produse nealimentare
TRANSCRIPT
MARFURI NEALIMENTARE
Grupele de mărfuri prezentate, respectiv: mărfuri din sticlă, din ceramică, din lemn şi mărfuri textile au
fost alese ca urmare a utilităţii lor, a ariei largi de răspândire, a tradiţiei României în fabricarea lor, dar şi a
caracterului spectaculos al diferitelor tipuri de sticlă şi de ceramică, precum şi al stilurilor de mobila.
Nivelul exigenţelor calitative, al competitivităţii şi concurenţei este practic egal, atât pentru piaţa
internaţională, cât şi pentru piaţa naţională. Un produs nealimentar care nu poate fi vândut cât decât avantajos
pe piaţa internaţională, nu va putea fi vândut avantajos nici pe piaţa naţională, chiar dacă se vor practica măsuri
protecţioniste.
Motivul acestei situaţii este simplu. Nivelul calitativ al cererii este totdeauna mai ridicat decât cel al
ofertei. În consecinţă, dacă nivelul calitativ al produselor autohtone este mai scăzut decât al celor din import, ne
putem aştepta la o invazie de produse străine similare, care nu poate fi curmată prin măsuri administrative decât
pe termen scurt.
MĂRFURI DIN STICLĂ
În cadrul bunurilor de larg consum sticla şi mărfurile din sticlă ocupă un loc important, datorită
proprietăţilor sale deosebite pe care le prezintă. In anumite domenii de utilizare, cum ar fi articolele de menaj,
geamurile, articolele optice produsele din sticlă nut pot fi înlocuite, cu bune rezultate, de alte mărfuri.
Materiile prime folosite la obţinerea sticlei
La obţinerea sticlei sunt utilizate materii prime principale, care dau marea majoritate a proprietăţilor, în
rândul cărora intră vitrifianţii, fondanţii şi stabilizanţii, precum şi materii prime secundare, care cuprind
afinanţii, opacizanţii, decoloranţii şi coloranţii.
Materiile prime principale sunt principalele trei categorii de oxizi care alcătuiesc compoziţia sticlei cu
un rol bine determinat în formarea proprietăţilor acesteia.
Vitrifianţii sunt materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă, având rolul principal
în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea vitroasă, specifică sticlei (corp solid transparent).
Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt: nisipul cuarţos, cu un conţinut în dioxid de siliciu (SiO 2) de peste 95
%; boraxul şi acidul boric din care rămâne în sticlă trioxidul de bor (B2O3) şi pentaoxidul de fosfor (P2O5).
Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor (sub 1500 oC) şi de a realiza trecerea
sticlei solide în stare păstoasă la o temperatură mai scăzută. Fondanţii folosiţi la obţinerea sticlei sunt:
carbonatul de sodiu - soda calcinată (Na2CO3) şi carbonatul de potasiu K2CO3. Oxizii alcalini rămaşi după
adăugarea fondanţilor participă la îmbunătăţirea unor proprietăţi ale sticlei cum sunt: luciul şi transparenţa.
Stabilizanţii au rolul de a mări stabilitatea chimică şi de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice şi termice
ale sticlei. Se foloseşte în cantităţi mari oxidul de calciu (calcarul), oxidul de magneziu, iar în cantităţi mai mici
oxidul de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.
Materiile prime secundare sunt substanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru a-i conferi
anumite proprietăţi sticlei. Afinanţii au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de
gaze rezultate din reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă. În calitate de
afinanţi se folosesc: trioxidul de arsen, sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu sau potasiu, sultaful de calciu.
Opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află fin dispersate în sticlă, fac ca aceasta să fie opalescentă.
Opacizarea se face prin adăugarea de bioxid de staniu, bioxid de titan, fluorină, criolită sau bioxid de zirconiu.
Decoloranţii se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către diferite impurităţi din
materiile prime, de exemplu culoarea verzuie datorită prezenţei fierului. În acest scop, se folosesc amestecul de
trioxid de arsen şi azotatul de sodiu.Coloranţii se utilizează pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu
diferite culori. Cei mai utilizaţi coloranţi pentru sticlă sunt: oxizii de fier (dau nuanţe de albăstrui sau galben),
oxidul de mangan (albastru), oxizii de mangan (roz-gălbui), oxidul de nichel (violet), oxidul de crom (verde)
Se pot folosi ca materii prime şi cioburile de sticlă, care contribuie la reducerea consumului de materii
prime, concomitent cu ameliorarea proprietăţilor sticlei.
Proprietăţile generale ale sticlei
Cunoaşterea proprietăţilor sticlei prezintă importanţă, deoarece ele determină calitatea, sortimentul şi
valoarea de utilizare a articolelor din sticlă.
Proprietăţile fizice mai importante sunt: masa specifică, proprietăţile termice, optice şi electrice.
Masa specifică variază între 2-8 g/cm3 în funcţie de compoziţia chimică. Astfel, sticla cu un conţinut
mai mare de oxizi ai metalelor grele au o masă specifică mai mare decât cele care au un conţinut mai mare în
oxizi alcalini.Proprietăţile termice sunt determinate de comportarea sticlei faţă de căldură.
Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un izolator termic;
Dilatarea termică este influenţată de compoziţia sticlei. Coeficientul de dilatare termică este redus când
sticla are un conţinut bogat de dioxid de siliciu, conţinutul mai mare în oxizi de sodiu şi potasiu măreşte
coeficientul de dilatare termică.Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi
rapide de temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc termic).
Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia luminii,
absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie,
care cu cât este mai mare cu atât sticla este mai transparentă.
Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers proporţional cu transmisia),
astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial, sticla este translucidă, iar când sunt absorbite total, sticla este
opacă.Indicele de reflexie se exprimă prin coeficientul de reflexie a luminii, care la sticla obişnuită de geam
este egal cu 4 %.Indicele de refracţie este dependent de natura oxizilor şi de proporţia lor în sticlă, astfel oxizii
de plumb, bariu, zinc măresc indicele de refracţie (are valori mari la sticla cristal).
Conductibilitatea electrică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un bun izolator.
Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, elasticitatea, fragilitatea, rezistenţa.
