prof. dr. ion pachia-tatomirescu la început fost-au … · şov, sibiu şi hunedoara (v. infra,...

Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu La început fost-au sâga, sîgetul,siginii, apoi Sarmisegetusa (monografia unui cuvânt pelasg > valah)

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU, La început fost-au sâga, sâgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa...

2

Coperta: Liviu Curtuzan, Gabriela Pachia, Florin Rotaru.

Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu

La început fost-au sâga, sîgetul,siginii, apoi Sarmisegetusa

(monografia unui cuvânt pelasg > valah)

WaldpressTimişoara

2012


4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPACHIA, ION

La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa ... /prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu. – Timişoara : Waldpress, 2012

Bibliogr.ISBN 978-606-614-014-0

811.135.1'373.44

Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál


6


7

I) Ardeál – sferă semantică. Toponimul pelasgo(>valaho)-dac, Aru-téla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (< Allúta „Olt“ + sufixul diminutival -éla– cf. PTZpl, I, 29) desemnează provincia / „ţara“ din centrul anticei Dacii dela nordul Dunării, sau Dacia nemuritorului rege-erou, Decebal, „nucleul“ ev-mezicului stat valah al Transilvaniei, ori, dincoace de anul ultim, 1918, al pri-mului război mondial, când se rupe din lanţurile Imperiului Austro-Ungar, în-făptuindu-se o re-Unire parţială între hotarele „Daciei-mamă“, drept centrulRomâniei contempoarane, provincie / „ţară“ compusă – şi în antichitate ca şiîn prezent – din teritoriile montane / deluroase dintre Carpaţii Orientali, Car-paţii Meridionali şi Munţii Apuseni, scăldate de „râurile gemene“, Allúta >Olt şi Máris > Múreş, mai exact spus, o regiune compusă din următoarele no-uă judeţe: Alba, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Harghita, Covasna, Bra-şov, Sibiu şi Hunedoara (v. infra, fig. 1 / „Harta judeţelor României...“).

Fig. 1. România (parte a Daciei Nord-Dunărene), având în centru cele nouă judeţeale provinciei Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.

II) Ardeálul şi istoria sa antică. Provincia („ţara“) pelasgo(>valaho)-dacă, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, „cetate naturală“ binecuvântatădemiurgic cu „munţi-ziduri“ din „cercul“ Carpaţilor Orientali, Meridionali şiApuseni, spaţiu edenic al omului arhaic, al pelasgului, cunoscând cea mai ve-che scriere din lume, cea de pe Statueta Tatălui-Cer (Samasua / „Soare-Moş“), descoperită la Ocna Sibiului (pelasgo-cultura Precriş), datând din ori-zontul anului 7540 î. H., ori cea de pe Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Orăştie


8

(pelasgo-cultura Turdaş-Vincea), din orizontul anului 5300 î. H. (această tă-bliţă datându-se cu două milenii înaintea „celei mai vechi tăbliţe cu scrieresumeriană“, din orizontul anului 3300 î. H.), reliefându-se, ca sinteză, la in-terferenţa pelasgo-culturilor Tisa, Turdaş-Vincea, Cucuteni, sub pecetea sti-listică a pelasgo-culturii Petreşti, este totodată, dincoace de neolitic, în „epo-ca metalelor“, «leagănul puternicei civilizaţii originale a bronzului» (VasilePârvan – PDac, 31) / «vechiul centru european carpato-danubian al metalur-giei cuprului şi aurului, cca 5500 – 3500 î. H.» (Marija Gimbutas – GCiv, 63/ 143 sqq.), aşadar, având unele dintre cele mai vechi centre metalurgice dinlume, distingându-se de-a lungul mileniilor, mai ales prin atributul de provin-cie / „ţară“ cu „munţi de aur“ şi de sare (aliment „indispensabil“), cu pâraie /râuri (Allúta > Oltul, Lotrul etc.) purtând aur în pietrişurile / prundişurilelor“, până în zilele noastre, în acest sens grăind şi mitologia autohtonă, folclo-rul pelasgo(>valaho)-dac din zona ardelenească: Munţii noştri aur poartă...

Fig. 2. Arutéla – poarta estică („Poarta Pretoriană“ reconstituită), văzută din interior.

În Ardeál, pe teritoriul judeţului Hunedoara din România de azi, astrălucit multe secole, Sarmisegetusa, capitala Daciei – bogatul, vestitul, mi-raculosul stat antic-pelasg, adică antic-valah, al celor cu „ştiinţa de a se facenemuritori“. Tot din această provincie a Daciei, din Cogaionul Terrei Arute-liensis, din Sarmizegetusa Ţării Ardeálului, s-a revărsat benefic asupra lu-mii, în sacră spirală-cale civilizatorie planetară, ori „teluric-celestă“, primareligie monoteistă din istoria spiritului universal, Zalmoxianismul, eliberândens-ul uman din jugul thanaticului şi conferindu-i ştiinţa de a se face nemu-


9

ritor. Încă din zorii istoriei, provincia Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeála reprezentat pentru lumea antică, „ţara“ condusă de „omul“ (-lu-) „Soarelui-Moş“ (Samasua / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului), adică de Salumasua /Salmoş („Zalmas-Zalmoxis“), după cum atestă ideograma regelui-zeu din„sectorul al IV-lea“ al Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Orăştie.

Până în orizonturile anilor 101 / 106 d. H., Imperiul Roman îşi extin-sese cucerirea / stăpânirea peste Dacia Sud-Dunăreană – cea dintre sacrul flu-viu cogaionic / dacic, Marea Getică / Neagră, Marea Thracică şi Marea Adri-atică.

Fig. 3. Arutéla – intrarea pe poarta estică („Poarta Pretoriană“ reconstituită) a castrului.

După războaiele Decebalo-Traiane (primul – cel din anii 101 d. H. şi102 – „încheiat la egalitate“ între cele două puteri antice şi al doilea – cel din-tre anii 105 şi august 106 d. H. – soldat cu extinderea celui mai mare / lungimperiu al lumilor antice la nordul Dunării), trei provincii din Dacia Nord-Dunăreană – Banat, Oltenia şi Ardeál – au intrat în stăpânirea / exploatareaRomei şi a împăratului Traian (ce, după sinuciderea eroului-rege dac, Dece-bal, spre a nu cădea viu în mâinile inamicului, desigur, în spiritul legii Zal-moxianismului despre obţinerea / păstrarea „nemuririi“ – căci nu admiteasclavia semenilor pelasgo[>valaho]-daci – şi după ce capitala Daciei, Sarmi-segetusa, a intrat în ghearele armatelor imperial-romane, a distrus templele /davele şi a jefuit bogăţiile din cele trei „ţări“ / provincii ale Daciei Nord-Du-nărene, «ţara în care râurile rostogoleau fără încetare paiete de aur», dupăcum certifică istoricul Jerốme Carcopino – cf. MIMS, 62 –, ducând în capi-tala imperiului, Roma, «peste două sute de mii de oboroace de aur şi de ar-gint», potrivit aprecierii altui istoric, Abdolonime Ubicini – MIMS, 64 –, oraş


10

italic cu aproximativ un milion şi jumătate de locuitori pe-atunci, unde serbă-rile „biruitor-jefuitorului“ s-au derulat „fără încetare“, 123 de zile, în circuri,desigur, cu aur, pâine, vinuri etc. de la daci – cf. Fontes, I, 697 / 631).

Fig. 4. Masa lui Traian din Olt, nesubmersă încă de „valurile spumegate“ ale mileniilorce intră luminoase în Hidrocentrala Arutéla-Cozia.

În epoca dominaţiei imperial-romane, din cele trei provincii ale Daci-ei Nord-Dunărene cucerite de împăratul Traian (în care, după legile romani-lor, bogăţiile subsolului – aurul, fierul cuprul, sarea etc. – reveneau direct îm-păratului), regiunea Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (sub administra-ţia imperial-romană, partea-i de nord ţinând de Dacia Porolissensis şi par-tea-i de sud, de Dacia Apulensis, revenirea la anterioara regionalizare dacicăfăcându-se imediat după anul 271 – cf. XIRD, I, 213 sqq.) a cunoscut o în-florire specială, fără precent, în întregul Imperiu Roman, propagându-i-sefaima de „pământ edenic, unde ale pâraielor şi ale râurilor unde duc aur“,într-adevăr. Inclusiv râuleţul Al[l]útela / Arutéla, adică Lotrul de astăzi – cf.XIRD, I, 154 –, purta şi mai poartă aur (cum, de altfel, şi dacic lotrit, «silicatnatural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu şi fier, cristalizat, de culoareverde», căutat până dincolo de Massalia > Marsilia-Franţa – cf. DEX-75,508), râuleţ de la care şi-au luat numele – în spiritul tradiţiei de perechi hidro-nimice / toponimice din Zalmoxianism – atât important-strategicul fort / cas-tru Arutéla (v. supra, fig. 2 şi 3), cât şi întregul ţinut dac-intracarpatic plin demine de aur, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.

În perioada daco-romană dintre 138 d. H., anul reînălţării castrului, şianul 258, când, sub conducerea lui Regalian, «Dacia amissa est» / «Dacia s-arupt / desprins» din Imperiul Roman (cf. PTDR, 29 sqq.), Arutéla > Arudé-


11

la devenise o înfloritoare localitate a Daciei, de mare importanţă strategică /militară, politică şi economică, aşezată la „poarta sudică“ a ieşirii aurului, să-rii, fierului, mierii, grâului, turmelor etc., din zona intracarpatică (Dacia Po-rolissensis şi Dacia Apulensis), la Dunăre, spre a lua apoi „calea Romei“,importanţă căreia i se datorează extinderea numelui său la întreaga „ţară aaurului“ din cercul carpatic. Iar pentru pelasgo(>valaho)-dacii din Valea Du-nării de Jos, în primul rând, toţi semenii lor, coborâtori din spaţiul intracar-patic, pe valea Oltului, prin „poarta“ dintre munţii Căpăţânei şi Coziei, străju-ită de turnurile davei Arutéla > Arudéla, toţi Valahii din Dacia Porolissensis/ Apulensis, însoţitori – de multe secole – ai convoaielor / caravanelor cu sareşi aur, ai turmelor / cirezilor, pentru Roma, pentru târgurile din Imperiul Ro-man (singurul cu care se putea face comerţ atunci), ori în cadrul transhuman-ţei, au devenit arutelieni > arudelieni > ardeleni şi întregul ţinut, întreagaTerra Aruteliensis, s-a înfăţişat dintotdeauna drept „ţara“ / provincia din cen-trul Daciei Nord-Dunărene (al României), Ardeál. Imensa cantitate de aur da-cic a uimit Imperiul Roman în ultimul deceniu al împărăţirii lui Traian, 106 –117 d. H.; şi această realitate se certifică în vremea împărăţirii lui Hadrian(117 – 138) prin identificarea provinciei intracarpatice din Imperiul Roman,dinspre „poarta“ de sud a aurului, poarta carpatic-meridională, Arutéla >Arudéla, drept „Terra“ Aruteliensis / „Ţara“ Ardeálului, sau Ardeál, deoa-rece „poarta“ vestică a aurului, „poarta“ de pe Maris > Mureş, „se închisese“în mai multe rânduri, cu începere din a doua jumătate a anului 117, atât dincauza răscoalelor dacilor (suţinuţi de semenii lor din Dacia Liberă, din parteaDaciei necucerite de imperialii romani), cât şi din cauza populaţiilor migra-toare euroasiatice în spaţiul Daciei de Vest, dintre Dunărea de Mijloc şi Pa-thyssia / Tissia > Tisa, în „creuzetul“ Pannoniei (migraţii „încheiate“ cu valulunguresc / maghiar din orizontul anului 896 d. H.).

Aşadar, numai marea importanţă strategică şi economică a davei / cas-trului Arutéla, de lângă confluenţa Oltului cu Lotrul, face ca numele acesta(de Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál) să se extindă peste întregul ţinutal Oltului Superior, apoi peste ambele provincii intracarpatice, Dacia Apu-lensis şi Dacia Porolissensis, nu după multă vreme de la moartea împăratuluiTraian, survenită la 11 august 117, ori, mai mult ca sigur, în cele două deceniiale conducerii Imperiului Roman de către Hadrian (117 – 138), împăratul ce aacordat cea mai mare atenţie „porţii sudice a aurului din Terra Arutéliensis /Arudéliensis“, mai ales după prima mare răscoală nord-dunăreană împotrivastăpânirii romane, răscoală ce a antrenat „forţele eliberatoare“ ale dacilor li-beri, pătrunşi în „Dacia înrobit-danubiană“ din două direcţii: dacii moldavi –asociaţi cu migratorii bastarni şi cu migratorii roxolani – au intrat în MoesiaInferioară dintre Dunăre şi Carpaţi, ajungând până la Olt; dacii liberi mara-mureşeano-tisiano-panonici, alături de iazygii, au atacat de la Dunărea de


12

Mijloc, înaintând până la Dierna (Orşova) / Drobeta (Turnu Severin) şi obtu-rând calea de vest, mureşeano-tisiano-danubiană a aurului către Roma.

Sub conducerea directă a împăratului Hadrian, armata din Dacia Tra-iană, «cu mari sacrificii şi eforturi» (GIrva, 95), a reuşit să restabilească ordi-nea, pacea; «iazygii metanaşti sunt bătuţi şi respinşi de un legat al lui Hadri-an» (XIRD, I, 276), în vreme ce împăratul lupta în nord-estul Dunării, alun-gând în afara frontierelor pe bastarni / roxolani, cu care a încheiat convenţiade apărare a frontierei dintre Piroboridava şi Tyras / Olbia, în temeiul unui„substanţial onorariu anual“.

Fig. 5. Arutéla – ruinele de azi, de pe malul drept al Oltului, venind din strălucirea anului138 d. H., cu poarta de est („Poarta Pretoriană“) reconstituită în 1983.

„Reformele“ împăratului Hadrian au fost continuate şi de împăratulAntonius Pius (138 – 161), asigurând o jumătate de secol de pace şi prospe-


13

ritate în Dacia Traiană (dacă nu luăm în consideraţie cele două „mici răscoa-le“ din timpul domniei lui Antonius Pius – cf. GIrva, 95 / XIRD, I, 282).

Fig. 6. Arutéla, dava / castrul, „Poarta Mică a Aurului Daciei“, deschisă la drumurileimperial-romane din Dacia Nord-Dunăreană („Dacia Traiană“) şi din Dacia Sud-Dunăreană.

Dar absenţa unor „reforme“ / „amendamente“ privind viaţa economi-co-socială a Daciei Traiane în primii ani de după ridicarea în scaunul imperialdin Roma a lui Marcus Aurelius (161 – 180) a dus la marea răscoală a aura-rilor din Dacia Apulensis / Porolissensis (ori, mai exact spus, din TerraAruteliensis) declanşată în anul 166 d. H. Răsculaţii minelor aurului din Ar-deál s-au îndreptat spre capitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta Sarmise-getusa. În acelaşi timp cu declanşarea răscoalei aurarilor, în înţelegere cu da-cii liberi din Maramarisia > Maramureş, au pătruns în Dacia Traiană – peValea Someşului şi pe Valea Mureşului – neamurile germanice din „liga anti-romană“, având în frunte pe marcomani (odinioară „aliaţii“ lui Decebal împo-triva lui Domiţian). Împăratul Marcus Aurelius, aflat cu o bună parte a arma-tei din Dacia de Vest, la Vindobona (Viena de azi), a venit în apărarea capita-lei Daciei Traiane, sprijinit din sud de trupele aflate sub comanda lui ClaudiusFronto, «numit guvernator deodată şi al Daciei (Traiane) şi al Moesiei Superi-


14

oare, spre a avea mai multe legiuni la dispoziţia lui» (XIRD, I, 282). UlpiaTraiana Augusta Dacica Sarmisegetusa a fost iute scoasă din încercuire şi„salvată“, răsculaţii aurari şi aliaţii din neamurile germanice fiind (pentru ovreme) înfrânţi. În timpul bătăliei, monumentalele vile din afara zidurilor ca-pitalei, «au fost mistuite de flăcări» (MKP, 84). Tot pe durata acestei răscoale/ războiniciri, cvazii / quazii şi marcomanii au devastat şi regiunea cu minelede aur de la Alburnus Major (Roşia Montană – cf. GIrva, 95); „războiul“ s-aîncheiat abia în anul 175 d. H., anul morţii soţiei împăratului, Faustina ceaTânără, spre a reîncepe în anul 177.

Marcus Aurelius adusese, încă din anii 167 – 168, legiuni sud-dună-rene, «pentru victorie şi pace» în Dacia Traiană, între care şi Legiunea a V-aMacedonica (fireşte, alcătuită din pelasgii > valahii dunăreano-adriatici aifostei Macedonii), de vreo şase mii de soldaţi (de la Troesmis / Igliţa, mai în-tâi la Drobeta – potrivit ţiglelor ştampilate –, apoi la Potaissa / Turda – cf.GIrva, 102 / MKP, 88, 98). Războiul cu marcomanii, reînceput în anul 177,sub Marcus Aurelius, s-a isprăvit sub împăratul Commodus (180 – 192), desi-gur, în favoarea Romei.

Începând din anul 138 d. H., dava / castrul Arutéla – de pe drumulimperial-romanic al Oltului – a controlat mai bine de o jumătate de mileniu„poarta sudică a aurului“ din imperiala Dacie Apulensis / Porolissensis (Aru-deliensis) către Roma (v. supra, fig. 6).

Deosebit de interesantă este istoria Ardeálului – îndeosebi, ca istorie asetei de aur –, atât în vremurile imperial-antice ale celor 42 de împăraţi pe-lasgi, adică valahi, ce s-au ridicat din Dacia, fie în tronul de Roma, fie în celde Constantinopol, începând cu Maximian (Maximinus) Thrax (235 – 238) şiîncheind cu Focea / Focas (602 – 610; cf. REI, 28; XIRD, I, 284; DMID, 134sqq.), cât şi în vremurile imperiilor evmezice şi moderne / contemporane, im-perii ale căror roţi dinţate (după cum s-a mai spus) îmbinatu-s-au şi încă semai „asamblează“ la Dunăre / Carpaţi.

III) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – mai întâi, hidronimul,apoi toponimul (numele davei / castrului extins la întregul ţinut intracar-patic) şi tradiţia hidronimiei / toponimiei datorată Zalmoxianismului. Pe-lasgia / Dacia era împărţită în provincii, sau „ţări“ de râuri / munţi (cf. PTIR,I, 40 / 53), având fiecare în frunte un conducător, un „rege de arme“, subor-donându-se Cogaionului / Sarmizegetusei, unde se afla regele-zeu-medic, celcu „ştiinţa de a se face nemuritor“, cel ce stăpânea „cele două căi“ ale orică-rui dac de a deveni nemuritor (în calitate de Sol / Mesager-Celest şi în calitatede erou, de cavaler al Zalmoxianismului, luptând cu duşmanii Daciei până laultima picătură de sânge); între cele mai importante provincii / „ţări“ de râuri/ munţi din Dacia se număra şi Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.


15

III-a) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál şi zalmoxienele pe-rechi de hidronime / toponime. Puternicul „cult al Perechii Primordiale“(atestându-se din orizontul anului 8175 î. H.) din Pelasgia (> Belagia / Bela-chia > Blachia > Vlahia / Valahia – desemnată de Marija Gimbutas prinsintagma Old European Civilization, având „centru“ / „nucleu“ întregul ba-zin al Dunării – cf. GCiv, 63), cult circumscris, din orizontul cultural / civili-zatoriu al anului 1600 î. H., Zalmoxianismului, şi-a pus amprenta şi asuprahidronimiei / toponimiei; şi astăzi se evidenţiază „ordinea Zalmoxianismu-lui“ în nume de râuri / localităţi ale Valahimii, tot în „perechi“ de masculin –feminin, de mare – mic, de „altitudine“: sus – jos, de cromatismul „elemen-telor“: alb – negru etc.: Argeş – Argeşel, Bâsca Mare – Bâsca Mică, Gil /Jiu – Gilpor / Gilpel-Gilper, Gilpil („fiul Jiului“), sau Gilort, Someşul Ma-re – Someşul Mic etc.; Ardeálu (judeţul Tulcea) – Ardeluţa (jud. Neamţ),Bădila – Bădicea (jud. Argeş), Băltenii de Sus – Băltenii de Jos (jud. Tul-cea), Bârcea Mare – Bârcea Mică (jud. Hunedoara), Bărsău (jud. Satu Ma-re) – Bârsăul Mare (jud. Sălaj), Bârsăul de Sus – Bârsăul de Jos (jud. SatuMare), Brazii de Jos – Brazii de Sus (jud. Prahova), Brădeşti (Noi / „dinFaţă“) – Brădeştii Bătrâni (jud. Dolj), Brusturi (jud. Neamţ) – Brusturoa-sa (jud. Bacău), Bucureşci (jud. Hunedoara) – Bucureasa (jud. Gorj), Bucu-reştii Vechi – Bucureştii Noi etc. (cf. CPLR, 5 sqq.); între astfel de perechihidronimic / toponimic-zalmoxiene se relevă multimilenar şi hidronimul / to-ponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, în ciuda administraţiilorcunoscute în spaţiul Daciei, de la cea romanic-imperială, la cele evmezice –otomană / turcă, habsburgică / austro-ungară, rusă etc. –, ori „moderne“ /„contemporane“, cum, de pildă, cea hortist-ungară, cea sovietic-rusă etc.

De regulă, numele râului fundamental dintr-o arie Daciei a dat şi de-numirea provinciei / „ţării“ din bazinul râului respectiv: Maramarisia / Ma-ramureş („provincia“ / „ţara“ râului Mureşu-Mare / Tissia, adică Tisa de as-tăzi – cf. PTMar, 2), Crissiana > Crişana („ţara“ Crişurilor: Alb, Negru, Re-pede) etc.

Există şi cazuri – cum şi cel privitor la Arutéla > Arudéla > Arudeál> Ardeál – în care denumirea unei provincii / „ţări“ se leagă nu numai denumele celui mai important râu din aria-i, ci şi de numele unei importantedave / cetăţi, al unui important „oraş“, e drept, cu conexiune în numele vreu-nui râuleţ „vital“ (pentru alimentarea cu apă potabilă a „marii“ localităţi dinperimetrul său), dar pe malul căruia s-a dezvoltat respectiva puternică „davă“/ cetate, respectivul important oraş, în care se afla elita zonei, exercitându-şiputerea – îndeosebi militară (de apărare) – în respectivul ţinut, ca, de exem-plu, toponimul Molda- (< moldă-, „albie / vale fortificată“) + -dava („fort /cetate a Zalmoxianismului“) > Moldidova («de la confluenţa Moldovei cu Si-retul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» – NBesch, 43) > Mol-dova.


16

Şi numele pelasgo(>valaho)-thraco-dac al provinciei, al „ţării de râ-uri şi de munţi“, din centrul Daciei Nord-Dunărene, Arutéla > Arudéla >Arudeál > Ardeál, se leagă tot de numele unei dave / cetăţi, castru etc., Aru-téla > Arudéla, cu vreo doi kilometri şi jumătate mai la vale de confluenţaLotrului cu Oltul (v. infra, fig 7), de la „poarta sudică“, tăiată de Oltul Supe-rior în Carpaţii Meridionali, davă / castru cunoscând o „reînflorire“ şi „apoge-ul“ importanţei sale strategic-economice, îndeosebi, între anii 117 d. H. şi258, câtă vreme toate drumurile aurului pelasgo(>valaho)-dac duceau laRoma, dar şi mai târziu, când aceste căi ale aurului valahic (dacoromânesc)au început să ducă spre Constantinusa (Constantinopol), mai ales, în vremeaînchiderii „porţii de vest“, a „porţii mari a aurului“, Morisenadun (> Cenad)/ Seggedun (> Seged), datorată migraţiei hunilor şi a altor populaţii în „creu-zetul“ Pannoniei, obturând căile spre lumea civilizată a Imperiului Roman deApus.

Fig. 7. Arutéla (hidronim) – afluentul de pe malul drept al râului Al[l]úta > Olt; în aval,Arutéla (toponim): dava / castrul de pe malul stâng al Oltului (marcat[ă] de „bulina vişiniu-cărămizie“), în Posada-Bivolari, de la Mânăstirea Cozia („vedere din satelit“ – apud W. ro).

III-b) „De la faţa locului“, dava / castrul Arutéla din orizontul a-nului 138 d. H. şi „vocile“ ruinelor de dincoace, de-ale „valurilor mândregeneraţii spumegate“ de pe Al[l]úta > Olt. În Posada / Poiana-Bivolari, depe malul stâng al Oltului, la vreo doi kilometri şi jumătate în aval de conflu-enţa vestitului râu cu Lotrul (v. supra, fig 7) şi la vreo patru sute de metri înamonte de Mânăstirea Cozia, arheologii / istoricii, pe o frumoasă terasă devreo treizeci de hectare – prelungire a Masivului Cozia – au fost descoperiteruinele davei / castrului Arutéla. Amplasarea davei / castrului aici ţine, maiîntâi, de strategiile Daciei Antice pentru „paza“ / „siguranţa“ aurului ardelean


17

destinat regalităţii, templelor şi comerţului, apoi, din vara anului 106 d. H.,anul căderii Sarmisegetusei, fireşte, de ralierea / conectarea la strategiile Im-periului Roman (de pe „Limes Alutanus“) pentru „cea mai mare siguranţă“ aaurului ardelean destinat împăratului, pentru a controla / vămui negustorii deaur ce se avântau pe mai toate căile imperial-romane (v. supra, fig. 6), îndeo-sebi, pe drumurile ce duceau în vestita, marea capitală a lumii antice, Roma.

Fig. 8. Zidurile „în ruină“ ale davei / castrului Arutéla, pe alutanul mal stâng , maisus de Mânăstirea Cozia cu aproximativ 600 de metri şi mai jos de Hidrocentrala Lotru-Olt

cu o sută de metri, în 8 ianuarie 1994.

Avându-se în vedere că drumurile Daciei fuseseră puse la punct – şipentru comerţ, şi pentru comunicare rapidă (cu staţii de poştă, Arutéla fiinduna dintre cele mai importante de pe valea râului Al[l]úta > Olt) etc. – încădin vremea regelui Burebista (82 – 44 î. H.), avându-se în vedere că ruinelecastrului ne indică „pătratul“ lui Samos / Soare-Moş (Tată-Cer, DumnezeulCogaionului / Sarmisegetusei), sau „pătratul zalmoxian“ cu latura de 60 demetri (cu autoproiecţie în „decada 6“, în „sacrul număr“ al Solului / Mesage-rului Celest, conectându-se magico-mitic la cele şase constelaţii descrescă-toare şi la cele şase crescătoare din „Zodiac“), ori faptul că zidul roman mă-soară 1,5 metri şi are „prelungiri pentru nişe / cămări“ tot de 1,5 metri, ceeace indică grosimea unui „clasic“ murus dacicus (de 3 m), „în baza-i“ (v.supra, fig. 8), nu poate fi exclusă părerea unor istorici / arheologi că zidurileacestui castru roman de la Arutéla se ridică – în anul 138 d. H. (în ultimul anal împărăţirii lui Hadrian), poate după trecerea vreunei distrugătoare viituri


18

alutane – pe temeliile unui fort dacic, ale unei dave. Chiar dacă dava aceastade pe drumul de aur al Oltului ar fi fost distrusă de împăratul Traian în vre-mea celui de-al doilea război cu marele rege al Daciei, Decebal, reconstruirea(datorită importanţei strategice) s-a dovedit imperioasă chiar în ultimul dece-niu imperial-traianic (dintre anii 107 – 117 d. H.).

Întâile săpături arheologice aducătoare la lumină a ruinelor davei /castrului Arutéla din Posada / Poiana-Bivolari, de lângă Mânăstirea Cozia,datează din anii 1888 şi 1889, cu ocazia lucrărilor solicitate de captarea ape-lor termal-sulfuroase din această arie; monedele romane descoperite aici, dinvremea împăraţilor romani, Hadrian (117 – 138), Septimiu Sever (193 – 211),Caracalla (211 – 217) ş. a., au atras atenţia autorităţilor asupra impresionanteivechimi a vieţii pelasgo(>valaho)-dacilor arutelieni de pe drumul alutan alaurului către Roma. Săpături după toate rigorile ştiinţifice ale arheologiei s-aufăcut la Arutéla, între anii 1890 şi 1892, sub ochiul atent al strălucitului ar-heolog / istoric Grigore Tocilescu, fiind scoase la lumina zilei „băile romane“şi o bună parte din ruinele castrului. Din păcate, între anii 1897 – 1902, cânds-a realizat terasamentul pentru calea ferată Râmnicu-Vâlcea – Podu-Olt,„băile romane“ au dispărut în întregime, o dată cu o parte dintre ruinele cas-trului (descoperite de Gr. Tocilescu). Sub egida Muzeului Militar Naţional, înanul 1967, prof. univ. dr. Dumitru Tudor redeschide şantierul arheologic de laArutéla; lucrările de dezvelire „completă“ a ruinelor continuă până în 1970,reluându-se între anii 1978 şi 1983, anul reconstituirii / reconstruirii PorţiiPretoriene şi a două turnuri ale castrului Arutéla (după un proiect minuţios,întemeiat pe studii făcute cu acribie de arhitectul Aurel Teodorescu). Obiecte-le descoperite între ruinele Arutélei – arme, inscripţii, monede, vase etc. –sunt expuse în prezent la Muzeul Militar din Bucureşti şi la Muzeul de Istoriedin Râmnicu Vâlcea.

La Arutéla, arheologii au descoperit că în „partea zidului de apăraresunt o serie de pinteni din piatră“ pentru „barăci / depozite de materiale“; rui-nele din incinta castrului arată că de la Poarta Pretoriană porneşte o alee pa-vată cu pietre de râu, intersectându-se cu aleea principală „în faţa clădirii co-mandantului (praetorium)“; tot aici, la intersecţie, era şi „sala de adunare asoldaţilor (collegium militare), cu opt baze rectangulare pentru susţinereaacoperişului“; mai exista şi o fierărie a garnizoanei; la 20 de metri de laieşirea (spre răsărit) prin Poarta Pretoriană se găseşte / află „drumul strategic“al Văii Oltului, „lat de şase metri şi pavat cu blocuri mari de piatră“; la nordde castrul Arutéla, în coasta muntelui, mai sus cu vreo trei sute de metri faţăde nivelul Posadei-Bivolari, se află ruinele unui „turn semicircular“, cu dia-metrul spre răsărit (cf. W. ro), mai exact spus, un dacic / zalmoxian turn-pot-coavă-solară, menit a supraveghea intrările (ieşirile) în (din) defileu.

Cea mai veche atestare scrisă a existenţei castrului Arutéla datea-ză din anul 138 d. H.; este vorba despre una dintre inscripţiile în limba lati-


19

nă, descoperite între ruine (lângă Poarta Pretoriană – v. infra, fig. 9), inscrip-ţie ce arată că – mai mult ca sigur, după o alutană viitură distrugătoare deterasă, de ziduri etc.–, în anul 138 d. H. (aşadar, în ultimul an de împărăţire alui Hadrian), fortul a fost ridicat / reconstruit din temelii, la ordinul procu-ratorului Titus Flavius Constant, de o unitate de arcaşi imperiali-romani, în-cartiruită aici (arcaşi aduşi în Dacia tocmai din Siria): Imp[eratore] Caes[are]divi Traiani Part[hici] / fil[io] divi Nervae nep[ote] Traiano / Hadriano Au-g[usto] p[ontifice] m[aximo] tr[ibunicia] pot[estate] / XXII co[n]s[ule] IIIp[atre] p[atriae], Suri sag[ittarii] / sub T. Flavio Constante proc[uratore]Aug[usti] («În timpul împăratului, fiu al divinului Traian, învingătorul parţi-lor, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, in-vestit cu a XXII-a putere tribunicană, deţinând trei consulate, părinte al Pa-triei, arcaşii sirieni [au reconstruit / ridicat castrul] sub ordinele lui Titus Fla-vius Constant, procuratorul împăratului»).

Fig. 9. Arutéla – ruinele castrului cu poarta de est („Poarta Pretoriană“) reconstituită în 1983,văzute dinspre Hidrocentrala Arutéla-Cozia.

III-c) Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla şi „Tabula Peutin-geriană“. O parte a marilor istorici / arheologi susţine că Tabula Peutingeri-ană datează din orizontul anului 195 d. H., al împărăţirii lui Septimiu Sever(193 – 211) în purpura Romei; între savanţii ce cred în această „datare“ se


20

află şi acad. A. D. Xenopol: «Aceste căi se află însemnate pe un soiu de plande distanţe rămas de pe timpul împăratului Septimius Severus şi care poartănumele de Tabula Peutingeriană după numele învăţatului german Peutin-ger, care a descoperit-o [...]. Tabula Peutingeriană, făcută în timpul împăra-tului Severus (193 – 211 d. Hr.), pe când Dacia se afla sub stăpânirea roma-nă, arată tot cele trei drumuri vechi, cari conduceau peste Dunăre, în Dacia»(XIRD, I, 131 sq.).

O altă parte a istoricilor – Constantin Daicoviciu, Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, Eug. Manni, Mircea Muşat ş. a. – considerăcă Tabula Peutingeriană se datează în orizontul secolului al III-lea / al IV-lea: «Tabula Peutingeriană, hartă a drumurilor antice [...], pare să fie din se-colul al III-lea d. H.» (Mircea Muşat / MIMS, 155); «Data la care a fostdesenată în această formă Harta lui Peutinger e mult discutată. Ea pare să fiedestul de târzie. Ceea ce ne interesează pe noi e în primul rând modelul care aservit de orientare în trasarea frontierelor imperiului şi ce anume situaţie seoglindeşte în acest model. Pentru aceasta e interesant să precizăm că, în ceeace priveşte ţara noastră, harta nu prezintă partea răsăriteană a Daciei romane(Transilvania de Est). Bazat pe acest element, C. Daicoviciu consideră că ori-ginalul-model al Hărţii lui Peutinger nu poate fi decât o hartă sau un itineraral Imperiului Roman întocmit între anii 251 – 271, deoarece numai în acestrăstimp Dacia romană a fost lipsită de partea ei orientală prin cedarea ei goţi-lor de împăratul Treb. Gallus [...]. Pornind de la această interpretare a lui C.Daicoviciu, învăţatul italian Eug. Manni, pe baza unor detalii din regiunearenană, arată că modelul nu poate fi anterior anului 260 [...]. Astfel, exempla-rul folosit de desenatorul Hărţii lui Peutinger prezintă situaţia dintre 261 şi271 / 272, când Dacia, părăsită de Aurelian, nu mai putea figura pe nici ohartă a Imperiului Roman» (Fontes, I, 737); «Acest itinerariu este reconstituitîn ce priveşte partea lui esenţială, până la Berzobis, pe temeiul indicaţiilorposterioare ale Tabulei Peutingeriane , o hartă a lumii vechi din secolul alIV-lea al erei noastre.» (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu / GIrva,56).

Pentru importanţa sa deosebită pe „drumul aurului“ ce ducea din Da-cia Intracarpatică la Roma (după cum s-a mai spus), toponimul pelasgo(>va-laho)-dac, Arutéla, desemnând castrul / dava din Posada-Bivolari, de lângăMânăstirea Cozia, apare ca „jalon“ / „staţie“ în Tabula Peutingeriană, „har-tă“ «întocmită pe baza itinerariilor şi a unei hărţi a Imperiului Roman», unde«relieful este redat schematic şi liniar, deoarece nu era socotit un lucru impor-tant; doar punctele de trecere peste fluvii sunt indicate; se găsesc în schimbdrumurile principale ale întregii lumi civilizate cunoscute pe atunci şi, în spe-cial, cele ale Imperiului Roman din epoca sa de extensiune maximă» (Fontes,I, 737). Ceea ce înseamnă că Tabula Peutingeriană reflectă „realităţile impe-rial-romane“ de pe drumurile strategice / comerciale din lumea antică, din e-


21

poca de glorie a împăratului Romei, Traian (98 – 117 d. H), şi până dincoacede epoca de revenire la demnitatea gloriei din Dacia regelui / împăratului Re-galian (253 – 268 / 270), deoarece sub Regalian, indiscutabil, Dacia amisaest (cf. PTDR, 29 sqq.).

Fig. 10. Tabula Peutingeriană – cu „drumul aurului“, segmentul (VIII) dintre CastraTraiana (Sâmbotin-Vâlcea) / Arutéla (de lângă Mânăstirea Cozia) şi Apulum (Alba Iulia).

Pe această hartă, oraşele mari – ca, de exemplu, Apula / Apulum (Al-ba Iulia, v. supra, fig. 10), «au două turnuri, iar cele importante din punct devedere comercial au cerculeţe pe turnuri; localităţile balneare sunt reprezen-tate prin dreptunghiuri şi au marcate în centru un bazin [...]; unitatea de măsu-ră este mila romană (1478 m), pornindu-se cu numărătoarea de la porţile ora-şului; cifra dată indică distanţa până la următorul oraş» (ibid.).

„Segmentul“ al VIII-lea din Tabula Peutingeriană (v. supra, fig. 10 /infra, fig. 11), „ivindu-se“ imediat după Buridava (Stolniceni-Vâlcea; cf.MIMS, 147 / CPLR, 95), mai exact spus, de la Castra Traiana („taberele destrăjeri ale împăratului Traian“ – azi, localitatea Sânbotin-Dăeşti, de lângăstaţiunea balneară Călimăneşti) şi „călăuzindu-ne“ antic, până dincolo deApula / Apulum („urbea de două turnuri“, Alba Iulia, reşedinţa / capitalaprovinciei imperial-administrativ-romane, Dacia Apulensis, prima provincieintracarpatică / aruteliană > ardeleană de la „intrarea în Ţara Aurului“ din-spre sud, din drumul Oltului), relevă „repere“ / „staţii“ (dave, castre / forturi,ori cetăţi-oraşe), îngăduindu-ne a şti / calcula şi distanţa dintre acestea (dis-


22

tanţa dintre „poarta“ castrului / davei până la intrarea-n următoarea „staţie“),exprimată în mile / cifre romane (1 milă romană = 1478 m): Castra Tragana(VIIII / 9 mile = 13302 m) / Castra Traiana, Arutéla (XV / 15 mile = 22170m), Pretorio (VIIII / 9 mile = 13302 m) / Praetorium, Ponte Vetere (XLIIII/ 44 mile = 65032 m) / Pons Vetus, Stenarum (XII / 12 mile = 17736 m) /Caput Stenarum, Cedoni(a)e (XXIIII / 24 mile = 35472 m) / Cedonia,Acidava (XV / 15 mile = 22170 m) şi Apula / Apulum, în total: 128 mileromane (128 × 1478 m = 189 km şi 184 m; „Mersul trenurilor“ din Româniaanului 2012 certifică distanţa exactă, de 182 km, dintre staţia Alba Iulia /Apulum şi staţia Dăeşti / Sânbotin – aflată în vecinătate cu Călimăneşti;aşadar, anticul „drum al aurului“ dintre Castra Traiana = Sânbotin-Dăeştişi Apula / Apulum = Alba Iulia era mai lung cu 7 kilometri şi 184 de metridecât cel de astăzi, dintre respectivele staţii CFR, e drept, fără a ne împăunacu ultramodernele tunele, deoarece avem şi multe ocolişuri pe la dava produ-cătoare de săbii / sibine, adică pe la Sibiu, pe la Vinţu de Jos etc.).

Fig. 11. Arutéla şi segmentul al VIII-lea din Tabula Peutingeriană; notele din lucrareaapărută sub egida Academiei Române, Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I

(ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini): «30 „Podul de la Olt“» ; «31 „Taberele luiTraian“»; «32 „Podul Vechi“»; «33 „Capul Strâmtorii“» (Fontes, I, 741).

III-d) «Istoria Românilor din Dacia Traiană» (vol. I, 1913), deacad. A. D. Xenopol, despre hidronimul / toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Lăsând la o parte demonstraţiafermecătoare a lui A. D. Xenopol, făcută în Istoria Românilor din DaciaTraiană (publicată în Bucureştii anului 1913), de unde rezultă că – în ceea cepriveşte istoria noastră carpato-dunăreană – Tabula Peutingeriană reflectărealităţile din Dacia Nord-Dunăreană, drumul expediţiei / campaniei secundea împăratului Traian împotriva regelui Decebal, drumul celui de-al doilea ma-re război decebalo-traianic, din 105 – 106 (v. infra, fig. 12 / Harta expedi-ţiilor lui Traian şi drumurile „Tabulei Peutingeriane“), evidenţiem doarfoarte interesantele aserţiuni xenopoliene legate de hidronimul / toponimul


23

pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál: «Traian deci,cum a ajuns la Pons-Aluti, a apucat spre nord, pe malul drept al Oltului, cătrepasul Turnului-Roş, pe calea indicată de Tabula Peutingeriană. Punctul undeTraian a atins Oltul trebuie să se fi aflat puţin mai jos de Râmnic, căci deacolo vedem că mai sunt două staţii până la Arutéla, care era aşezată pe râulLotru de astăzi, ce-şi trage numele de la Arutéla. [...] Mai observăm că, pecând de la Drobeta până la Pons Aluti, distanţă îndestul de mare, sunt cincistaţii, de la acest[a] din urmă până la Arutéla, distanţă mică, sunt numai două;şi tot pentru identificarea Lotrului cu Arutéla mai vorbeşte şi împrejurarea căel se află aproape la două treimi de drum între Turnu-Severinului şi Alba Iu-lia, precum şi Arutéla „Tabulei Peutingeriane“ se afla la aceeaşi îndepărtareproporţională între Drobeta şi Apulum.» (XIRD, I, 153 sq.).

Fig. 12. Harta expediţiilor împăratului Traian şi drumurile „Tabulei Peutingeriane“,de acad. A. D. Xenopol (în dreptunghi, dava / castrul Arutéla).

Fără a se mai sublinia că ruinele davei / castrului Arutéla au fost des-coperite la vreo doi kilometri şi jumătate în aval de confluenţa Lotrului cuOltul (nu pe malul drept – v. harta / detaliu, infra, fig. 13 –, ci pe malul stângal marelui râu Aluta / Alutua – ceea ce nu exclude, ipotetic vorbind, existenţaîn acest punct strategic, de confluenţă Lotru – Olt, poate, a „davei majore“,Aruta, urmând a fi descoperită de arheologii viitorului apropiat) şi fără a ob-serva diminutivalul Alutela > Arutéla ca vlăstărire din Aluta / Alutua (> Olt),aserţiunea xenopoliană: «Am văzut că Traian mergea pe partea dreaptă a Ol-tului şi tocmai pe această parte se varsă în el râul Lotru» (XIRD, I, 154) în-cântă receptorul de astăzi şi printr-o notă lămuritoare – în spiritul anotimpu-


24

rilor de atunci ale cercetării – cu conexiune în hidronimul Lotru: «Arutéla es-te format – ca şi Amutria – din (ad) Rutela (m). Prin o metateză foarte obiş-nuită în limba română, avem din Rutela, Lutera, de unde, apoi, prin schim-barea lui u în o, eliminarea lui e şi prefacerea genului, din feminin în mascu-lin, avem forma Lotru...» (XIRD, I, 154).

Fig. 13. Arutéla – dava / castrul (ori, mai degrabă, Arutéla Mare) cu amplasare strategică laconfluenţa râului omonim (Arutéla > Lotru) cu marele râu, Al[l]úta > Olt, „localizare“

propusă arheologilor de A. D. Xenopol, în 1913 (hartă, detaliu, apud XIRD, I, 144 / 145).

Fără a cunoaşte lucrarea complexelor legi fonetice – fireşte, marele is-toric nefiind specialist şi în lingvistică –, fără a şti pe-atunci că -ela este sufixdiminutival pelasgo(>valaho)-dac din care a rezultat contemporanul -el (pen-tru masculin, singular – după cum atestă, din orizontul anului 50 d. H., şi listade plante medicinale cogaionice / sarmisetetusane – cf. PTZpl, I, 29), că mul-te substantive masculine pelasgo(>valaho)-dace se terminau în -a (ca, de e-xemplu, substantivele proprii: Bradua – ca şi substantivul comun bradua >brad, Burebista etc. – cf. PTTab, 2), A. D. Xenopol are meritul incontestabilde a fi observat că între hidronimul pelasgo(>valaho)-dac Lotru şi toponimulpelasgo(>valaho)-dac Arutéla se află conexiuni originare. Pentru anotimpu-rile cercetării istoric-lingvistice din orizontul anului 1913 este remarcabilă şibinevenită apropierea dintre toponimul Arutéla şi râul Lotru, cu observaţia că


25

la început fost-au râul şi hidronimul Al[l]úta (> Olt), apoi Arutéla > Arudéla> Arudeál > Ardeál (cf. infra, IV-b / -c).

III-e) Vasile Pârvan – Getica (1926) – despre hidronimul / toponi-mul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Inventa-riind toponimele din Dacia, de pe hărţile lui Ptolemeu (Ptolemaeus) şi de pe„itinerariile“ imperial-romane, Vasile Pârvan precizează că antica localitateArutéla se afla / află (v. supra fig. 2, 3, 5, 6, 7) «în faţa Coziei, pe malulstâng al Oltului, la Bivolari», că toponimul dacic Arutéla «e legat de numeleindigen (dacic) al Oltului», Al[l]útua > Olt; «Tomaschek crede chiar că şiAlútus, râul, a avut o formă Arúta» (PGet, 158); tot V. Pârvan mai constată şiexistenţa unui sufix diminutival pelasgo(>valaho)-dac, -la, «atât pentru nu-mele de persoane cât şi pentru cele de localităţi» (ibid.), exemplificând cuPorsula, Potula, Ginula (pentru pelasgo>valaho-dacul -ula, în universulplantelor medicinale cogaionice / sarmisegetusane, a se vedea mozula, pro-pedula etc. – cf. PTZpl, II, 173 / 188, 204 / 211).

A se reţine că forma pelasgo(>valaho)-dacă, pentru masculin, nomi-nativ, este Al[l]útua, tetrasilabic, hidronimul ce – în urma acţiunii legii eco-nomiei de semnificant şi a altor legi fonetice – relevându-se azi în monosila-bicul Olt (v. infra, IV); forma cronicărească grecizată a acestui toponimpelasgo(>valaho)-dac a fost Al[l]útas / şi cea „latinizată“, Alútus.

III-f) Adrian Riza – Ardeálul (1982 – 1983) – şi „etimologismulzongoristic maghiaro-slav“ al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi,Gombocz, Melich ş. a. Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla> Arudeál > Ardeál a ispitit numeroşi „lingvişti“, mulţi dintre aceştia – înmajoritatea lor unguri / maghiari şi slavi (ruşi, sârbi, bulgari ş. a.) – înecân-du-se într-un „zongorism etimologistic“ de „savantă păroşenie“, desigur, „dinordin politic-şovin“, respins „zongorism-diversionist“, combătut cu zdrobi-toare argumente de cercetătorii valahi – ce au relevat autohtonismul terme-nului. În secolul al XX-lea, „cea mai mare“ desfăşurare de forţe interdiscipli-nare o face Adrian Riza, în amplul său studiu, Ardeálul, publicat în anii 1982şi 1983, „în serial“, adică în majoritatea numerelor important-străvechii re-viste din Sibiu, Transilvania.

În Ardeálul, partea a XII-a (cap. XIX: Realitatea ca scară de refe-rinţă. „Nomazii“ şi „autohtonii“, cap. XX: Critica „etimologiei“ lui Hun-fálvi. Ardeál este, în opinia noastră, denumirea românească „populară“ şiveche a Transilvaniei), cu acribie şi cu bogăţie de incontestabile / indiscu-tabile dovezi ştiinţific-lingvistice, Adrian Riza „spulberă“ istoriografia şovinăungurească / maghiară şi „etimologismul pseudoştiinţific maghiaro-slav“ allui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi, Gombocz, Melich ş. a.: «Trebuiespus de la început că etimologia dată românescului Ardeál de către Hunfálvi


26

face corp comun cu această interpretare fantezistă a faptelor, cu această isto-riografie tendenţioasă întemeiată pe falsul sistematic. Infirmată tot mai multde faptele materiale, lipsită de sprijinul documentului, şcoala istorică şovină aîncercat să exploateze la maximum, cu o rară consecvenţă, „terenul vag“ allingvisticii istorice care părea mai prielnic arbitrariului. [...] „Etimologia“ luiHunfálvi, care trebuie privită în acest context, intenţiona declarat să demon-streze că, de îndată ce numele ţinutului este unguresc, primii ajunşi la ţintă aufost ungurii, care l-au transmis apoi românilor, sosiţi cu întârziere, teza cu-noscută care leagă întreaga poveste de o solidă structură statală, de „organi-zarea monarhică“ şi de „superioritatea“ de civilizaţie. Acceptarea cu o mareuşurinţă a „demonstraţiei“ acestuia datorează şi ea mai mult literaturii dinmarginea istoriei decât faptelor ca atare. De îndată ce Ardeál ar avea în un-gureşte înţelesul de „(ţara de) dincolo de pădure“, nu încape îndoială că„ţara“ aceasta se găsea în afara locului de unde a pornit denumirea şi că, deci,ungurii au venit în Ardeál din altă parte, ceea ce însă spune şi Anonymus,ceea ce nu neagă nimeni şi, ceea ce, la urma urmei nici nu trebuie demonstrat.[...] „Etimologia“ lui Hunfálvi este cât nu se poate mai simplă. Ardeál estechiar ungurescul Erdely care reproduce un vechi unguresc erdo-el (-elv; -elu)„(ţinutul de) dincolo de pădure (codru)“ şi care a fost tradus în documentelemaghiare prin Ultrasilva şi mai apoi prin Transilvania.» (RArd, XII, 31 sq.).În continuare, Adrian Riza apelează la un „citat-martor“ din lucrarea doctoru-lui în filologie clasică de la Universitatea din Budapesta (1906), Nicolae Dră-ganu (1884 – 1939), Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şionomasticii (Bucureşti, 1933, p. 421): «Formele ungureşti Erdöelü, Erdöelv,Erdöel, Erdeel (scrise: Erdewelw, iar cu sufixul posesiv -e: Erdewelwe, Er-dewel, Herdewel, Erdevel, Erdeel) se găsesc în cronicile şi documentele la-tino-ungureşti începând de la 1200 până prin secolul XIV. La 1390 întâlnimmai întâi forma Erdel care se poate citi şi Erdely. O formă dialectală mainouă, cu l sau ll în loc de ly n-a putut să intre în limba noastră, deoarece acestfenomen se întâlneşte numai în dialectele apusene ale limbii ungureşti, iar cuaceasta românii din Ardeál n-au avut contact. Forma mai veche a Ardeáluluiaşadar a trebuit să intre în limba noastră înainte de 1390». Desigur, în ciudaacutei mancurtizări a tinerei intelectualităţi valahe din părţile Daciei aflate înjugul Imperiului Habsburgic / Austro-Ungar – fie ea şi doctoralo-budapesta-no-vieneză –, trebuie subliniat faptul că, în orizontul anului 1200 / 1390, întoponimul pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál, legile lin-gvistice ale limbii valahe îşi încheiaseră lucrarea, „operaseră“ / „fixaseră(„cristalizaseră“) semnificantul Ardeál – şi transliterarea toponimului în lim-ba maghiară, Erdel, certifică tocmai această realitate istorică.

Adrian Riza focalizându-şi analiza pe „citatul-martor“ din N. Dră-ganu, mai subliniază: «1. Cheia de boltă a întregii demonstraţii rămâne, dupăcum se vede, aserţiunea că Transilvania ar traduce pe ungurescul Erdel,


27

forma „nouă“ a unui unguresc Erdö-elv, pe care am putea-o numi „postulatullui Hunfálvi“. Într-adevăr, această afirmaţie nu se susţine de fapte: având laîndemână totalitatea documentelor ungureşti cunoscute până în secolul alXV-lea, constatăm că în nici unul dintre ele nu întâlnim cuvântul Ardeál în-tr-un context care să îngăduie (direct sau indirect) concluzia că el ar repre-zenta echivalentul („traducerea“) denumirii de cancelarie Ultrasilva, Tran-silvania.» (RArd, XII, 32). În nota (31) însoţitoare a aserţiunii de mai sus,Adrian Riza precizează: «Dacă la prima lui atestare numele „unguresc“ alArdeálului nu are sens, nu este înţeles în ungureşte, se înţelege că întreagademonstraţie a lui Hunfálvi se întemeiază pe neant.» (ibid.).

Adrian Riza mai evidenţiază: «Bunăoară [...], la Anonymus, ni se vor-beşte despre o pădure Igfon despre care ni se spune că „iacet ad Erdeuelu“.Oricând am plasa scrierea Gestelor, şi putem fi de acord în acest caz cu anul1150, este limpede că autorul lor, cunoscător al limbii ungureşti şi „autor alunui adevărat monument de limbă latină medievală“, nu înţelege Erdeuelu cao „transilvanie“, o „(ţară de) dincolo de păduri“, căci o „silva que iacet adultra silvam“ nu este cu putinţă. Examinând atent documentele şi texteleungureşti, constatăm că avem, pe de o parte, denumirea oficială Transilvania,formulă de rutină a cancelariilor medievale europene de limbă latină (cu unmodel latin imperial) şi care într-adevăr înseamnă „(ţinutul de) dincolo de pă-dure“, aşa plasat faţă de poziţia regatului Ungariei din care voievodatul nufăcea parte. Avem a face, pe de altă parte, cu un toponim al cărui sens nu re-zultă de nicăieri. Dar utilizarea denumirii „populare“ a unui teritoriu înparalel cu denumirea lui oficială este, de asemenea, un lucru cât se poate deobişnuit, cu nenumărate analogii care ne arată că nu avem a face cu „tradu-ceri“ ale numelui „popular“. Niciodată, prin urmare, nimeni nu a simţit,până la Hunfálvi, legătura stabilită de etimologia lui Ardeál şi „traduce-rea“ lui prin Transilvania.» (ibid.).

Fără a mai aborda „coruptele“ forme „grafice“, unele datorate percep-ţiei în bază „ugro-finică“ de articulare – Erdeel, Erdenelü, Erdeuelu, Erde-vel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdeweletc. –, cele mai multe din orizontul temporal al anului 1150, an în care seconsideră că ar fi fost scrisă cronica notarului Anonymus („iacet ad Erde-uelu“ – RArd, XII, 32 –, „inter Thisciam et Silvam Igfon que iacet ad Er-denelü“ – OSr, 34 – etc.), se cuvine a observa, de dincolo de brutala / barbaraexpresie a „ungurizării“ / „maghiarizării“ toponimului pelasg > valah Ardeál(cf. infra, IV):

1) între orizonturile anilor 551 – 1150 (v. infra, IV-c), toponimulArutéla evoluase şi lucrarea legilor lingvistice deja îi „cimentase“ / „fixase“forma: Ardeál – aceasta stând în „temeiul“ formelor toponimice din docu-mentele ungureşti: Erdeel, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewel-we, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc.; un derivat de la Ardeál este


28

apelativul ardelean – ce, metatezat, îşi face apariţia în cronica Anonimuluimaghiar: Erdenelü; toponimic-forma cu iniţiala A- este anterioară tuturorsemnificanţilor / formelor cu iniţiala: E-, H-, O- etc.;

2) la „fixarea“ ungurilor / maghiarilor în spaţiul Daciei de Vest, prinvoinţa împăratului din Constantinopol şi a Papei de la Roma, prin bunăvoinţa„ducelui“ valah dintre Tisa şi Dunăre, Monu Măruţ, onomastic deformat deanonimul cronicar maghiar în Menumorut, desigur, aceştia nu au adus pe caişi pelasgo(>valaho)-dacul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál; dimpo-trivă, ungurii / maghiarii au preluat de la valahii din Dacia de Vest / Pannoniao serie de toponime, de hidronime etc. (unde a fost posibil, şi le-au tradusparţial, ori în întregime, în limba maghiară): Szeged, Szigetpuszta, Zakany-szek (< Zakany- „zăgani“ + -seg[a] / -sâg[a] „sâg“ – adică „Sâga Zăganilor“– v. infra, studiul La început fost-au sâga, sâgetul...), Duna < pelas-go(valaho)-dac Dunăre, Körös < pelasgo(>valaho)-dac. Criş, Tisza <pelasgo(>valaho)-dac. Tisa etc.

Desigur, „bâlbâirea“ toponimului pelasgo(>valaho)-dac, Ardeál, îndroaia de „forme“ toponimice din documentele ungureşti / maghiare ca: Er-deel, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü,Erdöelv, Herdewel etc, nu numai că «nu ne restituie o tendinţă de trecere aunui *erdö-elu spre Erdel» (RArd, XII, 32), după cum dorea un Hunfálvi, cirelevă şi „fracturile“ bazei ugro-finice de articulare pe care le-a produs multi-milenarul toponim pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál >Ardeál. Şi, după cum constată Adrian Riza, «ne găsim mai degrabă în faţaunor ezitări caracteristice în transcrierea unui toponim străin, fără sens înlimba ungară, pentru care avem numeroase alte exemple în documentele epo-cii» (ibid.), întrucât, după cum subliniază şi N. Drăganu, «acolo unde -l (fi-nal) se aude în maghiară este vorba de inovaţii dialectale şi nu avem a face cuformantul -l-.» (RArd, 33); «3. Dificultatea cea mai mare o face însă „ungu-rescul“ -el; -elü; -elv „trans“, care în realitate nu există în ungureşte şi carepoate fi admis, numai dacă avem în vedere un formant -l-, lativ, comun ugro-finic. Acesta însă a făcut în ungureşte o altă evoluţie care nu îl mai explicăpe Erdel = erdö-el şi care îşi are originea în influenţele exercitate asupraviitoarei limbi ungureşti în Alföld» (RArd, 32). Adrian Riza mai relevă:«Dacă privim chestiunea din punct de vedere strict lingvistic, raportul dintreromânescul Ardeál şi ungurescul Erdely este raportul normal dintre un cu-vânt românesc originar („autohton“) şi forma aşteptată pe care o capătă el caîmprumut în limba ungară» (RArd, 33); «5. Un element suplimentar este adusde o veche atestare a formei româneşti într-o sursă bizantină, la cronicarulLaonic Chalcocondil (1423 – 1490), care pomeneşte Ardeálul, foarte aproa-pe de un moment cheie pentru etimologia lui Hunfálvi (1390), în mod siste-matic ca Ardelion (), altfel spus cu vocalismul românesc. Infor-maţiile lui Chalcocondil privitoare la spaţiul carpato-dunărean sunt cu totul


29

remarcabile, dovedind o foarte bună cunoaştere a realităţilor geografice, et-nice, politice etc., iar utilizarea formei Ardel – este cu atât mai semnificativăcu cât (1), pe de o parte, nimic nu se opunea adoptării în greceşte a unei for-me Erdel – sugerată (s-ar putea spune impusă) şi de faptul că (2), pe de altăparte, denumirea turcească, de la primele menţiuni ale Ardeálului, esteErdel, formă aşteptată în limbile turce (care au tratat consecvent în acest feltoponimele iranice cu tema ard-).» (RArd, 33; cf. REtn, 118 sqq.).

După ce „spulberă“ pseudoteoriile lingvistice ale lui Hunfálvi şi aleacoliţilor lui, Karacsony, Gombocz şi Melich, cu privire la toponimul pelas-go(>valaho)-dac, Ardeál (v. RArd, 43 sq.), Adrian Riza conchide: «Româ-nescul Ardeál (Ardeálu, Ardeliu) a fost preluat în forme care au dus normalla Erdely, inclusiv la dispariţia lui l- fără „semnificaţie morfologică“ şi nor-mală în această poziţie. Acest -l (final), împrumutat o dată cu numele dinromână nu a avut niciodată în limba ungară funcţia lui trans [...]. Întâlnireatoponimului românesc cu ungurescul erdö „pădure“ nu poate fi privită nicimăcar drept rezultat al unei „etimologii populare“, al unei apropieri spontaneîntre două cuvinte cu formă apropiată, sau al încercărilor administrative demaghiarizare ca în cazul numelor de localităţi. Întreaga discuţie menită săexploateze aproximativa apropiere de formă dintre Erdély (Ardeál) şi erdö„pădure“ este opera exclusivă a filologilor şi istoricilor unguri oficiali sauinfluenţaţi de versiunea oficială şovină a istoriei şi reprezintă o simplă specu-laţie. Transilvania, denumirea oficială a cancelariei maghiare de limbă lati-nă, nume care nu a pătruns niciodată pe stratul popular al limbii, vehiculatnumai pe cale cultă, târzie, nu are nimic a face cu denumirea populară a ţării,Ardeál, împrumutată în ungureşte ca Erdely.» (RArd, 37).

Dacă – prin absurd – toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Aru-dela > Arudeal > Ardeál ar fi fost zămislit în limba maghiară (oficială / decancelarie, ori dialectală), rămâne de neînţeles efortul cancelariilor ungare /maghiare de a prepara – fie şi în limba latină – o sintagmă care să-l substituie,ca, de pildă: Ultrasilva, Transalpina, Transilvania etc. (în esenţă, semnifi-cantul fără semnificat, cu „stranii“ reactivări de factură imperial-austro-un-gară şi prin nejustificata „politică de euroregionalizare“ impusă / dictată deUniunea Europeană României de astăzi; toponimul pelasgo>valaho-dac, Ar-deál, încărcat cu istoria multimilenară a Daciei, desemnând – în Dacia ca şi înRomânia contemporană, moştenitoarea anticului nucleu al Daciei – faimoasaregiune intracarpatică a aurului – inclusiv cel de Roşia Montană ce a intrat în„vizorul“ canadiano-englez –, nu trebuie substituit de toponimul Transilva-nia, numele statului valah-evmezic dat de cancelariile budapestano-vieneze).Dar, după cum s-a mai spus, ungurii / maghiarii (sub Arpad, vreo şapte-opttriburi ce-şi aflaseră salvarea, în anul 895 d. H., din „menghina“ pecenego-bulgaro-moldavă ce le-a zdrobit „ţara“ lor de la Atelkuz, dintre Volga şiDon), înrădăcinându-se în Dacia de Vest (provincia Pannonia, în anul 896) –


30

nu prin „cuceriri“ (fabricate de tardiv-evmezice cancelarii ale regilor unguri),ci prin voinţa împăratului bizantin, Leon al VI-lea, prin încuscriri / înrudiri cu„duci“ valahi (fiul lui Arpad, Zultes, se căsătoreşte cu fiica lui Monu Măruţ /Menumorut, primind şi un teritoriu nord-dunăreano-tisian ca zestre), ori cuputernici regi / împăraţi valahi (regele ungur, Bela al IV-lea, în calitate desocru al împăratului valah Ioan al II-lea Asan, primeşte „în grijă“ Ardealul /Transilvania), prin papii de la Roma şi Catolica Biserică („încoronatoarea“multor „regi apostolici“ din Ungaria, inclusiv a valahului Matei Corvin) etc. –, au preluat de la autohtonii pelasgi > valahi dunăreano-tisieni majoritatea hi-dronimelor, toponimelor etc. (v. supra, III-f, 2).

IV) De la hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Aluta > Olt, la toponi-mul Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál. Înainte de a trece la analizasemnificanţilor pelasgo(>valaho)-daci (hidronime / toponime) Arutéla, Lotruetc., trebuie precizat că hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Alúta (Al[l]úta),„semnificantul-bază“, este atestat – încă din orizontul anului 150 d. H. – dePtolemeu, vestitul geograf / astronom din Alexandria Egiptului, în celebra-ilucrare, Îndreptarul geografic, unde – abordând „cotiturile“ Dunării, sacrulfluviu al Daciei – subliniază: «...cotitura spre vărsarea râului Aluta, care por-neşte de la miazănoapte şi curge prin Dacia [are gradele] 500 15 – 440...»(Fontes, I, 543). Neschimbat aflăm acest hidronim din Dacia, Aluta, şi în anul551, când Iordanes îşi redactează Getica (cf. IorGet, 29 / Fontes, II, 418).

IV-a) De la anticul hidronim pelasgo(>valaho)-dac, Alúta (Allúta< Allóta < Alláta), la hidronimul de azi, Olt, şi la toponimul Oltenia. Dacăavem în vedere „triunghiul roirii vocalice“, trebuie să subliniem că formaarhaică a hidronimului pelasgo(>valaho)-dac din orizontul anului 150 d. H.,Aluta (desigur, trisilabic, vând vocala rotunjit-posterior-închisă accentuată, -ú-, şi sonanta lichidă laterală dental-sonoră „geminată“, -ll-, căci de n-ar fifost astfel, după, ori în vremea dominaţiei imperial romane peste Dacia, sim-plul şi intervocalicul -l- s-ar fi transformat în -r-, ca în diminutivul Arutéla şiAllúta n-ar fi evoluat în Olt, ci în Ort), a descins dintr-o formă intermediară,anterioară acesteia cu trei-patru secole, Allóta, formă ce, în secolul în careHerodot (484 – 425 î. H.) îşi caligrafia Istoriile (IV, 49), era, desigur, Alláta(Aλλάτα); forma aceasta este confirmată indirect şi de „metatezarea“ (întrenenumărate altele) şi apoi de „confundarea sistematică“ a numelui de râu pe-lasgo(>valaho)-dac Alláta / Aλλάτα) cu grecescul nume de titan, Atlas /Aτλάς, „metateză“ / „confuzie sistematică“, specifică tardivelor şcoli greceştide copişti (nu întâmplător după vreo jumătate de mileniu de la moartea luiHerodot, căci de pe-atunci împăratul Romei, Traian, a dat ordin ca numeleDaciei să fie scos din istorii – cf. Fontes, I, 33 sq. / HIst, I, 329).


31

În afara celor semnalate din orizontul anului 150 d. H., în lucrarealegilor lingvistice asupra hidronimului pelasgo(>valaho)-dac, Al[l]úta, dar dedincoace de orizontul anului 551, mai relevăm: în semnificantul trisilabic, Al-[l]ú-ta, accentuata vocală rotunjită, posterior-închisă, -ú- , din silaba a doua,acţionează asupra vocalei iniţiale a maximei aperturi A-, „închizând-o“ înposterior-mijlocia O-; asupra semnificantului / hidronimului Ol-[l]ú-ta îşiarată apoi lucrarea „legea economiei de semnificant“ (cf. PTDelrc, 239 sqq.),vocala finală (desinenţa de masculin, ca în bradua / Bradua, Burebista etc.)cunoscând apocopa, numele reducându-se totodată la două silabe, ceea ceduce şi la deplasarea accentului pe vocala iniţială Ó- (ca în rostirea de azi),ajungându-se la forma Ól[l]ut; şi pe la începutul perioadei evmezice (ca şi încazul bisilabicului, de-acum, bradu / Bradu – cf. PTTab, 2; REtn, 268 sq. /BVoc), hidronimul bisilabic, Ól[l]ut, înregistrează din nou lucrarea legii eco-nomiei de semnificant; de data asta, prin sincoparea lui -u-, hidronimul devi-ne monosilabicul Olt, aşa cu ne este cunoscut şi astăzi.

De la Al[l]úta, prin derivare cu sufixul pelasgo(>valaho)-dac -éna (caşi în cazul arhaic Morisena < Maris + -ena / „Mureşeana“ – cf. OSr, 75), lacare s-a alipit desinenţa de feminin-singular, -ia, a rezultat toponimul Al[l]u-taénia (< Allúta- + -éna + -ia) > Ol[l]uténia > Olténia („Ţara Oltului“ – laînceput, de la izvoarele Oltului până la vărsarea-i în Dunăre, când conducătoradministrativ, adică „ban“, era un Alutuon > Lytuon; de pe-atunci ardeleniide pe Oltul Superior, ca şi astăzi, se mai numesc şi olteni; „înjumătăţirea“ –în Ardeál şi în Oltenia ca în timpurile noastre – se petrece după ce dava /castrul Arutéla încetează să mai fie administrativ-militară „capitală“ / „bă-nie“). Din hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Al[l]úta / Olt, se relevă – înRomânia de azi – o bogată toponimie: Olteanca (Mehedinţi), Olteanca (Te-leorman), Olteanca (Olteanca-Găvile / Olteanca-Lădeşti, din judeţul Vâl-cea), Olteanu (jud. Gorj), Olteneşti (Vaslui), Olteni (jud. Alba), Olteni (Co-vasna), Olteni (Constanţa), Olteni (Olteni-Ulieşti / Olteni-Lucieni, jud. Dâm-boviţa), Olteni (Ilfov), Olteni (Prahova), Olteni (Teleorman), Olteni (Vâl-cea), Olteni (Vrancea), Olteţ (Braşov), Olteţani (Vâlcea), Olteţu (Vâlcea),Oltina (Constanţa), Oltina (Ilfov), Oltişoru (Olt) etc. (cf. CPLR, 70).

IV-b) De la hidronimul Al[l]úta, la hidronimul / toponimul Aruté-la, apoi la hidronimul Lotru şi la apelativul lotru („hoţ de drumul mare alaurului Daciei“). O pereche hidronimică de mare – mic se relevă peste mile-nii şi în Al[l]úta > Olt – Alutéla / Arutéla > Lotru, graţie unei tradiţii decur-gând din „oralitatea cultă“ promovată de şcolile Zalmoxianismului – monote-istă religie ce avea în panoul său central, după cum s-a mai subliniat, nutriada / treimea ca în Creştinism, ci tetrada sacrelor perechi: Samos / „Soare-Moş“ – Dacia / Dochia şi Soare – Lună („reverberând“ în plan teluric „abso-lutul cuplu“, Făt-Frumos – Cosânzeana).


32

Aşadar, după tradiţia hidronimic-zalmoxiană din Dacia, importantulrâu-cale-a-aurului, Al[l]úta, dă numele său, diminutivat, celui mai valoros a-fluent pe care-l are printre minele de aur ale lumii antice, Al[l]utéla < Al[l]ú-ta + suf. dim. -éla. Apoi, tradiţia antică din Dacia, dar, de data asta, cea topo-nimic-zalmoxiană, cerea ca dava „primă“, „cea veche“, „cea de sus“, de laconfluenţa cu sacrul râu, să-şi însuşească numele afluentului, Al[l]utéla, şidacă, în funcţie de strategiile istorice ale locului, apărea (neapărat), mai sus(„mai la deal“), ori mai jos („mai la vale“), vreo nouă, „tânără“ davă, atuncitoponimul îngăduia alăturarea determinativului poziţional (faţă de dava ve-che).

Deosebit de interesantă – datorită „meteorologiei vremurilor“ antice şievmezice din arealul râului Al[l]úta > Olt – este şi lucrarea legilor lingvisticeîn hidronimul Al[l]utéla (Oltul „mic“, dar nu Să-Lotru-uc-el-ul > Sălătru-celul, afluentul sărat, de la Călimăneşti, nici Olteţul, din aval de oraşul Sla-tina, nici Lotrioara / Lotrişorul, ci Lotrul din amonte de Cozia, Lotru ce sevarsă în marele Olt, în dreptul oraşului Brezoi; într-adevăr, şi aceste derivatese relevă tot în sacre perechi dacice, adică hidronimic-zalmoxiene: de „mas-culin – feminin“, Lotru – Lotriţa / Lotrioara (fig. 14, infra) şi de „mare –mic“, Lotru – Lotrişor etc.).

Fig. 14. Lotriţa (< *Arutelida) / Lotrioara ce formează „pereche“ hidronimic-zalmoxianăcu Arutéla > Lotru.

Reamintim că din arhaicul, pelasgo(>valaho)-dacul sufix diminutival-éla (aşa cum este atestat încă din orizontul anului 50 d. H. şi la numele de


33

cogaionice / sarmisegetusane plante medicinale – cf. PTZpl, I, 29), a rezultatcontemporan-valahicul sufix -él (prin apocopa desinenţei masculine -a); dupăcum cu multă lejeritate se vede, hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Al[l]úta(trisilabic, cu „geminata -ll-“şi cu accentuat-rotunjita posterior-închisă -ú-)permite „altoiul“ sufixal-diminutival -éla şi – pe tetrasilabicul semnificant„nou-afluenţial“ – deplasarea accentului de pe -ú- pe vocala nerotunjită, ante-rior-mijlocie, -é-, Al[l]utéla („Lotru“), ceea ce antrenează: a) nu neapărat pefondul „interferenţial“ al bazelor de articulare pelasgo(> valaho)-dacă şi ro-mană / latină, dintre anii 106 d. H. şi 138 d. H., sonanta lichidă din sufixacţionează asupra sonantei lichide „geminate“ din radical, „înjumătăţind-o“ şipermiţând „vibrantizarea“ dental-sonoră a acesteia, transformarea în -r-:Al[l]utéla > Alutéla > Arutéla (-l- > -r-); b) lichida sonantă vibrantă dental-sonoră, -r-, atât din hidronim (Arutéla / Lotru) cât şi din toponim (dava / cas-trul Arutéla), determină păstrarea nealterată a vocalei iniţiale, A-, din Aru-téla, cel puţin pe segmentul temporal dintre orizonturile anilor 106 d. H. (anulcăderii Sarmisegetusei / Daciei Nord-Dunărene în jugul Imperiului Roman) şi258 d. H., când, sub regele / împăratul Regalian, strănepotul regelui-erou De-cebal, Dacia (Nord-Dunăreană şi Sud-Dunăreană – cf. PTDR, 29 sqq.) se des-prinde din Imperiul Roman, redevenind independentă, când Dacia amissa est(după cum certifică şi Istoria Augustă – cf. SHA, 108 sq., apud Fontes,II,104 sq. / PTDR, 28 sq.).

Dacă toponimul Arutéla, între anii 106 şi 271 / 272 d. H., fusese pebuzele tuturor, pentru că desemna cea mai importantă davă, cel mai importantcastru, de pe drumul aurului din Dacia până la Roma, şi dacă în respectivaperioadă de glorie / „apogeu“ numele-i faimos înregistrase extinderea-i asu-pra întregului bazin al Oltului Superior şi apoi asupra întregii arii intracar-patice, drept Terra Aruteliensis (în ciuda administraţiei imperial romane dincele două provincii Terra / Dacia Porolissensis şi Terra / Dacia Apulensis),dacă între anii 106 şi 271 / 272 d. H., toponimul Arutéla evolua deja într-odirecţie proprie – Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeál – (v. IV-c, infra),desigur, după ieşirea davei / castrului Arutela din istorie, „din peisaj“, dupăce dispare fizic din arie, „din defileu“, în primul rând, datorită nenumăratelorvaluri de migratori euro-asiatici în acută căutare de aur, în secundul rând, da-torită diminuării până la barbarie a „economiei aurului“; şi când toponimulArutéla iese din „panoul lexical central“, rămân „lucrările veşniciei“ şi ale le-gilor lingvistice doar în seama hidronimului Arutéla, desemnând afluentulpe-a cărui vale sunt mine de aur, comori de nestemate („lotrit“ – cf. DEX-75,508) etc., ce au magnetizat / electrizat interesele lumii din antichitate până înprezent.

Şi dincoace de orizontul secolului al III-lea, lucrarea legilor foneticeîntru „evoluţia“ hidronimului Arutéla > Lotru (v. fig. 15, b / a, infra) seintersectează / corelează cu lucrarea aceloraşi legi asupra „hidronimului ma-


34

jor“, Allútua > Olt. Mai întâi, legea economiei de semnificant reduce hi-dronimul Arutéla, prin apocopa lui -a (ce făcea „cumpănă“ în rostire cu iniţi-ala A-), la trei silabe, Arutél; accentuata vocală nerotunjită, anterior-mijlocie,-é-, acţionează întâi aupra vocalei rotunjite, închisă posterior, -ú-, deschi-zând-o în posterior-mijlocia -o-, şi apoi, „cu ajutorul primit“, asupra vocaleimaximei aperturi, A-, „închizând-o“ în – de data asta – iniţiala posterior-mijlocie, O-, fenomen ce duce la o „alternanţă“ între sonanta lichidă vibrantă,-r-, şi lichida sonantă laterală, -l-, Orotél > Olotel, substantiv / hidronim ce, laprimirea articolului hotărât singular, -ul, a facilitat metateza: Orotelul /Ol[l]otelul > Olotrelu.

a)

b)Fig. 15. Arutéla > Lotru şi auros-mirifica lui vale – afluent al râului Al[l]úta (Olt): a)pietrişiul cu aur de Arutéla > Lotru; b) apa de Arutéla > Lotru pentru lumina de aur.

(apud W. ro / Vâlcea Turistică – wwwvalceaturistica.ro).


