţie, „Tribune Libre", Zellige nr. 3, Geneve, Octobre 1996. 2 CARLES, P., La sociologie est un sport de combat, producţie C - P Productions et VF Films, 2000. Titlul filmului este un dictum Pierre Bourdieu.

qui, â ce titre, peut devenir un instrument rationnel de geştion demagogique, subordonnee aux forces sociales immediates. Elle fait apparaître qu'une politique qui donne satisfaction â la demande apparente pour s'assurer le succes manque â sa fin propre, qui est de dâfinir des fins conformes â l'interet vrai du plus grand nombre, et n'est rien d'autre qu'une forme â peine diguisee de marketing. L'illuşion sur la democraţie conşiste â oublier qu'il y a des conditions d'acc-es â l'opinion politique constituie, exprimee : "Opiner, disait Platon, doxazein, c'est parler", c'est porter au niveau du discours. Or, comme chacun sait, nous ne sommes pas tous igaux devant le langage. La probabilitâ de rlpondre â une queştion d'opinion (surtout s'il s'agit d'un probleme politique constitui comme tel par le microcosme politique) est trds inegale chez les hommes et chez les femmes, les instruits et les incultes, les riches et les pauvres et, par consiquent, l'egalite formelle des citoyens cache une inigaliti rielle. La probabilii d'avoir une opinion varie comme la probabilii d'6tre en mesure de l'imposer, en tant qu'opinion agissante.1

Cred deci că are toate îndreptăţirile pentru ca să arate spre o

„sociologie depravată". Sînt şi eu convins că trebuie să mergem cu cunoaşterea

dincolo de aparenţe, să identificăm şi să expunem mecanismele ascunse ale ordinii

sociale, să contribuim la critica iluziilor sociale („una dintre condiţiile opţiunii

democratice"). Chiar dacă nu prea înţeleg cum, sînt totuşi de acord că „putem

încerca (sonder, în original) un utopism realist", care refuză atît „voluntarismul

iresponsabil" cît şi „resemnarea scientistă". In orice caz, mi-e clar că trebuie să ne

opunem în mod radical practicii doxosofilor. De altfel, poziţia lui Bourdieu îmi

cade personal cum nu se poate mai bine. Sînt un utopist realist cu mult înainte de a

fi citit despre asta la Bourdieu, am scris chiar o carte intitulată „înapoi la utopie".

M-am revoltat fără echivoc împotriva „marketingului social", cu aceleaşi

1 „(...) doresc să insist (...) asupra erorii demagogice. Progresele „tehnologiei sociale" (despre care trebuie să avem grijă să nu o confundăm cu „ştiinţa socială", de la care împrumută adeseori instrumentele) sînt cele cărora le cunoaştem bine cererea aparentă, actuală, punctuală, declarată în mod explicit. Există tehnicieni ai doxa, de opinie, negustori de sondaje de opinie şi de anchete de piaţă, moştenitori contemporani ai celor pe care Platon îi numea în mod magnific doxosofi, savanţi înşelători ai înşelătoriilor. Ştiinţa socială reaminteşte limitele unei tehnici care, ca şi sondajele, nu livrează decît opinii agregate cum sînt agregate voturile, şi care, cu acest ţitlu, poate deveni un instrument raţional al gestiunii demagogice, subordonată forţelor sociale imediate. Ea ne face să vedem că o politică ce dă satisfacţie cererii aparente pentru a-şi asigura succesul nu îşi împlineşte scopul propriu, care este acela de a defini scopuri conforme adevăratului interes al celui mai mare număr, şi nu este nimic mai mult decît o formă inabil deghizată de marketing. Iluzia democraţiei consistă în a uita că accesul la opinia politică constituită, exprimată este condiţionat: „A opina, spunea Platon, doxazein, este a vorbi", este o operaţie la nivelul discursului. Or, aşa cum ştie toată lumea, îu faţa limbajului nu sîntem egali. Probabilitatea de a răspunde la o întrebare de opinie (mai ales dacă e vorba despre o problemă politică constituită ca atare de microcosmosul politic) este foarte inegală la bărbaţi şi la femei, la şcoliţi şi la inculţi, la bogaţi şi la săraci şi, în consecinţă, egalitatea oficială, formală a cetăţenilor ascunde o inegalitate reală. Probabilitatea de a avea o opinie variază ca şi probabilitatea de a fi în măsură să impui o opinie, în calitate de opinie de agent" BOURDIEU, P., Sociologie et democraţie, „Tribune Libre", Zellige nr. 3, Geneve, Octobre 1996.

argumente pe care le văd acum la Bourdieu. Pe baza experienţei la primă mînă în

managementul resursei umane, am inventat o disciplină universitară sociologică,

intitulată chiar „sociologia resursei umane", pe care pot să o şi scriu ca atare, cu

trecerea dincolo de aparenţe şi „dezvăluirea" mecanismelor ascunse.

DAR.

Dar eu nu sînt decît unul dintre cei imens de puţini sociologi, acei

maximum 2%, de serai cu toţii, care au mijloacele de trai - modeste, dar reale -

din sursă universitară, deci timpul mental necesar pentru a o face pe utopistul

realist. Ce se întîmplă cu ceilalţi 98% dintre sociologi? Din ce îşi agonisesc ei

traiul, succesul în profesie, ca şi succesul în viaţă? Mă miră foarte, dar Onele

Pierre, Dumnezeu să-1 odihnească, pur şi simplu nu vede, deci nu-i pasă că dilema

sa îi şutează pe toţi sociologii practicieni direct în sociologia depravată. Pentru că

în dilema sa, scutiţi de păcatul depravării nu pot fi decît sociologii de serai.

Discipolii lui Bourdieu îi duc aduc la paroxism dilema, ca orice

discipoli autentici. De exemplu, pentru Aurelia Manzi celălalt fel de sociologi, cel

din afara seraiului universitar, este, nu ştiu să traduc, l'intervenant sociologique.

Problema este dacă un sociolog din afara seraiului, deci ne-universitar, poate să

respecte în activitatea sa profesională suficient de riguros şi de sistematic rigorile

sociologiei ca ştiinţă. Socioloaga italiancă - plină de aplomb şi bine băgată în

seamă, inclusiv în Franţa - se îndoieşte că poate, şi se îndoieşte chiar şi pentru

situaţiile profesionale din gama cercetării din afara universităţilor (de exemplu

munca sociologului într-un „birou de studii", experienţă prin care autoarea a trecut

- destul de traumatizant, din cîte se pare — şi despre care vorbeşte). Ea acuză

„constrîngerile intervenţiei sociologice: . ruptura universitară, obligaţia de

productivitate (cu trei dimensiuni - bugetul, temporalitatea, metodele utilizate),

complexitatea comenzii" şi, conclusiv, „la dimension economique", dimensiune

care, nici mai mult, nici mai puţin, „alterează intervenţia sociologică". De unde

dilema postitre ou imposture scientifique de l'intervenant sociologique, pe care

autoarea o înclină binişor spre „impostură". Dimpreună cu tot felul de constatări

infamante, de genul

Le marchâ de l'intervention est en pleine expansion. Devenir intervenant n'exige plus n£cessairement une capacitâ scientifique absolue, on peut

alors parler de pratique d'intervention mercenaire, la mise sur le marchâ des savoirs et des methodes est accordee au plus offrant. On comprend alors la difficulte de la sociologie de mettre en oeuvre le devoir el£mentaire du controle scientifique. Lorsque l'on vend la sociologie, il e&t difficile de la prisenter comme savoir critique sur le monde social.1

Cred că dilema lui Pietre Bourdieu, sociologie a streaşinilor sau

sociologie depravată este rău pusă. In mod curios, ea este foarte învecinată cu

frustrările noastre, ale sociologilor din Est de dinainte de 1989 (unii le mai

păstrează şi acum), de a nu fi băgaţi în seamă ca intelectuali publici. Preocupat de

un bine mai înalt decît lingura cu care mănîncă, preocupare care nu i se poate

refuza nimănui, cu atît mai puţin unui sociolog, Bourdieu nu vede decît sociologul

de serai, mai exact sociologul de serai în rolurile de intelectual public. Dar chiar şi

aici i se pot reproşa cîteva ceva uşor esenţial. De exemplu aerul destul de vetust al

unui stil de teoretizare centrat de ideea că adevărurile lumii ni se ascund cu

viclenie, iar treaba noastră este să le prindem şi să le scoatem maţele,

dezvăluindu-le astfel adevărata faţă. Sau problema finanţării cercetărilor

dezvăluitoare şi pedagogice, pe care, ignorînd să o soluţioneze în vreun fel,

desfigurează orice pretenţie de autonomie. Şi, mai ales, orweliana pretenţie

subtextuală că sociologii au de observat un ideal etic inventat şi administrat de o

instanţă suprapersonală.