Duritatea sticlei este cuprinsă între 5-7 pe scara de duritate Mohs şi variază în funcţie de compoziţia
chimică. Fragilitatea denumită şi rezistenţă la şoc mecanic, este o proprietate negativă, sticla se sparge uşor
(fragilitatea poate fi îmbunătăţită
Proprietăţile chimice ne arată comportarea sticlei sub acţiunea agenţilor chimici (acizi, baze, săruri) şi a
celor atmosferici (umiditatea aerului, gaze din atmosferă).
Sticla are o foarte bună stabilitate chimică la acţiunea acizilor (numai acidul fluorhidric o atacă), precum
şi la acţiunea bazelor şi a apei. Totuşi, la o acţiune prelungită a umidităţii, sticla se pătează şi îşi pierde din luciu
şi transparenţă. Stabilitatea sticlei faţă de apă se îmbunătăţeşte prin creşterea conţinutul de bioxid de siliciu şi
oxid de aluminiu.Proprietăţile igienico-sanitare ale sticlei sunt foarte bune, deoarece ea nu constituie un
mediu prielnic pentru microorganisme, se spală şi se întreţine uşor.
Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă cuprinde patru faze mai importante: obţinerea
masei sticloase, fasonarea, recoacerea şi finisarea.
Verificarea calităţii mărfurilor din sticlă şi defectele mărfurilor din sticlă
Principalele caracteristici care se verifică sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea suprafeţei de sprijin,
ovalitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc termic, prezenţa tensiunilor interne.
Aspectul şi culoarea se verifică vizual prin compararea produsului analizat cu un produs de referinţă
considerat etalon. La produsele din sticlă incolore nu de admit variaţii de culoare, Verificând aspectul se
urmăreşte prezenţa defectelor de topitură, de fasonare şi de finisare. Ovalitatea produselor circulare se verifică
prin măsurarea a două diametre perpendiculare şi se calculează diferenţa dintre ele. Rezistenţa la şoc termic se
verifică prin introducerea produselor din sticlă, încălzite în prealabil cu apă la temperatura de fierbere, într-o
baie de apă cu temperatura de 20 de grade. În cazul în care nu apar fisuri, produsul prezintă rezistenţă la şoc
termic. Tensiunile interne se pun în evidenţă cu ajutorul polariscopului (aparat optic care indică prezenţa
tensiunilor interne în produsele din sticlă).
Sortimentul mărfurilor din sticlă
Tipurile de sticlă se diferenţiază după structură, compoziţie chimică, proprietăţi şi destinaţie.
După destinaţie se disting următoarele grupe de sticlă: sticla comună; sticla cristal; sticla optică; sticla
specială.Mărfurile din sticlă se clasifică în două grupe:
- mărfuri din sticlă pentru menaj;
- mărfuri din sticlă pentru construcţii.
Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde, după compoziţia chimică a sticlei, două
grupe:Articole din sticlă comună;
Articole din sticlă cristal.
Articolele din sticlă se pot comercializa sub formă de servicii (seturi de pahare, servicii de lichior, de vin,
de apă etc.) sau sub formă de piese separate (obiecte de uz casnic, ambalaje de diferite forme, articole din sticlă
termorezistentă, articole decorative etc.).
Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereţii subţiri, sunt incolore sau transparente,
translucide sau opace, sunt finisate prin şlefuire. Cele obţinute prin presare au pereţii groşi, sunt grele, au
ornamentaţii în relief pe partea exterioară. Articolele suflate manual au cea mai mare diversitate de forme şi în
acelaşi timp valoare artistică ridicată. Dintre acestea se remarcă articolele suflate manual fără ajustări sau
adăugiri, articole din sticlă suprapusă, articole din sticlă colorată, marmorată, filată, irizată etc.
Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă ridicată, luciu puternic şi
produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate prin şlefuire cu şlifuri adânci şi faţete care au efect
deosebit la trecerea luminii.
Diversificarea sortimentului de articole din sticlă se realizează pe baza tipului de sticlă folosit (reţetei de
fabricaţie), cât şi prin folosirea diferitelor metode de fasonare şi finisare. Prin folosirea de reţete cu constituenţi
identici, dar în proporţii diferite, se obţin articole din sticlă cu caracteristici diferite în privinţa culorii, luciului,
transparenţei.
Marcarea, ambalarea şi depozitarea mărfurilor sin sticlă
Marcarea produselor din sticlă se face diferit după calitate. Marcarea articolelor din sticlă pentru menaj
se face pe fiecare ambalaj, prin aplicarea unei etichete, care trebuie să conţină cel puţin următoarele menţiuni:
- denumirea produsului;
- marca de fabrică a producătorului;
- calitatea;
- modelul;
- numărul bucăţilor ambalate;
- numărul lotului;
- semnul care defineşte fragilitatea.
Obiectele de cristal au etichetă sub formă de bulină, pe care se trece marca de fabrică şi conţinutul în
oxizi de plumb, în procente. Pentru cristal superior etichetarea va fi însoţită de un marcaj rotund, de culoare
aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30 % pentru cristalul superior şi 24 % pentru cristalul cu plumb; marcaj
pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei cristaline; marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie
în cazul cristalinului (sticlei sonore).
Ambalarea se realizează folosind ca materiale de protecţie hârtia de diferite calităţi şi cutii de carton.
Transportul trebuie făcut cu atenţie pentru păstrarea integrităţii articolelor din sticlă.
Depozitarea trebuie efectuată în spaţii uscate pentru a evita unele modificări de luciu şi transparenţă
datorate acţiunii prelungite a umidităţii.
MĂRFURI DIN CERAMICĂ
Mărfurile ceramice prezintă o importanţă deosebită pentru articolele de menaj, articole decorative,
obiecte de ceramică sanitară, materiale de construcţie (cărămizi), ceramică tehnică. Aceste produse alături din
cele din sticlă ocupă un loc important în cadrul bunurilor de consum, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea
internaţionala. Materiile prime folosite pentru obţinerea
produselor ceramice
Produsele ceramice sunt produse cu structură policristalină, formate din particula aglomerate unite între
ele, ca urmare a fenomenelor fizico-chimice de sinterizare şi vitrifiere. Sinterizarea este procesul de aderare a
particulelor prin încălzire la temperaturi inferioare temperaturii de topire, având ca urmare înmuierea lor
superficială şi apariţia unor noi cristale la limita dintre particulele înmuiate. Vitrifierea este procesul de unire a
particulelor solide datorită apariţiei unei faze lichide (sticloase) şi a separării unei faze cristaline noi cu
micşorarea porozităţii produsului ceramic.