35

Din această formă a hidronimului, obţinută prin metateză – dedusă /observată mai întâi de A. D. Xenopol (cf. XIRD, I, 153 sq.) –, Olotrelu, s-aajuns – prin afereză – la Lotrelu şi apoi – în perioada migraţiilor euro-asiaticeşi în epoca evmezică, pe măsură ce pe Valea Olotrelului > Lotrelului a cres-cut vertiginos numărul căutătorilor de aur şi al „bandiţilor“ / „jefuitorilor“,adică numărul de lotreli > lotrei / lotri (încât apelativul a intrat în sinonimiecu termenul hoţ [de drumul mare] / bandit – cf. DEX-75, 508) şi pe măsurăce vorbitorii de limbă pelasgă > valahă din acele timpuri au „uitat“ / „pierdut“înţelesul dat de diminutivarea cu -éla > -él –, hidronimul („sincopat“ ca şiapelativul) a devenit, desigur, Lotru (lotru).

IV-c) Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudela > Aru-deal > Ardeál. Chiar dacă scade treptat, până la extincţie, strălucirea davei /castrului Arutéla de la poarta de sud a aurului Daciei, dincoace de anii săi de„apogeu“, 106 – 271 / 272 d. H., rămâne prin istorii, peste epoca evmezică,până azi, faima întregului ţinut Arutéla ca Terra Aruteliensis, ca ţară a au-rului dacilor, într-o primă etapă cuprinzând bazinul Oltului Superior din pro-vincia imperial-romană Dacia Apulensis, apoi, în secunda, şi provincia Da-cia Porolissensis, mai exact spus, toată aria intracarpatică a Daciei.

Permanenţa acestei realităţi economico-sociale din ţara aurului, Ter-ra Aruteliensis / Ţara Ardeálului, şi-a pus pecetea şi pe lucrarea legilor fo-netice asupra semnificantului / toponimului pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla >Arudela > Arudeal > Ardeál.

Prin acţiunea legii economiei de semnificant, tetrasilabicul Arutéladevine bisilabicul de astăzi, Ardeál, în toate formele păstrându-se accentul însilaba cu vocala nelabială, anterior-mijlocie, -e-, ori, în ultimă instanţă, însilaba cu diftongul ascendent: 1) în perechea de oclusive dentale, datorită so-nantei lichide vibrante, -r-, consoana surdă, -t-, se transformă în consoanădental-sonoră, -d-, semnificantul înfăţişându-se drept Arudéla;

2) în noua formă, Arudéla, interacţiunea dintre vocalele de maximăapertură, iniţială şi finală, duce la diftongarea ascendentă a lui -é- în -eá-,semnificantul schimbându-se în Arudeála;

3) vorbitorii pelasgi > valahi, nemaipercepând „diminutivalitatea“(din -éla, datorită diftongării), acceptă apocopa lui -a, toponimul – în spiritullegii economiei de semnificant – devenind Arudeál;

4) şi, în ultimă instanţă, intervine din nou legea economiei de semni-ficant, toponimul trecând la „regim bisilabic“ o dată cu „sincoparea“ vocaleibilabiale posterior-închise, -u-: Ardeál.

Desemnând provincia / „ţara“ aurului Daciei, toponimul Arutéla >Arudéla > Arudeál > Ardeál are „încărcătură semantic-sincretică“ aparte;radicalul – ca şi în hidronim – reverberează înţelesul-pivot de davă naturală,de râu, de pământ, de ţinut (ţară / provincie) unde „creşte“ / „înmugureşte“


36

aur, inducţia autoproiectându-l – dinspre multimilanare istorii – chiar şi încâmpul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“, poate, pentru că „se înteme-iază“ şi pe realitatea arhicunoscută deja: aurul pelasgo(>valaho)-dacilor dinArutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – după cum ne încredinţează arheo-logul / istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşterecunoaşterea lui». Poate şi pentru că proporţia aur–argint este sacră, deriva-tă din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, dinspre perechea sacră se-cundă, Soare / So-Ares („tânăr / războinic“ – în dominantă-Yang, cu „75 lasută aur“) – Lună („sora soarelui, spuma laptelui“ – în dominantă-Yin, cu„25 la sută argint“), pentru că nobilul metal din Arutéla > Arudéla > Arudeál> Ardeál se găseşte «sub toate formele sale: în filoane – aur primar, în sedi-mente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni»(CS, 335).

Fig. 15. Gaia psihopompă – „stăpâna Aerului, a Apei şi a Pământului“ de pe coiful de aural Cavalerului Zalmoxian, descoperit în Dacia Nord-Dunăreană, la Peretu-România.

SIGLE (cifra de după siglă indică volumul – unde-i cazul – şi pagina de referinţă):

BVoc = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucu-reşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. DirecţiaGenerală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974.

CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, EdituraAlbatros, 1986.

DEX-75 = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura A-cademiei Române, 1975.

DMID = Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodousque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la


37

Itinerarul lui Antoninus – comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh.Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque adannum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000— publicate de:Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu),Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga;prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor dincele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971.

HIst, I, II = Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şiFelicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l / 1964.

IorGet = Iordanes, De origine actibusque Getarum / Despre originea şifaptele Geţilor (ediţie bilingvă, latină – română; traducere: David Popescu; îngrijirea ediţiei,studiul introductiv şi note: Gabriel Gheorghe), Bucureşti, Editura Fundaţiei Gândirea, 2001.

MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii po-porului român, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.

MKP = Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University ofNorth Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi En-ciclopedică, 1978.

NBesch = J. F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei,Breslau, Joh. Urban Kern, 1854.

OSr = Ştefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii(secolele VIII – XI), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

PDac = Vasile Pârvan, Dacia – civilizaţiile antice din ţările carpato-da-nubiene („ediţia a cincea, revăzută şi adăogată“; traducere după originalul manuscris francezinedit, note şi îngrijire ştiinţifică de Radu Vulpe), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.

PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, post-faţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.

PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic,religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, 504 pagini.

PTDR = Ion Pachia Tatomirescu, Dacia (Dacoromânia) lui Regalian /Regalianus’ Dacia (Dacoromania) – The Independent State of Dacia / Dacoromania (258– 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (tradu-cerea în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998.

PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic /neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor),Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

PTMar = Ion Pachia-Tatomirescu, Maramaris / Maramarisia (Maramu-reş) – Ţara Dacilor Mari (Magni), de pe Mureşul Mare / Tisa, în revista Asociaţiei Isto-ricilor Bănăţeni, Clio, Timişoara, anul II, nr. 4 – 5 / mai – iunie, 1993, p. 2.

PTTab = Ion Pachia Tatomirescu, Viaţa Daciei (Dacoromâniei) reflectatăîn tablele / tabulele cerate din Ardeal..., în Clio (Timişoara), anul II, nr. 3 – 4 / martie –aprilie, 1993, p. 2.

PTZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantelemedicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

RArd, XII = Adrian Riza, Ardeálul, XII, în revista Transilvania (Sibiu),anul XII (LXXXIX), nr. 11, 1983, pp. 27 – 37.


38

REl = I. I. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzan-tium, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1976.

REtn = I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacicşi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

SHA = Scriptores Historiae Augustae, edidit Ernestus Hohl, vol. I – II,Editio stereotypa correctior addenda et corrigenda adiecerunt Ch. Samberger et W. Seyfarth,Teubner, Leipzig, 1965.

W. ro = Wikipedia – enciclopedie liberă, Bucureşti, 2012. XIRD, I = Acad. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană,

vol. I (Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.),Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.*_____________

* Variante ale studiului Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál au fost publicate înpresa vremii:

(I) în cotidianul Renaşterea bănăţeană (ISSN 1221– 4051), Timişoara, nr. 707, 27iunie 1992, p. 9 (titlu: Ardeál < Arutéla / Arudela – o ipoteză etimologică);

(II) în revista Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Clio, Timişoara, anul III, nr. 1, 1994,p. 2 (titlu: Toponimie dacoromânească arhaică: Arutéla, Terra Aruteliensis / Arudeliensis– Ardeál, Ţara Ardelenilor / Ardeálului, Moldadava / Moldova etc.);

(III) în revista Comterra – Review of Comterra's Academy (ISSN 1454 – 1325),Bucureşti, anul III, nr. 5 – 6 / 2001, paginile 24 şi 31(titlu: Arutéla / Arudela – Terra Aru-teliensis / Arudeliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardelenilor / Ţara Ardeálului);

(IV) în revista Transilvania (ISSN 0255 – 0539), Sibiu, serie nouă, anul XXXII(CVIII), nr. 8 – 9, 2003, pp. 82 – 89 (titlu: Arutéla / Arudela – Terra Aruteliensis / Aru-deliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardelenilor / Ţara Ardeálului);

(V) în Anuarul de martie (ISSN 1842 – 0974), Timişoara, an II, nr. 2, martie 2007,pp. 348 – 368 (titlu: Arutéla / Arudela – Terra Arutéla / Aruteliensis – Arudeal / Ardeál –Ţara Ardeál / Ardelenilor);

(VI) în „enciclopedia liberă, W“, 4 iunie 2007 (titlu: Arutéla > Arudéla > Arudeál >Ardeál );

(VII) în revista online, Agero (rubrica Istorie), Stuttgart, săptămâna 1 – 8 august,2009 (titlu: Arutéla / Arudela – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardeál / Ardelenilor). Etc.

Maris > Mureş, Maramaris > Maramureş, Maramarisia >Marmaţia, sau „Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare / Tisa“


40


41

I) De la Mara-Maris(ia) tinereţii lui Herodot, la Maramureşul deazi. În antichitate, Maramureşul / Marmaţia < Maramaris(ia) se întindea dezece ori mai mult decât Maramureşul cunoscut nouă astăzi, desigur, în parteade nord-vest a anticei Dacii (infra, fig. 1), fiind strategica şi foarte bogataprovincie („ţară de râuri / munţi“) dintre Dunărea Superioară şi Pădurea Her-cynică – de se cuprindea între burebistanele cetăţi-oraşe, Gerulata şi Selidava–, peste Carpaţii Păduroşi, până la izvoarele Tisei (Tisa Albă / Tisa Neagră),Ceremuşului (Ceremuşul Alb / Ceremuşul Negru) şi Prutului, din CarpaţiiOrientali (adică, potrivit geografiei de astăzi – „ţara“ Maramureşului, de nere-înviat în vreun „viitor de istorii“ – se întindea peste-aproape tot vestul Ucrai-nei, peste judeţele de nord-est ale României, peste nord-estul Ungariei, pesteSlovacia şi peste mai toată Cehia).

Toponimul prin care-i desemnată această provincie / „ţară“ din Daciaantică, Maramureş / Marmaţia < Maramaris(ia), s-a format în limba pelas-go(>valaho)-dacă prin compunere, având ca elemente formante: Mara- /Mar- < Mara „mare“ + -mureş < Mureş < Maris / -maţia < Marisia, cu vec-torizarea semantică: „provincia / ţara Mureşului Mare“ (prin Maramaris /Maramarisia, anticii pelasgo[>valaho]-daci de dinainte de regele Burebistadenumeau, potrivit tradiţiei, atât râul fundamental, cât şi ţinutul / bazinul res-pectivei ape, ori dava cea mai importantă ce-şi aflase „sacra“ sursă vitală înrespectivul râu, fluviu etc., „conectat“ spiralei cu cele „nouă bucle-ceruri“ aleApelor Primordiale – v. infra, cap. III-a / b).

Fig. 1. Maramaris[ia] > Marmaţia / Maramureş – provincia / „ţara Mureşului Mare“(adevăratul „Maramureş Istoric“ de Daci Magni) din Dacia lui Regalian (258 – 270).


42

I-a) Maramureş / Marmaţia – provincie / „ţară“. Arie cultural-ci-vilizatorie arhaică, Maramureş / Marmaţia < Maramaris(ia) are în temeiculturile Criş-Starcevo, Tisa I şi Tisa II. Din orizontul anului 3000 î. H.,mai exact spus, în epoca bronzului, apoi, în mileniile pelasgo(>valaho)-daci-lor din epoca fierului, provincia / „ţara“* Maramureşului / Marmaţiei (<Maramaris[ia]), mirific, fabulos pământ al Daciei, devenise şi un foarte im-portant centru metalurgic, deosebit de activ şi astăzi în România („moşteni-toarea“ unei bune părţi din Dacia Nord-Dunăreană). Şi despre minele / „bă-ile“ de cupru, de pirită cupriferă, de zinc, de argint, de aur, de fier etc., din„ţara de râuri / munţi“ a Maramureşului, şi despre marea densitate a aşezărilor„specializate“ în extragerea şi prelucrarea metalelor din această regiune geo-grafică, la fel ca şi despre întreaga regiune intracarpatică a Daciei, „leagăncivilizaţiei bronzului şi fierului“, se dusese o nemuritor-epopeică veste în maitoată Eurasia Antică. Aserţiunile de mai sus îşi află temei şi în faptul că, spreexemplu, la Onceşti (în Vărălia / „vărăria“ subcetăţii, în Măgura cetăţii etc.),de pe Iza-Maramureş, fost-au descoperite nu numai valoroase unelte din pale-olitic / neolitic, ci şi obiecte (unelte, săbii etc.) de bronz, cu impresionantă ve-chime de patru-cinci milenii, ori de fier, datându-se în orizontul cultural / ci-vilizatoriu dacic al anului 1500 î. H. (dacă datările C-14 nu vor schimba ori-zontul cultural al fierului la Carpaţi cu un veac, ori cu două-trei, mai devre-me).

Fig. 2. Dacia Nord-Dunăreană cu „fluviul” Maramaris(ia), adică „Mureşul Mare“ / Tissia >Tisa şi cu Maramureşul nord-vesticilor Daci Magni


43

Despre dacii mari („Daci Magni“ – v. supra, fig. 2) din Maramari-s(ia) > Maramureş / Marmaţia, potrivit documentelor arheologic-istorice,se spune că, între orizonturile culturale ale anilor 1000 şi 800 î. H., au asimi-lat „aprigii, cumpliţii sciţi / scoloţi“. Tot despre aceşti „Daci[i] Magni“ ai nor-dului carpatic-păduros, adică despre maramureşenii-daci-agatârşi (agathyrsi),pomeniţi şi de Istoriile lui Herodot, se dusese vestea şi pentru faptul că îşimemorau codul lor de legi, antic-vestitele Legi [Pelasgine > Pelagine >] Be-lagine [> Belachice / Valahice], legi pe care le şi cântau în sacralitatea litereilor arhaice (cf. Aristotel, Problemata, XIX, 28 / Fontes, I, 112), dar şi pentrufaptul că au refuzat să-i ajute pe „monstruoşii“ sciţi / scoloţi din orizontulanului 514 / 513 î. H., angajaţi în războiul cu perşii lui Darius (cf. HIst, I, 349/ CIV; 354 / CXIX; PTIr, I, 45).

Fig. 3. România (o bună parte a Daciei Nord-Dunărene) şi judeţele ei, inclusiv nordiculMaramureş (de pe „fluviul herodotic“ Maramaris – „Mureşul Mare“ / Tisa)

„în pereche zalmoxiană“ cu judeţul Mureş (de pe Maris(ela) / „Mureşul Mic“).

Pelasgo(>valaho)-dacii din Maramureş s-au dovedit a fi fost prin isto-rii nu numai vestiţi extractori / prelucrători de minereuri şi producători de ar-me (sighine / „lănci“, sici / „săbii / pumnale curbate“ etc.) din fier, ci şi răz-boinici de temut, bărbaţi „de bronz“, ori de „inoxidabil oţel“, când imperiosarătatu-s-a istoricul anotimp, dovedindu-şi chiar „tăria de diamant“, ca, depildă, imediat după cucerirea provinciilor dacice, nord-dunărene, Oltenia, Ba-


44

nat şi Ardeal, de către împăratul Traian, imediat după „trecerea în nemurireazalmoxiană“ a regelui-erou Decebal şi după căderea Sarmisegetusei, din au-gust 106 d. H., când aceşti Daci Magni („dacii mari“, sintagmă întâlnită ade-sea pe hărţile antice, desemnând maramureşenii şi Dacia lor liberă – supra,fig. 2), opresc pentru totdeauna expansiunea spre nord a Imperiului Roman,„fixându-i“ graniţa pe linia Porolissum (Moigrad-România) – Budes (Buda-pesta) / Aquincum – Vindobona (Viena) / Gerulata.

După pustiitoarele migraţii euroasiatice, provincia Maramureşului /Marmaţiei (sau „ţara“ / „ţinutul“, „regiunea“, „ducatul“, „comitatul“, „cneza-tul-de-vale“ etc.) îşi petrece atât „anotimpurile evmezice“ – cu atestare docu-mentară „riguroasă“ din anul 1199 (de pe când se exercită asupră-le „presiu-nea antiortodoxă“ şi expansiunea de cancelarie a vicleanului Regat Ungar/ Maghiar, cu susţinerea „logistico-financiar-militară“ multiseculară a Bise-ricii Catolice din Roma, prin coruperea „liderilor“ Valahimii, prin acordareade „privilegii“, de funcţii, de titluri „nobiliar-maghiarizatoare“; de „reţeta ex-pansiunii maghiare de cancelarie“ în Dacia s-a folosit „cu succes“ chiar şisemivalahul rege al Ungariei, Matei Corvin, cel ce duce la „apogeu“ păturabaronilor liberi; un astfel de „baron liber“ corvinian, strămutat din Banat înMaramureş, a fost şi eroul antiotoman, Pavel Chinezul / Cneazul, ce, lăsân-du-se „înnobilat“ şi, astfel, „maghiarizat“, spre ruşinea lui eternă, se înfăţi-şează istoriilor, „ungureşte“, desigur, drept Kinizsi Pál) –, cât şi „anotim-purile contemporane“ (mai exact, cele din secolul al XX-lea încoace), întreimperiile ce şi-au îmbinat roţile dinţate în Carpaţi: Imperiul Habsburgic /Austro-Ungar, Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Poloniei, Imperiul Rus (Ţa-rist), devenit – din octombrie 1917 – Imperiul Sovietic / U. R. S. S („lagărsocialist“ din care, începând cu anul 1990, s-au desprins câteva ţări, spre a seînfăţişa astăzi drept Federaţia Rusă).

Fig. 4. România – judeţul Maramureş.


45

Până în zilele noastre, impresionant de multe elemente de civilizaţiepelasgo(>valaho)-dacă – atât datorită credinţei multimilenar monoteiste a au-tohtonilor, Zalmoxianismul, cât şi datorită faptului că reprezintă o „laterală“arie culturală, „izolată“ –, fireşte, a conservat provincia („ţara“) Maramu-reşului / Marmaţiei, sau, mai exact spus, partea ce a mai rămas din aceastaîn nord-vestul României, îndeosebi, în judeţul Maramureş – fiindcă, din ceeace se înţelege prin stalinista sintagmă din ultimele decenii, „Maramureşul Is-toric“, patru judeţe / raioane, Hust, Rahău, Slatina şi Teceu, câte se află înadministraţia Ucrainei de azi (prin voinţa lui Stalin şi a Imperiului Sovietic /Rus din secolul al XX-lea), sunt sistematic slavizate (v. supra, fig. 3 / fig. 4).

I-b) Munţii Maramureşului. Toponimul compus, Munţii Maramu-reşului (< pelasgo[>valaho]-dac Munţii + Maramureşului < Mara- „mare“+ -mureş / Mureş < Maris, cu vectorizarea semantică: „munţii MureşuluiMare“), desemnează de fapt munţii ce se constituie într-o culme – cu altitu-dine variind între 1850 şi 1940 de metri (v. supra, fig. 4) – formând „cumpă-na de ape“ «dintre bazinul Tisei Superioare şi cel al Ceremuşului», culmefragmentată «de văile Vaserului şi Ruşcovei în masivele Toroiaga, Pecial,Farcău, alcătuite din şisturi cristaline, roci eruptive, sâgi, conglomerate şimarne; principalele vârfuri sunt: Pop-Ivan (1940 m), Toroiaga (1939 m) şiPietrosul (de 1854 m)»; din Toroiaga «se exploatează pirită cupriferă şi sul-furi complexe» (DER, III, 236).

II) Zalmoxianism şi „perechi“ de hidronime, toponime etc. În pa-noul central, monoteist-tetradic, al Zalmoxianismului, din orizontul anului1600 î. H., se află nu o Sfântă Treime, ci o tetradă a celor două sacre pe-rechi, sau „primele patru-conducătoare“ de Lume / Univers: Dumnezeu /Samos (adică „Soarele-Moş“, sau „Tatăl-Cer“, „unicul Dumnezeu al Coga-ionului / Sarmisegetusei“), „sacrul-Întreg-Cosmic-în-Care-Dacul-Este-Parte-Sănătoasă-şi-Pură“ – Dacia / Dochia (adică „Terra Mater“, „Baba-Dochia“,sau „Muma-Pământ“), şi So-Are[s] / Soare-Tânăr / Războinic – Luna („so-ra Sorelui“ / „spuma laptelui“), sacra pereche orânduindu-se şi oglindindu-seîn toate obiectele din univers, în tot ceea ce este viu, în tot ceea ce mişcă pepământ şi în ceruri, de la râuri (Amutria > Motrul Mare – Amutriela >Motrul Mic, azi Coşuştea, Ordessia / Argeş – Ordessela / Argeşel, Seretia >Siretul Mare – Seretiela > Siretul Mic – azi, „Mal[enchii] Siret“, în Ucrainaetc. [fig. 5, infra; cf. HIst, I, 328; MDGR, I, 104 / 111; Fontes, I, 31; VLD,174 sq.]) şi fiinţe umane (mire – mireasă; Bradua > Brad – Brăduţa, Brân-duş – Brânduşa – cf. REtn, 268 sqq. / 354 sq.), la munţi (Măgura Mare –Măgura Mică / Măguricea , Muntele Mare – Muntele Mic – cf. REtn, 344sq. / 348 sqq.), plante (blis > brei / Bryonia alba – bles > bree / Tamus com-munis, riborasta > borastari > brusture / Arctium lapa – riborastela > bo-


46

rastarela > brusturel / Petasiles hybridus etc. – v. PTZpl, I, 56 sqq.; II, 230sqq.), păsări / animale (bărzoi / barz – barză; mânz – mânză – cf. REtn, 260sq. / 358 sq.) etc.

Fig. 5. Dacia Nord-Dunăreană: perechea zalmoxian-hidronimică, Seretia > Siretul Mare –Seretiela > Siretul Mic, cu izvoare sub vârful de 1366 m al Munţilor Maramureşului – azi,

„Bolşoi / Mal[enchii] Siret“, în Ucraina.

II-a) Hidronime-perechi şi Ape Primordiale. În Dacia Zalmoxia-nismului, fireşte, apele – îndeosebi, pâraiele, râurile – se înfăţişează „în sacreperechi“ de mare – mic[ă], alb[ă] – negru / neagră etc.; se prezintă ca fiind„sacre“ nu numai pentru că-s surse fundamentale ale vieţii, ci şi pentru că-s„ombilicate“ / „conectate“ celor nouă bucle ale spiralei Apelor Primordiale,ale celestei bolţi senine (faţă a lui Dumnezeu / Samos – „Soare-Moş“ / „Za-moş“ spre noi): Bâsca Mare – Bâsca Mică, Moldova – Moldoviţa, Olt – Ol-teţ, Someşul Mare – Someşul Mic, Timişul Mare – Timişul Mic / Timişelul(< Tibissia / Tibissiela – hidronim pelasgo>valaho-dac substituit de autori-tăţile imperiale austro-ungare, din secolul al XIX-lea, cu Bega), Crişul Alb –Crişul Negru, Tisa Albă – Tisa Neagră etc. Existenţa unei astfel de rânduieli(zalmoxiene de perechi de hidronime) în Dacia evidenţiază irepresibil, şi în„cazul“ râului / fluviului Maris(ia), încă o pereche hidronimic-pelasgo(> va-laho)-dacă: Maris(ela) > Mureş(el) / Mureşu-Mic – Maramarisia > Mara-mureş, adică Mureşu-Mare (Pathisia / Tissia > Tisa).

II-b) În Dacia, „sfânta apă“ (hidronimul) decide toponimul. Potri-vit tradiţiei cultivate de-aproape două milenii de Zalmoxianism („oralitateacultă“ a Zalmoxianismului), numele apei / râului fundamental dă şi numeleţinutului („ţării de râu / munte“), ori celei mai importante dave, pentru care


47

apa zalmoxiană respectivă se constituie în sursă vitală. Astfel, râul pelas-go(>valaho)-dac, Alutua > Olt, ce-i considerat „frate cu Mureşul < Maris“,dă numele provinciei / „ţării de râu / munte“ din bazinul său hidrografic, Alu-tuania > Oltenia; de la hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Crissia > Criş, îşiaflă numele prin istorii „ţara de râu / munte“ Crissiana > Crişana („ŢaraCrişurilor“); ori, în cazul davelor (cetăţi-oraşe din stăpânirea administrativ-religioasă a Cavalerilor Zalmoxianismului): Dierna > Dzierna > Ţierna /Cerna – dava în vatra căreia se relevă Orşova de azi – nu şi-a luat numele dela vreun slavon „râu negru“ / „ciornaia reca“, ori de la vreo „apă neagră“ /„ciornaia voda“), ci de la dacicul râu Dierna > Dzierna > Ţierna / Cierna >Cerna, „râu cu limpezi ape cereşti-cogaionice“, adunându-şi izvoarele / aflu-enţii din Munţii Godeanu, munţi cu sacrul vârf Gugu < Cogaion, sau Koga-ion[on], vestitul munte al nemuritorilor Zalmoxianismului, vârf cu înălţi-mea de 2291 m, unde-i şi misterioasa peşteră a lui Zalmas / Zalmoş (Zalmo-xis), al Daciei prim-rege-zeu-medic, din orizontul anului 1600 î. H, pelasgo(>valaho)-dac rege căruia i se datorează Reforma Zalmoxianismului.

Şi dinspre astfel de rânduială (zalmoxiană de perechi de hidronime cese relevă în perechi de toponime) din antica Dacie, se evidenţiază indiscutabil/ incontestabil încă o pereche toponimic-pelasgo(>valaho)-dacă: (provincia /„ţara“, judeţul etc.) Maris(ela) > Mureş(el) / Mureşu-Mic – Maramarisia >Maramureş, adică provincia / „ţara“, judeţul Mureşului Mare (căci Mara-marisia / Marele Mureş se numea Tissia > Tisa, de dinainte de regele-zeu-medic ce-l întâmpină cu armata-i pe Darius când ajunge la ţărmul dacic alMării Getice / Negre, până pe vremea regelui Daciei, Burebista, când în spa-ţiul Patriei sale intra întregul bazin al sacrului fluviu al nemuritorilor, Don-Ares / Dunărea, de la izvoarele-i – din Germania de azi – şi până în delta-i dinRomânia contemporană).

II-c) Zalmoxiana „pereche“ de hidronime: Maris[iela] (> Mure-ş[el]) – Maramaris („Marele Mureş“ / Tisa). Cea mai veche atestare docu-mentar-istorică despre râul / „fluviul“ (hidronimul) Maris > Mureş se relevă,graţie Istoriilor lui Herodot, încă din orizontul anului 450 î. H.: «Venind de la[dacii]-agatirşi, fluviul Maris > Mureş îşi uneşte de asemenea undele cu aleDunării» (Istorii, IV, 48; cf. HIst, I, 328) / «Râul Maris > Mureş izvorăştedin Ţara Dacilor-Agatârşi / Maramureş şi se varsă şi el în Dunăre» (cf.Fontes, I, 31); fluviul / râul Maris > Mureş din cele două tălmăciri (sublini-ate mai sus de noi) privesc greceasca sintagmă Maris potamos; dicţionarelegreco-valahe (elino-dacoromâne) dau drept echivalent pentru potamos (ποτα-μός): 1. fluviu; 2. râu.

În orizontul anului 18 d. H., în principala sa lucrare, Geografia (VII,3, 13 – C. 304), Strabon (63 î. H. – 19 d. H.), subliniind că geţii şi dacii con-stituie acelaşi popor şi au aceeaşi limbă, atunci când vine vorba despre cam-


48

pania lui Vinicius, din anii 10 şi 9 î. H., în Dacia, face referire şi la râul Maris> Mureş, într-un interesant context: «Neamul dacilor / geţilor, care se înălţaseatât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilorlăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sunt încă în stare şi astăzi să tri-mită la luptă patruzeci de mii de oameni. Prin ţara lor curge râul Maris > Mu-reş, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările derăzboi.» (Fontes, I, 239).

Esenţial este faptul că atât din sursele / informaţiile lui Herodot (înorizontul anului 450 î. H.), cât şi din sursele / informaţiile lui Strabon, autorulGeografiei, din anul 18 d. H., lucrare scrisă deci după trecerea a 468 de ani,rezultă adevărul că fluviul (marele râu) Maris > Mureş se vărsa direct înDunăre (v. infra, fig. 5), ceea ce înseamnă că:

a) exista o „sacră“ pereche hidronimică de mare – mic: Maramaris /Mureşul Mare – Maris (< Marisiela) / (Mureşel) Mureşul Mic (lung de 790km după măsurătorile din 1896 – cf. ŞDU-ed-1, 814 / 756 km după măsu-rătorile din 1965 – cf. DER, III, 450), pereche în care Maramaris desemnamarele râu, Tissia > Tisa, din zilele noastre (cu o lungime impresionantă,„fluvială“: 930 km, după măsurătorile din 1896 – cf. ŞDU-ed-1, pagina 814;966 km, după măsurătorile din 1966 – cf. DER, IV, 670; 1378 km, dupăWikipedia-2012);

Fig. 6. Mara-Maris(ia) / Tissia (Marele Mureş) – Maris (< Marisiela – Mureşel / MureşulMic), formând „fluviul Maris“ (la Herodot şi Strabon), vărsându-se „direct“ în Dunăre.

b) hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Tissia (< Pathissia) > Tisa (cf.VLD, 178; Fontes, I, 403; PGet, 158; v. supra, fig. 6), potrivit documenteloristorice antice, este „noul“ nume pelasgo-dac al Mureşului Mare (< Mara-


49

maris[ia]), care s-a impus (spre a fi evitată confuzia dintre cele două impor-tante râuri ale Daciei de Vest, Maris / Maramaris – adică Tissia > Tisa dinepoca burebistană încoace – şi Marus – azi, March, din Austria – cf. Fontes,I, 772) după reforma administrativ-teritorială a Daciei, mai mult ca sigur, unadintre multele reforme ale „regelui-zeu“, Deceneu (aproximativ: 55 î. H ― 5d. H.), ori, poate, una dintre cele ale destoinicului / înţeleptului său urmaş întronul Sarmisegetusei, regele Comosic (aprox. 5 d. H. – 65 d. H.), încât, înanul 77 d. H., în Istoria naturală, scrisă şi dăruită de Pliniu cel Bătrân (23d. H. – 79 d. H.) viitorului împărat de la Roma, Titus, informaţia să fie foarteexactă: «iar în părţile mai de sus, de la Dunăre şi Pădurea Hercinică, până lalagărele de iarnă de la Carnuntum, din Pannonia [...], câmpiile şi şesurile suntstăpânite de sarmaţii iazigi, iar munţii şi pădurile de daci, împinşi de primiipână la râul Pathissus. Pornind de la [râul] Marus sau de la Duria care îi des-part de suebi...» (este vorba despre faptul că «În vremea lui Tiberiu, pe laanul 20 d. H., iazigii au fost aduşi de romani în câmpia dintre Tisa şi Dună-re», adică în Dacia de Vest – Fontes, I, 403).

c) perechea toponimic-zalmoxiană din Dacia, Maramaris(ia) > Mara-mureş / Marmaţia („provincia / ţara, judeţul Mureşului Mare“) – Maris >Mureş („provincia / ţara, judeţul Mureşului Mic“) a fost păstrată (dinspreşcolile „oralităţii culte“ ale Zalmoxianismului) nealterată, până astăzi, de me-moria pelasgo(>valaho)-dacă, în ciuda schimbării produse în perechea hidro-nimic-zalmoxiană (ce a determinat apariţia celei toponimice): Tissia > Tisa înloc de Maramaris / „Mureşul Mare“.

III) Lucrarea legilor lingvistice în perechea zalmoxian-hidroni-mică / toponimică Maramaris(ia) > Maramureş / Marmaţia – Maris > Mu-reş. Cercetătorul / lingvistul este încercat de o bucurie deosebită la aprindereafarurilor istoriei spre a urmări evoluţia limbii pelasgo(>valaho)-dace pe unimpresionant segment temporal de două milenii şi jumătate, pornind de lalucrarea legilor lingvistice asupra unor perechi zalmoxiene de hidronime /toponime certe ca Maris > Mureş – Maramaris > Maramureş, Amutria >Motrul Mare – Amutriela > Motrul Mic (azi Coşuştea), Ordessia / Argeş –Ordessela / Argeşel, Seretia > Siretul Mare – Seretiela > Siretul Mic – (azi,Mal[enchii] Siret, în Ucraina – v. supra, fig. 5) etc., ori asupra unor apelative– ivite dinspre / dintre franjele lor semantic-sincretice – „neperechi“, sau „pe-rechi“ (în majoritate): maramarisiu > marmasiu > marmaţiu / marmaziu(„de Marmaţia / Maramureş“; „roşu de Maramureş“; «marmaziu a[djectiv]purpuriu: vin marmaziu» – ŞDU-ed-1, 496 – adică „vin de Marmaţia / Mara-mureş“, desigur şi de la Valea Vinului – cf. CPLR, 109), marmatit («s. n.[Min.] Varietate de blendă feruginoasă.» – DEX-S-88, 103 –, sau «zinc sul-furos» – ŞDU-ed-2, 77 –, ori, mai exact spus: «rocă lucioasă, de culoare găl-buie, brună sau neagră, reprezentând sulfura naturală de zinc» – DEX-75, 89


50

–, extrasă din Dacia / România – minele din masivul Toroioaga, provincia /judeţul Marmaţia / Maramureş) etc.; moroşan – moroşană, mureşean – mu-reşeancă, maramureşean – maramureşeancă, motrean – motreancă, arge-şean – argeşeancă etc. (cf. DEX-75).

III-a) Maris – Marisia / Mureş – Mariţa. Hidronimul Maris se ates-tă în limba pelasgo(>valaho)-dacă încă din orizontul anului 450 î. H. (cf. He-rodot, Istorii, IV, 48 / HIst, I, 328); neschimbat îl aflăm şi după aproape ojumătate de mileniu, în orizontul anului 18 d. H. (Strabon, Geografia, VII, 3,13 / Fontes, I, 239; v. supra, II-c).

Semnificantul Maris a înregistrat de-a lungul mileniilor următoarealucrare a legilor limbii pelasgo(>valaho)-dace: vocala maximei aperturi, -a-,„s-a închis“ mai întâi în labiala posterioară mijlocie, -o-, rezultând Moris; înaceastă etapă, -o- acţionează asupra lui -i-, redeschizându-l pe nivelul său, înnelabiala anterior-mijlocie, -e-, şi determinând constrictiva dental-surdă, -s-,să se prepalatalizeze în -ş-, hidronimul devenind Moreş; în ultimele secole, în„interacţiunea“ dintre anterioara -e- şi accentuata vocală -o-, „biruie“ posteri-oara ce se închide – aşa cum se constată şi astăzi – în rotunjita -u-, anticulMaris înfăţişându-se, fireşte, în contemporanul hidronim / toponim, Mureş.Aceleaşi metamorfoze a cunoscut şi elementul formant secund din toponimul/ hidronimul Maramaris[ia] (< Mara- „marea apă“ + -maris[ia] / Mureş, cuvectorizarea semantică: „marea / impozanta apă a Mureşului“).

Deosebit de interesant se dovedeşte şi „circuitul evmezic“ al toponi-mului Maramaris > Maramureş într-o serie de lucrări (permiţând cercetăto-rului să „fixeze temporal“ o serie de modificări fonetice în apelative – mara-mureşean, maramureşeancă, măreasă „măreaţă“, măreţ, măreţie, mări, mă-roi – „mare- + suf. augmentativ -oi“, măros „fălos“, [a se] măroşi „a se fă-li“,măroşie „făloşenie“, moroşan „maramureşean“, cu afereză, moroşană,mureşan, mureşeancă, oşean „maramoroşean“, cu afereză / maramor-, o-şeancă etc., în toponime – Mara-Maramureş, Mărăscu-Bacău, Mărăşeni-Vaslui, Mărăşeşti-de Mehedinţi, de Mureş, de Vaslui şi de Vrancea, Mărăşti-Vrancea, Măraşu-Brăila, Măraşu-Braşov, Mărăuş-Argeş, Mărăuşeni-Vas-lui, Mărăuşi-Arad, Morăşti-Argeş, Moroasa-Reşiţa, Murani-Timiş, Mure-şeni-Maramureş etc., în antroponime – antice: Berimaros / Beri- + -maros,cu vectorizarea semantică: „falnicul / impozantul Beri“; Carsimaros / Carsi-„gresie, sâgă, stâncă“ + -maros, cu vectorizarea semantică: „stâncă / gresiefăloasă / impozantă“ – cf. RLtr, 111 – etc., ori moderne / contemporane: Ma-ra, Maria / Măria, Marian, Marienescu, Marina, Marinescu, Mărăscu, Mă-reanca, Măreasa, Măricelu, Mărin, Moroşanu etc., adică în cuvinte care auconexiuni semantic-sincretice cu elementele formante din acest toponim / hi-dronim):


51

Maramoroşu – la Grigore Ureche (1590 – 1647), în Letopiseţul ŢăriiMoldovei (cronică datându-se în orizontul anului 1642, când lui Gr. Ureche is-a acordat titlul boieresc / nobiliar de „mare vornic al Ţării de Jos“): «Rumâ-nii, câţi se află [...] şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu [...] şitoţi de la Râm se trag» (UrL / passim);

Maramorăş / Maramoroş – la Miron Costin (1633 – 1691), în Deneamul Moldovenilor...: «...de descălecatul al doilea al ţării aceştiia din Ma-ramorăş scrie...» (CDNM – Op, I / passim);

Maramurăş – la Constantin Cantacuzino (1650 – 1716), în IstoriaŢării Româneşti: «Săvai că în Ardeal sunt şi alţi neamişi rumâni mulţi şi Ma-ramurăşul...»; ori: «păstorii Maramurăşului» (CIŢR, 65 et passim);

Maramorisz – la Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august1723), în Descriptio antiqui et hodierni Status Moldaviae / Descrierea Mol-dovei (de prin mai – iulie 1714): «Praeter Moldavos, quorum maiores e Ma-ramorisz reversi sunt...» / «În afară de moldoveni, ai căror strămoşi s-auîntors din Maramureş...» (CDM, 296 et passim) etc.

În secolul dintre Grigore Ureche (1590 – 1647) şi Dimitrie Cantemir(1673 – 1723), nu se constată vreo modificare fonetică în primul element for-mant, Mara-, al toponimului Maramureş, ci numai în elementul formant se-cund, -mureş / Mureş: -moroş[u] – la Grigore Ureche (1590 – 1647), -morăş/ -moroş – la Miron Costin (1633 – 1691), -murăş – la Constantin Canta-cuzino (1650 – 1716) şi la Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august1723), care-şi scrie pelasgele > valahele în latina ce nu are -ş: -moris / -moriş.

Trebuie subliniat că pelasgo(>valaho)-dacul substantiv propriu Maris> Mureş (ca şi altă mulţime de hidronime ce formau „zalmoxiene perechi“ demasculin – feminin, ori de mare – mic: Alutua > Olt, Amutria > Motru,Crissia > Criş, Ordessia > Argeş, Samos > Someş, Seretia > Siret, Tibis-sia / Timissia > Timiş etc.) a fost perceput până în perioada dintre cele douărăzboaie mondiale ca substantiv de genul masculin: «Mureş m[asculin] aflu-ent al Tisei, râu mare ce străbate mai tot Ardealul: 790 km» (ŞDU-ed-1, 534 ;ŞDU-ed-2, 926; ŞDU-ed-7, 813, faţă de anterioarele ediţii, cu adaosul: «2.jud[eţ] în Transilvania cu cap[itala] Târgu-Mureşului»). În ultima jumătatede secol, în zalmoxienele perechi de hidronime / toponime, asocierea frec-ventă în exprimare a masculinului hidronim Mureş, Olt, Argeş etc. antebelic,desigur, cu termenul de genul neutru, râu / fluviu, a impus neutralitateasintagmei asupra ambilor temeni, numele acestor râuri „din perechi de mas-culin – feminin“ arătându-şi tot mai mult apartenenţa la genul neutru; şi încazul de faţă, „soluţia salvatoare“ rămânâne cea recomandată de Mioara A-vram: «La numele proprii de inanimate (locuri, instituţii, mărci de autovehi-cule etc.) genul depinde de formă sau / şi de referent, mai exact, de substan-tivul comun generic care denumeşte referentul. [...] La substantivele nonfemi-nine defective de plural şi la cele nonmasculine defective de singular, atribu-


52

irea genului este convenţională: de exemplu, numele de oraşe (Arad, Paris),de râuri / fluvii (Argeş, Rin) şi de ţinuturi sau state (Oaş, Maroc, Peru) sîntde genul neutru, iar numele de insule (Aleutine, Canare) sînt de genul femi-nin.» (AGT, 50).

Perechea zalmoxian-hidronimică de mare – mic a lui Maris > Mureşo aflăm apelând la sufixul diminutival pelasgo-dac, -ela (din care a rezultat,fireşte, actualul sufix diminutival -el), certificat din orizontul anului 50 d. H.,de lista pelasgo(valaho)-dacă de plante medicinale utilizate de regii-zei-me-dici din Cogaion / Sarmisegetusa (cf. PTZpl, I, 29): Marisiela > Mureşel(analogic: Argeşel, Timişel etc.), desemnând importantul râu al Daciei (Ro-mâniei), „micul Mureş“, izvorâtor din muntele Hăşmaşul Mare (Carpaţii Ori-entali).

Dar istoriile certifică în limba pelasgo(>valaho)-dacă şi existenţa uneizalmoxian-hidronimice perechi de masculin – feminin: Maris – Marisia (>Mariţa – cf. Fontes, II, 749); în anul 551 d. H., Iordanes (din Dacia Sud-Du-năreană – provincia Moesia) notează, între altele, în Getica sa (dar „după re-ferinţele istoricului Dexip“, autor, în orizontul anului 270 d. H. al unei docu-mentate Cronici) şi numele importantelor «flumen Marisia, Miliare et Gilpilet Grisia, qui omnes supra dictos excedet.» / «râurile Marisia, Miliare, Gilpilşi Grisia care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite» (Iordanes,Getica, XXII, 113 / IorGet, 45; Fontes, II, 425).

Se observă – în hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Marisia – că în afa-ra lucrării legilor lingvistice evidenţiate mai sus, la „masculinul“ Maris, ter-minaţia / desinenţa feminină -ia (din Marisia) determină, în prima etapă (dedupă cele relevate în Maris), transformarea lui -s- intervocalic, fireşte, în -z- –Marizia – ce, sub influenţa sonantei lichide vibrante dental-sonore, -r-, şi adiftongului ascendent (din final / desinenţă-feminină), rezultat al sinerezei vo-calelor -i- şi -a-, devine africata dental-surdă, -ţ-, spre a rezulta – în orizontulanului 700 d. H. – Mariţia > Mariţa (în ultimă instanţă, prin monoftongarealui -ia). De la pelasgo(>valaho)-dacii / thracii din Dacia Sud-Dunăreană (par-te a Daciei „moştenită“ de la Imperiul Roman de Răsărit de către ImperiulBizantin), această formă a hidronimului – Mariţa – „din binomul zalmoxian“a fost împrumutată şi conservată, până în anotimpul prezent, nu numai de Va-lahimea dunăreano-egeeană, ci şi de bulgarii aduşi (de la Volga – „volgari“ –,din perimetrul unui „triunghi isoscel cu baza în Caucaz“, desemnat prin sin-tagma „Bulgaria Mare“), mai întâi, în regiunea Odessos / Varna, ca „foede-rati“, în anul 681, de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul, şi, mai apoi,de cei înrădăcinaţi „în masă“, îndeosebi, în timpul secundei împărăţiri a luiIustinian al II-lea, răsplătind astfel pe hanul bulgarilor, Tervel, în anul 716, cutitlul de cezar (pentru ajutorul militar dat spre a-şi recăpăta tronul din Con-stantinopol – cf. PTIR, I, 88 sq. / RLtr, 111).


53

Aşadar, dacă în Dacia Nord-Dunăreană exista / există marele râu /„fluviu“ Maris > Mureş, în Dacia Sud-Dunăreană se afla / află „perechea sa“,Marisia > Mariţia > Mariţa, important râu / „fluviu“ de 514 km, din Pe-ninsula Balcanică, izvorând din Munţii Rila, curgând «de la vest spre est, prinpartea sudică a Bulgariei, printr-o zonă de câmpie», formând «în cursu-i infe-rior graniţa dintre Grecia şi Turcia» (DER, III, 253) şi vârsându-se în MareaThracică (Egee), navele „grele, de mare“ putând intra şi înainta pe-acest „râu“/ „fluviu“ până la Edirne-Turcia.

III-b) Maramaris > Maramureş. Toponimul pelsgo(>valaho)-dac,Maramaris, din care a rezultat cel de astăzi, Maramureş, are două elementeformante, după cum s-a mai spus (supra, I, I-b): Mara- „mare“ + -mureş„Mureş“, cu vectorizarea semantică: „provincia / ţara Mureşului Mare“.

Elementul prim de compunere, Mara- „mare, falnic, impozant“ (celdin anotimpul fuziunii cu elementul formant secund, Maris / Marisia, ele-ment formant ale cărui metamorfoze ne sunt deja cunoscute – v. supra, III-a),provine din şi mai vechiul termen pelasgo(valaho)-dac melua (< radicalulpelasgo-indian / indo-european mel- „puternic, mare“ + -[u]a, cu vectorizareasemantică iniţială de „mal / ţărm, tărâm de apă imensă“, apoi, în vectorizare„radiantă“, «„a ieşi, a apărea“, alb[anezul] mal’, rom[ânescul] mal „deal,munte“» – RLtr 110 –, conservată în pelasgo[>valaho]-dacicele: Malua >Malva, Capomalua > Capomalva etc.); în „prima etapă“, se transformă hiatul„desinenţial“ în diftongul-desinenţă -ua; în celelalte etape: mai întâi, are locmonoftongarea lui -ua în -a (mela), ceea ce determină vibrantizarea sonanteilichide laterale dental-sonore, -l-, în dental-sonora -r-, apoi, se petrece redes-chiderea nerotunjit-mijlociei anterioare, -e-, mai ales sub influenţa vocalei fi-nale, până la „maxima apertură“; în urma lucrării acestor legi lingvistice, a re-zultat mara, adică Mara-, elementul prim-formant din Maramaris > Mara-mureş, cu semantismul sincretic iniţial de „mare (puternic, impozant, falnic),ţărm / tărâm, sau mal“(cf. Marisia / -maros, în RLtr, 111).

III-c) Maramarisia > Marmaţia. În ediţiile dintre cele două războaiemondiale ale renumitului său Dicţionar universal al limbei române, LazărŞăineanu certifică sinonimia Maramureş – Marmaţia: «Marmaţia f[eminin][e] alt nume dat Maramureşului.» (ŞDU-ed-7, 804).

Fireşte, hidronimul Maramarisia, a impus toponimul – tot compus –Maramarisia, din care se iveşte Marmaţia, desemnând „provincia, sau ţara /tărâmul, ţinutul impozantei ape Marisia > Mureşia > Mariţia / Mariţa“, ori„marea / impozanta / făloasa apă-Mureşă“ – dacă este îngăduit acest femininde la Maris > Mureş. Hidronimul / toponimul pelasgo(>valaho)-dac, Mara-marisia (Mara- + -marisia) > Maramariţia (Mara- + -mariţia / Mariţa), areclarificate (supra, III-a) atât cele două elemente formante – Mara- + -marisia


54

– cât şi lucrările legilor lingvistice întru metamorfozele acestora prin milenii.După o bună vreme de la substituirea hidronimului Maramaris („MureşulMare“) cu hidronimul feminin Tissia > Tisa, s-a simţit nevoia de „a femi-niza“ şi arhaicul toponim Maramaris, ivindu-se astfel femininul Maramarisia> Maramariţia – ce a evoluat în interbelicul toponim Marmaţia, sinonim (laMaramureş) reţinut de Lazăr Şăineanu (supra), supunându-se lucrării legii„economiei de semnificant“ astfel: din primul element formant, Mara-, ne-accentuatul „-a-final“ şi – la schimbarea accentului, din al doilea element for-mant, -mariţia – silaba -ri- („neaccentuată“) înregistrează sincopa. „Econo-mia de semnificant“ constă în reducerea / diminuarea semnificantului plas-go(>valaho)-dac de la cele şase silabe din Maramariţia, la cele patru silabedin Marmaţia. „Competiţia toponimic-sinonimică“ Maramaris > Maramu-reş – Maramarisia > Marmaţia a fost câştigată de străvechiul Maramureş,„femininul“ păstrându-se azi alipit sâgetului / gresiişului valaho-dacic, în to-ponimul Sighetul Marmaţiei.**


AGT = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ediţia a III-a, Bucureşti,Editura Humanitas, 2001.

CDM = Demetrii Cantemirii Moldaviae Principis, Descriptio antiqvi ethodierni status Moldaviae / Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, EdituraAcademiei R. S. România, 1973.

CDNM = Miron Costin, De neamul Moldovenilor... / Opere, I – II (ediţieşi prefaţă de P. P. Panaitescu), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.

CIŢR = Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti (ediţie de pe unmanuscript necunoscut, îngrijită şi comentată de N. Cartojan şi dan Simonescu), Craiova,Editura Scrisul Românesc, f. a. / 1944.


DER, I – IV = Dicţionar enciclopedic român, vol. I (A – C), Bucureşti,Editura Politică, 1962; vol. II (D – J), 1964; vol. III (K – P), 1965; vol. IV (Q – Z), 1966.

DEX-75 = Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 1975.

DEX-S-88 = Supliment la Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucu-reşti, Editura Academiei Române, 1988.

Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodousque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itine-rarul lui Antoninus – comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan),Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque adannum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 – publicate de:Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu),Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.



55

MDGR, I = George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu,Marele dicţionar geografic al României, volumul I, Bucureşti, Stab. Grafic J. V. Socecu,1898, pagini A-4: 768.




PTZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medi-cinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

REtn = I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacicşi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

RLtr = I. I. Russu, Limba Traco-Dacilor (ediţia a II-a revăzută şi adău-gită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.

ŞDU-ed-1 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, Craio-va, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca, 1896.

ŞDU-ed-2 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, «adoua ediţiune cu totul prelucrată şi adăugată», Craiova, Institutul de Editură Samitca, 1908.

ŞDU-ed-7 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, «aşaptea ediţiune», «revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a», Craiova, Editura Scrisul Românesc (=Samitca), f. a. (1935?).

UrL = Grigore Urecche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu), Bucureşti, Editura Tineretului, 1967.

VLD = Ariton Vraciu, Limba Daco-Geţilor, Timişoara, Editura Facla,1980.**_________________

* Precizăm şi de această dată că folosim termenul pelasg > valah de „ţară[de râuri / munţi]“ în accepţiunea arhaică din Dacia, adică de „ţinut“ / „ducat“, de„provincie“ / „regiune“ cu „autonomie“ administrativ-războinică, având un condu-cător zonal (ban, voievod, „duce“ / „rege“ de arme) subordonat Cogaionului / Sar-misegetusei, „regelui-zeu-medic“ / „marelui pontif, judecător şi rege“ al marii uniunide credinţă religioasă, monoteistă, a Zalmoxianismului; cuvântul / sintagma şi-apăstrat nealterat arhaicul înţeles (din antica Dacie până în România contemporană),în ciuda administraţiilor imperiale, fie cele antice (romane, bizantine), ori evmezice(otomane, habsburgice / austro-ungare, ţariste / ruse), fie cele „contemporane“ (sta-liniste, sovietice etc.), în ciuda tuturor imperiilor ale căror roţi dinţate s-au îmbinat laDunăre, ori în Balcani / Carpaţi. Mai precizăm că poporul pelasg > valah (dacoro-mân), în întregul lui, n-a fost vreodată doar în jugul / stăpânirea unui singur imperiu(ceea ce nu-i prilej de laudă), ci a putut fi înrobit / sfârtecat numai atunci când im-periile evmezice / contemporane s-au aliat în acest scop.

** Prima variantă a acestui studiu (v. fig. 7, infra), cu titlul Maramaris /Maramarisia (Maramureş) – Ţara Dacilor Mari (Magni), de pe Mureşul Mare /Tisa, a inaugurat rubrica de Toponimie dacoromânească arhaică, din revista Aso-


56

ciaţiei Istoricilor Bănăţeni, Clio, Timişoara, anul II, nr. 4 – 5 / mai – iunie, 1993, p. 2(v. infra, fig. 7).

Fig. 7. Clio – frontispiciu şi fragmentele „deschiderii“ / „închiderii“ primei variantea studiului, Maramaris / Maramarisia (Maramureş)..., publicat(ă) în 1993.

Pelasgii > Valàhii – „marii anonimi“prin imperii / istorii


58


59

I) Pelasg / Pelasgia – intrare în legendă, „plonjare“ în mit. În sa-crul nume al fiinţării, în numele „fiitorimii“, întemeietorul de Popor Pelasg –„cel mai vechi“ din Europa, ivit „direct din pământ“, din Terra-Mumă, întrudesăvârşire şi întru „secunde geneze“ – nu putea coborî decât dintr-o zeitate,din „irepresibila“ Niobe, fiica lui Tantal şi nepoata lui Zeus: «Pelasgii, scrieDionysiu din Halicarnas, şi-au primit numele de la Pelasg, [...] fiul Niobei»(Lib. I, 11 şi 17 / DDp, 582). Marele dramaturg antic, părintele tragediei,Aeschyl / Eschil (525 – 456 î. H.), în Suplicii (251 sq.), pune în gura lui Pe-lasg stihurile declinării miticei identităţi: Τού γηγενούς γάρ έίμ έγώ Παλαίχ-θονος / ίνις Πελασγος, τήσδε γής άρχηγέτης..., ceea ce, graţie autorului nea-semuitei Dacii preistorice, Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), se tâlmăceştecu fidelitate, din elină / greacă în limba pelasgă > valàhă: «Eu sunt Pelasg,fiul lui Palaechton, născut din Terra (Gaea), domnul acestei ţări, şi, după mi-ne, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, Gintea Pelasgilor, ce stăpâneşte a-cest pământ.» (DDp, 582).

Fig. 1. Europelasgia şi restrângerea ariei glaciaţiunii Riss / Saale – Würm / Vistula dinspreMarea Mediterană / Munţii Alpi către Marea Baltică, eliberând „culoarul“ unităţii

religios-culturale şi lingvistico-pelasge Asturia / Atlantic – Don / Volga.

Ieşind, fireşte, din spaţiul mitic-pelasg, din sâmburii nenumăratelor le-gende despre autohtonii iviţi „direct din pământul Europei“, în realităţile ar-


60

heologic-istorice despre cel mai mare / vechi popor european, ori, după cumsuntem încredinţaţi de Herodot, în Istorii (V, 3), dacă ne raportăm la Eurasia,al doilea, «după neamul indienilor», constatăm, pe de o parte (1), că Poporu-lui Pelasg îi corespunde – dintre orizonturile anilor 30000 şi 8175 î. H. – oimpresionantă unitate religios-culturală şi, fireşte, lingvistic-pelasgă, dela Atlantic / Asturia, la Don / Volga, adică Poporul Pelasg are o inconfun-dabilă Europelasgie, şi, pe de altă parte (2), că seminţia anticilor Pelasgi nua dispărut din „istorii“ şi constituie blândul Popor al Valàhilor (> Vlàhilor)Europei contemporane din inconfundabila şi bogata arie culturală / civiliza-torie antică a Pelasgiei (de Centru, sau a Thraco-Daciei).

Fig. 2. Stalagmite din care s-au confecţionat – de către gorjanul neanderthalian din orizontulanului 80000 î. H. – vasele / blidele (infra, fig. ) pentru prepararea ocrului – Peştera Cioara-

Boroşteni / Dacia (apud CMar, XIII).

II) „Etnogeneză europelasgă“ – Omul de Neanderthal şi Omul deCro-Magnon. Printr-o etnogeneză se relevă – în prima sa etapă – un foartecomplex proces de indestructibilă „liantificare“ (dacă poate fi îngăduit terme-nul), sau de „fuziune“ într-o unitate / sinteză a cel puţin patru elemente funda-mentale: cel etnic, cel lingvistic, cel mitologic / religios şi cel cultural / civili-zatoriu. Iar la unitatea religios-cultural-lingvistică, vizând un spaţiu de la A-tlantic / Asturia la Don / Volga, adică o arie a unei Europe pe cale de ieşiredin ultima mare glaciaţiune Riss / Saale – Würm / Vistula (fig. 1, supra), s-aajuns tot în urma unui îndelungat şi complex proces de etnogeneză europelas-gă, între orizonturile anilor 30000 şi 8175 î. H.

Şi „protagoniştii“ etnogenezei europelasge – după cum atestă arheolo-gia secolelor moderne – sunt doi: Omul de Neanderthal şi Omul de Cro-Magnon.

Cu capacitatea craniană de 1450 cm3, cu înălţimea bărbaţilor de 1,65metri şi a femeilor de 1,55 m, Omul de Neanderthal avea «relaţii sociale şi


61

de comunicare conceptuală, orală sau simbolică» (CMar, 12), «un limbaj ela-borat» şi «cultul osemintelor / craniului», utiliza ocrul roşu în practicile fune-rare, dintr-o credinţă în „re-înviere“ etc. (v. supra, fig. 2 / infra, fig. 3).

Fig. 3. „Blide“ folosite la prepararea ocrului, în Peştera Cioara-Boroşteni (Dacia / Dacia /România), din orizontul anului 80000 î. H. (v. supra, fig. 2 – apud CMar, XII).

Între orizonturile anilor 35000 şi 25000 î. H., în Europa îşi face apa-riţia Omul de Cro-Magnon, întrunind caractere apropiate de ale oamenilor deazi; avea statură înaltă – bărbatul, în jur de 1.70 m; femeia, de 1,60 m; «erarobust, cu membre puternice, dolicocefal (< dolichos, „alungit“ + kephale,„cap“), cu capacitate craniană medie de 1590 cm3, cu nas îngust, cu orbitejoase etc.; antropologii apreciază că tipul de Cro-Magnon a fost bine repre-zentat în pleistocenul superior, atât sub forma sa clasică, dar şi ca variante; eleste dovedit ca prezent în Europa, Asia şi Africa; tipul sapiens se caracteri-zează printr-o mare variabilitate morfologică; [...] torusul supraorbital a dis-părut; faţa este, în general, ortogonală, iar mandibula, mai gracilă, prezintă unmenton; pe plan psihic, neantropii continuă linia evolutivă a neanderthalie-nilor, ridicând pe trepte superioare confecţionarea de unelte, cultul foculuietc.» (PPer, 219).

Din „hibridarea“ omului de Neanderthal cu omul de Cro-Magnon,între orizonturile anilor 35000 şi 25000 î. H., a rezultat Euro-Pelasgul, cre-atorul unităţii culturale şi lingvistice paleolitice, de la Atlantic / Asturia,până la Don / Volga, caracterizându-se printr-o cutie craniană asemănătoarecelei de la oamenii de azi, variind între 1600 şi 2000 cm3, prin înălţimea băr-baţilor, între 1,80 m şi doi metri, iar a femeilor, în general, de l,67 m.

Euro-Pelasgul – peste „culminaţiile glaciaţiei Würm“ (v. supra, fig.1), peste „oscilaţia climaterică Alleröd“ şi peste „ultimul episod de răcire“Dryas (cf. DAGI, 150 / CMar, 16) – este făuritorul culturilor aurignaciană,gravettiană, solutreană, magdaleniană etc., cu vectorizări semantic-sincre-tice din realismul rupestru-animalier în realismul abstract-simbolic, ajun-gând – după vreo douăzeci de milenii şi mai bine (v. infra, fig. 4) – la „mito-


62

gramă“, „pictogramă“, „ideogramă“, la scrierea euro-pelasgă. O dată cu in-trarea în holocen, de prin orizontul anului 8175 î.H., această arie / unitate cul-turală arhaic-europeană / pelasgică s-a extins spre cunoscutu-i „apogeu neo-litic“ (cf. PTIR, I, 29 – 35).

a) b)

Fig. 4. Europelasgia – 20 de milenii de la realismul rupestru-animalier, la realismulabstract / simbolic (a), de la Iapă cu mânz în pântec (b) la ideogramă / semn

(apud, GRP, 96 – „reconstituire“: R. B. Carbalo).

III) Europelasgia (30000 – 8175 î. H) ca unitate religios-culturalădintre Asturia şi Don / Volga, temelie a limbii pelasge, a familiei limbiloreuro-indiano-pelasge (impropriu numită familia limbilor romanice). Dinorizontul aurignacian al anului 30000 (cf. GRP, 88 / v. supra, fig. 4) şi pânăîn orizontul magdaleniano-pelasg al anului 8175 î. H. (când se datează mito-grama incizată pe falanga de ecvideu descoperită la Cuina-Orşova / România– cf. DVDac, 16 / v. infra, fig. 5), de la Atlantic până la Don / Volga (dar şicu „ecouri“ până în „sanctuarul cu mamut pictat“ din Peştera Kapova-Urali /Rusia), de la Marea Baltică, până la Marea Mediterană, Marea Getică / Nea-gră, Munţii Caucaz şi Marea Caspică, a existat o impresionantă arie culturală,o sublimă unitate de manifesatare religioasă /sincretic-lingvistică, de la Sce-na bizonilor (v. infra, fig. 11) „fixată“ în plafonul sanctuarului din Peştera


63

Altamira (Spania), ori de la sacra alegorie, Bizon, vânător doborât şi găinuşăpsihopompă, din Peştera Lascaux (Franţa – v. infra, fig. 9-a), indiscutabil /incontestabil, până la Leoaică, găinuşă psihopompă şi cavaler ucis (v. infra,fig. 7-a, b), din sanctuarul Peşterii Cuciulat, până la Zână / Zeiţă-Gaie-Dună-reană şi „scară la cer“ (v. infra, fig. 8) din sanctuarul Peşterii Chindiei (Da-cia / România) etc.(cf. GRP, 66 sqq.; CMar, 86 sqq.).

Fig. 5. Ideograma hierogamiei (rombul) între „ideogramele“ incizate pe faţa falangăi deecvideu din orizontul anului 8175 î. H., de la Cuina-Dacia / România (apud. DVDac, 129).

Cercetând „culturile“, „arta rupestră“ europelasgă, „religiile preisto-riei“, dintre orizonturile anilor 30000 şi 9000 î. H., André Leroi-Gourhan afost unul dintre primii ce au evidenţiat «extraordinara unitate a conţinutuluifigurativ» (GRP, 85), permanenţa, persistenţa, «continuitatea reprezentărilorîn spaţiu şi timp», «din Asturia până la Don» (ibid.), unitate „culturală“ apar-ţinând şi unei „unităţi pelasg-demografice“ (v. infra, fig. 6), unitate ce a an-trenat prin milenii şi o limbă comună, limba pelasgă, evident, având un lexicredus la strictul necesar al universului comunicării de atunci, limbă pelasgăîmbogăţindu-se mereu, de la intrarea în holocen, diversificându-se geografic-lingvistic, de la un mileniu la altul, înrămurându-se (numai din spaţiul Euro-Pelasgiei) în familia celor nouă limbi pelasge – Valàha propriu-zisă, sauDacoromâna, Italiana, Reto-romana, Sarda, Provensala, Franceza, Catala-na, Spaniola şi Portugheza („familie“ cunoscută specialiştilor – pentru cămai toată aria Euro-Pelasgiei a făcut parte din marele şi îndelungatul ImperiuRoman – prin sintagma „familia limbilor romanice“, sintagmă ce nu se justi-fică prin semnificat, de vreme ce unele popoare din nordul Africii, din AsiaMică şi din Europa – ca, de pildă, cel arab, cel ebraic, cel egiptean, cel grec şialtele –, au stat în jugul respectivului imperiu chiar mai mult decât popoarelece respiră astăzi „geografia“ / „relieful“ de Cuvânt din cele nouă limbi pelas-ge, fără a fi obligate să intre în „familia triburilor de graiuri ale Romei“; şimai trebuie reţinut că însăşi latina vulgară este o limbă pelasgă, atât prin e-


64

trusci, cât şi prin marea „seminţie“ central-italică a pelasginilor / peliginilor(pelignilor), din care s-a ivit şi marele poet, Ovidiu, exilatul Romei la Tomis,în Dacia).

Fig. 6. Europelasgia – aria unităţii religios-culturale şi a unităţii lingvistic-pelasgedintre orizonturile anilor 30000 şi 8175 î. H. (R = „cercul“ Daciei / României;

F = „cercul“ Franţei; S = „cercul“ Spaniei – v. infra).

Dintre anii 30000 şi 9000 / 8175 î. H., «extraordinara unitate a conţi-nutului figurativ» – relevată de André Leroi-Gourhan, din Asturia până din-colo de Don / Volga – se datorează, îndeosebi, capacităţii de conservare şi,astfel, de transmitere către noi, a majorităţii „pieselor“ ce se constituie în nea-semuitul tezaur religios-cultural paleolitic / mezolitic din peşterile Europe-lasgiei. „Ieşirea“ europelasgului din laboratorul-peşteră spre a intra în epocanouă, a holocenului, este deja „specializată“: în „producător de unelte“, învânător / pescar, ori culegător, sau ca „om religios“.

a) b)Fig. 7. Leoaică (a) şi găinuşă psihopompă (b) – picturi rupestre în ocru-sângeriu

din orizontul anului 15000 î. H., conservate sub o crustă subţire de calcit,în Peştera Cuciulat (Dacia / România).

Cea mai mare „densitate“ de peşteri cu „monumente ale artei rupestre“se află în cele trei cercuri (pe hartă: R, F, S – v. supra, fig. 6): (1 / R) din Da-


65

cia / România – Baia de Fier, Cioara-Boroşteni (v. supra, fig. 2 / 3), Lima-nu-Mangalia, Peştera Chindiei (infra, fig. 8), Peştera Coliboaia, PeşteraCuciulat (supra, fig. 7), Peştera Muierilor, Peştera Oilor (Vaidei), Polo-vragi / Defileul Olteţului, Runcu etc.;

Fig. 8. Zână / Zeiţă-Gaie-Dunăreană şi „scară în cer“ (pictură rupestră în ocru roşu,din orizontul anului 9000 î. H.) – Peştera Chindiei (Dacia / România – apud CMar, c-f-4).

(2 / F) din Franţa – Ariège (Bedeilhac, Niaux), Dordogne (Gard-Chabot, La Grèze, Saint-Eulalie), Font-de-Gaume (infra, fig. 9-b), LaMadeleine, La Mouthe, Lascaux (infra, fig. 9-a), Les Combarelles, Pair-non-Pair / Gironde, Tarn-et-Garonne (Bruniquel), Trois Frères etc.;

a) b)

Fig. 9. Bizon, vânător doborât şi găinuşă psihopompă – (a) Peştera Lascaux / (b) Bizon –„pictură“ din Peştera Fonte-de-Gaume (Franţa – apud CMar, XX).

şi (3 / S) din Spania – Altamira (v. infra, fig. 11), Calapata (v. infra,fig. 10), Cogul-Larida, El Castillo, El Pendo, Las Monedas, Minateda,Montespan, Ternel (Val del Charco del Aqua Amarga), Tortosillas-Valen-cia,Vieja-Alpera (Albacet) etc. (cf. GRP, 11 – 144 / CMar, 20 – 186).


66

Fig. 10. Pictură în ocru roşu-închis din Peştera Calapata (Spania); sub cornul dreptal cerbului se află ideograma „pereche de cervidee“.

La „debutul“ holocenului, era în care ne aflăm şi astăzi, din orizontulanului 8175 î. H. încoace, europelasgul – de la Peştera Altamira (din Pirinei-Spania) şi până la Peştera Kapova (din Urali-Rusia) – are tăria de a-şi tăia„legătura ombilicală“ cu multimilenarul laborator-peşteră şi de a „gravita“ peorbite de raze mai mari ori mai mici în jurul „sanctuarului din peştera-mumă“numai în clipa descoperirii „sanctuarului la purtător“, o dată cu „metamorfo-zarea“ realismului rupestru-animalier în realism abstract / simbolic, în mito-grame / pictograme, în ideograme / „hieroglife“, în semnele (atotsubstituitoa-re – v. fig. 4, 5, 10).

Fig. 11. Scena bizonilor din plafonul Peşterii Altamira (Spania – apud CMar, XIV).

IV) Pelasgia de Centru, sau „Old European Civilization“ (8175 –4400). După retragerea dincolo de Marea Baltică a glaciaţiunii Riess-Wurm(v. supra, fig. 1 / harta Europelasgia şi restrângerea ariei glaciaţiunii...), odată cu intrarea în holocen, din orizontul anului 8175 î. H. încoace, mareaunitate religios-culturală de la Atlantic / Asturia la Don / Volga, căreia îi co-respundea, fireşte, şi o unitate lingvistic-pelasgă, s-a fragmentat în trei subu-


67

nităţi (v. infra, fig. 3) ce s-au dezvoltat în direcţii „originale“: Pelasgia deVest – de la Atlantic până în Alpi, Pelasgia de Centru – de la Alpii Răsă-riteni şi Sardinia până la Nipru şi Marea Getică / Neagră, de la CarpaţiiNordici şi Marea Baltică dintre Oder şi Neamuna, până în Sicilia, Creta şiMarea Thraciei, şi Pelasgia de Est – de la Marea Thracică, Marea Getică /Neagră şi Nipru, peste Masageţia dintre Don, Volga, Marea Caspică şi MunţiiCaucaz, peste mai toată Peninsula Anatoliei, până în insula Cipru.

Fig. 12. Europelasgia la „apogeul neolitic“ (8175 – 4400 î.H.) şi fragmentarea – în Pelasgiade Est (Pelasgo-Massageţia), Pelasgia de Centru / Old European Civilization (Pelasgo-

Thraco-Dacia) şi Pelasgia de Vest – cauzată de migraţiile („valurile“) populaţiilor-kurgandintre 4400 şi 2800 î. H. (cf. GCiv, 226).

Desigur, şi aria neolitică a limbii pelasge înregistrează „înrămurarea“tridirecţional-dialectală: o ramura-dialectal-pelasgă de vest (viguroasă, co-respunzând Pelasgiei de Vest), o ramura-dialectal-pelasgă-pivot (a perma-nenţei, corespunzând Pelasgiei de Centru) şi o ramura-dialectal-pelasgă deest (azi, foarte „firavă“, „aproape dispărută“, corespunzând Pelasgiei de Est).

Între anii 30000 şi 8175 î. H., s-a petrecut înfăşurarea semantic-sin-cretică a semnelor din sanctuarele peşterilor, evoluând în scrierea pelasgăpictografică / ideografică, bine articulată, ca în Mito-textul hierogamiei Ta-tălui-Cer şi Mumei-Pământ de la Cuina-Orşova, din anul 8175 î. H. (Dacia /România – v. supra, fig. 5), ca în inscripţiile de pe Statueta Moşului / Ta-tălui-Cer şi de pe pidestalul acesteia, de la Ocna Sibiului (datându-se la cum-păna mileniilor al VIII-lea şi al VII-lea î. H.), ca în mito-textul de pe Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Ardeal, din anul 5300 î. H. (v. infra, fig.15) etc.


68

Cercetând Pelasgia de Centru ca Old European Civilization, pe unsegment temporal de trei milenii şi jumătate, de la anul 7000 până la 3500î. H., Marija Gimbutas inventariază şi «câteva din semnele liniare ale scrierii»pelasge, semne / ideograme «care apar pe figurine, pe vase de cult şi pe alteobiecte aparţinând culturii / civilizaţiei Turdaş-Vincea» (v. infra, fig. 13), în-tocmind şi un Glosar de simboluri (GCiv, 79 – 82), graţie căruia poate fi sta-bilită în mare măsură „vectorizarea“ semantic-sincretică a mito-textelor trans-mise din Europelasgia şi din Pelasgia de Centru / Old European Civiliza-tion.

Fig. 13. Semne ale sacrei scrieri pelasge inventariate de Marija Gimbutas «de pe figurine,vase de cult şi alte obiecte rituale aparţinând civilizaţiei Turdaş-Vincea» (GCiv, 66).

Din universul pelasgului carpato-dunărean, trăitor în orizontul de de-but holocenic al anului 8175 î. H., este impresionant Mito-textul despre hie-rogamia Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ, incizat pe o şlefuită falangă de cal(„sanctuar la purtător“), descoperită la Cuina-Orşova (Dacia / România); „i-deogramele“ de pe această falangă de cal se vectorizează semantic-sincreticastfel: «Bine-Cuvânt Mumei-Pământ şi Tatălui-Cer, din Munte în Matcă, peunde sacra lor nuntire îşi arată mirifica rodire, de la perechile de cornute întrufrăţie şi hrană, la perechile oamenilor, cu spor...! Chiar dacă ne petrecem (măpetrec) din lumea asta, la vreo rea vânătoare, vamă s-a dat zeiţei-Gaie / Pa-jură, din cerbii-mbrădaţi, pentru lunga călătorie din creierul Muntelui, princele cinci ceruri din Bradul Zânelor / Lumilor ! Iar după replămădire / renaş-tere într-al nunţii (hierogamiei) cer, graţie Mumei-Pământ şi Tatălui-Cer, zei-ţa-Gaie / Pajură (Barză) readuce-ne-va (mă va readuce ca „Făt-Frumos“) înaceastă lumină prin celelalte patru ceruri ale Bradului „Coborâtor“; şi bucu-ra-ne-vom (mă voi bucura) încă o dată de droaia cornutelor / cervideelor dinpăduri / câmpuri, prinzând rod în murmurul ploilor / apelor celor Nouă Ce-ruri...!» (PTIr, 797).


69

Pelasgia de Centru este de fapt Old European Civilization cu maiprofunde „limite spaţio-temporale“ (conceptul de Old European Civilizationa fost pus în circuit de Marija Gimbutas – de la Universitatea din Los An-geles / California – în 1971, la al VIII-lea Congres Internaţional de ŞtiinţePreistorice şi Protoistorice de la Siggidun / Belgrad).

Prin Pelasgia de Centru / Old European Civilization se înţelege oformaţiune istorică, debutând între orizonturile anilor 10000 şi 8175 î. H., cudezvoltare / înflorire până în orizontul anului 4400 (în bazinul fluviului fun-damental al planetei, Dunărea, bazin considerat „arie-nucleu“), şi cuprinzândîn sfera-i ţinuturile ce, pe harta Europei de azi, aparţin Albaniei, Austriei,Bulgariei, Cehiei, Croaţiei, Elveţiei, Greciei, Herţegovino-Bosniei, Italiei,Lituaniei, Macedoniei, Moldovei-Basarabe, Muntenegrului, Poloniei, Româ-niei, Serbiei, Slovaciei, Sloveniei, Turciei, Ucrainei şi Ungariei, „extremitateasudică“ fiind marcată de insulele Sardinia, Sicilia, Creta, Cipru etc., circum-scriind şi părţile ponto-anatoliano-egeene, de la vestul Ankarei (cf. GCiv, 51sqq.).

Pelasgia de Centru / Old European Civilization a înregistrat o impre-sionantă „revoluţie neolitică“, apariţia celei mai vechi scrieri de pe planetă(dintre anii 8175 şi 5300); surprinde prin arhitectura templelor de la Căscioa-rele (Dacia / România), Cranon (Grecia), Gradeşniţa (Bulgaria), Porodin(Macedonia), Parţa (Dacia / România), Popudnia (Ucraina), Sarmisegetusa(Dacia / România) etc. (cf. GCiv, 106 sqq.); panteonul Pelasgiei, din Cogaion(Carpaţii Meridionali, Dacia / România), avea în „panoul central“ puterniculcult al lui Samasua > Samas („Soarele-Moş“ / „Tatălui-Cer“), constelându-seîn „primele patru conducătoare“, din cele două perechi sacre: Samasua > Sa-mos („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“) – Dacia > Dochia (Terra Mater / Muma-Pământ), ca pereche primordială, şi So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic) –Luna („Sora Soarelui“ / Cosânzeana, Dochiana), ca secundă pereche sacră,marcând mai târziu (în orizontul anului 1600 î. H.) structura (doctrina / dog-ma) tetradică / tetraontică a Zalmoxianismului.