1 „Piaţa intervenţiei este în plină expansiune. A deveni interevenant nu mai pretinde în mod necesar o capacitate ştiinţifică absolută, putem vorbi atunci de pratica de intervenţie mercenară, punerea pe piaţă a cunoştinţelor şi metodelor este acordată celui mai darnic. înţelegem atunci dificultatea sociologiei de a pune în funcţiune exigenţa elementară a controlului ştiinţific. Atunci cînd se vinde sociologia este dificil să o prezinţi drept cunoaştere critică a lumii sociale." MANZI, A., Postare ou imposture scientifique de l'intervenant sociologue, în „Esprit critique", voi. 04, no.04, aprilie 2002; consultat pe Internet, la http://www.espritcritique.org.

Capitolul 16

Ce cred sociologii sociologie. O cercetare explorativă

în acest Capitol prezint cîteva interpretări ale unei colecţii de 460 de

intervuri explorative făcute la sfîrşitul primăverii anului 2005 cu sociologi din

România despre profesia lor şi modul în care o practică . Pentru că era vorba

despre o cercetare explorativă mi-am îngăduit o mulţime de nonşalanţe în

conceperea, proiectarea şi realizarea ei, inclusiv abuzuri evidente împotriva unor

reguli metodologice sacrosante. A rezultat o cercetare care i-a cam chinuit şi pe

studenţi, în calitatea lor de operatori, şi pe sociologii care au binevoit să le

răspundă, în calitatea lor de subiecţi. Motiv pentru care profit şi de această ocazie

ca să le mulţumesc cu drag şi unora şi altora.

Cercetarea utilizează o supoziţie constructivă destul de specială, cu

care sper că nu voi supăra pe nimeni; şi anume că sociologii sînt şi ei oameni, ba

chiar nişte bieţi oameni în timpul vieţii lor. Ceea ce înseamnă, de exemplu, că

dacă le pui întrebări obişnuite despre profesia lor sau citeşti ceva ce au scris la

modul uzual despre acest subiect, ceea ce vei obţine sînt oareşce pattern-uri, nu

ceea ce ei/ ele cred. Exact asta am obţinut şi eu în această cercetare, pattern-uri, şi

chiar la întrebări pe care mi le închipuiam nu numai neuzuale ci de-a dreptul

subtile, cum ar fi „Povestire (story telling). Exemplu de carieră de succes cu

Ca date tehnice ale acestei cercetări menţionez următoarele: i. este o cercetare explorativă avînd ca univers de principiu absolvenţii de sociologie din România; ii. este o anchetă prin interviu; iii. au fost realizate mai mult de 500 de interviuri, din care menţinute în baza de date sînt 460; iv. interviurile au fost realizate prin patru tehnici: face-to-face, on line, autoadministrare, autoadministrare cu consultare telefonică; v. durata medie a interviurilor nu poate fi estimată, dar pentru aplicaţiile face-to-face a fost de circa 100 de minute; vi. interviurile au fost realizate de studenţii din anul n de atunci ai Sociologiei de la Braşov, ca activitate în cadrul practicii de anul II; vii. fiecare student a avut de realizat 12 interviuri, cu identificarea ad libitum a subiecţilor; viii. denumirea cercetării ca produs public este „SOCIOLOGII 2005".

profesia de sociolog. Gîndiţi-vă la un coleg / la o colegă de facultate sau de profesie, despre care credeţi că exemplifică cel mai îndeaproape ideile Dumneavoastră despre succesul profesional ca sociolog ... Povestiţi un pic despre acest coleg ..." pentru măsurarea nominală a succesului profesional cu profesia de sociolog în viziunea sociologilor înşişi. Am obţinut cu această ocazie nici mai mult nici mai puţin decît faimoasa „muncă de sociolog", i. e. arhianticipabila colecţie de coruptele, mai mult sau mai puţin vagi, mai mult sau mai puţin vrabia-mălai-viteazu, de la prototipul joburilor din seraiul academic; ceva în orice caz cu „cercetare". Ştiind de la început că risc aşa ceva, am dublat măsurarea cu un set de întrebări neconvenţionale, în orice caz inedite în raport cu profesia de sociolog. I-am pus să forţeze analogii ale profesiei noastre — cu o plantă, cu un animal, cu un fel de mîncare veţi vedea. Ca să isprăvesc cu subiectul „muncă de sociolog" ca pattern-ul de maximă promptitudine al sociologilor atunci cînd vorbesc normal despre profesia lor şi subiecte tangente, voi spune că am coroborări, le-am tot prezentat pe parcursul acestei cărţi, care mă îndreptăţesc să susţin sabre au claire că aceasta este o constatare validă, generalizabilă la nivelul unei propoziţii universale.

In registrul conjectural, specific unei cercetări explorative, trebuie să declar cît mai repede cu putinţă una dintre cele mai surprinzătoare şi mai neplăcute ipoteze formulabile pe rezultatele cercetării „Sociologii 2005": cunoştinţele (i.e. ceea ce spun) şi reprezentările (i.e. ceea ce cred) sociologilor practicieni despre profesia de sociolog nu diferă de cunoştinţele şi reprezentările în materie ale sociologilor de serai.

Confirmarea acestei ipoteze ar atrage după sine confirmarea alteia, de-a dreptul fioroase: sociologii practicieni, majoritatea zdrobitoare a corpului nostru profesional, trăiesc drept viaţă profesională autentică o închipuire extatică.

Interpretările la pachetul de întrebări proiective îi aparţin Domnişoarei Florentina Scârneci, colega mea de catedră şi - mă mîndresc foarte mult să o spun — sociolog fabricat la Braşov. Reproduc deci, ne varietur, studiul pe care 1-a făcut

pe baza de date a cercetării „Sociologii 2005", studiu publicat în volumul sesiunii ştiinţifice anuale, ediţia 2006, a facultăţii de sociologie de la Braşov.

La final, după studiul Florentinei, am adăugat o selecţie (aleatoare) de răspunsuri din baza de date a cercetării menţionate, răspunsuri consemnate ca atare, o dată cu genul şi vîrsta subiecţilor care au intrat în selecţie. Am procedat astfel pentru a puncta caracterul totuşi excepţional al experienţei pe care avem prilejul să o traversăm în acest capitol, aceea de a putea auzi (şi) sociologi practicieni vorbind despre profesia lor.

Ce cred sociologii despre profesia de sociolog (Florentina Scârneci)1

Abstract: The paper presents the anafysis results of some qualitative data obtained with an explorative research It is about the sociology of the sociologists. There are 460 sociologists talking about themselves. There will be discussed the success story with the sociologist profession and some imagination exercises (the personification of the sociologist profession with animals, plants, automobiles and dishes).

Acest articol are la bază prelucrarea unor date calitative colectate în anul 2005 în urma efectuării unei cercetări explorative din domeniul sociologiei sociologilor. Baza de date cuprinde răspunsurile a 460 de subiecţi, absolvenţi ai facultăţilor de sociologie de stat şi private din România.

Datele calitative prelucrate sunt răspunsurile obţinute la următoarele

cerinţe:

Povestire (story telling). Exemplu de carieră de succes cu profesia de sociolog. Gândiţi-vă la un coleg / la o colegă de facultate sau de profesie, despre care credeţi că exemplifică cel mai îndeaproape ideile Dumneavoastră despre succesul profesional ca sociolog. Povestiţi un pic despre acest coleg / această colegă, menţionând ce anume credeţi că îl/ o diferenţiază în mod esenţial de ceilalţi sociologi. (Nu e neapărat necesar să nominalizaţi.)

Care este animalul despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa Cum vedeţi Dumneavoastră acest animal. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi acţiunile sale tipice.

Care este planta despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră această plantă. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi locurile „preferate", compania „preferată", condiţiile pedoclimatice etc.