Pentru obţinerea produselor ceramice se folosesc materii prime principale, auxiliare şi pentru glazură
şi decor. Materii prime principale
Aceste materii prime au rolul cel mai important în formarea proprietăţilor masei ceramice. Pentru
obţinerea produsului ceramic brut se folosesc materiale plastice şi neplastice.
Materialele plastice constituie partea principală a masei ceramice care realizează legătura între toţi
constituenţii acesteia. Din această grupă fac parte: argila şi caolinurile.
Materiile prime pentru glazură şi decor
Glazurile sunt sticle uşor fuzibile, depuse în straturi subţiri pe suprafaţa produselor ceramice. Rolul lor
este de a asigura o impermeabilizare a produselor faţă de lichide şi gaze, de a contribui în acelaşi timp la
îmbunătăţirea aspectului, conferind unele caracteristici de ordin estetic, in special prin luciu, netezime, culoare.
Materiile prime pentru decorare sunt în special oxizi sau combinaţii ale metalelor grele numiţi pigmenţi
ceramici. Aplicarea acestora se poate face pe glazură şi sub glazură. Pigmenţii aplicaţi pe glazură trebuie să
aibă proprietatea de a pătrunde în glazură fără a se descompune la ardere şi să-şi păstreze nuanţa. Pigmenţii
folosiţi sub glazură (sunt puţini) trebuie să reziste la temperatura de ardere a produsului ceramic .
Se utilizează diferiţi compuşi în acest scop, pentru colorarea în: albastru - compuşi de cobalt; verde -
compuşi ai cromului; roşu închis şi brun - compuşi ai fierului; brun-violet, violet - compuşi de mangan; galben,
negru, portocaliu: compuşi de uraniu. Se mai utilizează aurul si platina .
Tipuri de produse ceramice
Mărfurile ceramice pentru articole de menaj pot fi obţinute din trei tipuri de masă ceramică şi anume:
porţelan, semiporţelan,faianţă şi ceramică comună.
Porţelanul
După fondantul principal care intră în compoziţie deosebim porţelanuri moi şi porţelanuri tari.
Porţelanurile moi necesită o temperatură de ardere relativ joasă, sub 1300 oC; glazura este puţin dură,
putând fi zgâriată cu un vârf de oţel; au o transparenţă deosebită şi sunt utilizate în principal pentru articolele
decorative şi articolele de lux.
După fondantul principal pot fi: porţelanuri fosfatice, cunoscute sub denumirea de porţelanuri englezeşti
sau de oase (fosfat tricalcic obţinut prin calcinarea oaselor); porţelanuri de frită sau porţelanuri artificiale, în
compoziţia cărora intră frita (un silicat alcalin greu fuzibil), după ardere prezintă transparenţa unei sticle opale;
porţelanuri moi feldspatice (Seger), care conţin 30-60 % feldspat, ceea ce permite vitrificarea la temperaturi
joase.Porţelanurile tari se caracterizează prin temperaturi înalte de ardere 1300-1450 oC; glazura este dură;
gradul de alb este de 65-75 %; transluciditate bună şi foarte bună; capacitatea de absorbţie a apei este de
maximum 0,5 %; au bună stabilitate termică.
După fondantul utilizat, deosebim: porţelan fedspatic, care are drept agent de vitrificare feldspatul;
porţelan felspato-calcic, care conţine minerale calciu, asociate cu feldspatul; porţelan magnezic, ce conţine ca
fondant steatitul şi o glazură feldspatică.
Semiporţelanul.Este o masă ceramică fină, cu caracteristici intermediare între faianţa şi porţelan,
aspectul lui apropiindu-l mai mult de faianţă.
Se caracterizează prin: ciob alb sau gri; semivitrificat, absorbţia apei maximum 5 %; rezistenţa mecanică
mai ridicată decât la faianţă; arderea se face la 1230-1300 oC; glazurarea cu glazuri transparente sau opacizate,
ce se ard la temperaturi mai scăzute decât biscuitul.
Faianţa Este o masă ceramică obţinută din caolin, cuarţ, calcar, argilă, dolomită, feldspat. Se
caracterizează prin: ciob alb-gălbui, porozitate mare (absorbţia apei 8-16 %); este permeabil pentru lichide şi
apă; temperatura de ardere 850.1250 oC.
După compoziţia masei ceramice, deosebim: faianţă silicoasă, care conţine 85-90 % siliciu, arderea se
face la 900-1000 oC; faianţă argiloasă – poate fi calcaroasă, feldspatică sau mixtă (feldspat-calcaroasă) , se
caracterizează printr-un conţinut ridicat de materiale argiloase, aspect neted, glazură rezistentă.
. Sortimentul mărfurilor ceramice pentru menaj
Sortimentul cuprinde o gamă variată de produse diferenţiate între ele după mai multe criterii, astfel
deosebim:
După tipul de produs ceramic:
- porţelan;
- semiporţelan;
- faianţă.
După modul de fasonare:
- strunjite;
- presate;
- turnate.
După modul de decorare:
- pictate manual;
- prin pulverizare;
- imprimare;
- sitografie;
- ştampilare;
- cu benzi şi linii.
După destinaţie şi mod de comercializare:
- în piese separate: ceşti, căni, farfurii, platouri;
- sub formă de servicii: de masă, de ceai, cafea etc.;
- articole decorative: vaze, bibelouri, platouri decorative etc.
În funcţie de caracteristicile fizice şi condiţiile de aspect (numărul, mărimea şi poziţia defectelor),
articolele de menaj din porţelan şi faianţă se comercializează în trei calităţi: I-a, II-a şi III-a, marcate în culorile
respectiv roşu, verde şi albastru.