Fig. 14. Perechea Primordială sau Gânditorul Ponto-Dunărean şi Soţia-I, ceramică,Hamangia-Cernavodă (Dacia / România).


70

Între capodoperele sculpturale ale acestei vârste arhetipal-civilizatorii,iradiază semantic-sincretic, fără echivalent, de dincolo de „realismul abstract/ simbolic“, specific nu numai civilizaţiei pelasgice de centru, Perechea Pri-mordială, sau Gânditorul Ponto-Dunărean şi Soţia-I (v. supra, fig. 14), do-uă statuete ceramice din orizontul anului 4530 î. H., descoperite în necropolade la Cernavodă (Dacia / România), Statueta Zeiţei Fertilităţii / Fecundităţiide la Dunăre, din acelaşi spaţiu, Statueta Zeiţei-Gaie de la Vădastra etc. Pe-lasgul dintre orizonturile anilor 8175 şi 6000, după cum certifică arheologia,era bine înrădăcinat / sedentarizat în întreaga arie – cu tot bazinul Dunării în„centru“ –, trecând de la stadiul culegătorului / vânătorului (pescarului), la o-cupaţiile fundamentale de agricultor şi păstor. Îşi îmbogăţeşte universul deidei / credinţe religioase cu „primele patru conducătoare“ în „panoul central“.Şi în concordanţă cu acestea, i se dezvoltă limbajul, lexicul, „mitosofia“, des-pre care aduc mărturie capodoperele ceramice, sculpturale, neolitice, din inte-riorul „realismului“ abstract / simbolic. Totodată observă interdependenţaPământ-Cer (în seama Perechii Primordiale şi a secundei perechi sacre), ci-clurile cosmice, acumulează informaţii bogate despre cele bune şi despre celerele, teluric-celeste, învaţă a se tămădui / vindeca şi cu ajutorul plantelor me-dicinale, la distanţă mai mică ori mai mare de izvoarele / bălţile (lacurile) dinputerile „zeilor-medici“. Sporeşte categoria privilegiată şi în orizonturile peş-terii, categoria „specialiştilor“ în tămăduiri, a „vracilor“, a „intermediatorilor“dintre „zeii / zeiţele-medici“ şi oamenii răniţi / bolnavi. Din mirifica matcă –a fluviului Dunărea –, Pelasgul, vectorizându-şi fiinţa spre ceruri, descoperămuntele sacru, Cogaionul, „bază a subcelestului“.

Înainte de cataclismul tectonic (ridicarea cu 40 / 180 m a plăcii tecto-nice a Mării Negre) şi geo-climateric, din orizontul anului 7540 î. H., când afost submersă Câmpia Dunării de Jos în apele mării (când s-a rupt / format şi„trecătoarea“ Bosforului), când neamuri pelasgice – o parte – s-au dezrădă-cinat şi au pornit-o spre Asia şi Africa (prima / „ultima“ migraţie propulsatăde neoliticul Europei în Asia, cu „ordinea“ dichotomică Vir / „Yang“ şi Fe-mina / „Yin“, remarcată şi de André Leroi-Gourhan, în dispunerea reprezen-tărilor sacre din sancuatrele peşterilor paleoliticului Europelasgiei (cf. GRP,107 sqq.), ducând cu ele şi elementele de civilizaţie / cultură pelasgă, inclusivscrierea, dar şi la oarecare distanţă / vreme de la respectivul „potop sărat“,când centrul sacru, Cogaion, „s-a mutat“ din Munţii Bucegi, de lângă „punc-tul seismic“ al Vrancei, în muntele terasat al Sarmizegetusei (stratul cel maiprofund de civilizaţie pelasgică de la Sarmizegetusa descoperit de arheologise datează în orizontul anului 6000 / 5900 î. H.), Pelasgia de Centru era unadevărat „eden neolitic“.

Arheologii / istoricii evidenţiază în aria Pelasgiei de Centru / Old Eu-ropean Civilization dintre orizonturile anilor 8175 şi 4400 î. H. înflorirea cul-turilor: Aziliană, Sauvteriană, Tardenoaziană, Aceramic-Schela Cladovei,


71

Protosesklo, Lepenski Vir, Protosesklo-Cârcea, Protosesklo-Gura Baciului,Protosesklo-Nistru / Bug, Karanovo I – III, Criş-Starcevo, Criş, Starcevo,Linear, Linear-Criş, Linear-Alföld, Turdaş, Turdaş-Vincea, Vincea A, B,C, Dudeşti, Vădastra, Boian I - V, Hamangia, Tisa, Precucuteni I - III,Tripolie A, Szakalhat Bukk, Lengyel etc (cf. CMAR, 16 / GCiv, 262).

Cum dialectele / graiurile se armonizează în întregul unei limbi, totaşa se armonizează culturile de mai sus ca „dialecte“ / „graiuri“ în întregulcivilizaţiei pelasge ca Old European Civilization. Individualizarea tot maiaccentuată a civilizaţiei pelasge – între civilizaţiile arhetipale – a început încadrul „realismului“ semantic-sincretic abstract / simbolic, evoluţia într-odirecţie originală putând fi urmărită într-un orizont Precriş / Protosesklo, princulturile carpato-dunărene, cum Schela Cladovei (Dacia Nord-Dunăreană /România), Lepenski Vir (Dacia Sud-Dunăreană / Serbia) etc. (cf. DVDac, 16sq.), prin descoperirile arheologice de la Cârcea, Gura Baciului, Ocna Si-biului (Dacia / România), Donja Branjevina (Serbia) etc. În lumina mai re-centelor descoperiri arheologice şi a „datărilor radio-carbonice“, se poate afir-ma cu mai mare certitudine că în perioada de înflorire a civilizaţiei pelasge,existau aşezări urbane şi sate „aglomerate“, «putând să aibă până la 1000 delocuitori», cu „case rectangulare“, „apărate de şanţuri sau de ziduri“, cu „cen-tre“ de cult, indicând „o viaţă religioasă organizată“ şi «structuri foartedezvoltate ale ceremonialului» (GCiv, 51 / 263).

Pelasgii se ocupau, începând din orizontul anului 8175 î. H., cu culti-varea cerealelor, cu creşterea vitelor (avem în vedere, în primul rând, culturaSchela Cladovei – cf. GCiv, 267 / DVDac, 19), cu extragerea şi prelucrareaaramei – de prin mileniul al VI-lea î. H., îndeosebi, din Ardeal / Carpaţi (Da-cia Nord-Dunăreană / România) şi din Balcani.

Între 5500 şi 3500 î. H., în regiunea egeeană, «produsele din cupru nusunt cunoscute», ceea ce înseamnă că difuzarea obiectelor din acest metal nus-a făcut dinspre Marea Egee, dinspre insulele şi ţărmurile acesteia, spre cen-trul carpato-dunărean al Pelasgiei, ci invers, dinspre carpato-balcanici, dinPelasgo-Dacia, spre regiunea egeeană şi mai departe (cf. GCiv, 63). Folosireacuprului în Pelasgia, cunoaşterea principiului reducerii unor minereuri cupri-fere (la Schela Cladovei, la Moldova Nouă – Dacia / România) datează încăde la cumpăna mileniilor al VIII-lea şi al VII-lea î. H. Dar despre veritabilecentre ale metalurgiei cuprului şi aurului în aria-nucleu a Pelasgiei nu poate fivorba decât după anul 5500 î. H., antrenând în miraculoasa lume a metalelormajoritatea culturilor ante-cucuteniene, începând cu Turdaş-Vincea. Obiectede aramă deosebit de interesante aparţin complexului cultural Boian-Gumel-niţa (Dacia / România).

Erau fabricate obiecte de podoabă, ace cu cap-spirală, topoare «turna-te în tipare de lut ars» şi, din faza A-2 a culturii Gumelniţa, «se întâlnesc pri-


72

mele obiecte de aur ale eneoliticului pelasg (> valàh), tăiate din foi de aur...»(DVDac, 38).

Alături de agricultori şi păstori, se evidenţiază «specializarea în meş-teşuguri», despre care grăiesc «remarcabilele realizări artistice şi tehnologiceîn producerea ceramicii: policromă, lustruită cu negru, canelată sau pictată cugrafit»; «creşterea populaţiei este indicată de densitatea aşezărilor; de exem-plu, în arealele est-balcanic şi Cucuteni, sunt cunoscute câteva mii de aşezărişi necropole; satele mari au evoluat spre aşezări urbane» (GCiv, 62).

Sanctuarul – în afara peşterii sacre – s-a relevat ca spaţiu ritual al uneicolectivităţi pelasge, cu edificii consacrate divinităţilor protectoare, benefice,unde se petrec epifaniile / ocultările zeilor, ori în care aceştia îşi află sediul a-toatepriveghetor şi din care omul poate obţine / păstra contactul cu divinitateainvocată.

Principalele sanctuare ale Pelasgiei au fost descoperite la Caput Bu-bali / Parţa-Banat, Căscioarele-Muntenia, Poduri-Moldova, Ghelăieşti-Mol-dova, Truşeşti-Bucovina (din Dacia Nord-Dunăreană / România), Radin-grad (din Dacia Sud-Dunăreană / Bulgaria), Sabatinovka-Bug (Dacia de Est/ Ucraina), Popudnia (Dacia de Est / Ucraina) etc.

În panteonul Pelasgiei se relevă peste milenii, graţie arheologiei şitezaurului de mituri / miteme conservate în folclorul moştenitorilor direcţi dinnucleu de la Old European Civilization: Zeul-Balaur Cosmocreator / Moşul-Balaur, cu ipostazele concomitent-genezice de Fărtat (Samasua > Samos /Dumnezeul Cogaionului, al Sarmisegetusei) şi Nefărtat (Nebeleizis / Gebe-leizis, Dracul / Satana); perechea primordială: Dacia > Dochia (Muma-Pă-mânt) – Samasua > Samos („Soare-Moş“ / Tatăl-Cer), Zeiţa-Gaie (sau Ba-ba-Gaia), Zeiţa-Bufniţă, Zeiţa-Raţă, Zeiţa-Broască-Ţestoasă, Zeiţa-Ursoai-că, Zeiţa-Vacă, Zeiţa-Ţesătoare, Zeiţa-Şarpe, Zeiţa-Agrară, Zeiţa-Fecunda-ţiei / Gravidităţii, Zeiţa-Morţii („Doamna Albă“), Zeiţa-Apei-Lustrale Bi-frons, Zeiţa-Peşte („Sirena Dunării“), Zeiţa / Fecioara-Dunării şi altele (cf.GCiv, 82 sqq.).

Dintre riturile Pelasgilor conservate în mitologie / folclor, în sferamioritismului („aspect“ folcloric al Zalmoxianismului, sau al „CreştinismuluiCosmic“ – M. Eliade) se evidenţiază: cultul craniului – „decapitarea ritu-ală“, cultul „părţii“ din „întregul“ sacru / primordial (ca parte din persoa-na imolată), întruchipând divinitatea primordială, „tăierea“ / „luarea“ şiîngroparea capului, tăierea în bucăţi şi îngroparea părţilor trupului consi-derat în întregime sacru, dumicarea / „dimnicarea“ trupului, arderea perugul gropii rituale, aruncarea în ţăpi („ţăpuşte“), în suliţe / săbii, antro-pofagia rituală, lapotul bătrânilor, decapitarea rituală a propriilor condu-cători gentilici, trepanarea craniilor şi consumarea creierului („strămo-şului mitic“) pentru însuşirea forţei regeneratoare a celui jertfit etc.


73

Dintre textele sacre ale Pelasgiei – în afară de Mito-textul hieroga-miei Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ (v. supra, fig. 5), în afară de cele douămito-texte de pe Statueta Moşului / Tatălui-Cer de la Ocna Sibiului şi de pepiedestalul acesteia etc. –, mai amintim: Mito-textul de pe fusaiola de laFafos-Kosovska (Dacia Sud-Dunăreană / Iugoslavia), Inscripţia interioarăde pe strachina de la Gradeşniţa-Vraţa (Dacia Sud-Dunăreană / Bulgaria)etc.

Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Ardeal (Dacia Nord-Dunăreană / Româ-nia), din orizontul anului 5300 î. H. (v. infra, fig. 15), cunoaşte următoareavectorizare semantic-sincretică: «(I) Lăsat-am arcul de războinic în seama Ze-iţei-Gaie, căreia adusu-i-am ofrande, ca şi primelor patru conducătoare, învreme ce mi-a înălţat / rotit Soarele deasupra; (II) şi am cunoscut în schimbnunta (din cerurile Bradului Cosmic) cu Zeiţa Utu / Utya, Sora-Soarelui, des-părţindu-mă de ochii (soţiei mele de pe pământ) şi trecând în lumea zeilor;(III) jertfa-mi de sfânt trup, aninat în trei ţăpi, la rugul înalt, s-o bucuraţi cândochiul (vostru) zări-va pe apele tăriei barca Dumnezeului Samasua > Samos,în capul de-apus al crucii primelor patru conducătoare; (IV) ca, prin cea de-atreia gaură-stea, sufletu-mi în faţă să-i stea, lângă el rostindu-mă, rostuindu-mă Salumasua (Salumos > Salmoş > Zalmas > Zalmoxis, „Omul-Soarelui-Moş“), apoi hărăzindu-mă vouă drept cap / rege întru spor / belşug la cornute,la grăunţe etc.» (TIr, 844).

Fig. 15. Tăbliţa-Soare cu scriere pelasgă > Valàhă din orizontul anului 5300 î. H.,descoperită, între altele două, rectangulare, la Tărtăria (Dacia Nord-Dunăreană / România).

O altă „vectorizare“ semantic-sincretică a Tăbliţei-Soare de la Tărtă-ria-Ardeal, datorată sumerologului moscovit, Boris Perlov, sună în acelaşispirit: «Primelor patru conducătoare, întru cunoaşterea de chip a zeului Şane[Samasua > Samos, „Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“], cel mai în vârstă / Moşul[Bătrânul / Înţeleptul, „Sa-lu-moş“ / „omul-Soarelui-Moş“, conducătorul / pa-triarhul / sacerdotul / preotul-suprem], în virtutea adâncei înţelepciuni, a fost


74

ars, El, Unul.» ( PJT, 3 [Unul devine Sacrul Întreg Cosmic, din seama luiUniilă, Marele Preot / „Lu“ – cf. VMR, 99 / 424]).

În orizontul anului 5300 î. H., Pelasgii din Ardeal (Dacia Nord-Dună-reană / România, din aria Cogaionului / Sarmisegetusei), sacrificau / ardeauperiodic, din cinci în cinci ani, după cum s-a reţinut prin „istorii“, pe Regele-Mare-Preot-al-lui-Samasua > Samos întru bunăstarea / prosperitatea agricul-torilor, păstorilor, vânătorilor / pescarilor-dunăreni, din „ţările de munţi / râ-uri“ cogaionic-circumscrise: Ardealul, Crişana, Banatul, Oltenia etc., subor-donate marelui centru administrativ-religios-războinic, „capitalei religioase“cu templele / sanctuarele celor din panoul religios central (mai târziu, cu Sar-misegetusa, „fortul / tusa sâgilor regelui-zeu-medic, Sarmis“), după cum lasăa se înţelege şi celelalte două tăbliţe „scrise“, dar rectangulare, ce-l însoţeaupe rug ca talismane.

În orizontul anului 5300 î. H., Pelasgii din „ţările de râuri / munţi“circumscrise sacrului centru religios-militar-administrativ al Cogaionului /Sarmisegetusei aveau deosebita conştiinţă a jertfei lor întru unitatea de nea-muri / triburi şi de teritorii aparţinând acestora – graţie lui Uniilă – ce pare-secă se constituie dincoace de orizontul anului 4400 într-o formaţiune statală aDaciei Arhaice. Sacrificiile umane ale conducătorilor / „regilor-zei-medici“din Cogaion / Sarmisegetusa, alcătuind „arhaica Dinastie Zalmoxiană“ dintreorizonturile anilor 5300 şi 1600 î. H. (până la Reforma Zalmoxianismului ),au fost reale (reformatorul – Salumasua > Salmas / Zalmas > Zalmoxis – ar fifost al 741-lea rege-zeu-medic ce urma a fi jertfit, dar care la potrivitul timp adescoperit sacrul scenariu al trimiterii Mesagerului Celest prin aruncarea întrei suliţe / ţăpi).

V) Primul val de populaţii-kurgan în Pelasgia / Old European Ci-vilization (4400 – 4200). „Edenul“ Pelasgiei, în mirabilă cristalizare, a fostperturbat nu numai de cataclismele geo-climaterice şi tectonice, ci şi – din o-rizontul anului 4400 î. H. încoace – de „valuri“ de populaţii migratoare. Întreanii 4400 şi 4200 î. H., în stepele nord-pontice şi în Valea Dunării, şi-a făcutapariţia primul val de populaţii-kurgan, originar dintre Volga şi Munţii U-rali. „Unda de şoc“ a primului val-kurgan s-a oprit la confluenţa râurilor Savaşi Drava cu Dunărea. Călăreţii războinici din primul val de migratori-kurganerau foarte mobili; impactul a fost puternic; o parte din populaţiile pelasgicedin Valea Dunării a cunoscut dezrădăcinarea, această parte fiind împinsă în a-riile „laterale“ / „izolate“, în Italica Peninsulă şi dincolo de Alpi, reînvigorândfondul demografic europelasgic. Totuşi, civilizaţia din Pelasgia de Centru «asupravieţuit primului val kurgan […] datorită mărimii şi caracterului compactal comunităţilor, care uneori aveau peste 1000 de locuitori, pe o suprafaţă de300 – 400 de acri; în orice caz, sosirea populaţiei kurganelor coincide cu dez-voltarea şanţurilor defensive în formă de pâlnie...» (GCiv, 205).


75

VI) Dincoace de primul val-kurgan (4400 / 4200 – 3900). Primulval de populaţii-kurgan a determinat pe pelasg-autohtonii din bazinul Dunăriisă se organizeze mai bine administrativ-militar-religios, spre a întâmpina /lupta împotriva noilor valuri de populaţii migratoare, spre a-şi apăra sacrelepământuri fertile cu sanctuarele divinităţilor fundamentale, în numele zeităţiirăzboiului, So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic), din sacra pereche secundă, pe-reche al cărei rol important a trecut-o în „panoul central“ de credinţe / ideireligioase. Cultul Soarelui / So-Ares („fiul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer“) seafla de-aproape două milenii în panoul central de credinţe / idei religioase alePelasgilor din bazinul Dunării. Valorificând potenţialul de apărare naturală o-ferit de aria nord-vest-pontică şi de aria bazinului Dunării (munţi / dealuri, râ-uri, văi, mlaştini etc.), confreriile războinic-religioase şi-au arătat puterea /„strategia“ în „ţările“ / provinciile „de râuri / munţi“ ale triburilor / neamu-rilor autohtone, înrudite şi sedentarizate. Idealul comun, apărarea, a antrenatproducţia de arme „tot mai perfecţionate“ (din centrele metalurgice intracar-patice), „superioare armelor din dotarea inamicilor“, sub inspirarea divinităţiirăzboiului, So-Ares. Primul val-kurgan infiltrat în Valea Dunării a fost asimi-lat în trei-patru generaţii. După câteva secole, către orizontul anului 3900, dinmasa Pelasgilor nord-vest-pontici şi ai întregului bazin dunărean, Pelasgii„primeniţi“ prin asimilarea Kurganienilor din primul val, s-a ivit un popor derăzboinici, un popor capabil să poarte impresionante războaie de apărare,popor intrând într-o furtunoasă, dramatică istorie.

Au proliferat centrelele religioase ale lui So-Ares (Soare-Tânăr / Răz-boinic) şi ale „tatălui“, Samasua > Samoş („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“),îndeosebi, din zonele montane, subordonate centrului din sacrul Munte Mare,din Cogaion, ori (puţin mai târziu) din „muntele-pereche“, Muntele Mic alcelor zece terase, de la Sarmisegetusa Religioasă (ale cărei ruine se văd şiastăzi la Grădiştea de Munte, din Dacia Nord-Dunăreană / România). Estevorba despre confreriile războinic-religioase de lupachi (cucutenieni / „mol-davi“), de gaeţi (din Câmpia Dunării de Jos / Gaetia), de ursini (din aria in-tracarpatică) etc. „Micro-valuri“ de populaţii-kurgan dintre fluviul Volga şiMunţii Urali, ivite în bazinul Dunării între anii 4200 şi 3400, chiar dacă aufost „slabe“ / „efemere“, au avut marele rol de a menţine şi întări „vigilenţa“autohtonilor în Pelasgia-de-Centru, în fertilele pământuri ale Bazinului Dună-rii, au determinat „perfecţionarea“ structurilor administrativ-militar-religioa-se, au contribuit la cimentarea unităţii confreriilor războinic-religioase (lu-pachi, gaeti / geţi, masageţi, ursini, moesi – „moşi-păstrători-ai-focului-telu-ric-celest“ – şi altele).

După cum certifică şi Marija Gimbutas, primul val de kurgan-popu-laţii a fost absorbit / asimilat de autohtoni (cf. GCiv, 205), de Pelasgii dinbazinul Dunării şi din stepele nord-vest-pontice, între orizonturile anilor 4400şi 3900 î. H., ceea ce a permis fiinţarea unei structuri statale arhaice, adminis-


76

trativ-războinic-religioase, Pelasgia, cu capitala în Cogaion / Sarmisegetusa(Sarmizegetusa), unde se afla marele „imperator / rex-zeu-medic“, „media-torul“ între Pământ şi Cer, căruia i se subordonau „regii“-de-arme din „ţărilede râuri / munţi“ din bazinul sacrului fluviu, Dunărea. Pelasgii dunăreni audescoperit încă din vremea complexelor culturale Gumelniţa-Karanovo (A2 /V) şi Cucuteni A: secera – un soi de cuţit curbat, încovoiat, de silex, atingând30 de centimetri lungime (cf. DVDac, 37), devenind în epoca metalelor armătipic pelasgo-dacică, sabia încovoiată, utilizată deopotrivă la seceratul grâu-lui cât şi la „seceratul“ duşmanilor ce încercau să le pângărească pământurilesacre, plugul cu „brăzdar“ din corn de cerb, ori de silex (mai târziu, perfec-ţionat, turnat în bronz / fier), jugul (pentru folosirea la tracţiune a boilor), to-porul de cupru turnat în tipar de lut ars (perfecţionat apoi în bronz / fier, „cudouă tăişuri, în cruce“ etc.), roata pentru olărit şi roata pentru car (invenţieatribuită Pelasgo-Dacilor cucutenieni), cotiga / carul (căruţa) – cu două, trei,sau patru roţi etc.

VII) Al doilea val de migratori-kurgan (3400 – 3200) şi al treileaval-kurgan (3000 – 2800). În mileniul scurs de la infiltrarea în Pelasgia deCentru (Old European Civilization) a primului val-kurgan şi până în orizontulanului 3400 î. H., elementul demografic europelasg a înregistrat un „spor“considerabil; pare-se că un „pol“ demografic al Eurasiei se afla atunci în ariadunăreano-pontică. Şi în stepele dintre Volga şi Ural s-au înmulţit populaţiileseminomade de păstori „de herghelii“. Ca şi „înaintaşii lor“ din „valul I“ – ceice s-au constituit în al II-lea val-kurgan şi al III-lea val-kurgan – au fost atraşide prosperitatea / bogăţia vecinilor din dreapta Niprului, pelasgo-dacii cucu-tenieni, de „vestul de aur“ – din centrele metalurgice ale Arutelei > Ardea-lului (din Dacia Nord-Dunăreană / România). Cu forţe invadatoare / devasta-toare fără precedent, al doilea val-kurgan (3400 – 3200 î. H.) a atacat Pelas-go-Dacia de Centru, pe două direcţii: ponto-dunăreană, şi nipro-carpato-ti-siană. Pelasgo-dacii cucutenieni au opus rezistenţă (totuşi, aşezările cucuteni-ene din dreapta Niprului, din nord-vestul Mării Negre / Getice, dinspre gurileBugului, Nistrului, Prutului, Siretului, Dunării, au fost distruse în mare parte),împingând năvălitorii kurganieni din ramura ponto-dunăreană spre CâmpiaDunării de Jos, de unde s-au bifurcat: a) unii au înaintat spre Dunărea de Mij-loc, joncţionnând cu năvălitorii kurgan din ramura nipro-carpato-tisiană şicontinuând devastările pe Dunărea Superioară şi dincolo de Alpi (în văile Ri-nului şi Elbei), ori chiar peste Munţii Pirinei (grupuri-kurgan s-au aventuratpână în Câmpia Guadalquivirului); b) alţii au trecut în sudul Dunării, prădândaşezările Pelasgilor până dincolo de Munţii Hemus, Rodopi, Dinarici (Kurga-nienii ajunşi la izvoarele Savei / Dravei au pătruns în Italica Peninsulă), oriPind, oprindu-se în insulele Mării Adriatice, Mării Thracice / Egee, sau, pesteDardanele / Bosfor, în Anatolia. La scurt timp (dacă se face raportarea la


77

perioada scursă între primul val-kurgan şi cel de-al II-lea val-kurgan), pe laanul 3000 î. H., a pornit şi a pătruns în Pelasgo-Dacia-de-Centru, tot pe trase-ele secundului val-kurgan, cel de-al III-lea val-kurgan (3000 – 2800 î. H.),având la origini aspectele culturale Yamna, răspândite la triburile-kurgan cuînrudiri în bazinul inferior al Volgăi şi în spaţiul dintre Volga şi Ural, orichiar de dincolo, dinspre Baikal.

În aria Pelasgo-Daciei de Centru, s-au format două „creuzete asimila-toare“: „creuzetul nord-vest-pontic“ (sau „creuzetul nipro-nistrean / dună-rean“) şi „creuzetul pannonic“ (sau „creuzetul dunăreano-tisian“). „Intrările“populaţiilor migratoare euro-asiatice în aceste „creuzete“ ale Pelasgo-Dacieise făceau prin „est / nord-est“, pe „culoarul“ de la Sabatinovka la Coslogeni,şi prin „nord / nord-est“, pe „culoarul pannonic“; „ieşirile“ – în caz că respec-tivele valuri erau foarte puternice, succedându-se rapid, fiind deci „imposibilde asimilat“ pe respectivele segmente temporale – se făceau prin „sud“ („sud-est“ / „sud-vest“): din „creuzetul nipro-dunărean“, migratorii erau împinşidinspre Câmpia Nord-Vest-Pontică şi dinspre Câmpia Dunării de Jos, pesteMunţii Balcani / Rodopi, în zonele aride ale Anatoliei şi în nefertilele insuleest-mediteraneene – din Marea Thracică / Egee; din „creuzetul pannonic“,migratorii erau „respinşi“ fie dincolo de Carpaţii Nordici şi de Alpi, fie – da-că mai rămâneau neasimilaţi – erau împinşi peste Munţii Dinarici, în insulelesărace ale Mării Adriatice, ori în regiunile sterpe ale Peninsulei Italice. Popu-laţia pelasgă (> valàhă) a fost mereu tulburată de invadatorii euro-asiatici (în-tre anul 4400 î. H., al primului val-kurgan, şi anul 896 d. H., al migraţiei un-gurilor / maghiarilor), mai bine de 5296 de ani, într-un demografic-impresio-nant „flux-reflux“, din Matcă (bineînţeles, matca Dunării < Don- „doamna“/ „mama“ + -Ares / aretsi > ereţi / gaeţi; vectorizare semantică: „Muma-lui-Ares, zeul războiului“ / „Dona / Mama ereţilor / găilor-psihopompe“), înMunte (sacrele centre-de-tip-Cogaion, din Carpaţi, Dinarici, Pind, Balcani,Rodopi etc.).

VIII) Valurile migratoare luvite, nesite, hittite, aheene etc. În ori-zontul anilor 2300 şi 2200 / 2100 î. H., teritoriile Pelasgiei au fost traversatede considerabile valuri de populaţii migratoare luvite, nesite, hittite şi altele(cf. PGet, 506); şi acestea au fost împinse de războinicii pelasgi în Anatoliacentrală (unde a avut loc „etnogeneza Hittiţilor“, aproximată între orizonturileanilor 2200 / 2100 şi 1900 î. H., şi unde s-a format Imperiul Hittit). Acestevaluri de populaţii migratoare au dus în Anatolia nu numai securea pelasgo-dacă / toporul pelasgo-dac de luptă, încovoiata sabie şi carul de război, cişi zeităţi cogaionic-dunărene: Muma-Pământ / Baba Dakia (Dochia) din Co-gaion a devenit în panteonul hittit Ku-Baba, adică „muma-mumelor“, zeiţa-Lună / Utu („Sora Soarelui“ / „Spuma Laptelui“, protectoarea războinicilor)a ajuns zeiţă patronatoare a oraşului Arina, având „locotenent pe regele Ha-


78

t[t]usas“ (cf. PTDIH, 2). Valurile luvito-nesito-hittite au determinat sporireanumărului de confrerii războinic-religioase de tip zalmoxian-henoteist(intrate, din orizontul anului 1600 î. H., anul Reformei lui Salmas > Zalmas> Zalmoxis I, în „ordinul“ Cavalerilor Zalmoxianismului, ori „CavaleriiDunăreni“, „Cavalerii Thraci / Cabiri“ etc.), au solicitat o mai mare „produc-ţie de arme“ metalice, au dus la declanşarea marilor construcţii de fortificare,în cercuri concentrice, jur-împrejurul Cogaionului / Sarmizegetusei, extinzân-du-se peste întregul bazin al Dunării, peste nord-vestul Mării Negre, de la Ni-pru la Alpi, de la nordul Carpaţilor, până la sudul lanţului muntos Balcano-Dinaric.

Pe la anul 1600 î.H., în complexul cultural Coslogeni-Sabatinovka s-ainfiltrat valul de migratori aheeni, în trei faze: «în primele două faze, aria sade răspândire s-a limitat la Dobrogea şi la sudul Munteniei (până în preajmaBucureştilor); aria s-a extins însă în ultima fază până la Olt, înglobând în ju-rul Dunării fosta arie a culturii Zimnicea-Plovdiv [...]; în aria sa de răspândires-au descoperit şi depozite de bronzuri, cum cel de la Oinac (lângă Giurgiu)»;«ceramica specifică fazei a III-a a culturii Coslogeni şi de tip Zimnicea, des-coperită în stratul al VII-lea de la Troia, este dovada pătrunderii unei popu-laţii danubiano-balcanice în nord-vestul Anatoliei, începând din secolul alXIII-lea şi până în secolul al XI-lea î. H.» (DVDac, 73). Varianta răsăriteanăa topoarelor pelasgo-daco-ardelene şi extinderea culturii Coslogeni, de la Sa-batinovka la Pulpudava (> Pulpudeva) / Plovdiv, în faza a III-a, se explicăprintr-un nou val de populaţii migratoare din stepele dintre Nipru şi Volga /Urali. A fost un val puternic şi mişcarea lui spre sud s-a ţinut de ţărmul MăriiNegre, după cum evidenţiază flux-refluxul cultural, între Sabatinovka şi Pul-pudava / Plovdiv. Este culoarul cultural / civilizatoriu în care valul de noi-ve-niţi din stepele nord-pontice capătă încrâncenatul chip de Aheean – căci des-pre valul migraţiei aheene e vorba la mijlocul mileniului al II-lea î. H. Ahe-enii „se revarsă“ în spaţiul pontic al Pelasgiei, de unde sunt alungaţi de răz-boinicii Pelasgo-Daci în sud, în Pelasgo-Thracia; de aici, războinicii Pelasgo-Thraci i-au împins în arhipelagul egeean şi în Anatolia. Aheenii au grăbitsfârşitul civilizaţiilor pelasgo-thraco-miceniană, pelasgo-thraco-minoică, pe-lasgo-thraco-troiană şi hittită. Din Anatolia acelor anotimpuri de „înfurtunăridemografice“ s-a organizat „coaliţia popoarelor mării“ împotriva Egiptului.

IX) Reforma Zalmoxianismului şi divizarea religioasă a Pelasgilordin orizontul anului 1600 î. H. În spaţiul Pelasgiei de Centru, sau Old Eu-ropean Civilization, între orizonturile anilor 3400 şi 2500 î. H., elementelecelui de-al II-lea şi ale celui de-al III-lea val-kurgan au fost asimilate „total“.Arheologii / istoricii evidenţiază – între extremităţile segmentului temporalprecizat mai sus – existenţa culturilor: Petreşti, Cucuteni A, AB, B, C, Bu-banj, Karanovo V, VI, Sălcuţa I - IV, Herculane, Gumelniţa, Cernavodă,


79

Tisa-Polgar, Bodrogkereştur, Tripolie B, C, Balaton, Ezero, Coţofeni, Ho-rodiştea, Folteşti, Erbiceni, Glăvăneşti, Gorodski, Ussatovo, Iamna, Bole-raz, Baden, Niyrseg, Vucedol, Glina etc (cf. GCiv, 262 / DVDac, 22 sqq.).Pelasgii creatori ai culturii Cernavodă I au opus o puternică rezistenţă; «dată-rile cu C14 din faza a doua a fortificaţiei de la Cernavodă indică perioada Us-satovo, deci cca. 3400 – 3200 î. H. [...]; pe cursul Dunării de Jos, acest com-plex este denumit Cernavodă II; complexul cultural ulterior, Cernavodă III,pare a fi evoluat din faza I», consideră cu temei M. Gimbutas (GCiv, 215).Căci Pelasgii, după cum au dovedit de nenumărate ori prin „istorii“, au apelatla o specifică strategie: rezistenţă în faţa invadatorilor câtă vreme populaţiaaşezărilor periclitate putea să-şi pună la loc sigur bunurile, sau să şi le ducă înadăposturile pădurilor, dealurilor / munţilor, pseudo-retragearea luptătorilor /războinicilor autohtoni şi totodată atragerea invadatorilor în zone convenabi-le, până la scoaterea inamicilor din „ţara lor de râuri / munţi”, de unde erautrecuţi în seama altor luptători pelasgi avizaţi. După trecerea „undei de şoc“ arăzboinicilor-invadatori, îşi făcea apariţia masa-migratoare (bărbaţi, femei,copii, familii din triburile valului migrator), mai mult ori mai puţin „belicoa-să“. Urma aşa-zisa „co-existenţă“ – dacă invadatorii erau foarte numeroşi, ne-putând fi alungaţi – ce, în cazul respectivei culturi, a avut rezultat culturaCernavodă II. Asimilarea ori alungarea migratorilor şi re-aşezarea / re-venireala matcă sunt atestate de faza a III-a a culturii Cernavodă, când Pelasgii,făuritori ai acestei culturi, au reînnodat firele tradiţiei cu faza I. Această reve-nire la matcă este caracteristică şi celorlalte culturi din aria Pelasgiei de Cen-tru. Cultura Coţofeni are o mare răspândire în aria Pelasgiei, desfăşurându-seîn timp, potrivit datărilor C14, între orizonturile anilor 3515 (Ostrovul Corbu-lui) / 3470 (Herculane) şi 3050 / 2860 î. H. (cf. GCiv, 230), adică în perioadacelor două valuri-kurgan. În faza ultimă a acestei culturi, începând de pe la a-nul 3000 î. H., îndeosebi prin complexele culturale Ezero, Vucedol, spaţiulcultural / civilizatoriu al Pelasgiei a intrat în era bronzului. În prima fază,„nucleul“ culturii Coţofeni s-a constituit în Oltenia; s-a extins apoi, în fazelea II-a şi a III-a, în Muntenia, în Banat, în Crişana, în Ardeal, în Maramureş, înMoesia, în Pannonia etc. S-au remarcat în jumătatea de mileniu de dăinuire aacestei culturi pelasge: „aşezări întărite“, „locuinţe mai solide“, dezvoltareametalurgiei (diferite „tipuri de pumnale“), „26 tipuri de vase“ cu ornamentare«incizată, imprimată, canelată şi în relief, dar şi pictată, după arderea vaselorîn cuptor» (DVDac, 55), «uneltele, armele şi podoabele de aramă» şi debronz. „Temele“ / „motivele“ sacre de pe ceramica de Coţofeni relevă domi-nanta ideilor / credinţelor religioase ale Pelasgiei, în maniera „realismului“abstract / simbolic. Spirala dublă a zeilor-balauri-afrontaţi apare în aramă,în «pandantive spiralice în formă de ochelari» (cf. DVDac, 55). Se distingeprin frecvenţă «motivul ramurilor de brad», grăindu-ne despre autohtonul,permanentul cult al Bradului – axis mundi. Este practicat ritul incineraţiei,


80

dovadă a credinţei în Samos („Soare-Moş“). Imitând Perechea Primordială, însocietatea arhaică din spaţiul Pelasgiei, este atestat – prin numeroasele mor-minte tumulare de perechi, bărbat-femeie, prin «locuinţele-bordei în care nuputea locui decât o singură familie» (cf. DVDac, 57) – ca generalizat cultulfamiliei (al perechii soţ-soţie), rolul dominant fiind al bărbatului. Analizastatuetelor antropomorfe ale culturii Coţofeni, cu capul «ca un disc plat, de-corat cu incizii şi crestături» – deci un mod «neobişnuit de modelare a capu-lui» (DVDac, 58), sediu al sufletului de la Samas (Tatăl-Cer / Dumnezeu) –certifică în „panoul central“ al credinţelor religioase (prin schimbarea rom-boedrului stilizat ca un cap de Gaie cu discul / cercul „Tatălui-Cer“ / „Soare-lui-Moş“) dominanta urano-solară în spaţiul spiritual al Pelasgiei de la înce-putul mileniului al III-lea î. H. În Pelasgia acestui segment temporal, o maredezvoltare a cunoscut metalurgia aramei, aurului şi bronzului, în cele treietape: a bronzului timpuriu (3000 – 2200), a bronzului mijlociu (2200 –1500) şi a bronzului târziu (1500 – 1200), datorită tot mai marilor solicităride unelte (pentru agricultură – ale cărei suprafeţe s-au extins în funcţie decreşterea numărului de locuitori), de arme, de obiecte sacre metalice din aurul„Soarelui-Moş“, din argintul „Sorei-Soarelui, Luna“, din aramă, bronz etc.Principalele culturi ale bronzului din aria Pelasgiei acestui segment temporalau fost: Glina-Schneckenberg, Periam Mokrin-Pancevo, Otomani-Nyir-Fu-zesabony, Verbicioara, Sighişoara-Wietenberg, Monteoru, Juto Brdo, Cos-tişa, Tei-Sud-Vest-Pontică, Suciu, Cruceni-Belegis, Vatina-Gârla Mare-Cârna, Zimnicea-Pulpudava / Plovdiv, Noua etc. Despre capacitatea centre-lor metalurgiei din aria Pelasgiei grăieşte peste milenii enorma cantitate deobiecte de bronz, de aur, de argint, de cupru etc., depăşind zece tone. Celemai importante centre metalurgice au fost (avem doar lista celor din DaciaNord-Dunăreană / România şi din Dacia Sud-Dunăreană / Bulgaria): Mara-marisia > Maramureş (Bătarci, Săpânţa, Sarasău, Sighet, Vadu Izei, Borşa,Ieud, Breb, Satu Mare, Baia Mare etc. – cf. DVDac, 148), Marisia > Mureş(Valea Largă, Gheja, Târgu Mureş, Ocna de Jos, Corund, Aiud, Alba Iulia,Sibiu, Orăştie etc.), Sarmisegetusa (Grădiştea de Munte, Baia de Aramă, Sla-tina-Timiş, Dalci etc.), Arutela / Oltul de Sus (Crăciunel, Brăduţ, Augustin,Arcuş, Ţufalău, Turia, Miercurea Ciuc, Cristian etc.), Moldadava > Moldova(Lungoci, Băleni, Ciorani, Poiana Tecuci, Mândrişca, Tomeşti, Bozia, Duda,Moşna, Borleşti, Ulmi etc.), Dynogaetia / Dobrogea (Măcin, Tomis / Con-stanţa, Gura Dobrogei etc.), Pulpudava / Plovdiv (în Bulgaria de azi: Peruş-tiţa, Aibunar, Ezero, Dolno Levski, Capul Caliacra, Braţigovo, Cercovo-Bur-gas) etc. Ateliere de turnare a metalelor existau nu numai în zonele de extrac-ţie a minereurilor de cupru, aur, argint etc., ci şi în aşezări mai dezvoltate depe reţeaua de „drumuri ale metalelor“, reţea pornind din Arutela > Arudela>Arudeal > Ardeal, adică din aria intracarpatică a Daciei Nord-Dunărene, spreEurasia, după cum dovedesc matriţele / tiparele de lut, de piatră, pentru turna-


81

rea topoarelor cu disc, ori cu „creste paralele“, descoperite la Căscioarele (mi-leniul al IV-lea î. H., cultura Gumelniţa – Dacia Nord-Dunăreană / România),la Cândeşti (cultura Monteoru – Dacia Nord-Dunăreană / România), ori ma-triţa bivalvă, pentru lamă de halebardă, descoperită în fortăreaţa de la Sarvaş(mileniul al III-lea î. H., cultura Baden – Dacia Sud-Dunăreană / Serbia) etc.(cf. GCiv, 169 / OTr, 55).

Despre faptul că metalurgicele centre din Arutela > Arudela > Aru-deal > Ardeal au deţinut „monopolul aurului“ în lumea antică euroasiatică a-duc mărturie obiectele de aur din tezaurele descoperite la Ţufalău, Săcueni,Grăniceri, Şmig, Firiteaz, Sarasău etc. Arheologul / istoricul Vl. Dumi-trescu, apelând la realităţile statistice, subliniază că «dintre cele 137 de desco-periri de obiecte de aur semnalate în Transilvania şi Crişana, 73 – inclusiv 30de tezaure – conţin peste 3000 de piese...» (DVDac, 61). Arta decorativă ametalelor este original-pelasgă > valàhă, de mare rafinament. Vl. Dumitrescua mai subliniat revenirea «pe primul plan a motivelor spiralice» (ibid.). Prindominanta spiralei lui Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) se atestă şi pe acestsegment temporal faptul că în panoul central de credinţe / idei religioase dinPelasgia, se află marele (Dumne)zeu, Samasua > Samoş.

a) b)

Fig. 16. Scriere pelasgă > valàhă în spirală magic-tămăduitoare pe Discul de la Phaistos-Creta (a), din orizontul anului 1600 î. H., şi (b) Răvaşul în spirală de leac pentru întors

brânca, din orizontul anului 1985 d. H., din Dacia Nord-Dunăreană / România (VMR, 320).

Societatea Pelasgiei de pe acest segment temporal se diferenţaseprofund, înregistrând o „clasă“ a păstorilor „transhumanţi“ – bine dezvoltatăîn Câmpia Dunării, din Pannonia până în Bărăgan, în câmpiile râurilor Sava,Drava, Morava, Tisa, Someş, Criş, Mureş, Timiş, Jiu, Olt, Timoc, Ogosta, Is-kăr, Iantra, Argeş, Ialomiţa, Siret, Prut, Nistru, Bug, Nipru, în lanţurile mun-toase ale Carpaţilor, Dinaricilor, Balcanilor, Rodopilor, Şarului, Pindului etc.;exista şi o clasă puternică a agricultorilor, o clasă remarcabilă a meşteşugari-lor („armurierilor“), o clasă a „metalurgiştilor“ (extractori / prelucrători decupru, aur, fier etc.), o clasă a pescarilor-navigatori dunăreano-pontici, o clasă


82

a negustorilor ponto-dunăreni (de metale, de arme, de unelte agricole, de sare,grâne, miere, bovine, cai), o clasă a micilor / marilor preoţi şi învăţători din„şcolile oralităţii prezalmoxian-culte“ (mergând până la turnarea în vers chiarşi a legilor spre a fi uşor-memorate – cf. Aristotel, Problemata, XIX, 28 /Fontes, I 113), utilizatori rafinaţi ai scrierii pelasge ce evoluase multimilenar,din orizontul temporal al mito-textului incizat pe falanga de evideu de laCuina (8175 î. H.), ori al celui din Tăbliţa-Soare (5300 î. H.), la scrierea pe-lasgă > valàhă în spirală magic-tămăduitoare ca pe Discul de la Phaistos-Creta, din orizontul anului 1600 î. H. (v. supra, fig. 16-a), disc nelipsit din„trusa războinicului-medic-zalmoxian“ (practică „tămătuitoare“ şi în secolulal XX-lea la Valàhii din Dacia Nord-Dunăreană / România, certificată deacad. Romulus Vulcănescu – v. supra, fig. 16-b – prin Răvaşul în spirală deleac pentru întors brânca, din orizontul anului 1985 d. H. – cf. VMR, 320),ori la scrierea cu alfabetul pelasgo-dac „iniţiatic“ / „misteric“ de 23 de litere,aplicându-se principiul fonetic, alfabet transmis / folosit până la Aethicus Do-nares (Ister), ce l-a transmis prin celebra sa Cosmografie din orizontul anului466 d. H. (cf. PTAeth-2009, 71 – 84).

Exista în Pelasgia din orizontul anului 1600 î. H. şi o puternică „aris-tocraţie războinic-zalmoxiană“ (având ca exponenţi „regii de arme“ din frun-tea provinciilor / „ţărilor de râuri / munţi“ subordonate Cogaionului / Sarmi-segetusei), provenind din rândurile Cavalerilor Zalmoxianismului (cunoscuţişi sub numele de Cavaleri Dunăreni / Danubieni, Thraci, Cabiri etc.). Aceştiadepţi ai Zalmoxianismului de tip arhaic admiteau ca sublimă jertfă întruDumnezeul Cogaionului a celui mai bun / cinstit, a celui mai războinic / vi-teaz dintre ei, Pelasgii sarmisegetusani, dar nu admiteau în vreun chip sclaviacelor de aceeaşi credinţă, de acelaşi neam, căci pelasgul căzut în sclavie nu semai poate bucura de nemurire. Nemuritorul pelasgo-dac (reprezentant al aces-tei aristocraţii), potrivit doctrinei Zalmoxianismului, se considera parte dinsacrul Întreg Cosmic care este Dumnezeu. Şi ca parte pură, sănătoasă,prin ştiinţa de a deveni nemuritor, avea dreptul de a participa la marea ordinecosmică. Raiul conferit de Zalmoxianism era desemnat prin sintagma Împă-răţia / Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. În orizontul anu-lui 1600 î. H., „omul lui Dumnezeu pe pământ, întru înrăzărirea Pelasgilor“,adică Salumasua (5300 î. H.) > Salmas > Zalmas (ca în Analele luiSuppiluliuma din orizontul anului 1380 î. H.) > Zalmoxis (ca în „receptareagreco-herodotică“ din orizontul anului 450 î. H.), sau regele-zeu-medic ceurma să fie jertfit după tradiţie, descoperă un scenariu „misteric“ / „iniţia-tic“ al trimiterii Solului / Mesagerului Celest la Dumnezeu, prin „arun-carea în trei suliţe“, din incinta sacră a Templului / Sanctuarului Mic-Ro-tund de la Sarmisegetusa, de lângă Soarele de Andezit (al celor zece raze),scenariu „misteric“ / „iniţiatic“ în care intra şi Peştera Sacră din Muntele Ma-re, sau peştera ocultării / epifaniei (Solului / Mesagerului Celest, în al cin-


83

cilea an, sol ce se ivea „în carne şi oase“, cu „cereştile legi de la Dumnezeu“,ceea ce îi dădea dreptul de a domni cinci ani peste Pelasgo-Daci).

Fig. 17. Pelasgia epocii neolitice (ca Old European Civilization – cf. GCiv, 57 sqq.),a epocii metalelor şi în orizontul anului 1600 î. H., al Reformei Zalmoxianismului, cândPelasgii se împart în Pelasgo-Daci, adică „Pelasgii-sfinţi / dumnezeieşti“, închinătorii launicul Dumnezeu, şi în Pelasgo-Thraci, politeiştii închinători la zeii vechiului Cogaion.

Prin Reforma / Reformatorul Zalmoxianismului, regele-zeu-medicdin orizontul anului 1600 î. H., Zalmas / Zalmoxis I, întemeietor şi al Dinas-tiei Zalmoxienilor din Cogaion / Sarmisegetusa, Pelasgii se divid în credin-cioşii în unicul / singurul Dumnezeu, în adepţii Zalmoxianismului monoteist-tetradic (având în „panoul central“, nu Sfânta Treime / „Triadă“ cum Creşti-nismul, ci Sfânta Tetradă a „primelor patru conducătoare“ ce se constituie înPerechea Primordială, Dumnezeu / Samos [„Soarele-Moş“] – Dacia / „Do-chia“ şi în perechea sacră secundă, So-Ares / Soare-Tânăr / Războinic –Luna / „Sora Soarelui“, „Spuma Laptelui“, sau Dochiana), adică Pelasgii-Dax / Daci („oamenii-sfinţi“, „oamenii dumnezeieşti“, cum sunt cunoscuţi, înIliada / Odiseea, de Homer, ori „cei mai drepţi / cinstiţi“, ca în Istorii, deHerodot), organizaţi statal în Pelasgo-Dacia, sau pur şi simplu, Dacia, şi încredincioşii în Vechiul Cogaion, în panteonul politeist-cogaionic, adică Pe-lasgii-Thrax / Thraci (cu semantismul de „închinători la vechii idoli“), or-ganizaţi statal în Pelasgo-Thracia, ori Thracia / Tracia (divizare certificatădin orizontului anului 1600 î. H. şi de inscripţiile ce conţin toponimul pelasgThre-ke-wi-ja > Thracia, inscripţii descoperite în Creta Antică – v. supra,fig. 17). În rest, atât Pelasgo-Dacii cât şi Pelasgo-Thracii poartă nume diferitedupă provincia, ori „ţara de râuri / munţi“ în care locuiesc (în antichitate, sub


84

etnonimul Pelasgi, etnonim ce, în lucrarea multimilenară a legilor lin-gvistice, s-a transformat în prezentul etnonim, Valàhi / Vlahi).

X) „Ordinul“ Cavalerii Zalmoxianismului (Cavalerii Thraci, Ca-valerii Dunăreni / Danubieni, Cavalerii / Zeii Cabiri etc.). Nesiguranţadrumurilor bronzului şi aurului, ale comerţului cu arme, cu obiecte sacre, cugrâne, vite etc., atât pe uscat cât şi pe fluvii / mări, ce duceau din Pelasgo-Da-cia / Pelasgo-Thracia spre celelalte vetre de civilizaţie din Eurasia, Africa şi,pare-se, chiar din America, a solicitat „protecţia“ negustorilor autohtoni. Con-freriile războinic-religioase au răspuns solicitărilor – mai ales după invaziileluvito-nesito-hittite şi aheene – printr-un „ordin“ cavaleresc / eroic-religios,promovând înaltul spirit justiţiar, potrivit cutumelor Daciei, potrivit celebre-lor legi pelasge / pelagine > bellagine > velachine > valachine / Valàhine >Valàhe, mai ales în acele vremuri de cumplită tâlhărie / piraterie. Pelasgo-Dacia / Thracia făcuse faţă noilor şi considerabilelor valuri de migratori euro-asiatici de la sfârşitul mileniului al II-lea î. H., ori din orizontul anului 1600 î.H., fiindcă în centrele metalurgice ale principalelor „ţări de râuri / munţi”,subordonate Cogaionului / Sarmisegetusei, fusese descoperit fierul şi îşi făcu-seră apariţia armele de fier cu care erau înzestraţi Cavalerii Zalmoxianismu-lui, arme superioare celor de bronz, din „dotarea“ inamicilor. Echidistant, pereţeaua de drumuri, erau zalmoxiene hălţi („oracole“ / „temple“), vestita reţeade drumuri sigure şi din Dacia, „în sistem / regim de rapidă poştă / poştie“,cunoscând „apogeul“ în vremea regelui pelasgo-dac, Burebista (82 – 44 î.H.).

XI) Orizonturi temporal-homerice: Pelasgii „dumnezeieşti“ de laDunărea de Jos şi din nord-vestul Mării Negre (ori, mai exact spus, Pe-lasgii-abioi), în «Iliada» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.). Cântul alXIII-lea din Iliada (versurile 1 – 7) surprind pe stăpânul Olimpului politeist,Pelasgo-thraco-aheean, Zeus, scârbit de război, luându-şi privirile de la ariaasediului cetăţii lui Priam şi căutând «cu ochi luminoşi mai departe», spre / înPelasgo-Dacia, cu Sarmizegetusa / Cogaionul unicului Dumnezeu, la dacii-abioi / abii (pomeniţi şi de Eschil – în Prometeu eliberat / dezlănţuit, ori deQ. Curtius Rufus – în Istoria lui Alexandru cel Mare) «cei plini de dreptate»(HIl, 284 sq.; DZal, 5 sqq.). Exista la Pelasgo-Daci, în mileniul al II-lea ante-rior lui Iisus Hristos, o elită sacerodală, cea a abioilor-zalmoxieni, distingân-du-se prin vegetarianism, viaţă morală excepţională, desemnând pe „cei maidrepţi dintre oameni“, despre care se ştia încă din orizontul cultural / civiliza-toriu troian, al anului 1194 î. H., prin Homer (cf. Iliada, XIII, 4 – 6). Eruditulcercetător al religiilor / civilizaţiilor antice, Constantin Daniel, a demonstratcă în Iliada se vorbeşte despre o elită sacerdotală zalmoxiană, care era „vege-tariană“, alcătuită din oameni cinstiţi şi cu înalt spirit justiţiar (apreciere pre-


85

luată din eposul homeric de către Herodot), posedând «caracterele esenţialeale spiritualităţii» lui Salumasua > Zalmas > Zalmoxis (Salmoxis / Zalmoxe– „omul lui Dumnezeu pe pământul Daciei“). O tălmăcire de mare fidelitatea stihurilor lui Homer despre Abioi sună astfel: Zeus «dă roată cu privireasa scânteietoare, departe de el, şi se uită în Ţara Thracilor, iscusiţi călă-reţi, în Ţara Dacilor, cu Mysienii ce ştiu să lupte piept la piept, cu aceioameni semeţi, ce mulg iepele (hippemolgoi) şi se hrănesc cu lăpturi (ga-laktophagoi), Abioii (Pelasgo > Valàho-Dacii nord-dunăreni şi nord-vest-pontici) – cei mai drepţi dintre oameni» (ibid.). Comunitatea Pelasgo-Daci-lor-Abioi «era fără îndoială [...] cârmuită din punct de vedere spiritual depreoţii lui Zalmoxis» (DZal, 5).

XII) Orizonturi temporal-homerice: Pelasgii „dumnezeieşti“ dinCreta în «Odiseea» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.). Importantainsulă mediteraneeană a Pelasgimii Antice, Creta, de vreo 250 km lungime şide vreo 50 km lăţime (v. infra, fig. 18), s-a constituit în „Edenul Eurasiei“,îndeosebi, în vremea celor trei valuri ale infiltraţiei „kurgan“ în Old Euro-pean Civilization, dintre orizonturile anilor 4500 şi 2500 î. H. (cf. GCiv, 197sqq.).

Săpăturile arheologice efectuate în Creta, din anul 1893 şi până în1931, de către Arthur Evans (1851 – 1941), au permis «o periodizare a isto-riei străvechi a Cretei de dinainte de venirea grecilor; Evans a împărţit aceastăistorie în trei perioade, pe care le-a numit minoiene, după numele legendaru-lui rege Minos; limitele perioadelor au fost stabilite de acest cercetător pe ba-za unor obiecte importate din Mesopotamia şi Egipt, descoperite în Creta şidatate destul de exact,» (SKGA, 19).

Potrivit cronologiei lui Evans, Creta a cunoscut o perioadă Pelasgo-minoiană „veche“ – cu trei etape: (I) «anii 3000 – 2800 î. H.», (II) «anii 2800– 2500 î. H.», (III) «anii 2500 – 2200 î. H.», o perioadă Pelasgo-minoiană„mijlocie“ – tot cu trei etape: (I) «anii 2200 – 1750 î. H.; pentru insula întrea-gă, la Cnossos şi la Phaistos se încheie aproximativ în anul 2000», (II) «anii2000 – 1750 î. H.; numai la Cnossos şi Phaistos», (III) «anii 1750 – 1600 î.H.» –, adăugându-li-se şi o perioadă Pelasgo-minoiană „recentă“ – cu etapele:(I) «anii 1600 – 1400 î. H.; începutul ei coincide» cu înfăptuirea ReformeiZalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H. al Pelasgiei şi «cu începutulRegatului Nou din Egipt», (II) «anii 1450 – 1400 î. H.; numai la Cnossos»,(III) «anii 1400 – în jurul anului 1250 î. H.» (SKGA, 19; cf. GEAT, 267sqq.).

După cum se ştie, în orizontul anului 1600 î. H., în Cogaion / Sarmi-segetusa, are loc Reforma Zalmoxianismului. Pe calea-spirală „teluric-celes-tă“ a Solului către Dumnezeu, cale-spirală ce ducea din Sarmisegetusa, spresud, până în Egipt, şi-apoi, „tot la dreapta“, până făcea ocolul pământului (cf.


86

PTAeth-2009, 17 – 84), revenind, în cel de-al cincilea an (de la aruncarea întrei suliţe a Mesagerului Celest), în capitala Pelasgo-Dacilor, desigur, Cretaera o foarte importantă „haltă“, cu mulţi Pelasgi adepţi ai Zalmoxianismului.Şi în orizonturile anilor 1194 şi 1184 î. H., între care se datează războaieleTroiei, orizonturi temporale secundate de cele ale zămislirii epopeilor Iliadaşi Odiseea, de Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.), Pelasgilor-dax / daci – adicăadepţi ai Zalmoxianismului –, din Creta, ca şi semenii lor din bazinul Dunăriişi din Stepele Nord-Pontice (v. supra, fig. 1) – li se dusese faima de oameni-sfinţi, „dumnezeieşti“. Tocmai despre astfel de Pelasgi ai Cretei grăieşte prinmilenii Odiseea – cântul XIX (172 – 177): «I-o ţară / Ce-i zice Creta, mândră,roditoare, / Ce are-n jur, că e-n mijlocul mării, / Şi oamenii foiesc în ea puz-derii. / Pe-al ei întins sunt nouăzeci de-oraşe / Cu fel de fel de limbi: ahei şimândri / Eteocraţi, cidonieni alături / De dorieni războinici şi de oameni /Dumnezeieşti-Pelasgi. Între oraşe, / E unul mare, Cnossos...» (apud SKGA,83 / HOdis, 382).

Fig. 18. Creta Pelasgă > Valàhă în secolele XXI – XVIII î. H. (apud SKGA, 19).

Academicienii moscoviţi, V. V. Struve şi D. P. Kallistov, întemeiaţipe o impresionantă documentare arheologic-istorică, subliniază – într-unadintre cele mai strălucite lucrări de helenologie / grecologie din secolul trecut,Drevniaia Greţiia (Древняя Греция) / Grecia antică (Moscova, Editura A-cademiei de Ştiinţe, 1956) – atât procesul de asimilare a Pelasgilor din Cretacât şi originile Pelasgo-macedoneano-thracice ale dorienilor ce ocupă / înro-besc mai întâi Creta Răsăriteană: «Aşadar din „Odiseea“ reiese că încă dincele mai îndepărtate vremuri ale antichităţii, într-o perioadă când în centrulinsulei, la Cnossos, mai erau încă temeinic aşezaţi predecesorii grecilor, Pe-lasgii, dorienii pătrund în insulă şi înlătură cu timpul pe foştii ei locuitori sausunt asimilaţi de aceştia. Primii colonişti dorieni au ocupat – după unii cerce-tători – partea răsăriteană a Cretei. Faptul acesta ni-l arată atât datele arheolo-gice (descoperirea unor săbii de tip nordic în această regiune a insulei) cât şinomenclatura geografică. Aşezările Hierapydna şi Dia din această regiune co-


87

respund localităţilor Dia şi Pindos din sudul Macedoniei, învecinate cu Hes-tiaoitida. S-ar putea ca tocmai aici, în sudul Macedoniei, să fi fost patria pri-mitivă a dorienilor. Adepţii acestei ipoteze (Wade-Gerry şi alţii) pot explicaastfel destul de bine de ce dorienii nu sunt amintiţi în cântul II din Iliada. Tri-burilor care locuiau la nord de Olimp şi la apus de Tracia nu li se acorda aten-ţie pentru simplul motiv că ele nu făceau parte nici dintre ahei şi nici dintretroieni.» (SKGA, 83).

Privitor la „descoperirea unor săbii de tip nordic“ în Creta Pelasgică,reamintim că pe calea spirală-planetară, Mesagerul Celest (Solul la Dumneze-ul Unic) şi însoţitorii săi, Cavalerii Zalmoxianismului (cunoscuţi în Analelelui Suppiluliuma, din orizontul anului 1380 î. H. – cf. GHT, 227 / 264 sqq. –,sub numele de Cavaleri Lupachi, Cavaleri Dunăreni / Danubieni, sau Cavale-rii Thraci, Cabiri etc.), făceau comerţ nu numai cu nestemate şi obiecte deaur, ori de argint, ci şi cu arme (lănci / sighine, săbii încovoiate, sici, arcurietc. – cf. VAeth, 9) din centrele metalurgice intracarpatice ale Daciei – maiexact spus, din provincia cogaionică / sarmisegetusană Ardeal.

În legătură cu aserţiunea academicienilor moscoviţi, V. V. Struve şiD. P. Kallistov, potrivit căreia «s-ar putea ca tocmai aici, în sudul Macedo-niei, să fi fost patria primitivă a dorienilor» (supra), trebuie să observcăm: (1)numele „seminţiei rătăcitoare prin multe locuri“, dorienii, vine de la numeledistinsului lor rege, Dor – substantiv propriu în limba pelasgă > valàhă, degenul masculin (ca onomastic apare frecvent şi astăzi, în limba valàhăcontemporană), fapt ce a determinat ca şi în antica limbă elenă / greacă, lanominativ-singular, să primească „masculina desinenţă“ -os: Doros; (2)apelativul pelasg > valàh dor, de genul neutru, aparţine tezaurului lexicalprincipal pelasg > valàh, fiind aproape intraductibil în alte limbi, după cum seştie, desemnând: «dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva, oriceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie» (DEX-75, 277);(3) între „valul migrator“ de „strămoşi“ ai dorienilor (ce-au cucerit Creta – cf.SKGA, 83), ivit dinspre Volga între Pelasgii din Peninsula Balcanică (îndeo-sebi, în zona muntoasă a Pindului), pe vremea războaielor troiene (1194 –1184 î. H.), adică în orizonturi temporale homerice, şi „seminţia rătăcitoare“ adorienilor din vremea regelui Lydiei, Cresus (aproximativ 560 – 546 î. H.),despre care vorbeşte Herodot, s-au aşternut vreo şapte sute de ani; (4) din a-mestecul migratorului val din orizonturile temporale homerice cu Pelasgii dinaria balcanică, a Pindului (fireşte, cu preponderenţa elementelor autohtonePelasge) –, în cele şapte secole de etnogeneză (macedoneană, nu elenă /greacă) – au rezultat macedni / macedoneni, nicidecum eleni / greci, dupăcum certifică şi Istoriile (I, 56) lui Herodot: «Cei din Attica [Pelasgo-ate-nienii, n. n.] nu s-au strămutat niciodată din locul lor de baştină, în schimbdorienii au fost o seminţie rătăcitoare prin multe locuri (fireşte, ca seminţiede păstori, în arhicunoscutul / multimilenarul, specific-pelasgicul proces al


88

transhumanţei); în timpul regelui Deucalion, dorienii locuiau pe plaiurilePhthiotidei – iar sub Doros, fiul lui Helles, [locuiau în] ţinutul de la poalelemunţilor Ossa şi Olympos, cunoscut sub numele de Histiaiotida; alungaţi deaci de cadmeeni, s-au aşezat în Pind, sub numele de „macedni“.» (HIst, I,87; s. n.). De la anticul macedn > macedon se iveşte în istorii toponimul Ma-cedonia (mai departe, textul herodotic este „intenţionat-confuz“, nu dinsprecarianul Herodot, ci mai mult ca sigur, dinspre „politica expansionist-greacă“ajunsă între zidurile tardivelor şcoli de copişti ai Istoriilor).

XIII) Pelasgo-Abioii. Din vremurile homerice, Pelasgo-Abioii exer-citându-se în spiritul Zalmoxianismului, şi la Dunărea de Jos, şi în nordul mă-rii Negre, şi în Masagaeţia (Masageţia), sunt Pelasgo-Dacii / Geţii din acelaşispaţiu, menţionaţi, apreciaţi şi de părintele Istoriilor: «cei mai drepţi (dikaio-tatoi) între Thraci» (HIst, I, 345). Epitetul sincretic dikaiotatoi, întâlnit şi laHomer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) şi la Herodot (484 – 425 î. H.), după cumse ştie, este un superlativ al adjectivului dikaios, cu vectorizarea semantică de„cel ce recunoaşte şi face întocmai ce este drept înaintea zeilor şi oamenilor“(DZal, 5). Mai mult, Pelasgo-Dacii-Abioi se făcuseră vestiţi prin ţinerea peri-oadelor de post „din porunca lui Zalmoxis“, hrănindu-se „cu miere, lapte şibrânză“, şi supunându-se unui „vegetarianism ritualistic / iniţiatic“ (cf. DZal,3 sqq.). Apelativul Abioi (Abii – cf. Hil, 284) duce gândul la o disimilaretotală în etnonimul Pelasgo-illyric Abroi (ori la rădăcina antroponimică Abre/ Abrozes – cf. REtn, 82 sqq.), fie la un semantism sincretic arhaic (vizavi de„a privativ şi bios / viaţă“, ori de licenţa poetică a lui Homer, „oi ta abia pha-gontai“ / „cei ce mănâncă alimente neînsufleţite, lipsite de viaţă“ – cf. DZal,4), greu detectabil în straturile „aheiene“ ale elinei / greacăi, un semantismsincretic vectorizat în „cei mai presus de viaţa oamenilor (obişnuiţi)“, „nemu-ritorii“. Nu poate fi vorba despre „o sorginte scitică“ a Abioi-lor din orizon-turile temporale troian-homerice (1194 – 1184), invocată de glosografii gră-biţi / nedocumentaţi, de vreme ce în ţinuturile Pelasgo-Dacilor-Abioi (cf.PGet, 506; DZal, 4 sq.), „scoloţii“ – adică „sciţii“, după cum i-au „rebotezat“grecii – au pătruns abia „în secolul al VI-lea î. H.“. Oricum, Solul (Mesa-gerul Celest) la Samasua > Samos („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, adică Dum-nezeul Cogaionului / Daciei), în interiorul scenariului misteric / iniţiatic, şi înafara acestuia, încă de dinainte de vremurile homerice, din orizontul anului1600 î. H., îşi făcuse cunoscut „statutul de nemuritor“, de Ethicus / Aethicus( „cinstitul“ / „drept-dumnezeiescul“), graţie „ştiinţei de a se face nemuritor“pe calea monoteist-tetradică a Zalmoxianismului.

XIV) Şi tot în orizontul anului 450 î. H. În Istoriile lui Herodot,Pelasgo-Dacii-Abioi din timpurile homerice nu sunt altceva decât Gaetii / Ge-ţii din marea masă a Pelasgo-Thracilor ce-şi luau numele şi după provinciile


89

(„ţările de râuri / munţi“) în care erau înrădăcinaţi. După vreo şapte secole şijumătate, Herodot – prin Istoriile sale ce se datează, după cum s-a mai preci-zat, în orizontul anului 450 î. H. – certifică existenţa urmaşilor Pelasgo-Daci-lor-Abioi, ai adepţilor Zalmoxianismului, ai „ştiinţei de a se face nemuritori“,în acelaşi spaţiu al Pelasgo-Daciei Dunării de Jos, al nordului şi estului MăriiNegre, în provinciile („ţările de râuri / munţi“) Gaeţia > Geţia şi Masagaetia /Masageţia.

XIV-a) Zalmoxianismul Masageţiei proiectează în „istoriile“ anu-lui 529 î. H. pe fiul reginei Tomyria, un pelasgo-dac având ştiinţa de a seface nemuritor şi cunoscând acelaşi destin cu al nemuritorului rege-eroude peste 635 de ani, Decebal. Herodot scrie admirativ despre dorinţa „ma-relui rege“ persan, Cyrus (558 – 529 î. H.), de a aduce «sub ascultarea sa şi pemassageţi». Seminţia / neamul massageţilor se bucură cam de aceleaşi atribu-te acordate geţilor Zalmoxianismului de la Dunăre (asemănările privesc şifluviile: Dunărea geţilor, vărsându-se în Marea Neagră, şi Araxes [> E-rask]-ul massageţilor, vărsându-se în Marea Caspică: «[...] Neamul massa-geţilor se spune că este şi mare şi viteaz, locuind spre partea unde răsarzorile şi soarele, dincolo de fluviul Araxes [...]. Araxes, după unii se zice căar fi mai mare decât Dunărea, după alţii, mai mic [...]. Araxes-ul se varsă prinpatruzeci de guri [ce] se pierd în mlaştini şi smârcuri [...]; una din gurile Ara-xes-ului dă însă fără nici o piedică în Marea Caspică.» (I, 101 sq. / HIst, I,109 sq.; s. n.). Regina massageţilor, Tomyria, angajează un război cu viclea-nul rege persan, Cyrus: «Pe vremea aceea, după moartea soţului ei, pestemassageţi domnea o regină; Tomyris îi era numele. Cyrus trimise crainici s-opeţească, sub cuvânt că doreşte să-i fie soţie. Dar Tomyris, simţind numaide-cât că Cyrus n-o dorea pe ea, ci domnia asupra massageţilor, nu-i îngădui săintre în ţară. Cyrus, după aceasta, când văzu că nu i se prinsese vicleşugul,înaintând spre Araxes, porni pe faţă război cu massaageţii [...]» (I, 205 / HIst,I, 111). Chiar în noaptea trecerii armatei persane peste fluviului Araxes, înMassageţia, Cyrus are visul măririi Imperiului Persan deopotrivă peste Asia şiEuropa Massagetă: «[...] în vis, se făcea că-l vede pe cel dintâi născut al luiHystaspes cu aripi crescute la umeri, dintre care una îşi arunca umbra pesteAsia, iar cealaltă peste Europa.» (I, 209 / HIst, I, 113). În acest război, dinanul 529 î. H. (cf. HIst, I, 426), tânărul, viteazul fiu al reginei Tomyria, nupoate evita o ambuscadă persană şi – potrivit religiei sale şi a neamului săuPelasgo-daco-massaget, Zalmoxianismul – alege calea de a deveni nemuritor,curmându-şi zilele cu sica-i, pe câmpul de luptă, în încleştarea cu inamiculpersan, aidoma urmaşului său din vara anului 106 d. H., regele Decebal (des-pre care ne grăieşte de-aproape două milenii „cronica“ săpată în piatra Co-lumnei Decebalo-Traiane din Roma). Regina Pelasgo-daco-masagetă, To-myria, îşi mobilizează majoritatea forţelor armate şi zdrobesc armata persană


90

ce ivadase Massageţia, regele Cyrus fiind prins şi decapitat: «Tomiris, um-plând un burduf cu sânge de om, puse să fie căutat leşul lui Cyrus printremormanele de perşi morţi şi, când îl găsi, îi muie în burduf capul; şi ocărândmortul, îi vorbea aşa: „Deşi sunt încă în viaţă şi te-am biruit în luptă, tu totuşim-ai ucis, prinzându-mi fiul prin înşelăciune; acuma însă, precum te-am ame-ninţat, mi-a venit mie rândul să te satur de sânge!“» (I, 214 / HIst, I, 115).

XIV-b) Pelasgo-Dacii / Pelasgo-Geţii ponto-dunăreni în eroismullor ivit din Zalmoxianism, declară război regelui persan, Darius. Pelas-go-Dacii / Geţii ponto-dunăreni – ce au curajul să-şi măsoare forţele armatecu armatele „de uscat“ şi „marine“ ale perşilor şi ale aliaţilor regelui Darius(înaripatul din visul regelui persan, Cyrus, supra), în anul 514 / 513 î. H. –sunt consideraţi «cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre thraci» (IV, 93 / HIst,I, 345; s. n.). A se reţine că Herodot nu face distincţia între Pelasgii-Dax /Daci („oamenii-sfinţi / dumnerzeieşti“ ce – dincoace de Reforma Zalmoxia-nismului din orizontul anului 1600 î. H. – cred într-un singur Dumnezeu) şiPelasgii-Thrax / Thraci (adică ploiteiştii închinători la vechii idoli / zei aiCogaionului, aproape ca şi elenii / grecii); pentru el, în întreaga Eurasie cu-noscută în secolul herodotic, thracii (ce desemnează şi Pelasgii, şi geţii etc.)constituie cel mai mare popor după poporul indienilor: «După indieni, neamultracilor este cel mai mare dintre toate popoarele; dacă ar avea o singură con-ducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi cu multcei mai puternici dintre toate seminţiile pământului. Dar unirea lor este cu ne-putinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii poartămulte nume10, fiecare după ţinutul în care locuieşte...» (V. 3 / HIst, II, 29 sq.).

XIV-c) Pelasgo-Dacii / Pelasgo-Thracii, într-al lor imens spaţiu deetnogeneză – Pela[s]gia > B[e]lachia > V[a]lahia –, se disting în mulţimealor şi după numele pe care şi-l iau de la regiunea / provincia (Pelasgo-Daciei / Pelasgo-Thraciei) în care sunt înrădăcinaţi. Nota traducătoarei (v.supra, XIV-b) Felicia Vanţ-Ştef (10) lămureşte şi statistic problema numelorde seminţii ale thracilor după numele provinciilor / „ţărilor de râuri şi munţi“din Pelasgo-Thracia şi Pelasgo-Dacia: «În privinţa seminţiilor trace şi a nu-melor lor, Strabon [...] dă un număr de 22; Herodot, într-al Istoriilor curs,vorbeşte de 19» (HIst, II, 426): Bessi / Bessia (VII, 111), Bisalţi / Bisaltaea(VIII, 116), Bistoni / Bistonia (VII, 110), Brygi / Brygia (VI, 95), Geţi /Gaetia (Geţia, IV, 93), Dersai / Dersaea (VII, 110), Dolonci / Doloncia (VI,34), Hedoni / Hedonia (VII, 110), Ciconi / Ciconia (VII, 110), Crestoni /Crestonia (V, 3), Crobyzi / Crobydia (IV, 49), Chirmiani / Cyrmiania(IV, 93), Nipsei / Nipseea (IV, 93), Odomanţi / Odomanţia (VII, 112), O-drisi / Odrisia (IV, 92), Peţi / Paetia (Paeţia), Sapei / Sapaea, Sarţi / Sar-taea (VII, 110) şi Trauşi / Trausia (V, III).


91

Lipsesc din acest „inventar“ – făcut după Istoriile lui Herodot – foartemulte provincii / „ţări de râuri şi de munţi“ ale Pelasgo-Thracilor / Pelasgo-Dacilor de la norul Dunării, din nordul şi estul Mării Negre (fără a se maiaminti cele forţat-elenizate / grecizate, ca Achaia / Attica, ori Creta, Pelopo-nez etc.): Alutuania (Oltenia), Arutela (Ardeal), Bithinia, Byzantion / Da-cibyza („Buza-Daciei“ – v. harta II / PGet, 409), Cappadochia, Carpodacia,Costobocia, Crissiana (Crişana), Dynogaetia (Dunogeţia, toponim tâlmăcit/ slavizat în Dobra[ia] „buna“ + Gaetia / Geţia > Dobrogea), Epir, Etruscia/ Rasenia („răzniţilor“ din Italica Peninsulă), Frigia, Macedonia, Marama-risia (Maramureş), Masagaetia (Masageţia / Masageto-Sciţia), Moesia,Moldadava (> Moldova), Mysia, Pannonia, Pelignia (din Italica Peninsulă,unde, «în anul 43 î. H., în vremea Olimpiadei 189, Ovidius Naso se naşte»;era din „ţinutul pelignilor“, după cum suntem încredinţaţi de Eusebius dinCaesarea, 260 – 340 / Fontes, II, 9), Samos / Samothrake, Sarmaţia, Scy-thia (Minor / Major / Magna), Sigynia / Illyria, Thesalia, Thracia, Troa-da, Tyrasgaetia (Tyrasgeţia) etc.