1 Text reprodus după SCÂRNECI, F., Ce cred sociologii despre profesia de sociolog, to volumul * * *, „Colocviul internaţional de ştiinţe sociale — Acum 2006", Editura Universităţii „Transilvania", Braşov, 2007, pp. 361-366.

Care este automobilul despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest automobil. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi orice altceva ce vi se pare caracteristic.

Care este instrumentul muzical despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest instrument. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi orice altceva Ce vi se pare characteristic.

Care este felul de mâncare despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest fel de mâncare. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi orice altceva ce vi se pare caracteristic.1

Constatările pe care le-am făcut şi pe care ie voi prezenta în

continuare sunt rezultatul unor analize calitative pe textele de răspuns ale

subiecţilor. Ele pot fi tratate ca ipoteze, de către cei cu puţină încredere în

posibilitatea calitativului de a genera propoziţii teoretice. Pot să afirm, însă, faptul

că a fost aplicat principiul saturaţiei teoretice şi că aceste concluzii pot prezenta

încredere. Este adevărat, însă, şi faptul că, dat fiind caracterul explorator al

cercetării, în afara unei familiarizări cu ceea ce spun sociologii despre sociologie

şi a unor problematizări plecând de la aceasta, valoarea concluziilor nu este

apreciabilă.

In ceea ce priveşte exemplul de carieră cu profesia de sociolog,

indiferent de facultatea de sociologie absolvită, sociologii au aceeaşi reprezentare.

Cariera de succes Cu profesia de sociolog este activitatea de cercetare socială. Iar

sociologii cu cariere de succes simt cei care deţin propriile „institute" de cercetare.

Absolvenţii facultăţilor de sociologie din provincie (Cluj-Napoca, Braşov, Iaşi) îşi

reprezintă cariera de succes ca o combinare a carierei universitare cu cea de

cercetare în instituţii de specialitate. Tot aceştia consideră continuarea Studiilor

(masterat, doctorat) o condiţie pentru realizarea unei cariere de succes. Spre

deosebire de ceilalţi absolvenţi ai facultăţilor de sociologie, sociologii de Braşov

consideră specializarea în Resurse Umane o bază pentru o carieră de succes cu

profesia de sociolog.

Indiferent de facultatea de sociologie absolvită, sociologii cred că

succesul profesional se poate atinge prin competenţă, seriozitate şi pasiune (pentru

meserie). Spre deosebire de ceilalţi absolvenţi ai facultăţilor de sociologie,

1 Excerpte din ghidul de interviu al cercetării „Sociologii 2005".

sociologii de Braşov consideră că munca este o condiţie esenţială a succesului în

carieră cu profesia de sociolog [numai „braşovenii" folosesc cuvîntul muncă].

Trăsăturile definitorii ale sociologului de succes sunt legate de: la absolvenţii de

Bucureşti - pragmatism („să scoată bani", „abilitatea de a-ţi crea relaţii",

„capacitatea de a-ţi folosi în mod productiv puterea şi relaţiile", "abordarea

problemelor în termeni de eficienţă cu calcularea realistă a costurilor şi

beneficiilor"); la absolvenţii de Braşov — voinţă („orientat pe scop",

„perseverenţă", „tenacitate în urmărirea scopului", „să-şi dorească mult"); la

absolvenţii de Cluj-Napoca - capital uman, cultural („inteligenţă", „seriozitate",

„de încredere", „responsabil", „abil intelectual", „creativ", „sociabil", „abilităţi de

limbă", „abilităţi organizatorice"); la absolvenţii de facultăţi private -

personalitate („optimism", „încredere în forţele proprii", „ambiţie", „curaj").

Sociologii care au absolvit înainte de 1989 cred că succesul cu

profesia de sociolog este dat de deţinerea de funcţii de conducere. Şi, spre

deosebire de sociologii generaţiilor mai tinere, absolvenţii dinainte de 1989

consideră cariera politică un exemplu de carieră de succes cu profesia de sociolog.

In ceea ce priveşte ocupaţia, nu există similaritate în răspunsurile celor

care desfăşoară o muncă în acelaşi domeniu. Bănuiesc că reprezentarea carierei de

succes se formează în timpul facultăţii şi, indiferent de ce se întâmplă după aceea,

ea nu se mai modifică.

Este de remarcat faptul că, există foarte multe non-răspunsuri la

„exempiu de carieră de succes cu profesia de sociolog"; există multe răspunsuri de

genul: „nu cunosc astfel de exemple" sau „nu cunosc sociologi în adevăratul sens

al cuvântului". Bănuielile mele sunt că exemplificarea i-a pus în dificultate, că

sociologii nu ştiu să dea exemple de cariere de succes cu profesia de sociolog.

Este posibil şi ca sociologii să nu aibă reprezentarea succesului cu profesia de

sociolog sau ca ei să aibă criterii de atingere a succesului profesional imposibil de

satisfăcut de către colegii lor (şi implicit de către ei înşişi). De aici, impresia mea

este că sociologii sunt nesatisfacuţi profesional.

De asemenea, răspunsuri des întâlnite sunt şi următoarele: „n-am ţinut

legătura cu colegii mei", „nu am informaţii despre colegii mei". Bănuielile mele

sunt că sociologii nu formează o comunitate profesională, că sociologii nu sunt

interesaţi de realizările profesionale ale celorlalţi sociologi şi că sociologilor nu le place să fie comparaţi (sau să se compare) între ei, că suportă cu greutate alţi sociologi prin preajmă, că nu colaborează cu alţi sociologi.

In ceea ce priveşte personificările, animalele care apar cel mai des sunt câinele, pisica, şoarecele, vulturul. Ceea ce le caracterizează este faptul că nu sunt exotice, sunt mai degrabă comune, de pe lângă casa omului. Sunt de dimensiuni mici şi de cele mai multe ori nu li se precizează rasa. Se poate bănui că se urmăreşte transmiterea ideii că sociologul nu iese în evidenţă, nu se deosebeşte, la prima vedere, de ceilalţi oameni, că nu-1 recunoşti în mulţime, că nu impresionează prin apariţie. Animalele enumerate de absolvenţii universităţilor private au specific faptul că nu flatează. Doar ei vorbesc despre: porc, măgar, şobolan, vulpoi, dragon. Animalele enumerate de bărbaţii sociologi au specific faptul că trezesc sentimente neplăcute: vultur, şacal, crocodil, corb, cucuvea, bufniţă, caracatiţă. Celelalte animale enumerate de ei trezesc mai degrabă mila -prin neputinţă: porumbel, iepure, cămilă, girafă — sau prin neluarea în serios: maimuţă, papagal, veveriţă, delfin. Femeile sociolog enumeră animale puternice sau elegante: leu, elefant, tigru, leopard, cal, taur, capră neagră, căprioară, cerb (sau păsări asemenea: acvilă, şoim, uliu). Tot ele folosesc formule de alint sau enumeră pui de animale: pisoi, şoricel, căţeluş, mânz, pui de leopard.

Plantele care apar cel mai des sunt din familia celor agăţătoare (iederă, liană), din cea a celor cu ghimpi (cactus, trandafir, scaiete) şi din familia arborilor (stejar, brad). Nici plantele nu sunt exotice, sunt mai degrabă comune, uşor de trecut cu vederea. Nu sunt deosebite, nici măcar frumoase (chiar dacă multe sunt decorative, ornamentale). Sunt plante care „fac" ceva (nu lucruri plăcute): se agaţă, înţeapă, urzică, pişcă. Nu sunt plante pretenţioase, nu le trebuie atenţie deosebită pentru a creşte. Sunt mai degrabă sălbatice, cresc de la sine. Nu sunt indispensabile omului, nici măcar folositoare.

Maşinile care apar cel mai des sunt cele autohtone şi de teren. Automobilele nu sunt elegante, nici de lux. Sunt populare, nici extravagante, nici scumpe. Sunt comune, nu simt rapide, sunt mai degrabă adaptabile la nevoi. Au dimensiuni mici, nu sunt impunătoare, nici spaţioase, nici încăpătoare, nici măcar confortabile. Sunt maşini care fac faţă oricărui drum, cu tracţiune pe ţoate cele

patru roţi şi cu o mare stabilitate.