Luând în consideraţie criterii bine stabilite de încadrare în nivele de calitate distingem calitatea: Masă,
Superioară, Extra şi Lux. Criteriile de încadrare pe nivele de calitate sunt: materia primă utilizată şi calitatea
acesteia, gradul de complexitate al produsului, modul de prelucrare şi decorare, gradul de noutate, mărimea
seriei şi condiţiile de tehnoprezentare.
Calitatea mărfurilor ceramice pentru menaj
Calitatea articolelor ceramice pentru uz casnic este definită prin intermediul următoarelor caracteristici:
a) Aspectul. Este apreciat, în principal, în funcţie de defectele de aspect. Acestea sunt:
- defecte de formă, de dimensiuni şi de masă: asimetrie, curbură, dimensiuni necorespunzătoare, margini
deformate, lipsa planeităţii etc.;
- defecte de suprafaţă: bavuri, scurgeri de glazuri, valuri, înţepături;
- discontinuităţi: lipsă de glazură, rugozitate, zgârieturi, fisuri, crăpături, exfolieri;
- incluziuni: băşici, granule, grăunţe, proeminenţe, puncte colorate;
- defecte de decorare: decor deplasat, decor neaderent, lipsă decor, pete de colorant, scurgeri de colorant
b) Transluciditatea. Porţelanul este translucid până la o grosime de 3 mm, iar faianţa este opacă.
c) Absorbţia de apă. Ea este determinată de structura spărturii, deci de porozitate, astfel obiectele de
porţelan sunt impermeabile, iar cele din faianţă sunt permeabile datorită porozităţii.
d) Rezistenţa la şoc termic. Se exprimă prin absenţa sau prezenţa crăpăturilor şi fisurilor obiectelor
supuse la încălziri şi răciri bruşte în apă, în anumite condiţii.
e) Rezistenţa la acizi a glazurii. Se prezintă convenţional prin pierderea în masă exprimată la 1 dm3 a
unei probe introduse într-o soluţie de HCl de 10 %, în anumite condiţii.
f) Rezistenţa la ciobire. Reprezintă rezistenţa obiectului la căderea de la înălţimea de 2 m de-a lungul
unei suprafeţe de oţel înclinată la un unghi de 80o. Nu se admit ciobiri.
g) Rezistenţa la spargere. Reprezintă rezistenţa obiectului ceramic la căderea unei greutăţi cu masa de
35 g de la înălţimea de 120 cm. Nu se admit spargeri.
Marcarea, ambalarea, depozitarea
şi transportul articolelor ceramice
Marcarea se face pe exterior, pe suprafaţa de sprijin a obiectelor cu trei menţiuni:
- marca de fabrică a producătorului;
- calitatea;
- inscripţia „lucru manual” numai pentru produsele decorate manual.
Marcarea calităţii se face numai prin ştampilare cu roşu pentru calitatea I-a, verde pentru calitatea a II-a
şi albastru pentru calitatea a III-a.
Fiecare ambalaj trebuie să aibă o etichetă cu următoarele menţiuni:
- denumirea produselor;
- marca de fabrică;
- calitatea;
- modelul;
- felul decorării;
- numărul bucăţilor ambalate;
- numărul lotului;
- semnul avertizor pentru calitate.
Ambalarea se face cu grijă, folosind cutiile de carton duplex sau triplex, protejând între articole cu
hârtie de mătase, creponată sau manşon din carton ondulat.
Depozitarea se face în spaţii închise, curate şi ferite de umiditate;
Transportul trebuie făcut cu mijloace acoperite şi prevăzute cu semne avertizoare de fragilitate.
MĂRFURI DIN LEMN
Lemnul este o materie primă valoroasă pentru unele ramuri ale economiei ca: industria chimică (carton,
celuloză, hârtie), industria textilă, industria mobilei, construcţii, instrumente muzicale etc., datorită avantajelor
pe care le prezintă, şi anume rezistenţă mecanică bună, masă specifică redusă, prelucrare uşoară.
Calitatea produselor din lemn, şi în special a mobilei (cel mai important produs din lemn) depinde de
structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului.
Compoziţia chimică a lemnului. Din punct de vedere chimic, lemnul este alcătuit din substanţe
organice şi substanţe anorganice.
Componentele principale: celuloza, hemiceluloza şi lignina reprezintă 96 % din compoziţia chimică a
lemnului.Componentele secundare: răşinile, uleiurile eterice, gumele, substanţele tanante, grăsimile, materialele
colorante etc.Lemnul bogat în celuloză se poate folosi pentru obţinerea hârtiei, fibrelor textile, iar cel bogat în
substanţe tanante pentru extragerea acestora.
Proprietăţile lemnului sunt determinate de structura şi compoziţia chimică a lemnului, care determină
modul de prelucrare şi utilizare, precum şi calitatea produselor din lemn. Proprietăţile lemnului se clasifică în
fizice, mecanice şi tehnologice.
Proprietăţile fizice.Culoarea diferă de la o specie la alta, datorită pigmenţilor naturali, fiind influenţată
de climă, starea de sănătate, procentul de apă. Culoarea speciilor poate fi: albă de diferite nuanţe (brad, molid,
frasin, nuc, carpen); galbenă (salcâm), brună (frasin, ulm, stejar, fag, nuc), neagră (abanos), cărămizie
(palisandru).Luciul este determinat de proprietatea lemnului de a reflecta lumina. Razele medulare au rol
determinant în formarea luciului, de aceea luciul este mai evident în secţiunea radială. Luciul poate fi: mătăsos
(paltin, ulm), argintiu (mesteacăn), auriu (salcâm).
Textura este dată de mărimea şi gruparea elementelor anatomice (raze medulare, inele anuale, pori).
Textura este specifică fiecărei specii, poate fi: foarte fină (mahon, tisa), fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn),
aspră (stejar, ulm).Desenul este influenţat de caracteristicile structurale care sunt evidenţiate prin modul de
debitare (inele anuale, raze medulare, noduri). Cele mai decorative sunt desenele în secţiune radială şi
tangenţială. Speciile de răşinoase au desenul simplu, speciile de foioase au desen mult mai variat.