Ca şi anticii Pela[s]gi > V[a]lahi – după cum observase mai întâi He-rodot, în orizontul anului 450 î. H. – şi astăzi, în România, ori în RepublicaMoldova, unde reprezintă majoritatea autohtonă, Pela[s]gii > V[a]lahii, poar-tă «multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte...» (Herodot, Istorii, V,3), în primul rând, după provincii / „ţări de râuri / munţi“: ardeleni (dinArdeal – ţinutul intracarpatic al Daciei, denumit de cancelariile european-oc-cidentale, după ce devine stat al Valahimii evmezice, Transilvania, îndeo-sebi, după ce acest stat-valah cunoaşte jugul Imperiului Austro-Ungar, întreanii 1865 – 1918), bănăţeni (din Banat), basarabeni (din Basarabia –partea dintre Bucovina, Prut, Nistru şi Marea Neagră, ruptă din statul medie-val-valah al Moldovei şi anexată Imperiului Rus, eliberată de mareşalul IoanAntonescu din ghearele imperial-comunist-staliniste ale U.R.S.S., reanexatăde Stalin după al II-lea război mondial – prin „pactul Ribentrop-Molotov“ –,rebotezată Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, devenind „inde-pendentă“ din 1990 sub numele de Republica Moldova), crişeni (din ŢaraCrişurilor / Crişana), dobrogeni (din Dunogaetia / Dobrogea), maramu-reşeni (din Maramureş), moldoveni (din Moldova – partea dintre CarpaţiiOrientali şi Prut, neocupată de armatele ruso-staliniste), munteni (din Mun-tenia – partea Daciei dintre Carpaţii Meridionali, Dunărea de Jos, Olt şi Del-tă), olteni (din Oltenia) etc.; apoi, după unităţile administrativ-teritoriale ceformează provinciile istorice – judeţe (42 de sinonime pentru Pela[s]gii >V[a]lahii Daciei Nord-Dunărene, după numărul de judeţe din România şi 33de sinonime pentru Pela[s]gii > V[a]lahii nord-ponticei Dacii de Est, dupănumărul de raioane / „judeţe“ din Republica Moldova), comune, sate etc.:arădeni, argeşeni, bihoreni, buzoieni, cărăşeni, clujeni, constănţeni, dâm-boviţeni, gorjeni, ieşeni, mehedinţeni, prahoveni, sibieni, suceveni, teleor-


92

măneni, timişeni, vâlceni etc. (din România); briceni, donduşeni, drochie-ni, dubăsăreni, floreşteni, glodeni, leoveni, nisporeni, ocniţeni, orheieni,râşcani, sângerei, sorocani, teleneşti, ungheni etc. (din Republica Moldo-va).

Dar nu „sinonimia regional-excesivă“ a Pelasgo-Daco-Thracilor a dusla fragmentarea / fărâmiţarea imensului lor spaţiu de etnogeneză, a spaţiuluiPela[s]giei > V[a]lahiei Mari, ori la „dezbinarea“, la „lipsa de unitate“ a Pe-lasgimii > Valahimii (cum s-ar putea crede fără o atentă analiză a aserţiunilorlui Herodot – «dacă ar avea o singură conducere [...] şi ar fi uniţi în cuget...» /«dar unirea lor e cu neputinţă şi...» / HIst, II, 29), ci politicile primitive aleimperiilor antice, evmezice şi contemporane (căci n-au încetat nici în acestsecol al „rafinăriilor de jecmănit naţii“), axate pe principiul dezbină şi înro-beşte / împărăţeşte.

Marea sfârtecare / fragmentare (fărâmiţare) a Pelasgimii > Valahimiia fost „minuţios“ pregătită şi dirijată de imperii, din două direcţii:

(a) direcţia politică, prin care împăraţii / cancelariile au „fixat“, ori,mai exact spus, au „plantat“ / „înrădăcinat“ popoare (triburi / neamuri) migra-toare euroasiatice cu statutul de foederatus („aliat“, „confederat“, „asociat“ –GDlr, 489) / federat („populaţie aşezată la graniţele Imperiului Roman, anga-jată să apere un segment de graniţă în schimbul unor avantaje“ – cf. DEX-98,372), îndeosebi, în Valea Dunării, dacicul fluviu sacru şi „coloană vertebrală“a Pelasgo-Daciei;

(b) direcţia schismatic-religioasă, prin care – pe de o parte – Catoli-ca Biserică (Papa de la Roma) / Vaticanul „angajează regi apostolici maghiari/ unguri“ spre a extinde aria Catolicismului în spaţiul marii Dacii Ortodoxe(Dacie al cărei Ortodoxism a descins direct din Zalmoxianism, în forma de-semnată subtil de Mircea Eliade prin sintagma „Creştinism Cosmic“) şi – pede altă parte – Biserica Ortodoxă / Patriarhia din Constantinopol (prin lucra-rea subtil-acribioasă a patriarhilor greci, prefăcându-se a da replică şi la „sa-cra limbă latină“ a Catolicismului, inventând „limba sacră slavonă“, a Orto-doxismului), declanşează şi realizează slavizarea „de cancelarie“ a Valahi-mii Pelasgo-Thraco-Daciei.

XV) Alţi Pelasgi din «Istoriile» lui Herodot. Fireşte, cele mai vechişi interesante informaţii despre Pelasgimea > Valahimea autohtonă din Balca-nica Peninsulă, din Anatolia şi din droaia de insule est-mediteraneene dintreCreta şi Samos, inclusiv, spaţiu în care şi-au făcut apariţia migratorii eleni /greci şi în care s-au înrădăcinat treptat-treptat, le avem din Istoriile lui Hero-dot.

Regele Lydiei, Cresus (aproximativ 560 – 546 î. H.), contemporanullui Solon (reformator-legiuitorul şi arhontele Atenei), cercetând «care eraumai vajnici dintre eleni, pentru a şi-i câştiga de prieteni [...], cunoscu că în


93

primele rânduri se aflau spartanii şi atenienii, unii de neam doric, ceilalţi deneam ionic; ramurile acestea erau vestite, în vechime atenienii având dreptstrămoşi pe Pelasgi, iar spartanii pe eleni; cei din Attica nu s-au strămutatniciodată din locul lor de baştină, în schimb dorienii au fost o seminţie rătă-citoare prin multe locuri.» (Istorii, I, 56 / HIst, I, 37). Rezultă din cele relatateaici de Herodot că: (1) atenienii din orizontul anului 550 î. H., de neam ionic,descindeau din Pelasgi; (2) autohtonii din Atena / Attica au fost Pelasgii cenu şi-au părăsit vreodată locul de baştină.

Peste aproape două secole, aflăm că în Atena-Pireu, Pelasgo-thracii şielenii / grecii se aflau într-o „egalitate ceremonioasă“; acesta-i un adevăr is-toric certificat, din orizontul anului 377 î. H., de Republica (I, 1) lui Platon(427 – 343): «Am coborât ieri în Pireu împreună cu Glaucon, fiul lui Ariston,spre a mă ruga zeiţei [ Bendis1], dar, totodată, voind şi să privesc sărbătoareaşi felul cum se desfăşura ea, deoarece aceasta se întâmpla acum pentru întâiaoară. Mândru mi-a părut alaiul localnicilor, dar nu mai puţin potrivit părea celfăcut de traci. După ce ne-am rugat şi am privit, am pornit-o către cetate.»(PO, V, 81).

Nota editorilor-traducători [1], Constantin Noica şi Petru Creţia, cuprivire la zeiţa sărbătorită aduce lămurirea: «Este vorba despre zeiţa Artemis,identificată cu Bendis, venerată de populaţia tracă din Pireu. Aici exista untemplu al zeiţei aflat în paza tracilor şi susţinut financiar de statul atenian.Ceremonia pomenită avea loc în iunie...» (PO, V, 445).

Istoriile lui Herodot mai vorbesc peste milenii despre Pelasgii din Ar-cadia (cartea I, 146 / HIst, I, 84), despre zei Pelasgi din panteonul grecilor (II,50), despre Pelasgo-thracii din oraşul Samothrake, vestiţi prin Misterele Cabi-rilor (II, 51), despre influenţa credinţei Pelasgilor asupra atenienilor («Ateni-enii, luându-se după Pelasgi, au fost cei dintâi dintre eleni care au făcut statu-ile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat; Pelasgii au lămurit acest obiceiprintr-o istorie sacră; asemenea lucruri care se văd la sărbătoarea misterelordin Samothrake» – HIst, I, 156), despre Pelasgii de la oracolul din Dodona(II, 52), despre «Ellada, ţinut care mai înainte se numea Pelasgia» (II, 56 /HIst, I, 158; s. n.), despre legăturile dintre Pelasgia şi Egipt («fiicele lui Da-naos [ce] au adus din Egipt mistere pe care le-au dezvăluit femeilor Pelasge»– II, 171 / HIst, I, 208 sq.), despre insulele Pelasgilor, Lemnos (IV, 145 / VI,138), Imbros (V, 26 / HIst, II, 38) etc., despre alungarea Pelasgilor din Attica(VI, 137), despre Pelasgii aigialei din Argos (VII, 94), despre neamul Pelas-gic devenit mai târziu neamul ionienilor (VII, 95; «Locuitorii Atenei, pe vre-mea când Pelasgii stăpâneau ţara numită în zilele noastre Ellada, erau Pelasgi,denumiţi cranai; sub regele Cecrops s-au numit cecropizi, şi când Erechteus apreluat domnia, şi-au schimbat numele în cel de atenieni, iar apoi, sub coman-da militară a lui Ion, fiul lui Xuthos, s-au numit după acesta ionieni» – HIst,II, 308) etc.


94

XVI) «Istoriile» lui Herodot (484 – 425 î. H.) despre limba pelas-gă. Scrie cu prudenţă, desigur, Herodot, în celebrele sale Istorii (I, 57), deparcă i-ar fi teamă să spună adevărul (acela că limba pelàsgă > valàhă dinherodoticul orizont al anului 450 î. H. a evoluat în limba pelàsgă > valàhă dinGrecia de astăzi), forţându-se a crea impresia că limba respectivă ar cam fidispărut „de la sine“, din peninsulele Balcanică şi Anatoliană, din insuleleest-mediteraneene, nu datorită unui cumplit-sălbatic proces de elenizare / gre-cizare forţată: «LVII Ce limbă vor fi vorbit Pelasgii nu pot să spun fără greş.De-ar fi însă să aducem vreo mărturie, luându-ne după limba pelasgilor caremai trăiesc încă până azi, atât a celor care locuiesc în oraşul Crestona136,deasupra tyrrhenienilor137, vecini odinioară cu aşa-numiţii „dorieni“ din zilelenoastre, când [aceşti pelasgi] sălăşluiau în pământurile numite azi Thessalio-tis138, precum şi după graiul pelasgilor care au întemeiat în Hellespont Plakiaşi Skylake139, împărţind cu timpul colonia lor ca atenienii140, cât şi al tuturorcelorlalte aşezări pelasgice, care însă şi-au schimbat numele – de-ar fi nevoie,zic, să aducem vreo mărturie, judecând după aceştia, apoi pelasgii vorbeau olimbă barbară141. Dacă aşa strau lucrurile şi toată populaţia pelasgică vorbea oastfel de limbă, prin urmare, neamul celor din Attica fiind tot pelasgic, a învă-ţat o altă limbă abia atunci când s-a preschimbat într-un neam elen. Într-ade-văr, nici cei din Crestona, nici cei din Plakia nu seamănă la grai cu nimeni dinîmprejurimi, ci vorbesc o limbă pe care o înţeleg numai ei,- dovedind astfelcă graiul ce-l păstrează este acela pe care l-au adus când s-au strămutat peaceste meleaguri.» (HIst, I, 87 sq.). Notele Adelinei Piatkowski (căreia i sedatorează şi traducerea făcută / tipărită în anul 1961 a textului, din limbaelenă / greacă în limba Valàhă / dacoromână) oferă distinsului receptor câtevaindispensabile lămuriri: Crestona136 – «asupra numelui acestei localităţi pă-rerile sunt împărţite; adoptăm lecţiunea Crestona, localitate din Tracia sudică,între Axios şi Strymon, la nord de Peninsula Chalcidică, şi nu Crotona (Cor-tona), localitate situată în sudul Italiei; crestonii erau un neam tracic»; tyr-rhenienilor137 – «un text din Thucydides [...], foarte important pentru in-terpretarea acestui pasaj din Herodot, atestă că tyrrhenienii pomeniţi aici deHerodot nu sunt etruscii din Italia, ci o populaţie de pe coasta Traciei, învecinătatea cărora se aflau crestonii»; Thessaliotis138 – «Thessalia se afla lanord de Ossa şi Olympos; în antichitate, regiunea se numea şi Pelasgiotis»;Plakia şi Skylake139 – «localităţi lângă oraşul Cyzicos, în regiunea Proponti-dei; Herodot numeşte Propontida, prin extensiune de sens, „Hellespont“»; îm-părţind cu timpul colonia lor ca atenienii140 – «colonizarea Propontidei decătre atenieni este menţionată şi în cartea a VI-a, cap. CXXXVII»; limbăbarbară141 – «problema limbii vorbite de Pelasgi a fost şi este mult dezbătutăîn lingvistica modernă; contrar părerii lui P. Kretschmer, care a promovatideea neapartenenţei Pelasgilor la familia indoeuropenilor şi ulterior i-a numit„protoindoeuropeni“, din ce în ce mai multe lucrări se străduiesc să dovedeas-


95

că indoeuropeanul caracter al limbii Pelasgilor» (HIst, I, 400 sq.). Prin sin-tagma limbă barbară, utilizată de Herodot „în sinonimie“ cu limba pelasgă >valàhă, se înţelegea – dinspre eleni / greci – limba „poporală“, „rustică“, vor-bită de seminţiile pelasgo-thraco-dace în imediata lor vecinătate „nordică“ /„hiperboreană“, din Peninsula Balcanică, din Anatolia, din jurul Mării Negre,din bazinul Dunării şi din Italica Peninsulă – bineînţeles, limbă barbară fiindconsiderată inclusiv limba latină, cea vorbită în Imperiul Roman zi-de-zi, darnu şi latina „scrisă“ / „cultă“, „cultivată prin şcoală“ (în acest sens, NicolaeDensuşianu aducea, între multe altele, şi un argument epistolar-papal din anul865 d. H.: «De asemenea ne spune Papa Nicolae I într-o scrisoare adresată laa[nul] 865 împăratului bizantin Michail III, că grecii numeau limba latină olimbă barbară şi scită.» (DDp, 686). Este bine să reamintim distinsului nos-tru receptor că Papa Nicolae I, prin «limba latină – o limbă barbară şi scită»,se referea la următoarele realităţi lingvistice din orizontul anului 865: 1) lim-ba latină – fosta limbă oficială a apusului Imperiu Roman – „se cam îmburu-ienase“, „se rusticizase“, „devenise deja o limbă moartă“; 2) limba latină vul-gară din acest orizont temporal al Papei Nicolae I se prezenta cam ca limbapelasgă din Italica Peninsulă de dinainte de apariţia Imperiului Roman înistorii (în acest sens se relevă: [a] «în istoria lui Polybiu, romanii figureazăsub numele de „barbari“»; [b] «Dionysiu din Halicarnas numeşte pe sicilienipopor barbar, βάρβαροι Σικελοί, iar după Diodor Sicul, limba sicilienilorvechi era o limbă „barbară“» – DDp, 686; [c] limba pelasgo-italică, inclusivcea din Ţinutul Pelig[i]nilor > Pelignilor, unde s-a născut marele poet exilatla Tomis-Dacia, Ovidius Publius Naso [43 î. H. – 17 d. H.], era de dinainte desosirea etruscilor cu „primenitoarea“ lor limbă pelasgo-frigiano-troiană; [d]epitetul / atributul scită face trimitere – deopotrivă – la limba pelasgă >valàhă din provincia dunăreano-pontică a Daciei, Dynogaetia, devenită din-coace de anul 292 d. H., de la reîmpărţirea administrativă de sub împăratulDiocleţian, imperial-romana Scythia Minor / Sciţia Mică [„bastion“ alCreştinismului], ori la limba pelasgă din Dacia situată în afara graniţelorimperiului, rebotezată Scythia [Magna] / Sciţia [Mare], în spiritul ordinuluidat de împăratul Traian în orizontul anului 106 ca Dacia şi poporul ei eroic sădispară din istorii / documente).

În capitolul ce urmează celui despre limba pelasgă (Istorii, I, 58), ca-rianul Herodot atrage atenţia cu multă obiectivitate nu numai asupra „eleni-zării / grecizării forţate“ a Pelasgilor, ci şi asupra procesului de etnogeneză apoporului elen / grec, unde aportul Pelasgilor > Valàhilor este fundamental(ceea ce, din păcate, nu se recunoaşte de către istoricii Greciei vreunui ano-timp din antichitate până astăzi), ori asupra sporului demografic obţinut „prinamestecul“ dintre migratorii eleni / greci şi autohtonii Pelasgi, din acele tim-puri: «LVIII Neamul elenilor, după cât mi se pare mie, de când s-a ivit [înspaţiul Pelasgiei / Pelasgimii], s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Por-


96

nind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a avântat spre locul celmai înalt şi s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noas-tre, mulţumită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşi Pelasgi şi cumulte alte neamuri barbare. Faţă de această înflorire, am credinţa că nici unneam pelasgic, barbar de tot soiul, n-ar fi putut vreodată să se înmulţească înaşa măsură» (HIst, I, 88; s. n.).

XVII) Pelasgii şi urmaşii lor de azi – lucrarea legilor lingvistice înetnonimul Pelasg relevă miraculos-contemporanul Valàh. Etnonimul Pe-lasg / Pelasgi, atestat încă din orizonturile homeric-troiene ale anilor 1194 şi1184 î. H., dar şi din orizontul anului 450 î. H., al Istoriilor, de Herodot, seînfăţişează – după lucrarea trimilenară a legilor lingvistice – în monosilabicul/ bisilabicul din anotimpurile prezentului, V[a]làh / V[a]làhi.

Etnonimul Pelasg / Pelasgi ca şi toponimul Pelasgia se prezintă „fi-xate“ în semnificanţi incontestabili / indiscutabili, cu un bun / mare circuit re-al şi mitic, atât în orizonturile războaielor de la Troia, cu petrecerea lor apro-ximată în deceniul 1194 – 1184 î. H., cât şi în anotimpurile vieţii celui maimare poet-pelasg al antichităţii, Homer, al cărui fir bioexistenţial şi „epopeic“(din Iliada / Odisseea) s-a derulat cu aproximaţie, între anii 1135 şi 1060 î. H.Neschimbat apare etnonimul Pelasg, chiar prin numele eroului-întemeietor-de-neam / seminţie, în certificarea celui mai strălucit dramaturg al antichităţii,Aeschyl / Eschil (525 – 456 î. H.).

Tot din vremea lui Eschil, etnonimul Pelasg / Pelasgi este confirmatde părintele Istoriilor, Herodot (484 – 425 î. H.). – atât pe „cale documen-tară“, cât şi în urma discuţiilor directe cu autentic-autohtonii Pelasgi, descinşidin „pământul de mit al Pelasgiei“ orizonturilor troian-homerice, Pelasgicontemporani cu marele istoric din Caria-Anatolia, Pelasgi-întemeietori decetăţi-oraşe – chiar în vremurile carian-istorice –, între care şi Plakia – un to-ponim al oglindrii numelui de adevăraţi locuitori-ctitori (bineînţeles, dinspreanticul nume al imensei lor ţări carpato-dunăreano-balcano-anatoliene, Pelas-gia).

XVII-a) Chiar în orizontul herodotic al anului 450 î. H.: Pelasgia> Plakia. Se arată prima şi fireasca lucrare a legilor fonetice pelàsge > valàhe,concomitent, în toponimul Pelàsgia > Pelàghia > Pelàchia / Pelàkia >Plàchia / Plàkia şi în etnonimul Pelàsg(i) > Pelàg(hi) > Pelàc(hi) / Pelàk(i)> Plàc(hi) / Plàk(i), chiar în orizontul anului 450 î. H., an în care se considerăcă Herodot şi-a încheiat redactarea Istoriilor. Constrictiva dental-surdă, -s-,dintre accentuata vocală a maximei aperturi, -à-, şi africata prepalatal-sonoră,-ğ-, e sincopată, fenomenul atrăgând după sine şi transformarea lui -ğ-, în pri-ma etapă, în oclusiva palatal-sonoră, -g’-, semnificantul reducându-se în Pe-làg(hi)a, unde acţionează din nou legea economiei de semnificant, prin ace-


97

eaşi accentuată vocală a maximei aperturi, ce atrage sincoparea vocalei nela-biale, anterioare, mijlocii, -e-, o dată cu transformarea lui -g’- în oclusiva pa-latal-surdă, -k’-, semnificantul transformându-se din Pelàc(hi)a / Pelàk(i)a înPlàc(hi)a / Plàk(i)a.

Istoriile lui Herodot ne încredinţează şi un derivat cu -ot, un arhaicsufix pelasg (împrumutat din limba pelasgă > valàhă şi de limba elină / grea-că), de la etnonimul Pelasg: pelasgiot (< pelasgi + suf. -ot; în context elenizat/ grecizat, bineînţeles: Pelasgiotis: «Thessalia se afla la nord de Ossa şi O-lympos; în antichitate, regiunea se numea şi Pelasgiotis» – HIst, I, 400), cuvectorizarea semantică: „de-al Pelasgilor“ / „ce ţine de Pelasgi“. Din păcate,Herodot nu ne-a transmis – aşa cum s-a întâmplat cu derivatul sigini (din pe-lasgul > Valàh-arhaicul sîgă + suf. -in) – şi derivatul pela[s]gin (pela[s]gină)/ pelagini (pelagine) < pelasg + suf. -in (cu vectorizarea semantică: „tot ceeace-i specific pelasgilor“), a cărui existenţă încă de-acum, de pe acest segmenttemporal, permite lucrarea aceleiaşi legi fonetice – sonorizarea oclusivei sur-de din pelasgă > valàhă – pe segmentul temporal următor, ca şi în etnonimulPelàsg(i).

Din nord-pontica arie laterală, tyrasgeto-masagetă, a limbii pelasge >valàhe, „istoriile“ din Geografia (VII, 3, 17: Roxolanii «au venit în ajutorullui Palac» şi «au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator»; «şi ei sebucurau de faima unor oameni viteji») lui Strabon (63 î. H. – 19 d. H.) sem-nalează un nume de rege pelasgo-dac din Olbia (onomastic în care, -à-, dinsecunda silabă, „redă maximă apertură“ lui -e- din prima silabă), Pelàc >Palàc (aprox. 122 – 72 î. H.), fiul lui S[â]cilur < S[â]gilor (cu vectorizareasemantică de „omul sâgilor / stâncilor“, adică „muntean“ – v. infra, studiulLa început fost-au sâga...), rege pelasgo-dac ce se războieşte cu armata con-dusă de generalii lui Mitridate / Mitriade VI Eupator (cf. SKGA, 468 /Fontes, I, 243).

XVII-b) Între herodoticul orizont al anului 450 î. H. şi orizontulanului 551 d. H., al lucrării «De origine actibusque Getarum», de Iorda-nes: Pelàsg(i)a > Pelàsg(hi)a > Plàc(hi)a / Plàk(i)a > Blàc(hi)a / Blàk(i)a,derivatul belagin / belagină şi sintagma legi belagine. După cum s-a maisubliniat (supra, XVII-a), între herodoticul orizont al anului 450 î. H. şi ori-zontul anului 551 d. H., al lucrării De origine actibusque Getarum, de Ior-danes (aprox. 531 – 592), dar pe „curbura“ documentară ce trimite cert laregii Daciei, Burebista şi Deceneu (de pe segmentul temporal: 82 – 44 / 44 –40 î. H.), se relevă o nouă lucrare a legilor fonetice pelasge > valàhe, con-comitent, în toponimul Pelà[s]gia > Pelàchia / Pelàkia > Plàchia / Plàkia şiîn etnonimul Pelà[s]g[i] > Pelàc(hi) / Pelàk(i) > Plàc(hi) / Plàk(i), ori în de-rivatul pela[s]gin (pela[s]gină) / pelagini (pelagine), rezultat din apelativulpelasg + suf. -in (cu vectorizarea semantică: „tot ceea ce-i specific pelas-


98

gilor“), lucrare constând în frecventa transformare a iniţialei oclusive bila-biale surde, P-, în oclusiva bilabială sonoră („din pereche“), B-: Belà[s]gia >Belàchia / Belàkia > Blàchia / Blàkia, ori Belà[s]g[i] > Belàc(hi) / Belàk(i)> Blàc(hi) / Blàk(i), sau bela[s]gin (bela[s]gină) / belagini (belagine).

XVII-b-1) Dintre „imperial-dirijatele confuzii“: Geţi / Goţi. Istori-cul „thraco-moesiano-got“, Iordanes (aprox. 531 – 592), autorul lucrării Deorigine actibusque Getarum / Despre originea şi faptele Geţilor, din anul551 (cf. Fontes, II, 407), scrie / „compilează“, cu „mare soldă bizantină“ şidin ordin greco-imperial de Constantinopol (ordin şi mare plocon, mai multca sigur, fără ştirea împăratului cu valàhe origini, Iustinian I: 527 – 565),ştergând numele de Dacia şi de daci / geţi şi înlocuindu-le cu Gothia (Goţia)şi, respectiv, cu goţi; dar n-a reuşit să falsifice totul încât să dea peste cap a-devărul despre Dacia, ori elementara logică istoriei; căci „buturuga mică“ aderivatului pelasgo-dac, belagin / belagină / belagini / belagine, desemnând„ceea ce este al Pela[s]gilor / Belagilor > Blachilor > Vlahilor“, fireşte,răstoarnă „teoria mancurtistă“, amendabila „confuzie Geţi – Goţi“, dirijată deimperialii bizantini din orizontul anului 551 d. H.; în sintagma legi belagine,Iordanes, furat de peisajul, de relieful spiritual din Dacia, a uitat (ori n-a maiputut) să substituie determinativul pelasgo-dac (belagine) cu „un corespon-dent semantic“ de tipul gotoine / goţaine (ceea ce nu poate fi exclus a se pro-duce „neodirijat“ la „ediţia următoare“).

XVII-b-2) Marele preot / rege al Daciei, Deceneu, şi „Propriis Le-gibus [...] Belagines“ / „Legi Proprii [...] Belagine“ (Legile Pelasge / Pe-la[s]gine > Valàhe / Valàhine). Iordanes, abordând epoca de mare strălucirea Daciei din vremea regelui Burebista (82 – 44 î. H.) şi a lui Deceneu, marelepreot / sfetnic burebistan, devenit (după moartea lui Burebista) rege al Daciei(aprox. 44 – 40 î. H.), atestă, „indirect“, între altele, şi derivatul belagin /belagine, de la etnonimul Pelasg > Belag, cu sufixul „specificităţii“ -in (cusemantica vectorizare: „ceea ce este specific poporului Pelasgilor > Belagilor> Blàchilor > Vlahilor“): (XI, 67:) «Dehinc regnante Gothis [Dacis] Buruista[Burebista] Dicineus [Deceneus] venit in Gothiam [Daciam], quo temporeRomanorum Sylla potitus est principatum. [...]». (XI, 69:) «Quibus hoc eratsalubre, hoc adcomodum, hoc votivum, ut, quidquid Dicineus [Deceneus] eo-rum consiliarius precepisset, hoc modis omnibus expetendum, hoc utile iudi-cantes, effectui manciparent. Qui cernens eorum animos sibi in omnibus obo-edire et naturalem eos habere ingenium, omnem pene phylosofiam eos instru-xit: erat namque huius rei magister peritus. Nam ethicam eos erudiens barba-ricos mores compescuit; fysicam tradens naturaliter propriis legibus viverefecit, quas usque nunc conscriptas belagines nuncupant [...]» (s. n.) (XI,67:) «Apoi, în timpul domniei la Goţi [corect: Daci / Geţi] a lui Buruista [co-


99

rect: Burebista], a venit în Goţia [corect: Dacia] Deceneu, pe vremea cândSyla a pus mâna pe putere la Roma. [...]». (XI, 69:) «Pentru ei aceasta erasalvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa Dicineu [corect: De-ceneu], sfătuitorul lor, aceasta să năzuiască şi ei, judecând că aceasta este utilca ei să-i traducă în faptă dorinţele. Acesta, văzând că ei i se supun sufleteşteîn toate şi că au şi înzestrare naturală, i-a învăţat aproape toată filosofia; căciel era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiu-rile barbare, învăţându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc, după legiproprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise [...]» (Fon-tes, II, 416 sq. / IorGet, 26 sq.; s. n.).

XVII-c) Între orizontul anului 551 d. H. şi 15 aprilie 1205, ziuamarii victorii a Valahimii de sub împărăţirea lui Ioan cel Frumos împo-triva Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin. Între secolele de dincoacede orizontul anului 551 d. H., ale ultimelor migraţii din Asia în Europa (de a-varo-slavi, unguri / maghiari, pecenegi, cumani, tătari şi alte „seminţii“), şi,îndeosebi, în secolele Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (Petrual IV-lea, 1185 – 1197; Ioan Asan I, 1189 – 1196; Ioan cel Frumos, 1197 –1207, căruia cronicarii greci – după „straniul lor obicei“ îndelung şi „păgubospentru cei de alte naţii“ – i-au tălmăcit numele în „Caloioan“; Borilă, 1207 –1218, poreclit şi „Asan Burul / Bourilă“; Ioan Asan al II-lea, 1218 – 1241;Căliman I Asan, 1241 – 1246; Mihai I Asan, 1246 – 1256; Căliman al II-leaAsan, 1256; Constantin Tic / Tych, 1257 – 1277; Ioan Asan al III-lea, 1279 –1280 ş. a.), se cristalizează conştiinţa naţională a Pelasgimii > Valahimii,se afirmă „irepresibil“ dorinţa acesteia de re-Unire a sfârtecatului şi imen-sului său spaţiu de etnogeneză, spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei, dintre roţiledinţate ale imperiilor antice şi evmezice, măcar între hotarele Daciei lui Bu-rebista (82 – 44 î. H.), ori ale Daciei lui Regalian (258 – 268 / 270 d. H.),impunând „istoriilor lumii“ un puternic stat evmezic (constituit atât din părţiale Daciei Nord-Dunărene cât şi din Dacia Sud-Dunăreană, din Thracia, dinMacedonia şi din alte „Valàhii mari / mici“), stat cunoscut epocii respectivesub numele firesc de Blàchia > Valàhia Mare, toponim / sintagmă cu tâlmă-cire în limba franceză a documentelor evmezice drept La Grande Blàquie(după cum certifică Geoffroy de Villehardouin – «care luptase în persoanăcontra lui Ioniţă [Ioan cel Frumos] în armata nenorocitului Balduin» – şiHenri de Valenciennes, în Conquète de Constantinopole... – XIRD, II, 330 /XIRD-b, I, 466), nicidecum – ca în falsificatele istorii staliniste – Ţaratul Bul-gar / Valàho-Bulgar.

XVII-c-1) Răscoala Valahimii împotriva Imperiului Bizantin. Înorizontul anului 1170, pentru călătorul Veniamin din Tudela, una dintreValàhiile ce persistau în fostul spaţiu al anticei Pelasgo-Daco-Thracii începea


100

de la «râul Sperchios» şi cuprindea Munţii Pindului, Rodopi, Balcani etc.;valàhii aceştia din Tesalia – ca şi strămoşii lor din antichitate – erau «ne-dezlipiţi de munţi»; «în iuţeală ei sunt asemenea căprioarelor [...]; nimeninu cutează a-i înfrunta în războiu şi niciun rege nu i-a putut birui»; A. D.Xenopol observă faptul că «este îndestul de curios că descrierea rabinului Ve-niamin corespunde din punct în punct cu aceea pe care o face Nicetas Cho-niates, alt martor ocular despre caracterul şi obieciurile acestui popor: „împă-ratul găsi cetăţuile şi satele lor întărite prin noi metereze, iar apărătorii lor, a-căţaţi pe înălţimi după chipul cerbilor, săreau ca şi caprele peste prăpăstii şinu primeau nicio luptă făţiş» (apud XIRD, II, 301).

În toamna anului 1185, Valahimea din Imperiul Bizantin se răscoalăsub conducerea fraţilor valàhi Petru şi Asan. Cauzele au fost multiple şi pro-funde, întrucât «această răscoală fusese precedată de alta, a Valàhilor din Te-salia, cu mai mulţi capi, între cari Verivoi (Berevoi) Valàhul, care răscoalăcăuta să atragă în partea ei pe însuşi [...] Niculiţă, domnul Valàhior din Ela-da» (XIRD, II, 307).

. Concentrând cea mai mare parte a armatei imperiale, în anul 1188, înBlàchia Mare, Isac al II-lea Anghelos a dezlănţuit o campanie de jaf / pradă,sperând să captureze pe conducătorii răscoalei, fără a reuşi acest lucru, deoa-rece capii Valahimii răsculate, Asan şi Petru, se retrăseseră la nordul Dunării,cerând ajutor fraţilor valàhi din Carpaţi. Armata condusă de împăratul bizan-tin a trecut prin foc şi sabie majoritatea Valàhiilor din Peninsula Balcanică,dând foc chiar şi «şirelor de grâu întâlnite în cale» – ceea ce a stârnit ura sem-piternă, antibizantină / antigreacă, a întregului Popor Valàh, determinându-lsă acţioneze mai unit decât până acum. În anul 1189, armata imperial-bi-zantină a fost anihilată numai «într-o noapte de Valàhi»; cronicarii afirmă căîn războiul cu Valahimea, «generalul Cantacuzen [...] a fost cumplit bătut,pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur» (XIRD, II, 309).

XVII-c-2) Războaiele Valàhiei Mari (La Grande Blàquie) împotri-va Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin, perioada apogeului evmezical Valahimii (1205 – 1241 / 1280) şi perioada sfârtecării Valahimii întreroţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane, Otoman, Habs-burgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic (sec. XIV – XX). Bătăliile Valahi-mii cu Imperiul Bizantin continuă; începutul secolului al XIII-lea este marcatbenefic de independenţa statului întemeiat de fraţii Petru şi Asan, BlàchiaMare. Cronicile din primul deceniu al secolului al XIII-lea, privind Statul In-dependent al Valàhiei Mari şi realităţile istorico-geografice din Imperiul Bi-zantin / Latin, apreciază pe Ioan cel Frumos (1197 – 1207), regele / împă-ratul valàhilor, ca fiind cea mai strălucită personalitate politico-militară de laDunărea de Jos şi din întreaga Peninsulă Balcanică a vremurilor respective. Înanul 1201, împăratul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos, a recu-


101

noscut independenţa Valàhiei Mari / La Grande Blàquie, încheind pace cuIoan cel Frumos (Ioniţă / Iohannitius Caloioan). Papa Inocenţiu al III-lea îiinoculează lui Ioan cel Frumos ideea de «acţiune imperial-valahă», în calitatede descendent al seriei celor 35 de împăraţi de acelaşi neam, de la Aurelian, laIustin al II-lea. I-a răspuns îndată papei Innocenţiu al III-lea, trimiţându-i oscrisoare de mulţumire (prin presbiterul Vlasie din Brandizuber) pentru că,între altele, «a adus aminte de sângele şi de Patria din care se trag» Valàhii:«...et reduxit nos in memoriam sanguinis et Patriae nostrae a qua descen-dimus» – apud XIRD, II, 313). Totodată, Ioan cel Frumos a solicitat papeiInnocenţiu al III-lea «să-i deie coroană şi cinste ca unui fiu iubit, după cum seaflă în cărţile vechi, că au fost încoronaţi tot de Sfântul Scaun mai mulţi îm-păraţi, predecesori ai săi» (XIRD, II, 313). După o jumătate de deceniu de„tratative“ (1199 – 7 noiembrie 1204), între Valàhia Mare / La GrandeBlaquie şi Roma, papa Innocenţiu al III-lea a fost nevoit să trimită lui Ioancel Frumos diadema / coroana sacră, potrivit „tradiţiei“ – spre a înlătura dinfaţa cruciaţilor ce se instalau la Constantinopol, din faţa Imperiului Latin, de-sigur, chiar şi pentru „o scurtă vreme“, pericolul valàh. În 7 noiembrie 1204(cf. GIrva, 191), trimisul papei, cardinalul Leon de Santa-Croce, aducând di-ploma sacră de Roma, l-a uns / încoronat pe Ioan cel Frumos «de rege» alValahimii; diploma îi consfinţeşte şi dreptul de a bate monedă care să poartechipul său.

În anul 1205 izbucneşte războiul dintre Imperiul Latin de Constanti-nopol şi Valàhia Mare / La Grande Blàquie. Împăratul „latin“, Balduin deFlandra, infatuat, beat de putere, nu a binevoit să recunoască – aidoma luiAlexios al III-lea Anghelos (în 1201) şi papei Innocenţiu al III-lea (în noie-mbrie 1204) – nici titlul de împărat al lui Ioan cel Frumos, nici independenţaValàhiei Mari (La Grande Blàquie), despre care credea că i se cuvine „camoştenire bizantină“. Balduin I de Flandra crease „feude ale imperiului său“şi le „hărăzise“ unor occidentali comiţi / duci „fideli“. Între aceste „feude“ a-tribuite arbitrar de Balduin I de Flandra se afla şi cea a Pulpudavei (Filipo-pol), dăruită lui Renier de Trit, aparţinând de fapt statului independent al Va-làhiei Mari. Oştile „aliaţilor“ împăratului Balduin I de Flandra şi ale lui Boni-faciu de Montferrat, „regele de Tesalonic“, au fost lăsate de împăratul Vala-himii să înainteze, să se aventureze în Munţii Balcani până la Pulpudava (dinDacia Sud-Dunăreană, azi, Plovdiv, în Bulgaria), unde armata comandată deIoan cel Frumos i-a respins „într-un asalt sângeros“, pe Valea Mariţei, până laAdriaonopol. Renier de Trit a fost luat prizonier de război. Balduin I de Flan-dra mobilizează – în aprilie 1205 – „toată floarea“ forţelor războinice cruci-ate. În marea bătălie angajată de cruciaţi împotriva Valahimii, la Adrianopol,în 14 – 15 aprilie 1205, s-a decis soarta întregului război, împăratul valàh,Ioan cel Frumos, în fruntea puternicei / dinamicei sale armate, ieşind biruitor;în 15 aprilie 1205; împăratul „latin“, Balduin I de Flandra, este prins într-o


102

ambuscadă, Ioan cel Frumos vârându-l într-o temniţă „de mare siguranţă“ dincapitala tinerei sale împărăţii, Turnul Nou / Turinovo (tâlmăcit / slavonizat:Târnovo). Împăratul Henric de Flandra (1206 – 1216), scrie Papei Inocenţiual III-lea, la Roma, despre războiul „latinilor“ împotriva valàhilor de sub con-ducerea lui Ioan cel Frumos (Iohannitius: 1197 – 1207), evidenţiind ataculfulgerător al regelui / împăratului Valahimii în bătălia din 14 spre 15 aprilie1205, de la Adrianopol, bătălie în care, fratele său, Balduin, a fost luat prizo-nier, solicitând intervenţia (papală) spre a fi eliberat, spre a nu-şi afla sfârşitulîn închisoarea din Turnul Nou (unde, din păcate, „împăratul cruciat“, Balduin,a şi trecut la cele veşnice chiar după puţină vreme).

Relaţiile dintre împăratul Valahimii, Ioan cel Frumos, şi Innocenţiu alIII-lea – potrivit unei epistole trimisă de papă frumos-viteazului valah, în anul1205, unde se lamenta «de puţina onoare cu care acesta primise pe un sol alsău» –, se răciseră foarte mult, astfel aflându-se şi în 1207 (cf. XIRD, II, 317).Ioan cel Frumos reia ofensiva – în 1207 – în faţa Imperiului Latin; doar douălocalităţi, Selymbria şi Rodosto, se mai aflau în stăpânirea latinilor, din parteaeuropeană a Imperiului Bizantin, şi Pygai – din Asia Mică. Ofensiva arma-telor lui Ioan cel Frumos, în octombrie 1207, ajunsese la Tesalonic. AsediulTesalonicului se întrerupe în 26 / 27 octombrie 1207, deoarece vestitul împă-rat, Ioan cel Frumos, cade „răpus de o boală de plămâni“. Destinele ValahieiMari trec în seama urmaşilor lui Ioan cel Frumos: Borilă (1207 – 1218), Ioanal II-lea Asan (1218 – 1241) ş. a.

Dincoace de cele două decenii de împărăţire „de apogeu“ a lui Ioan alII-lea Asan, Valahimea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan cu-noaşte o perioadă de declin, sub domniile lui Căliman I Asan (1241 – 1246),Mihai I Asan (1246 – 1256), Căliman al II-lea Asan (1256), Constantin Tic /Tych (1257 – 1277) şi Ioan Asan al III-lea (1279 – 1280). Strălucita putere astatului independent al Valàhiei Mari din vremea lui Ioan al II-lea Asan estetreptat anihilată / „măcinată“ între Imperiul Tătaro-Mongol şi Imperiul Bizan-tin, către sfârşitul secolului al XIII-lea, îndeosebi, după ce istoriile înregis-trează „dispariţia“ Imperiului Latin de Răsărit (la 25 iulie 1261) şi „reînvigo-rarea“ Imperiului Bizantin sub împăraţii Mihail al VIII-lea Paleolog (1259 –1282) şi Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328).

Dar o cumplită soartă are Valahimea şi în perioada sfârtecării acesteiaîntre roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi contemporane: Otoman / Turc,Habsburgic / Austro-Ungar şi Rus / Sovietic, de pe segmentul temporal dintresecolul al XIV-lea şi secolul al XX-lea, efectele-i dezastruoase acutizându-se„cancerigen“, prelungindu-se, din păcate, şi în eurogeografia secolului pre-zent. Prin aceste imperii, până în epoca dintre cele două războaie mondiale ceau marcat secolul al XX-lea, mai exact spus, până în cumplita epocă a stali-nismului politic / cultural care a cuprins ca un cancer statele / popoarele dinEuropa de Centru şi de Răsărit, s-a format şi s-a păstrat o impresionantă con-


103

ştiinţă naţională a Pelasgimii > Valahimii, în tot spaţiul Daciei, în toate pro-vinciile sale (unele devenind chiar importante principate / state valahe evme-zice, cu tendinţa permanentă de re-Unire între hotarele fostei Dacii Antice),atât în cele de la nordul Dunării şi Mării Negre, cât şi în cele de la sudul Du-nării, dintre mările Adriatică, Thracică şi Euxină. Din irepresibila conştiinţănaţională a Valahimii, în secolul al XVIII-lea, apar două remarcabile şcoliiluministe cu notabile programe sociale străbătute de un profund spirit al vea-cului respectiv: Şcoala Iluminist-Valahă Antiotomană Moscopoleană (gra-ţie căreia, din anul 1744, fiinţa Academia Valahă din Moscopole, cu strălu-ciţi reprezentanţi: Mihail G. Boiagi, Theodor Cavallioti, Daniil Moscopo-leanu, George Roja, Constantin Ucutta ş. a.) şi Şcoala Iluminist-ValahăAntihabsburgică Ardeleană (coordonată de intelectualitatea valahă din Ar-deal: Ion Budai-Deleanu, Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai ş. a.).

Despre profunda conştiinţă naţional-valahă, atât din Dacia Sud-Dună-reană cât şi din Dacia Nord-Dunăreană, relevând totodată, şi prin titluri, sino-nimia valah – dacoromân / român – moldovean – aromân – istroromân –meglenoromân etc., grăieşte prin / peste veacuri o serie de lucrări iluministe:Elementa linguae daco-romanae sive valachicae / Elemente de limbă daco-română sau valahică, de Gheorghe Şincai şi Samuil Micu, datând din anul1780; Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae / Charta RevendicărilorValahilor din Transilvania, din anul 1791; Cercetări despre Românii numiţişi Vlahii de dincolo de Dunăre, de George Roja (1795), Gramatica Vlaho-Armânească, de Mihail G. Boiagi (Viena, 1813) etc.

Din această conştiinţă naţional-valahă din fosta Dacie a lui Burebista /Regalian, se relevă, evident, dincoace de a patra re-Unire parţială a Valahimiidin vremea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (1185 – 1280 /1300): a şaptea re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Mihai Viteazuldin anul 1600, a opta re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui AlexandruIoan Cuza din anul 1859, a noua re-Unire Parţială a Valahimii din anul 1918etc. La re-Unirea Valahimii din 24 ianuarie 1859, „noul stat“ trebuia să se nu-mească Dacia (în acest sens Mihail Kogălniceanu, încă din ianuarie 1840,prin revista Dacia literară, „pregătise terenul“); dar imperiile acelui anotimpn-au admis aşa-ceva; s-a propus apoi (şi chiar a avut un oarecare „circuit“) carespectivul stat desprins din Imperiul Otoman, să fie desemnat prin sintagmaPrincipatele Unite ale Valahilor, dar Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Hab-sburgic / Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus n-au fost de acord, desigur,spre a nu se trezi conştiinţa naţională a valahilor din Dacia Nord-Dunăreană şidin Dacia Sud-Dunăreană, ceea ce ar fi dus la re-unirea celorlalte provinciidin antica Dacie, încât Valahimea ar fi devenit o putere considerabilă în Euro-pa, periclitându-le „cuceririle“; în ultimă instanţă, imperiile au admis ca statulvalah să fie desemnat prin toponimul România. Scursorile de azi ale celortrei mari imperii evmezice, Imperiul Sovietic (U. R. S. S.), îndeosebi, propa-


104

gandiştii stalinişti / neostalinişti şi soros-işti, cu meschine interese, din stateleinteresate (ce şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia), au deschis două „fron-turi războinic-semantice“ încât conştiinţa naţională a Valahimii să fie perma-nent „dinamitată“ / „terorizată“: (a) „frontul“ anti-Pelasg >Valah având înobiectiv „bruiajul polidimensional-mediatic“ al profundei sinonimii, Pelasg >Valah – Român (Moldovean, Aromân / Macedoromân, Meglenoromân, Istro-român), „deturnarea“ / „haotizarea“ sensurilor etnonimului; (b) „frontul“mancurtist-deturnător de identitate, având în obiectiv „îndepărtarea de eti-mon“ şi cultivarea / semănarea de confuzii pe toate căile oficiale / neoficiale(corupte, ori „mancurte“) între Români (cei mai vechi locuitori ai Europeidin România de după Revoluţia din Decembrie 1989) şi aşa-zişii rromi(ţigani), creându-se impresia că România, nu India, ar fi „ţara-mumă“ a aces-tei etnii migratoare. Sistematic „profanate“ de vreo două-trei decenii, toponi-mul România (impus din 1859 încoace, de cele trei imperii „moderne“) şietnonimul Român reclamă, solicită imperios revenirea la adevărata istorie aValahimii, la etnonimul nostru pur, Pelasg > Valah, şi la sacrul nostru topo-nim antic, Dacia.

De această conştiinţă naţională a Valahimii, de setea de re-Unire a Va-lahimii între fostele hotare ale anticei noastre Dacii se tem scursorile imperi-ilor evmezice / „moderne“ de azi, se tem imperiile contemporane, se tem pro-pagandiştii „globalizării“ / „modializării“.

Fără a fi prilej de împăunare cu faptul că nu a existat vreun imperiucare să supună Pelasgimea > Valahimea în întregul ei, este bine să se ştie:

a) secolul al XXI-lea este al deplinei cristalizări a conştiinţelor naţio-nale;

b) Uniunea Europeană nu are şanse de izbândă: (1) nici apelând la „tă-vălugul globalizării“, (2) nici construind şi „euroregionalizând“ pe temeliileşubrede ale fostului Imperiu Austro-Ungar;

(3) Uniunea Europeană va reuşi să devină un puternic / modern statnumai dacă îşi recuperează istoria veridică a spaţiului în care se doreşte ivireasa şi numai dacă îşi aşază bazele pe Euro-Pelasgia (pe unitatea geografic-spi-rituală din debutul holocenului, de la Atlantic la Don / Volga).

XVII-c-3) Toponimul Blàkia / Blàcia > Blàchia > V[a]lahia, etno-nimul Blàk / Blàc > V[a]lah şi derivatele acestora dincoace de orizontul a-nului 551 d. H. Lucrarea legilor lingvistice de pe segmentul temporal dintreanii 551 şi 1205, atât în toponimul Blàk[ia] / Blàc[ia] > Blàc[hia], cât şi înetnonimul Blàk / Blàc, îşi atestă etapele prin „conservarea semnificanţilor“într-o serie de documente istorice datate / databile:

o Blàc, pentru anul 908 / 910: Gelu «dux Blàcorum» (documentîn limba latină: Anonnymus, Gesta Hungarorum, XIV, apud NPIst, 270);


105

o Blaquie / Grande Blaquie, pentru anul 1205: «Johannis le roide Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec un bien grande armée...» /«Et puis je vous octroie avec, la Grande Blaquie...» (document în limba fran-ceză: Geoffroy de Ville-Hardouin, Conquête de Constantinople avec la con-tinuation de Henri de Valenciennes...– apud XIRD, II, 302 / XIRD-b, I, 466);

o Megale Vlahia / Μεγάλη Βλαχία, Vlahon fonis / Βλάχωνφωνής, pentru anul 1205: «Tά δετταλίας [...] Μεγάλη Βλαχία...» / «...τώνΒλάχων φωνής...» (document în limba greacă: Nicetas Choniates, 1155 –1216; apud XIRD, II, 302 / XIRD-b, I, 467) etc.

În această perioadă de o neasemuită dinamică, „se fixează“ bine în„istoriile“ euroasiatice atât toponimul Blàk[ia] / Blàc[ia] > Blàc[hia] cât şietnonimul Blàk / Blàc. Toponimul şi etnonimul, chiar pe segmentul temporalde „apogeu al Valahimii“, încep să înregistreze lucrarea legilor lingvistic-pe-làsge spre înfăţişarea de azi:

a) oclusiva bilabial-sonoră, iniţială, B-, datorită accentuatei vocale amaximei aperturi, îşi schimbă „registrul“ / „statutul“ în constrictiva labioden-tal-sonoră, V-, determinând totodată şi „reamintirea“ antic-sincopatei vocalenelabiale, anterioare, mijlocii, -e- (din P[e]là[s]gia / P[e]làkia, ori din P[e]-là[s]g), dar până la „redeschiderea“ într-un -a- neaccentuat, termenii (contrarlegii economiei de semnificant) sporind „cu o silabă“, ca în antica-i „aşeza-re“;

b) în finalul toponimului (utilizat frecvent la plural – Blachia Mare /Mică, Blachiile etc. – datorită fragmentării / împărţirii între imperii a imensu-lui spaţiu de etnogeneză a Pelàsgimii > Valàhimii), datorită „hiatizării“ lui -k’- (observându-se – chiar dacă fenomenul nu-i admis de cercurile decizio-nal-academice – că oclusiv-palatala -g’- / -k’-, între două vocale de maximăapertură, acentuate, cunosc „vocalizarea“ şi „rangul“ de „a produce“ silabă –B[e]là-chi-a), ori, în finalul etnonimului, unde oclusiv-palatala -g’- / -k’- în-registrează o firească „laringalizare“, semnificantul „se stabilizează“ în -h-,aşa cum se află şi astăzi „în marele circuit pelasgofon > valahofon“: Vlàh[ia]> V[a]làh[ia], Vlàh > V[a]làh.

În perimetrul toponimiei din Valàhia Mare (La Grande Blàquie), maitrebuie relevat:

1) prin derivare, Blàc „valàh“ + suf. „local-apartenenţial“ -an, a rezul-tat – tot pe acest segment temporal (dintre anii 551 şi 1205) – blacàn, în„prima fază“, apoi, datorită deplasării accentului, nu printr-o „metateză“, ciprin „ivirea“ unui -a- din „redeschiderea vocalei arhaice sincopate“, balacàn,unde intervine „legea economiei de semnificant“ şi al doilea -a- neaccentuat,„de pe care deplasatu-s-a accentul“, cunoaşte sincopa, termenul prezentân-du-se iar „bisilabic“: balcàn (cu vectorizarea semantică: „de-al Blàchilor >Valàhilor / Valahimii“);


106

2) blacàn adj. „valàhic“; ca determinativ – apare în sintagma / topo-nimul compus, Muntele Balcàn / Munţii Balcàni (cu vectorizarea seman-tică: „munţii Valahimii“), ce, de câteva secole, a substituit în mai toate „geo-grafiile latino-grecizării de cancelarie“ termenul secund din „elansat-elino-la-tina sintagmă“, Munţii Hemus;

3) din pelasg. > valàh. balcàn + suf. m. / f. -ic / ică, a rezultat balcà-nic / balcànică, adj. [cu vectorizarea semantică:] „tot ceea ce este specificBalcànilor“ / „de-al Valahimii“, «de (sau privitor) la...» ca în toponimul com-pus, Peninsula Balcànică (vectorizare semantică: „Peninsula Munţilor Bal-càni“ / „Peninsula Blàchilor [Vlàhilor, Valàhilor, Valahimii]“; ori ca în sin-tagma pelasgă > valahă jocuri balcànice = balcaniàdă < balcàn- „de-al / de-ale Bàlcanilor“ / „din Balcani“ + suf. „speciei lungi, epopeice“ -iada, «[...]balcaniade s. f. «competiţie sportivă care are loc la intervale regulate, cu par-ticiparea sportivilor din ţările balcanice» (DEX-75, 71; DEX-98, 82);

4) din balcàn + suf. -ism, a rezultat balcanism, s. n. desemnând: 1.«[...] balcanisme s. n. cuvânt sau construcţie sintactică specifică unor limbibalcanice» (DEX-98, 82); 2. «realitate culturală complexă», «întreg câmpulmanifestărilor în literatură şi artă [...] sub semnul unui gust al pitorescului şial etosului popular, sceptic-ironic, amar-ludic, al orizontului estetic bogat înposibilităţi, propriu unei rafinate poetici – a stilizării, a ambiguităţii şi a ten-siunilor oximoronice profunde» (DGLR – A / B, 328); în plan diacronic sevorbeşte despre un balcanism folcloric («Meşterul Manole»), despre un bal-canism umanist («Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie»),despre un balcanism preiluminist-cantemirian (D. Cantemir «dădea în Isto-ria ieroglifică o imagine – în convenţia alegorică a măştilor zoomorfe – a re-lelor, păcatelor şi slăbiciunilor care trăgeau neamul în jos: intrigi politice, du-plicitate şi trădare, spoliere.» – DGLR – A / B, 330), despre un balcanismiluminist (Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu, poezia Văcăreştilor) despre unbalcanism preromantic / romantic (C. Conachi, Ion Heliade Rădulescu, An-ton Pann) etc.; «vârsta de aur a b[alcanismului] rămâne cea ilustrată în pe-rioada interbelică [...] de mari scriitori ca Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu»(DGLR – A / B, 333), sau Panait Istrati, ori cea ilustrată în perioada de dupăal doilea război mondial, mai exact spus, în epoca resurecţiei şi a parado-xismului (1960 / 1965 – 1989), de Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschi-vescu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. a.

5) Pela[s]gime / V[a]lahime s. f. < pelasgo-dac. Pela[s]g / V[a]lah +suf. colectiv -ime: „totalitatea / mulţimea Pela[s]gilor / V[a]lahilor din lu-me“, „Poporul / Neamul Pelasgilor / Valahilor“.


DAGI = Josif Constantin Drăgan, Şt. Airinei, Geoclima şi istoria, Bucu-reşti, Editura Europa Nova, 1993.


107

DDp = Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică (text stabilit de VictorelaNeagoe, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe), Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.


DEX-98 = Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române,ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

DGLR – A / B = Dicţionarul general al literaturii române, A / B, Bucu-reşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

DVDac = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dro-mihete, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

DZal = Constantin Daniel, Când a trăit Zalmoxis?, în Almanul Coresi '85(coord. Dan Tărchilă, V. Copilu-Cheatră, M. N. Rusu, N. Stoie), Braşov, Editura AsociaţieiScriitorilor, 1985 (pp. 3 – 7).

Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodousque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itine-rarul lui Antoninus – comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan),Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque adannum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 – publicate de:Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu),Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Dacia / România, 1970.

GDlr = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1983.

GEAT = Gândirea egiptenă antică în texte, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1974.

GHT = Gândirea hittită în texte (cu un studiu introductiv de ConstantinDaniel, traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă), Bucureşti, Editura Şti-inţifică şi Enciclopedică, 1986.

GRP = André Leroi-Gourhan, Les religions de la préhistoire (5-e ed.),Paris, Presses Universitaires de France, 1986.

CMar = Marin Cârciumaru, Mărturii ale artei rupestre preistorice înDacia / România (prefaţă de prof. dr. doc. Vladimir Dumitrescu), Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1987.

HIl = Homer, Iliada (traducere de G. Murnu; studiu introductiv, note şiglosar de L. Franga), Bucureşti, Editura Univers, 1985.


HOdis = Homer, Odiseea (traducere de George Murnu), Bucureşti, Editurade Stat pentru Literatură şi Artă, 1956.


NPIst = E. Norocel, Pagini din istoria veche a Creştinismului la Români,Buzău, Ed. Episcopiei, 1986.

OTr = Manfred Oppermann, Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee,Bucureşti, Editura Militară, 1988.


PJT = Boris Perlov, Jivâie slova Tartarii (traducere în limba valàhă deLydia Löwendal-Papae), în «Noi Tracii» (Roma / Milano), III, 27, 1976, pp. 1 – 6.


108

PO, V = Platon, Opere (ediţie îngrijită pe Petru Creţia şi Constantin No-ica), vol. V, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

PPer = Iustinian Petrescu, Perioadele glaciare ale Pământului, Bucureşti,Editura Tehnică, 1990.

PTAeth-2009 = Ion Pachia Tatomirescu, Filosoful / exploratorul Pelasgo-dac, Aethicus Dunares (Ister), primul european care descoperă America, făcând ocolulPământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan – «Cosmografia» şi alfabetul dacic /dacoromânesc-arhaic, în Cosmografii de martie (ISBN 978-973-85262-6-6), Timişoara,Editura Aethicus, 2009, pp. 17 – 84.

PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic,religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, 504 pagini.

PTDIH = Ion Pachia Tatomirescu, Dacia şi Imperiul Hittit, în «Clio»(Timişoara), anul II, nr. 6 – 7 / iulie – august 1993, p. 2.

PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic /neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valàhilor / Dacoromânilor),Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

PTIr, 797 = Ion Pachia Tatomirescu, Textele sacre ale Vechii Europe, înRenaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 797, 10 octombrie 1992, p. 9.


SKGA = V. V. Struve, D. P. Kallistov, Grecia antică, (traducere din limbarusă de Maria Gornstein, după ediţia din anul 1956 a Academiei din Moscova), Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1958.

VAeth = Dr. Nestor Vornicescu, Un filosof străromân de la Histria do-brogeană – Aethicus Histricus – autorul unei «Cosmografii» şi al unui alfabet (sec. IV –V), Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986.

VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 1985.

XIRD, I = A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I(Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.), Bucureşti,Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.

XIRD, II = A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II,ediţia a II-a (Năvălirile barbare, 270 – 1290), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi EdituraLibrăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1914.

XIRD-b, I = A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I,ediţia a IV-a (Dacia anteromană, Dacia romană şi năvălirile barbare – 513 înainte deHristos – 1290), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.*______________* Variante ale acestui studiu au fost publicate (în perioada 23 decembrie 1997 – 23 de-cembrie 2011), în diferite ziare, reviste, volume etc.: (I) în Paralela 45 / Renaştereabănăţeană, nr. 2393, din 23 decembrie 1997, p. 7; (II) în revista Caietele Dacoromâniei,anul II, nr. 6 / 23 decembrie 1997 – 21 martie, 1998, pp. 1 – 24; (III) în Istoria religiilor, vol.I, Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică sau valàhică / dacoro-mână, de Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, p. 122 sq. (ISBN 973-97530-3-5 / 973-97530-5-1); (IV) în Anuarul de martie (Timişoara), anul IV, nr. 4, martie,2009, pp. 358 – 364 (ISSN 1842 – 0974 / ISBN 978–606–8125–03–9).

La început fost-au sâga, sâgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa(monografia unui cuvânt pelasg > valah: sâgă)


110


111

I) Statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgă > valahă la ape-lativul sîgă (sâgă) / sigă; carianul Herodot (aprox. 484 – 425 î. H.) şi gre-cul Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.) despre sigini, despre sigine (>sighine). Cu o notabilă familie lexicală păstrată până astăzi în toată aria lin-gvistică a fostei Dacii din vremea lui Burebista (82 – 44 î. H.) / Regalian (258– 268 / 270 d. H.), se relevă şi apelativul sâgă (sîgă) / sigă, cuvânt cu statutmultimilenar în limba pelasgă > valahă (pelasgo-thraco-dacă / dacoromână).Cea mai veche atestare scrisă a radicalului acestui apelativ pelasg > valah,sâgă (sîgă) / sigă, o dată cu derivatul său, sâgin (sîgin) / sigin – din radicalulsâg- (sîg-) / sig- şi sufixul străvechi-pelasg (> valah) de „vectorizare aparte-nenţială“, -in –, derivat desemnând „neamul / seminţia, locuitorii ariei sâ-gilor“ din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Dinarici – până în vecină-tatea ţărmului Veneţiei, mai exact spus, „pelasgi-locuitori-extractori-pre-lucrători de metale din / dintre sâgi şi, totodată, producători de lănci spe-ciale ce le purtau numele“ (adică sigine / sighine), este înregistrată de He-rodot (484 – 425 î. H), în Istorii (V, 9): «Despre ţinutul care se află la mia-zănoapte de această ţară nimeni nu poate să spună desluşit ce oameni îl locu-iesc, căci dincolo de Dunăre pare să fie un pustiu fără sfârşit. Eu am izbutit săaflu ştiri numai despre locuitorii de pe malul celălalt [stâng] al Dunării, nu-miţi sigini, care poartă haine medice [moesice]. Caii lor au coamă pe tot tru-pul, părul fiind de cinci degete lungime; sunt mici de statură, cu nările largi şinu sunt în stare să poarte un om în spinare; în schimb, înhămaţi la căruţe, suntfoarte iuţi; de aceea, cei din partea locului umblă în căruţe. Hotarele lor se în-tind până în apropierea [v]eneţi[en]ilor] de la Adriatică. Ei susţin că sunt co-lonişti de-ai mezilor [moesilor]. Cum au fost aceştia colonizaţi de mezi [mo-esi], nu pot să-mi dau seama, dar, în scurgerea nesfârşită a vremii, orice s-arputea întâmpla. Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei[Marsiliei], dau numele de sigini negustorilor cu bucata, iar ciprioţii numescaşa lăncile.» (traducere: Adelina Piatkowski – HIst, II, 31 / Fontes, I, 66 sq.).Mai mult ca sigur, Herodot (ori, mai degrabă, cei ce au facilitat transmitereamanuscrisului / „cărţilor“ de la Istorii, până spre veacurile lumii moderne)confundă mezii / moesii Daciei Sud-Dunărene cu mezii / mysii, dintre pelas-go-thraco-Frigia şi Caria herodotică, mai exact spus, cu cei din Mysia (v.infra, fig. 57 / Harta localităţilor din „Istoriile“ lui Herodot, însoţitoare aediţiei din 1964 – HIst, II), adică ai Anatoliei, sau ai Persiei (cf. ŞDU-ed-2,920). Fraza lui Herodot: «Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]»pare-se că trebuie corijată astfel: «Ei susţin că sunt strămutaţi de-ai moesilor»– multimilenară fiind „practica“ strămutărilor de populaţii – din ordinul regi-lor / împăraţilor – de la sudul Dunării, la nordul sacrului fluviu dacic, şi in-vers. Ori, poate că informatorul lui Herodot avea vreo ştire potrivit căreia pe-


112

lasgii de la Dunăre şi din stepele nord-pontice au migrat în vremea cataclis-melor geoclimaterice şi tectonice anterioare anului 5300 î. H., ajungând şi „fi-xându-se“ în spaţiul ce-a ivit Mesopotamia („Moeso-Potamia“) de mai târziu,din zorii istoriilor (a se vedea harta cu direcţiile migraţiei, în PTMem, 12sqq.). Reaminitim şi aici că în orizontul anului 5300 î. H. (din Dacia Neolitică/ Antică) se datează scrierea de pe Tăbliţa-Soare şi de pe celelalte două Tă-bliţe Rectangulare de la Tărtăria-Dacia / Dacia (România), scriere dusă deeuro-pelasgi (aşadar, anterior anului 5300 î. H.) între Tigru şi Eufrat (dinMoesopotamia > Mesopotamia), după cum relevă, peste secole, o TăbliţăRectangulară de la Djemdet-Nasr, de prin anul 3300 î. H. (v. PTMem, 11).

Fig. 1. Herodot, Istorii, V, 9, textul grecesc; în „ramă“ dreptunghiulară, derivatul din limbapelasgo-dacă (adică valahă arhaică) din orizontul anului 450 î. H.: Sig- (din sigă / sâgă) + -in(m. sg. sigin / m. pl. sigini), pe care s-a „altoit“ desinenţa greacă de nominativ-acuzativ -as :

Siginn-as (Fontes, I, 66).

Mai târziu cu două secole decât Herodot, şi Apollonios din Rodosmenţionează siginii,

Fig. 2. Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.), Argonauticele, IV, 320, textulgrecesc; în „ramă“ dreptunghiulară: derivatul pelasgo-dac / valah-arhaic sigin, din orizontulanului 230 î. H., aşadar, constant şi după mai bine de două secole de la Herodot, pe care s-a

aplicat desinenţa greacă de masculin plural -oi (siginn- + -oi).


113

în Argonauticele: «320 ...[după cum] nu văzuseră nici sciţii cei a-mestecaţi cu thracii, nici siginii, / nici grâucenii, nici sindii / care locuiesc înjurul vastei câmpii pustii Laurion. / Deci, după ce trecură de muntele Angu-ron şi pe lângă stânca înaltă / Cauliac – aflată departe de muntele Anguron – /(325) În jurul căruia Dunărea îşi desparte apele în două braţe / şi se varsă înmare, pe o parte şi pe cealaltă, şi pe lângă câmpia Laurion; / atunci colhidieniiieşiră în marea Cronos şi ocupară / pretutindeni trecerile, ca nu cumva să lescape [cei urmăriţi]» (Fontes I, 140 sq.).

Fig. 3. Trei localităţi ale pelasgo > valaho-dacilor sigini dinspre „Veneţia“ (despre caregrăitu-ne-a mai întâi, Herodot, pe la anul 450 î. H.), cu toponime de la radicalul sâg[ă], întrecelelalte, cercetate, prin anii 1906 – 1929, de acad. Sextil Puşcariu), din Istria-Peninsulă (pe

hartă, în dreptunghiuri): Cigarisce (< Sîgărişte), Sicul (< Sîgul), Sugari (< Sâgari).

În legătură cu neamul dacic al siginilor (> sighinilor), menţionat maiîntâi la Herodot (Istorii, V, 9), nu mai insistăm asupra lăncilor de tip special,siginele (ori sighinele – „lănci mari, de atac / apărare“, lungi de la un metru şijumătate până la doi metri), sau („diminutivat“) sigincile / sighincile (un felde baston-lance, „cam de-un metru şi zece-douăzeci de centimetri, din fierforjat, cu un ochi în lamă“ – v. infra, fig. 62), apelative în circuit valahofon şiîn zilele noastre, sigine / sighinci care aveau – ca arme / unelte – multipleîntrebuinţări în Dacia Dunăreană (cum şi astăzi, în localităţile de pe malurileDunării din România contemporană – arealul „bălţilor“, începând cu sateleGiurgeni-Ilfov şi Vadul Oii, din judeţul Constanţa: 1. armă de apărare / atac;2. unealtă folosită: la „legarea-n solzi de peşte“ a snopilor de stuf din aco-perişul caselor – de până pe la mijlocul secolului al XX-lea –, ori al şoproa-nelor şi al colibelor; „când ieşi să pescuieşti la copcă“, dacă Dunărea are „po-duri de gheaţă“, nu numai „la trăznitul peştilor de sub gheaţă“, ci şi „ca să te


114

propteşti şi să-ţi împingi patinele [din os de viţel / bou] pe podul de gheaţă“);nu mai insistăm nici asupra cailor „lăţoşi“ / „bărboşi“ (cai europeni, dintreorizonturile anilor 30000 – 4400, atestaţi de „picturile rupestre“ de la Altami-ra / Spania până la Cuciulat / Dacia), ori asupra întinderii Siginiei / Sighiniei(Sigyniei) din Carpaţii Meridionali Olteano-Bănăţeni, peste Munţii Dinarici(cf. sigyno-illyrii / REtn, 71 sqq.), până în Istria-peninsulă, ci subliniem doarcă siginii (sâginii / sîgynii) erau pelasgo-dacii munţilor („Daci montibus in-haerent.“ /„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi.“ – L. Annaeus Florus, aprox. 85– 145 d. H.: „De bellum dacicum“ – cf. Fontes, I, 524 sq.), locuitori ai plato-urilor sâgoase, pietroase, dar bogate în aramă / cupru, fier etc., „specialitatea“lor constând în extragerea şi prelucrarea minereurilor şi în fabricarea armelor.

Vestiţii „mineri“ şi producători / negustori de arme, siginii (la He-rodot, 484 – 425 î. H.) de dincolo de „pustiul nord-dunăreano-pontic“ (desprecare se dusese – la urechea atentă a istoricului antic – vestea că „este nesfâr-şit“, pustiul care cuprindea bărăganele Dunării de Jos şi stepele de la nord-vestul Mării Negre, adică „Arabia bessilor“ < Bessarabia / Basarabia dintreDrobeta Turnu Severin / România, peste sudul Moldadavei > Moldovei şi că-tre Borysthene / Nipru), adică din centrele metalurgice ale Carpaţilor (Ar-deal, Oltenia, Banat) şi ale Dinaricilor, aşadar, de la izvoarele râurilor Alutua> Olt şi Maris > Mureş, adică din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal,pe direcţia cea mai puternică a lor, marcată de „cetăţile-oraşe“ Saggidava (peMureşul Superior) – Siggidava (pe Mureşul de Mijloc – cf. PGet, 153 / Fon-tes, I, 544 sq.) – Segge[t]dun (Seghedinul „mic“, la confluenţa râurilor Daci-ei Centrale, Maris > Mureş cu Pathissia > Tisa, în pereche dunărean-zalmo-xiană cu „dunărean-marele“ oraş-cetate-de-sâgi de pe malul drept al sacruluifluviu al Cavalerilor Zalmoxianismului) – Siggidun (adică „marele oraş-ceta-te de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“ – infra : fig. 4 / 60 – azi,Belgrad), până în Istria-Peninsulă (Slovenia / Croaţia de azi); sigino-dacii du-năreano-adriatici au fost cunoscuţi mai târziu – prin „rebotezare greacă“ –mai ales ca neam al illyrilor; mai mult, dar amintind obârşia (izvoarele Oltu-lui / Mureşului), Arutela > Arudela > Ardeal, istoricul Appian a consemnatchiar „illyricul“ Regat al Ardiaeilor, condus de „Agron şi Teuta“.

Fig. 4. Mal de sâgă de la Dunărea Daciei de Vest, la Siggidun (azi, Belgrad).


115

II) Cuvântul sâgă / sigă în limba / literatura valahă. AlexandruVlahuţă a reţinut pentru capacitatea expresivă, în cele «cincisprezece caietepline de însemnări» privind redactarea României pitoreşti, şi un apreciabilnumăr de regionalisme, printre care şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă: «Falnic şiluminos se ridică-n fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cucele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din totcuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cumcreşte, cum se desface-n sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltităpe albastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţiiArdealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mâini, celecinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Vâforâtulşi Zănoaga.

Fig. 5. Râuleţul Jgheabul şi albia-i cu maluri de-uluci de sâgă din Muntele Cireşul (stânga,jos), Bisoca, depresiunea Între Râmnice (în centru) etc.


116

Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. Întunecat, în man-ta-i de brazi, se-nalţă-n faţa noastră muntele Cireşu. Cărarea intră-n desiş.Răsună sub picior pământul uscat şi vânăt cum cenuşa. Tufe mărunte de afinese întind pe lângă arborii doborâţi de bătrâneţă. [...] Urcăm din greu tihăraieleumbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte de puhoaie [...]; jos, în vale, s-a-runcă vâjâind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goa-nă pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o să-geată spintecă desişul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hăţaşela stânga şi coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă, amânăstirii.» (VRomP, III, 229).

Textul lasă a se înţelege că pârâul „Jgheabul“ şi-a croit albia la mun-tele Cireşul printre maluri de sâgă / sîgă (sigă), adică de gresie, de lespezi /stânci sparte de puhoaie / viituri.

Nu numai în pitorescul din Dacia descrierilor vlahuţiene din orizontulanului 1901 şi-a făcut intrare distinsă străvechiul cuvânt pelasg > valah (thra-co-dac / dacoromânesc), sâgă (sîgă) / sigă, ci, de-o bună vreme (mai exactspus, în orizontul anului 1981), şi în sublimul poematic: «Domnule Cantemir,Poemul Planetar / îl simţi numai când raza-nsetată / cade-n bobul de rouă / şicortexul ţi se-mbracă-n cămaşă de mire-curcubeu; / când bubuie ozonul încraterul vulcanului aruncând / sâgile incendiare-n tot spaţiul de-aramă; / cândplăcile tectonice dansează satanic / la sărutul marii sfere de flacără; / când O-mul-de-Aur prinde ramura-nflorită a zarzărului, / ori a veşnic-verdelui brad,în pletele / ne-mblânzite-ale Sorei Soarelui, spuma laptelui...!» (Desprecondiţia poemului planetar – PTBomb, 66 / PTComp, 221). Textul poemuluilasă a se lămuri că sâgile „aruncate-n tot spaţiul de-aramă“ sunt lespezi /stânci înce-nuşat-piroclastice, provocatoare de incendii.

Fig. 6. Malul cu „uluc de sâgi“ de la Cascada Muntioru (detaliu – v. coperta-faţa-1).


117

În Povestea lui Perseu, fratele Persidei, se face vorbire întru limpezi-me semantică în patru rânduri: (1) «Povestea lui Perseu, fratele Persidei estesimplă, deoarece despre sora lui, lumea a cam uitat să mai spună câte ceva.Perseu a trăit, e adevărat, demult, dar cu mult mai târziu decât ultimul Făt-Frumos. Şi s-a născut în acelaşi timp cu sora lui, Persida, într-o grădină a unuicârciumar dintr-un sat de pe malul dinspre inimă al Mureşului, numit SâgileSeci, ori, pre limba mai veche, Secusâgiu, ceea ce înseamnă sâgile, pietreleseci, sterpe, neroditoare. Fireşte, Marisia, cum îi ziceau strămoşii daci, sauMureşul, cum îi spunem noi, urmaşii valahilor-daci, azi, are vale fertilă, boga-tă, ca mai toate râurile de aur ale pământului; dar numele vrea să grăiascădespre faptul că vatra satului, constituită din sâgi, din acele pietre poroase,este amplasată în zona ferită, neinundabilă a vestitului râu.» (PTPov, 78).

Fig. 7. Mal / „uluc“ de sâgă şi de sare din depresiunea Între Râmnice – Munţii Vrancei.

(2) «Şi aburii florilor – că parcă-s nişte aburi albăstrii prin flori – seînfuiorează spre Ursa Mare, legând-o de creştetul mărului. Şi nu durează multpână se aude un huruit de roţi de caretă pe sâgi – deşi, nicăieri, prinvecinătăţi, nu este vreun drum cu lespezi...» (PTPov, 81). (3) «Dar nici urmăde Muma-Pădurii-cu-Pletele-Şerpi. Dă de un pustnic cu barbă până lagenunchi, ninsă, la coliba dintre sâgi, unde numai ursul poate să ajungă, chiardeasupra izvoarelor...» (PTPov, 83). (4) Sâga Mumei-Păduri-cu-Pletele-Şerpise vede şi azi în Munţii Maramureşului.» (Povestea lui Perseu, fratelePersidei – PTPov, 84).