Felul de mâncare enumerat cel mai des este o combinaţie de cât mai multe ingrediente: pizza, ghiveci, salată, ciorbă. Mâncarea este tradiţională, autohtonă, populară: sarmale, mămăligă, fasole cu afumătură, borş cu carne, zacuscă, cartofi prăjiţi. Sunt foarte rar întâlnite: caviarul, brânza franţuzească. Se precizează că este condimentată, aromată, cu gust. Felurile de mâncare sunt gustoase, dar comune (deloc spectaculoase, puţin „prezentabile", de toată ziua, de familie, nu de musafiri). Nu simt pretenţioase, nici greu de preparat, au în compoziţie condimente şi ingrediente autohtone.

Din simpla enumerare a animalelor, plantelor, automobilelor şi a felurilor de mâncare se poate spune că sociologul ar fi un tip comun. Nu sare în ochi, nu-1 recunoşti pe stradă. Este ca oricare alt om, nici spectaculos, nici impresionant. Pur şi simplu nu are nimic special. E mai degrabă neînsemnat, neimpunător. Nici elegant, nici extravagant, nici rasat. Nu e tocmai prezentabil. Nu că ţi-ar fi ruşine cu el, dar nici nu te poţi da mare cu el. Nu e un tip agreabil, plăcut, nici măcar confortabil. E mai degrabă agasant, nesuferit, e acid, caustic. Nu e pretenţios, este uşor să-1 întreţii, se descurcă în condiţii grele. Nu e indispensabil, parcă nici măcar folositor, chiar dacă dă bine să-1 ai. Dar e adaptabil la nevoi şi se poate dovedi chiar bun. E puternic, greu de destabilizat, viclean, rezistent.

In urma analizei epitetelor şi acţiunilor specifice enumerate de către subiecţi se poate spune că există o similaritate de brand. Există similitudine în răspunsurile absolvenţilor aceleiaşi instituţii de învăţământ.

Astfel, ceea ce-1 distinge pe sociologul descris de absolvenţii Facultăţii de Sociologie de la Iaşi este marea lui grijă pentru semeni. El este de ajutor oamenilor, este curativ, benefic, tratament, ajută la sănătate. Nu numai că este util oamenilor, el este chiar indispensabil. Sociologul este protector, este preocupat de sănătatea socială. Este apropiat de oameni, educă simţurile, te face să doreşti să te confesezi.

Sociologul are toate datele să ajungă de succes (conform reprezentării succesului la „ieşeni"): este analitic, creativ, curios, inteligent, sistematic, meticulos, are prestigiu, are spirit de observaţie, explorează şi cucereşte.

Sociologul „ieşenilor" este mai degrabă blând, duios [cuvintele mele]: gentil, sensibil, plăcut, suav, frumos. Aspectele lui negative sunt puţine şi exprimate cu regret (în ideea - păcat că nu se poate face nimic): are aspect comun, trece neobservat, creşte greu şi trebuie să alerge mult, uneori e supraîncărcat şi nu e prea băgat în seamă chiar dacă vede tot. Dar face mult zgomot, muşcă, pişcă, ustură, este arogant faţă de ceilalţi specialişti, hoţ şi cam singuratic.

Ceea ce mai apare pregnant la „ieşeni" este ideea greutăţilor nemaipomenite cu care trebuie să se confrunte sociologul şi cărora le face faţă cu succes. [Cred că această idee apare la majoritatea sociologilor din baza de date. Şi mă întreb de unde vine. Ce-i aşa de greu? Sentimentul meu este că nu se referă neapărat la aspecte profesionale. Ci la ceilalţi oameni. Sociologul vrea să-i ajute şi ei nu se lasă ajutaţi. Şi trebuie să-i convingă, să se lupte cu atitudini, concepţii, obiceiuri care-i stau împotrivă. Sau sociologii simt doar tare plângăcioşi sau vor să-şi mascheze neputinţa prin inventarea mulţimii obstacolelor.] Deci sociologul: ţine la drum lung, este rezistent la efort şi la lipsuri, duce mult în condiţii grele, rezistă la provocări, rezistă la vânturi puternice, la vicisitudini, triumfa pe circuite grele, trece peste obstacole.

Absolvenţii Facultăţii de Sociologie de la Cluj-Napoca au tratat exerciţiile de imaginaţie cu indiferenţă. Bănuiala mea este că nu le consideră relevante, Că nu le acordă deloc importanţă, le apreciază ca fiind din „zona" psihologiei şi le desconsideră.

Sociologul „clujenilor" este scrutător. Apare ideea că munca sociologului nu este întotdeauna „curată", plăcută: scormoneşte tot timpul în gunoiul cotidian al lumii, scotoceşte chiar şi prin gunoi (politică). Ceea ce-1 distinge este discreţia. Clujenii insistă pe ideea „omului din umbră": ferit de public, instrument de fundal, nu iese în evidenţă, se pierde în orchestră, important pentru ritm, dar nu în prim plan. Sociologul face mult zgomot, e cam naiv, nu prea ştii ce-i de capul lui sau te face să crezi că ar fi ceva de capul lui; dar îşi cunoaşte bine interesele şi poate fi acuzat de cameleonism sau oportunism: ajunge în vârf sprijinindu-se pe cei care au forţă. Dar este atent, mereu la pândă, abil, inteligent, sociabil, hotărât, rezistent, loial.

Sentimentul meu este că „clujenii" au modele de sociologi în profesorii lor (i-au avut aproape, îi cunosc, le-au urmărit evoluţia). Sunt oameni ajunşi celebri, Cărora le admiră determinarea, dar cărora le şi reproşează unele „compromisuri". Sociologul descris de ei este tipul descurcăreţului.

Sociologul absolvenţilor Facultăţii de Sociologie de la Braşov este puternic, independent, inteligent, are forţă şi strategie: acţionează atunci când este necesar, caută ocazii potrivite pentru a vâna, atacă unde trebuie, analizează şanse şi pericole, îşi urmăreşte scopurile, speculează oportunităţi, se agaţă de ocazii, urmăreşte, analizează, acţionează cu fineţe. Sociologul este un animal de pradă, prevăzător (nu atacă decât atunci când e sigur că nu i se poate întâmpla nimic), este periculos (e bine să-1 admiri de la distanţă) şi viclean, şiret, chiar pervers (când îşi propune ceva obţine indiferent pe cine păcăleşte). Ideea de „persoană din umbră" apare şi la „braşoveni" dar tot ca strategie (la „clujeni" era ca o condamnare): preferă să stea într-un colţ şi să analizeze ce se întâmplă, veghează, poate observa totul fără să fie văzut, se simte bine în penumbră, stă în spate. Din descrierile „braşovenilor" poţi parcă să-ţi reprezinţi sociologul: e impunător, are o statură impresionantă, este mândru, rafinat.

Bănuiala mea este că absolvenţii de Braşov îşi descriu profesorii — sociologi. Bănuiesc că, la baza descrierilor din personificări (cel puţin în cazul „clujenilor" şi „braşovenilor"), stau persoane sociologi. Nu cred că este vorba despre „profesia de sociolog", nici de sociologi în general, ci de cineva anume. Bănuiesc că de cele mai multe ori este vorba de câte un profesor (am recunoscut în multe din caracterizările lor profesori celebri). Cum îl aleg? O fi figura cea mai reprezentativă din facultate, cea cu cea mai mare notorietate la nivel naţional, cea pe care o admiră cel mai mult, cea care se apropie cel mai mult de definiţia sociologului de succes - cercetător şi universitar?

Sociologul absolvenţilor Facultăţii de Sociologie din Bucureşti este foarte activ, dinamic, mereu în căutare: nărăvaş, iscoditor, rapid, caută tot timpul ceva pe unde nu te aştepţi, sapă toată ziua, învaţă repede, nu uită uşor, acumulează şi prelucrează, înregistrează evenimente, face calcule, alege variante de atac, finalizează acţiunea cu concentrare şi forţă. Predomină verbele, acţiunile. Şi sociologul „bucureştenilor" este puternic, dar parcă în ideea apărării, ca răspuns la

ostilităţi (la „braşoveni" sociologul era puternic prin definiţie): greu de distrus, solid, dur, dominant. Ceea ce este deosebit la sociologul absolvenţilor de Bucureşti este rafinamentul, stilul, eleganţa: fin, elevat, virtuos, sofisticat, luxos, strălucitor, are clasă, prestanţă, este de familie bună. In mod clar, sociologul este altceva, se distinge de ceilalţi şi acest lucru este evident, este în natura lucrurilor, este de nedisputat.