Masa specifică este influenţată de specie, porozitate, structură, umiditate, vârstă, condiţii de climă. La
speciile din ţara noastră masa specifică este cuprinsă de la 0,30 (plop negru cu 0,40 g/cm) şi 0,90 (stejar cu 0,80
g/cm3).Umiditatea este cantitatea procentuală de apă pe care o conţine lemnul. În ţara noastră umiditatea
lemnului verde este de 45 %, iar a lemnului uscat în aer liber de 12-15 %. Umiditatea lemnului influenţează
proprietăţile mecanice şi tehnologice ale acestuia.
Umflarea şi contragerea lemnului sunt fenomene datorate higroscopicităţii acestuia. Umflarea este
proprietatea lemnului de a-şi mări volumul prin absorbţia apei. Contragerea este fenomenul invers. Sunt
fenomene dăunătoare pentru lemnul folosit la mobilă, tâmplărie, construcţii.
Conductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică sunt redusă datorită porozităţii, lemnul este
considerat un izolator. Lemnul umed conduce atât curentul, cât şi căldura.
Proprietăţile mecanice se referă la rezistenţa la rupere, compresiune, tracţiune, încovoiere, despicare,
oboseală, uzură, duritate etc. Aceste proprietăţi sunt influenţate de specia lemnoasă, umiditate, defectele
lemnului.Proprietăţile tehnologice reprezintă însuşirile de comportare a materialului lemnos la prelucrare, în
tehnologia obţinerii diferitelor mărfuri din lemn. În acest scop, lemnul poate fi prelucrat prin uscare, aburire,
curbare, şlefuire, operaţii mecanice pentru corectarea unor forme şi dimensiuni naturale.
Sortimentul şi calitatea semifabricatelor din lemn
Cheresteaua este semifabricatul din lemn masiv, obţinut prin debitarea longitudinală a buştenilor cu
ajutorul gaterelor, fierăstraielor circulare şi a fierăstraielor panglică şi prezintă cel puţin două feţe plane şi
paralele.În funcţie de specia lemnoasă, cheresteaua poate fi de: răşinoase, foioase tari şi foioase moi, având
grosimile cuprinse între 12-50 mm, lăţimile între 6-30 cm, iar lumgimile între 0,45-3 m (în funcţie de specia
lemnoasă respectivă).După modul de tăiere, cheresteaua poate fi: tăiată în plin sau direct (se obţin scânduri în
formă trapezoidală, cu muchii lungi, teşite); tăiată în prismă (prisma este ulterior tăiată la alt gater în scânduri
cu patru muchii), tăiată în sferturi; tăiată semiradial; tăiată radial şi tăiată tangenţial1.
La fabricarea mobilei este folosită cherestea de fag aburită, de frasin, de paltin, de ulm, de stejar, de
răşinoase etc. în special pentru fabricarea elementelor de rezistenţă, legături, frize, picioare, cornişe, socluri etc.
Furnirul este un strat foarte subţire de lemn, cu grosimi variind între 0,2-6 mm, în funcţie de destinaţia
lui. Cu toate că tehnica de obţinere a furnirelor era cunoscută încă din Egiptul antic, ea nu a fost exploatată pe
deplin până la începutul secolului al XVIII-lea, în perioada stilului Rococo, când suprafeţele curbe, concave şi
convexe erau frecvent furniruite.
Furnirele se pot obţine prin: debitări manuale, cu fierăstraie; mecanic, pe maşini de laminare şi prin
derulare. Cu toate că cele mai bune furniruri sunt cele tăiate cu fierăstrăul, totuşi pierderile de material sunt
mari şi de aceea, cea mai extinsă metodă este cea de tăiere mecanică.
Furnirul derulat este mai gros, se prezintă sub formă de bandă continuă şi are un desen simplu, pe când
furnirele debitate tangenţial, radial şi semiradial sunt subţiri şi cu desene frumoase: inelele anuale formează la
furnirul debitat tangenţial linii în formă de V, la debitarea radială inelele anuale formează linii paralele, drepte şi
la furnirele debitate semiradial, linii paralele şi înclinate.
Din punct de vedere al desenului natural pe care-l prezintă, furnirele se clasifică în: furnire cu desen
dezordonat: furnir înflorat, furnir cu flăcări, furnir cu ochiuri etc., obţinute prin debitarea tangenţială a
rădăcinii sau a zonelor cu defecte naturale şi furnire cu desen ordonat numite şi furnire cu dungi late, vărgate
(frize), obţinute prin debitare radială2.
Furnirele cu desenele dezordonate sunt cele mai valoroase însă prezintă dificultăţi la împerechere în
cadrul aceleaşi garnituri.
În funcţie de specia lemnoasă din care provin, furnirele pot fi de: specii indigene şi exotice, iar în funcţie
de destinaţie, ele se clasifică în: furnire tehnice şi furnire estetice.
Realizarea din lemn masiv a unor suprafeţe similare celor furniruite este greu de realizat din mai multe
motive: produsul ar fi foarte scump, de multe ori nu s-ar putea pune în evidenţă luciul datorită planului şi al
metodei de debitare iar rugozitatea ar putea fi mai ridicată.
De asemenea, furnirele estetice sunt folosite şi pentru a realiza decoraţii deosebite ale diferitelor piese de
mobilier, prin intermediul mozaicurilor, al marchetăriilor şi al intarsiilor.
Mozaicurile pot acoperi întreaga suprafaţă a piesei de mobilier (mozaic tip parchet) sau parţial (sub
formă de benzi sau de rozete).
1 X X X – Industrializarea lemnului în produse semifinite, Ministerul Silviculturii, Industriei Lemnului şi Hârtiei, Ed. Tehnică, Bucureşti 1950, pag. 79-103;2 Cismaru I.; Cismaru M.; Ghimpu R. – Mobila stil, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, pag. 337;
Panelul este un alt semifabricat din lemn realizat dintr-un miez de şipci, acoperit pe ambele părţi, prin
încleiere cu un adeziv sintetic, cu furnir tehnic aşezat cu direcţia fibrelor perpendiculară pe direcţia fibrelor
miezului. Placajul este alcătuit dintr-un număr impar de furnire tehnice, presate şi lipite între ele cu ajutorul
unor cleiuri sau răşini sintetice. Straturile de furnir sunt dispuse în direcţii diferite, cu fibrele straturilor
consecutive alternativ perpendiculare unele pe celelalte, astfel ca placajul rezultat să dispună de aceleaşi
rezistenţe în toate direcţiile şi să fie tot atât de durabil ca şi lemnul. Placajul prezintă proprietăţi superioare
lemnului masiv: umflarea şi contragerea sunt reduse, fiind mai stabil la variaţiile de temperatură şi de umiditate
şi ca urmare se deformează mai greu, are rezistenţe mecanice superioare, proprietăţile de prelucrare sunt mai
bune, nu crapă şi suprafeţele sunt mai uniforme decât ale lemnul masiv.
Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL) sunt semifabricate realizate din aşchii de lemn, încleiate
cu răşini sintetice şi presate la cald.
Plăcile fibro-lemnoase (PFL) sunt semifabricate obţinute din fibre de lemn sau din alte materiale
vegetale, prin desfibrare mecanică sau chimică şi împâslite sau încleiate în plăci subţiri şi rigide. Principalele
avantaje pe care le prezintă sunt: rezistenţe mecanice, fizice şi chimice superioare, cost redus şi întreţinere
uşoară.
La fel ca şi în cazul PAL-ului, PFL-ul melaminat, emailat, impregnat, etc. prezintă caracteristici
calitative specifice. Astfel, PFL-ul melaminat trebuie să răspundă următoarelor cerinţe de calitate:
rezistenţa la lumina solară: nu se admite schimbarea intensităţii şi a nuanţei culorii;
rezistenţa la abur: se admite o uşoară mătuire sau accentuare a gradului de mat, .
rezistenţa la şoc termic: după 6 cicluri nu se admit umflături, crăpături, decolorări, desprinderi al
rezistenţa la căldură umedă: nu se admit fisurări perceptibile cu ochiul liber de la distanţa de 25 c
rezistenţa la vase fierbinţi: nu se admit modificări permanente, ci numai o uşoară mătuire;
rezistenţa la ţigară aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi suprafaţă mată, .
rezistenţa la inflamabilitate: după 24 h de la încercare nu trebuie să apară nici o modificare.
nu se admit: adâncituri şi umflături, zgârieturi, coloraţie neuniformă, desprinderi, .
În ultimul timp, sortimentul semifabricatelor din lemn este într-o continuă diversificare atât prin
aplicarea unor tehnologii noi de obţinere, dar şi prin folosirea unor noi materiale, neconvenţionale, care imită
lemnul şi îl substituie.
Fabricarea mobilei
Mobila este unul dintre produsele cu niveluri foarte variate de calitate, cuprinzând mobilă cu preţuri
scăzute, lucrată mecanic, până la piese lucrate manual.
Alături de calitatea materiilor prime şi a materialelor, procesul tehnologic de fabricare îşi pune decisiv
amprenta asupra calităţii produselor finite de mobilier.
FIBRE ŞI FIRE TEXTILE
Denumirea de mărfurile textile provine de la cuvântul latin „texere“ (a ţese sau a împleti) şi iniţial s-a
aplicat numai produselor finite ţesute şi tricotate. În prezent, în cadrul acestei grupe mari de mărfuri sunt
incluse: fibrele naturale, chimice şi sintetice, firele, ţesăturile, materialele neţesute, tricoturile, imitaţiile de
blănuri, covoare, produsele de galanterie, broderiile etc. inclusiv toată gama de produse finite de îmbrăcăminte
şi alte tipuri de produse care sunt realizate din fibre şi fire textile.
Fibre textile
Fibrele textile sunt corpuri solide naturale, de origine animală, vegetală sau minerală sau obţinute prin
procedee chimice, din polimeri naturali sau sintetici.
Ele constituie materia primă de bază în obţinerea firelor, care la rândul lor, se prelucrează în ţesături şi
tricoturi, pot fi împletite sub formă de frânghii, parâme şi sfori, pot fi împâslite (cunoscute sub numele de
materiale neţesute: pâsle, postavuri etc.) sau, cele foarte rezistente, se utilizează ca întăritor în cadrul
materialelor compozite.
Fibrele pot fi clasificate după mai multe criterii.
Astfel, un prim criteriu este cel al originii lor, în funcţie de care, fibrele se împart în:
fibre naturale de origine animală: mătasea, lâna şi părurile;
fibre naturale de origine vegetală: bumbacul, kapocul, fibrele liberiene dicotiledonate (inul, cânepa,
ramia, chenaful, teişorul etc.) şi fibrele liberiene monocotiledonate (manila, sisal etc.);
fibre naturale de origine minerală:azbestul;
fibre din polimeri naturali obţinute prin procedee chimice:viscoza, cupro, acetat etc.;
fibre din polimeri sintetici obţinute prin procedee chimice: poliamidice, poliesterice, polietilenice,
polipropilenice, fibre de sticlă, de zgură etc.
Cel mai uzitat criteriu de clasificare a fibrelor naturale este cel al originii lor, în funcţie de care, fibrele
vor fi prezentate în cele ce urmează.Fibre naturale de origine animală
Fibrele naturale de origine animală sunt complexe de proteine. Ele sunt rezistente la majoritatea acizilor
organici şi la anumiţi acizi minerali puternici, cum ar fi acidul sulfuric, însă sunt atacate de bazele slabe, de
înnălbitorii pe bază de clor şi pot fi dizolvate de alcaliile puternice, cum ar fi hidroxidul de natriu sau de
hipoclorit.Mătasea este una dintre cele mai vechi fibre textile, fiind folosită în mod tradiţional în China încă din
secolul al XXVII-lea î.Chr. Mătasea se prezintă sub forma unor filamente continue (este singurul filament
natural care atinge o lungime de peste 1000 m) provenite de la diferite insecte şi păianjeni şi are drept
component principal fibroina proteică.
Fluturele viermelui de mătase este originar din China şi timp de zeci de secole obţinerea şi prelucrarea
mătăsii a fost un secret bine păstrat, până în anul 300 î.Ch., când mătasea a început să fie obţinută în Japonia şi
apoi în India. În antichitate, romanii o apreciau în mod deosebit, Caius Iulius Cezar interzicând folosirea mătăsii
la confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte obişnuite, şi limitând folosirea ei numai la fabricarea togilor
destinate persoanelor favorite.Pătrunderea mătăsii în Europa (în anul 550 d.Chr.) s-a datorat unor călugări
trimişi de Împăratul roman Justinian I în China şi care, cu preţul vieţii, au luat seminţe de dud şi ouă de viermi
de mătase, pe care le-au adus în Bizanţ. Acest an reprezintă practic sfârşitul monopolului deţinut de chinezi şi
persani în domeniul mătăsii.