Fig. 8. Maluri cu sâg, sâgă, sâgi, sâgiş / sighiş, sâget / siget / sighet, cu „ulucuri de sâgi“,sau lespezi / stânci, cum pot fi văzute pe toate văile râurilor / fluviilor.


118

III) Dicţionare explicative (explicativ-etimologice) despre sfera se-mantică a apelativului sâgă (sîgă) / sigă. Cea mai veche lucrare lexicogra-fică valahă în care se relevă sinonimia „perfectă“, sâgă (sîgă) / sigă – gresie,este un Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şiG. Hill, tipărit în Bucureştii anului 1840; cei trei autori certifică aici, cu pri-vire la sfera semantică a termenului franţuzesc, grès: 1) «sigă, piatră de nisip,compusă din grăunţe de nisip»; 2) «vase de pământ, făcute dintr-un fel dehumă care este fireşte amestecată cu nisip subţire.» (PAHV, I, 774).

Fig. 9. Vocabular franţezo-romănesc, de P. Poenar, Fl. Aaron şi G. Hill (din anul 1840) –pagina de titlu şi rândurile explicative la grès – sigă, gresie etc.

În orizontul anului 1840, pe când era elaborat dicţionarul de către ceitrei autori, semanticieni de profunzime ai spaţiilor valahofon şi francofon, sededuce uşor că exista o multimilenară sinonimie sigă – gresie, în limba vala-hă, însă, pentru echivalarea semantică a franţuzescului grès, n-a fost preferatcuvântul autohton-valah de mai restrâns circuit în 1840, grèsie (< pelasg.gerèsie < găràsiă [„gărăsiă“] < *garāsia / *carāssia > Carssia [Carssium],Caraşul etc.), cuvânt moştenit de francezi în grès (din limba pelasgă, adicădin valaha arhaică, de unde-a fost împrumutat şi în limba albaneză – că de oinfluenţă albaneză asupra limbii franceze, cum nici invers, nu poate fi vorba),ci cuvântul autohton cu cel mai mare circuit pe-atunci, sigă (poate şi pentru anu se crede cumva despre autohton-pelasgul / daco-thracul gresie că-i vreunneologism ivit pe filieră franceză, în epoca paşoptistă a Principatelor Valahe,deşi realitatea istoric-lingvistică ne relevă apelativul valah-modern / contem-poran, gresie, sinonim cu sâgă / sigă, cât şi apelativul francez, grès, înrăză-


119

rindu-se semantic-sincretic din fondul lexical euro-pelasg – pe ramura nor-dică, adică ramura atlantico-dunăreano-boristeniană / uralică, nu pe ramurasudică, sau arhicunoscuta ramură latin- / romanic-imperială – cf. PTIR, I, 31sqq. / 122 sq.; v. infra, fig. 12 / „Harta migraţiei neamurilor european-ger-manice – ostrogoţi, vizigoţi, franci, longobarzi etc.).

Dicţionare francezo-române (valahe) / valaho-franceze, mai vechi, orimai recente, privitor la apelativul grès („sigă“ / „gresie“), certifică, fireşte,cam acelaşi lucru: în anul 1967 – «grès s. m. (geol[ogie]) gresie» (GMSDic,362); în 1994 – «sigă s. f. sorte de sable (blanc ou rouge) utilisé dans la ma-çonnerie et le tannage» („soi de nisip – alb ori roşu [supra] – folosit în zidărieşi în tăbăcărie“ – ChKBDic, 545; iar la termenul gresie – ibid., p. 247 – «s. f.1. grès m.; gresie ceramică grès cérame. 2. queux – queue – f.», adică II /„piatră de tocilă, cute, gresie“ – GMSDic, 629); în anul 2000 / 2007 – «grèss. m. 1. (geol.) gresie. 2. argilă amestecată cu nisip folosită în olărie» (GDic,652) etc.

Fig. 10. Maluri de sâgă tare şi de sâgă roşie (de zugrăvit) la cascada Muntioru din Vrancea.


120

Se constată o reîntoarcere la esenţele semantic-poenăreşti din orizon-tul anului 1840 (când nu exista în spaţiul anticei Dacii vreo urmă de „stali-nism cultural“ ca astăzi).

Fig. 11. Dictionnaire historique de la langue française / Dicţionar istoric al limbii franceze– coperta şi articolul Grès.

Lexicologia franceză privitoare la termenul grès (indirect-referitoareşi la sfera semantică a apelativelor valahe sinonime sigă şi gresie), prin Dic-tionnaire Historique de la Langue Française, Tome 2, F-Pr (ediţia din anul2007), vine în întâmpinarea istoric-evmezică a problemei noastre, (desigur, ladistanţă astronomică faţă de lingvistica stalinistă din România de dinainte deanul 1965, dar şi faţă de conul de umbră persistent al lingvisticii staliniste ro-mâne de după 1966, ori 1989), cu temeinice aserţiuni: «● Grès s. m. s-a ivit(între anii 1176 – 1181) prin limba francilor [stabiliţi în Gallia], dintr-un pre-supus / dedus *greot „nisip“, „pietriş“ / „rocă detritică“, [*greot] realcătuitpornindu-se de la un evmezic neerlandez griet „nisip mare, pietriş“ şi din stră-vechiul germanic griez „nisip“. • Grès pare a fi desemnat mai întâi „lespede“/ „bloc de piatră“ şi îşi capătă prin secolul al XIII-lea (pe la 1223) valoarea se-mantic-modernă: „rocă formată din mărunte elemente [re]unite printr-un ci-ment natural“. Termenul desemnează în mod special ([în orizontul anului]1330) humă / argilă amestecată cu nisip fin, utilizată în fabricarea vaselor ce-ramice şi, prin metonimie ([de prin]1837), o olărie de gresie. • Din grès derivătermenii tehnici ca: gréser v. tr. (1676) „a lustrui / şlefui“[...]; gréseux, euseadj. (1774) „de natura gresiei“; grésière s. f. „carieră de gresie“; gréseuse s. f.(1962) „maşină de şlefuit / polizat“» (ReyDic-II, 1642).

Semanticienii francezi n-au mers mai departe de secolul al XII-lea cucercetarea, lăsându-ne nouă prilejul de a observa: 1) apelativul grès din limba


121

franceză nu provine nici din latină, nici din albaneză, nici din limbile tribu-rilor germanice, ci dintr-un fond lexical arhaic-valah, adică euro-pelasg, din-tr-un mai mult ca sigur apelativ, *grèsia (din care se iveşte termenul gresie învalaha / dacoromâna contemporană); 2) nu este exclus ca respectivul cuvântarhaic-valah, gresie, să fi pătruns în limba neamului germanic al francilor depe când au cunoscut, alături de vizigoţi, ostrogoţi, vandali ş. a. (v. infra, fig.12 / „Harta migraţiei...“, 250 – 550), filtrul cultural-civilizatoriu pelasg >valah de la sacra Dunăre a Daciei lui Burebista (82 î. H. – 44 î. H.) / Regalian(258 – 268 / 270), între orizonturile temporale marcate de împărăţirile valaho-dacilor Constantin cel Mare (306 – 337) şi Valens (364 – 368), cam în ori-zonturile anilor în care se relevă invadarea Galiei – pe care au transformat-o,dincoace de eopca marilor migraţii, în Ţara Francilor (apoi în Franţa din geo-grafia evmezică şi contemporană a Europei).

Fig. 12. Harta migraţiei neamurilor european-germanice (ostrogoţi, vizigoţi, franci,longobarzi etc.) şi a neamului asiatic al hunilor, în Dacia şi în Imperiul Roman de Răsărit /

Apus, între orizonturile anilor 250 şi 550 d. H., orizonturi temporale între care cel puţincuvintele din pelasgo-dacă, adică valaho-dacă, desemnând arme importate din centrele

metalurgice ale Daciei Nord-Dunărene ca: sigină / sighină, sighincă, sică, sicăiţă etc., oriobiecte de păstrare în bună stare a acestor arme ca, de pildă, sigă, gresie („cute“, „arcer“) etc.,

au căpătat „statutul“ de cuvinte călătoare în Eurasia.

Dar să-i lăsăm pe francezi cu grès-ul şi pe albanezi cu gărăsa, cu gre-sia lor împrumutată de la pelasgo>valaho-dacii-sigini, reîntorcându-ne la sâga


122

/ siga noastră sinonimă (fără a scăpa din ochi pelasgo-dacicele / thracicelearme, sica, sicăiţa – cu care a fost „fixat în piatra Columnei“ şi Decebal, rege-le-erou al Daciei, pe când şi-a luat zilele (v. infra, fig. 16 / 55), spre a deveninemuritor al Cogaionului / Sarmizegetusei, nu spre a deveni sclav al Romei),după ce i-am reţinut sensurile / „familia“...

Cuvântul sigă (sígă) este inserat de Lazăr Şăineanu, în Dicţionar uni-versal al limbei române, din anul 1896, în sinonimie „perfectă“ cu gresie:«sigă f. – gresie» (ŞDU-ed-1, 744), ca şi în Vocabular franţezo-romănesc, dePetrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill (1840, supra); puţin mai jos desigă – tot pe pagina 744 –, Lazăr Şăineanu înregistrează şi două derivate:primu-i conservat, graţie străvechii toponimii valahe, în Siget (< rad. sig- +suf. -et, desemnând „locul cu sâgi / gresii / lespezi multe“ – Siget > Sighet):«n[eutru], oraş în Maramureş, pe malul stâng al Tisei» (pe-atunci, cu 9000 delocuitori); al doilea este sigini (despre care s-a mai vorbit, supra): «Sigini, m.pl. populaţiune primitivă a Banatului şi a câmpiilor din s[udul] Ardealului,cari fură mai târziu suplantaţi de Daci» (suplanta „a asimila“ / „asimilaţi dedaci“ – ŞDU-ed-1, 744). În ediţia a II-a, din 1908, în care s-a adăugat şi«etimologia vorbelor populare» (ŞDU-ed-2, p. XI), termenul sâgă (sîgă) /sigă este omis, însă îi reţine sensurile pelasge > valahe la termenul din pere-chea-i sinonimică: «gresie f. 1. piatră formată din grăunţi de nisip; 2. un fel deargilă amestecată cu nisip fin; 3. varietate de gresie cu care se ascut coasele:şi-a găsit coasa gresia PANN [pentru spaţiul aliterativ / sinestezic, spre a evi-denţia arhaicul fâşâit de la cosit, -si-sa-si-, poet-valahul poate c-ar fi preferatexpresia şi-a găsit coasa siga]; 4. lemn de pe osia carului, numit şi scaunuldinainte iar în Mold[ova] perinoc [cf. albanezul gărăsă]» (ŞDU-ed-2, 323).Aşadar, de data asta, la apelativul pelasg > valah, gresie, se face şi trimitereetimologică la albanezul gărăsă, preluată în mai toate dicţionarele explicativ-etimologice tipărite în România (inclusiv cel mai important dicţionar dinepoca stalinistă, DLRM, 346: «Comp. alb. gërëse»). Dar pelasgul, valah-arha-icul (dacoromânescul) sigă este reluat de Lazăr Şăineanu peste aproape patrudecenii, în ediţia a VII-a, fără sensul primordial de „gresie“, din ediţia primă,apărută în anul 1896, grăbindu-se a face trimitere şi la o etimologie falsă, cutoate că apelativul sâgă / sigă îşi relevase „statutul de cuvânt autohton“, adicăstatutul de cuvânt pelasgo-dac ( > valaho-dac): «sigă, f[eminin], substanţă ro-şiatică de se întrebuinţează spre a trage brâie la ferestrele bordeielor, [spre] avărui pereţii cuptoarelor ţărăneşti etc. [Serb(escul) siga, stalactită]» (ŞDU-ed-7, 591). Nu se poate crede că, în România, încă din perioada interbelică, înce-puse – şi prin lexicologi / semanticieni de talia lui Lazăr Şăineanu – campaniastalinist-lingvistică antivalahă, încercându-se (ca, sistematic, după al II-learăzboi mondial) să se demonstreze că limba pelasgă > valahă (dacoromână –română / moldovenească etc.) ar fi „de origine slavă“.


123

Dicţionarul limbii române moderne, dat la cules în 4 iunie 1957 şiapărut – sub egida Academiei Republicii Populare Române şi a Institutului deLingvistică din Bucureşti, de sub direcţia lui D. Macrea – în ianuarie 1958,adică în plină epocă stalinist-culturală / proletcultistă, preia explicaţia / etimo-logia termenului sigă, din ediţia a VII-a a dicţionarului lui L. Şăineanu (ceacare înregistrează numai sensul cuvântului împrumutat din limba valahă înlimba sârbă / „sârbocroată“): «Sigă, s[ubstantiv] f[eminin], mineral alb sauroşu, folosit la zugrăveli şi în tăbăcărie – [din] s[âr]b[escul] siga» (DLRM,768). La fel (aproape la fel) este dată explicaţia / etimologia („imbecilizant-academică“) şi în celelalte dicţionare publicate dincoace de epoca proletcul-tistă: Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), Dic-ţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, din anul 1998 (DEX-98,984) etc. Dirijatele „erori academic-staliniste“ continuă – „năucitor-ereditar“,ori „indirect“ – şi „în mileniul al treilea“: deoarece („intenţionat“ / „neintenţi-onat“), într-un voluminos Dicţionar româno-sârb, de Mile Tomici, publicatde Editura Academiei Române din Bucureşti, în anul 2005, sfera semantic-vestejită a apelativului de sub lupa noastră este „cultivată“ astfel: «siga ž [fe-minin] (min[eral]) siga» (DRs, 1104); dacă un tâlmaci din limba valahă (da-coromână) în limba sârbă – fie el academician, ori doctor în lingvistică /filologie, geografie, geologie etc. – ar fi pus în situaţia de a traduce un text /capitol din cartea lui Al. Vlahuţă în care este fraza cu sintagma «maluri desigă sparte de puhoaie» (supra, VRomP, III, 229), ori un text dintr-un studiuetno-geografic de S. Mehedinţi unde ar da peste sintagma uluc de sâgi, nu aravea bucuria „redării exacte“, apelând la vreun dicţionar academic din Româ-nia şi nici la dicţionarul sârb-român al lui M. Tomici; mai mult, M. Tomici,„imediat sub sigă“, vine cu o amendabilă aberaţie: «sighét (sighéte) s. ozna-ka...» (DRs, 1104), ceea ce înseamnă (sub „tomiciana egidă“ a AcademieiRomâne şi a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“) căderivatul pelasgo(> valaho)-dac, sighet („droaie de sâgi“, „sâget“ < sigă +suf. -et), este echivalat semantic prin sârbescul „oznaka...“, adică „semn decarte“ (am cercetat cazul tomician „sighet – oznaka“ printre experţii / doctoriiîn limba sârbă, concluziile toate indicând: „eroare...“); derivatul / apelativulvalah siget > sighet nu figurează în Dicţionarul explicativ al limbii române,din 1975 (DEX-75, 859), nici în suplimentul acestuia, apărut peste un deceniuşi ceva, în 1988 (DEX – S, 170), care – era firesc – i-au stat în faţă la al-cătuirea lucrării sale lexicografice, Dictionar româno-sârb, din anul 2005;totuşi, „greşeala“ lui M. Tomici (care e „foarte gravă“ pentru generaţiile detâlmăcitori din următoarele trei sute de ani, cam cât se aproximează „viaţaunui astfel de cărţi academice“) ţine de o neatenţie elementară (nu de vreun„atentat la statutul limbii pelasge > valahe, e drept) „mărunt-amendabilă“ (deevitat la ediţia secundă), „care se poate întâmpla oricui“: când şi-a completatDicţionarul româno-sârb, când şi-a sporit „fişele“ din Dicţionarul explicativ


124

al limbii române – supliment, de unde a luat termenii sighişorean, sighişo-reancă etc., privirea „i s-a împleticit“ peste „frazeme“ (ca să folosim şi uncuvânt multiubit de M. Tomici) – peste un rând – intrând în sfera semantică aneologismului signet (signete «s. n. Panglică subţire ataşată la cotorul uneicărţi pentru a servi ca semn de carte. – Din fr. signet»); „şi fişele i s-auîncurcat“, şi aşa s-a ajuns la un „fals lexical-academic“ (adică la un „prostem“de tipul): «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104).

După dicţionarele limbii valahe dintre anii 1840 şi 1998, se evidenţi-ază o sferă semantică „de impresionant-arhaică bogăţie“ a apelativului sâgă(sîgă) / sigă – ce desemnează o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de coloritvariat, în stadii intermediare de pietrificare, ori de duritatea şi fineţea arcerului(cf. DLRM, 40): 1. „gresie“, „clastică / detritică rocă“; 2. „bolovani / blocuride piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cremene, degranit etc.; 3. „piatră de tocilă“, „cute“, „arcer“; 4. „vas ceramic din humă şinisip foarte fin“; 5. „soi de nisip – alb ori roşu“ (obţinut, fireşte, din „sâgăroşie“ – v. supra, fig. 10, detaliu, ori color-coperta, faţa 1) – „folosit în zidărieşi în tăbăcărie“.


125

IV) Sfera semantică a termenului sâgă (sîgă) / sigă relevată prinanchetă lingvistică. În completarea celor din sfera semantică a cuvântuluisâgă (sîgă) / sigă, imperioasă doveditu-s-a şi ancheta lingvistică ale cărei roa-de se înfăţişează mai jos.

În aria lingvistică a graiului oltean – îndeosebi, în zona subcarpatică –şi în cea a graiului nord-moldovean – mai precis, în Bucovina-Suceava – estefrecvent întâlnit apelativul sâgă (sîgă), pronunţat cu -î- / -â-, ori, rarisim (doarîn mediul urban), şi sigă.

Fig. 13. Pe temelii de murus dacicus (cu grosimea de trei metri), din sâgi şi cărămizi arse, s-aridicat Siggidun-Dacia, în antichitate, devenind, prin vremurile evmezice, Belgrad, („cetatea-

oraş de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“), azi capitala Serbiei – unde-i bineconservat permanent-incendiatul zid restructurat „ultima oară“

în orizontul anului 1450 (foto: Floriana Pachia, 9 octombrie 2010).

Sfera semantică a vocabulei sâgă ni s-a relevat şi prin chestionarea u-nui număr de 1017 subiecţi din 93 de localităţi (cătune, sate, oraşe) situate înOltenia (perimetrul Vânju-Mare / Orşova – Călimăneşti / Slatina), în Banat, înArdeal, în Crişana, în Maramureş, în Moldova, pe Valea Dunării de Jos (zonaGiurgeni – Balta Mare a Brăilei) etc., atât în ancheta lingvistică dintre 15 oc-tombrie 1978 şi 10 iunie 1979 (îndeosebi, în Oltenia, în Muntenia, în Dobro-gea şi în Moldova), cât şi în cea întreprinsă peste patru ani, în perioada 15 oc-tombrie 1983 şi 31 mai 1984 (îndeosebi, în Banat, Crişana, Maramureş, Buco-vina, Ardeal); vârstele „subiecţilor“ / „informatorilor“ trebuie raportate, desi-gur, la cele două segmente temporale: (a) 15 octombrie 1978 – 10 iunie 1979;


126

(b) 15 octombrie 1983 – 31 mai 1984. În cadrul anchetei lingvistice privitoarela sâgă / sigă, „subiecţii“, în majoritatea lor, agricultori, liceeni, studenţi, în-văţători, profesori, scriitori, (sub)ingineri, maiştri ş. a., au fost interogaţi di-rect; dar – mai puţini, e drept, cei „din depărtări“ maramureşene şi bucovinene/ nord-moldovene – au răspuns la chestionar şi „indirect“, adică au fost chesti-onaţi, graţie unor profesori inimoşi de limba / literatura română din nenumă-rate şcoli generale, ce au completat formularele, dactilografiate / xeroxate – şimi le-au înapoiat (mai de fiecare dată, pentru că în plicul ce le ducea chestio-narul puneam şi un plic francat, cu adresa-mi caligrafiată, pentru răspuns),apelându-se la serviciile prompte ale Poştei Române din acele anotimpuri (e-vident, excepţie făcând moldovenii, maramureşenii din Cehoslovacia /Slovacia, din Ungaria şi din Ucraina / U. R. S. S., crişenii din Ungaria,bănăţenii din Iugoslavia / Serbia, timocenii din Serbia şi din Bulgaria, ori ceicunoscuţi în diverse călătorii prin „ţările de râuri / munţi“ ale Daciei, „su-biecţi“ cu care am discutat tot direct, ei fiind călători ca şi mine, ori angajaţi şi„navetişti“ în diverse întreprinderi, instituţii, ferme etc., din oraşe mari / miciprin care am trecut – dincoace de anii anchetei lingvistice; dacă am aflat ceva„nou“, din 1985 şi până în martie 2012, anul versiunii finale a studiului nos-tru, de fiecare dată sunt făcute precizările „de rigoare“ ştiinţifică).

Pentru stabilirea sferei semantic-sincretice a cuvântului sâgă am folo-sit următorul chestionar (ce a devenit, după „caz“ – localităţi / zone –, „chesti-onar tetralingv“ / „poliglot“: în localităţi cu vorbitori dialectali, deopotrivă –valahi / dacoromâni şi sârbi, sau germani / şvabi, maghiari / unguri, ucrai-neeni, bulgari, ruşi, turci, cum, de pildă, la Diniaş, Sovata, Aiud, Diosig, Si-ghetu-Marmaţiei etc.): I). Ce înţelegeţi prin cuvântul sâgă (sigă)? Cum ara-tă o sâgă (sâgile)? Precizaţi: forma, dimensiunea, culoarea, duritatea etc. (s-aacordat atenţie şi accentului); Šta podrazumevate pod reč sâgă (sigă)?Kako izgleda jedna sâgă (sâgile)? Navedite: oblik, veličinu, boju, čvrestinuitd. (traducător-consultant în dialect sârb: Mircea Stoiadin, 27 de ani, Facul-tatea de Filologie, profesor la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara); Mitértenek a sâgă (sigă) szo alatt ? Milyen egy sâgă (sâgile) ? Határczzák meg:alakját, méreteit, szinét, kem’ enységét stb. (traducător-consultant în dialectmaghiar: Margareta Kovacs, 47 de ani, Facultatea de Filologie, profesoară laLiceul Industrial nr. 10 din Timişoara); Was verstehen Sie unter dem Wortsâgă (sigă)? Wie sicht die Sache oder das Ding, welches im Rumänischenunter dem Ausdruck sâgă (sâgile) bekannt ist, aus? Führen Sie: Form, Grösse,Farbe, Härte usw., an (traducător-consultant în dialect german: Günter Neu-rohr, 34 de ani, Facultatea de Filologie, profesor la Liceul Industrial nr. 10din Timişoara); II). Unde poate fi văzută o sâgă (Unde pot fi văzute sâgi-le)? Cum se numeşte locul unde se află sâgi multe? Gde se može videti jed-na sâgă (Gde se mogu videti više Sâge)? Kako se zove mesto na kojem se na-laze mnoštvo sâgă? Hol látható egy sâgă? Hogy nevezik azt a helyet ahol


127

sok sâgi található? Wo kann man das Ding, welches unter dem Ausdrucksâgă bekannt ist, sehen? (Wo kann man mehrere solcher Dinge – sâgile –sehen?) Wie heisst dar Platz an welchem wiele solcher Dinge – Sâgi – vor-kommen? III). La ce se foloseşte (la ce se întrebuinţează) sâga (la ce sefolosesc sâgile) ? Čemu služi (kako se koristi) sâga ili više sâge ? Mirehasználják a sâga-t (Mire kasználják a sâgile-ket) ? Wozu braucht man undwozu benützt man das Ding – Sâga (Wozu braucht man – Sâgile?) În cazcă subiectul spunea că „nu cunoaşte cuvântul“ sâgă, era invitat să răspundă laîntrebarea suplimentară: În limba Dvs. maternă, ştiţi de existenţa vreunuicuvânt cu sunete apropiate de cele din cuvântul sâgă (Sâg, sigă, sâgét, sighét,Sâgíş, Sâghíş), care să însemne: «mineral alb sau roşu, care se găseşte înnatură sub formă de bolovani sau de nisip şi care se foloseşte la zugărveli şiîn tăbăcărie», sau cu alte sensuri, cum, de pildă: piatră, pietroi, lespede,piatră mare adusă de pâraie, pietriş, rocă dură ca betonul ? Navedite daliu vašem maternjem jeziku postoji neka reč slična ili približna reči sâgă (sig,siga, sidjet, siget, sidjiš, sigiš) sa značenjem: bela i crvena ruda, što se moženači u prirodi u obliku kamena ili peska i koristi se u milovanju i učinku kožeili sa drugim, značenjima, na primer: kamen, kamanac, stena, veliki kamenizbačen iz reke, šljunak, čvrst kamen kao beton ? Ismernek as önök anya-nyelvén olyan szót melynek hangjai hasonlóak a sâgă szó hangjáihoz (sig,siga, sidjet, siget, sidjiš, sigiš), amelynek jelentése: fehér, vagy, vörös ásvány,amely a természetben talalható, kö, vagy homok alakjában és szobafestéshezvagy cserzéshez használnak, vagy más ěrtelme van mint példäul: és pietri,ködarab, palakö, kavics, beton ? Ist Ihnen in Ihrer Muttersprache ein Wortbekannt, welchen dieselben oder Ähnliche Laute enthält wie das Wort Sâgă(Sig, Siga, Sidjet, Siget, Sidjiš, Sigiš) und dessen Bedeutung wie folgt aus-gelegt wird: «ein weisses oder rotes Mineral, welches in der Natur als Steinoder Sand workommt und in der Wandmalerei oder beim Gerben benütztwird» oder auch mit anderer Bedeutung wie z. B: Stein, Kopfstein, von Wild-bächen angeschwemmter Stein, Gestain, harter (beton, granit-ähnlicher)Stein ? În localităţile din Oltenia şi din Moldova de Nord / Bucovina, încare termenul are o bună „circulaţie“ regională şi o „corolă“ semantică boga-tă, subiecţii – de regulă, din vârsta a doua şi din a treia – au fost invitaţi să răs-pundă şi la întrebarea: cunoaşteţi vreo expresie, vreo poveste, vreo vorbă deduh, în care să fie şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă ?

Am simţit necesitatea anchetei lingvistice de teren pe bază de chestio-nar („clasic“ / „modern-poliglot“) imediat după apariţia, sub egida AcademieiRomâne şi a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, a Dicţionarului expli-cativ al limbii române, prin noiembrie – decembrie, 1975, dicţionar unde amgăsit că termenul arhaic-valah, sâgă / sigă, a fost aruncat – prin „etimologiaurechistică“ – în imperiul limbilor slave, fiind lipsit şi de sensul său primordi-al, cel de „bolovan / bloc de gresie“ (sens ce mi-era cunoscut din vremea co-


128

pilăriei petrecute în localitatea Tatomireştii de Jos, din Dolj, cum, de altfel, şidin alte sate din Oltenia < Alutuania, sate prin care am „drumeţit“; mai întâi,în orizontul anului 1950, la Tatomireştii de Jos, Jiul a fost „îndiguit“ spre a numai ameninţa – cu surparea – terasamentul căii ferate Filiaşi – Craiova. Ade-seori, auzeam muncitorii spunând cu obidă prin sat: „ne grăbim, că iar vine ogarnitură [de tren] încărcată cu sâgi pentru dig şi trebuie s-o descărcăm rapid,ca să nu încurcăm traficul [feroviar]...“. Auzisem de „misteriosul“ cuvânt va-lah, sâgă, şi pe când mergeam – în mai fiecare an, după ce trecea o săptămânăde la Sfintele Paşti – „La Govie“, în satul învecinat, Meteu, unde, din mijloculunei râpe argilos-nisipoase de vreo 30 de metri, situate vizavi de biserică şi deţarina pentru horă, fireşte, dacă „nu stăteai la distanţă“, erai „ameninţat demoarte“ cu surparea malului cu sâga mare, de câteva tone, „ce sta înfiptă-ndeal numai pe jumătate“; sâgi parcă sculptate se aflau şi în Brădeştii Bătrâni;în acest sat am ajuns graţie unei „drumeţii“ organizate de un inimos profesorde istorie – pe când eram „în clasa a V-a“ la Şcoala Brădeştilor din Faţă; înBrădeştii Bătrâni intrai – ca şi în satul Meteu aflat cu vreo trei kilometri maicătre vest – tot pe un drum şerpuit – ce tăia culmea dealurilor cu păduri detufan / stejar dintre Craiova şi Filiaşi –, dar ale cărui serpentine coborâtoareocoleau surpăturile cu sâgi – „bolovani de sâgi“ imitând lupi, urşi, câini şialte animale etc. –, sâgi despre care profesorul meu, Marin Constantinescu, aspus cu multă convingere că aparţin culturii de prund).

Fig. 14. Mal de sâgă „ca de la potoape“.

Majoritatea răspunsurilor – din Oltenia, din Muntenia, din Vrancea,din Bucovina etc. – impune pronunţarea sâgă (cu -î- / -â-, nu cu -i-), accentulcăzând pe prima silabă.

Prin derivare progresivă – sâg(ă)- + sufixele -et, -iş – prin analogiecu brădet, brădiş etc. (cf. REtn, 268) –, cu alternanţele fonetice: c / g, k’ / g’şi č / ğ, în localităţile unde vorbitorii realizează sinonimia: sâgă / sigă – gresie/ piatră / pietroi / lespede / bolovan („bolovan de argilă / humă întărit ca pie-


129

troiul, în năsip“), ori (pe formele de plural): sâgi / sigi – pietre / pietroaie /lespezi, înregistrăm şi termenii: sâgét / sigét, sâgíş («sâgíş cu năsip amestecat,dacă se usucă însă nu poţi să-l fărmi» – inf. Andrei Constantin, 61 de ani,Străoane de Sus – Vrancea) / sigíş, sâghíş / sighíş, sâghét / sighét (Ohaba,Bodăieştii de Sus, Tatomireşti, Bâlta – judeţul Dolj, Vrancea, Suceava, Mara-mureş etc.): «locul unde se găsesc sâgi multe să numeşte sâgét, da’ ăi bătrânizâceau şi sâghet...» (inf. Constantin Smeu, 36 de ani, satul Cleanov, com.Carpen, jud. Dolj).

Fig. 15. Toponime pelasgo(>valaho)-dace din «Îndreptarul geografic», realizat de Ptolemeuîn orizontul anului 150 d. H.: în dreptunghiuri, trei toponime derivate de la sîg (sâg) / sîgă

(sâgă): (I) Saggidava, (II) Siggidava, (III) Zarmizegethusa / Sarmisegetusa.

Sâga este o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de colorit galben-des-chis, sau – datorită unor compuşi minerali din nisipul cimentat, „oxidat“, mai


130

recent, la suprafaţa sâgilor – de alte culori: „roşiatică“, „albicioasă“, „vineţie“etc., ilustrând, îndeosebi, un stadiu intermediar de pietrificare, dar ajungânduneori până la duritatea gresiei / cremenii, formată din aceeşi materie ca şi„pietrele“ din „cultura de prund“, prin amestecul nisipului şi argilei (humei) încondiţii speciale de presiune şi umiditate, cu grad de porozitate variabil – înfuncţie de „fineţea“ granulelor de nisip intrate în „compoziţie“ («ca la capete-le de oase de cai, cu găurele» – inf. Constantin Odor / Mihai Băltăţeanu, 36 /35 de ani, Vraţa, Gârla Mare, jud. Mehedinţi). În acest sens grăieşte seria răs-punsurilor la prima întrebare (I): «Sâga este un fel de bolovan de piatră cabetonu’, de culoare galbenă şi de dimensiuni diferite şi duritate mijlocie» (inf.Constantin Smeu, supra); «bolovan mare de piatră galbină cu năsâp, de la po-toape» (inf. Smaranda Florea, 83 de ani, satul Tatomireşti, com. Brădeşti, jud.Dolj); «sâgile de munte sunt mai dure, poroase, ca o bucată de beton; datorităfenomenului milenar de eroziune, sunt rotunjite, lunguieţe, ovale; malurile desâgă sunt roci sedimentare care, de cele mai multe ori, clivează...» (inf. ing.minier, Gheoghe Mogoşan, 38 de ani, Floreşti, jud. Gorj); «sâga este un stratde piatră albicioasă bătând spre gălbui; când ari, dai cu fieru’ plugului şi-l stri-că; ogorul cu sâgă este sărac, nu dă recoltă bună; pământu’ nu-i bun nici pen-tru pomi, că-i piatră sacă şi nu trec rădăcinile...» (inf. Ion Coroamă, 65 de ani,Voitinel, Suceava); «piatră cu densitate rară, întâlnită în albia izvoarelor recide munte» (inf. prof. Floarea Chihăiţă, Gura Humorului, Suceava); «piatră cabetonu’ de care dai cu plugu’ când ari ogoru’; aruncă plugul afară; iasă dro-buri mari...» (inf. Andrei Constantin, supra, Vrancea); «sâga e o piatră dinnisip întărit ca betonu’; are culoare gălbuie-cenuşie; lespedea e tot un fel desâgă, da’ mai tare...» (inf. Mihai Băltăţeanu, Vraţa, supra) etc.

Interesantă convergenţă semantic-sincretică în seria sinonimică: sâgă/ sigă / sâgi / sigi – gresie – piatră / pietre / pietroi / pietroaie / stâncă / stânci/ lespede / lespezi / bolovan / bolovani se relevă şi din celelalte răspunsuri lachestionar: «pietre pe care creşte muşchi[ul]» (inf. Maria Drăghici, 34 de ani,Balta, jud. Mehedinţi); «pietroaie de pe hududoaie – pietrele mari de la digu’Jiului» (inf. Ioana Nichifor, poreclă: Meleanca, 76 de ani, Tatomireşti, jud.Dolj); «pietroaie de care dai cu burghiu’ când scobeşti să faci fântână» (inf.Constantin Tomoiu, 22 de ani, Bodăieştii de Sus, com. Melineşti, jud. Dolj);«sâgile sunt gogoloaie albe, de piatră, de să pun în brădoaica de murături ca sănu să fleşcăie» (inf. Ştefan Brătuianu, 26 de ani, Bâlta, jud. Dolj); «pietreleroşii de le scoate fântânaru’ din buricu’ pământului» (inf. Ion Dumitrescu, 54de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietre aspre la pipăit..., cele fine-s de ascuţitcoasa» (inf. Costel Oae, 21 de ani, Perişor, jud. Dolj); «pietre de coloare găl-buie, dar şi vânătă, de la tapla căşii» (inf. Constantin Stîrcu, 66 de ani, Răcariide Jos, jud. Dolj); «lespezi de pe vâlcele» (inf. Ilie Staicu, 45 de ani, Tatomi-reşti, jud. Dolj); «pietri de să-ncheagă năsâpu’ pă iele» (inf. Ilie Badea, 56,Almăjel, jud. Dolj); «pietri lătăreţe ’coperite cu muşchi du pă pârâu, d-aluneci


131

pe iele ş-îţi spargi tiuga» (inf. Mariţa Vodiţă, 71 de ani, Bâlta, jud. Dolj) etc.Omonimie la sâgă nu se constată, în Oltenia.

Însă doi informatori (de fapt, o învăţătoare şi o profesoară – „informa-torul informatorului“) din Moldova de Nord (Gura Humorului) ştiu că prin sâ-gă se mai desemnează: a) corpuri străine (pietricele, „zgură“ etc.); b) buru-ieni: «Prin sâgă se mai înţeleg corpurile străine din cerealele netreierate bine,sau plantele dăunătoare (buruienile) care cresc în lanuri. Acest cuvânt se folo-seşte des în zonele oraşelor Rădăuţi şi Fălticeni.» (inf. Maranda Munteanu, 53de ani, învăţătoare, Gura Humorului, Suceava; chestionarul a fost completatde profesoara Floare Chihăiţă, de la Şcoala Generală nr. 1 din Gura Humo-rului, jud. Suceava). Lucreţia Lupaşcu, de 50 de ani, din Sasca-Suceava, neîncredinţează că «un lucru plin de osâgă înseamnă că e necurăţat, murdar»;profesorul pensionar, Chira Liviu, de 74 de ani, din Voitinel-Suceava preci-zează: «printre boabe de secară găseam o sămânţă numită osâgă – subţire,lunguiaţă şi otrăvicioasă».

Sâgile pot fi zărite pe văile râurilor: „pe Valea Cernei“, „pe Sohodol“,„pe Valea Jiului / Tismanei, / Amaradiei / Gilortului“; mai pot fi văzute „pe[h]ogaş“, „pe hududoi“, „la surupături“, „la cariera de piatră“, „în coastă“,„lângă calea ferată“, „la Fântânile Mari“, „la Malu’ ăl Mare“ (Tatomireşti-Dj),«într-un ogaş din pădurea Arpadiei» (Floreşti-Gorj), „pe dealu’ Floeranului“(Bâlta-Dj), «pe drumu’ ce duce la Racoviţa» (inf. Constantin Şişu, 81 de ani,Picu, jud. Gorj); «la Petroşani, gardurile şi temeliile căşilor sunt făcute dinsâgi» (inf. Tina Gapie, 80 de ani, Floreşti-Gorj); «...ăi bătrâni zâceau – cândaveau nevoie de sâgă: „Bă, hai să scoatem sâgă din Faţa Caprii...!“» (inf.Constantin Smeu – supra); «sâga poate fi văzută în pământ sărac de categoriaa IV-a şi-a V-a, la adâncime de-un lat de palmă» (inf. prof. Liviu Chira, Voiti-nel, supra); «sâga poate fi văzută pe sub dealuri, pe terenuri nisipoase, aco-perite cu un strat de pământ la o adâncime de 30 – 40 centimetri» (inf. Con-stantin Smeu, supra).

Fig. 16. Sicăiţa regelui-erou al Daciei, Decebal, cu care-şi curmă zilele, în august 106 d. H.


132

Sâga (sâgile) îşi află utilitatea „la îndiguiri“, „la făcutul scărilor de lacasă“, „la taluzarea drumurilor“, „la casa fântânii“, „la pavaj“, „în pivniţe, capodvale“; «din sâgă se face ciment, or’ var, dac-o arzi în cuptoare» (inf. IonUreche, 57 de ani, Fratoştiţa, judeţul Dolj); «casele bătrâneşti, din bârne, eraupuse pe temelii de sâgă, pentru că respinge igrasia» (inf. prof. Grigore Roth,42 de ani, Filiaşi, Dolj); «când a făcut tata casa – a veche, nu a nouă –, amscos trei-patru remorci de sâgi şi am băgat su’ talpa căşii ca să nu putrezeascătalpa căşii» (inf. Constantin Smeu, supra); la sătenii din Bucovina, unde segăseşte – pentru temelia casei – piatră din abundenţă, «sâga nu foloseşte ab-solut la nimic» (inf. Liviu Chira, supra); totuşi, bucovinenii întrebuinţează sâ-ga la «vindecarea unor boli intestinale, la oameni şi animale» (inf. Vasile Piti-car, 60 de ani, Bucşoaia-Frasin, Suceava); în Oltenia, există şi oameni«vindecaţi de dureri de stomac, bând apă cu praf de sâgă» – dinspre care seiveşte expresia a bea sâgile / pietrele roşii (inf. Ion Dumitrescu, supra);«...pietrele roşii sunt tot un fel de sâgi, le frecau cu o pilă şi praful îl beau,vindecându-se – se zice – de dureri de stomac, de diaree» (inf. prof. Ion Voi-cilă, 44 de ani, Fratoştiţa-Dolj); «sâgile sunt bune de leac; primăvara, dacă-ţ’curge sânge din nas, să laşi să-ţ’ pice trei picuri pe-o sâgă albă, că ţî s-opreştesângele imediat» (inf. Marin Moţatu, 69 de ani, Tatomireşti-Dolj); «sâgilesunt pietre curate...; ălea de la săpatu’ fântânii...; mulţi oameni se vindecă deboale cu iele; să iau trei sâgi de trei colori feliurite şi să bagă-n vipie pănă săvarsă para de foc în iele; în mijlocul căşii, pui o căldare cu apă curată, loată dela ţuţur, înainte de cântatul cocoşilor; torni în iea aghiazmă, pui busuioc, iar-bă-mare, păru-porcului şi flori de romăniţă; arunci-'n căldare pietrile-nroşite-nfoc, iei un macat, or’ o cergă-n cap, şi tragi cât poţ-în tine aburii; dup-aia, teculci şi dormi ca un prunc; ş-a doua zi te scoli teafăr...» (inf. Ioana Nechifor,poreclită Meleanca); «boieru’ de la Bodăieştii de Jos a avut un parc mare –spun ăi bătrâni – şi-n mijlocul parcului era un fel de grădină zoologică, undeţinea urşi, în vizuini făcute din sâgi; mai sunt şi-acum sâgile...» (inf. AurelCeloiu, 24 de ani, Ohaba-Melineşti, jud. Dolj).

Într-una dintre lucrările-i geografic-etnografice privind Curbura Car-paţilor (cu localitatea Soveja-Bacău, unde s-a născut şi a copilărit), SimionMehedinţi (1869 – 1962) certifică utilizarea sâgilor („gresiilor“) – cam pânăpe la jumătatea secolului al XX-lea – în gospodăriile carpatine ale sătenilor,încredinţându-ne că astfel de roci sunt variate, de la cea „mălăiaţă“, folosităde ţărănci – când spală / freacă şiştarele (în care au muls vacile / oile / ca-prele), ori putineiele (în care au bătut laptele din care au scos untul când au fă-cut zară), sau cofele de brad, încât arată „ca [fiind] noi“ –, până la cele foartetari – cu care ţăranii îşi ascut securile, topoarele, cuţitele, coasele etc.

Sâgile – sedimentare roci terţiar-neogenice (supra) – „se datează“ înorizontul „potoapelor“ („noianelor“ / „orcanelor“): «Să zîce că sâgile sunt dela Potopu’ lu’ Noie şi pe iele joacă flăcările comorilor...» (inf. Voica Tudor,


133

47 de ani, Răcarii de Jos, jud. Dolj); despre omul isteţ «se spune că-i scapărămintea ca sâga-n coasă» (inf. Smeu Constantin, supra).

Fig. 17. Grota Autoflagelării săpată-n sâga muntelui de lângă Mânăstirea Turnu Roşu de unpustnic, „cel cu barba pân-la glezne“, eternizat / pictat în pronaosul Mănăstirii Cozia, dinîndemnul domnitorului-ctitor, Mircea cel Bătrân (foto: Fl. Chirtoacă, 8 ianuarie 1994).

Deşi este radical în multe toponime din aria bănăţeano-crişeano-arde-leano-maramureşeană a Daciei Nord-Dunărene – Sighetul Marmaţiei, Sighe-tul Silvaniei, Sighişoara, Diosâg, Seghedin etc. –, sâgă (sîgă) / sigă – caapelativ – nu prea are mare circuit: «...nu avem cunoştinţă despre sensul cu-vântului acesta» – inf. prof. Dochiţa Silvestru (Cîmpulung-la-Tisa, jud. Mara-mureş); «...în tot bazinul nostru, al Şimleului, nu circulă cuvântul sâgă / sigă»– inf. prof. Jula Nicolae (Sighetu Silvaniei, jud. Sălaj); «...n-am auzit vreodatăde cuvântul sâgă / sigă, deşi am trăit la ţară; nici la locuitorii din Diosâg-Bi-hor –, într-adevăr, importantă zonă viticolă, unde am funcţionat ca profesorpatru ani, nu am auzit acest cuvânt; ...vorbe vechi sunt şi la mine, la Globu-Rău, la Plugova, neauzite în altă parte: „a se gurí de ziuă“, adică „a seînziora“» – inf. Nicolae Urădreanu (34 de ani, Globu-Rău / Plugova, jud.Caraş Severin); «...nu cunosc cuvântul sâgă / sigă şi nu l-am auzit în graiul


134

locuitorilor din zona Margina-Timiş» – inf. Laurenţiu Irimie (maistru-auto, 41ani, Făget, jud. Timiş); «...nu cred să fi auzit vreodată de cuvântul sâgă, orisigă, nici la românii şi nici la sârbii din zona Reşiţei» – inf. Pasici Ileana (44de ani, Reşiţa); «...nu ştiu de cuvântul sigă / sâgă nimic; nici nu l-am auzitpână acum; deşi la Diniaş sunt aproape 50 la sută sârbi, n-am auzit pe carevarostindu-l; presupun că-i înrudit cu cuvântul valah, sigă / sâgă, cuvântul sâr-besc sighisnadla, care înseamnă bold, dar acest cuvânt nu l-am auzit la Di-niaş, ci în satul Soca, de lângă Banloc; de la noi, de la Diniaş, un cuvânt pecare nu l-am auzit pe altunde’, deşi am umblat şi eu mult prin lume, este ma-şâne / maşine, şi înseamnă „chibrituri“; când n-ai s-aprinzi ţigara zici: „dă-minişte maşâne...!“» – inf. subinginer Miloş Iovanov (35 de ani, Diniaş, jud. Ti-miş); «...prin cuvântul sâgă, ori sâgi / sigi, nu-nţeleg nimic; n-am auzit cuvân-tul la vreun locuitor pe unde am umblat prin Banat; ca şofer, eu umblu multcu camionul şi nu-mi amintesc să-l fi auzit la sârbi, or’ la români; nici laşvabi» – inf. Miodrag Dumitrescu (26 ani, Timişoara); «...n-am auzit pe laungurii mei şi nu ştiu ce-ar însemna sâgă, ori sigă...» – inf. Berény Csaba (24de ani, Timişoara); tot maghiarul timişorean Berény Csaba mai subliniază:«cuvintele maghiare sziget – „insulă“ – şi szeg – „cui, ţintă“ – sunt ele apro-piate ca sunete de cuvântul românesc sâgă sau sigă, dar, după cum spuneam,numai prin sunete, nu şi prin înţelesuri».

Dacă în Oltenia poate fi vorba de o uşoară, firească influenţă sârbă,deşi există o puternică influenţă valahic-oltenească în sudul Dunării, în Bal-cani / Dinarici, o astfel de influenţă sârbă încetează să se mai exercite în zonaSuceava – Bucovina – Basarabia. Dacă în Crişana (<Crissiana), Mara-mureş (<Maramarisia), Ardeal (<Arudela / Arutela), poate fi vorba de ouşoară, firească influenţă maghiaro-germano-ucraineană, deşi o străve-che, mare influenţă valahă (dacoromână) s-a exercitat asupra limbilor germa-nă, maghiară, ucraineană / rusă, încă de pe când strămoşii vizigoţi / ostrogoţi(germanici), unguri-arpadieni, cazaco-slavi (ucraineeni / ruşi), ai popoarelorce vorbesc limbile respective, au cunoscut – ca migratori – filtrul cultural-ci-vilizatoriu al Daciei Dunărene, al Daciei de Nord, al Daciei de Vest etc., ori-cum, o influenţă maghiară, o influenţă ucraineană, o influenţă germană înce-tează să se mai exercite în zona Olteniei.

„Pleonasmul“ pietri de sâgi – întâlnit la subiecţii din Oltenia – trimi-te, din perspectivă diacronică, la o epocă foarte veche, mai exact spus, la im-periala epocă „daco-romană“, de când se datează în serie şi pleonasmele: moşbătrân, oiţă bâră etc. (astfel de „pleonasmită“ e „admisă“ / „tolerată“ de cris-talul multimilenar al limbii pelasge („daco-macedoneano-thrace“), adică allimbii valahe arhaice, pentru că – „pleonasmita“ de factură arhaică, nu gene-rată de vreo „invazie de neologisme“ – îşi are obârşii în dorinţa vorbitorilorde a fi cât mai bine înţeleşi într-o vreme de „bilingvism dunăreano-italic“; încazul de faţă, „pleonasmita“ de factură arhaică se datorează „revenirii“ – în


135

„aria de centru“ carpato-dunăreano-balcanic – a unor elemente lexicale „totpelasgice“, dar de „arie laterală“ peninsular-italică, percepute ca elemente„romane“ – graţie Imperiului Roman ce deja „instituţionalizase“ / „oficiali-zase“ o limbă latină, devenită – nu peste multe veacuri –„limbă moartă“).

Fig. 18. Dacia – harta localităţilor din orizontul anului 150 d. H., întocmită conformcoordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“ – în dreptunghiuri: toponimele ce

provin din perechea pelasgo > valaho-dacă de cuvinte sâg (sîg) / sâgă (sîgă), sau din derivate:Saggidava, Sic[um], Siggidava, Siggidun, Sucidava, Zarmizegethusa (Sarmisegetusa /

Sarmizegetusa).


136

V) „Triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă şi „roirea radicalului-matcă“, sag- (sac-), în familia cuvintelor dinperechea pelasgo(>valaho)-zalmoxiană, sâg – sâgă (sîgă) / sigă (sică).„Roirea“ radicalului – vocalică, ori consonantică (infra, fig 19) – sag- / sac-,în sig- / sic-, în „triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă, se „fixează“ / „datează“ în orizontul anului 450 î. H., dacă ne referim lainformaţiile din Istoriile lui Herodot. Avându-se în vedere că în limba elină /greacă alfabetul (în care ni s-a transmis, prin transliteraţie, derivatul sigini /sigine) nu are, ca pelasgo(>valaho)-daca, nici litera, deci nici sunetul, adicăvocala â / î, este tot atât de valabilă şi „roirea“ în sâg- / sâc-, sau sîg- / sîc- (şiaceastă precizare a noastră – privind -â- / -î- – e absolut necesară cercetăto-rului străin ce abordează lexicologia din România ultimului secol, -â- / -î- totivindu-se dinspre nenumărat-haotizatoare reforme politic-ortografice ale Aca-demiei Române). „Roirile“ radicalului în săg- / săc-, în seg- / sec-, ori în sog-/ soc- etc. sunt anterioare anului 450 î. H.

a) b)

Fig. 19. „Triunghiul celor şapte vocale ale limbii pelasge > valahe“ şi „roirea“ radicaluluisag- (a) / sac- (b).

Radicalul pelasgo-dac (> valah-arhaic) sig- / sic- (sîg- / sîc-; sâg- /sâc-) deja „roise“ în orizontul anului 450 î. H., după cum dovedesc derivatelede la perechea (masculin-feminină) de cuvinte sig / sîg (sâg) – sigă / sîgă(sâgă), adică sigin (m. s. < sig- / sîg- + suf. -in „locuitor / miner al sâgilor,producător de lănci-sigine“; m. pl. sigini > sighini) şi sigină (f. s. „lancespecifică siginilor / sighinilor“; a devenit în valaha contemporană sighină cuderivat-diminutivalul sighincă; f. pl. sigine > sighine şi, respectiv, sighinci);totodată se certifică faptul că „roirea“ radicalului ce conţine vocala „de maxi-mă apertură“, în seg- / sec-, ori în săg- / săc-, sau în sog- / soc- etc., esteanterioară anului 450 î. H. cu cel puţin patru-cinci secole de „lucrare“ a legi-lor lingvistice / fonetice – şi, când „radicalul“ intră, fireşte, în vreun toponim,astfel de radical / cuvânt poate rămâne „fixat“ chiar şi peste două milenii.Ilustrăm aserţiunea noastră nu cu toponime din centrul carpato-dunărean alDaciei (ca, de pildă, Sarmisegetusa / Sarmizegetusa, numele capitalei vesti-


137

tului stat antic al Pelasgimii > Valahimii, divizată religios – după ReformaZalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H. – în Dax / Daci, „mono-teiştii“, şi Thrax / Thraci, „închinătorii la vechii zei din Cogaion“, Sarmise-getusa nume rămas – absolut-neschimbat – şi la localitatea / comuna de peruinele bimilenare, din România de azi), ci cu toponime din arii „extreme“ aleDaciei, ca, de exemplu, Sic[um], dinspre Veneţia (sau, cum zice Herodot, dinapropierea Eneţilor / Veneţienilor – cf. HIst, II, 31). În Îndreptarul geografic/ Geografia din orizontul anului 150 d. H., Ptolemeu înregistrează (din Daciade Sud-Vest – provincia Sigynia, provincie rebotezată greceşte Illiria şi lati-neşte Liburnia-Dalmatia, o dată cu extinderea Imperiului Roman peste MareaAdriatică), între nenumărate altele, şi numele cetăţii-oraş Sic[um] (< pelas-go-dac. Sig / Sîg s. m. „sîg“ + -um, desineţă latină de nominativ-acuzativ,singular), de lângă anticele Salonae şi Epetium (cf. MIMS, 8; supra, fig. 18 /Dacia – harta întocmită după coordonatele din „Geografia“ lui Ptolemeu).

„Înmuguririle“ / „înrămurările“ perecheii „zalmoxiene“ de cuvinte sâg(sig) – sâgă (sîgă) / sigă (sică) aparţin, fireşte, unui limpid „binom“ semantical „bazei“ („tulpinii“):

SÂG (< din pelasgo-dac. săgua < sagua) s. m. (pl. sâgi) „Bolovanmare de gresie, cântărind de la câteva chintale până la o tonă ori mai multe“(din sâgă, prin apocopa vocalei -ă; s-a format astfel perechea masculin-fe-minină de cuvinte, sâg – sâgă, dinspre monoteismul tetraontic / tetradic alZalmoxianismului, având în panoul central „primele patru conducătoare“ cese constituie în Perechea Primordială [Dumnezeu / Samoş „Soarele Moş“ –Dacia > Dochia / Muma-Pământ] şi în Sacra Pereche Secundă [Soarele „fiullui Dumnezeu“ – Luna, „sora Soarelui, spuma laptelui“; model de urmat înplanul teluric: Făt-Frumos – Ileana Cosânzeana]; pelasgo>valaho-dacii şi-auordonat totul în sacre perechi [vir / „Yang“ – femina / „Yin“, mare – mic,alb – negru, bun – rău etc.], de la femeie şi bărbat – aşa cum sunt „fixaţi“ însâga / piatra Columnei Decebalo-Traiane, din Roma anului 113 d. H. –, laplantele medicinal-cogaionice [coadama – codela, diesema – diessathela etc.– cf. PTZpl, I, II], la localităţi, râuri etc.);

SÂGĂ (SÎGĂ), SIGĂ (< din pelasgo-dac. săga < saga) s. f. (pl. sâgi)1. Rocă de sedimentare terţiar-neogenică, în diverse stadii de pietrificare,poroasă şi „moale“, ori de duritatea arcerului, clastică, sau detritică, de culoa-re variind de la nuanţe de galben (cel mai des), la cele de albastru / vineţiu,ori roşu (mai rar) – în funcţie de compoziţia chimică a mineralelor conţinute,specifice zonei de formare; „lespede“, „stâncă“, „piatră“; 2. „blocuri / bolo-vani de piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cre-mene, de granit etc.; 3. piatră de tocilă, cute, arcer; 4. vas ceramic din humă şinisip foarte fin; 5. „soi de nisip – alb ori roşu (obţinut, fireşte, din „sâgăroşie“ – v. supra, fig. 10, detaliu / coperta-color, f-1) – folosit în zidărie şi întăbăcărie“.


138

Pe temeiul ştiinţific al legii economiei de semnificant (cf. PTDelrc,239 sqq.) şi al legii „roirii“ radicalului sa[g/c]- în „triunghiul“ celor şaptevocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă, se relevă o impresionantă familie decuvinte (derivate şi compuse – în circuitul pelasgofon > valahofon de azi –,destul de bine conservate de toponimia din întregul ariei lingvistic-geograficea Daciei).

Fig. 20. Babe de Sâgă din Bucegii Daciei (României) – „megalitic monument“ (Cartepoştală – foto: F. Dobrescu –, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1973).


139

VI) O pereche „zalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > va-lahă SÂG (SÎG) / SIG – SÂGĂ (SÎGĂ) / SIGĂ (SICĂ) şi o familie de 229de cuvinte compuse / derivate, în circuit multimilenar, „conservat“ pânăastăzi în toponimie, onomastică etc. „Matca“ în care se relevă „perecheazalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > valahă, sâg / sig – sâgă (sîgă) /sigă (> sică), „a roit“ în chip „miraculos“ prin milenii şi rodul acestei „roiri“s-a păstrat până astăzi, în peste două sute de cuvinte (aşadar, numai prinaceastă „singură familie“ este întrecut straniul inventar, din anul 1971, al luiI. I. Russu, de numai 161 de vocabule-de-material-autohton, adică de elemen-te lexicale pelasgo[>valaho]-dace / thrace, inventar dictat de Moscova şi dealte capitale din Lagărul Socialist, în funcţie de interesele politice „ale ve-chilor / noilor imperii din secol“ – cf. REtn, 242 – 426 / RLtr, 89 – 130; infra,în ordine alfabetică).

Istoria lumii dovedeşte mereu că popoarele (fie „mari“, fie „mici“) auapărut cam în acelaşi timp pe această planetă şi mereu cunosc zigzagul dinpriveliştea fiinţei, abis – creastă – abis, înregistrează flux-refluxuri cultural /civilizatorii, au metamorfoze, înfloriri, vestejiri, reînfloriri, făcându-şi dispa-riţia cam tot în acelaşi timp de pe Terra. Acest lucru – după cum dovedeşteşi studiul de faţă – este valabil şi pentru cel mai mare popor al Europei, multi-milenar-vitregitul popor al Europei de către imperiile acestei părţi de lume,Poporul Pelasg > Valah.

Înainte de-a trece la impresionanta bogăţie datorată compunerii, oriderivării, îndeosebi, cu sufixe (infra), este bine a fi reamintit faptul că în lim-ba pelasgă > valahă, „toponimele-binom“ (adică rezultate din două elementeformante), de regulă, sunt structurate „puţin-altfel“ decât cele de azi: elemen-tul formant ce indică „posesorul“ (de regulă un arhaic genitiv în -o, permi-ţând antepunerea pentru esenţialul comunicării, dar nu cum cum se-ntâmplădupă orizontul temporal al inscripţiei de pe vasul de botez al lui Decebal: perScorilo „pruncul lui Scorilo“) ocupă locul prim din „binom“ şi elementulformant ce indică „obiectul posesiei“ (în nominativ) ocupă locul al doilea(toponimia conservă multimilenar, mai ales dacă intră în sfera sacrului). Îngă-duie-ni-se a ilustra aserţiunea noastră şi cu două exemple de toponime din„gama arhaic-pelasgă, adică valahă: 1) Diosâg – localitate din judeţul Bihor –„posesor“: Deo > Dio „al lui Dumnezeu“; „obiect posedat“: Sîg (Sâg / Sig)„sâgul“ („sâgul Dumnezeului“; într-o alcătuire ca dinspre secolul nostru:Sâgul Domnului); 2) Ciorogârla – localitate din judeţul Ilfov – „posesor“:Cioara / Cioro „a ciorii“; „obiect posedat“: Gârla „gârla“ („gârla ciorii“; în-tr-o alcătuire ca dinspre secolul nostru: Gârla Ciorii, evident după aceeaşiregulă ca şi în alte compuse din valaha circuitului contemporan: Poiana Ţa-pului, din jud. Prahova; Ocna Sibiului, Câmpul Cerbului – platou din satul


140

Floreşti-Gorj, rămas în memoria autohtonilor de la Eminescu încoace“, adicăde prin aprilie 1879, când această constelaţie a Valah-Pegasului a popositpentru câteva luni la conacul boierului junimist Nicolae Mandrea; etc.; ori caîn compuse-nume-de-plante: coada-calului, floarea-soarelui etc.).

Pe radicalii / temele apelativelor din această pereche „zalmoxian-lo-gosabilă“, sâg (sîg) / sig – sâgă (sîgă) / sigă (> sică) – ori cu alternanţă oclu-siv-postpalatală în perechea „sonoră – surdă“, -g- / -c- (> sică) – s-au altoitprefixe ([a se] însâga < în + sâgă /„însâga“ se spune despre unele terenuriarabile din matca pâraielor / râurilor, unde, după viituri, argila şi nisipulcunosc procesul de pietrificare) şi o droaie de sufixe lexicale (formându-secuvinte noi prin „revectorizări semantice“, ori prin schimbare de clasă lexico-gramaticală a vocabulei de bază), multe dintre acestea conservate bine întoponimia Daciei, în întreaga arie pelasgofonă > valahofonă: -ac / -ace (săgac/ săgace), -an / -ancă (sâgan / sigan, sâgancă / sigancă), -ar (sâgar / săgar,săcar > secar > sicar), -aş (sighinaş), -ăraie (sigăraie), -ărie (sâgărie), -ărire (însâgărire), -ău (săcău > săgău / sâgău, pl. săcăi > săgăi / sâgăi), -cior, -cioară / -şor, -şoară (sâgcior / sâgcioară, sâgşor / sâgşoară), -ea(sâgea), -el (sâgel), -esc / -escu (sâgesc, săghiesc > săbiesc; în onomasticavalahă de azi: Săgescu, Sâgescu, Săghescu, Săbiescu etc.), -eşti (sâgeşti,săghieşti > săbieşti, sâgeşti / sigeşti), -et (săget / săghet > seget / seghet >siget / sighet > sîget / sîghet), -ică / -ice (sâgică / sâgărică), -ilă (sâgilă), -ime (sâgime), -in / -ină (sigin, sigină, sîgin > sîghin, sicin), -iş (sâgiş), -işce/ -işte (sâgişce > sâgişte, sâgărişce > sâgărişte, secărişte), -iţă (sâgiţă,sicăiţă), -oi / -oaie (sâgoi, sâgoaie), -on / -oane (sâgon / sâgoane), -os(sâgos), -ucă (sâgucă), -ui (sâgui, segui, secui, sicui), -uică (sâguică,sicuică), -uş (sâguş ) etc.

1) BOCSIG / Bocsîg (< pelasgo[>valaho]-dac. *Deossig, format princompunere, din Boc < Bog „Atoatecreatorul“ + sig < sîg, „sâg“, „lespede“,„stâncă“; elementul prim-formant, Bog < Bog, este tâlmăcirea de cancelarieevmezică, făcută de preoţii ortodocşi, în limba slavonă, a pelasgo[>valaho]-dacului Domine-Deu[s] / Dumnezeu, din care a rezultat în prima fază *Bo-gosig > Bocsig; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga, sau les-pedea lui Dumnezeu“) – comună din judeţul Arad (cf. CPLR, 13).

2) CIGARISCE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgărişte < sigă + suf.-I -ărie + suf.-II -işte şi cu constrictiva dentală surdă, S-, secundată de vocalanerotunjită, anterior-închisă, -i-, transformându-se în africata prepalatală sur-dă, Č- / Ci-, ceea ce a determinat, în mediu sârbofon / croatofon, şi alternanţaconstrictiv-prepalatal-surdă / constrictiv-dentala-surdă: -ş- / -s-; toponimulpelasg > valah conservat-a două etape de derivare: [I] sâgă + sufixul topo-colectiv -ărie > Sâgărie, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“, „cariera cu


141

sâgi mărunţite de sigini / sâgari pentru extragerea / prelucrarea minereurilor,pentru construcţii, pentru obţinerea pietrei de var şi a prafurilor folosite la zu-grăvit, ori în tăbăcărie“; după milenii, după fârâmiţarea Daciei de Vest, prinprogramele imperial-romane, apoi prin cele de după migraţiile vizigote / os-trogote, avaro-slave etc., dar mai ales în ultimul secol de administraţie austro-ungaro-slavă / sârbă din Peninsula Istria, pe când cuvântul valah-arhaic, sâ-gărie, nu mai era perceput în nucleul său topo-semantic colectiv, acesta a în-registrat – pleonastic – o secundă derivare; altfel, toponimul ar fi fost Sâgişte– Sîgişte – / Sigişte, căci apelativele sâgărie şi sâgişte sunt sinonime; [II]sâgărie / sîgărie + suf. topo-colectiv -işte > Sâgărişte / Sigărişte > Cigarisce– potrivit cercetărilor etnolingvistice istriene efectuate de acad. Sextil Puşca-riu, când topinimul a fost înregistrat şi pe harta întocmită în orizontul anului1925, supra, fig. 3) – localitate pelasgo(>valaho)-dacă, din Dacia Sud-Ves-tică, amintind vremea siginilor / sighinelor, din Istria-Peninsulă, azi, în Cro-aţia.

3) COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMI-ZEGETUSA – numele „amplificat-imperial-roman“, dat marii Sarmisegetu-se, în cinstea cuceritorului celor trei provincii faimoase în bogăţiile subsolu-lui, îndeosebi, în cupru, fier, aur, argint, sare etc., din Dacia Nord-Dunăreană,împăratul Traian (v. infra, Sarmisegetusa Mare, Sarmisegethusa Regală,Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον).

4) DIOSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. *Deossig, format prin compu-nere, din Deo „Atoatecreatorul“ + sig < sîg, „sâg“, „lespede“, „stâncă“; vec-torizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga, sau lespedea lui Dumne-zeu“); mai mult ca sigur, această localitate viticolă din judeţul Bihor (CPLR,35), vestită prin vinurile ei, înainte de Reforma Zalmoxianismului din orizon-tul anului 1600 î. H., s-a numit ca şi azi, Diosig (< pelasgo-dac. Dio[nis] „ze-ul pelasgo-thrac al orgiilor / vinului“, bineînţeles, prin apocopa silabei -nis, +sîg „sâg“ / „sâgă“; un astfel de toponim nu se putea forma în nici un caz, dupăapariţia Legii pentru scoaterea viilor, dată de regele Burebista, 82 – 44 î. H.,şi pusă în aplicare, sub controlul atent al acestuia, în toată Dacia; dacă aşastau lucrurile, atunci vectorizarea semantică prezalmoxiană / precreştină a to-ponimului Diosâg / Diosig este aceasta: „sâgul [înfăţişării] lui Dio[nis]“).

5) MIERCUREA SIBIULUI / SÎGHIULUI (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Miercurea „în fiecare zi de miercuri“ + Sibiului < Sibiu- <Sîghiu „sibiu“ / „sîghiu“ [cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă,-g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei închise anterior,-i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea administratiei imperiale austro-ungare a cărei bază de articulare nu are ă, î etc.] + articolul hotărât genitiv-


142

singular -lui; vectorizarea semantică a toponimului: „locul târgului de fiecaremiercuri al celor din Sibiu“) – oraş din judeţul Sibiu (cf. CPLR, 62). UrbeaMiercurea Sibiului (Miercurea Sighiului < Sâghiului), de coordonate: 45°53′ 21″ N – 23° 46′ 56″ E / 45° 53′ 21″ N – 23° 46′ 56″ E, de pe valea râuluiSecaş (ce se varsă în Târnave), are o impresionantă vatră de cultură / civiliza-ţie din Dacia (România – provincia Ardeal / Transilvania), legată de culturileCriş-Starcevo şi Petreşti, de epoca bronzului, de epoca de strălucire antică alui Burebista, de epoca Imperiului Roman din Dacia Nord-Dunăreană (îndeo-sebi a împăraţilor Septimius Sever, Valens ş. a.), când „a cunoscut apogeulantic“, pare-se, al Acidavei / Sacidabei (după părerea câtorva istorici), arheo-logii descoperind aici, în anii 1979 – 1983: complexul termal, bazinul, ape-ductul, turnul hexagonal, denarul severian, moneda valensiană etc. Graţie aşe-zării sale pe „drumul aurului ce ducea din Ardeal (< Arudeal < Arudela <Arutela) la Roma, via Sucidava (Celei-Corabia), ori, după aceea, către capita-lele imperiilor evmezice, oraşul Miercurea Sibiului a prosperat prin toate ano-timpurile (infra, fig. 21).

Fig. 21. Miercurea Sibiului< Sîghiului şi vestita Biserică Fortificată.

6) PODIŞUL SECAŞELOR (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Po-dişul + Secaşelor < Secaşe [secă- / sâgă- + -aş – plural: Secaşe „sâgaşe“] +articolul hotărât genitiv-plural -lor; prin Secaşele sunt desemnate de către va-lahii sibieni „izvoarele / pâraiele / râuleţele afluente celor două râuri Secaş“:un Secaş, „sâgaş“, ce se varsă în Târnave, în aval de Blaj, şi un Secaş, tot„sâgaş“, ce se varsă în Mureş, între Oarda şi Vinţul de Jos; vectorizarea se-mantică a toponimului: „podişul brăzdat de afluenţii râurilor Secaş“, „podişulrâurilor cu văi de sâgi, de Secaşe-sâgaşe“) – toponim din judeţul Sibiu.

7) RĂPSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. *Rapsâg / Răpsîg, format princompunere, din Râp[ă] „râpă“ + sig < sîg „sig“ / „sigă“; vectorizarea seman-tică a toponimului: „sâgul râpei“) – „sat de pe Crişul Alb, component al co-munei Bocsig, din judeţul Arad, care are, într-adevăr, o vale cu lespezi mari,cu pietroaie, aduse de puhoaie“ (informaţie obţinută în 17 februarie 2012, de


143

la Nicolae Zopotă, profesor de matematică din Timişoara, născut la 6 aprilie1949, în Răpsig-Arad).

Fig. 22. Biserica din Roşia de Secaş.

8) ROŞIA DE SECAŞ ( Roşia + de + Secaş / Sâgaş < pelasgo [>va-laho]-dac. Sec- < Seg- „sâg[ă]“ + -aş „secaş[i]“ / „sâgaş[i]“; vectorizarea se-mantică a întregului toponim compus pelasgo[>valaho]-dac: „roşia [humăpentru zugrăvit] de [la] sâgaş / sâgaşi“, sau „localitatea Roşia de la râul Secaş> Sâgaş“) – sat / comună din judeţul Alba, ce are coordonatele: 46° 03′ 25″ N– 23° 53′ 19″ E / 46° 03′ 25″ N – 23° 53′ 19″ E (cf. CPLR, 84).

9) SACA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săga / Sâga „sâgă“, cu alternanţavocalică â > -ă- / > -a-, sub influenţa articolului hotărât-feminin, singular, -a,şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vec-torizare semantică: „la sâgă“; toponimul nu poate proveni de la vreo „ValeSeacă“ / „Seaca“ pentru că întemeietorii de sate, cetăţi / dave etc., nu-şi aşe-zau neamul / clanul, tribul etc., decât dacă locul respectiv le asigura sursa vi-tală de apă: izvoare, lac, baltă, pârâu, râu, fluviu, mare etc.) – localitate dinjudeţul Bihor (cf. CPLR, 86).

10) SACALASĂU (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgălăţău/ Sâgălătsău„droaie / mulţime de sici / sâgi late“, cu alternanţa vocalică a nerotunjitelormediale, â > -ă- / > -a-, şi cu transformarea constrictivei dental-surde, -s-, subînrâurirea poziţiei intervocalice – între cea de maximă apertură, -a-, şi cea dedeschidere mijlocie -ă-, în semioclusivă, tot dental-surdă, -ţ-, dar şi sub „pre-siunea“ administraţiilor imperiale în Dacia bihoreană: vectorizarea semanticăa toponimului: „locul sâgilor lătăreţe / clivate“, „sâgălăţău“) – localitate dinjudeţul Bihor (cf. CPLR, 86).


144

11) SACALASĂU[L] NOU (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Săgă-lăţău/ Sâgălătsău „droaie / mulţime de sici / sâgi late“ + Nou – acest deter-minativ adjectival se iveşte dinspre „alcătuirea unei perechi toponimic-zal-moxiene“ cu Sacalasăul / Sâgălăţăul Vechi – localitate din judeţul Bihor (cf.CPLR, 86).

12) SACIDAVA (<pelasgo[>valaho]-dac. Saci- < Sagi / Sâgi- „sâgi“+ -dava „cetate-oraş“, cu alternanţă vocalică, -a- / -ă- < -â-, şi cu alternanţaoclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizarea seman-tică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „dava sâgilor / lespezilor“, sau „da-va de gresii / andezituri“) – azi, pe ruinele acestei dave de pe malul drept alsacrului fluviu din Dacia Dunăreano-Pontică – provincia Dunogaetia / Dyno-geţia (toponim pelasgo-dac tâlmăcit dincoace de secolul al X-lea d. H., depreoţii slavonizanţi-creştini, în Dobrogea < dobro- < dobrâi „bun“ + -gea /Gea „pământ“, nu „gae“, ori „gaeti / geţi“), se află localitatea Dunăreni (decoordonate: 44° 12′ 16″ N – 27° 47′ 26″ E), din judeţul Constanţa-Dacia /România (CPLR, 39). Pe vremea cercetărilor / descoperirilor făcute de arheo-logul / istoricul Vasile Pârvan (în punctul Muzait), localitatea avea numeleMârleanu (v. harta / fig. 23-c, infra). Cu privire la important-strategicul port/ fort dunărean, V. Pârvan certifică: «Şi vorbind de Sacidava moesică, dinpărţile Durostorului [...], am accentuat prezenţa până pe timpul chiar al luiDecebal, în nordul Mării Negre, a acelor Sacae nationes de care e vorba laAurelius Victor, Caes. 13, şi care n-au încetat, încă de pe vremea agathyr-silor, a trece şi pe la Oituz în văile Ardealului Meridional [...]. Mai mult:chiar din vremea mai târzie, de după a. 200, saci[i] apar [...] activi în Imperiu,dând armatei de auxiliari soldaţi cum cei din cohors II Aurelia nova Saco-rum, constatată în Moesia Superior...» (PGet, 159); „...nova Sacorum“angajează logic / semantic şi „o nouă Sacidavă“, cea „tânără“ / „recentă“,faţă de „străvechea“ Sacidava, raportată la Sacidava „bătrână“, ceea ce ar tri-mite, după atâtea misterioase confuzii, chiar şi la Sucidava de Celei-Corabia,conectată în pereche pelasg(>valah)-zalmoxiană, la Suci[d]ava de Bucovina /Moldova de Nord (după cum documentat susţine istoricul J. F. Neigebaur, în-tr-o lucrare din 1854 – cf. MIMS, 73), adică la Suceava de astăzi (v. infra,fig. 66 a, b / Σουκίδαυα – Suchidava / Sâghidava > Sucidava > Suciava).

În celebra Hartă Peutingeriană – care prezintă situaţia davelor / ora-şelor-cetăţi din Dacia anilor 261 – 271 (cf. Fontes, I, 737) –, pe drumul flu-vial-dunărean şi maritim-vest-pontic, de la Siggidun (Belgrad) şi până laConstantinusa („fortul lui Constantin“ > Constantinopol – toponim grecizat /Istambul – toponim turcizat), de la numele ctitorului-împărat-pelasgo[>va-laho]-dac, Constantin cel Mare, aşadar, până la Constantinusa dacilor buzaţi(Dacibyza / „Buza Dacică“ / Buzantină > Bizantină, „Buza Bosforului“ – cf.PGet, harta «II») –, scrie (în vectorizarea precizată) că Sagadava şi Sucidava


145

(nu Sacidava) se află pe malul Dunării, între Durostor (adică Silistra de azi)şi Carsium (adică Hârşova de azi): «Transmarisca XII... / Nigrinianis XIII.../ Tegulicio XI... / Durostero XVIII... / Sagadava XII... / Sucidava XVII... /Axiopolis XVIII... / Calidava XVIII... / Carsio XXV...» (MIMS, 8 – v. fig. 18/ Dacia – harta întocmită după coordonatele lui Ptolemeu). Arheologul /istoricul Constantin Daicoviciu consideră că «originalul-model al „Hărţii luiPeutinger“ nu poate fi decât o hartă sau un itinerar al Imperiului Roman în-tocmit între anii 251 – 271, deoarece numai în acest răstimp Dacia romană afost lipsită de partea ei orientală prin cedarea ei goţilor de împăratul Treb.Gallus» (Revue de Transylvanie, VI, 1940, p. 54 sq.); învăţatul italian, Eug.Manni, susţine – «pe baza unor detalii din regiunea renană» – că „modelul“Hărţii-Peutinger «nu poate fi anterior anului 260»; «astfel, exemplarul folo-sit de desenatorul „Hărţii lui Peutinger“ prezintă situaţia dintre 261 şi 271 / 2,când Dacia, părăsită de Aurelian, nu mai putea figura pe nici o hartă a Im-periului Roman» (Fontes, I, 737).

a) b)

c)

Fig. 23. Dacia – a) Sacidava (Dunăreni, jud. Constanţa)– epitaf din secolul al IV-lea d. H.; b)Zid de sâgi din Sacidava / Dava Sâgilor; c) Perechi toponimic-zalmoxiene de azi, situate pe

malurile Dunării de Jos.