Dacă este urmărită comparaţia dintre absolvenţii de sociologie dinainte de 1989 şi cei de după 1989, se poate spune că ceea ce apare distinct la cei din vechea generaţie este efortul depus, investiţia făcută de sociolog pentru a ajunge ce este: muncă, efort susţinut, se obţin rezultate cu efort, sociologul se zbate, creşte greu, înfloreşte rar, are nevoie de anumite condiţii pentru a creşte, nu creşte oriunde. Tot la ei apare şi problema utilităţii sociologului: poate fi puţin util, nu merită investiţia, cu retuşuri poate deveni util, important, sociologul vede tot, dar degeaba, durează puţin, este decorativ, futil, o fandoseală.

Ceea ce este comun tuturor epitetelor şi acţiunilor specifice enumerate de sociologi (în gereral) este ideea obstacolelor. Sociologul este rezistent, face faţă celor mai grele încercări. Este echipat cu cele mai diverse accesorii care-1 scot basma curată din orice situaţie problematică. Şi simt drumuri neumblate, nebătătorite, sunt terenuri accidentate, sunt condiţii vitrege, neprielnice. Toate sunt provocări, greutăţile sunt înfruntate şi depăşite. Sociologul este un erou supus încercărilor. Pare că încă n-a ajuns la ultima probă şi că încă nu şi-a primit răsplata.

Apoi ideea adaptabilităţii este şi ea general valabilă. Dacă nu are tot ce îi trebuie, nu moare şi nici nu se lamentează. E aproape enervant de adaptabil, nu poţi scăpa de el. Merge mai departe, descoperă soluţii care-1 fac să treacă peste lipsuri sau dificultăţi. Nu este pretenţios, lasă senzaţia că se mulţumeşte cu orice. Se agaţă de tine (chiar dacă nu-i întinzi mâna) şi nu mai scapi de el nici dacă te scuturi, nici dacă nu-1 mai hrăneşti. Pur şi simplu se adaptează.

Combinaţia de elemente din care este format este un alt aspect comun. Sociologul este un amalgam, o mixtură ciudată de elemente ce-1 fac straniu, unic. Nu e deloc simplu, e mai degrabă complex şi surprinzător. Nu prea ştii la ce să te aştepţi din partea lui, poate fi mereu nou, oferă mereu răspunsuri neprevăzute.

în general, sociologul este prezentat dinamic, plin de viaţă şi activism. Există idei pe care le-am dezvoltat din enumerările animalelor,

plantelor etc. şi care se contrazic cu ideile descoperite în epitete şi acţiuni. Astfel, sociologul este elegant, rapid, impunător şi chiar frumos, nu dezagreabil şi lent cum am presupus.

în general, enumerarea animalelor, plantelor etc. nu mi-a sugerat măreţia, extraordinarul. Mi s-a părut că personificările nu-1 flatează pe sociolog. Explicaţiile venite prin epitete şi acţiuni au îmbunătăţit puţin imaginea sociologului. Sociologii mi s-au părut realişti, sinceri. Mă întreb dacă s-ar defini la fel şi în faţa unor oameni care nu sunt sociologi. Bănuiesc că nu. Şi mai bănuiesc că românii, în general, au o părere mai bună despre sociologi decât aceştia din urmă despre ei înşişi.

Concluziile sunt foarte greu de tras în condiţiile unui astfel de studiu. Am încercat doar să ofer o familiarizare cu problematica profesiei de sociolog văzută de sociologi. Nu mi-am propus să demonstrez ceva anume, ci doar să semnalizez, prin enumerarea unor constatări, că subiectul este incitant şi că merită atenţie (chiar şi dacă numai pentru faptul că este vorba despre profesia noastră).

Date primare: cum văd sociologii profesia de sociolog prin analogii

selecţie din baza de date a cercetării „SOCIOLOGII 2005"

1 Răspunsurile subiecţilor la întrebarea „Care este animalul despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest animal. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi acţiunile sale tipice." 2 Răspunsurile subiecţilor la întrebarea „Care este planta despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră această plantă. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi locurile „preferate", compania „preferată", condiţiile pedoclimatice etc." 3 Răspunsurile subiecţilor la întrebarea „Care este automobilul despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă earacterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest automobil. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi orice altceva ce vi se pare caracteristic." 4 Răspunsurile subiecţilor la întrebarea „Care este instrumentul muzical despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest instrument Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi orice altceva ce vi se pare caracteristic." s Răspunsurile subiecţilor la întrebarea „Care este felul de mâncare despre care credeţi că personifică cel mai bine profesia de sociolog? Scurtă caracterizare, aşa cum vedeţi Dumneavoastră acest fel de mâncare. Mai ales epitetele caracteristice. Dar şi orice altceva ce vi se pare caracteristic."

Capitolul 17

Ce profesie avea Auguste Comte?

Am ales să pun drept încheiere un articol pe care mi 1-a cerut la

sfîrşitul anului 2006 revista „Sociologie românească" pentru un număr special,

dedicat profesiei de sociolog. Număr care pînă la urmă nu a mai apărut, ca să

confirme parcă dificultatea, dintotdeauna şi de peste tot, a subiectului.

Am optat pentru această soluţie deoarece articolul este chiar bun în

rolul de sinteză programatică, inclusiv pentru că punctează acele lucruri care nu

fac plăcere nimănui, dar pe care pînă la urmă şi la urmă cineva trebuie să le spună.

Din această cauză s-ar putea să sune polemic, ba chiar să sonorizeze o denotaţie

polemică pentru întreaga monografie. Intenţia mea este mult mai mult decît

polemică, motiv pentru care acuzarea unei asemenea tonalităţi mi s-ar părea mai

degrabă superficială, dacă nu cumva exagerat de neangajantă.

în cei treizecişişapte-treizecişiopt de ani de cînd tot scriu această carte,

am fost tot timpul subminat de o problemă „sara pe deal". Despre ce vorbim într-o

monografie a profesiei de sociolog, despre ceva ce este în realitate, iar eu nu fac

decît să consemnez? Sau despre ceva ce de fapt îmi închipui, dar îmi închipui atît

de fără de sine încît îmi iau şi îmi povestesc visul, dorinţa drept realitate? Totul a

început să se lege şi am început să pot redacta din momentul în care am luat o

decizie în această problemă.

Este deci o încheiere un pic mai specială, care mă ajută să arăt de ce

este atît de greu să scrii o monografie a profesiei de sociolog - nu par să fie mai

mult de zece în toată lumea, de cînd există sociologi — şi care e rostul ei.

Poate că e bine să spun că acest capitol este recomandabil numai

sociologilor.

Profesia de sociolog şi războiul dereglementărilor (articol pentru revista „Sociologie Românească")

• Problematica profesie/ profesionalizare este în general una complicată. De aia se şi ocupă de ea sociologii, într-o ramură distinctă a ştiinţei lor, sociologia profesiilor. Ceea ce este deosebit de neliniştitor este că de propria lor profesie sociologii s-au ocupat foarte puţin pînă acum şi niciodată în mod decisiv. A te preocupa de sociologia profesiilor este ceva destul de anost, a te preocupa de sociologia sociologiei ca profesie e ceva de-a dreptul marginal.

• Toată lumea are nevoie de matematică. Are lumea nevoie şi de matematicieni? Cu ce se ocupă matematicienii? Matematicienii se ocupă cu două chestii: i. să producă matematică pe care să o utilizeze nematematicienii; ii. să-i înveţe pe nematematicieni să utilizeze matematica. Prezenţa matematicii în alte domenii este fertilă şi de cele mai multe ori indispensabilă. Prezenţa matematicienilor în alte domenii ocupaţionale decît cercetarea şi învăţămîntul este atipică.

La fel pentru filosofie şi filosofi. Dar nu la fel şi pentru medicină şi medici. Nici pentru drept şi jurişti.

Nici pentru inginerie şi ingineri.

Cu sociologia şi sociologii cum o fi? Cu sociologia şi sociologii cum

aţi vrea să fie?

• Ca să mă duc la inner architect să-mi amenajeze (zugrăvească, poftim) casa, trebuie mai întîi să-mi fi pierdut cumva încrederea că pot să mi-o zugrăvesc acceptabil de bine eu însumi. Chiar şi cînd ar trebui să mă duc la medic, probabil cea mai larg cunoscută şi acceptată în spaţiul public dintre profesii, mai întîi încerc eu însumi să mă vindec. Doar dacă şi cînd e evident că nu voi reuşi mă duc la medic.