În secolele al XII-lea-al XIII-lea, Italia a devenit centrul european al mătăsii, pentru ca mai apoi, în
secolul al XVII-lea, centrul să se mute în Franţa, la Lyon.
Producţia de mătase, datorită condiţiilor climaterice impuse nu s-a putut dezvolta decât în anumite zone
ale globului, în principal în China, India, Japonia, ulterior în Italia şi parţial în Franţa.
Mătasea folosită în industria textilă este fibra obţinută din gogoaşa care înconjoară viermele de mătase.
Cu toate că sunt cunoscuţi sub numele de viermi de mătase, ei sunt mai curând nişte omizi, decât viermi
propriu-zişi, fiind larvele unor anumite specii de fluturi.
Viermii de mătase prezintă glande salivare modificate, numite glande de mătase sau sericterii, care au
rolul de a produce gogoaşa. Glandele secretă un lichid vâscos, clar, care este forţat să iasă din gura larvei prin
anumite orificii, ale căror diametre vor determina grosimea fibrei de mătase. În contact de aerul, lichidul se
întăreşte şi se transformă în fibră3.
Fluturii de mătase domesticiţi, hrăniţi cu frunze de dud, alcătuiesc familia Bombiceelor (genul Bombix
mori) iar cultivarea lor (incubaţia ouălor şi creşterea larvelor) poartă numele de sericultură.
Cu toate că fibra de pe gogoaşă are o lungime cuprinsă între 350-3000 m, cantitatea de mătase utilizabilă
de la fiecare gogoaşă este mică (fiind necesare cca. 5500 de gogoşi pentru obţinerea unui kg de mătase brută),
partea de început şi de sfârşit de fibră fiind de o calitate mai slabă.
Tragerea mătăsii constă practic în depănarea ei de pe gogoşi în sculuri, fiind supusă apoi unei redepănări
pentru curăţare, în cazul comercializării ei ca mătase crudă.
Pentru a fi utilizată în ţesătorii şi în poducţia de tricotaje sau ca aţă de cusut sau brodat, mătasea crudă
trebuie curăţată, dublată şi răsucită (operaţii numite mulinare).
Partea principală a fibrei de mătase este compusă din fibroină, care este învelită protector într-un strat de
sericină. Separarea acestora se realizează prin fierberea mătăsii într-o soluţie apoasă, slab alcalină, cu ad aos de
săpun, operaţie numită degomare.
Fibra de mătase este una dintre cele mai lucioase fibre naturale, caracteristică evidenţiată după
degomare şi poate prezenta un luciu plin (mătasea brută) sau puternic (mătasea degomată). Culoarea variază de
la alb strălucitor la galben viu, datorită sericinei colorate care acoperă fibroina albă, iar uneori poate fi roşcată
sau verzuie. Este o fibră elastică şi unsuroasă la pipăit.
La microscop, mătasea se prezintă sub forma a două filamente (corespunzătoare orificiilor secretoare ale
viermilor de mătase), între care se observă un spaţiu gol, întrerupt în unele zone de stratul de sericină. În
secţiune transversală, cele două filamente pot fi observate cu mai mare uşurinţă.
3 “Silkworm" - Encyclopedia Encarta 2000;
Mătasea are o mare capacitate de absorbţie a apei (este mai higroscopică decât bumbacul) şi prezintă o
repriză de 11%. Prin umezire, rezistenţa mătăsii scade cu cca. 15%, elasticitatea sporeşte cu cca. 25%, însă apa
dură îi reduce luciul şi moliciunea.
În apropierea flăcării, fibra de mătase nu suferă modificări, în flacără arde lent, cu umflături, emanând
un miros de corn ars şi formând o cenuşă sub forma unui bulgăre sferic, de culoare neagră. La 170°C, mătasea
se distruge rapid.
În contact cu soluţii concentrate de hidroxid de sodiu sau de potasiu, mătasea este dizolvată complet, cu
degajare de amoniac. Şi acizii (acidul sulfuric şi clorhidric) concentraţi conduc la dizolvarea mătăsii. Sub
acţiunea razelor solare (după 200 de ore de expunere) mătasea îşi pierde 50% din durabilitatea sa.
Este una dintre fibrele naturale cu cea mai mare afinitate faţă de coloranţi, putând fi vopsită şi la rece.
Mătasea face parte dintre fibrele naturale cele mai rezistente (46 kgf/mm2) iar alungirea la rupere este
în medie de 13%.
Este rea conducătoare de electricitate şi de căldură şi de aceea, este folosită la fabricarea eşarfelor, a
fularelor etc.
Pe lângă mătasea provenită de la viermii de mătase domesticiţi, hrăniţi cu frunze de dud, există şi aşa
numita mătase sălbatică, respectiv mătasea Tusah (Tusor) şi mătasea Duppioni.
Mătasea Tusah este produsă de specii de fluturi de noapte sălbatici sau semisălbatici din Extremul
Orient (Japonia şi China) hrănite cu frunze de stejar, castan sau fag. Acest tip de mătase este foarte apreciată
datorită coloraţiei sale galben-verzui (mătasea japoneză), cafeniu-gălbui (mătase chinezească) sau negricioasă
(mătasea indiană). Este superioară mătăsii provenite de la viermii domestici, prin rezistenţă şi randament.
Mătasea Duppioni este produsă simultan de doi viermi de mătase care formează împreună gogoaşa,
producându-se astfel o fibră dublă, folosită la producerea şantungului.
Mătasea provenită de la păianjeni are un domeniu de utilizare limitat şi se folosesşte mai ales la
fabricarea telescoapelor şi a altor instrumente optice.
Nylonul şi poliesterul, fibre mai rezistente şi mai ieftine decât mătasea, au reprezentat la începutul
inventării lor un concurent puternic pentru producţia de mătase, care a cunoscut de-a lungul timpului o serie de
fluctuaţii.