În Itineriul lui Antoninus, din vremea împăratului Diocleţian (284 –305), dar întocmit după un model din vremea împăratului Caracalla (212 –218 d. H.), nu mai apare Sagadava: «Transmariscam / m. p. XVI... / Candi-diana / m. p. XIII... / Teclicio / m. p. XII... / Dorostoro leg. XI Cl. m. p. XII.../ Sucidava m. p. XVIII... / Axiupoli m. p. XII... / Capidava m. p. XVIII... /Carso m. p. XVIII...» (Fontes, I, 746).


146

În Notitia dignitatum..., mai exact, în Lista tuturor funcţiilor, atât acelor civile cât şi a celor militare în părţile răsăritene ale Imperiului, dinorizontul anului 425 d. H., se consideră că-i prezentată situaţia de după ulti-mul an de împărăţire a lui Constantin cel Mare (306 – 337); în acest docu-ment, privitor la Sacidava, aflăm: «Or. XXXIX. [...] 12 Cuneus equitum scu-tariorum, Sacidava.» / «Or. XXXIX. [...] 12 Escadronul de cavalerie al scuti-erilor la Sacidava.» (Fontes, II, 208 sq.).

Dacă se are în vedere că locuitorii din Dunăreni (sau Mârleanu –unde s-au descoperit în perioada interbelică zidurile anticei cetăţi-oraş dinDacia, Sacidava) îşi mai amintesc că peste Dunăre, adică pe malul stâng alsacrului fluviu dacic, până nu demult, exact în dreptul localităţii lor, exista o„localitate geamănă“ (un „dublet“ cum zic alţii), dacă se are în vedere tradiţia„aşezărilor perechi“, de-o parte şi de alta a Dunării, de cele mai multe ori înperfectă simetrie faţă de coloana vertebrală a Pelasgimii > Valahimii consti-tuită de Dunărea Daciei, recurgându-se strategic la „omonimie“, mai mult casigur, şi binomul toponimic pelasgo-dac, Sacidava – Sagadava, trimite la ozalmoxiană pereche „toponimic-paronimică“. Analiza atentă a documenteloristorice elimină confuziile semantice între Sacidava şi Sagadava, pe de o par-te, şi, pe de altă parte, între Sacidava / Sagadava şi Sucidava / Sukidava. Şidin această perspectivă – încă neconfirmată de arheologi până în prezent – înariile desemnate de anticul binom toponimic-dacic-dunărean, Sacidava – Sa-gadava, se relevă astăzi comuna Dunăreni-Constanţa (avându-şi în temelieantica Sacidavă) şi, în dreptul acesteia, peste cele două braţe ale zalmoxia-nului fluviu, fireşte, satul Pietroiu (adică „sâgul“, avându-şi în temelie anticaSagadavă / Sâgadavă) din comuna Borcea-Călăraşi (de coordonate: 44º 25'N – 25º 26' E, comună ce, în prezent, are şi un primar ce poartă un dacicnume: Marcel Zăgărin < Sâgărin).

a) b)

Fig. 24. a) Saciova („sâgiova“, infra) – pe harta judeţului Covasna; b) Biserica din Saciovacu temelie de sâgi şi cu stâlpi trunchiuri-de-piramidă lipite-n baze aidoma Coloanei credinţei

fără sfârşit de C. Brâncuşi.


147

13) SACIOVA (< pelasgo[>valaho]-dac. compus Săci- / Sâgi- „sâgi“+ -[d]ova [< dava [element formant secund „considerat / perceput“ şi astăzide lingviştii stalinişti / slavişti drept sufixul „slav-toponimic“ -ova] cu -a- în-chis în -o-, ca în antic-evmezicul Moldadava > Moldova, cu alternanţă voca-lică â > -ă- / > -a-, sub influenţa articolului hotărât-feminin, singular, -a, şi cualternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectori-zarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „dava sâgilor“, „Sâ-gi[d]ova < Sâgidava“) – sat din comuna Reci, judeţul Covasna (supra, fig. 24a, b), situat la o altitudine de 565 m, în poalele nordice ale munţilor ÎntorsuraBuzăului (cf. CPLR, 86), având coordonatele: 45° 47′ 3″ N – 25° 57′ 27″ E.În raza satului s-au descoperit urme ale culturilor Coţofeni şi Cucuteni; pedealul Saciovei, de la Izvorul Sâgos / Pietros, se află zidurile unei dave careşi-a menţinut funcţiile strategice şi în evul mediu.

14) SACOŞU MARE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]> Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a şi cu constrictiv-den-tala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articolhotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. pelas-go[>valaho]-dac, Mare „care întrece măsura obişnuită ca înălţime şi întinde-re“ [cf. REtn, 344 sq.]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>va-laho]-dac: „Sâgosul-sâgoşilor > Sacoşul Mare“) – localitate din judeţul Timiş(cf. CPLR, 86; v. infra, fig. 46 / harta jud. Timiş).

Istoricii / arheologii au găsit la Sacoşu Mare urme de locuire ce ţin decultura Turdaş-Vincea; în anul 1772, satul avea 521 de familii, numai de va-lahi-ortodocşi. În 18 martie 2002, Sacoşul Mare are „1093 locuitori – 1074valahi şi 19 de alte etnii“ – ce se disting în domeniile agriculturii, viticulturii,creşterii animalelor, industriei casnice etc.

Dar Sacoşul Mare se mai distinge (după cum grăieşte şi numele-i) şiprintr-o carieră de sâgă / piatră, Văruina, şi prin Izvorul Sfântul Petru / Izvo-ru-Ăl-Mare etc.

Ţâşnind dintre sâgi, „fără de moarte“, puternicul, marele Izvor alSfântului Petru din Sacoşul Mare permite şi conectări verosimile – pe anu-mite segmente temporale din istoria evmezică a localităţii – ca, de pildă, ceaprivitoare la transportul apei cu săcaşul / „burduful“, ori cu săcaşele – dinpiele, pe când Imperiul Otoman / Turc a ocupat din Imperiul Habsburgic, Ba-natul – inclusiv Sacoşu-Mare –, Voivodina, Ungaria etc., transformându-le înpaşalâc mai mult de un secol şi jumătate (1526 – 1683). Armatele de ocupa-ţie au suprasolicitat atât transportul de cereale cât şi pe cel de apă, cu sacul /săcaşul adesori confundat cu burduful de apă. În limba turcă, termenul sa-ka, cu sensul de „sac“ / „săcaş“, „burduf“, „butoi“ „cu / pentru apă“, a pă-truns fie din fondul pelasgo-/valaho-frigian, la stabilirea turcimii în Anatolia,fie din spaţiul valahofon de la Dunăre, pentru că radicalul sak-, constelaţia de


148

familii de cuvinte nu arată vreo înrudire cu saka, dimpotrivă, angajează „dis-juncţii semantice“: sak = treaz, lucid, vigilent; sakal = barbă; sakamet, -ti =defect, cusur; sakat, -ti = invalid, mutilat, deteriorat; saksi = glastră etc.; deşisunt limbi înrudite, maghiara nu înregistrează decât sakk = şah şi familiaacestui termen (cf. BGDic, 284 sq.).

După retragerea armatelor imperial-otomane / turceşti, a revenit Impe-riul Habsburgic şi peste bogatul Banat – cu Sac, Sacaş / Saca etc. –, trimiţân-du-şi administrativii scribi / notari unguri / şvabi, şcoliţi, ori foarte puţin şco-liţi, necunoscători ai limbii autohtonilor, scribi / notari ce au înregistrat – pen-tru impozite / biruri – şi numele satului pelasgo(>valaho)-dac, Sacoşu-Mare,rareori aşa cum se pronumţă în limba valahă, de cele mai multe ori tradus înmaghiară / germană, total sau parţial: Magior Sagosch, Magir Sagosch,Nogzekes – < Nagy- = Mare + -Zekes = Sacaş –, Sagos, Sakos, Zakos etc.(LunS, 107 sq.).

Cu toate că autorul monografiei Sacoşu-Mare (2008) este de profesie„filolog“ / „lingvist“, pentru „etimologia numelui Sacoşu-Mare“ a apelat, dinpăcate, la doi lexicologi universitari formaţi în perioada stalinismului politic /cultural, ce „n-au mai citit nimic, în specialitate, de la terminarea facultăţii“,stalinişti, ori mai exact spus, neostalinişti, că-s autori de recent «dicţionargeografic-istoric şi toponimic…», chiar din anul 2007, dar mai cumpliţi decâtpărintele lor stalinist din studenţie, fostul prim-ambasador al României laMoscova, în 1948, lingvistul universitar Iorgu Iordan; mai cumpliţi, zic, pen-tru că ei au trăit bine-n comunism, nu formând, ci „deformând“, nenorocind,cu „lexicologia“ / „etimologia“ lor falsă, generaţii, aşa cum fac şi în prezent,chiar şi indirect, pentru următorii 300 de ani, cât „trăi-va monografia de faţă“,prin autorul nostru ce, cu bună credinţă îi citează: «Sufixul „-oş“, de originemaghiară, contribuie şi la formarea altor toponime bănăţene: Bârcoş, Dogoş,Torloş. După părerea celor doi autori, etimologia oiconimului Sacoş ar fiurmătoarea: „Acest nume provine din Isac – cu afereza lui I – cf. oicon.Sacu, jud. Caraş-Severin – + sufixul -oş + determ. adj. mare…» (LunS, 107).Este imperios a combate aserţiunile celor doi pseudolexicologi în ordine: 1)limba pelasgo(> valaho)-dacă (dacoromână) nu a aşteptat cu cuvântul sâg /săgă (supra) câteva milenii, până au venit maghiarii / ungurii, în orizontulanului 896 d. H., ca să aducă pe cai, din Altai, toponimicul sufix -oş; acestsufix era activ în pelasga > valaha antichităţii (Sagarios / Saggarios „sâgă-ros“, Samos, Scios, Tearos, Timagetos etc.), de unde a fost împrumutat şi delimba elină / greacă; elementul prim-formant, pelasgo(>valaho)-dacul Sacoşu< Săgosu < Sâgosu, nu poate proveni din latinescul sacc[us], + suf. -as > -aş, chiar dacă sacul era, la începuturi, în urmă cu nouă milenii, confecţionatdin piele de animale vânate, apoi, în ultimele milenii, şi din pânză de cânepă,chiar dacă sacul mai mic, săcaşul, şi, „perechea“ lui „de genul feminin“, deazi, sacoşa, confecţionate din piele, „burdufuri din piele de caprine / bovine“,


149

serveau atât la transportatul cerealelor cât şi la transportatul apei la distanţă,neputându-se eterniza decât „printr-o industrie latinească“, inexistentă pe a-ceste meleaguri din Dacia; 3) Sacu, toponimul din jud. Caraş-Severin, la cares-a făcut referire (supra), nu are vreo legătură cu Isac-ul biblic / ebraic, ci cusâg-ul pelasgo-dac (infra).

15) SACOŞU MIC (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]> Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a, cu constrictiv-den-tala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articolhotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. Mic„mărunt“, realizându-se astfel o pereche zalmoxian-toponimică de mare –mic) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).

16) SACOŞUL TURCESC (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâ-gosu[l] > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a şi cu con-strictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizatprin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj.Turcesc „adică format din turcii din vremea paşalâcizării nord-dunărenilorEuropei Centrale, mai exact, din Banat, Voivodina, Ungaria etc.“) – localitatedin judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).

17) SACU[L] (< pelasgo[>valaho]-dac. Săg[ul] / Sâg[ul] „sâg“, cualternanţă vocalică â > -ă- / > -a, cu alternanţa oclusivelor velare din percheasonoră [-g-] – surdă [-c-] şi cu apocopa lui -l) – localitate din judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 86).

18) SAGADAVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâga „sâgă“ + dava „ce-tate-oraş“; privitor la grafia cu -a- / -â-, precizăm: latina prin care ni s-atransmis toponimul nu avea litere pentru sunetele ă şi â specifice numailimbii pelasge [>valahe], centrului / nucleului ariei sale lingvistice, constituitdin bazinul Dunării; aşadar, toponimul, în pronunţia imperial-romanilor eraSagadava şi în pronunţia autohton-valahilor: Săgădava, ori Sâgadava; vec-torizarea semantică a toponimului: „Dava Sâgăi“) – se relevă în localitateaPietroiu, adică „satul de la sâg / pietroi“, din comuna Borcea, de coordonate:44º 25' / 44º 12' N – 25º 26' / 25º 21' E, din judeţul Călăraşi. Sagadavatrebuie să fie Mârleanu „mic“ / Pietroiu, de pe malul / braţul stâng alDunării, simetric, în pereche toponimic-zalmoxiană cu Sacidava, adică Mâr-leanu „mare“ / Dunăreni, in judeţul Constanţa, de pe malul / drept al sa-crului fluviu din Dacia (v. fig. 23-c / harta).

Săpături arheologice de la Sagadava / Pietroiu-Borcea – poate, subpatronajul / grija primarului cu nume pelasgo > valaho-dac, Marcel Zăgărin(< sâgar + suf. -in „sâgărin“), primar al acestui „anotimp sâgodavist“ – con-firma-vor, mai mult ca sigur, ipoteza noastră, de vreme ce folclorul zonei


150

grăieşte şi peste milenii despre un „toponimic binom“, despre „gemeni topo-nimici“, despre „dublet toponimic“ (atunci când vine vorba despre prezenteleşi străvechile denumiri ale localităţilor Sacidava / Dunăreni – Sagadava /Pietroiu-Borcea.

19) SAG[G]ARIS (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgăriş / Sâgăriş „sâgă-riş“, cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic latinofon, la vocala maximeiaperturi, şi cu constrictiva prepalatală surdă, -ş, readusă la „statutul pelasg-arhaic“ al constrictivei dental-surde, -s; vectorizarea semantică a hidronimu-lui: „râu cu mulţime de sâgi sparte“, „râu cu sâgăriş“) – râu din Frigia, astăzi,în Turcia. Hidronimul pelasgo(>valaho)-dac / thrac desemnează râul ce izvo-răşte din pelasgo-thracica Frigie, trece prin Capadochia („extremitatea / capulDaciei“), prin Bithinia, şi se varsă în Marea Getică / Neagră. După ce Impe-riul Roman îşi extinde cuceririle în pelasgo-daco-thracicele „ţări de râuri /munţi“, Frigia, Capadochia şi Bithinia, Administraţia Imperial-Romană, fireş-te, latinizează (cu epenteza lui -n-, ca şi în alte nenumărate situaţii similare)numele arhaic al râului anatolian, din Sagaris < Sâgăriş, în Sangarius (faptcertificat şi de marele latinist din România, G. Guţu: «Sagaris, is m. 1. râu înFrigia şi Bitinia – numit [de latinii / romanii imperiali] şi Sangarius, ii n.[...]»– GDlr, 1083).

20) SAG[G]ARITI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgar / Sâgar „dintresâgi“ + -it / -iţi, „sâgăriţi“ / „de la râul Sagaris / Sâgăriş“, cu -â- / -ă- readuse,în mediu lingvistic latinofon, la vocala maximei aperturi, şi cu constrictivaprepalatală surdă, -ş, readusă la „statutul pelasg-arhaic“ al constrictivei den-tal-surde, -s, ce, intervocalică fiind, se africatizează apoi tot în consoană den-tal-surdă, -ţ-; vectorizarea semantică a toponimului: „locuitori din Valearâului Sâgăriş“ – cf. GDlr, 1083).

21) SAGGARIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâggăriu[l] cu -â- / -ă-readuse, în mediu lingvistic slavofon, la vocala maximei aperturi, şi cu apo-copa articolului hotărât, -l, prin care adjectivul a fost substantivizat; vectori-zarea semantică a toponimului: „loc plin de sâgi“, „golful sâgăriu“) – azi, Be-rezan-Ucraina.

Despre pelasgo(> valaho)-dacicul, anticul, „sâgăriul“ golf , Saggariu,de la Marea Getică / Neagră, din Dacia de Est – provincia Moldadava / Tyra-gaetia („Gaetia / Geţia de Tyras / Nistru“) –, ne grăieşte peste milenii Pliniucel Bătrân (n. 23 d. H. – m. 79), în celebra sa lucrare, Naturalis historia /Istoria naturală («în 37 de cărţi, dedicată, în anul 77, viitorului împărat Ti-tus»): «(26), 82. Verum ab Histro oppida Cremniscoe, Aepolium, montes Ma-crocremi, clarus amnis Tyra, oppido nomen imponens ubi antea Ophiusa di-cebatur. In codem insulam spatiosam incolunt Tyragetae; abest a Pseudo-


151

stomo Histri ostio CXXX. Mox Axicae cognomines flumini, ultra quos Cro-byzi, flumen Rhode, sinus Saggarius, portus Ordesos et Tyra CXX flumenBorysthenes lacusque et gens eodem nomine et oppidum ab mari recedensXV passum, Olbiopolis...».

Fig. 25. Dacia de Est – provincia Moldadava / Masagaetia, ţărmul Mării Getice /Negre: Saggariu, golful „sâgăriu“ şi insula ce-a impresionat marinarii ultimelor

două mii de ani prin droaia de sâgi – azi, Berezan, în Ucraina.

Ceea ce – precum în latină şi în tâlmăcire valahă – certifică: «Iar de laDunăre înainte se află oraşele Cremniscoe, Aepolium, munţii Macrocremni,vestitul fluviu Tyras, care dă numele şi oraşului, numit odinioară Ophiusa.Tot acolo este o insulă întinsă, locuită de tirageţi, la o depărtare de o sută trei-zeci de mii de paşi de braţul Falsei Guri (Pseudostom) a Dunării. Urmeazăapoi cei numiţi după râul Axice şi, dincolo de aceştia, crobizii, fluviul Rhode,golful Saggariu [„sâgăriu“], portul Ordesos şi – la o sută douăzeci de mii depaşi de Tyras –, fluviul Boristene, lacul şi neamul cu acelaşi nume» (Fontes,I, 404).

22) SAGGIDAVA / Σαγγίδαυα (<pelasgo-dac. Saggi- „sâgi“ + dava„zalmoxiană cetate-oraş“; vectorizarea semantică a anticului toponim: „davasâgilor“) – cetate-oraş din Dacia de Nord, situată (pe harta davelor Daciei în-tocmită în temeiul coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Îndreptarul geo-grafic“ – v. supra, fig. 18) puţin mai la est de Napoca (azi, municipiul Cluj-Napoca) şi de Porolissum (astăzi, Moigrad, din jud. Sălaj), „Sâgidavă“ avândcoordonatele: 51o 30’ – 47o 30’. Aceste coordonate ptolemeice trimit cercetă-torul („destul de exact ca direcţie pe hartă“, recunoscută anticului geograf decătre moderni, inclusiv de V. Pârvan – cf. PGet, 154) în imediata „apropiere“/ „vecinătate“ a unei „perechi de localităţi“, a unui „binom de sîgete > sighe-te“: Sighetul („Sîgetul Mare“, „Sâgi-dava“) / Sighetul Marmaţiei (v. fig. 26,


152

infra), având coordonatele: 47° 55′ N – 23° 53′ E // 47° 55′ N – 23° 53′ E, şiSighetul („Sîgetul Mic“ / „Sâget-dava“) / Sighetul Silvaniei (v. fig. 27,infra), având coordonatele: 47° 20′ 58″ N – 22° 52′ 34″ E // 47° 20′ 58″ N –22° 52′ 34″ E. Dar „o pereche“ toponimic-zalmoxiană de mare – mic, ori „opereche“ realizată din paronime (ca, de exemplu: Siggidava – Sige[t]dava), înafara realităţilor arheologic-neolitice / istorice şi cultural-geografice dinRomânia contemporană, nu se încearcă încă spre a se certifica printr-un docu-ment scris, dintr-un codex ieşit la lumină, din atât de adânci vremuiri.

Fig. 26. Biserica reformată din Sighet

Indiscutabil / incontestabil, în cazul compusului toponim pelasgo(>va-laho)-dac, Saggidava / Σαγγίδαυα (reamintim că anticii copişti greco-latinide istorii, îndreptare geografice etc. nu transliterau prin „dublele“ / „gemina-tele“ -γγ- / -gg-, ca în greaca / alfabetul de astăzi – cu primul -γ- [-g-], redând-ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului 150 d. H., când -γγ- / -gg- repre-zenta / translitera consoana oclusiv-palatal-sonoră -g’-[ghi]; în orizontul tem-poral al anului 150 d. H., în elină / greacă, nu era „generalizată“ regula potri-vit căreia „γ înainte de alt γ şi înainte de κ, χ, ξ, se citeşte n“; totodată maiprecizăm: limbile elină / greacă şi latină, alfabetele lor, bazele lor de articu-lare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specifice limbii pelasge > valahe – cum,de altfel, şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunete pentru care n-aveau nici litere înalfabetele lor) „s-a renunţat“ la elementul formant-secund pe măsură ce func-ţiile zalmoxian-administrativ-militare ale davei „se înceţoşează“ datorită trep-tatei treceri de la monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, la monoteismultriadic al Creştinismului, când Mesagerul Celest / Solul „aruncat în trei suliţe/ sighine“, din Zalmoxianism, este substituit de răstignitul / pironitul IisusHristos, din Creştinism. Schimbarea epocilor religioase / istorice atrage dupăsine, în majoritatea cazurilor, „frângerea“ / „ruperea“, „apocoparea“ elemen-tului formant secund, -dava, râmânând „în circuit“, frecvent, doar primul ele-ment formant, Saggi- > Seggi- „sâgi“, pe care, după o vreme, „se altoieşte“sufixul colectiv -et, rezultând Seget > Siget şi, în ultimă instanţă, prin palata-


153

lizare, Sighet / Sîghet, exprimând, poate, şi astfel, starea de ruină a davelor,mulţimea / droaia de sâgi desprinse din dave / temple, cu târnăcoapele, de ar-matele imperial-romane, ori de hoardele de migratori euroasiatici la Dunăre,în Dacia, fără a fi uitată mulţimea de „maluri de sâgă sparte de puhoaie“, dinvâile muntoase / deluroase ale râurilor.

Comunităţile de pelasgo(>valaho)-daci reînfloresc în fostele anticedave, ori în evmezice sighete, fac schimburi economice şi, într-un intens cir-cuit de valori, simt nevoia de distincţie toponimică, davele / sighetele Dacieiadăugându-şi (acolo unde era cazul) determinative toponimice respectândcultul sacrei perechi din Zalmoxianism. Şi în zalmoxienele perechi toponi-mice de mare – mic, de sus – jos, de vechi / bătrân – nou etc., aşa cum sevede în tradiţia valahă şi azi, se arată imperioasă apariţia unor determinative„exacte“, „fixând“ şi mai bine zona / regiunea. Astfel, Sighet[ul] „mai mare“devine Sighetul Maramarisiei > Marmaţiei şi, fără a mai putea fi confundatîn vreun chip, Sighetul „mai mic“ devine Sighetul Silvaniei. Reamintim cămarele râu al Daciei, Maramaris, adică Mureşul Mare, încă de pe vremea luiBurebista, s-a numit Patissia (latinizat: Pathissus), unde lucrarea legilor lin-gvistice (inclusiv legea economiei de semnificant) a făcut să se ivească spreanotimpurile noastre, mai întâi Tissia, apoi (prin sincopă) Tisa. / Informatoriilui Herodot – pentru realizarea „Istoriilor“ – despre hidronimica pereche zal-moxiană de mare – mic, Maramaris (Mureşul Mare) / Tisa – Maris[ela] /Mureş[el] au considerat imensul râu al Daciei drept fluviu. De la râul ce-lstrăbate („Mureşul Mare“ / Tisa) vine şi numele vestitului ţinut nord-dacic,Maramureş, iniţial, Maramarisia – toponim pelasgo[>valaho]-dac ce, prinsincoparea penultimei silabe, capătă forma Maramasìa, formă în care con-strictiv-dentala surdă, -s-, secundată de -i- anterior-închis, devenit-a semi-oclusiva dental-surdă, -ţ-, rezultând Marmaţia, element formant secund fă-când să se distingă Sighetul „mare“, din Maramureş / Tisa, adică SighetulMarmaţiei, din judeţul Maramureş, de celălalt depresionar Sighet, Sighetul„mic“ (deşi arheologia-l atestă ca şi pe celălalt, tot din neoliticul de sâgă),adică de Sighetul Silvaniei, din Sălaj.

Fig. 27. Sighetul Silvaniei Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.


154

23) SAGNA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgoana „sâgă mare peste mă-sură“; când pelasgo[>valaho)-dacul binom sâg – sâgă pierde competiţia cubinomul pietroi – piatră, reîntors după anul 106 d. H., la „centru“, pe via Ro-ma – Sarmisegetusa, vorbitorii „s-au îndepărtat de sfera semantic-originar-augmentativă“, fapt ce a permis în prima etapă monoftongarea lui -oa- în -o-,după care care s-a petrecut sincopa vocalei mijlocii, bilabial-posterioare, sprea se ajunge – sub influenţa articolului hotărât, feminin, singular, de la Sâgnala Sagna) – localitate din judeţul Neamţ (cf. CPLR, 86; infra, fig. 26, a, b, c).

a) b)

c)Fig. 28. a) Sagna < Sâgoana şi împrejurimile-i din judeţul Neamţ; b) Biserica OrtodoxăSfântul Nicolae din Sagna, monument istoric din 1512; c) Cetatea cu ziduri de sâgă de la

Sagna-Gădinţi, ctitorită de domnitorul / regele statului valah-medieval al Moldovei, Ştefancel Mare, în anul 1466, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret.

24) SANGARI[US] (< pelasgo[>valaho]-dac. Saggaris / Sâgăriş„râul cu sâgăriş“, cu „epenteza“ lui -n- după prima silabă, adăugându-i-setotodată „spre deplină latinizare“, desinenţa -us), desemnând, după cum s-amai spus, râul de sâgăriş, ce izvorăşte din Frigia, trece prin Capadochia(„extremitatea / capul Daciei“), prin Bithinia, şi se varsă în Marea Getică /Neagră; v. supra Sag[g]aris – hidronim.


155

25) SANGIDAVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Saggidava – Sighetul[Maramarisiei > ] Marmaţiei / Sighetul Silvaniei, supra; -n- apare ca „epen-tezat“ de latinofoni).

26) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA – ZARMIZEGE-THUSA (< pelasgo-dac. compus: Sarmis- „Sarmis [aprox. 354 – 295 î. H.,regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei – v. fig. 33-a, infra]“ + -seget „sâget“, „droaie de sâgi cioplite“ / „andezituri“ + -tusa „fort zalmo-xian“, „tusă“; vectorizarea semantică a toponimului: „fortul [Tusa] sâget-uluilui Sarmis“) – capitala Daciei (în pereche zalmoxiană de mic – mare: 1. ca-pitala religioasă a Daciei: Sarmisegetusa Mică [la altitudinea „blândă“ de1200 m, aflată „sub protecţia muntelui sfânt“, Cogaionului Mic, cel ce are –magic-religios – cea de-a zecea „terasă“ frântă, spre „a fi magic-analogic“unsprezece, „căci de zece nu se trece, totul reluându-se în sacră spirală, de launu-geminat, 11“, cunoscut astăzi sub numele de Grădiştea Muncelului]; 2.Sarmisegetusa Mare de la poalele / piciorul-de-plai şi sub protecţia sfântuluiCogaion Mare [„cucuionul“, numit şi astăzi Gugu, prin „transformarea“ o-clusivei postpalatale surde, C- / K-, în sonora G-, prin închiderea vocaleilabiale posterioare mijlocii, -o- în -u-, şi prin apocopa silabei ultime -ion],munte sacru având altitudinea „sever-totală a vârfului“ de 2291 m şi Peştera[lui Zalmoxe Întâiul, aprox. 1630 – 1555 î. H.; cf. PTIR, I, 42, reformatorulZalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.], puţin mai jos, Cogaion /Kogaion [nu Kogaionon !] la care se poate ajunge pe Râul Mare; Sarmise-getusa Mare este capitala politic-administrativ-teritorial-militară a Daciei an-tice, redenumită, după sinuciderea regelui-erou al Daciei, Decebal, din august106 d. H., şi în cinstea cuceritorului, la puţină vreme după instaurarea puteriiimperial-romane în câteva provincii ale aurului / metalelor şi sării din DaciaNord-Dunăreană: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa).

Fig. 29. Ruine din capitala Daciei, Sarmisegetusa Mare, din vremea imperial-romană, ce maipot fi văzute şi astăzi în comuna Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara.


156

Tradiţiei – ori, mai exact spus, „oralităţii culte“ a Zalmoxianismului,graţie căreia s-a transmis până-n prezent, nealterat, numele sacru al capitaleiDaciei, Sarmisegetusa –, i se raliază cele mai vechi documente istorice scri-se, în ciuda ordinului dat de împăratul cuceritor din Roma, Traian, ca Dacia,războinic-eroicul ei popor Pelasgo(>Valaho)-Dac şi capitala Zalmoxianis-mului, Sarmisegetusa (Mică), să dispară, să fie rase de pe faţa pământului, încele mai barbare chipuri antice, de la jefuirea, incendierea şi distrugerea tem-plelor de către armata imperial-romană, până la uciderea dirijată a liderilor, aelitei preoţeşti-militare:

26-a) în Îndreptarul geografic (cunoscut şi cu titlul „mai economic-lingvistic“, Geografia – v. supra, fig. 15 / 18), „îndreptar“ elaborat în ori-zontul anului 150 d. H. (la numai patru decenii de la căderea singurei dave-capitale europene căreia Imperiul Roman de sub conducerea lui Traian i-atrimis patru ani substanţialul tribut, mai exact spus, între anii 98 şi 101 d. H.),marele geograf al antichităţii, marele învăţat din Alexandria Egiptului Antic,Ptolemeu, înregistrează – o dată cu numele unei mulţimi de cetăţi-oraşe, saudave – şi numele davei-capitală, „capitala mare“, cu creierele conducerii Ro-mei din acea vreme, din Dacia, Sarmisegethusa Regală, ori, cu exactitateagrafiei din manuscrisul grescesc transmis prin secoli (cu sonorizarea fricateidental-surde, S- / -s-, în Z- / -z-, fără a afecta-o şi în cea de-a treia poziţie, ceadin elementul formant terţ, -tusa „fort“), «Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον», decoordonate: «47o 50’ – 45o15’» (Fontes, I, 544 sq.); precizarea lui Ptolemeulasă a se înţelege că pe lângă capitala Regală mai existau şi ruinele capitaleiZalmoxianismului / Cogaionului, Sarmisegetusa Mică, situată „la două poş-te“ (20 km + 20 km, adică „unităţi în pereche“), toponimele înseşi con-stituindu-se într-o sacră pereche cogaionică (de mare – mic); şi pe atunci,chiar dacă în memoria autohtonilor pelasgo(>valaho)-daci era încă viu nume-le capitalei lor religioase, al capitalei Zalmoxianismului, SarmizegetusaMică nu mai prezenta vreun pericol pentru Imperiul Roman, de vreme ce fu-sese transformată în scrum, rasă de pe faţa pământului de barbaria Romei;

26-b) în Istoria romană, de Dio Cassius, datând din orizontul anului229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat, doar cu vocala maximeiaperturi, -a-, închizându-se anterior în -e-: «După ce [Traian] rândui acesteaşi lăsă oaste la Zermizegetusa (Zερμιζεγέθούσα)... [în toamna anului 102 d.H.]» (LXVIII, 8, 3 / Fontes, I, 690 sq.);

26-c) în Cosmografia, scrisă prin secolul al VII-lea d. H., de Raven-natis Anonymi / Geograful din Ravenna, apare – într-o înşiruire de dave /oraşe-cetăţi din Dacia Nord-Dunăreană, cu un amendabil număr de toponimegrafiate cu greşeli (datorate nu transliterării făcute de anonimul geograf creş-tin, ci scribilor superficiali din şcolile abaţiilor din acel secol) – şi numelecapitalei Daciei, însă cu -i- redeschis în vocala maximei aperturi, -a-, cu -s- >-z- şi fără cel de-al treilea element formant, -tusa, „fort“: Sarmazege («Item


157

trans fluvium Danubium sunt civitates [...]: Porolissum [...], Napoca, Pata-bissa [...], Apulon [...], Germigera, Petris, Aquas, Sarmazege, Augmonia...» /«De asemenea, peste fluviul Dunărea sunt oraşele [...]: Porolissum [...], Na-poca, Potaissa [...], Apulum [...], Germisara, Petris, Aquae, Sarmazege[tusa],Acmonia...» – Geograful din Ravenna, Cosmografia, IV, 7 / Fontes, II, 580).

Fig. 30. Primăria comunei Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara, în anul 2012.

Autorii antologiei de sub egida Academiei Române, din 1970, FontesHistoriae Dacoromanae, II, precizează (cu privire la Cosmografia raven-niană): «În secolul al VII-lea, un autor creştin necunoscut din Ravenna aredactat o lungă operă geografică în cinci cărţi, intitulată Cosmografia, carecuprinde aproximativ 5300 de nume. Ea a fost făcută pe baza unei hărţi mili-tare unice, probabil revăzute în sec. al V-lea sau al VI-lea, cu schimbări şiadaosuri din Orosius, Iordanes şi Isidor din Sevilla. Materialul se află în le-gătură strânsă cu cel din Tabula Peutingeriana, iar elementele vechi suntdintr-un prototip care a stat în baza lucrării Itinerarium Antonini, din secolulal III-lea.» (Fontes, II, 575). Geograful din Ravenna secolului al VII-lea d. H.corectează într-o bună măsură numele greşit („metatezat“) al capitalei Dacieidin Tabula Peutingeriana, «Sarmategte XIIII» («Sarmizegethusa 14 [mi-le]» – Fontes, I, 740 / 741), desigur, în temeiul informaţiilor / izvoarelor saledin secolul al VII-lea d. H., în Sarmazege[t] (< Salmas „Zalmas“ / „Zal-moxis“ + seget „sîget“, „lespezi / stâlpi de andezit“), în „sacrul“ toponimantic pelasgo(valaho)-dac (unde, după mai bine de o jumătate de mileniu deCreştinism, mai persista amintirea „sâgetului zalmoxian“), fiind posibilă apo-copa celui de-al treilea element formant, -tusa („fort“).


158

Vasile Pârvan, în admirabila sa lucrare, Getica, din anul 1926, abor-dează, fireşte, şi toponimia pelasgo(valaho)-dacă; numelui purtat de capitalaDaciei (aşa cum se relevă atât din inscripţii, cât, mai ales, din «tabele de to-ponime după sursele documentare care le menţionează, analizate şi discutatedin punct de vedere topo- şi geografic, ca şi filologic-lingvistic» – REtn, 183)îi acordă subcapitolul Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον [Zarmizegethusa Basileion= Sarmizegethusa Regia], făcând o trecere în revistă a mai tuturor „istoriilor“de până în acel anotimp al cercetării, din care – pentru Distinsul Nostru Re-ceptor – spicuim: «M[anuscrisele] lui Ptolemeu mai dau în locul lui Z iniţial,ca şi chiar a celui de-al doilea, un Σαρμιζε- – [Sarmize] şi Σαρμισε- – [Sar-mise]. Aceeaşi variaţie şi în inscripţii. Perfect cunoscut. Aşezat de Ptolemae-us destul de exact ca direcţie pe hartă, dar cu long[itudinea] şi lat[itudinea]greşite.» (PGet, 154).

Fig. 31. Ruine ale capitalei Daciei, Sarmisegetusa [Mare / Regală], lângă casele de astăzi alecomunei Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara.

Şi, într-adevăr, marele geograf antic din Alexandria de Nil, din ori-zontul anului 150 d. H., uimeşte prin foarte marea apropiere a coordonatelorsale date Sarmisegethusei Regale (Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον): 47o 50’ –45o 15’ (Fontes, I, 544 sq.), de vreme ce exactitatea noastră revoluţionar-geografică, datorată măsurătorilor prin sateliţi, indică drept coordonate: pen-tru comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara-Dacia / România (perpe-tuare contemporană a Sarmisegetusei Mari): 45o 52’ latitudine nordică – 22o

78’ longitudine estică (altitudine: 570 m) şi pentru Sarmisegetusa Mică, saucapitala Zalmoxianismului, azi, în ruinele din Grădiştea Muncelului, comunaOrăştioara de Sus, judeţul Hunedoara: 45° 37’ 23’’ latitudine nordică – 23°18’ 43’’ longitudine estică (altitudine: 1200 m).

Pelasgo(>valaho)-dacul Sarmisegetusa (Zarmizegethusa, Sarmaze-ge[tusa] etc.) este un toponim rezultat prin compunere (şi – ca orice „cuvântsacru“, de vreme ce desemna capitala Zalmoxianismului, ori a regelui-erou,Decebal – transmis cu „cea mai mare grijă“ a valahofonilor autohtoni), undedistingem trei elemente: (I) „Sarmis [onomastic dacic-dinastic / regal, de-semnând regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei, aprox. 354 – 295


159

î. H.]“ + (II) -seget- „sâget“ [„locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu„stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.] + (III)-tusa „fort [zalmoxian]“, întregul toponim având o clară vectorizare semanti-că, atestată şi istoriceşte, şi arheologic: „fortul [Tusa] de sâget / andezituri alregelui-zeu-medic al Daciei, Sarmis“.

(26-I) Sarmis- (< Salmas < Salmos < Sarmys „Zalmoxis“) este pri-mul element formant al toponimului Sarmisegetusa, prim-element rezultatdin lucrarea multimilenară a legilor lingvistice ale limbii pelasge, adică alelimbii valahe arhaice, asupra numelui purtat de cel ce-a devenit întemeietorulDinastiei Zalmoxienilor, în orizontul anului 1600 d. H., şi de cei ce i-au urmatîn tronul Sarmisegetusei / Daciei, considerat rege-zeu-medic (după cum ni-lprezintă istoriile antice).

a) b)Fig. 32. O parte din sâgetul de azi (a – în jurul solstiţiului de vară; b – în preajma

echinocţiului de toamnă) al vestitei capitale religioase a Daciei, Sarmisegetusa Mică.

Încă din orizontul anului 5300 î. H., potrivit Tăbliţelor de la Tărtăria(cultura Turdaş-Vincea, din România), descoperite în aria cogaionic-sarmi-segetusană, după cum certifică specialiştii în scrieri antice (sumerologi, egip-tologi ş. a.), de la Moscova, V. Titov şi Boris Perlov, se face grăire despre ofoarte importantă „zeitate locală“, «Şane, identic cu numele zeului sumerianUsmu» (VMR, 99). Jertfa umană de pe la 5300 î. H., din aria cogaionic-tăr-tăriană a Daciei, este închinată de fapt unui Şane – Samosh / Samoş, adicăSoarelui-Moş / Tatălui-Cer (după cum spun aceiaşi specialişti): «(De cătrecele patru conducătoare [,] pentru chipul zeului Şane»; jertfitul cogaionic-tărtărian este Moşul / Înţeleptul, Unu / Uniilă, «cel mai în vârstă [conducăto-rul-patriarhul-sacerdotul-preotul suprem]» ce, «a fost ars în virtutea înţelep-ciunii adânci» (ibid.).

Dacă zeitatea acestui orizont temporal, Şane – Samoş (Soarele-Moş /Tatăl-Cer), domină panoul central al credinţelor din acest spaţiu spiritual, pa-nou al primelor patru conducătoare, atunci jertfitul tărtărian-cogaionic „pen-tru chipul supremei divinităţi“ este „al zecelea“ conducător-patriarh, ori „re-ge-zeu-medic“, este un „lu“ / „om“ (al Soarelui-Moş / Tatălui-Cer, de-aici, depe pământ), un Sa-lu-masua < Salmas (ori cu constrictiva dental-surdă, S-,


160

transformată „în pereche“, adică în constrictiva dental-sonoră, Z-) / Zalmas(< *Sa- „soare“ + -lu- „lumină“ [ca în sumeriană], ori „om“ [ca-n pelasgo-da-că] + -mas [cu -a- > -o-] „moş“, cu vectorizarea semantică: „omul / luminaSoarelui-Moş“, „Samoş“ > „Zamoş“, „Tatăl-Cer“ / „Tatăl-Soarelui“, „Dum-nezeul Cogaionului / Sarmisegetusei“, reprezentat în plan real-astronomic dediscul senin, luminos-ultramarin, al cerului, cer constituit – potrivit mituluipelasg[>valah] – din cele zece bucle ale spiralei Apelor Primordiale, unde-sdistribuite cele nouă ceruri accesibile fiinţei umane şi al zecelea – „de nea-tins“, rezervat unicului Dumnezeu).

Dincoace de Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î.H., un cucutenian-cogaionic / sarmisegetusan rege-zeu-medic este Salmas /Zalmas (pare-se că-i vorba de cel de-al cincilea rege-zeu-medic din DinastiaZalmoxienilor, cu domnie aproximată între anii 1375 şi 1315 î. H.); el estepomenit cu fapte eroice, în Analele lui Suppiluliuma. Acest Salmas / Zalmas(nume „înregistrat“ / „transliterat“ greşit la Herodot, drept „Zalmoxis“), învreme ce se afla „în spirala absolutei cunoaşteri întru Samos / Soarele–Moş“,într-o „haltă-templu“ din Imperiul Hittit Nou, al lui Suppiluliuma, mai precis,între 1380 şi 1375 î. H, ca epopt în Zalmoxianism, ca prezent / viitor zeu-regemai mare peste regii-de-arme din „ţările de râuri / munţi»“ ale Daciei, adicăîn calitate de tânăr „teşub“ (în hittită, termenul desemnând pe «Stăpânul Ce-rului şi al Pământului, regele zeilor» – GHT, 227), însoţit de o sută de cava-leri din confreria războinic-religioasă a lupilor / lupachilor, se angajează săatace vestita cetate Amqa, răsculată (la îndemnul Egiptului) împotriva priete-nului său, împăratul hittit, Suppiluliuma, readucând-o în ascultare (cf. GHT,264 sqq.). Analele lui Suppiluliuma («prelucrate de fiul său Mursilis») daulămuriri în acest sens: «[III] în timp ce tatăl meu era în ţinutul Karkemis[astăzi, Djerablus, pe Eufrat], el a trimis pe lupachi [Lupakkis] şi teşub-Zal-mas către ţinutul Amqa; ei au mers să atace ţinutul Amqa [între Liban şiAntiliban] şi au adus deportaţi, bovine şi oi, înaintea tatălui meu; când a auzitpoporul Ţării Egiptului despre atacul asupra cetăţii Amqa s-a înfricoşat.»(GHT, 235 sq.). Fiind din orizontul cultural al anului 1375 î. H., rămâne –deocamdată – cea mai veche referinţă la dacicul complex magico-religios allupului, la transformarea războinicului în vânător-lup («un războinic-fiarăprin naştere, cel care coboară dintr-un Strămoş-Lup [...] sau devine prin iniţi-ere, prin transformarea rituală, carnasier» – EDZG, 35) şi la numele unuirege-zeu-medic, Salmas / Zalmas („Zalmoxis“).

La regal-sarmisegetusanul / cogaionicul Salmas / Zalmas, se conec-tează şi franjele semantic-sincretice de la apelativul zalmas / zalmos („pielede urs“), despre care este vorba – mult mai târziu – la Porphyrios (232 –304), la Rohde, Deubner, Kazarow, Rhys Carpenter ş. a.; este o „realitate“mitico-magic-ritualistic-sarmizegetusană / cogaionică, în care are convergen-


161

ţă mitologia pelasgo-dacă, adică arhaic-valaho-dacă, legată de urşi, ursini,urse (Ursa Mare, Ursa Mică) etc. (cf. VMR, 501 sqq.; EDZG, 59; CS, 352).

a) b)

Fig. 33. a) Sarmis (aprox. 354 – 295 î. H.), chipul regeleui-zeu-medic al Daciei de pe unadintre monedele de aur descoperite la Turda, în anul 1826; b) brăţară de aur din Dacia.

După aceste incursiuni în istoria culturior / civilizaţiilor dunăreano-a-natoliene, prilejuite de numele purtat de regele-zeu-medic-întemeietor, dinCogaion / Sarmisegetusa, este vremea să relevăm lucrarea legilor lingvisticepelasge / arhaic-valahe, dinspre orizontul anului 1375 d. H., temporal orizontal lui Salmas / Zalmas, până în frumosul nume regal-dacic, Sarmis (ce-iprim element formant în toponimul Sarmisegetusa / Zarmizegethusa, dinorizontul anului 150 d. H.): în „impresionanta călătorie a acestui cuvânt“ pe-lasgo(>valaho)-dac, S-, constrictiva dental-surdă, după cum s-a mai spus (su-pra), se transformă, „în pereche“, în constrictiva dental-sonoră, Z- (după mul-te secole putându-se constata „şi calea inversă“); sonanta lichidă laterală,dental-sonoră, -l-, sub influenţa vocalei de maximă apertură, „se fixează înstatut“ de lichidă-vibrantă, -r-; ultimul element formant, -mas, evoluează, în-registrează, pe segmente temporale diferite, „două roiri triunghiular-voca-lice“: 1) cu „închiderea“ posterioară („întru divină limpiditate semantic-sin-cretică“) a lui -a- în rotunjita mijlocie -o-, ceea ce determină constrictiva den-tal-surdă, finală, -s-, să se metamorfozeze în constrictiva prepalatală surdă ş,rezultând -moş „semidivinitate a înţelepciunii“ (Salmas / Zalmas > Salmoş /Zalmoş, cu vectorizarea semantic-sincretică: „omul Soarelui-Moş“; reamin-tim că în mitologia pelasgă > valahă există o impresionantă „instituţie a mo-şilor“: moşul / moşii dau „copiii la grindă“, priveghează focul / jarul din ve-tre, întruchipează înţelepciunea, înaltul spirit justiţiar etc.); 2) cu „închiderea“anterioară a lui -a- în -e-, apoi în -i-, şi o dată cu vibrantizarea lichidei latera-le (-l- > -r-), numele regelui-zeu-medic din Cogaion / Sarmisegetusa deve-nind: Salmas / Zalmas > Sarmes / Zarmes > Sarmis / Zarmis, poate şi spre afi evitată o confuzie „apartenenţială“ – după intrarea în „istorii“ a importanteiprovincii, Moesia, „a tribului moşilor > moesilor“, din Dacia Sud-Dunăreană


162

(dar, după cum s-a văzut – supra – şi la Herodot, moesii au ajuns să fie, pânăla urmă, mysi, ori – ca moezi, să fie confundaţi cu mezii Mesopotamiei).

Între izvoarele unor importanţi istorici din secolul luminilor, ori dinveacul ce i-a urmat, se află interesante date despre regele Daciei din DinastiaZalmoxienilor, Sarmis (aprox. 354 – 295 î. H. / supra, fig. 33 a), contempo-ran cu împăratul Alexandru cel Mare / Alexandru Macedon (336 – 323 î. H.);în Transilvania / Ardeal, în anul 1826, au fost descoperite, la Turda, douămonede de aur, bătute de Sarmis, regele Daciei (fireşte, ambele cu chipu-i).Ludewig Albrecht Gebhardi (n. Lüneburg, 13 aprilie 1735 – m. 26. octombrie1802), în lucrarea-i Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbun-denen Staaten, tipărită în anul 1778, vorbeşte despre un rege al Daciei, Sar-mis (onomasticul regal-dacic e grafiat la acest istoric, Syrmus, probabil, prinmetateza lui Sarmys < Sarmoes „soarele moesilor“), ce angajează o luptă înDacia Sud-Dunăreană, în Munţii Hemus / Balcani, chiar cu faimoasa-i rudăpelasgă > valahă, Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, regele Macedoniei, oluptă ce-i determină – în ultima instanţă a armelor – pe cei doi comandanţi deoşti egali(e) ca valoare să semneze un tratat de prietenie (cf. MIMS, 98). Unalt istoric, Huszti András, nu peste multă vreme, în 1791 (în lucrarea Ó és ùjjDacia), ne încredinţează că regele Daciei, Sarmis, «a trăit după Potop în anul1971 şi a luptat cu Alexandru cel Mare, regele Macedoniei». Acest rege alDaciei, Sarmis – ne mai spune istoricul Huszti András –, «a construit în ŢaraHaţegului, în interiorul Porţilor de Fier [ale Ardealului / Transilvaniei], un o-raş regal mare şi l-a denumit după numele său, Sarmisegetusa.» (adică Sar-mis- + -seget- + tusa „fortificaţia mulţimii de sâgi a[le] regelui Sarmis“ – cf.MIMS, 31). În 1854, istoricul J. F. Neigebaur certifică: «Numele de Dacia seimpune, după cât se pare, o dată cu cuceririle lui Alexandru [cel Mare]. El aîntâlnit aici o rezistenţă serioasă şi Sarmis, regele dacilor şi-a apărat ţara depustiire prin încheierea unei păci. Capitala Sarmizegetusa pare a fi fost con-struită de acest rege şi o monedă de aur găsită la Turda [...] pare să confirmeaceasta, căci pe faţa cu bustul său stă inscripţia Sarmis Basil, în vreme ce perevers apare o poartă de oraş întărit.» (MIMS, 34; v. fig. 33-a / supra; 34, 35,infra).

Fig. 34. Ruine din Sarmisegetusa Mare / Colonia Ulpia Traiana Augusta DacicaSarmizegetusa.


163

(26-II) -seget- (< pelasgo[valaho]-dac. sâget < sâgă + suf. col. -et),ca element formant secund în toponimul Sarmisegetusa / Zarmizegethusa, a-re (după cum s-a mai spus, supra) încărcătura semantică a apelativului dincircuitul contemporan: „sâget“, „locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu„stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.

(26-III) -tusa este al treilea element formant ce are o limpidă vectori-zare semantică: „fort“ / „davă“, „fortificaţie sacră“ / „cetate sfântă“, „aşezarefortificată“; până azi, în toponimia Daciei / României, s-a conservat acest ele-ment formant, însă ca „independent“ toponim ce desemnează o localitate cunecercetate ruine de „fort“ pelasgo-dac, Tusa, azi un pitoresc sat de muntedin comuna Sâg [Sâg] / Sig, judeţul Sălaj (cf. CPLR, 103).

Fig. 35. Din capitala Daciei, Sarmisegetusa Mare, în comuna de astăzi, Sarmizegetusa, dinjudeţul Hunedoara: ruinele Amfiteatrului Daco-Roman.

27) SĂBIER > SĂGHIER / SÂGHIER s. m. < pelasgo-dac. sabie <saghie / săghie [cu alternanţa vocalică, -a- / -ă-, şi cu oclusiva dentală surdă,-g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei anterioare demaximă apertură şi a închisei anterioare, ci şi sub presiunea administratieiimperiale austro-ungare a cărei bază de articulare nu are ă, î] + suf. prof. -er„ce ţine de săghie / sabie“, „producător de săghii > săbii“; „înarmat cu săghi-e > sabie“; «Stanciul-săbier...» este menţionat într-un document muntenescdin 5 ianuarie 1587 şi într-altul, din 6 februarie, acelaşi an – Ders, 207).

28) SĂBIEŞTI (< pelasgo-dac. săghie / sabie + suf. „specific-dacic“ -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „de locul săbierilor“, „locul luptă-torilor cu sabia“, „loc / sat de săghieşti > săbieşti“) – localitate în judeţulDâmboviţa (cf. CPLR, 87).


164

29) SĂCALU[L] DE PĂDURE (< pelasgo-dac. Săcă / Săgă „sâgă“+ suf. „apartenenţial“ -al > -ar + art. hotărât masculin singular -[u]l + de +pădure; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgalul dinspre pădure“, „sâ-galul / sâgarul ce ţine de pădure“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR,87).

Fig. 36. Biserică pe temelie din sâgi la Săcalu [„sâgalul“ / „sâgarul“] de Pădure, jud. Mureş.

Localitatea Săcalu de Pădure, din comuna Brâncoveneşti, se află lavreo zece kilometri de oraşul viorilor, Reghin. Statisticienii subliniază că, înorizontul anului 1850, Săcalu de Pădure avea 648 cetăţeni, din care, 643 erauvalahi, ceilalţi cinci fiind ţigani; în anul 1960, numărul de săteni de-aici scă-zuse la 623, din care, 613 erau valahi / dacoromâni (608 ortodocşi şi 10 ad-ventişti) şi ceilalţi (tot) cinci – ţigani. Biserica Înălţarea Domnului din Săca-lu de Pădure, construită din lemn, prin grija preotului Chirilă şi sfinţită (deepiscopul Vasile Moga) la 8 iunie 1824, a fost declarată important monumentistoric din România, începând din anul 1975 (supra, fig. 36).

30) SĂCAR / SĂGAR > SECAR / SEGAR > SICAR / SÎGAR s. m. <pelasgo[>valaho]-dac. săcă / săgă > secă / segă > sică / sîgă + sufix. numeagent -ar; (1) în epocile pietrei: „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; (2)din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă: purtătorul / utiliza-torul (războinicul / militarul) se numeşte sicar (< sică + suf. agent -ar / pl.sicari); (3) în ultimele secole, sicar mai desemnează: «asasin, ucigaş tocmit»(DEX-98, 984), semantism cu care apelativul a fost împrumutat din limba pe-lasgă > valahă în limbile italiană (sicario), franceză (sicaire) etc.

31) SĂCĂDAT (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat„dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“; vectorizarea semantică a toponimului:„locul / satul celor ce ţin de sâgă“; „locul / satul celor daţi / dedaţi, adică obiş-nuiţi cu sâga“) – localitate în judeţul Bihor (CPLR, 87). Comuna Săcădat, păs-trătoare a coordonatelor (potrivit datelor din enciclopedia liberă, Wikipedia)47° 2′ 38″ N – 22° 8′ 5″ E / 47° 2′ 38″ N – 22° 8′ 5″ E), se ridica la un numărde 934 de cetăţeni, în orizontul anului 1992.


165

32) SĂCĂDAT (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat„dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“, v. supra) – localitate în judeţul Mureş(cf. CPLR, 87).

33) SĂCĂDATE (<Săcădate[le] > Sâgădate[le] – plural de la Săcă-dat – < pelasgo / valaho-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ /„ţinând [de sâgă]“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celorce ţin de sâgă“; „locul / satul celor daţi / dedaţi, adică obişnuiţi cu sâga“; undocument al orizontului iluminist al anului 1790 certifică vectorizarea seman-tică a toponimului: Sacadatinum) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 87).

Fig. 37. Stema evmezică de la Săcădate-Avrig, judeţul Sibiu, din anul 1577 (apud«Wikipedia»).

Sibianul sat, Săcădate, purtător de nume pelasgo(>valaho)-dac şi alcoordonatelor (potrivit datelor din „enciclopedia liberă“, Wikipedia) 45° 45′35″ N – 24° 23′ 22″ E / 45° 45′ 35″ N – 24° 23′ 22″ E, pare-se că mai păstraîn memoria ancestrală a cetăţenilor săi semnificat-semnificantul de săcă > să-gă / sâgă, devenită dincoace de neolitic, prin epoca metalelor, săcă > sică /sabie, de vreme ce, în anul 1577, îşi pun în „stema-le evmezică“ (supra, fig.37) două săbii-cruci, în forma literei X „nerăsturnat“, dar amintind cruceaSfântului Apostol Andrei, creştinătorul Pelasgimii / Daciei.

34) SĂCĂLAIA (< pelasgo-dac. Săcă- < Sâgă- + suf. -ăraie, cu -c- >-g- şi cu sonantele lichide dental-sonore, -l- / -r-, oscilând între „vibrante“ /„laterale“, + art. hotărăt feminin-singular -a; vectorizarea semantică a toponi-mului: „sâgăraia“, „locul / satul săcălaiei > săgăraiei > sâgăraiei“) – loca-litate în judeţul Cluj (cf. CPLR, 87).

Fig. 38. Primăria din Săcălaz, judeţul Timiş.


166

35) SĂCĂLAZ (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcălatz[i] < Săgălaţ[i] <Sâgul + lat; vectorizarea semantică a toponimului: „cei de la sâgul lat“, „lo-cul / satul de sâgălaţ[i] > săgăla[t]z[i] > săcăla[t]z[i]“) – localitate în judeţulTimiş (supra, fig. 38; cf. CPLR, 87).

36) SĂCĂLENI (< pelasgo-dac. Săcăl- < Săgăr- < Sâgăr- + -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, alsăcălenilor / sâgălenilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).

Fig. 39. Biserica de lemn din Săcălăşeni, judeţul Maramureş.

37) SĂCĂLĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcălaş- < Săgăraş- <Sâgăraş + suf. -ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / sa-tul de sâgărăşeni“) – sat / comună cu 2300 de locuitori, din vestul judeţuluiMaramureş, la 15 kilometri de municipiul Baia Mare (v. fig. 39 / cf. CPLR,87).

38) SĂCĂLUŞEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcăluş- < Săgăluş- <Sâgăruş + suf. top. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satulsăcăluşeştilor / sâgăruşeştilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).

39) SĂCĂMAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă- / Sâgă + -mare „sâ-gă-mare“ – [v. coadama-re, numele pelasgo>valaho-dac al plantei Equise-tum telmateja – cf. PTZpl, I, 94 – din orizontul sarmisegetusan / cogaionic alanului 50 d. H. –], Săgămare / Sâgămare, din care a rezultat, prin apocopalui -re, Sâgama > Săcăma + sufixarea cu -aş [dar numai după ce comunitatea


167

a pierdut din memorie „semantismul originar al celor două elemente formantedin toponim]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgămă-[ri]aşului / săcămaşului“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).

40) SĂCĂRÂMB (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă- / Săgă- „sâgă“ +-carâmb „carâmb“ / „parte a cizmei, de la genunchi, peste pulpă, până lagleznă“, cu afereza lui ca- din elementul formant secund, spre a se evita şi„cacofonita“, rezultând: sâgărâmb > săgărâmb > săcărâmb; vectorizarea se-mantică a toponimului: „locul / satul de la sâga [ca un] carâmb / sâga-ca-râmb“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).

41) SĂCĂRENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcar- < Sâgar „sâgar“ +suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor dela sâgar, al sâgărenilor“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).

42) SĂCĂREŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcar- < Sâgar „sâgar“ +suf. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gar, al sâgăreştilor“) – localitate în judeţul Iaşi (cf. CPLR, 87).

43) SĂCĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcaş / Sâgaş [sâgă + -aş,supra] + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satulsăcăşenilor / sâgăşenilor“) – localitate în judeţul Satu Mare (cf. CPLR, 87).

44) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf.dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgulmic / sâgel“) este un sat din judeţul Cluj, la o altitudine de 617 metri, avândcoordonatele 46° 36′ 5″ N – 23° 27′ 23″ E (cf. CPLR, 87).

45) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf.dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gel“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 87).

46) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf.dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gel“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).

47) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf.dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gel“) – localitate în judeţul Maramureş (cf. CPLR, 87).

48) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf.dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgulmic / sâgel“) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 87).


168

Fig. 40. Primăria din Săcele-Braşov.

49) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [<sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea se-mantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate (cf. CPLR, 87; v. fig. 40,supra) în judeţul Braşov. Situată în partea de sud a „Ţarii Bârsei“, în plaiul dela Piatra Mare (masivul celor trei peşteri de sâgă – Grota de Gheaţă, PiatraScrisă şi Bârlogul / Prăpastia Ursului –, cu Canionul celor Şapte Scări, cu cas-cada Tamina etc.), localitatea Săcele („săgele“ / „sâgele“), de coordonate: 45°37′ 12″ N – 25° 42′ 35″ E / 45° 37′ 12″ N – 25° 42′ 35″ E, se relevă în pre-lungirea sud-estică a reşedinţei judeţului, devenind un important municipiu,din 6 iunie 2000.

50) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [<sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea se-mantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate în judeţul Constanţa (cf.CPLR, 87).

51) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [<sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea se-mantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate în judeţul Ilfov (cf.CPLR, 87).


169

52) SĂCELU (< pelasgo[>valaho]-dac. < Sâg- „sâg“ + suf. dim. -el +articolul hotărât masculin singular, -[u]l; vectorizarea semantică a toponi-mului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Gorj (cf. CPLR,87). Săcelu[l] de Gorj se remarcă de veacuri printr-o staţiune balneoclima-terică – după unii istorici popositori pe aceste meleaguri (între care şi vestitularheolog, Gr. Tocilescu) – încă din antichitatea daco-romană, peste epocaevmezică, spre a cunoaşte, din anul 1840 încoace (declanşată de marele boiervalah al zonei, Dumitru Săceleanu), o „modernă“ afirmare, izvoarele tămădu-itoare de-aici (ce conţin o diversă gamă de elemente, cu preponderenţă, bro-mul, clorul, iodul, sodiul, sulful etc.) făcând minuni în tratarea reumatismelor,a bolilor de ochi, de sistem nervos, de stomac, de pancreas, de colon etc.

53) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. –ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de lasâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Teleorman (cf. CPLR, 87).

54) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Timiş (cf. CPLR, 87).

55) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Teleorman (cf. CPLR, 87).

56) SĂCUENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcui / Sâgui „sâgui“, supra+ suf. top. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor dela sâg[i]“, „locul săcăienilor > săgoienilor > sâguienilor“) – localitate înjudeţul Bihor (cf. CPLR, 87).

Fig. 41. Biserica din Săcueni, comuna Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa.

57) SĂCUENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcui / Sâgui „sâgui“, supra+ suf. top. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de


170

la sâg[i]“, „locul săcăienilor > săgoienilor > sâguienilor“) – sat din comunaGura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa (cf. Ders, 207; cf. CPLR, 87; fig. 41, su-pra).

58) SĂCUENII NOI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcueni „sâguieni“ +Noi; vectorizarea semantică a toponimului: „noul loc / sat al săcuienilor / sâ-găienilor“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 87).

59) SĂCUENI-ROMAN (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcueni „sâgu-ieni“ + Roman; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea / satul săcu-ienilor / sâgăienilor de lângă târgul / oraşul Roman“) – localitate în judeţulNeamţ (cf. CPLR, 87).

60) SĂCUI s. m.; pl. art. hot. săcui < pelasgo[>valaho]-dac. Săc- <Sâg „sâg“ + suf. -ui; vectorizare semantică a derivatului: „cel / cei de lasâg[i]“, „săcui“ / „sâgui“; în antroponimie: Săcuianu (cf. Ders, 207).

61) SĂCUIEU (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcuieu[l] / Seguieu[l] „sâ-guieul“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâguieu[lui]“) –localitate în judeţul Cluj (cf. CPLR, 87).

62) SĂCUŢA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf.dim. -uţă; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de la sâga mi-că“) – localitate în judeţul Suceava (cf. CPLR, 87).

63) SĂGAC / SĂGACE < pelasgo[>valaho]-dac. săg[ă] + suf. -ac / -ace „săgac“, „săgace / sâgace“, „de-al / de-a sâgului / sâgii“, „sâg / sâgă de lapotoape“.

64) SĂGAGEA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgace [cu -c- / -g-] „sâga-ce“ + art. hot. f. sg. -a; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satulcelor de la sâga potoapelor“) – localitate în judeţul Alba (cf. CPLR, 87).

65) SĂLSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Săl- „sare“ [v. lat.sal „sare“ – GDlr, 1083] + -sig „sîg“; vectorizarea semantică a toponimului:„locul / satul sâgului de sare“) – localitate în judeţul Maramureş (cf. CPLR,88).

66) SÂG (SÎG) / SIG (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg / Sig „sâg“; vec-torizarea semantică a toponimului: „locul celor de la sâg“, „satul sâgâie-nilor“) – localitate în judeţul Sălaj (cf. CPLR, 91). Sâg (Sîg) / Sig, din ariaDaciei Porolissene, este azi o comună carpatină din judeţul Sălaj, de un pito-


171

resc neasemuit (fig. 42 / 43, infra), „întinsă pe 40 de kilometri pătraţi“;numele comunei vine de la satul-reşedinţă, Sâg (desemnând „locul cu sâgă /gresie“.

a) b)

Fig. 42. Izvorul Despletit de Sâgi pe un pinten al Muntelui Şes din comuna Sâg (Sîg) / Sig(a – în iulie; b – în octombrie).

Prin anotimpuri şi documente, toponimu-i caligrafiat fie Sig, fie Sâg /Sîg); la recensământul din 2002, satul avea 758 de locuitori. Comuna Sâg, dela interferenţa dintre Muntele Şes şi Munţii Meseşului, în Depresiunea Silva-niei, are în raza sa, în afară de satul de la care-i vine numele, încă patru sate:Tusa (localitate ce se distinge prin „morile de apă, în perfectă stare de func-ţionare“, dar şi printr-un guguion – „cucuion“ / „muncel“ – împădurit, pe ca-re se află ruinele unui turn de davă, zidurile – murus dacicus – necercetateîncă sistematic de arheologi), Mal, Fizeş şi Sârbi. Vecinătăţile comunei Sâgsunt: la est – localitatea Cizer, la nord – Bănişor şi Crasna, la vest – Valcăulde Jos şi la sud – Ciucea, cu admirabilul domeniu al lui Octavian Goga.

Fig. 43. Biserica Ortodoxă din satul Sâg, renovată între anii 1990 – 1995.

67) SÂGAN s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. aug. -an „sâ-gan“, „om de la sâg“, „locuitor al satului Sâg“ – în neolitic: „pietrar, cu înfă-ţişare rupestră, ca de la sâg / sâgă“; în epoca (extracţiei şi prelucrării) meta-


172

lelor: „fierar, ca de la sâg / sâgă“; pl. sâgani (sîgani) / sâgance (sîgance):„comunităţi de lucrători de la sâg / sâgi, cu chipuri negre de fum, de la cup-toare / forje, ori murdare, mânjite de funingină, prafuri, soluţii etc.“ (v. infra,sigan / sîgancă > ţigan / ţîgancă).

68) SÂGANCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgan / sigan + sufixulmoţional -ancă: „sâgancă“ / „sigancă“ – „soţie / lucrătoare ca pietrar / fierar,cu înfăţişare rupestră, ca de la sâg / sâgă“, „săteancă din Sâg“ (v. infra, sigan/ sîgancă > ţigan / ţîgancă).

69) SÂGAR / SÂCAR, SĂGAR / SĂCAR, SEGAR / SECAR, SIGAR/ SICAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâc[ă], săg[ă] / săc[ă], seg[ă]/ sec[ă], sig[ă] / sic[ă] + -ar „sâgar“, „sâcar“, „săgar“, „săcar“, „segar“, „se-car“, „sigar“, „sicar“, „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; din epoca fie-rului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă, producătorul (fabricantul) /producătorii, purtătorul / putătorii, utilizatorul / utilizatorii se numesc sicar /sicari.

70) SÂGICĂ / SÂGĂRICĂ s. f. < sâg[ă] / sâgărie + suf. dim. -ică / -ice „sâgică“, „sâgărică“, „sâg / sâgă mărunt[ă]“, „mărgea de gresie“, „pietrişrezultat din spargerea / prelucrarea gresiei“.

71) SÂGĂRIE / SÂGĂRAIE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] +suf. col. -ărie / -ăraie „sâgărie“ / „sâgăraie“, „mulţime / droaie de sâgi“, „lacariera de extras / prelucrat sâgi / gresii”, „tone de spărturi / pietriş de gresii /sâgi“.

72) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂ-RIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / secărie + suf. col. -işce/ < -işte „sâgişce“, „sâgişte“, „sâgărişce“, sâgărişte“, „secărişte“, „mulţime /droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.

73) SÂGCIOARĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. -cioară„sâgcioară“, „sâguţă“, „gresioară“, „lamă mică de gresie“, „măgea de sâgă“.

74) SÂGCIOR s. m / n.< pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. -cior „sâg-cior“, „sâg mic“, „sâguşor“, „sâguţ“.

75) SÂGEL s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. dim. -el „sâ-gel“, „sâg mai mic“.


173

76) SÂGESC / SÂGHESC, SÂGESCU / SÂGHESCU, SĂGHIESC /SĂBIESC adj. / s. m. < sâg[ă], săghie / sabie + suf. mod. / onom. -esc / -escu „sâgesc“ / „sâghesc“, „săbiesc“ / „săbiescu“, „ce ţine de sâg[ă] / sabie“;în onomastica valahă de azi: Săgescu, Sâgescu, Săghescu, Săbiescu etc.

77) SÂGEŞTI / SÂGHEŞTI, SEGEŞTI / SEGHEŞTI, SIGEŞTI /SIGHEŞTI s. m. pl. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -eşti „sâgeşti“/ „sâgheşti“, „segeşti“ / „segheşti“, „sigeşti“ / „sigheşti“.

78) SÂGET / SÂGHET, SEGET / SEGHET, SIGET / SIGHET s. n.< pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -et „sâget“ / „sâghet“, „seget“ /„seghet“, „siget“ / „sighet“.

79) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂ-RIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / sâcărie + suf. loc. -işce / < -işte „sâgişce“ / „sâgişte“, „sâgărişce“ / „sâgărişte“, „secărişte“ < „sâ-gărişte“, „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.

80) SÂGICĂ / SÂGICE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf.dim. -ică / -ice „sâgică“ / „sâgice“, „sâg / sâgă mărunt[ă]“, „mărgea de gre-sie“, „pietriş rezultat din spargerea / prelucrarea gresiei“.

81) SÂGILĂ s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. aug. -ilă„sâgilă“, „sâgoi“, „mare cât un sâg / stâncă“.

83) SÂGIME s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -ime „sâgime“,„mulţime / droaie de sâgi din albiile pâraielor / râurilor“.

84) SÂGIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -iş „sâgiş“, „mulţi-me / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.

85) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂ-RIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / secărie + -işce / -işte„mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.

86) SÂGIŢĂ / SICĂIŢĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sică +suf. dim. -iţă „sâgiţă“ / „sicăiţă“, „sâgă / sică micuţă“.

87) SÂGOI / SÂGOAIE s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf.aug. -oi / -oaie „sâgoi“ / „sâgoaie“. „sâg / sâgă enorm[ă]“.


174

88) SÂGON / SÂGOANE s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg / sâg[ă] +suf. aug. [cu circuit îndeosebi în Banat] -on / -oane „sâgon“ / „sâgoane“, „sâg/ sâgă peste măsură de mare“.

89) SÂGOS adj. / s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -os „sâgos“,„loc / teren cu mulţime de sâgi“, „pietros“; onomastică: Sâgosu / Sigosu.

90) SÂGŞOR s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. -şor „sâg-şor“, „sâg mic“, „sâguţ“.

91) SÂGŞOARĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. -şoară,„sâgşoară“, „gresioară“, „lamă mică de gresie“, „mărgea de sâgă“.

92) SÂGUCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. dim. -ucă„sâgucă“, „sâgă / gresie foarte mică“, „mărgea de gresie“.

93) SÂGUI / SÂCUI, SEGUI / SECUI, SICUI s. m. / n. < pelas-go[>valaho]-dac. sâg[ă] / sic[ă] + suf. -ui „om de la sâgi“, „cel ce lucrează lacariera de gresie“ – în neolitic; „producător / purtător, înarmat de / cu sică“ –în epoca în care Dacia era leagănul civilizaţiei aramei, bronzului, fierului,aurului, argintului etc“; „sâgan“, „ţigan“, „venetic“, „mercenari-venetici – detoate seminţiile / etniile – aduşi de imperiile evmezice în inima Daciei, înlocurile sâgoase / muntoase ale Carpaţilor de Curbură [fapt pentru care autoh-tonii valahi / dacoromâni le-au şi dat numele de secui, spre a-i deosebi de sâ-gani > ţigani], mercenari cu misiunea de a stăvili valurile migratoare mongo-lo-turco-tătare din secolele XII / XVI către imperiile Europei Centrale“ – dinevul mediu încoace; istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu neîncredinţează că secuii sunt «amestec de elemente etnice diferite: turcice, ori-entale şi maghiare [...]; luptând în avangarda trupelor maghiare, secuii au fostaşezaţi de obicei la hotare; de aceea, pe măsură ce progresau cuceririle un-gare, îi găsim mai întâi în Bihor, unde au trăit alături de români, de la care auînvăţat şi scrierea, cum ne relatează cronicarul Simion de Keza; ulterior (se-colul al XII-lea) îi aflăm pe Mureş şi Târnave iar la începutul secolului alXIII-lea pe locurile unde trăiesc şi astăzi [...]; secuii împrumutară [de la va-lahi / dacoromâni] multe obiceiuri, portul, felul de a-şi face casele şi altele; dela o vreme unii dintre secui trecură şi peste munţi, stabilindu-se în părţile Ba-căului şi Romanului: urmaşii lor sunt ciangăii de astăzi.» (GIrva, 194 sq.).

94) SÂGUICĂ < SICUICĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgă / sică +suf. dim. -uică „sâguică“ / „sicuică“, „sâgă / sică mititică“.


175

95) SÂGUŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. dim. -uş „un sâgmai mic“, „sâguş“; vectorizare semantic-toponimică: „locul cu sâguş“.

96) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâ-ghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redes-chise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub pre-siunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmă-cirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr,1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a topo-nimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş /pietriş“) – localitate în judeţul Braşov (cf. CPLR, 89).

97) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâ-ghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redes-chise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub pre-siunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâl-măcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf.GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică atoponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş/ pietriş“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 89).

Fig. 44. Sebeş, judeţul Alba – cu vile municipale, sâgi şi râu („Carte poştală“, editată de Poşta Română, Bucureşti, 2002).

98) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâ-ghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redes-chise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub pre-


176

siunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmă-cirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr,1080 –, sursa wikipedistă neprecizându-ne în ce inscripţie latină apare, ori înce document imperial-romanic – «în antichitate, pe locul Sebeşului de astăzis-a aflat o aşezare dacică, încorporată Imperiului Roman»; 2. evmezic-hab-sburgică / austro-ungară – Melnbach / Mühlbach / Mühlenbach – „râul mo-rii“, în tâlmăcirea saso-germană, ori Szászsebes – „sebeşul / segheşul / sâ-ghişul saşilor“, în tâlmăcire maghiară; «în cele mai vechi documente istoricecare atestă existenţa Sebeşului, localitatea poartă numele de Malembach»,într-un document din anul 1245, «Millenbach» – într-un document din anul1309, «denumiri care derivă din săsescul Malemboch, însemnând „râu carepoartă mult pietriş“, lucru care corespunde realităţii geografice; numele ger-man modern al oraşului [e] Mühlbach „râul morii“» – Wikipedia; vectori-zarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaiede sâgi, adică sâgiş / pietriş“, „locul cu mori de piatră / apă“) – localitate înjudeţul Alba (fig. 44, supra; cf. CPLR, 89).

Pe harta Daciei, ca şi în România (adică „nucleul“ supravieţuitor pânăazi al Daciei Nord-Dunărene), Sebeşul forma şi încă formează o pereche to-ponimic-zalmoxiană de mare – mic, bineînţeles, cu Sebeşelul (v. infra).Sebeşul – din judeţul Alba –, de coordonate: 45° 57′ 36″ N – 23° 34′ 12″ E /45° 57′ 36″ N – 23° 34′ 12″ E, cu atestare antic-dacică, neîntreruptă până azi,când numără 27698 de locuitori, din care copleşitoarea majoritate este consti-tuită din 25580 de valahi, alături de care trăiesc minorităţile etnice (în ordinenumeric-descrescătoare): 1406 ţigani, 425 germani / saşi, 218 unguri / maghi-ari şi 51 de cetăţeni formând un grup din evrei, ucraineeni, ruşi, sârbi, bulgari,turci, greci ş. a. (potrivit recensământului din 2002), are statut de municipiu alRomâniei – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal (adică provin-cia / euro-regiunea Transilvania, după cum fost-a denumită de cancelariileimperial-evmezice, nu de valahi).

99) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâ-ghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redes-chise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub pre-siunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmă-cirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr,1080 –, sursa wikipedistă neprecizându-ne în ce inscripţie latină apare, ori înce document imperial-romanic; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară –Melnbach / Mühlbach / Mühlenbach – „râul morii“, în tâlmăcirea saso-ger-mană, ori Szászsebes – „sebeşul / sâghişul saşilor“, în tâlmăcire maghiară;vectorizarea semantică a hidronimului: „râul cu segheş / sâgheş, râul cudroaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“, „râul cu mori de piatră / apă“) – râu înjudeţul Alba (fig. 44, supra / 45, infra).