Orice prestaţie profesională este condiţionată de distrugerea încrederii

beneficiarului în propria sa capacitate de a-şi rezolva problema?

• Istoria oricărei profesii serioase, exemplul cel mai tipic fiind profesia de medic, este istoria războiului eroic pentru garduri. Ne luăm ca aliat statul pentru a ne tăia şi îngrădi o bucată din domeniul public de care să ne putem folosi discreţionar, în exclusivitate, fără să fim concuraţi de şarlatani. Complementar, facem tot felul de tranzacţii de legitimare. Profesia, adică diploma emisă de o şcoală profesională, adică chiar şcoala profesională, este prima şi cea mai importantă condiţie a purtării cu succes a războiului profesionalizării. Cine n-are diplomă ca noi e şarlatan, nu are voie în îngrăditura cu bunătăţile (i. e. îndeletnicirile lucrative).

Avem deci mai întîi oareşce îndeletniciri lucrative, pe care le practicăm în mod stabil. Cînd concurenţa devine prea aspră, soluţia de principiu este să ne coalizăm şi să ne eliminăm competitorii. îngrădirea (jurisdicţia) este soluţia concretă, iar pentru a o putea realiza şi gestiona înfiinţăm şcoala profesională, i.e o instanţă legitimată pentru a emite modalităţi de distingere neechivocă a celor autentic capabili de şarlatani. Pe scurt, mai întîi ocupaţii şi după aceea facultăţi.

Cu sociologia este piu* şi simplu pe dos. Profesia de sociolog a apărut înainte să apară îndeletniciri bune de îngrădit, pe care le practicam în mod stabil şi de la exercitarea cărora trebuia să-i eliminăm pe oareşce şarlatani. Avem deci şcoli profesionale de sociologie, adică mijlocul de a realiza jurisdicţia* dar nu avem ce să îngrădim.

Dacă nu ar fi cazul cumva similar al facultăţilor de matematică şi al celor de filosofie, ar fi de strigat în gura mare Că cei care au inventat facultăţile de sociologie au fost nişte hedonişti mîrşavi şi iresponsabili, care au înfiinţat facultăţile respective numai ca să aibă (şi) ei serai academic în exclusivitate.

Atenţie însă, cei care au inventat şi gestionează facultăţi de matematică şi de filosofie par să fie foarte atenţi să nu emită semnale confuze: cei care veniţi aici veţi fi după absolvire ori profesori ori cercetători. Nu ştiu cînd şi cum s-a întîmplat, dar numărul absolvenţilor facultăţilor de sociologie depăşeşte cu mult situaţia să-i zicem de autoconsum specifică facultăţilor de matematică şi de filosofie. De cîteva decenii bune, ponderea absovenţilor de sociologie care îşi

găsesc de lucru în învăţămînt, mai ales în învăţămîntul superior, şi în cercetare nu

depăşeşte cinci la sută, hai sa zicem zece.

• Matematicienii ca şi filosofii nu pot fi decît de serai academic

(i.e. învăţămînt plus cercetare). In afara seraiului ei sînt nişte ciudăţenii, oricum

nişte rarităţi.

Medicii, juriştii, inginerii, contabilii etc. pot fi şi de serai. Dar

identitatea şi vocea de corp social în aceste domenii sînt date de cei din afara

seraiului, adică de medicii, juriştii, inginerii, contabilii etc. profesionişti.

Avem sociologi de serai şi sociologi profesionişti. Sociologii

profesionişti formează de departe majoritatea sociologilor. Dar nu ei dau

identitatea de corp social a sociologilor. Ei pur şi simplu nu au voce.

Vocea sociologilor este exclusiv vocea sociologilor de serai. Care,

pentru a-şi securiza fluxurile masive de studenţi în facultăţile lor, violent

excedentare faţă de situaţia de autoconsum, trebuie să vorbească în numele

sociologilor profesionişti. Vor să fie ei cei care să poarte războiul

profesionalizării, vor gardul pe care să-1 cîştige şi apoi să-1 apere în mod eroic.

Problema e că nu ştiu ce să îngrădească.

Presupunînd că ar avea ceva de spus, sociologii profesionişti nu au

acces la microfon. Mă întreb, de pildă, cîţi sociologi profesionişti citesc această

revistă. Consider că nu au nici o vină că nu citesc, deoarece revistele sociologilor

sînt reviste de serai. Adică locuri în care nişte persoane fără haz spun fără haz

lucruri fără haz altor persoane fară haz. La reproduction, voala de vezi.

• O fantomă bîntuie printre sociologi, atît printre cei de serai, cît

mai ales printre sociologii profesionişti. Este fantoma „muncă de sociolog".

1 Expresia este o adaptare după formula „serai universitar", creaţie a seraiului universitar francez, folclorică din cîte pot să-mi dau seama. Există şi echivalente incomparabil mai tăioase, dar nu mai puţin justificate, cum ar fi „coterie academică" (engl. academic coterie), folosită de Bettina Stockton, o promisiune excepţională în sociologia artei, dispărută prematur. Vezi STOCKTON, B., Dissertation Proposal, November 200S, care poate fi găsită la http://www.sfsu.edu/~collhum/pdCbstockton.pdf.

Ce este asta, muncă de sociolog? Dacă îi întrebi aşa, sociologii evită

să-ţi dea un răspuns, ba chiar sugerează că eşti cam prost: oricine ştie ce este

munca de sociolog. Şi atunci i-am întrebat altfel (cercetarea explorativă

„SOCIOLOGII 2005", întrebarea 44 din ghidul de interviu: „Povestire. Exemplu

de carieră de succes cu profesia de sociolog. Gîndiţi-vă la un coleg/ Ia o colegă de

facultate sau de profesie, despre care credeţi că exemplifică cel mai îndeaproape

ideile Dumneavoastră despre succesul profesional ca sociolog. Povestiţi un pic

despre acest coleg/ această colegă, menţionînd ce anume credeţi că îl/ o

diferenţiază în mod esenţial de ceilalţi sociologi. Nu e neapărat necesar să

nominalizaţi.") Răspunsul este foarte clar: munca de sociolog poate fi de mai

multe feluri, nu prea multe însă şi nici prea diferite între ele. Esenţialul este „să

faci cercetare". Munca de sociolog tipică înseamnă un job într-un institut de

cercetării Iar munca de sociolog la nivelul maxim de succes este în învăţămîntul

superior. Pe scurt, munca de sociolog, munca autentică de sociolog este, pentru

toţi sociologii, o reprezentare drăgăstoasă, euforizantă şi anesteziantă despre ceea

ce fac sociologii de serai.

In mod evident, sociologii profesionişti, majoritatea zdrobitoare a

sociologilor, nu fac nici pe departe „muncă de sociolog", iar primii care ştiu foarte

clar chestia asta sînt chiar ei. Cum naiba pot trăi cu această bombă în cap?

Ipotezele mele sînt următoarele: la tinereţe încă mai speră, eventual şi luptă,

pentru intrarea în serai; după tinereţe devin nişte neînţeleşi/ neînţelese de mare

nobleţe şi anvergură. Sînt sarcastic, dar trebuie să marchez cumva consecinţele

absolut idioate ale acestei tîmpenii care este „munca de sociolog". Mă doare

sufletul să o aud pe C. P.j fostă studentă de-a mea* profund nefericită că nu face

muncă de sociolog ca agent de asigurări la Nederlanden, şi care din această cauză

se mută la nu'ş ce direcţie/ inspectorat de protecţie a minorilor ca să facă muncă

de sociolog.

• La întrebarea ce este sociologia sociologii răspund că este o

ştiinţă (şi anume ştiinţa care nu-ş-ce bla-bla-bla despre „societate ca întreg").

Stimaţi colegi, dragi colege, vă propun ca de aci încolo să răspundem aşa:

SOCIOLOGIA ESTE O PROFESIE, ŞI ANUME PROFESIA MEA.

Va fi foarte interesant să răspundem la eventuala continuare a

întrebării: şi la ce te pricepi mata, DomnuV Doamna/ Domnişoara sociolog?