177

Râul Sebeş („segheş“ / „sâgheş“) izvorăşte din Munţii Cindrel, de la oaltitudine de-aproape 1660 de metri, trece prin comuna Petreşti-Alba, „capi-tala“ celebrei „culturi-Petreşti“, de factură cucuteniană, apoi, prin Sebeş, ora-şul care-i poartă numele, după tradiţia pelasgo[ > valaho]-zalmoxiană („omo-nimia râu-davă strategică“), aflându-şi confluenţa cu Secaşul („râul sâgaşu-lui / sâgişului“), chiar în localitatea Lancrăm, deci pe pământul naşterii celuimai mare poet expresionist şi filosof din secolul al XX-lea, Lucian Blaga,vărsându-se după câţiva kilometri, în amonte de Vinţu de Jos, într-unul dinrâurile fundamantale ale Daciei / României, Maris > Moris > Mureş (maiprecis, în Mureşul Mic, formând pereche hidronimică, la Siggdun / Seghe-din, cu Mureşul Mare / Tisa, încât informatorii lui Herodot, părintele «Istori-ilor», l-au făcut să creadă că-i „fluviul Maris / Mureş“).

Râul Sebeş (< sebieş / seghieş, „sâgheş“, „cu droaie de sâgi“, „pie-tros“) are un potenţial hidroenergetic impresionant (bine evidenţiat şi de pa-gina-i „monografică“ din Wikipedia): «Din necesitatea asigurării cu energieelectrică a ţării, râul Sebeş [...] a fost inclus în primul plan de electrificare aRomâniei, dintre anii 1951 – 1960; cu izvoarele în etajul subalpin, pe versan-tul sudic al culmii Cindrel-Frumoasa, cursul Sebeşului, lung de 88 km [...],străbate, într-un extins areal cu şisturi cristaline, o succesiune de sectoare în-guste, ori largi, favorabile amenajării barajelor şi lacurilor naturale; studiilecomplexe, intensificate, începând din anul 1965, au relevat faptul că, peSebeş, pot fi realizate şase uzine hidroelectrice, cu o putere instalată de 390MW şi [cu] o capacitate de producţie de 691 mil[ioane] kwh / an: Frumoasa(cu o putere instalată de 10 MW şi cu o capacitate de producţie de 17 mi-l[ioane] de kwh / an), Gâlceag (150 MW – 260 mil[ioane] de kwh / an),Şugag (150 MW – 260 mil[ioane] de kwh / an), Săsciori (42 MW – 88mil[ioane] de kwh / an), Petreşti (12 MW – 21 mil[ioane] de kwh / an) şiSibişeni (26 MW – 45 mil[ioane]de kwh/an)».

Fig. 45. Sâgi din râul Sebeş (< Segheş, adică „sâgheş“ / „sâgos“).

Amenajările hidroenergetice ale râului Sebeş, declanşatu-s-au în anul1972, cu o puternică susţinere financiară din bugetul României socialiste, în-cât, până în anul Revoluţiei Valahe Anticomuniste, din cele şase hidrocen-trale proiectate pe râul Sebeş, patru erau deja puse în funcţiune înainte deanul 1989: Oaşa-Gâlceag («barajul [...] a intrat în funcţiune în anul 1979;este construit din anrocamente [...] cu mască din beton armat; are înălţimea,la coronament, de 91 m, lăţimea maximă, în bază, de 250 m – în zona talu-


178

zului –, lăţimea, la coronament, de 10 m, şi lungimea maximă de 300 m; acu-mularea realizată, Lacul Oaşa, cu un volum util de 136 mil[ioane] de metricubi, are o suprafaţă de 460 ha şi o lungime de aproximativ şase km; hidro-centrala Oaşa-Gâlceag, de tip cavernă, cu aducţiunea principală constituitădintr-o galerie lungă de 8,2 km, a intrat în funcţiune în aprilie 1980»), Tău-Şugag («barajul Tăul Bistrei, situat în „Poarta Sebeşului“, este construit dinbeton în formă de arc, [având] lungimea de 193 m; lăţimea sa maximă, dinbază, este de 11 m, la cornament – de 4 m, iar înălţimea maximă se ridică la78 m; lacul Tăul Bistrei, format în anul 1983, în spatele barajului, are o lun-gime de circa 3,5 km şi acumulează un volum de apă de 21 mil[ioane de]metri cubi; hidrocentrala Tău-Şugag, tot de tip cavernă, a intrat în funcţiuneîn anul 1984»), Căpâlna-Săsciori («barajul Obrejii de Căpâlna este construitdin beton, fiind de formă arcuită; are grosimea, în bază, de 10,5 m, la corona-ment – de 4 m, înălţimea [fiind] de 42 m şi lungimea de 143 m.; lacul format,Nedeiu / Obreja-de-Căpâlna, este lung de aproximativ 3,2 km, acumulând 3,5mil[ioane] de metri cubi; [...] apa din lac pune în mişcare cele două turbineale hidrocentralei Căpâlna-Săsciori, de câte 21 MW fiecare; funcţionează laîntreaga capacitate din anul 1987») şi Petreşti («barajul Petreşti, construit dinbeton [..., a permis formarea unui lac] lung de 2,1 km, acumulând 1,2 mi-l[ioane] de metri cubi de apă [...]; hidrocentrala Petreşti, cu o putere instalatăde 4 MW, a intrat în funcţiune în anul 1983» – Wikipedia).

100) SEBEŞEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „segheş“ /Seghiş- „sâghiş“ + suf. dim. -el, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între celedouă vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, totexploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană –Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n.„nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară;vectorizarea semantică a toponimului: „micul Sebeş / Segheş“, „mica aşezarecu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – locali-tate în judeţul Alba (cf. CPLR, 89).

101) SEBEŞ-OLT (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâ-gheş“/ Seghiş „sâghiş“ + elementul formant secund -Olt, cu oclusiva palatalăsurdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-,bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-impe-rială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la«sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habs-burgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul depe râul Olt“, „localitatea cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adicăsâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).


179

102) SEBEŞUL DE JOS (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş-„sâgheş“/ Seghiş- „sâghiş“ art. hot. -l, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, întrecele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se,tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-roma-nă – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum,ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-un-gară, + elementele formante: secund, prepoziţia -de-, şi, terţ, -Jos; vectori-zarea semantică a toponimului: „Sebeşul de Jos“ / „Sebeşul din Vale“), înzalmoxiană topo-pereche cu Sebeşul de Sus – localitate în judeţul Sibiu (cf.CPLR, 89).

103) SEBEŞUL DE SUS (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş-„sâgheş“/ Seghiş- „sâghiş“ + art. hot. -l, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, întrecele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se,tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-roma-nă – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum,ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară, + elementele formante: secund, prepoziţia -de-, şi, terţ, -Sus; vectori-zarea semantică a toponimului: „Sebeşul de Sus“ / „Sebeşul din Deal“), înzalmoxiană topo-pereche cu Sebeşul de Jos – localitate în judeţul Sibiu (cf.CPLR, 89).

104) SEBIŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seghiş / Sâghiş „sâghiş“, cuoclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, bi-labializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperia-lă, antic-romană (v. supra) şi evmezic-habsburgică / austro-ungară (v. supra);vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea cu sâghiş“) – localitate înjudeţul Bistriţa-Năsăud (cf. CPLR, 89).

105) SEBIŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seghiş / Sâghiş „sâghiş“, cuoclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“,bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-impe-rială, antic-romană (v. supra) şi evmezic-habsburgică / austro-ungară (v.supra); vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea cu sâghiş“) – locali-tate în judeţul Arad (cf. CPLR, 89).

106) SECACI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ac [m. sg. sâgac; pl. săcaci / sâgaci]; vectorizarea semantică a toponimului:„locul / satul sâgacilor“) – localitate în judeţul Arad (cf. CPLR, 90).

107) SECAR > SICAR (< pelasgo[>valaho]-dac. sig[ă] / sâg[ă], orisică + suf. -ar „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“, cel ce face / poartă


180

săbii / sici; din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă, purtă-torii / utilizatorii se numesc sicari < sică + suf. -ar / pl. sicari).

108) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ +suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a hidronimului: „râul de la sâgul mic >sâgaş“ / „râul cu segaş[i] > sâgaş[i]“) – râu din judeţul Alba ce se varsă înTârnave, între Blaj şi Teiuş (v. supra, râul Sebeş).

109) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ +suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic >sâgaş“ / „localitatea sâgaşilor“) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 90).

Fig. 46. Harta judeţului Timiş: localităţi desemnate prin compuse / derivate de la sâg – sâgă:Sacoş (Sacoşul Mare / Mic / Turcesc), Săcălaz, Secaş etc.

110) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ +suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic >sâgaş“ / „localitatea sâgaşilor“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 90;v. supra, fig. 46). O pereche toponimic-zalmoxiană, de mare – mic, dupăcum se certifică prin documente din arhive administrativ-evmezice, ţinând deorizontul anului 1440, forma Secaşul Mic, bineînţeles, cu Secaşul Mare, pa-re-se, aşezarea din jurul davei / cetăţii Şoimoş; în onomastica valahă: Secă-şan, Secăşanu etc.

111) SECĂRIA / SECĂRIE (< pelasgo[>valaho]-dac. Segărie / Sâ-gărie [< sâgă + suf. col. -ărie] / din sâgărie – substantiv feminin articulat ho-tărât-singular – a rezultat toponimul Secăria; vectorizarea semantică a toponi-


181

mului: „sâgăria“, „locul / satul celor de la droaia de sâgi, al sâgărenilor“, nu„al cultivatorilor de secară“, cum au înţeles cercetătorii „grăbiţi“ ai arhivelorPelasgimii > Valahimii); toponimul Secăria (Secăria de Sus) din Dacia de lanord de Dunăre (România, provincia Muntenia), este menţionat într-un docu-ment datând din 16 iulie 1538; Secăria („sâgăria“) domnului / jupânului Dră-ghici apare tot într-un document muntenesc din 7 august 1574; astăzi, există osingură localitate, un singur sat, Secăria, în România – provincia Muntenia,judeţul Prahova (cf. Ders, 212 / cf. CPLR, 90).

112) SECĂRIŞTE (< pelasgo[>valaho]-dac. Segărişte / Sîgărişte <sigă + suf.[I] -ărie + suf.[II] -işte; toponimul conservat-a două etape de deri-vare: [I] segă (nu secă, ori sică) / sâgă + sufixul topo-colectiv -ărie > Sâgă-rie, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“; pe când cuvântul sâgărie nu maiera perceput în nucleul său topo-semantic colectiv, acesta a înregistrat –pleonastic – o secundă derivare; altfel, toponimul ar fi fost Sâgişte – Sîgişte –/ Sigişte, căci apelativele sâgărie şi sâgişte sunt sinonime; [II] sâgărie / sîgă-rie + suf. topo-colectiv -işte / -isce > Sâgărişte) – toponim din Dacia Nord-Dunăreană (România – provincia Muntenia), menţionat într-un document din10 noiembrie 1528 (cf. Ders, 212; v. supra, localitatea Cigarisce din Cro-aţia).

113) SECĂŞEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgăşel [< sâg- „sâg“ +suf. dim. -aş + suf. dim. -el]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul dela sâgul mic de la sâgăşel“, realizându-se astfel perechea toponimic-zalmoxi-ană de mare / vechi [Secaş] – mic / nou [Segăşel / Sâgăşel]: „sâgaşul mic /recent“; deopotrivă, poate însemna, dacă avem în vedere amplasamentul, „sa-tul de pe râul Secaşul mic“, supra, Secaş / Roşia de Secaş) – localitate dinjudeţul Alba (cf. CPLR, 90).

114) SECĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş / Segaş „sâgă“[I.sâgă + suf. -aş] + [II] suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului:„locul / satul celor de la sâgaş, al sâgăşenilor“) – localitate în judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 90).

115) SECĂTURĂ-PLĂIŞOR / SECĂTURĂ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segătură / Sâgătură [< [în]sâga „însâga“ + suf. -ătură; „[în]sâgătură“,deci cu aferezarea lui în-] + Plăişor [plai + suf. dim. -işor]; vectorizarea se-mantică a toponimului: „săcătura / sâgătura de plăişor) – toponim din DaciaNord-Dunăreană (România, provincia Muntenia), potrivit unui document is-toric datând din 11 februarie 1558; la plural, săcături „sâgături“ apare în do-uă documente munteneşti: unul din 17 ianuarie 1558 şi celălalt din 5 august1586 (termenul apare şi în alte documente munteneşti – unul din 24 septem-


182

brie 1563 şi celălalt, din 18 ianuarie 1597 etc. – cf. Ders, 212). Sâgătura (<săcătura < secătura, cu -a- / -e-, ori cu -ă- / -â-, şi cu -c- / -g-) nu însemna înorizontul secolului al XVI-lea („departe semantic“ de sinonimul secătură deastăzi) nici ржанное поле [„mirişte de secară“], nici место вырубленноволеса [„loc de pe care pădurea a fost tăiată / defrişată“], nici „terrain cultivé auseigle“ [teren cultivat cu secară], ori „terrain defriché“ [teren defrişat], ci sâ-gătură, adică teren aproape neproductiv (nici pentru cereale, nici pentru ar-borii pădurii) – ce nu trebuie confundată (îndeosebi, de „birouaşi“, cu săcă-tura ca loc în care a[u] secat izvorul / izvoarele, ori cu secătura ca „om secde minte“); în pădurile în care masa / „ulucul“ de sâgă se află la douăzeci-treizeci de centimetri sub stratul de cernoziom (sau de „pământ bun de agri-cultură“), sâga nepermiţând fagilor, stejarilor, ulmilor, dăcinilor, brazilor etc.să se înrădăcineze pentru a atinge maturitatea, se creează „insule-de-codru“ /„luminişuri-de-codru“ (dar cu această accepţiune pur-logică, pelasgo[>vala-ho]-dacă, de seget > sighet, nu poţi să întâlneşti vreo vocabulă din limbamaghiară, nici în szigeti, sziget-, nici în szigetlakó etc. [cf. CheRM-I, 439] –ceea ce a făcut, poate, ori mai produce şi azi destule „victime“ ce şi-au rupt,ori îşi mai sparg incisivii în sâgă / arcer, cute etc., printre maghiarofili / ungu-rofili de Sighetul Marmaţiei / Silvaniei, ori printre extremiştii şi nostalgiciiImperiului Austro-Ungar).

116) SECEANI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secă / Segă „sâgă“ + suf. -ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâ-gă, al sâgeanilor“) – localitate în judeţul Timiş (CPLR, 90). Satul Seceani,de coordonate: 45° 58′ 37″ N – 21° 19′ 2″ E / 45° 58′ 37″ N – 21° 19′ 2″ E, din co-muna Orţişoara, judeţul Timiş, amplasat în Câmpia Mureş-Banatului, într-ozonă în care arheologii au descoperit urme de civilizaţie antică dacă şi roma-nă, situat la 35 km de municipiul Timişoara şi cam tot la aceeaşi distanţă faţăde municipul Arad, la recensământul din anul 2002, avea 595 de locuitori(valahi / dacoromâni: 555, germani: 2, unguri: 6, ţigani: 28), reper demogra-fic alarmant de scăzut, faţă de anul 1900, al recensământului „de apogeu de-mografic“, pe când înregistra 1923 de locuitori: valahi / dacoromâni: 1717,germani: 152, unguri / maghiari: 49, ţigani: 5. În îndelungata istorie a locali-tăţii Seceani (adică de sat de „sâgeani“), toponimul a cunoscut, fireşte, pre-siunea de factură lingvistică imperială, antic-romană şi evmezic-habsburgică /austro-ungară, documentele înregistrând satul sub numele Zechien (adică „se-ghian“ / „de sâg“) – în anul 1256, Secsany (adică „segeani“ / „de sâgeani“) –după cum se certifică de către «Dijmele Papale de la 1333 – 1337»; arhaica-ipecete civilizatorie pelasgo(>valaho)-dacă de la începuturi până azi (istoriculNicolae Ilieşu afirmă că satul Seceani s-a ridicat «pe un loc defrişat de va-lahi» – cf. Seceani, Wikipedia) se observă şi graţie evmezicelor documentece relevă existenţa unei perechi toponimic-zalmoxiene de mare (Seceaniul


183

Mare) – mic (Seceaniul Mic), pereche toponimică tâlmăcită cu „fidelitate im-perială“ (atât cât putea proba atunci cultura administratorilor austro-sârbo-un-guri şi în ciuda slavizării de cancelarie exercitată „cu inconştienţă istorică“ deBiserica Ortodoxă Sârbo-Valahă), în Veli Szecsan / Marele Secian (pleonas-tic: „marele sâgean“) – Mali Szecsan / Micul Secian (oximoronic: „micul sâ-gean“), potrivit unui document din anul 1582.

117) SECERÁ verb tranzitiv < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră„sâgelă“ (infra) + desinenţa verbală de infinitiv, -a; vectorizări semantice: 1.„a tăia / reteza din bază tulpinile de cereale – grâu, secară, orz, ovăz etc. –, fo-losindu-te de seceră, ori de alte unelte“; 2. „a ucide oameni / animale, în ma-să, dintr-odată, în bătălii / războaie“ (cf. DEX-75, 845).

118) SECERAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâ-gelă“ + suf. prof. -ar; vectorizare semantică: «Luna august. – secera + suf.prof. -ar» (DEX-75, 845).

119) SECERAT s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâge-lă“ + suf. prof. -at; vectorizare semantică: „seceriş“ (cf. DEX-75, 845).

120) SECERĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. secelă / sâgelă [sâgă +suf. dim. -el / -elă]; în neolitic, secera < segela / sâgela ca unealtă agricolăîntrebuinţată la recoltarea cerealelor se confecţiona dintr-o lamă curbată desâgă / gresie ; în epoca metalelor, se confecţiona din fier – şi încă se mai obţi-ne şi-n zilele noastre «dintr-o lamă îngustă şi curbată de oţel, cu tăişul în inte-rior (prevăzut cu dinţi), fixată într-un mâner de lemn» (DEX-75, 845); cândlegătura „ombilical-semantică“ dintre secelă / segelă [„sâgelă“] – unealta desâgă – şi unealta de fier cunoaşte autoanihilarea, când diminutivarea secelă /segelă [„sâgelă“] nu mai este percepută de vorbitorii pelasgi [> valahi] arha-ici, are loc şi transformarea sonantei lichide laterale -l-, în perechea-i vibran-tă, -r-, rezultând apelativul segeră > seceră, ca în circuitul limbii valahe con-temporane.

121) SECERĂTOR, -OARE, substantiv m. / f., adj. < pelasgo[>vala-ho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ător / -ătoare; vectorizare se-mantică: «1. (Persoană) care seceră. 2. S. f. Maşină agricolă de recoltat careseceră cereale şi alte plante agricole» (DEX-75, 845).

122) SECERĂTURĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră„sâgelă“ + suf. prof. -ătură; vectorizare semantică: «Recoltă secerată – sau desecerat» (DEX-75, 845).


184

123) SECERIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. secerá < segerá „sâge-rá“ + suf. prof. -iş; vectorizare semantică: 1-a. „acţiunea de a secera“; 1-b.„perioadă de timp în care se desfăşoară seceratul“; 2. «recoltă secerată»(DEX-75, 845).

124) SECIA / SEČA... (< pelasgo[>valaho]-dac. Secia / Sâgea [sâgă+ suf. dim. -ea] „sâga mică“ / „sâgea“; vectorizarea semantică a toponimului:„localitatea de la sâgea“) – localitate din Dacia Sud-Dunăreană, azi, Seča Re-ka [< Secia / Sâgea „sâgea“ + Reka „râu“; vectorizarea semantică a toponi-mului: „la sâgeaua râului“], în Serbia, localitate situată pe malul râului Skro-pez, în valea-i din Muntele Crna, la sud-est de oraşul Macovişte şi la sud-vestde oraşul Razana.

125) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgiu“) –localitate în judeţul Prahova (cf. CPLR, 90).

126) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) –localitate în judeţul Vâlcea (cf. CPLR, 90).

127) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) –localitate în judeţul Vrancea (cf. CPLR, 90).

128) SECIURI (< pelasgo[>valaho]-dac. s. m. sg. Seciure / Sîgiure„sâgure“ [pentru analogie, v. pelasgo-dac. strugure); plural arhaic: seciuri /segiuri / sâgiuri; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celorde la sâgiuri“) – localitate în judeţul Prahova (CPLR, 90); formează o pere-che toponimic-zalmoxian-prahoveană, de singular (Seciu) – plural (Seciuri).

129) SECIURILE (< pelasgo[>valaho]-dac. Seciuri / Segiuri / Sâ-giuri [plural arhaic, v. supra] + art. hot. -le; vectorizarea semantică a to-ponimului: „satul sâgiurilor“) – localitate în judeţul Gorj (cf. CPLR, 90).

130) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] – sâg + art.hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de lasâg“) – localitate în judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 90).

131) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] – sâg + art.hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „satul celor de la sâg“) –localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).


185

132) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sec / Seg „sâg“ + art. hot. -[u]l;vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – loca-litate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 90).

133) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sec / Seg „sâg“ + art. hot. -[u]l;vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – locali-tate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).

134) SECUI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâg + suf. -ui];vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgui“) – lo-calitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).

135) SECUI s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sec- / seg- / sîg- „sâg“ +suf. -ui; secui 1. „om de la sâgi“, „cel ce lucrează la cariera de sâgă / gresie“– în neolitic; 2. „producător / purtător, înarmat de / cu sică“ – în epoca în careDacia era leagănul civilizaţiei aramei, bronzului, fierului, aurului, argintuluietc“; „sâgan“, „ţigan“, „venetic“, „mercenari-venetici – de toate seminţiile /etniile – aduşi de imperiile evmezice în inima Daciei, în locurile sâgoase /muntoase ale Carpaţilor de Curbură [fapt pentru care autohtonii valahi /dacoromâni le-au şi dat numele de secui, spre a-i deosebi de sâgani > ţigani],„mercenari cu misiunea de a stăvili valurile migratoare mongolo-turco-tătaredin secolele XIII / VI către imperiile Europei Centrale“ – din evul mediuîncoace; istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu ne încredinţeazăcă secuii sunt «amestec de elemente etnice diferite: turcice, orientale şi ma-ghiare [...]; luptând în avangarda trupelor maghiare, secuii au fost aşezaţi deobicei la hotare; de aceea, pe măsură ce progresau cuceririle ungare, îi găsimmai întâi în Bihor, unde au trăit alături de români, de la care au învăţat şi scri-erea, cum ne relatează cronicarul Simion de Keza; ulterior (secolul al XII-lea)îi aflăm pe Mureş şi Târnave iar la începutul secolului al XIII-lea pe locurileunde trăiesc şi astăzi [...]; secuii împrumutară [de la valahi / dacoromâni]multe obiceiuri, portul, felul de a-şi face casele şi altele; de la o vreme uniidintre secui trecură şi peste munţi, stabilindu-se în părţile Bacăului şi Roma-nului: urmaşii lor sunt ciangăii de astăzi.» (GIrva, 194 sq.).

136) SECUIA (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguie / Sâguie [sâgă + suf.aug. -uie] + art. hot. fem. sg. -a; vectorizarea semantică a toponimului: „locul/ satul celor de la sâguie“) – localitate în judeţul Vaslui (cf. CPLR, 90).

137) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf.aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celorde la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Bacău (cf. CPLR, 90).


186

138) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf.aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celorde la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 90).

139) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf.aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celorde la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).

140) SECUIENI[I] NOI (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguieni / Sâgu-ieni + elementul formant secund, Noi, spre a forma o pereche toponimic-zal-moxiană de vechi [v. Secuieni, supra] – nou; vectorizarea semantică atoponimului: „locul / satul noilor sâguieni“) – localitate în judeţul Neamţ (cf.CPLR, 90).

141) SECUIESC (< pelasgo[>valaho]-dac. secui / sîgui + suf. -esc;adjectivul pelasgo[>valaho]-dac, Secuiesc, „de-al sâguilor / secuilor [ca pur-tători de sică]“ este element formant secund în două toponime din Arutela >Arudela > Arudeal / Ardeal: Cristuru Secuiesc – din judeţul Harghita – cf.CPLR, 31 – şi Târgu[l] Secuiesc – din judeţul Covasna – cf. CPLR, 101).

142) SECUIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguiu[l] / Sâguiu[l] [sâg +suf. -ui + art. hot. -l]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul ce-lor de la sâgui“) – localitate în judeţul Buzău (cf. CPLR, 90).

143) SECULEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] [sâg +art. hot. -l] + suf. top. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „satul celorde la sâg, al sâguleştilor“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).

144) SECURE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. segure / săgure „sâgure“[pentru analogie, v. pelasgo-dac. sâmbure, strugure etc. – cf. REtn, 383 /392]; în neolitic, securea / segurea, „topor mare“, ca armă / unealtă de tăiat,era confecţionată din sâgă / gresie (cremene) şi, începând cu epoca metalelor,din fier; ca toponim, Secure, apare într-un document muntenesc, datând din 2iulie 1533: «între Săcure şi ...» / «между Cакуре и по...» (Ders, 213); topo-nimia (cf. CPLR, 90) din România contemporană nu a păstrat Săcure[a],decât diminutivat, în moldovenescul Securiceni „săcuriceni“ (v. infra).

145) SECURICE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. secure / săgure „sâgu-re“ + suf. dim. -ice; vectorizare semantică la securice / săcurice: „secure mi-că“.

146) SECURICENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Securici / Săgurici„securi mici“ + suf. top. -iceni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul /


187

satul celor înarmaţi cu securi mici, adică topoare“, „dava purtătorilor de se-curici“) – localitate din judeţul Suceava (cf. CPLR, 90).

147) SECURISCA (< pelasgo[>valaho]-dac Securişca „toporişcă“[secure / segure „secure“ + suf. -işcă / -işca]; vectorizarea semantică a topo-nimului: „fortăreaţa de la Securişca“, sau „dava-secure / sâgure“); transli-terarea grecească a toponimului pelasgo[>valaho]-dunărean: Σεκούρισκα;Securişca desemnează o davă / fortăreaţă strategică din Dacia Sud-Dunăreană– provincia Moesia Inferioară – cf. Fontes, II, 758 –, de la gura râului Asa –„afin“, cf. PTZpl, I, 44 sqq.) > Osăm (afluentul de pe malul stâng al Dunării),fortificaţie imperial-iustiniană ale cărei ruine sunt considerate cele ce se maipot vedea şi astăzi în satul bulgăresc Belavoda-Nicopole; Procopius din Cae-sareea (500 – 575 aprox.), în lucrarea sa, Despre zidiri, certifică: «IV, 7. 3.Deci să pornim mai întâi de aici spre locuitorii din Moesia pe care poeţii îinumesc „luptători de aproape“; pentru că ţara lor se mărgineşte cu Illyria. 4.După localitatea Lucernariaburgu, împăratul Iustinian a zidit o fortăreaţă no-uă, Securisca» (Fontes, II, 469). Pare-se că nu-i vorba despre localitateaSâgărişte / Sigărişte > Cigarisce, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“,„cariera cu sâgi mărunţite de sigini / sâgari pentru extragerea / prelucrareaminereurilor, pentru construcţii, pentru obţinerea pietrei de var şi a prafurilorfolosite la zugrăvit, ori în tăbăcărie“ (supra), localitate din Istria-Peninsulă,azi, în Croaţia, cercetată de acad. Sextil Puşcariu, când topinimul a fost înre-gistrat şi pe harta întocmită în orizontul anului 1925.

148) SECUSIGIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu- „secu[l]“ / „usca-tul“ + -sigiu „sîgiu[l]“ / „sâg[iul]“; vectorizarea semantică a toponimului: „sî-gul / sigiul uscatului, neinundabilui loc“; reamintim că Secusigiul se află pemalul stâng, în matca Mureşului) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 90).

149) SEGAJ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seg- „sâg“ + suf. top. dim. -aş; în segaş „sâgaş“ se constată „sonorizarea“ constrictivei prepalatale surde -ş în -j, sub „presiunea“ bazei de articulare administrativ-imperiale evmezicehabsburgice / austro-ungare; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cusâgaş“, „localitatea sâgaşului“) – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 90).

150) SEGARCEA (< pelasgo[valaho]-dac. segărice / sâgărice + arti-colul hotărât pentru nominativ / acuzativ, feminin-singular: -a şi cu sincopalui -i-) – localitate (cf. CPLR, 90) din judeţul Dolj, aflată cu 28 de kilometrimai la sud de Craiova, având coordonatele: 44° 5′ 37″ N – 23° 44′ 46″ E –44° 5′ 37″ N – 23° 44′ 46″ E; din 1965, a devenit oraş; potrivit statisticilor,„în anul 1965, Segarcea avea 8550 de locuitori“, număr ce – la recensământuldin anul 2002 – a scăzut la 8066.


188

Este un important centru viticol (fig. 47-b) din România (cu faimăadusă de înalta calitate a producţiei de coniac, de zaibăr, de vinuri albe etc.).Unii dintre istorici / arheologi susţin că – pe temeliile unui turn dacic – înanul 1547, a fost ridicată o mânăstire fortificată, ale cărei ziduri, reparate însecolul al XIX-lea, au rămas pe verticală până în zilele noastre, în ciuda seis-melor imperial-otomane şi de alt soi, cunoscute de provincia Alutuania > Ol-tenia – ce-a jucat un rol fundamental din istoriile Daciei şi până în prezent.

a) b)Fig. 47. Segarcea – a) poziţionarea oraşului pe hartă; b) intrarea în „cetatea zaibărului regal“.

151) SEGARCEA-DEAL (< pelasgo[valaho]-dac. Segăricea [cu sin-copa lui -i-] „sâgăricea“ + elementul formant secunt, Deal; vectorizarea se-mantică a toponimului: „sâgăricea din deal“) – localitate din judeţul Teleor-man (cf. CPLR, 90).

152) SEGARCEA-VALE (< pelasgo[valaho]-dac. Segăricea „sâgări-cea“ + elementul formant secund, Vale; vectorizarea semantică a toponimu-lui: „sâgăricea din vale“) – localitate din judeţul Teleorman (cf. CPLR, 90).

153) SEGET / SEGHET > SIGET / SIGHET > SÎGET / SÂGHETs. n. < pelasgo[valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -et; vectorizare semantică:„mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.

154) SEGGE[T]D[UN] / SZEGED (< pelasgo[valaho]-dac. Seghe-din < Seghetdyn < Seggetdun < Seggetdon, toponim rezultat prin compu-nere: segget- „sîget“, „pietriş“ + -don > -dyn / -din „apă mare“ / „tamină“,„ce ţine de Dunăre“ / „dinspre Dunăre“); vectorizarea semantică a topo-nimului: „dava sâgetului de la apa fără fund“ / „aşezarea sâgetului de la ta-mină“) – davă din Dacia de Vest, pe malul stâng al Dunării, la vărsarea Mu-reşului în Tisa (de unde apele acestei perechi zalmoxiene de râuri mai străbatcâţiva kilometri până la confluenţa cu Dunărea), azi, în Ungaria. Segge[t]-


189

d[un] > Seghedin (în limba pelasgo[>valaho]-dacă) / Szeged (în limba ma-ghiară) a fost o importantă, strategică davă a Daciei, formând o „zalmoxian-toponimică pereche“ de mic (Segge[t]d[un] / Szeged) – mare (Siggidun –azi, Belgrad, capitala Serbiei; v. infra, fig. 49). Precizăm că în limba pe-lasgo(>valaho)-dacă, seget (s. n. „sâget“ / „sîget“, desemnând o „mulţime desâgi sparte / mărunţite, produs al viiturilor de râuri, cu „depunere“, îndeosebi,în meandrele acestora“) este rezultat din sufixarea apelativului sâg / sâgă;derivatul seget („sîget“) se relevă anterior anului 450 d. H. (v. „roirea“ supra,fig. 19-a); sâget – dar ca element formant secund – s-a conservat şi în Sar-misegetusa (< Sarmis-seget-tusa) / Sarmizegetusa, numele capitalei Daciei.

Fig. 48. Segget[dun / Duna] > Szeged < Seghed[in] – trainice clădiri din secolul al XX-lea,pe temelii de sîget (< seget).

Seghet[dun] / Seghedin, numele pelasgo-dac, adică valah-arhaic pur-tat şi azi de frumosul oraş din Ungaria (de peste o sută de mii de locuitori),ori, mai exact spus (potrivit grafiei etimologic-maghiare), Szeged (fig. 48, su-pra), a conservat o formă arhaică, nealterată de milenii, a primului elementfor-mant, seget „sâget“, evident, nu din veacul aşezării ungurilor / maghiari-lor în Dacia de Vest – Pannonia, al X-lea, pe malul drept al Dunării de Mij-loc, în partea stăpânită de Imperiul Bizantin, „prin bunăvoinţa împăratului deConstantinopol“, ci cu mult mai târziu; cu multe secole după „încuscririrea“ducelui / „regelui“ valah, Menumorut, cu primul conducător ungur, Arpad,mai exact spus, după căsătoria / nunta fiicei conducătorului valah din „duca-tul“ / „ţara“ dunăreano-tisiană, cu Zultes, fiul lui Arpad, „ginerele maghiar“,când a primit ca zestre şi câteva moşii situate pe malul stâng al Dunării, întrecotul „sacrului“ fluviu dacic (Baja) şi Tisa (dar nu şi dava Seghedin / Sze-ged).

Există şi un onomastic pelasgo(>valaho)-dac, provenind de la toponi-mul Seghedin: Petru Seghedinaţ – nume intrat în istorie, pentru că a fost pur-tat de conducătorul răscoalei din Banat a ţăranilor valahi / dacoromâni, ma-ghiari şi sârbi, din anul 1735, certificându-se astfel şi lingvisticul fapt că în a-cest orizont temporal era „palatalizată“ africata prepalatal-sonoră (-ğ- / -ge-)în oclusivă sonoră (-g’- / -ghe-).


190

Fig. 49. Două oraşe din Dacia de Vest, formând o pereche zalmoxian-toponimică de mic –mare: Segge[t]d[un] (Szeged) – Siggidun (Belgrad).

155) SEGHEDINAŢ (< pelasgo[valaho]-dac. Seghedin „nume de ce-tate-oraş din Dacia de Vest“ – v. supra – + suf. onom. -ăţ[ean], apocopat înspirit dialectal-bănăţean; vectorizarea semantică a onomasticului: „[Petru] celoriginar din Seghedin“); potrivit literei istoriilor, Petru Seghedinaţ a fost, du-pă cum s-a mai spus, marele «conducător al răscoalei ţăranilor români, sârbi,maghiari, din Banat, în anul 1735» (DER, IV, 351).

Fig. 50. Seghişte şi harta vecinătăţilor ei.

156) SEGHIŞTE (< pelasgo[valaho]-dac. Seghiş „sâgiş“ / „sâghiş“ +suf. col. -işte; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgiş-te“, „loc ce se distringe printr-o droaie de sâgi“) – localitate din judeţul Bi-hor, situată (v. supra, fig. 50) la sud-est de oraşul Dr. Petru Groza, avândcoordonatele: 46° 32' N – 22° 29' E (cf. CPLR, 90).


191

157) SEGLEŢ (< pelasgo[valaho]-dac. Seguleţ / Sâguleţ [sâgul +suf. dim. -eţ], prin sincoparea lui -u-; vectorizarea semantică a toponimului:„localitatea celor de la sâgul mic / sâguleţ“) – sat (cf. CPLR, 90) din judeţulDolj.

158) SEGUI s. m. < pelasgo[valaho]-dac. sâg[ă] / sic[ă] + suf. -ui;vectorizare semantică: „om de la sâgi“ / „om înarmat cu sică“ (v. supra: sâ-gui, secui, sicui).

159) SIBICIU[L] DE JOS (< pelasgo[valaho]-dac. compus din Sibi-ciu[l] „sighiciul“ / „sâghiciul“ [< sâg + suf. dim. -ici + art. hot. sg. -/u/l] +prep. de + adv. Jos; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celorde la sâgul mic [sâghiciu], cel de jos, din vale / poiană“) – aşezare din judeţulBuzău; formează pereche buzoian-toponimic-zalmoxiană cu Sibiciul de Sus(cf. CPLR, 90).

160) SIBICIU[L] DE SUS (< pelasgo[valaho]-dac. compus din Sibi-ciu[l] „sighiciul“ / „sâghiciul“ [< sâg + suf. dim. -ici + art. hot. sg. -/u/l] +prep. de + adv. Sus; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celorde la sâgul mic [sâghiciu], cel de sus, din deal“) – aşezare (cf. CPLR, 90) dinjudeţul Buzău; formează pereche buzoian-toponimic-zalmoxiană cu Sibiciulde Jos.

161) SIBIEL (< pelasgo[valaho]-dac. Sibiu / Sîghiu „sighiu“ / „sî-ghiu“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / aşezareacelor de la sîghiel > sibiel“) – localitate din judeţul Sibiu; formează perechetoponimic-zalmoxiană de mic / Sibiel – mare / Sibiu (cf. CPLR, 90).

162) SIBIOARA (< pelasgo[valaho]-dac. Sibiu / Sîghiu „sighiu“ /„sâghiu“ + suf. dim. -oara; vectorizarea semantică a toponimului: „dava /aşezarea celor de la sîghioara > sibioara“) – localitate (cf. CPLR, 90) din ju-deţul Constanţa.

163) SIBIŞEL-BERIN (< pelasgo[valaho]-dac. comp. Sibiş / Sîghiş[sibi- / sîghi- „sâghiu“ + suf. col. -iş ] + suf. dim. -el + Berin ca element for-mant secund / distinctiv – infra; vectorizarea semantică a toponimului: „aşe-zarea celor de la sîghişelul / sibişelul de Berin[i]“) – localitate din judeţulHunedoara (cf. CPLR, 90).

164) SIBIŞEL-RÂU-DE-MORI (< pelasgo[valaho]-dac. comp. Sibiş/ Sîghiş [sibi- / sîghi- „sâghiu“ + suf. col. -iş ] + suf. dim. -el + determi-nativele elemente formante impuse de existenţa celuilalt Sibişel: Râu[l] + de


192

+ Mori; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de lasîghişelul / sibişelul dinspre Râul Morilor“) – localitate din judeţul Hune-doara (cf. CPLR, 90).

Fig. 51. Siggidava / Sibiu (Sâghiu) – Turnul Sfatului (mai mult ca sigur, „în sacrul pătratzalmoxian al Soarelui-Moş“; foto: apud Ovidiu Sopa).

165) SIBIU (< pelasgo[valaho]-dac. Sighiu[l] / Sîghiu[l] [< sighi- /sâghi- + art. hot. -[u]l], cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea bazei articulatorii a funcţionărimiidin administraţiile imperiale cunoscute de Dacia: 1. mai întâi, antica adminis-traţie romană „deformează“ toponimul / hidronimul în Cibinum – constrictivadentală surdă, S- [din pelasgo-dacul Sighiu / Sîghiu] devine africata prepala-tală surdă, Č- / Ci-, în următoarele „circumstanţe atenuant-lingvistice“: în e-poca imperial-romană, provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal aDaciei deţinea nu numai monopolul aurului şi sării, ci era – pentru întregulImperiu Roman, pentru Eurasia – unul dintre cele mai importante centre me-talurgice, producătoare, între altele, şi de sigine / sighine, adică de lănci, da-va-Sighiu / Siggidava fiind la acest capitol între cele mai vestite; sighina pe-lasgo-dacă, de la Herodot citire, devine în graiul romanilor / latinilor sibina /sibyna, ae «f. [un fel de] lance sau ţepuşă de vânătoare» – GDlr, 1122; şipentru că pelasgo-daca sighină fusese transferată în latineasca sibina, cu o-clusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, în -b-, administratorii împăra-tului de la Roma, analogic şi pe baza apropierii semantice dintre numele da-vei, Sighiu / Sîghiu, şi numele vestitului produs militar, pelasgo-dac, sighina> sibina, „conving“ ca toponimul / hidronimul Sighiu / Sâghiu să fie nu Si-bin [confundabil cu obiectul produs sibina], ci Cibin[um]; 2. aproape pe ur-


193

mele imperialilor Romei merge şi evmezica administraţie habsburgică / aus-tro-ungară ce îşi permite redenumiri ale localităţii ca, de pildă, Herman-nstadt, Nagyszeben etc.; subliniem că vorbitorii ambelor administraţii impe-riale nu aveau – ca şi urmaşii popoarelor lor de azi – nici „bază de articulare“pentru sunetele ă, î / â şi, fireşte, nici litere în alfabetele lor spre a le [ca-li]grafia etc.; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / localitatea [oraşul/ municipiul] celor de la sîg / sâghiu“) – este municipiul-reşedinţă (şi „Ca-pitală Culturală Europeană“, în anul 2007) din judeţul omonim, Sibiu (v. su-pra, fig. 51 – Siggidava / „Dava Sîghiului“ – infra, fig. 58 / 59).

Mai mult ca sigur, în temeliile municipiului Sibiu < Sîghiu, de coor-donate: 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E / 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E, aproape caale lui Ptolemeu, calculate (la Alexandria-Egipt) în orizontul anului 150 d.H.: 480 – 460 20’, se află importanta „fortăreaţă a aurului“ din Dacia (provin-cia Arutela > Arudela >Arudeal / Ardeal), Siggidava. Forma (în antichitateaDaciei) şi formează (şi în prezentul României) două perechi toponimic-zal-moxiene: (1) de „masculin“ (Sibiu) – „feminin“ (Sighişoara)“ şi (2) de„mare“ (Sibiu) – „mic“ (Sibiel)“. Municipiul Sibiu – potrivit recensămân-tului din anul 2002 – avea 154 548 de locuitori, pelasgii > valahii / dacoromâ-nii reprezentând 95,72% (apud „Enciclopedia liberă Wikipedia“).

a) b)

Fig. 52. Sic, jud. Cluj: a) Strada principală; b) Casă tradiţional-valahă cu temelie din sâgi,expusă la Muzeul Etnografic din comuna Sic.

166) SIC (< pelasgo[>valaho]-dac. Seg > Sîg „pietroi / bolovan ma-re“, „sâg / drob de sare“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / locu-itorii de la sâg“, „locul / locuitorii de la sâgul, sau stânca, ori marele drob desare“) – sat din judeţul Cluj (supra, fig. 52, a, b). În antichitatea Daciei, ca şiîn Dacia sfârtecată de Imperiului Roman, ori de imperiile evmezice, Habs-burgic, sau Austro-Ungar, localitatea Sic („sig“ / „sîg“) era vestită prin mine-le de sare, sarea Daciei hrănind mai toată Eurasia; sicenii / sâgenii erau trataţicu un interes special de administratorii imperiali: într-un document din anul


194

1291 erau numiţi «hospites nostri de Zek», adică „oaspeţii noştri de [la] Sec >Sic > Sîg“ (apud Wikipedia).

167) SICAR < pelasgo[>valaho]-dac. sîgă > sică + -ar ; pl. sicari; se-mantism neolitic: „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; din epoca fierului,după inventarea sicăi ca unealtă / armă: „purtător de sică“, „producător /fabricant de sici“, „războinic înarmat cu sică“ – în sinonimie: „cuţitar“.

168) SICĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sîgă > sică; 1. semantismneolitic: „unealtă de tăiat obţinută dintr-o lamă de sîgă / gresie, cremene etc.având o uşoară şi eficientă curbură, şlefuită, atât cât permitea materialul de lacare i se trage şi numele peste milenii“; semantism din epoca metalelor: „u-nealtă / armă de atac / apărare, din bronz, fier etc“, „sabie / spadă încovoiată,fabricată în centrele metalurgice din Dacia – provincia Arutela > Arudela >Arudeal / Ardeal şi comercializată în Eurasia ca armă specific-pelasgo (>va-laho)-dacă / thracă“ (v. PGet, 492 et passim); 3 «Plantă erbacee cu tulpinaramificată, cu frunze mari de culoare verde închis dispuse în rozete şi cu florimici, albăstrui sau roşietice, în formă de spiculeţe (Statice gmelini). – Et[i-mologie] nec[unoscută]» (DEX-75, 858 / DEX-98, 984).

O dovadă a perpetuării şi în prezent a stalinismului lingvistic în insti-tuţiile academice din România ni se oferă de ediţia a II-a a Dicţionarului ex-plicativ al limbii române, din anul 1998, de sub egida Academiei Române –Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ (de altfel, din primul an al RepubliciiPopulare Române, decembrie 1947 / 1948, Iorgu Iordan a fost primul amba-sador al României la Moscova, de unde s-a întors în Bucureşti cu „directivelingvistic-staliniste“ transmise şi însuşite „foarte bine“ de „studenţii săi“ încăîn viaţa lexicologiei din România prezentă); şi în această ediţie (1998), nuapar, de pildă, între nenumărate altele: cuvântul sică, desemnând dacica /thracica armă de apărare / atac (supra), desigur, pentru că aminteşte de pelas-go-daci, de Dacia, şi pentru că, din ordinul împăratului Romei, Traian, Daciaşi poporul său pelasg > valah (cel mai mare din Europa anticelor vremuiri)trebuiau să dispară din istorii – în baza unui „plan“ mereu pus în aplicare,mereu îndeplinit de imperiile evmezice, de imperiile moderne / contempo-rane; derivatul sicăiţă (infra), prezent în ediţia anterioară, din 1975 (DEX-75,858), dar epurat în 1998; în ceea ce priveşte planta medicinală cogaionică /dacică, sica, adică planta Statice gmelini, autorii nu precizează la termenulsică, în 1998, la pagina 984 (supra, DEX-98), certa etimologie pelasgo(>valaho)-dacă, după cum am demonstrat în studiul nostru publicat încă din1995 (Sicupnux [Sicupnucs] – Sicupnuc[i] / Sicuă [Sică – Statice gmeli-ni]..., în Renaşterea bănăţeană – Timişoara –, nr. 1691, sâmbătă, 9 septem-brie 1995, p. 8) şi reluat în volumul al II-lea al lucrării noastre, Zalmoxia-nismul şi plantele medicinale, din 1997 (studiu din care redăm mai jos câteva


195

fragmente pentru o mai dreaptă lămurire a Distinsului Nostru Receptor de a-devăr ştiinţific / istoric).

Un pelasgo>valaho-dac nume compus de plantă medicinală din ori-zontul cogaionic / sarmizegetusan al anului 50 d. H. este şi sicupnux (Diosc,III, 21, 1: «o oo»), cam ca „iriggion“ de la Elini / Greci şi„capitulum cardus“ de la Romani, potrivit „precizării“ medicului militarimperial-roman, Dioscoride, un soi de „scai“ cu „nuculă“ / „nucşoară“ („nuc-şoare“), ori „căpşor“ („căpşoare“). Termenul pelasgo > valaho-dac, sicupnux,este compus din sicu- (de la *sicua) + -p- (de fapt „particula diminutivală“ -b-, „mic“ / „fiu“, „vlăstar“ / „boboc“, ca în rathi-b-ida) + -nux (-nucs), „nuc“/ „nuci“ (precedat de -b- / -p-: „nucşor“ / „nucşoare“); sicua > sica era „osăbiuţă încovoiată“, „un pumnal aidoma cosorului / secerii, utilizată – în răz-boi – drept armă (pentru atac / apărare), în agricultură, drept unealtă de se-cerat, în treburile casnice, drept cuţit sacrificial-ritualic, ori de tăiat bucateleîn pregătirea mesei etc. Sicup / sicub (cu particula diminutivală -b- / -p-)desemna „sică-mică“ / „pumnăluţ“, „cosorel“ / „seceruică“). Sicupnux de-semna în pelasgo>valaho-daca orizontului cogaionic / sarmizegetusan al anu-lui 50 d. H., o plantă medicinală frapând prin partea aeriană (tulpină, frun-ze, ramuri, flori, fructe) ca un cuţit-încovoiat / cosor mic, ori ca o scoabă cu„nucşoare“ / „căpşoare“ («capitulum», după cum nota Dioscoride). Cu tim-pul, spiritul economic al limbii valahe şi-a pus amprenta şi asupra termenuluicompus, sicupnuc(i), prin apocopa elementului formant secund, -nux / -nuc(i), şi a „particulei diminutivale“, -p- / -b-, pe măsură ce sicua / sicuă erao unealtă „ieşind din uzul cotidian“, înlocuită treptat de cele noi: de seceră,de coasă etc., excluzându-se confuziile între semnificanţi – „cuţit-încovoiat“ /„sică“, „seceră“, pe de o parte, şi planta ca o sică, pe de altă parte. În etnobo-tanica valahă de azi, prin sicuă > sică se desemnează ceea ce numeau pelas-go-dacii prin sicupnux, adică Statice gmelini (cf. SFl, 277 / DEX, 858). Şi îngraiurile limbii valahe din zonele / regiunile piscicole, unde se menţin încircuit / comunicare derivaţi la sicua, cum, de exemplu, *sicuaida (din sicua-+ suf. dim. -ida), moştenitul sicăiţă / sicaiţă (cf. DEX, 858), planta (Sica /Statice gmelini) este desemnată prin sintagma limba-peştelui.

Sicupnucs (> sicupnuc[i] > sicuă) > sică (Statice gmelini), «numităîn unele părţi sică, în altele limba peştelui, limba boului, după frunzele lun-guieţe, îngustate la vârf, mult mai înguste în bază, grupate într-un buchet» are«trunchiul înalt, uscăţiv, ramificat bogat spre vârf şi purtând pe el ici şi colocâte o frunzuliţă îngustă, mică; podoaba ei o formează florile ca de nu-mă-uita, strânse grămadă în spiculeţe şi aşezate numai pe partea superioară a ra-murilor îndoite», «aşa încât par a alcătui o placă de flori», ca o lamă de cuţit/ seceră cu dinţi-nucule; «trunchiul fiind scorţos» – după cum ne încredin-ţează I. Simionescu –, «florile şi ele nu se scutură, aşa încât se păstrează pes-te iarnă ca buchete ce împodobesc casa» (SFl, 278).


196

a) b)

Fig. 53. Sicupnucs (Sicupnuc[i]) > Sicuă > Sică – Statice gmelini (a) şi „ruda“ acesteia,Statice thouini (b).

Dinspre medicina zalmoxiană, chiar dacă sica (Statice gmelini) nu aintrat în atenţia cercetătorilor dinspre fitochimie / fitoterapie etc. (cf. PUn), seştie că planta (partea aeriană) era utilizată de ţăranii Daciei (României, Mol-dovei etc.) în diferite reţete pentru tratarea răcelilor / gripelor şi a „boalelorde piept“; „se zice că ar fi fost bună şi de vindecatul pietrelor“ (de la rinichi,fiere etc. – cf. PTZpl, II, 269 sqq.).

Fig. 54. Sică şi sicăiţă

169) SICĂIŢĂ < pelasgo[>valaho]-dac. sică < sigă + suf. dim. -iţă) s.f. (pl. sicăiţe) „sică micuţă“, mai mică sică – armă pelasgo-dacă / thracă deapărare / atac – tot uşor curbată, de lungimi diferite, de obicei, între 35 şi 50de centimetri. Prima ediţie a Dicţionarului explicativ al limbii române, din1975, reţine termenul ca având circuit, desemnând o unealtă de pescuit: «In-strument de fier, lung, subţire şi ascuţit la vârf, cu care se descarcă plasa întimpul scoaterii năvodului» (DEX-75, 858); în acest caz, sicăiţa are ca sino-nim sighinca.


197

a) b)

Fig. 55. (a)Decebal, regele erou al Daciei, în august 106, luându-şi zilele cu sica / sicăiţa(„sica mică“) spre a nu cădea în sclavie şi spre a intra astfel în raiul Zalmoxianismului, aşacum este surprins în piatra Columnei Decebalo-Traiane din Roma (113 d. H.); (b) steagul

Transilvaniei din anul 1300, cu sicăiţa lui Decebal.

Cu astfel de armă (v. supra, fig. 16 / 55), specifică pelasgo (valaho)-dacilor / thracilor, cu o sicăiţă, Decebal, regele-erou al Daciei, devine nemu-ritor (prin sinucidere) în spiritul Zalmoxianismului (ce nu admitea „căderea însclavie“, ce recomanda a-ţi curma zilele spre a nu fi în mâinile inamicului şispre a lua astfel „admiterea“ în Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, adică în raiul cogaionic), aidoma înaintaşului său pe-lasgo-daco-masaget, tânărul războinic-zalmoxian, Spargapise, fiul reginei To-miria (Tomyris), căzut în capcana întinsă de Cyrus, regele Persiei, într-un răz-boi din Caucaz (cf. Herodot, Istorii, I, 213 / HIst, I, p. 115).

170) SICELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgele < sâgă + suf. diminu-tival -ea; plural: sâgele; vectorizarea semantică a toponimului: „locul /locuitorii de la sâgele“) – sat din judeţul Mureş (cf. CPLR, 90).


198

171) SICI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîg[ă] / pl. Sîgi „sâgi“; vectori-zarea semantică a toponimului: „locul / locuitorii de la sîgi / sici“ [pluralul dela sică „pumnal“ – v. supra, fig. 55 şi, detaliat, în fig. 16]) – sat din judeţulSălaj (cf. CPLR, 90).

a)

b)

Fig. 56. (a) Siča / Sicea („sîgeaua“) şi Sičice – „sîgice“ (b), marcate prin dreptunghi, întrelocalităţile vecine acestora, din Croaţia de azi.

172) SIČA (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgea < sâgă + suf. diminutival -ea; „sâgea“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgea“) –localitate din Croaţia (supra, fig. 56-a).

173) SIČICE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sigice / Sîgice [< sîgă s. f. +suf. dim. -ice] „sâgice“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de lasîgice“) – localitate din Croaţia (supra, fig. 56-b).

174) SICINNIS < pelasgo(>valaho)-dac / thrac. Siciniş / Sîginiş[sîgin, pl. sîgini] + sufixul colectiv -iş; „sâginiş“; vectorizarea semantică aapelativului: „dansul ritualic al meşterilor pelasgo (> valaho)-thraci pentruîmblânzirea zeilor de la sâgile din care ţâşnesc izvoarele vitale, de la sâgiledin care extrag metalele pentru confecţionarea lăncilor speciale, numite sigi-ne > sighine > sibine“ (cf. Herodot, Istorii, V, 9 / HIst, II, 31), „jocul iniţiatic/ misteric al pietrarilor / fierarilor pelasgo-daco-thraci, care produc mulţime


199

de sigine / sighine vărsătoare de sânge, adică al celor ce fac siginiş > sîghi-niş“; «...„dans traco-frigian“ în cinstea lui Sabadios-Dionysos» (RLtr, 122),zeul Sabadio-Dionis fiind protectorul pelasgo-daco-thracilor-sigini (din ve-chiul Cogaion, de dinaintea Reformei Zalmoxianismului), adică al celor de lasâgi, cât şi al hranei „de la sâgi“, îndeosebi, al lianelor viţei de vie (sălba-tice / cultivate) de la sâgi (v. supra, Diosig / Diosâg).

175) SICOEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoeşti < sâgoi „sâgon“ +sufixul [colectiv, „apartenenţial-tribal“] -eşti; vectorizarea semantică a topo-nimului: „localitatea sâgoieştilor“) – sat din judeţul Alba (cf. CLPR, 90).

176) SICUI < pelasgo[>valaho]-dac. Secui / Sîgui „om de la sâgi“,„înarmat cu sică“ (v. supra, apelativul secui).

177) SICUICĂ < pelasgo[>valaho]-dac. sică + suf. dim. -uică „sâgă/ sică mititică“.

178) SICUL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sic / Sîg „sâg“+ art. hot. sg. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „dava, satul / oraşul celor de laSic / Sâg“) – localitate din Dacia de Sud-Vest – provincia Sigynia / IstriaDalmaţiană (Adriatică), aşezare pelasgo-daco-sighină, cercetată / înregistratăde academicianul Sextil Puşcariu, şi în orizontul anului 1925 (v. supra, fig. 3/ harta localităţilor valahe din Istria Adriaticii), azi, în Croaţia.

179) SICULENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sicul / Sâgul + suf. topo-col. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea siculenilor / sâ-gulenilor“, „aşezarea celor de la sîg“) – sat (cf. CPLR, 90) din judeţul Har-ghita.

180) SIC[UM] (< pelasgo[>valaho]-dac. Sic / Sîg „pietroi“ / „sâgon“la care s-a adăugat latinescul -um, în orizontul anului 150 d. H., de către Pto-lemeu; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sâg“) –antică localitate din Dacia de Sud-Vest (în Istria-peninsulă, supra, fig. 18 / cf.MIMS, 8), azi în apropiere de Solin / Split, din Croaţia.

181) SICUPNUCS < pelasgo[>valaho]-dac. sică + -p- + nux / nucs„nucule“, „nucşoare“; v. supra planta medicinală dacică, Sica – Statice gme-lini (cf. PTZpl, II, 269 sqq.).

182) SIGAN / SIGANCĂ s. m. / s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sig- /sâg- „sîg“ + sufixul moţional -an / -ancă: „sâgan“, „bărbat / femeie din satul /comuna Sig / Sâg“ (v. supra, sâgan / sîgan). Dincoace de divizarea celui mai


200

mare / îndelung imperiu al antichităţii, în Imperiul Roman de Răsărit şi în Im-periul Roman de Apus (din 17 ianuarie 395 d. H.), dincoace de destrămareaImperiului Bizantin, într-o Dacie împărţită de roţile dinţate ale celor trei ev-mezic-importante imperii europene – Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Aus-tro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus (moştenit de U. R. S. S. / Rusia şi în pre-zent), roţi dinţate ce se îmbinau la Dunăre / Carpaţi, într-o Dacie unde se nu-anţase în spirit tot mai modern diviziunea socială a muncii, vestiţii meşteripelasgo-daci – acei sigini (sigyni, ori sîgani / sâgani) şi sighinele (lăncile) /sibinele (săbiile) produse de ei – îşi făcuseră ieşirea din „panoul central“ şiintraseră în conul de umbră al nedreptei uitări, fiind repede asimilaţi de o Eu-ropă cu ateliere metalurgice, cu fabrici etc.

La sosirea ultimelor triburi migratoare de la periferia civilizaţiilor /culturilor Indiei, în perioada evmezic-timpurie (sec. V – X d. H.) – după cumsusţin unii istorici din U. R. S. S. / Rusia (cf. BHFcald, 34) –, ori prin secoleleXVIII – XIX, după cum susţin alţii –, în Dacia (împărţită între cele trei im-perii evmezice, imperii ce n-au permis vreodată re-Unirea Pelasgimii > Vala-himii, ci numai o oarecare irepresibilă afirmare „controlată“ în aşa-zise Prin-cipate ale Valahimii ca „state valahe / dacoromâne“ medievale: Muntenia sauŢara Românească, Moldova şi Transilvania – deci numai într-o parte din Da-cia Nord-Dunăreană), migratorii indieni-periferici – ocupându-se cu produce-rea şi comercializarea de bijuterii, de căldări, de cazane de cupru / fier, ori cu„spoitul“ tingirilor, ibricelor etc., părându-se a prelungi / lua „locul social-e-conomic“ al anticilor pelasgo(>valaho)-daci sigini / sigini, era firesc să pri-mească, pe baza unor „esenţiale analogii“ – din limba pelasgă, adică valahă /dacoromână, ce avea deja „cuvântul pregătit“ încă din vremea lui Herodot –numele (de la arhaicul sîgan s. m. / s. f. sâgancă, printr-o simplă „operaţie deparonimizare“ – modificarea constrictivei dental-iniţiale, -s-, în africatadental-surdă -ţ-) de ţigan s. m. / s. f. ţigancă (pl. ţigani / ţigănci – v. supra,sâgan). Despre aceşti „ultimi migratori“ în Europa / Dacia, ca noi meşteri-căldărari, însă de India, „specialiştii“ – din Uniunea Republicilor SovieticeSocialiste (U. R. S. S. / Rusia: V. M. Gaţak, R. S. Demeter, P. S. Demeter, L.N. Cerencova, Gr. Botezatu, Andrei Hîncu ş. a.) – afirmă (în orizontul anului1981 / 1983): «Ca entitate etnică, ţiganii, ieşiţi incipient din India, în se-c[olele] V – X ale e[rei] n[oastre], prezintă un fenomen aparte datorită cel pu-ţin faptului că, pe parcursul secolelor, ei şi-au însuşit elementele diferitelorpopoare, cu care au conlocuit şi pe pământul cărora au existat sau au trecut înperegrinările lor medievale. În acest plan ei se deosebesc şi ca dialect. Despreţigani s-au scris multe lucrări teoretice şi au apărut colecţii de texte în diferitedialecte ale ţiganilor europeni.» (BHFcald, 34).

183) SIGĂRAIE / SIGĂRIE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgă + suf.col. -ărae / -ărie „sâgăraie“ / „sâgărie“, „mulţime / droaie de sâgi“, „la cariera


201

de extras / prelucrat sâgi / gresii“, „tone de spărturi / pietriş de gresii / sâgi“(v. supra, sâgărie / sâgăraie).

184) SIGEON (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgeon [sîg- / sâg[ă] „sâg“ +suf. aug. -on „sâgon“; ori Σίγεον / Σίγειον – cf. HIst, II, 620; vectorizareasemantică a toponimului: „oraşul de la sâgon“, „locul de la sâgul / sâgaimens[ă]“) – oraş pelasgo[>valaho]-dac. / thrac, pe ţărmul asiatic al MăriiThracice, în Troada / Frigia, lângă Ilion (v. infra, fig.57 / Harta localităţilordin «Istoriile» lui Herodot – HIst, II), formând pereche toponimic-zalmo-xiană cu Sigos (Σίγγος „sâgosul“ – aşadar, greco-latinizat în Singos), astăzi,în Turcia, în / lângă Troia (turistică) şi la sud-vest de Çanakkale (Reamintimcă anticii copişti greco-latini de istorii, îndreptare geografice etc. nu transli-terau prin „dublele“ / „geminatele“ -γγ- / -gg-, ca în greaca / alfabetul de as-tăzi – cu primul -γ- [-g-], redând -ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului150 d. H., când -γγ- / -gg- reprezenta / translitera consoana oclusiv-palatal-sonoră -g’-[ghi]; în orizontul temporal al anului 150 d. H., în elină / greacă,nu era „generalizată“ regula potrivit căreia „γ înainte de alt γ şi înainte de κ,χ, ξ, se citeşte n“; totodată mai precizăm: limbile elină / greacă şi latină, alfa-betele lor, bazele lor de articulare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specificelimbii pelasge > valahe – cum, de altfel şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunetepentru care n-aveau nici litere în alfabetele lor). Cu privire la anticul oraşpelasg > valah, Sigeon (Sigeion) / Σίγειον, Herodot, în Istorii (IV, 38; V, 65,91, 94 sq.) precizează: «De aici, spre apus, prelungindu-se din uscat, înaintea-ză în mare două limbi de pământ despre care voi da unele lămuriri. Una dinele se întinde spre miazănoapte, începând de la Phasis, de-a lungul PontuluiEuxin şi al Hellespontului, până la capul Sigeon din Troada. [...] În aceastăpeninsulă locuiesc treizeci de seminţii de oameni.» (IV, 38 / HIst, I, 324; s.n.); «...şi astfel, ei au primit condiţiile pe care le impuneau atenienii, anumesă plece din Attica în răstimp de cinci zile, ca preţ de răscumpărare pentru co-piii lor. Apoi s-au retras la Sigeon de pe râul Scamandros, după ce au domnitla Atena vreme de 36 de ani...» (V, 65 / HIst, II, 53); «...trimiseră după Hip-pias [...] la Sigeon, în Hellespont» (V, 91 / HIst, II, 65); «Lui Hippias, cândplecă de aici, Amyntas Macedoneanul îi dărui Anthemuntul, iar thessalienii îidădură Iolcosul; dar el [Hippias] nu primi nici una, nici alta, ci se întoarse laSigeon...» etc. (V, 94 / HIst, II, 69); «În timpul luptei se iviră şi alte întâm-plări de tot felul; astfel, printre altele, poetul Alcaios, la o încăierare în careatenienii ieşiră învingători, abia scăpă cu fuga, iar armele lui le capturară ate-nienii şi le atârnară pe zidul templului Athenei din Sigeon. După ce alcătuidin aceste întâmplări un poem, îl duse la Mytilene, unde îşi povesti păţaniaunui prieten, Melanippos. Pe mytilenieni şi pe atenieni i-a împăcat Perian-dros, fiul lui Kypselos, pentru că lui i-au încredinţat sarcina de arbitru. Împă-carea făcută de el prevedea să se dea fiecăruia ţinutul pe care îl ocupa atunci.


202

Astfel a ajuns Sigeonul sub stăpânirea atenienilor.» (V, 95 / HIst, II, 70 – v.infra, fig. 57 / Sigeon). Pentru înţelegerea acestei odisei „sigeonice“ / „sîgo-nice“ mai reamintim: Amyntas a fost regele Macedoniei pelasgilor (> vala-hilor); Iolcos era un oraş al pelasgilor > valahilor din Thessalia – astăzi Volo,din Grecia „super-extinsă“; „arbitrajul“ lui Periandros a avut loc în anul 595 î.H.; mormântul vestitului erou pelasg(>valah), Ahile, se află, potrivit anticelorepopei troiene, în localitatea ce-i poartă numele, Achilleion (azi, Kumkale /Çanakkale, din Turcia), de lângă antic-pelasgo(>valaho)-thracul Sigeon; ora-şul „troienit“, Sigeon (Sîgeion), «a trecut sub stăpânirea Atenei, dar nu defi-nitiv» (cf. HIst, II, p. 443 sq.), deoarece luptele pelasgo(>valaho)-thracilorsâgeionici de păstrare a independenţei în faţa „elansaţilor“ atenieni au conti-nuat (cf. HIst, II, 444).

Fig. 57. Sigeon (Σίγειον) / Sîgeon şi Siggos (Σίγγος) / Sîgos – o pereche toponimic-zalmoxiană pe Harta localităţilor din «Istoriile» lui Herodot

(însoţitoare a ediţiei din 1964: v. HIst, II).

185) SIGEON / Capul Sigeon / Sigeion (< pelasgo[valaho]-dac. Sî-geon [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf. aug. -on „sâgon“; ori Σίγεον / Σίγειον – cf.HIst, II, 620; vectorizarea semantică a toponimului: „malul / capul sâgului /sâgei imens[e]“ – supra; vectorizarea semantică a toponimului: „capul [geo-grafic-frigian / anatolian] de la sâgul / sâga imensă“) – cap al PeninsuleiTroadei / Frigiei (Anatoliei) din Pelasgo-Daco-Thracia – reamintim că anticaFrigie thracică se învecina cu Cappadocia / Capadochia („cap-à-Dacia“ /„capul Daciei“), azi, în Turcia (v. supra, fig. 57 / Sigeon).


203

Cu privire la provinciile pelasgo(> valaho)-dace / thrace din Asia pe-ninsular-anatoliană – Bithynia, Frigia, Mysia, Cappadocia / Capadochiaetc. –, Vasile Pârvan constată (în Getica) – pe baza nenumăratelor documenteistoric-arheologice – că pelasgo (> valaho)-dacicele elementele culturale /civilizatorii reflectate şi în toponimie au preponderenţă faţă de cele pelasgo(> valaho)-thrace, fapt ce confirmă şi „curcubeul spiritual“ al perechii topo-nimic-zalmoxiene, semnalată pentru prima oară, aici, de noi, Sigeon (Σίγεον)/ Sîgeon – Siggos (Σίγγος) / Sîgos , „curcubeu“ arcuit din Europa, peste Ma-rea Thracică, până în Asia Mică (un „curcubeu“ ce trimite mereu logica isto-riei către acea unitate cultural-civilizatorie, carpato-dunăreano-anatoliană /daco-anatoliană, poate, de dinainte de cataclismul geo-climateric şi tectonicce a rupt istmul asiatico-european, deschizând – prin ruptura de Bosfor / By-zantion – comunicarea apelor Mării Getice / Negre şi ale Mării Thracice /Mediterane, realitate istorică neolitică, desemnată de Marija Gimbutas prinsintagma Old European Civilization, ce-acoperă mileniile dintre anii 7000şi 3500 î. H. – cf. GCiv, 51 sqq.): «Toponymia Mysiei şi Bithyniei asiaticeprezintă numeroase analogii nu numai cu cea thracică din Europa, ci cu ceaspecific getică. Putem, dar, afirma, fără a lăsa prea mult loc ipotezelor, că ge-ţii din Masivul Carpatic începuseră mişcările lor spre V[est], S[ud]-V[est] şiS[ud]-E[st] încă de pe la 900 î. H. şi că, prin a[nul] 500 î. H., de când Herodotmai putea fi informat prin martori oculari ai evenimentelor, aceste mişcărierau definitiv încheiate, ba chiar erau aşa de demult încheiate, încât amintirealor aproape se pierduse.» (PGet, 142).

186) SIGEŞTI s. m. / pl. < pelasgo[>valaho]-dac. < pelas-go[>valaho]-dac. sâg[ă] / sîgă + suf. col. -eşti: „de locul / neamul sâgenilor“(v. supra, sâgeşti).

187) SIGET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -et „sî-get“, „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“. (v. supra, seget >siget / sîget „sâget“ > sighet).

188) SIGGIDAVA – transliterare corectă: Σιγγίδαυα / Sighidava – <pelasgo[valaho]-dac. compus: Siggi[u]- > Sighi[u]- > [Sîgi[u]- / Sîghi[u]-„sâghiul“ + dava „cetate a Cavalerilor Zalmoxianismului“, „oraşul-cetate alCavalerilor Zalmoxianismului“; vectorizarea semantică a toponimului: „davasâgului“, „dava sighiului / sîghiului“) – davă / urbe [a Cavalerilor Zalmoxia-nismului] din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal,având coordonatele date de Ptolemeu, în al său Îndreptar geografic, din ori-zontul anului 150 d. H.: 480 – 460 20’ (cf. Fontes, I, 544 sq. / fig. 15 şi fig.18,supra).


204

Nu multe sunt toponimele compuse ale pelasgo(>valaho)-dacilor /thracilor, toponime ce au păstrat până în secolul nostru, în întregime, al doileaelement formant, dava („fort / oraş al Cavalerilor Zalmoxianismului“), chiarşi fără încărcătura semantic-religioasă, lucru firesc prin cele aproape două mi-lenii scurse de când Zalmoxianismul poporului nostru pelasg > valah s-a me-tamorfozat în Creştinismul Ortodox / Cosmic (cu un Sol / Mesager Celest,aruncat „tot în al cincilea an“ – HIst, I, 345 – în nemurirea sighinelor / suli-ţelor din rotundul Templu / Sanctuar al Soarelui Tânăr / Războinic [în „Cucu-ionul / Cogaionul micii“ Sarmisegetusa – capitala religioasă a Daciei], solsubstituit de răstignitul pe cruce, Iisus Hristos), ca, de pildă, Capidava, delângă Topalu, de pe malul / braţul drept, de la „capul de sâgă“, al Dunării (v.fig. 72, infra), din judeţul Constanţa (cf. CPLR, 19), ori cu -a- închizându-seposterior, în labiala mijlocie -o- (-dava > -dova), ca, de exemplu, în toponi-mul Moldadava („dava dintre albiile / moldele râurilor“) > Moldova etc. Me-tamorfozându-se Zalmoxianismul, prin veacuri, în Creştinism Cosmic-Orto-dox, elementul formant-secund, -dava, şi-a pierdut încărcătura semantic-zal-moxian-cavalerească şi a cunoscut apocopa silabei finale (Tur[ris]da[va] „da-va cu turn“, „dava turnului“ etc.), sau, în spiritul „legii economiei de semnifi-cant“, „s-a desprins“, evoluând „independent“ (cu -a- deschizându-se „ante-rior“ şi „mijlociu“, în nelabiala -e- [-dava > -deva]), ca, de exemplu, în topo-nimele: Deva, desemnând azi un foarte important municipiu din judeţul Hu-nedoara, Deve – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 35) etc. Dar, din majo-ritatea toponimelor pelasgo(>valaho)-dace compuse, cu elementul formant-secund religios-zalmoxian, -dava („fort“ / „oraş“ al Cavalerilor Zalmoxia-nismului), s-a păstrat până în zilele noastre doar primul element formant, cu-noscând (din motivul precizat mai sus) o evoluţie „independentă“ în lucrarealegilor lingvistice prin secoli, ca şi în cazul de faţă, ori în altele, similare: Sig-gidava (Σιγγίδαυα), Sacidava, Sagadava, Saggidava (Σαγγίδαυα) etc.

Anticul toponim pelasgo(>valaho)-dac format prin compunere, Sig-gidava (Σιγγίδαυα: siggi[u]- / sighi[u]- < sîgh[u]- „sâgul“ + -dava „fort /oraş al Cavalerilor Zalmoxianismului“), în epoca evmezic-timpurie, „renun-ţă“ la elementul formant-secund, -dava, după cum s-a mai subliniat, pe măsu-ră ce funcţiile zalmoxian-administrativ-militare ale davei „se înceţoşează“ da-torită treptatei treceri de la monoteismul tetradic al Zalmoxianismului la mo-noteismul triadic al Creştinismului, râmânând „în circuit“ doar primul ele-ment formant, Siggi[u]- < Sîghi[u]- „sâg[ul]“ şi cunoscând, „independent“,lucrarea legilor lingvistice specifice limbii pelasge, adică ale limbii arhaic-va-lahe. Pelasgo(>valaho)-dacii antici, cu mult înainte de orizontul anului 150 d.H., al înregistrării toponimului din Dacia, de către Ptolemeu, în al său Îndrep-tar geografic (v. fig. 18, supra), pronunţau Sîghidava (şi aici reamintim căanticii copişti greco-latini de istorii, îndreptare geografice etc. nu transliterauprin „dublele“ / „geminatele“ -γγ- / -gg-, ca în greaca / alfabetul de astăzi – cu


205

primul -γ- [-g-], redând -ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului 150 d. H.,când -γγ- / -gg- reprezenta / translitera consoana oclusiv-palatal-sonoră -g’-[ghi]; în orizontul temporal al anului 150 d. H., în elină / greacă, nu era „ge-neralizată“ regula potrivit căreia „γ înainte de alt γ şi înainte de κ, χ, ξ, seciteşte n“; totodată mai precizăm: limbile elină / greacă şi latină, alfabetelelor, bazele lor de articulare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specifice limbiipelasge > valahe – cum, de altfel şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunete pentrucare n-aveau nici litere în alfabetele lor). Siggidava (Σιγγίδαυα) trebuie scris/ pronunţat Sighidava / Sîghidava (Sâghidava) „dava sîgului / sâghiului“,nu Singidava şi nici Sînghidava. Toponimul Siggidava s-a transmis corect dela Ptolemeu. Multe erori de transliterare a toponimelor pelasgo(>valaho)-dacese datorează şi „bazei de articulare“ a administaţiei romanic-imperiale, ori,mai exact spus, a „administratorilor“ Imperiului Roman, din Dacia; una dintreastfel de erori ne este semnalată, indirect, de marele latinist valah, G. Guţu:«Sagaris, is m. 1. râu în Frigia şi Bitinia – numit [de latinii / romanii impe-riali] şi Sangarius, ii n.[...]» (GDlr, 1083); aşadar, hidronimul pelasgo(> vala-ho)-thrac-frigian / bitinian, Sagaris / Sâgăriş „râul cu sâgăriş“ devine – după„voinţa imperial-romanilor“ Sangarius.

Fig. 58. Catedrala Ortodoxă din moderna „davă“ Sibiu.

Fără elementul formant secund, -dava, pelasgo(>valaho)-dacul Si-ghidava (Σιγγίδαυα) devine Sighi[ul] / Sîghi[ul], însemnând în pelasgă >valahă: „fortul / oraşul [de la] sîg / sâg“, „fortul / oraşul sîghiului / sâghiu-lui“, din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal –, cu coor-


206

donatele ptolemeice: 480 – 460 20’. După cum bine se ştie, şi astăzi autohtoniivalahi din mediile rurale rostesc numele municipiului lor de reşedinţă jude-ţeană, fostă „capitală culturală a Europei în anul 2007“, Sâghiu / Sîghiu, nuSibiu. Constatăm că Sîghiul / Sibiul are coordonatele (stabilite „la secundă“cu mijloacele ultramoderne ale cartografiei, inclusiv cele oferite prin sateliţi)foarte apropiate de cele ptolemeice: 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E // 45° 47′ 45″N – 24° 9′ 8″ E. O pecete pelasgo(>valaho)-dacă / zalmoxiană (ce faciliteazăidentificarea anticei cetăţi-oraş din Dacia, Sighidava, în modernul municipiudin România contemporană, Sîghiu / Sibiu) se relevă nu numai dinspre o is-toric-lingvistică realitate, ci şi dinspre o realitate arheologic-istorică, dinspreo realitate etnic-religioasă etc.: Sîghiul / Sibiul forma (în antichitatea Daciei)şi formează (şi în prezentul României) două perechi toponimic-zalmoxiene:(1) de „masculin“ (Sibiu) – „feminin“ (Sighişoara) şi (2) de „mare“ (Sibiu)– „mic“ (Sibiel)“, coordonatele Sighişoarei (46o 13’ 1’’ N – 24o 47’ 28’’ E)şi ale Sibielului fiind destul de apropiate de ale dacic-anticei Σιγγίδαυα /Sighidava (v. supra: Sibiu, Sibiel; v. infra, Sighişoara).