• Pînă prin anii 1980, sociologia profesiilor a slujit din greu la

obsesia profesionalizării, ignorînd caracterul concret istoric al conceptului de

profesie, faptul că acesta este cosubstanţial cu practica şi realitatea muncii în

societatea industrială anglo-saxonă. Iată o mostră de abordare, cea taxonomică, în

care scopul este de a distinge ceea ce este profesional de ce este ne-profesional

(nu dau sursa pentru a sublinia astfel omogenitatea abordării taxonomice printre

deservenţii săi):

... professional activity was basically intellectual, carrying with it great personal responsibility; it was learned, being based on great knowledge and not merely routine; it was practicai, rather than academic or theoretic; its technique could be taught, this being the basis of professional education; it was strongly organized internally; and it was motivated by altruism, the professional viewing themselves as working for some aspect of the good of society.

Trebuie să declar intenţia perfidă cu care am citat această definiţie. Vă

rog să fiţi însă de acord să nu o divulg decît într-o fază ulterioară a dezbaterii.

Desigur, dacă va mai fi cazul1.

• Profesionalizarea este o obsesie a modernităţii. Nu a existat

înainte de epoca modernă şi se va sfirşi o dată cu aceasta. Dacă ar fi sâ-i

reprezentăm poziţia actuală pe curba sa de viaţă (faimoasa curbă „S"),

profesionalizarea a intrat sub asimptota finală. Nu sînt sigur că vreau să spun că

urmează „deprofesionalizarea societăţii", deşi sînt din ce în ce mai convins că

neîmplinirea ipotezei lui Ivan Illich despre „deşcolarizarea societăţii" a amorsat

consecinţe catastrofale. Vreau să spun că profesionalizarea este o invenţie care şi-

a trăit traiul şi şi-a mîncat mălaiul. Ideea mea este că, dacă tot se ocupă de profesii

1 Nu a mai fost cazul, deci iată sursa, destul de celebră de altfel, „...activitatea profesională este în mod esenţial intelectuală; implică o mare responsabilitate personală; este învăţată, fiind bazată pe un important fond de cunoaştere şi nu numai pe rutină; este mai degrabă practică decît teoretică sau academică; tehnicile sale pot fi învăţate, această învăţare fbrmînd baza educaţiei profesionale; are o organizare internă puternică; şi este motivată de altruism, profesioniştii văzîndu-se pe ei înşişi ca lucrînd în anumite privinţe pentru binele societăţii." FLEXNER, A., Is Social Work a Profession?, to „Proceedings of the National Conference of Charities and Correction", Hildmann Printing Co., Chicago, 1915, pp. 576-590.

şi profesionalizare, sociologii ar trebui să fie primii care să propună invenţia

înlocuitoare şi să o valorifice pro domo sua. E şi o chestie de onestitate: savanţii

testează mai întîi pe cîini şi apoi pe ei înşişi. Abia după aceea...

• în 1997 am aflat, din pură întîmplare, că în facultăţile de

sociologie, world wide, nu se studiază nimic care să se refere la „resursă umană",

în România, de exemplu, singurii care învăţau ceva în legătură cu subiectul erau

economiştii, la un curs de un semestru, intitulat „Managementul resuselor umane".

(Apropo, au voie să spună „resurse umane" numai cei care pe vremuri spuneau

„forţele de muncă"; şi, desigur, moştenitorii lor. Noi, ceilalţi, spunem „resursă

umană", deci „managementul resursei umane".) Nici acum nu îmi dau seama cum

de chestia asta — sociologii nu se ocupă cu resursa umană - mi s-a părut brusc o

enormitate. Şi de ce în primul rînd mie. Oricum, vă informez cu respect că primul

curs de „Resursă umană" la vreo facultate de sociologie din România s-a ţinut la

facultatea de la Braşov. Ca şi primele teze de licenţă în sociologie cu temă de

management al resursei umane. Voi fi mereu foarte mîndru de surpriza încîntată

cu care Doamna profesoară Maria Voinea, preşedinta comisiei de licenţă de la pe

atunci încă neacreditata facultate de sociologie de Braşov, a reacţionat la acest tip

inedit de competenţă sociologică. Dar trebuie să adaug că, pentru a nu intra în

coliziune cu cei de la „Ştiinţe economice", titularii rezervatari instituţionali ai

denumirilor cu „management" în ele, am inventat la sugestia înţeleaptă a şefului

meu de catedră de atunci, profesorul Nicolae Bujdoiu, denumirea „Sociologia

resursei umane", normal, iar pentru masteratul înfiinţat ulterior „Gestiunea şi

dezvoltarea resursei umane".

Intre timp lucrurile s-au banalizat — facultăţi de sociologie în care se

face un curs de managementul resursei umane şi sociologi care se pricep la

oameni, ce mare brînză? Păi e o foarte şi penibil de mare brînză. Aceasta

disciplină este a doua şi ultima disciplină cît de cît how to do, care te învaţă ceva

cu care se pot cîştiga bani, din planul de învăţămînt al facultăţilor de sociologie.

Există riscul, eu la Braşov îl traversez în fiecare an, ca studenţii cei mai valoroşi,

inclusiv cei strălucitori, să-şi facă licenţa în MRU, un domeniu, fie vorba între noi,

pentru persoane mai gri, mai dispuse să joace în fundaluri, în roluri secundare.

Coroborată de feminizarea profesiei de sociolog, chestia asta îmi cam dă frisoane.

Ca profesor de „Resursă umană" am rezolvat-o aşa: cine vrea ca mine, şi

anume bani, glorie şi femei, nu se bagă în MRU. Iar dacă se bagă, se bagă ca

mine: prestaţii de free-lance (tocmai mă aflu în faza finală a unei astfel de

prestaţii: formarea echipei postului de televiziune CTV din Constanţa, adică

recrutare, selecţie, training, integrare, start, pe un concept tv inedit în România,

format din citizens' tv, user generated content şi videojurnalism. O muncă

supermişto, vă asigur, pe care o fac cu echipa mea supermişto de Braşov, pentru

nişte clienţi supermişto .) Dacă vrea altceva, ceva în afara luminii reflectoarelor,

ceva de eminenţă cenuşie, inevitabil ca insider, deci inevitabil ca salariat, e şi asta

foarte OK. Cu condiţia să ştii încă de acum că trebuie să ajungi în maximum cinci

ani director de departament MRU, cu amenajarea corespunzătoare a conţinutului

postului respectiv, inclusiv prin absorbţia funcţiunii de corporate affairs director.

• M-a ajuns timpul în care sînt cu fiecare zi mai conştient că devin

cu fiecare zi o persoană trecută de o anumită vîrstă. Spun asta ca să înţelegeţi că

nu-mi mai face mare plăcere să mă dau mare; sînt deja foarte mare, sînt în mod

sigur cel mai greu sociolog din România (m-a concurat într-o vreme Vasile

Dâncu, dar, nu ştiu de ce, s-a lăsat). O fac acum pe graţiosul şi mă izmenesc

deoarece am de spus ceva foarte inconfortabil: am o soluţionare destul de

deşteaptă a poveştii cu profesia de sociolog, mai deşteaptă decît cele propuse pînă

acum, veţi vedea; şi a trebuit să-mi explic în primul rînd mie de ce tocmai mie mi-

a fost dat să o inventez. E o chestie de autorefutabilitate. Cu orice risc, trebuie să

mai declar că nu e singura chestiune sociologicească în care am sau îndrăznesc să

susţin că am o soluţionare mai deşteaptă. De exemplu, pregătesc un manual de

„Metode şi tehnici de crecetare sociologică" despre care spun de vreo doi ani în

gura mare ceva de genul „scriu cel mai bun manual de meteceşe din lume". Iată,

acum am şi scris.

între timp, în consecinţa unui accident tragic in-ain pomenit cu alţi clienţi, lă ISOde grade fâţă de asta cu clienţii supermişto, şi a trebuit să mă retrag.

Am descoperit că am idei mai interesante şi mai folositoare nu pentru

că aş fi genial, ci pentru că cei de dinaintea mea, inclusiv profesorii mei, nu şi-au

prea văzut de treabă. Şi asta o spun eu, unul care, ca student ca şi acum, nu a fost

niciodată prea studios, iar acesta este, pentru oricine mă ştie, un eufemism

abominabil. După lunga perioadă în care, ca oricare, am crezut că atunci cînd nu

înţeleg e din cauză că sînt prost sau/ şi leneş, acum vreun deceniu mi-a trecut prin

cap şi acolo a rămas că e posibil să nu fie chiar aşa de deştepţi şi de harnici cei pe

care trebuie să îi ascult/ citesc. Dacă mă gîndesc ce liceu au făcut ei la sfîrşitul

anilor 1950 şi ce liceu am făcut eu la sfîrşitul anilor 1960, pot să mă întreb cu ce

naiba ar fi putut fi la cincizeci de ani profesorii mei mai deştepţi decît mine la

cincizeci de ani. Pot continua cu facultatea, ce profesori au avut ei şi ce profesori

am avut eu; păi eu i-am avut cel puţin pe ei, pe cînd ei încă se mai bucurau de tot

felul de Gheorghe Chepeş (fost muncitor la Uzinele „23 August", devenit peste

noapte profesor de filosofie. „Astăzi vă voi vorbi despre materialism şi

empiriocism. Scriţi". Citat din memorie după memoria de student a fostului meu

profesor de „Sociologia religiilor" Ion. M. Popescu, Dumnezeu să-1 odihnească)

sau Haralambie Niculescu (despre care folclorul spunea că mai întîi şi-a luat

doctoratul, apoi a terminat facultatea, după aia a luat bacalaureatul şi, în sfîrşit, pe

la sfîrşitul anilor 1960, îşi completa şcoala generală. Pe „Hari" l-am mai apucat şi

eu, era unul dintre prorectorii Universităţii Bucureşti).

Ar mai trebui pus un fapt care mă avantajează net, cel puţin în

povestea cu profesia: eu sînt de profesie sociolog, am terminat o şcoală

profesională de sociologie, pe diploma mea de absolvire scrie „sociolog". Din cîte

ştiu, pe vremea mea, singurul nostru profesor de profesie sociolog era Ilie

Bădescu, tînăr (studios şi chipeş) asistent, dar care nu a profesat niciodată altfel

decît ca sociolog de serai.

In sumă, aş avea ceva presiune explicativă de pus din zona

endemismelor româneşti ale sociologiei. Din păcate, povestea sociologiei ca

profesie este neclară şi stupizică cît se poate de world wide. Nu mă sfiesc să declar

câ povestea pe care am inventat-o e mai bună şi la scară ww. Deci simt nevoia să

suplimentez declaraţiile explicative antiautorefutabilitate despre mine. Pe scurt, ar

fi cam aşa:

- propunerile mele sînt mai bune pentru că cei care s-au ocupat înainte de problematica profesiei/ profesionalizării sociologiei au fâcut-o cît se poate de neglijent;

- eu chiar sînt sociolog. Aş putea spune că îmi iubesc cu pasiune profesia. A trebuit însă să constat că nu ştiu ce naiba iubesc. Sociolog fiind, pot să-mi dau seama că trăiesc în mod intens, pasional povestea identităţii profesionale. Provin dintr-o familie la care pot număra vreo trei-patru generaţii în urmă fără să-mi găsesc niciun strămoş ţăran; am numai strămoşi muncitori. Oameni care spun (taică-miu) „băiete, în meseria ta nu are voie nimeni să-ţi sufle în ciorbă. Pînă şi ministrul trebuie să vină la tine cu maculatorul, să-şi ia notiţe". Prin originea mea muncitorească sînt destul de atipic pentru tinerii care deveneau/ devin studenţi la sociologie. Nu mai vorbesc despre amprenta esenţială pe care a pus-o asupra mea, din copilărie, Reşiţa cu două secole de identităţi şi orgolii profesionale. Nu m-am putut acomoda niciodată cu ideea că profesia mea este o povestea neclară;

- am avut norocul istoric să iventez o facultate de sociologie, evident după 1989. Lucram la Guvern în 1990 şi discutam cu prietenii (şi colegii mei de servici) Andrei Muşetescu şi Bazil Munteanu (Dumnezeu să-1 odihnească), sociologi şi ei, ce facultate, obligatoriu netehnică, ar trebui înfiinţată la Braşov, colonia industrială, muncitorească şi inginerească a României. O facultate de pragmatică socială, mai puţin vagă decît sociologia, ceva cu „gestiunea şi rezolvarea problemelor publice" ziceam eu. Şi ce-o şă iaşă copiii ăia din facultatea ta, gestionari, mă critica Andrei. O să-i întrebe părinţii, tu ce ieşi din facultatea aia, gestionar? Normal, pînă la urmă şi la urmă a trebuit să mă întorc la sociologie. Fiecare dintre noi, absolvenţii de sociologie, a trebuit la un moment dat să răspundă la întrebarea, îngrijorată, „bine, sociologie, dar ce ieşi din facultatea asta, cu ce te vei ocupa?" Din răspunsul pe care i l-am dat, taică-meu, muncitor industrial cum ziceam, a concluzionat, cu toată obida că nu mă fac inginer sau orice altceva clar şi onorabil, că o să ies, citez, „un fel de profesoară de dirigenţie". Pentru mine însumi aproape că mă acomodasem cu această ironie. Atunci cînd a trebuit să mă gîndesc însă la tinerii care vor termina facultatea mea de sociologie, inventată de mine, mi-a trecut orice urmă de acomodare. Cred că,

cel puţin în faza de concepţie, am enervat foarte multă lume cu neliniştile mele despre „la ce e bun un absolvent de X şi cum se fabrică el pentru a fi bun la ce am decis că e bun". îmi aduc aminte de Alexandru Muşina, de Gheorghe Crăciun1, de Caius Dobrescu şi de Andrei Bodiu, care înfiinţaseră deja facultatea de litere de la Braşov. Şi ce ies absolvenţii voştri, insistam, literaţi, profesori de română, ziarişti, ambasadori, cai de curse, critici dramatici, secretari literari, vată pe băţ, spanac expandat? Pentru că în funcţie de ceea ce stabileşti că vrei să iasă proiectezi în mod coerent ce-şi-cum îi vei învăţa, peroram. Gheişe, bă, asta ies, gheişe, e bine? Filologia de la Braşov va produce în mod responsabil gheişe şi este structurată cît se poate de coerent ca să producă gheişe, răcnea excedat viitorul autor al fundamentalului „Eseu asupra poeziei moderne". Dar îşi vor găsi de lucru, ce anticipări ai despre cererea de gheişe în Braşov şi împrejurimi în următorii ani? insistam. Cum stăm în zona asta cu perspectivele de carieră ca gheişă?

• Problema cu profesia de sociolog are două părţi. Una că e o chestie neclară. Nu ştim să răspundem la întrebarea ce e aia

sociolog şi la ce e el bun, nu ştim ce e aia profesia de sociolog/ sociologia ca profesie. Sînt destul de mulţi cei care sînt siguri că ştiu. Nu vreau să le scot pe nas gulgutele şi dumele, atîta timp cît nici măcar un Bourdieu nu-şi putea reprima plăcerea de a le produce (e. g. „la sociologie est un sport de combat" sau povestea cu „doxologii"). Oricare dintre noi poate produce astfel de panglici, şi enorme şi strălucitoare. Testul este simplu, vă doriţi/ v-aţi dori să vă faceţi copilul sociolog?

A doua parte mi se pare de-a dreptul incitantă. De cînd ne ştim nu ştim să răspundem la întrebarea ce e aia sociolog şi la ce e el bun, respectiv nu ştim ce e aia profesia de sociolog/ sociologia ca profesie. Repet: nu ştim de cînd ne ştim. Să calculăm şi cu faptul că ştiinţa cea mai evoluată şi complexă care se ocupă de povestea profesiilor/ profesionalizării etc. este, o să rîdeţi, sociologia profesiilor. Aş dori să-mi explice cineva şi mie această, cum să-i zic, autoindolenţă. Explicaţia prin analogare cu frizerul care e netuns, cizmarul care n-are cizme ar fi bună dacă nivelul său metaforic nu ar indica precaritatea cunoaşterii în cestiune.

1 Dumnezeu să-1 odihnească. A cam început să plece contingentul meu, cu cei mai buni, normal.

• In ultimă instanţă nu am tăcut decît să iau în serios ceea ce e de

luat în serios. Şi anume că nu putem continua să fabricăm sociologi, şi încă din ce

în ce mai mulţi, fără să avem un moment cît de cît colectiv de responsabilitate

decisivă.