Fig. 59. Un evmezic zid din sâgi şi cărămizi din Sîghiu / Sibiu.

O altă pecete pelasgo(>valaho)-dacă / zalmoxiană se reflectă în faptulcă în Dacia, numele sursei vitale fundamentale, apa / râul, izvorând din celenouă ceruri-spirale acvatic-primordiale, ale lui Samoş („Soarele-Moş“, Dum-nezeul Cogaionului / Sarmisegetusei, al Daciei, „discul senin, profund-al-bastru, al cerului, al Tatălui-Cer“), era dat şi davei / cătăţii-oraş – deci în Da-cia, tot în zalmoxiene / sacre perechi, hidronimul „impunea“ toponimul, dupăcum se constată şi în cazul Sîghiu-davă / Sâghiu-râu. Strămoşii noştri pelas-go(>valaho)-daci aveau şi un cult foarte puternic al „sacrelor perechi“ (căci înmonoteismul tetradic al Zalmoxianismului, în panoul său central, se aflau:Perechea Primordială, Soarele-Moş / Tatăl-Cer şi Dachia > Dochia / TerraMater, şi sacra pereche secundă, Soarele şi Luna ce „le ţineau cununa“ în toa-


207

te cele teluric-celeste / cosmice) şi din acest motiv, plantele, râurile, localită-ţile etc. se înfăţişau în „sacre perechi“; de regulă, dava („zalmoxianul oraş-cetate“) avea acelaşi nume cu sursa vitală fundamentală, apa / râul; decitoponimul Siggidava > Sighidava se releva „omonimic“ (ca, de exemplu: Di-erna-dava de la vărsarea în Dunăre a râului Dierna > Dzierna > Ţierna „râulcerului / Cogaionului, de sub muntele mare, Cogaion > Guguion > Gugu“), înstrânsă interdependenţă de un hidronim sighin / sîghin (cu apă curată, celest-zalmoxiană), adică Sighinul (unde iniţiala constrictiv-dentală surdă, s-, încompania vocalei înschise anterioare, -i-, a devenit semioclusiva prepalatalăsurdă č- / Ci- ) > Cibinul – ce trecea prin imperii şi mai trece şi azi, ca şi în2007, prin „capitala cultural-europeană“ Sîghiu / Sibiu.

Pelasgo[> valaho]-dacul Sîghi[u] / Sighi[u] se metamorfozează – du-pă cum s-a mai spus – în modernul / contemporanul toponim Sibiu, cu vocala-â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă (-g’-) bilabializată sonor (-b-), nunumai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şisub presiunea bazei articulatorii a funcţionărimii din administraţiile imperialecunoscute de Dacia: 1. mai întâi, antica administraţie romană „deformează“toponimul / hidronimul în Cibinum – constrictiva dentală surdă, S- [dinpelasgo-dacul Sighiu / Sîghiu] devine africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, înurmătoarele „circumstanţe atenuant-lingvistice“: în epoca imperial-romană,provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal a Daciei deţinea nu numaimonopolul aurului şi sării, ci era – pentru întregul Imperiu Roman, pentru Eu-rasia – unul dintre cele mai importante centre metalurgice, producătoare, întrealtele, şi de sigine / sighine, adică de lănci, dava-Sighiu / Siggidava fiind laacest capitol între cele mai vestite; sighina pelasgo-dacă, de la Herodot citire,devine în graiul romanilor / latinilor sibina / sibyna, ae «f. [un fel de] lancesau ţepuşă de vânătoare» – GDlr, 1122; şi pentru că pelasgo-daca sighină fu-sese transferată în latineasca sibina, cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabia-lizată sonor, în -b-, administratorii împăratului de la Roma, analogic şi pe ba-za apropierii semantice dintre numele davei, Sighiu / Sîghiu, şi numele vesti-tului produs militar, pelasgo-dac, sighina > sibina, „conving“ ca toponimul /hidronimul Sighiu / Sâghiu să fie nu Sibin [confundabil cu obiectul produssibina], ci Cibin[um]; 2. aproape pe urmele imperialilor Romei merge şi ev-mezica administraţie habsburgică / austro-ungară ce îşi permite redenumiriale localităţii ca, de pildă, Hermannstadt, Nagyszeben etc.; subliniem căvorbitorii ambelor administraţii imperiale nu aveau – ca şi urmaşii popoarelorlor de azi – nici „bază de articulare“ pentru pentru sunetele ă, î / â şi, fireşte,nici litere în alfabetele lor spre a le [cali]grafia etc.(v. supra, Sibiu).

189) SIGGIDUN, SÎGHIDUN / SÂGHIDUN (< compus pelasgo-dac. Siggi- / Sîghi- „sâgi[le alb-gălbui]“ + -dun „sâgile [albicioasele pietre]de la Doamna-Apelor / Dunăre“ / „sâgile taminei / Dunării“„casa apelor“;


208

vectorizare semantică: „aşezarea / dava albelor sâgi ale Dunării“) – cetate-o-raş din Dacia de Sud-Vest (mai târziu, „Dacia Aureliană“), de pe malul dreptal Dunării (Belgradul de azi, capitala Serbiei), făcând paronimizată (-i- / -e-)„pereche zalmoxiană“ de mare – mic, pe malul stâng al Dunării, în Dacia deVest, cu Seggedun > Seghedyn / Seghedin („dava sâgetului de la apa fărăfund“ / „aşezarea sâgetului de la tamina dinspre Dunăre“), azi Szeged, dinUngaria (v. supra, fig. 49, Segge[t]d[un] – Szeged / infra, Szeged).

Fig. 60. În antichitate, pe dreptul mal („uluc“) de sâgi al Dunării, dacii-sigini (din Istoriilelui Herodot) aveau vestita cetate-oraş, Siggidun / Sîghidun – ce a jucat un rol important şi în

rezistenţa lor anti-imperial-romanică; dincoace de orizontul anului 700 d. H., în timpurileevmezice, Siggidun redevenit-a o puternică fortăreaţă, Belgrad, ale cărei ziduri de prin anul

1450, din sâgi şi cărămizi arse, mai pot fi văzute şi azi (foto: Gabriela Pachia, 9 X 2010).


209

Pelasgo(valaho)-dacul oraş-cetate de pe sacrul fluviu al dacilor, Dună-rea (în vremea lui Burebista, chiar în întregul ei), Siggidun / Sîghidun, arecoordonatele ptolemeice 45o 30’ – 44o 30’ (cf. Fontes, I, 546 sq.), „cores-punzând“ în cea mai mare măsură coordonatelor calculate cu mijloace ultra-moderne ale Belgradului de azi: 44° 49′ 14″ N / 20° 27′ 44″ E / 44° 49′ 14″ N/ 20° 27′ 44″ E.

Fig. 61. Siggidun / Belgrad – pe temelie de sâgă: Marea Catedrală Ortodoxă a PoporuluiSârb, în curs de finisare (foto: Diandra Frăsie-Debreţin, 9 octombrie 2010).

Căci numele capitalei de astăzi a Serbiei, Belgrad (< Bel- „alb“ + -grad < gorod „oraş“), îşi află tâlmăcirea în limba sârbă / slavonă, cu marefidelitate, a elementelor formante din toponimul pelasg > valah, Sighidun,„oraşul sâgilor albe-ale Dunării“, mai mult ca sigur, din orizontul anului 700d. H., când au fost înrădăcinaţi strămoşii poporului sârb (cam tot pe-acelaşisegment temporal cu strămoşii poporului bulgar – tot în Valahimea din DaciaSud-Dunăreană) prin voinţa Imperiului Bizantin – extins de secole peste ceamai mare parte balcano-dunăreană a spaţiului Daciei.

190) SIGGONI – Σιγγονή (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoni „sâgoni“,„sâgi mari“ < sâgă + suf. aug. -on / -oane; vectorizarea semantică a toponi-mului: „la sâgoni / sâgoane“, „La Sâgile Mari“) – localitate pelasgă > valahădin Dacia de Nord-Vest, actualmente în Slovacia (cf. Fontes, I, 536 sq.).

191) SIGGOS (< pelasgo[valaho]-dac. Sîggos [sîg- / sâg[ă] „sâg“ +suf. adj. -os]; vectorizarea semantică a toponimului: „oraşul sâgos“, „locul cu


210

sâgă“, „sâgosul“ / „sîghiosul“) – un antic oraş pelasgo[>valaho]-dac. / thrac,pe ţărmul european al Mării Thracice, în Peninsula-Trident a Thessalonikului,adică în Calcidica, aparţinând astăzi Greciei „extinse în Thracia până la dis-pariţia-i“ (v. supra, fig.57 / Harta localităţilor din «Istoriile» lui Herodot –HIst, II), formând pereche toponimic-zalmoxiană cu Sigeon (Sigeion) / Σί-γειον, de pe ţărmul asiatico-frigian al Mării Thracice, astăzi, localitate dinTurcia în / lângă Troia (turistică) şi la sud-vest de Çanakkale. Toponimulpelasgo(>valaho)-thrac Siggos este greco-latinizat în Singos. Cu privire la an-ticul oraş pelasg > valah, Siggos / Singos, Herodot, în Istorii (VII, 122 / HIst,228) notează: «Prin urmare, când forţele navale au primit de la Xerxes încuvi-inţarea să plece şi au străbătut canalul săpat la Athos, canal care răspunde îngolful unde sunt ctitorite oraşele Assa, Piloris, Siggos şi Sarte, de aici, dupărecrutarea altor oameni şi din aceste cetăţi, porniră pe mare, spre golful Ther-maic.» (cf. HIst, II, 620 / 228).

192) SIGHEA, (ÎN)SÎGA / (ÎN)SÂGHEA verb < pelasgo[>valaho]-dac. sigă + des. verb. inf. -a / -ea: „a (în)sâg[he]a“, „a (în)sâgi“, „a curma /cresta cu lama de sîgă / sîghea, ori de săghie“, „a tăia cu sica / siga > sichea /sighea“ etc. (v. infra sighetură / sîghetură).

193) SIGHET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sig’- /sâg’- „sîg“ + suf.col. -et „sighet“ (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet/ sâghet).

194) SIGHETU[L] MARMAŢIEI < pelasgo[>valaho]-dac. compussighet s. n. [< sîg- „sâg“ + suf. col. -et] + art. hot. -[u]l + Marmaţia < Mara-marisia (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet / sâ-ghet).

195) SIGHETU[L] [TRANS]SILVANIEI < pelasgo[>valaho]-dac.compus sighet s. n. [< sîg- „sâg“ + suf. col. -et] + art. hot. -[u]l + Silvaniei <[Trans]silvaniei (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sî-ghet / sâghet).

196) SIGHETURĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sighet / sîghet „sîg“+ suf. -ură; sighetură / sîghetură (pl. sigheturi / sâgheturi): 1. „lame tăioasede sâgă / gresie“, „sîgiş“ / „sighet“; 2. „tăietură / crestătură cu lamă de sâgă /gresie“ ca semn de recunoaştere a apartenenţei, a stăpânului-cioban, la fiecareoaie / berbec (miel / mieluşea), făcut cu sighea / sichea (sica, sabia, baioneta,cuţitul etc. ) la vârful urechii, ori în stânga / dreapta respectivului „vârf pavi-lionar“.


211

197) SIGHINAŞ s. m.(pl. sighinaşi) < pelasgo[>valaho]-dac. sighină„lance“ + suf. hipocoristic -aş: „subţire / ascuţit ca o lance“, „cu siluetă de si-ghină“, „slab ca o lance / sighină“.

198) SIGHINĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sigină „lance“ [< sâg(ă)+ suf. -in(ă)], pl. sigine / sighine, de la numele pelasgo(>valaho)-dacilor si-gini > sighini (infra), vestiţi producători de astfel de arme / unelte (cf. Hero-dot, Istorii, V, 9 / HIst, II, 31).

199) SIGHINCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sighină + suf. -că: „si-ghină mică“, adică un soi special de lance-baston din fier forjat (infra, fig.61), cu folosinţă multiplă: 1. armă de atac / apărare în faţa duşmanilor, sălbă-ticiunilor care atacă omul, punându-i viaţa în pericol; 2. unealtă de pescuitiarna, „de trăznit peştii de sub gheaţa Dunării“; 3. sedilă pentru plantatul viţeide vie; apelativul are circuit valaha contemporană din satele de pescari situateîn zona Dunării de Jos – Giurgeni, Vadu Oii etc. –, îndeosebi, în satele dinMarea Insulă a Brăilei: Măraşu, Băndoiu, Nedeicu, Gîrluţa, Brăiliţa, Bordu-şani, Cegani, Făcăieni, Vlădeni, Ostrov etc.

Fig. 62. Sighincă din fier forjat.

Ancheta noastră lingvistică de teren, pe bază de chestionar, din varaanului 1984, aduce următoarele lămuriri: «sighinca este un baston-lance dinfier forjat, cam de-un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri; este făcută dinfier forjat; capătul-lance este cu gaură; cam la un metru de la vârful de lanceşi cam la două palme de la mânerul-baston, are un inel special, tot din acelaşifier, în care se opreşte când o împlânţi în snopul de stuf; demult, când nu seprea găsea ţiglă ori tablă, ca azi, pentru căşi, acestea se acopereau cu snopi destuf: bagi sârma, ori sfoara, prin gaura lăncii, o împlânţi adânc în snop şi opetreci ca s-o-nnozi; şi făceam nişte acoperişe de nu trecea pic de apă prinele, oricât ar fi fost ploile de rele şi de lungi; iarna, când e Dunărea îngheţată-bocnă, sighinca este bună la trăznit peştii, dacă ştii s-o mânuieşti cum tre-buie; când dai cu sighinca în podul de gheaţă, peştii se-nghesuie ameţiţi, lacopcă, unde bagi mâna şi-i aduni – mai toţi cu şira frântă, de la lovitura si-ghincăi – de parc-ar fi fost trăzniţi...» (informaţie obţinută în 22 august 1984,de la Badea Dragomir, agricultor şi vestit pescar de pe malulurile Dunării,născut în 24 noiembrie 1922, în satul Giurgeni, din judeţul Ilfov; ancheta s-a


212

făcut în prezenţa fiului său, profesorul timişorean de filosofie, Mihai Drago-mir, n. 15 februarie 1948).

200) SIGHINUL (SÎGHINUL) / CIBINUL < pelasgo[>valaho]-dac.sighin > cibin + art. hot. -[u]l, desemnând râul ce trece prin Sîghiu / Sibiu (v.supra, Sibiu / Sighidava).

201) SIGHIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -iş (v.supra, sâgiş).

202) SIGHIŞOARA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîghiş- [< sâg- „sâg“ /„sâgă“ + suf. colectiv -iş „sîgiş“] + suf. dim. -ioară; formează pereche topo-nimic-zalmoxiană de mic / Sighişoara – mare / Sîghiul, adică Sibiul, v.supra) – oraş de pe malul stâng al Târnavei Mici, din judeţul Mureş (v. infra,fig. 63), numărând (la recensământul din 2002) 32304 locuitori (valahi /dacoromâni: 24571, adică 76,06 %; maghiari: 5934, adică 18,36 %; ţigani:1135, adică 3,51 %; germani: 623, adică 1,92 %; restul, de 0,15%, reprezintăalte etnii).

Fig. 63. Sighişoara > Sîghişoara, azi.

Sighişoara are coordonate de mare precizie: 460 13’ 1’’ N – 240 47’28’’ E, apropiate de cele ptolemeice (date pentru Σιγγίδαυα / Sighidava): 480

– 460 20’, coordonate pe care şi-au pierdut trufaşii cuceritori romani, beţi defericire, chiar şi ştampilele Legiunii a XIII-a Gemina, ceea ce trimite gândul,


213

parcă nu la o Sandava / Sandova (cf. MIMS, 9 / 76), după cum susţin câţivaistorici / arheologi, deoarece toponimul real, pelasgo(>valaho)-dac, ar fi Sag-dava < Sâg- „sâg[ă]“ + -dava, cu vectorizarea semantică: „dava sâgului / sâ-gii“, nicidecum diminutivata „dava sâgcioarei / sâgşoarei > Sighişoarei“. Şio zalmoxiană pereche toponimică, dar nu de mare – mic, ci obţinută prin „pa-ronimizare“ (căci strămoşii pelasgo[>valaho]-daci – pentru că s-au aflat larăscruce de drumuri euroasiatice – învăţaseră nu numai o ştiinţă de a se facenemuritori, ci şi o ştiinţă a deturnării informaţiilor către inamici prin pa-ronimie / omonimie la dave, plante etc.; în acest sens, reamintim că Ptole-meu-geograful, în orizontul anului 150 d. H., fost-a tot atât de atent la paroni-mie ca şi medicul antic Dioscoride la plantele achiziţionate pentru armataromană din jurul Sarmizegetusei / Cogaionului, dar cu o sută de ani înainteaautorului Geografiei, în orizontul anului 50 d. H. – cf. PTZpl, I, II), ar puteafi: Σιγγίδαυα / Sighi[u]dava) – Σεγγεςδαυα / Seghesdava, ca după apocopa-rea elementului formant secund, dava, „perechea toponimică“ să evolueze cuelementul prim-formant, „independent“, în Sîghiu > Sibiu – Sighiş + suf.dim. -ioară > Sighişoară – ceea ce nu se confirmă până în prezent nici devreun „îndreptar“ istoric / geografic, nici de vreo inscripţie descoperită de ar-heologi în vatra dacică / imperial-romană a Sighişoarei.

203) SIGHIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -işte„sâgişce“, „sîghişte“, „mulţime / droaie de sâgi“.

Fig. 64. Valea Sighiştelului (Pietroasei) şi a afluenţilor săi ce se varsă în Crişul Negru –Dacia / România: săgeata indică Peştera Coliboaia cu „picturi“ de prin anul 15000 î. H.


214

204) SIGHIŞTEL (< pelasgo[valaho]dac. Sighişte- „droaie de sâgi“+ suf. diminutival -el, atestat din orizontul anul 50 d. H., de lista de plantemedicinale cogaionice / sarmisegetusane – cf. PTZpl, I, 29 sqq.; vectorizareasemantică a toponimului: „mica aşezare de la sâghiş / sâghişte“; formeazăpereche zalmoxiană de mic / masculin – mare / feminin cu Seghişte [< sîgă+ suf. -işte]) – sat din judeţul Bihor (cf. CPLR, 90).

205) SIGHIŞTEL (< pelasgo[valaho]dac. Sighişte- + suf. dim. -el;vectorizarea semantică a hidronimului: „pârâul măruntelor sâgi“, „râul sîghi-şului“) – râuleţ din judeţul Bihor (numit şi Pietroasa). Valea Sighiştelului es-te un mirific loc în care se află peste două sute de peşteri: Coliboaia (o peşte-ră cu impresionante „picturi rupestre“ din orizontul anului 15000 î. H.), Cor-beasca, Drăcoaia, Măgura etc. (v. supra, fig. 64).

206) SIGIN adj. / s. m. (pl. sigini) < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] +suf. -in: 1. adj. „sâgos“ / „pietros“, „tare ca sâga / gresia“, „sâgărin“; 2. s. m.pl. sigini < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -ini: „cei tari ca sâga“,„cei sâgoşi“, „meşteri sâgari / pietrari“, mai ales, în neolitic; în epoca meta-lelor: „pelasgo(> valaho)-dac, locuitor şi pietrar / fierar de la sâgi“;„producător / negustor de lănci speciale ce-i purtau numele: sigină > sighină/ sigine > sighine“ (infra); „dacic neam“ / „dacică seminţie“ de meşteripietrari / fierari din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Dinarici (cf. Herodot,Istorii, V, 9 / HIst, II, 31).

207) SIGINĂ s. f. (pl. sigine [prin palatalizarea lui -ğ- în -g’-]>sighine / sîghine) < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. -ină: 1. unealtă neoli-tică de vânat confecţională dintr-o bâtă din lemn rezistent, de obicei, dintr-otulpină ce corn, lungă de peste doi metri şi „ca pe mână de groasă“, de a căreiextremitate era legată o lamă de sigă tare, adică de gresie, ori de cremene, oriun vârf de străpuns pielea bivolilor, mistreţilor, ţapilor, iepurilor etc.; 2. lancede bronz / fier, fabricată în Dacia epocii metalelor de pelasgo-dacii-sigini car-pato-dinarici, purtând numele producătorului sigin > sighin, adică sigină >sighină; Herodot ne încredinţează că siginele / sighinele erau comercializatede pelasgo(>valaho)-dacii-sigini din munţii Carpaţi / Dinarici şi din PeninsulaBalcanică, în sudul european, până în Cipru, şi, în vestul Europei, până dinco-lo de izvoarele Dunării lui Burebista, până în Gallia / Franţa (cf. Herodot, Is-torii, V, 9 / HIst, II, 31; v. supra, fig. 62 – Sighincă).

208) SIKIRICA / SIGIRICA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîcirică / Sâ-giriţă [< sâgă + suf. dim. -ică / -iţă] „sâgirica“ / „sâgărica“, „sâgiriţa“ / „sâgă-riţa“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgărică / sâgi-riţă“) – localitate din Dacia Sud-Dunăreană, azi, în Serbia, situată la jumăta-


215

tea distanţei dintre localităţile mai mari, Paraćin şi Ćićevac, pe malul drept alrâului Morava, vizavi de Orbrež (v. fig. 65, a, b / infra).

a) b)

Fig. 65. Sikirica / Sîgirica-Serbia: (a) poziţionare pe hartă (în dreptunghi) şi localităţile dinvecinătatea acesteia; (b) meandrul format de râul Morava, datorat sâgilor şi sâgâricelor din

dreptul localităţii Sikirica (Sîgirica / Sâgiriţa).

209) SINGIDAVA – Σιγγίδαυα / Sighidava < compus pelasgo-dac.Siggi[u]- / Sîghi[u]- „sâg[ul]“ + -dava „dava sîgului / sâghiului“ (v. supra,Sibiu / Sighidava).

210) SINGIDUNUM – Siggidun / Σιγγίδoυν (< pelasgo[>valaho]-dac. Siggi- / Sîghi- „sâgi[le alb-gălbui]“ + -don < Don-Ares / Dunăre „casa /cetatea lui Ares [zeul pelasg > valah al războiului]“) – cetate-oraş din Daciade Sud-Vest, azi, Belgrad-Serbia (v. supra, Siggidun / Sîghidun).

211) SINGONI – Siggoni / Σιγγονή (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoni„sâgoni“, „sâgi mari“ [sâgă + suf. aug. -on / -oane]) – localitate pelasgă >valahă din Dacia de Nord-Vest, actualmente în Slovacia (cf. Fontes, II, 537;v. supra, Siggoni).

212) SUCIDAVA – Σουκίδαυα / Suchidava < Sâghidava (<pelasgo[>valaho]-dac. compus din Suchi- < Sâghi- [cu închiderea posterioarăa lui -â- / -a- în „roirea“ radicalului sag- şi cu velarele, -k- / -g-, „palatali-zate“] „sâgi“ + -dava „fort / oraş [al Cavalerilor Zalmoxianismului]“; vecto-rizarea semantică a toponimului: „dava / fortul sâgilor“) – oraş-cetate din Da-cia.

Sucidava – Celei-Corabia, jud. Olt. Astăzi, majoritatea arheologilor /istoricilor situează această importantă davă din Dacia, pe malul stâng al Du-nării, în localitatea Celei-Corabia (de coordonate: 24o 30’ E – 43o 46’ N), dinjudeţul Olt (cf. MIMS, 154 / 9, 73; v. infra, fig. 67: a, b, c, d). Privitor la Su-cidava de Celei-Corabia, în Getica, Vasile Pârvan certifică: «întâi de toate oSucidava, foarte precis localizată, exista în Dacia olteană, la Celeiu...» (PGet,149; s. n.); «Sucidava, la Celeiu, pe Dunăre, în jud[eţul] Romanaţi.» (PGet,


216

162). Sucidava (de Celei-Corabia) fiind situată la confluenţa Oltului, foarteimportant râu al Daciei, cu Dunărea, mai exact spus, aflându-se pe „drumulaurului“ ce ducea din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, pe valea Oltului,până la marele fluviu cogaionic-zalmoxian, din care dacii se împărtăşeau în-tru nemurire înainte de fiecare război de apărare în faţa duşmanilor Patriei,„drum al aurului“ ce, de-aici, „învălurindu-se“ / „învălătucindu-se“, porneadirect în capitala faimosului imperiu, la Roma, aşadar, Sucidava strategic-re-înnoită / antic-modernizată, din temelii, graţie intereselor imperial-traianicede dincoace de vara anului 106 d. H., an al căderii Sarmisegetusei (capitalaDaciei), a cunoscut o prosperitate fără precedent, ce-a durat aproape o jumă-tate de mileniu, până în orizontul imperial-bizantin al anului 587 d. H., cândcumplita invazie avaro-slavă trece prin foc şi sabie acest faimos, bogat oraşdacic nord-dunărean (care n-a mai avut puterea de a renaşte dintre ruine pânăastăzi).

a) b)

c) d)

Fig. 67. Suc[h]idava / Sukidava (<Sâghidava) – (a) planul davei; (b) Fântâna Secretă; (c)castrul roman; (d) sâgi în zidurile Sukidavei / Sâghidavei (la Celei-Corabia).

„Apogeul“ acestei prosperităţi sucidăvene s-a înregistrat în vremeaîmpărăţirii pelasgo(>valaho)-dacului Constantin cel Mare (306 – 337), o datăcu arcuirea peste Dunăre a celui de-al doilea pod (inaugurat în anul 328 d.H.), pod facilitând legăturile comerciale ale Sucidavei, imperial-strategic oraş


217

nord-dunărean, cu Peninsula Balcanică şi mai cu tot Imperiul Roman (de A-pus şi de Răsărit) / Bizantin. Trei sunt cei mai mari arheologi / istorici valahice-au adus la lumină, în secolul al XX-lea, şi-au cercetat strălucitoarele ruineale Sucidavei de Celei-Olt: August Treboniu Laurian, Vasile Pârvan şi Dumi-tru Tudor (ce-şi petrece aproape o jumătate de secol din viaţa-i, printre situ-rile arheologice ale acestei celebre dave din Dacia, din anul 1936 şi până în1981).

Dintre descoperile cele mai vestite de la Sucidava-Celei, în afară deruinele Podului Dunărean al lui Constantin cel Mare, pod ale cărui picioaremai ies încă la lumină, de sub valurile fluviului, şi-n zilele secetoase ale veri-lor noastre, amintim: „Fântâna Secretă“ (cu „zidării“ datându-se din secolul alII-lea şi până în sec. al VI-lea, cu „gangul subteran“ / „tunelul ogival“, cu„scara înclinată la patruzeci şi cinci de grade, ducând de la nivelul de călcarea solului până la nivelul apei Dunării, la izvor“ etc.; v. supra, fig. 67-b),„Castrul Roman“ (sec. II – VI; fig. 67-c), „Hipocaust“-ul (I şi II, din sec. IV –V), „Horeum“-ul (din sec. IV – V), „Creştina Bazilică“ (din sec. al VI-lea) etc

a) b)

Fig. 66. Suci[d]ava: a) Cetatea lui Ştefan cel Mare; b) Palatul Administrativ, de azi.

Σουκίδαυα – Suchidava (Sâghidava) / Sucidava > Suciava (prin „a-fereza“ / „sincopa“ lui -d- din secundul element formant şi cu diftongala „re-deschidere“ a lui -ia- în -ea-) > Suceava. Câţiva istorici – nu fără temei –consideră că Sucidava este, de fapt, Suceava: «În Moldova: Sucidava [...], a-cum Suceava...» (MIMS, 73).

Primă pereche zalmoxian-toponimică au format – din străvechime şisub pavăza sacrului fluviu al Daciei –, prin paronimie, Sucidava (de Buco-vina, din Dacia Nord-Dunăreană – partea liberă / independentă a Daciei) şiSacidava (de Dunăreni-Constanţa, din Dacia Sud-Dunăreană înglobată Impe-riului Roman / Bizantin); se oglindesc – în acest binom de dave – strategicerelaţii ale pelasgo(>valaho)-dacilor nord-dunăreni, mai expuşi vitregiilor /viscolelor istoriei, cu pelasgo(>valaho)-dacii balcanici, mai bine apăraţi prinistorii de Dunăre.


218

A doua pereche toponimic-zalmoxiană pare a se fi zămislit imediatdupă Războaiele Decebalo-Traiane, între Sucidava (Suceava) Veche şi ctito-ria sucilor / suciedavenilor > sucevenilor-războinici (cu îngăduinţa Romei),strategica Sucidavă Nouă, din Alutuania > Oltenia „Daciei Traiane“, de laconfluenţa Oltului cu Dunărea; şi în acest binom de dave se reflectă strategicerelaţii ale pelasgo(>valaho)-dacilor „liberi“ cu pelasgo(>valaho)-dacii „supuşiai Romei“, cu „ocrotiţii“ / „asiguraţii“ de către Imperiul Roman / Bizantin înfaţa migraţiilor euro-asiatice etc. De la Getica lui Vasile Pârvan încoace, isto-ricii / arheologii aduc tot mai multe dovezi privind aceste „relaţii strategice“dintre spaţiul Daciei Nord-Dunărene şi spaţiul Daciei Sud-Dunărene, anga-jând şi perechile toponimic-zalmoxiene ale suciedavenilor > sucevenilor.

Municipiul Suceava – de pe râul de 149 de kilometri, denumit tot Su-ceava, „după tradiţia zalmoxiană“ – a fost o foarte importantă / strategică da-vă a Cavalerilor Zalmoxianismului, a dacilor liberi, îndeosebi în secolele alII-lea şi al III-lea d. H.; după câteva decenii de la înfiinţarea statului valah-medieval al Moldovei în fosta Dacie Antică de Răsărit, Suci[d]ava > Suciava/ Suceava (de coordonate: 47° 40′ N – 26° 16′ E // 47° 40′ N – 26° 16′ E)devine – în anul 1388, în timpul domniei lui Petru Muşat – capitală, păstrân-du-şi acest „rang“ până în timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanul (1552 –1561 / 1563 – 1568) ce a decis ca Iaşul să fie noul centru al puterii. Larecensământul din anul 2002, municipiul Suceava avea 105865 de locuitori(v. fig. 66-a, b, supra).

213) SUGARI (< pelasgo[>valaho]-dac. < Sâgari [sâg + suf. agent -ar, cu închiderea lui -a- / -â- în labiala postreioară -u-]; sâgar s. m. „locuitorde la sâg / sâgi“: vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea sâgarilor“,„la sâgari“) – localitate din Dacia de Vest / Istria-Peninsulă (amintind vremeapelasgo [> valaho]-dacilor sigini dinspre „malul Veneţiei“, despre care grăi-tu-ne-a Herodot, pe la anul 450 î. H., localitate „activă“, aflată, „fixată pe har-tă“ şi cercetată, între anii 1906 – 1929, de acad. Sextil Puşcariu – v. supra,fig. 3), azi, în Croaţia.

214) SZAMOSSZEG (< pelasgo[>valaho]-dac. compus Samos- „So-meş“ [hidronimul dacic în grafie maghiară: Szamos] + -seg „sâg“ / „gresiemare“; elementul formant-secund al toponimului este transliterat în maghiarădrept szeg; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga Someşului“) –localitate din Dacia de Nord-Vest, de pe malul stâng al Someşului, aziaparţinând judeţului Szabolcs-Szatmar-Bereg, din nord-estul Ungariei. Şi aicie vremea să atragem atenţia „specialiştilor în lingvistică urechistă“, „filoma-ghiarilor“, „extremiştilor politruci“, ori nostalgicilor Imperiului Habsburgic /Austro-Ungar, cât şi tuturor scursorilor imperiilor evmezice / moderne / con-temporane cu dinţatele lor roţi îmbinate la Dunărea / Carpaţii marelui / boga-


219

tului stat pelasgo[>valaho]-dac al Daciei Antice, scursori infiltrate în culturaRomâniei de azi, din două direcţii: (1) în limba maghiară, szeg înseamnă cui,ţină, piron – deci nu are vreo legătură cu vectorizarea semantică pelasgo(>valaho)-dacă a toponimului (cf. CheRM-2, 1620); iar derivatul seget > siget >sighet [sâg / sîgă + suf. col. -et], ca şi elementul formant secund, -seget-[„sâget“, „mulţime de sâgi / stânci, pietroaie“], din toponimul Sarmisegetusa[< Sarmis „Sarmis – rege-zeu-medic-întemeietor al Daciei“ + seget „sâget“ +tusa „fort“], numele capitalei Daciei, nu are vreo legătură cu apelativulmaghiar / unguresc sziget, care înseamnă, în traducere ultraexactă, insulă (cf.CheRM-I, 439), chiar dacă încă unii gazetari, întreţinători de „sacră gălăgieştiinţific-lingvistică“, după cum se citeşte de nenumărate ori pe Internet, îndelirul lor spumegos, au început să vadă numai insule pe uscatul / reliefulTransilvaniei: la Sighetul Marmaţiei, la Sighetul Silvaniei, la Sighişoaraetc.; (2) „adepţii“ idioatei / idiotizantei teorii a spaţiului vid [de locuitori-daci ori de urmaşi ai acestora] din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, lansată de„exponenţii imperial-europeni ai ultimelor secole“, şi ai teoriei „retrageriiaureliene din anul 271 sau 272 d. H.“ (GIrva, 140), gargarisită imbecilizantde mancurt-dăscălaşii de istorie, în ultimele veacuri, desigur, zecilor de gene-raţii de liceeni / studenţi, trebuie (în aceste anotimpuri ale secolului al XXI-lea, secolul cristalizării conştiinţelor naţionale ale popoarelor lumii) să reţinăimperios: a) Imperiul Roman n-a ocupat din Dacia Nord-Dunăreană decâtprovinciile bogate în aur, fier, curpru etc.: Oltenia, Banat şi Ardeal; şi dacă,prin absurd, împăratul Aurelian ar fi retras nu numai armata şi administraţiala sud de Dunăre, în aşa-zisa Dacie Aureliană, ci şi populaţia autohtonă, adicăpelasgo(>valaho)-dacă, atunci, în aşa-zisul spaţiu rămas „vid“, imediat s-ar fiinstalat dacii liberi din Maramarisia > Maramureş, Moldadava > Moldova,Masageţia etc.; b) pelasgo[valaho]-dacii n-au aşteptat, de la Aurelian citire,625 de ani, ca să migreze ungurii / maghiarii, în 896, în Dacia de Vest, spre apune nume davelor / cetăţilor-oraşe, localităţilor, multe ivite în istorii încă dinneolitic.

Fig. 68. Szamosseg şi localităţile „vecine“.


220

215) SZEGED / SEGHEDIN (< pelasgo[>valaho]-dac. compus Se-get- / Seghed- [în grafie maghiară Szeged- cu alternanţa „surdă“ / „sonoră“ aoclusivelor dentale -t- / -d-] „sîget“ / „pietriş“ + -don > -dyn / -din [în ma-ghiară – în spiritul legii economiei de semnificant – elementul formant se-cund cunoaşte apocopa], evident, cu semnificaţie similară celei de la primulelement formant din Don-Ares / Dunăre; vectorizarea semantică a toponi-mului Seghedin / Szeged: „cetatea sâgetului de la / dinspre Don-Ares /Dunăre“) – davă / cetate-oraş din Dacia de Vest (pe „drumul mureşean alsării“ din Arutela > Arudela > Arudeal > Ard), azi, în Ungaria (v. supra, fig.48 / Seggetdon > Seggetdun > Seghetdyn / Seghedin).

Fig. 69. Szigetpuszta – „Pustia Sîgetului“

216) SZIGETPUSZTA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg[et]pustia < Si-get- „sîget“ + -puszta „pustia“ / „pustiul“; vectorizarea semantică a toponi-mului: „pustia sâgetului / pietrişului“ – cf. CherRM-I, 805) – localitate dinDacia de Vest, pe malul drept al Dunării, azi, în Ungaria (v. supra, harta / fig.69), la sud de Paks şi Nagydorog.

217) ŞAG (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg „sâg“; vectorizarea seman-tică a toponimului: „aşezarea de la sâg“; în acest toponim, constrictiva den-tală surdă, s-, urmată de vocala maximei aperturi, -a-, devenit-a constrictiv-prepalatala surdă, ş-) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 96).

218) ŞAGU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg „sâg“ / „sâgă“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâg / sâgul“; înacest toponim, articolul hotărât „s-a apocopat“, constrictiva dentală surdă, s-,


221

urmată de vocala maximei aperturi, -a-, dar şi sub influenţa rotunjitei poste-rioare închise, -u-, din articolul hotărât, a devenit constrictiv-prepalatala sur-dă, ş-) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 96).

219) ŞICULA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgă „sâgă“ + suf. aug. -ulă/ -ula; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgulă“ / „la sâ-ga imensă“; în acest toponim, constrictiva dentală surdă, s-, urmată de vocalamaximei aperturi, -a-, dar şi sub influenţa rotunjitei posterioare închise, -u-,din augmentativul sufix, a devenit constrictiv-prepalatala surdă, ş-) – locali-tate din judeţul Arad (cf. CPLR, 97).

220) ŞIGĂU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîg- „sâg“ + suf. aug. -ău; „sî-gâu“ / „sâgă mare“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâ-gău“; în acest toponim, constrictiva dentală surdă, s-, urmată de vocala nela-bială, medial-închisă, -î- / -i-, dar şi sub influenţa diftongului -ău, din aug-mentativul sufix, devenit-a constrictiv-prepalatala surdă, ş-) – localitate dinjudeţul Cluj (cf. CPLR, 97).

221) ŞUGĂU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîg- „sâg“ + suf. aug. -ău;„sîgâu“ / „sâgă mare“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de lasâgău“; în acest toponim, constrictiva dentală surdă, s-, urmată de vocala ro-tunjită, posterior-închisă, -u-, după ce a avut loc transformarea lui -â- în -u-datorată sufixării, şi, bineînţeles, sub influenţa diftongului -ău, din aug-mentativul sufix, devenit-a constrictiv-prepalatala surdă, ş-) – localitate dinjudeţul Maramureş (cf. CPLR, 98)

222) ŞUGAC (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg „sâg“ + suf. aug. -ac;„sâgac“ / „sâgă mare“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de lasâgac“; în acest toponim, constrictiva dentală surdă, s-, urmată de vocala ro-tunjită, posterior-închisă, -u-, după ce a avut loc transformarea lui -â- în -u-datorată sufixării augmentative cu -ac, devenit-a constrictiv-prepalatala surdă,ş-) – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 98).

223) ŢICLENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîg[ă]leni / Sîg[ălăţ]eni <ţiclă- / siclă- „ţiglă“ [< sigălă / sîgălă, cu „africatizarea“ constictivei dental-surde, s- / ţ-, cu oclusiv-velara sonoră „surdizată“, -g- / -c-, şi cu sincopaprimului -ă-] + suf. col. -eni; reamintim că bordeiele [pelasgilor / valahilor]erau acoperite cu ţicle < ţigle obţinute fie din sâgi-late, „fixate“ cu argilă, fierezultate din „coapta“ argilă „plămădită“ cu nisip, la arderea gropii / încăperiiacestui tip de locuinţă primitivă; vectorizarea semantică a toponimului: „aşe-zarea de la ţiclă / ţiglă < sîgălă“) – localitate din judeţul Gorj (cf. CPLR, 103;v. supra, Săcălaz / Şicula).


222

224) ZAKANYSZEK < ZAGANISEG[A] / ZĂGANISÂG[A] (<pelasgo[>valaho]-dac. compus Zăgani- [s. m. zăgan „vultur bărbos“; pl. ză-gani; transliterarea în maghiară cu oclusivele postpalatale „inversând sonoracu surda“: Zakany- „zăgani“] + -seg[a] / -sâg[a] „sâg“ / „sâgă“; vectorizareasemantică a toponimului: „sâgul / sâga zăganilor, adică a vulturilor bărboşi“)– localitate din Dacia de Vest, situată pe malul drept al Tisei, în apropiere deSeghedin / Szeged, azi, în Ungaria (v. infra, fig. 70; arhaicul toponimpelasgo[>valaho]-dac Zaganiseg[a] > Zăganisâg[a] fost-a bine conservat înlimba maghiară; şi pentru „lingviştii urechistologi“, reamintim că, în ungu-reşte, saskeselyü desemnează zăganul / vulturul bărbos – cf. CherMR-I,1125 –, că zákányos înseamnă tulbure şi că szék denumeşte: «1. scaun,tribunal, jeţ, tron regal / apostolic; 2. scaun de măcelar, măcelărie; 3. ieşire /afară» – CherRM-2, 2005 / 1624; iar dacă prin absurd, s-ar face trimitere laapelativul maghiar szeg, e bine să reamintim că vocabula respectivă are sem-nificaţia de cui / ţintă – ibid., p. 1620).

Fig. 70. Biserica romano-catolică din Zakanyszek.

225) ZAGON (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg- „sâg“ + suf. aug. -on, cuun Z- rezultat din constrictiva dentală surdă, S-, sonorizată în Z-, la redeschi-derea treptată a lui -â- > -ă- > -a-; vectorizarea semantică a toponimulului:„la sâgon“ / „aşezarea de la sâgul peste măsură“) – localitate din judeţulCovasna (cf. CPLR, 114).

226) ZARMIZEGETHUSA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sarmisegetu-sa [ < Sarmis- „Sarmis, rege al Daciei, contemporan cu Al. Macedon“ + -seget- „sâget“ / „droaie de sâgi“ + -tusa „fort zalmoxian“) – capitala Daciei;Zarmizegethusa este transliterarea toponimului în Îndreptar geografic, dePtolemeu, în orizontul anului 150 d. H. Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον / Zarmi-


223

zegethusa Regală (Fontes, I, 544 sq.); în Istoria romană, de Dio Cassius, da-tând din orizontul anului 229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat:Zermizegetusa (v. supra, Sarmisegetusa...).

227) ZĂGUJENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Zăg- / Săg- „săg“ / „sâ-gă“ + suf.[I] -uj- / -uş- + suf.[II] -eni; în acest toponim: constrictiva dentalăsurdă, s-, în pereche, a cunoscut o firească sonorizare, devenind z-; iar în mo-mentul în care „funcţia modal-semantică“ a lui -uş, de la prima sufixare, înce-tează, intrând „funcţie“ secundul sufix, apartenenţialul -eni, are loc şi sonori-zarea fricativei prepalatale surde, -ş-, intervocalică de-acum, în constrictiv-prepalatala -j-; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea săguşenilor“/ „locul sâguşenilor“) – localitate din judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 114).

228) ZEGAIA (< pelasgo[>valaho]-dac. Segaia < Zeg- / Seg-, „sâgă“+ suf. -oaie [sâgoaie, art. hot.: sâgoaia; nu poate fi compusul Zeg- / Seg-„sâg“ + -gaia „acvilă“, cu vectorizarea semantică: „sâgul găii“) – localitatedin judeţul Mehedinţi (cf. CPLR, 114).

229) ZEGUJANI (< pelasgo[>valaho]-dac. Zeg- / Seg- „săg“ / „sâgă“+ suf.[I] -uj- / -uş- + suf.[II] -ani; şi în acest toponim, constrictiva dentalăsurdă, s-, în pereche, a cunoscut o firească sonorizare, devenind z-; iar în mo-mentul în care „funcţia modal-semantică“ a lui -uş, de la prima sufixare, înce-tează, intrând în „funcţie“ secundul sufix, apartenenţialul -ani, are loc şi so-norizarea fricativei prepalatale surde, -ş-, intervocalică de-acum, în constric-tiv-prepalatala -j-; vectorizarea semantică a toponimului: „locul seguşanilor“/ „aşezarea sâguşanilor“) – localitate din judeţul Mehedinţi (cf. CPLR, 114).


BGDic = Agiemin Baubec, M. Grecu, Dicţionar turc-român, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.

BHFcald = Grigore Botezatu, Andrei Hâncu, Folclorul căldărarilor (cro-nică la Obrazţî folklora ţigan-caldararei – antologie de texte alese, traduse în limba rusă, deR. S. Demeter, cu melodii „înscrise“ de P. S. Demeter, cu notele şi coordonarea întregii ediţiide V. M. Gaţak şi cu o prefaţă semnată de L. N. Cerencova, lucrare apărută la Moscova, înEditura Nauca, anul 1981), în revista Limbă şi literatură moldovenească (din Chişinău), nr.3 / 1983, pp. 61 – 63.

CheRM-1, 2, = Cheresteşiu, Victor, Dicţionar Român-Maghiar şi Ma-ghiar-Român / Román-Magyar és Magyar-Román Szótár, vol. 1: A – K (pp. 1 – 1070), vol.2: L – Z (pp. 1071 – 2027), Cluj, Tipografia „Corvin“, 1927.

CheRM-I = Cheresteşiu, Victor, Dicţionar Român-Maghiar şi Maghiar-Român / Román-Magyar és Magyar-Román Szótár, ediţia a II-a (partea I; pp. 1 – 1134),Cluj, Tipografia „Helicon“, 1928.

ChKBDic = Anca-Maria Christodorescu, Zelma Kahane, Elvira Balmuş,Dicţionar român-francez, ediţia a IV-a revizuită, Bucureşti, Editura Gramar, 1994.



224

CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, EdituraAlbatros, 1986.

DER, I – IV = Dicţionar enciclopedic român, vol. I (A – C), Bucureşti,Editura Politică, 1962; vol. II (D – J), 1964; vol. III (K – P), 1965; vol. IV (Q – Z), 1966.

Ders = Gh. Bolocan, Ion Ciocea, Olimpia Guţu, Virgil Nestorescu,Cornelia Popescu, Aspazia Reguş, Corneliu Reguş, Ion Robciuc, Mile Tomici, Dicţionarulelementelor româneşti din documentele slavo-române 1374 – 1600, Bucureşti, EdituraAcademiei Republicii Socialiste România, 1981.


DEX-98 = Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, e-diţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

DLRM = Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Acade-miei Române, 1958.

EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii compa-rative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şiCezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga;prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

GDic = Elena Gorunescu, Dicţionar francez-român, Bucureşti, EdituraTeora, 2000 / 2007.

Fig. 71. Munte de sâgă eternizând chipul regelui-erou al Daciei, Decebal (87 – august 106),în oglindirea fluid-murmurătoare a sacrei Dunări, în amonte de Dierna / Orşova, la Mraconia

(Fl. Cotarcea).

GHT = Gândirea hittită în texte (Studiu introductiv de Constantin Daniel,traducere, notiţe introductive şi note: Ath. Negoiţă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-pedică, 1986.

GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor dincele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Alba-tros, 1971.

GMSDic = Iulia Giroveanu, Sanda Mihăescu, Micaela Slăvescu, Dicţionarfrancez-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.


225

HEMR-3 = Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Roma-niae – Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, vol. 3 (ediţie îngrijită şi studiuintroductiv de Grigore Brâncuş), Bucureşti, Editura Minerva, 1976.


LunS = Gheorghe Lungu, Sacoşu-Mare…, Timişoara, Editura Eurobit,2008.

MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii popo-rului român, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1980.

PAHV, I = P. Poenar, F. Aaron, G. Hill, Vocabular franţezo-romănesc,tomul întâi, A – H, Bucureşci, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1840.


PTBomb = Ion Pachia Tatomirescu, Bomba cu neuroni, Timişoara, Edi-tura Aethicus, 1997.

PTComp = Ion Pachia Tatomirescu, Compostorul de nori, Timişoara, Edi-tura Aethicus, 2004.

PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic,religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Ed. Aethicus, 2003.


PTMEm = Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezeidacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996.

PTPov = Povestea celor trei mustăţi de fier, povestiri pentru copii, Timi-şoara, Editura Aethicus, 2003.

PTZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medi-cinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

PUn = Dr. biol. Constantin Pârvu, Universul plantelor – mică enciclo-pedie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991.


ReyDic-I, II, III = Alain Rey (direction), Marianne Tomi, Tristan Hordé,Chantal Tanet, Dictionnaire Historique de la Langue Française, Tome 1, A – E (pages A-5:1 – 1382), Tome 2, F – Pr (pages A-5: 1383 – 2910), Tome 3, Pr – Z (pages A-5: 2911 –4304), Paris, Le Robert, (mars) 2007 (édition enrichie par Alain Rey et Tristan Hordé;©1992, Dictionnaires Le Robert, pour la première édition; ©1998, Dictionnaires Le Robert-Sejer).

RLtr = I. I. Russu, Limba Traco-Dacilor (ediţia a II-a revăzută şi adăugi-tă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.

SFl = Ion Simionescu, Flora României (ediţia a IV-a), Bucureşti, EdituraAlbatros, 1973.

ŞDU-ed-1 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, Cra-iova, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca, 1896.

ŞDU-ed-2 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, «adoua ediţiune cu totul prelucrată şi adăugată», Craiova, Institutul de Editură Samitca, 1908.

ŞDU-ed-7 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, «aşaptea ediţiune», «revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a», Craiova, Editura Scrisul Românesc (=Samitca), f. a. (1935?).

TDrs = Mile Tomici, Dicţionar româno-sârb, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 2005.

VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 1985.

VRomP, III = Al. Vlahuţă, România pitorească, vol III, în Scrieri alese,ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi bibliografie de V. Rîpeanu, I, II, III,Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963 / 1964.*


226

__________________* Prima variantă a acestui studiu, însă cu titlul „Sâga“ şi practicile magic-homeopatice, aapărut în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences / Convergences Rou-maines / Rumänische Konvergenzen (revistă de cultură şi civilizaţie românească), Londra,nr. 7, februarie, 1986, pp. 44 sq. (cu o erată în nr. 8 / 1986, p. 30; v. infra, fig. 72); alte vari-ante / fragmente: varianta secundă (părţile I şi II), cu titlul La început fost-au sâga, sîgetul,siginii, apoi Sarmisegetusa... (I ) / Monografia unui cuvânt pelasg > valah (II), în revistaonline, Agero (Stuttgart), aprilie (săptămâna 14) – mai (săptămâna 21), 2012; numai partea I,în revista de cultură a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, Destine literare (ISSN1916 – 0623), Montreal, anul V, nr. 28 – 29 / martie – aprilie, 2012, pp. 68 – 73; părţile I –IV, în revista online de cultură universală, Regatul Cuvântului (ISSN 2247 – 9716 / ISSN -L 2247 – 9716), Craiova, anul II, nr. 5 / mai – 7 / iulie, 2012.

Fig. 72. Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences..., Londra, nr 7 / 1985.


227

CUPRINS

Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál

I) Ardeál – sferă semantică ...................................................................... / 7II) Ardeálul şi istoria sa antică ................................................................ / 7III) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – mai întâi, hidronimul,apoi toponimul (numele davei / castrului extins la întregulţinut intracarpatic) şi tradiţia hidronimiei / toponimieidatorată Zalmoxianismului ...................................................................... / 14III-a) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál şi zalmoxieneleperechi de hidronime / toponime ............................................................ / 15III-b) „De la faţa locului“, dava / castrul Arutéla din orizontulanului 138 d. H. şi „vocile“ ruinelor de dincoace,de-ale „valurilor mândre generaţii spumegate“de pe Al[l]úta > Olt ................................................................................... / 16III-c) Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutélaşi „Tabula Peutingeriană“....................................................................... / 19III-d) «Istoria Românilor din Dacia Traiană» (vol. I, 1913),de acad. A. D. Xenopol, despre hidronimul / toponimulpelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ............... / 22III-e) Vasile Pârvan – Getica – despre hidronimul / toponimulpelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ............... / 25III-f) Adrian Riza – Ardeálul (1982 – 1983) – şi „etimologismulzongoristic maghiaro-slav“ al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas,Simonyi, Gombocz, Melich ş. a. .............................................................. / 25IV) De la hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Aluta > Olt,la toponimul Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál ............................. / 30IV-a) De la anticul hidronim pelasgo(>valaho)-dac, Alúta(Allúta < Allóta < Alláta), la hidronimul de azi, Olt,şi la toponimul Oltenia ............................................................................. / 30IV-b) De la hidronimul Al[l]úta, la hidronimul / toponimul Arutéla,apoi la hidronimul Lotru şi la apelativul lotru(„hoţ de drumul mare al aurului Daciei“) ............................................. / 31IV-c) Toponimul pelasgo(>valaho)-dacArutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál .................................................... / 35

SIGLE ................................................................................................... / 36


228

Maris > Mureş, Maramaris > Maramureş, Maramarisia>Marmaţia, sau „Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare / Tisa“

I) De la Mara-Maris(ia) tinereţii lui Herodot,la Maramureşul de azi ............................................................................... / 41I-a) Maramureş / Marmaţia – provincie / „ţară“ .................................. / 42I-b) Munţii Maramureşului ..................................................................... / 45II) Zalmoxianism şi „perechi“ de hidronime, toponime etc. ................ / 45II-a) Hidronime-perechi şi Ape Primordiale ......................................... / 46II-b) În Dacia, „sfânta apă“ (hidronimul) decide toponimul ............... / 46II-c) Zalmoxiana „pereche“ de hidronime:Maris[iela] (> Mureş[el]) – Maramaris(„Marele Mureş“ / Tisa) ............................................................................. / 47III) Lucrarea legilor lingvistice în perecheazalmoxian-hidronimică / toponimică Maramaris(ia) >Maramureş / Marmaţia – Maris > Mureş ................................................. / 49III-a) Maris – Marisia / Mureş – Mariţa ................................................ / 50III-b) Maramaris > Maramureş ............................................................. / 53III-c) Maramarisia > Marmaţia .............................................................. / 53

SIGLE .................................................................................................... / 54

Pelasgii > Valàhii – „marii anonimi“prin imperii / istorii

I) Pelasg / Pelasgia – intrare în legendă, „plonjare“ în mit .................. / 59II) „Etnogeneză europelasgă“ – Omul de Neanderthalşi Omul de Cro-Magnon ............................................................................ / 60III) Europelasgia (30000 – 8175 î. H) ca unitate religios-culturalădintre Asturia şi Don / Volga, temelie a limbii pelasge, a familieilimbilor euro-indiano-pelasge (impropriu numităfamilia limbilor romanice) ....................................................................... / 62IV) Pelasgia de Centru, sau „Old EuropeanCivilization“ (8175 – 4400) ....................................................................... / 66V) Primul val de populaţii-kurgan în Pelasgia / OldEuropean Civilization (4400 – 4200) ........................................................ / 74VI) Dincoace de primul val-kurgan (4400 / 4200 – 3900) ..................... / 75VII) Al doilea val de migratori-kurgan (3400 – 3200)şi al treilea val-kurgan (3000 – 2800) ...................................................... / 76VIII) Valurile migratoare luvite, nesite, hittite, aheene etc. ................. / 77IX) Reforma Zalmoxianismului şi divizarea religioasă a Pelasgilordin orizontul anului 1600 î. H. .................................................................. / 78X) „Ordinul“ Cavalerii Zalmoxianismului (Cavalerii Thraci,Cavalerii Dunăreni / Danubieni, Cavalerii / Zeii Cabiri etc.) .............. / 84XI) Orizonturi temporal-homerice: Pelasgii „dumnezeieşti“de la Dunărea de Jos şi din nord-vestul Mării Negre(ori, mai exact spus, Pelasgii-abioi), în «Iliada»


229

lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) ....................................................... / 84XII) Orizonturi temporal-homerice: Pelasgii „dumnezeieşti“din Creta în «Odiseea» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) ............... / 85XIII) Pelasgo-Abioii .................................................................................. / 88XIV) În orizontul anului 450 î. H. ........................................................... / 88XIV-a) Zalmoxianismul Masageţiei proiectează în „istoriile“anului 529 î. H. pe fiul reginei Tomyria, un pelasgo-dac avândştiinţa de a se face nemuritor şi cunoscând acelaşi destincu al nemuritorului rege-erou de peste 635 de ani, Decebal ................. / 89XIV-b) Pelasgo-Dacii / Pelasgo-Geţii ponto-dunăreniîn eroismul lor ivit din Zalmoxianism, declară războiregelui persan, Darius .............................................................................. / 90XIV-c) Pelasgo-Dacii / Pelasgo-Thracii, într-al lor imens spaţiude etnogeneză – Pela[s]gia > B[e]lachia > V[a]lahia –,se disting în mulţimea lor şi după numele pe care şi-l iaude la regiunea / provincia (Pelasgo-Daciei / Pelasgo-Thraciei)în care sunt înrădăcinaţi .......................................................................... / 90XV) Alţi Pelasgi din «Istoriile» lui Herodot .......................................... / 92XVI) «Istoriile» lui Herodot (484 – 425 î. H.)despre limba pelasgă ................................................................................ / 94XVII) Pelasgii şi urmaşii lor de azi – lucrarea legilor lingvisticeîn etnonimul Pelasg relevă miraculos-contemporanul Valàh ............... / 96XVII-a) Chiar în orizontul herodotic al anului 450 î. H.:Pelasgia > Plakia ....................................................................................... / 96XVII-b) Între herodoticul orizont al anului 450 î. H. şi orizontulanului 551 d. H., al lucrării «De origine actibusque Getarum»,de Iordanes: Pelàsg(i)a > Pelàsg(hi)a > Plàc(hi)a / Plàk(i)a >Blàc(hi)a / Blàk(i)a, derivatul belagin / belaginăşi sintagma „legi belagine“ ....................................................................... / 97XVII-b-1) Dintre „imperial-dirijatele confuzii“: Geţi / Goţi ................ / 98XVII-b-2) Marele preot / rege al Daciei, Deceneu,şi „Propriis Legibus [...] Belagines“ / „Legi Proprii [...] Belagine“(Legile Pelasge / Pela[s]gine > Valàhe / Valàhine) .................................. / 98XVII-c) Între orizontul anului 551 d. H. şi 15 aprilie 1205,ziua marii victorii a Valahimii de sub împărăţirealui Ioan cel Frumos împotriva Imperiului Latinşi a Imperiului Bizantin ............................................................................. / 99XVII-c-1) Răscoala Valahimii împotriva Imperiului Bizantin .............. / 99 XVII-c-2) Războaiele Valàhiei Mari (La Grande Blàquie)împotriva Imperiului Latin şi a Imperiului Bizantin, perioadaapogeului evmezic al Valahimii (1205 – 1241 / 1280)şi perioada sfârtecării Valahimii între roţile dinţate ale imperiilorevmezice şi contemporane, Otoman, Habsburgic / Austro-Ungarşi Rus / Sovietic (sec. XIV – XX) ............................................................ / 100 XVII-c-3) Toponimul Blàkia / Blàcia > Blàchia > V[a]lahia,etnonimul Blàk / Blàc > V[a]lah şi derivatele acestoradincoace de orizontul anului 551 d. H. .................................................. / 104


230

SIGLE ................................................................................................... / 106

La început fost-au sâga, sâgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa(monografia unui cuvânt pelasg > valah: sâgă)

I) Statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgă > valahăla apelativul sîgă (sâgă) / sigă; carianul Herodot(aprox. 484 – 425 î. H.) şi grecul Apollonios din Rodos(295 – 215 î. H.) despre sigini, despre sigine (> sighine) ...................... / 111II) Cuvântul sâgă / sigă în limba / literatura valahă ............................ / 115III) Dicţionare explicative (explicativ-etimologice) despre sferasemantică a apelativului sâgă (sîgă) / sigă .............................................. / 118IV) Sfera semantică a termenului sâgă (sîgă) / sigărelevată prin anchetă lingvistică ............................................................ / 125V) „Triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacăşi „roirea radicalului-matcă“, sag- (sac-), în familia cuvintelordin perechea pelasgo(>valaho)-zalmoxiană,sâg – sâgă (sîgă) / sigă (sică) ................................................................... / 136VI) O pereche „zalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > valahăSÂG (SÎG) / SIG – SÂGĂ (SÎGĂ) / SIGĂ (SICĂ) şi o familie de 229de cuvinte compuse / derivate, în circuit multimilenar, „conservat“până astăzi în toponimie, onomastică etc. ............................................. / 1391) BOCSIG / Bocsîg ................................................................................. / 1402) CIGARISCE ........................................................................................ / 1403) COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICASARMIZEGETUSA ................................................................................ / 1414) DIOSIG ................................................................................................ / 1415) MIERCUREA SIBIULUI / SÎGHIULUI ......................................... / 1416) PODIŞUL SECAŞELOR ................................................................... / 1427) RĂPSIG ............................................................................................... / 1428) ROŞIA DE SECAŞ ............................................................................. / 1439) SACA ................................................................................................... / 14310) SACALASĂU .................................................................................... / 14311) SACALASĂU[L] NOU .................................................................... / 14412) SACIDAVA ....................................................................................... / 14413) SACIOVA .......................................................................................... / 14714) SACOŞU MARE ............................................................................... / 14715) SACOŞU MIC .................................................................................... / 14916) SACOŞUL TURCESC ..................................................................... / 14917) SACU[L] ............................................................................................ / 14918) SAGADAVA ...................................................................................... / 14919) SAG[G]ARIS ..................................................................................... / 15020) SAG[G]ARITI .................................................................................... / 15021) SAGGARIU ....................................................................................... / 15022) SAGGIDAVA / Σαγγίδαυα ............................................................... / 15123) SAGNA .............................................................................................. / 15424) SANGARI[US] .................................................................................. / 154


231

25) SANGIDAVA .................................................................................... / 15526) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA –ZARMIZEGETHUSA ............................................................................ / 15527) SĂBIER > SĂGHIER / SÂGHIER .................................................. / 16328) SĂBIEŞTI .......................................................................................... / 16329) SĂCALU[L] DE PĂDURE .............................................................. / 16430) SĂCAR / SĂGAR > SECAR / SEGAR >SICAR / SÎGAR ....................................................................................... / 16431) SĂCĂDAT, judeţul Bihor .................................................................. / 16432) SĂCĂDAT, judeţul Mureş ................................................................ / 16533) SĂCĂDATE (<Săcădate[le] > Sâgădate[le] .................................... / 16534) SĂCĂLAIA ....................................................................................... / 16535) SĂCĂLAZ ......................................................................................... / 16636) SĂCĂLENI ....................................................................................... / 16637) SĂCĂLĂŞENI .................................................................................. / 16638) SĂCĂLUŞEŞTI ................................................................................ / 16639) SĂCĂMAŞ ........................................................................................ / 16640) SĂCĂRÂMB ..................................................................................... / 16741) SĂCĂRENI ....................................................................................... / 16742) SĂCĂREŞTI ..................................................................................... / 16743) SĂCĂŞENI ........................................................................................ / 16744) SĂCEL, judeţul Cluj .......................................................................... / 16745) SĂCEL, judeţul Harghita ................................................................... / 16746) SĂCEL, judeţul Hunedoara ............................................................... / 16747) SĂCEL, judeţul Maramureş ............................................................... / 16748) SĂCEL, judeţul Sibiu ........................................................................ / 16749) SĂCELE, judeţul Braşov ................................................................... / 16850) SĂCELE, judeţul Constanţa .............................................................. / 16851) SĂCELE, judeţul Ilfov ...................................................................... / 16852) SĂCELU ............................................................................................ / 16953) SĂCENI, judeţul Teleorman ............................................................... / 16954) SĂCENI, judeţul Timiş ...................................................................... / 16955) SĂCENI, judeţul Teleorman .............................................................. / 16956) SĂCUENI, judeţul Bihor ................................................................... / 16957) SĂCUENI, judeţul Dâmboviţa .......................................................... / 16958) SĂCUENII NOI, judeţul Harghita .................................................... / 17059) SĂCUENI-ROMAN, judeţul Neamţ ................................................. / 17060) SĂCUI ................................................................................................ / 17061) SĂCUIEU .......................................................................................... / 17062) SĂCUŢA ............................................................................................ / 17063) SĂGAC / SĂGACE ............................................................................ / 17064) SĂGAGEA ......................................................................................... / 17065) SĂLSIG .............................................................................................. / 17066) SÂG (SÎG) / SIG ................................................................................ / 17067) SÂGAN ............................................................................................... / 17168) SÂGANCĂ ......................................................................................... / 17269) SÂGAR / SÂCAR, SĂGAR / SĂCAR,


232

SEGAR / SECAR, SIGAR / SICAR ........................................................ / 17270) SÂGICĂ / SÂGĂRICĂ ...................................................................... / 17271) SÂGĂRIE / SÂGĂRAIE .................................................................... / 17272) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE,SECĂRIŞTE ............................................................................................. / 17273) SÂGCIOARĂ ..................................................................................... / 17274) SÂGCIOR .......................................................................................... / 17275) SÂGEL ............................................................................................... / 17276) SÂGESC / SÂGHESC, SÂGESCU / SÂGHESCU,SĂGHIESC / SĂBIESC ........................................................................... / 17377) SÂGEŞTI / SÂGHEŞTI, SEGEŞTI / SEGHEŞTI,SIGEŞTI / SIGHEŞTI ............................................................................. / 17378) SÂGET / SÂGHET, SEGET / SEGHET,SIGET / SIGHET .................................................................................... / 17379) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE,SECĂRIŞTE ............................................................................................ / 17380) SÂGICĂ / SÂGICE ........................................................................... / 17381) SÂGILĂ ............................................................................................. / 17383) SÂGIME ............................................................................................. / 17384) SÂGIŞ ................................................................................................ / 17385) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE,SECĂRIŞTE ............................................................................................. / 17386) SÂGIŢĂ / SICĂIŢĂ ........................................................................... / 17387) SÂGOI / SÂGOAIE ........................................................................... / 17388) SÂGON / SÂGOANE ........................................................................ / 17489) SÂGOS ............................................................................................... / 17490) SÂGŞOR ............................................................................................ / 17491) SÂGŞOARĂ ....................................................................................... / 17492) SÂGUCĂ ............................................................................................ / 17493) SÂGUI / SÂCUI, SEGUI / SECUI, SICUI ...................................... / 17494) SÂGUICĂ < SICUICĂ ....................................................................... / 17495) SÂGUŞ ............................................................................................... / 17596) SEBEŞ, judeţul Braşov ...................................................................... / 17597) SEBEŞ, judeţul Mureş ....................................................................... / 17598) SEBEŞ, judeţul Alba .......................................................................... / 17599) SEBEŞ, râu în judeţul Alba ................................................................ / 176100) SEBEŞEL, judeţul Alba .................................................................. / 178101) SEBEŞ-OLT, judeţul Sibiu ............................................................. / 178102) SEBEŞUL DE JOS, judeţul Sibiu ................................................... / 179103) SEBEŞUL DE SUS, judeţul Sibiu ................................................... / 179104) SEBIŞ, judeţul Bistriţa-Năsăud ........................................................ / 179105) SEBIŞ, judeţul Arad ......................................................................... / 179106) SECACI ........................................................................................... / 179107) SECAR > SICAR ............................................................................. / 179108) SECAŞ, râu din judeţul Alba ........................................................... / 180109) SECAŞ, judeţul Arad ....................................................................... / 180110) SECAŞ, judeţul Timiş ...................................................................... / 180


233

111) SECĂRIA (judeţul Prahova) / SECĂRIE ....................................... / 180112) SECĂRIŞTE, provincia Muntenia, 10 noiembrie 1528 .................. / 181113) SECĂŞEL ........................................................................................ / 181114) SECĂŞENI ...................................................................................... / 181115) SECĂTURĂ-PLĂIŞOR / SECĂTURĂ ........................................ / 181116) SECEANI ........................................................................................ / 182117) SECERÁ ......................................................................................... / 183118) SECERAR ......................................................................................... / 183119) SECERAT ........................................................................................ / 183120) SECERĂ ......................................................................................... / 183121) SECERĂTOR, -OARE .................................................................... / 183122) SECERĂTURĂ ................................................................................. / 183123) SECERIŞ ......................................................................................... / 184124) SECIA / SEČA ................................................................................ / 184125) SECIU, judeţul Prahova ................................................................... / 184126) SECIU, judeţul Vâlcea ..................................................................... / 184127) SECIU, judeţul Vrancea ................................................................... / 184128) SECIURI, judeţul Prahova .............................................................. / 184129) SECIURILE, judeţul Gorj ............................................................... / 184130) SECU, judeţul Caraş-Severin ........................................................... / 184131) SECU, judeţul Dolj .......................................................................... / 184132) SECU, judeţul Harghita ................................................................... / 185133) SECU, judeţul Neamţ ....................................................................... / 185134) SECUI, judeţul Dolj ......................................................................... / 185135) SECUI .............................................................................................. / 185136) SECUIA ............................................................................................ / 185137) SECUIENI, judeţul Bacău ............................................................... / 185138) SECUIENI, judeţul Harghita ........................................................... / 186139) SECUIENI, judeţul Neamţ .............................................................. / 186140) SECUIENI[I] NOI, judeţul Neamţ ................................................. / 186141) SECUIESC (Cristuru / Târgul Secuiesc) ..................................... / 186142) SECUIU ........................................................................................... / 186143) SECULEŞTI .................................................................................... / 186144) SECURE .......................................................................................... / 186145) SECURICE ...................................................................................... / 186146) SECURICENI ................................................................................. / 186147) SECURISCA ................................................................................... / 187148) SECUSIGIU .................................................................................... / 187149) SEGAJ ............................................................................................. / 187150) SEGARCEA, judeţul Dolj ............................................................... / 187151) SEGARCEA-DEAL, judeţul Teleorman ........................................ / 188152) SEGARCEA-VALE, judeţul Teleorman ........................................ / 188153) SEGET / SEGHET > SIGET / SIGHET >SÎGET / SÂGHET .................................................................................. / 188154) SEGGE[T]D[UN] / SZEGED ........................................................ / 188155) SEGHEDINAŢ (Petru) .................................................................. / 190156) SEGHIŞTE ...................................................................................... / 190


234

157) SEGLEŢ .......................................................................................... / 191158) SEGUI .............................................................................................. / 191159) SIBICIU[L] DE JOS ....................................................................... / 191160) SIBICIU[L] DE SUS ....................................................................... / 191161) SIBIEL ............................................................................................. / 191162) SIBIOARA ...................................................................................... / 191163) SIBIŞEL-BERIN, judeţul Hunedoara ............................................. / 191164) SIBIŞEL-RÂU-DE-MORI, judeţul Hunedoara ............................. / 191165) SIBIU / Sig[h]idava (Sighiu[l] / Sîghiu[l] – toponimul şihidronimul Cibinum) ................................................................................ / 192166) SIC, judeţul Cluj .............................................................................. / 193167) SICAR .............................................................................................. / 194168) SICĂ (unealtă / plantă: Statice gmelini) .......................................... / 194169) SICĂIŢĂ .......................................................................................... / 196170) SICELE ............................................................................................ / 197171) SICI .................................................................................................. / 198172) SIČA, localitate din Croaţia ............................................................. / 198173) SIČICE, localitate din Croaţia ......................................................... / 198174) SICINNIS ........................................................................................ / 198175) SICOEŞTI ....................................................................................... / 199176) SICUI ............................................................................................... / 199177) SICUICĂ .......................................................................................... / 199178) SICUL, localitate din Dacia de Sud-Vest, azi, în Croaţia ................. / 199179) SICULENI ....................................................................................... / 199180) SIC[UM], localitate din Dacia de Sud-Vest, azi, în Croaţia ............ / 199181) SICUPNUCS (Sica – Statice gmelini)............................................. / 199182) SIGAN / SIGANCĂ ......................................................................... / 199183) SIGĂRAIE / SIGĂRIE .................................................................... / 200184) SIGEON, oraş pelasgo[>valaho]-dac. / thrac, în Troada / Frigia,azi, în Turcia ............................................................................................. / 201185) SIGEON / Capul Sigeon / Sigeion ................................................. / 202186) SIGEŞTI .......................................................................................... / 203187) SIGET .............................................................................................. / 203188) SIGGIDAVA (Σιγγίδαυα / Sighidava – Sâghiu / Sîghiu,Sighişoara, Sibiel) .................................................................................... / 203189) SIGGIDUN, SÎGHIDUN / SÂGHIDUN, cetate-oraşdin Dacia de Sud-Vest, azi, Belgrad, capitala Serbiei ............................... / 207190) SIGGONI, localitate din Dacia de Nord-Vest,azi, în Slovacia ............................................................................................ / 209191) SIGGOS, oraş din Daco-Thracia, azi, în Grecia .............................. / 209192) SIGHEA, (ÎN)SÎGA / (ÎN)SÂGHEA .............................................. / 210193) SIGHET ........................................................................................... / 210194) SIGHETU[L] MARMAŢIEI, judeţul Maramureş ......................... / 210195) SIGHETU[L] [TRANS]SILVANIEI, judeţul Sălaj ...................... / 210196) SIGHETURĂ ................................................................................... / 210197) SIGHINAŞ ....................................................................................... / 211198) SIGHINĂ ......................................................................................... / 211


235

199) SIGHINCĂ ...................................................................................... / 211200) SIGHINUL (SÎGHINUL) / CIBINUL, râul .................................. / 212201) SIGHIŞ ............................................................................................. / 212202) SIGHIŞOARA ................................................................................. / 212203) SIGHIŞTE ....................................................................................... / 213204) SIGHIŞTEL, sat din judeţul Bihor .................................................. / 214205) SIGHIŞTEL, râuleţ din judeţul Bihor ............................................. / 214206) SIGIN ............................................................................................... / 214207) SIGINĂ ............................................................................................ / 214208) SIKIRICA / SIGIRICA, localitate din Dacia Sud-Dunăreană,azi, în Serbia ............................................................................................. / 214209) SINGIDAVA – Σιγγίδαυα / Sighidava .......................................... / 215210) SINGIDUNUM, cetate-oraş din Dacia de Sud-Vest,azi, Belgrad-Serbia (v. supra, Siggidun / Sîghidun) ............................... / 215211) SINGONI, localitate pelasgă > valahă din Dacia de Nord-Vest,azi, în Slovacia .......................................................................................... / 215212) SUCIDAVA (Σουκίδαυα / Suchidava < Sâghidava) ..................... / 215Sucidava – Celei-Corabia, jud. Olt ......................................................... / 215Σουκίδαυα – Suchidava (Sâghidava) / Sucidava >Suciava > Suceava ................................................................................... / 217213) SUGARI, localitate din Dacia de Vest, azi, în Croaţia .................... / 218214) SZAMOSSZEG, localitate din Dacia de Nord-Vest,de pe malul stâng al Someşului, azi, în Ungaria ....................................... / 218215) SZEGED / SEGHEDIN, davă / cetate-oraş din Dacia de Vest,azi, în Ungaria ........................................................................................... / 220216) SZIGETPUSZTA, localitate din Dacia de Vest,azi, în Ungaria ........................................................................................... / 220217) ŞAG .................................................................................................. / 220218) ŞAGU ............................................................................................... / 220219) ŞICULA ........................................................................................... / 221220) ŞIGĂU ............................................................................................. / 221221) ŞUGĂU ............................................................................................ / 221222) ŞUGAC ............................................................................................ / 221223) ŢICLENI ......................................................................................... / 221224) ZAKANYSZEK < ZAGANISEG[A] / ZĂGANISÂG[A],localitate din Dacia de Vest, azi, în Ungaria ............................................. / 222225) ZAGON ........................................................................................... / 222226) ZARMIZEGETHUSA ................................................................... / 222227) ZĂGUJENI ..................................................................................... / 223228) ZEGAIA .......................................................................................... / 223229) ZEGUJANI ..................................................................................... / 223SIGLE (bibliografie) ................................................................................ / 223


236

ISBN: 978-606-614-014-0,WALDPRESS.

Consilier editorial: I. D. Breianu.Lector: Sarmis Pordu.

Culegere / paginare: S. C. AETHICUS S.R.L.Bun de tipar: 7 florar 2012.

Apărut: 2012.

Tiparul executatla WALDPRESS

(tipografie şi editură),str. Brânduşei, 17,

Timişoara,Dacia.

prof. dr. ion pachia-tatomirescu la început fost-au … · şov, sibiu şi hunedoara (v. infra,...

Documents