Lâna şi părurile animale. Principalul component al fibrelor naturale de origine animală (păruri, lână şi
blană) este cheratina proteică. Cu toate că părurile animale pot ajunge la lungimi de până la 90 cm, lungimea
normală este de maximum 41 cm.
Datorită lungimii lor reduse (fibrele de lână şi părurile animale nefiind fibre continue), pentru a putea fi
tricotate sau ţesute, lâna şi părurile animale trebuie toarse (filate) în fire.
repriză = procent de apă admisibilă în tranzacţiile comerciale internaţionale pentru fiecare tip de fibră, numit şi procent de condiţionare sau umiditate legală;
Toate părurile animale pot fi comercializate sub denumirea generică de lână sau sub numele animalului
de la care provin (exemplu: păr de cămilă). În afara oilor, alte animale folosite ca surse de păruri textile sunt:
cămilele, lamele, alpacaua, iepurii, caprele Angora şi caprele Kashmir, vicuna etc.
Lâna provenită de la oi este principala fibră naturală proteică folosită la fabricarea materialelor textile.
Ea este o fibră moale, ondulată sau dreaptă, care se obţine prin tunderea animalului domestic în viaţă, o singură
dată pe an, primăvara (în unele ţări cu climă caldă, oile cu lână aspră sau obţinute din rase încrucişate, se tund
de două sau de mai multe ori pe an). Produsul +primei tunderi poartă numele de cojoc sau tunsoare. Acesta
conţine o serie de impurităţi naturale (grăsimi), dobândite (paie, scaieţi, praf, noroi) şi aplicate (de la
combaterea dăunătorilor, a bolilor, de la marcarea lor etc.).
Producţia de lână a oilor este influenţată de climă, nutriţie şi îngrijirea animalului, oile neglijate
producând lână de foarte slabă calitate (apreciată drept păr de oaie şi nu lână).
Cel mai mare producător de lână este Australia (29% din producţia mondială), urmată de fostele
republici sovietice, Noua Zeelenadă, China, Argentina, Africa de Sud şi Uruguai.
Cojocul se taie cât mai aproape de piele şi este scos sub forma unei singure piese, având o masă medie
de cca. 4,5 kg. Lâna din cojoc variază foarte mult de la o zonă la alta, ca lungime, fineţe şi structură (lâna de pe
umerii şi părţile laterale ale animalului este superioară celei din zona altor părţi anatomice).
Fibre naturale de origine vegetală
Există patru tipuri principale de fibre vegetale: fibre de seminţe, care sunt fibrele ce înconjoară seminţele
unor anumite plante (bumbacul, kapocul); fibre liberiene, fibre rezistente, care la majoritatea dicotiledonatelor,
sunt dispuse în tulpină (in, cânepă, ramie, sisal, chenaf etc.); fibre vasculare, fibrele rezistente dispuse în corpul
frunzelor monocotiledonatelor (manila, sisal) şi fibre de fructe, sub forma unor peri presaţi, care îmbracă fructul
aidoma unei palisade (cocosul).
Fibrele vegetale sunt predominant celulozice şi spre deosebire de fibrele animale proteice rezistă la
acţiunea bazelor, a majorităţii acizilor organici, dar sunt distruse de acizii minerali puternici. O înnălbire
necorespunzătoare poate deteriora sau distruge aceste fibre.
Dintre fibrele de seminţe, numai bumbacul şi kapocul prezintă importanţă comercială.
Bumbacul este o fibră monocelulară şi reprezintă prelungirea epidermică a cojii seminţelor plantei din
genul Gossypium.
La fel ca şi mătasea, bumbacul este cultivat de o lungă perioadă de timp: în Mexic au fost descoperite
fibre de bumbac şi fragmente de seminţe cu o vechime de peste 7000 de ani, iar în India bumbacul este cultivat
de cel puţin 5000 de ani. De asemenea, în antichitate, bumbacul era folosit în China, Egipt şi pe continentul
american.
În prezent, se cultivă peste 60 de specii de bumbac, dintre care o serie de specii sunt modificate genetic,
diferenţiate prin calitatea, cantitatea şi lungimea fibrelor, prin forma şi mărimea plantei şi prin perioada de
vegetaţie.
Dintre aceste specii, numai câteva prezintă importanţă comercială, fiind cultivate în cca. 60 de ţări: Egipt
şi Sudan (pentru bumbac cu fibră extralungă şi lungă, alb şi cu un pronunţat grad de luciu), în Asia (China,
India), în Brazilia, Mexic şi în Statele Unite ale Americii.
Sămânţa produsă de bumbac este învelită în fibre de bumbac cu lungimi de 5-56 mm, după separarea
cărora, la unele specii, seminţele rămân golaşe, iar la altele, acoperite cu un puf cu lungimi de 6 mm, numit
linters.
Fibre naturale de origine minerală
Fibrele de azbest sunt extrase din diferite varietăţi de roci (crisotil, crocidolit, amosit etc.), care conţin
zone cu structură fibroasă, intercalate cu zone de steril.
Fibrele de azbest prezintă o serie de proprietăţi care le-au făcut des utilizate în trecut: sunt rezistente la
tracţiune, sunt neaprinzibile, au bune proprietăţi de izolare termică, electrică şi acustică, rezistenţă
satisfăcătoare la coroziune şi o masă specifică de 2,10-2,82 g/cm3.
Începând cu anul 1931 (în Anglia) a fost descoperit caracterul toxic al azbestului (favorizează apariţia
cancerului pulmonar şi a tumorilor maligne ale peritoneului), efectele manifestându-se după cca. 20-50 de ani
de la prima aspirare a prafului de azbest4. Ca urmare, în prezent el nu mai este folosit în nici un domeniu.
Fire textile
Toate fibrele textile naturale au lungimi finite, cu o singură excepţie, mătasea, lungimi care variază de la
1,25 cm, în cazul bumbacului american sau asiatic, la aproximativ 1 m, în cazul unora dintre fibrele liberiene,
iar cele mai multe dintre fibrele sintetice, fibre care sunt continue, sunt produse la anumite lungimi, prin tăiere.
Pentru a putea fi utilizate în industria textilă, aceste fibre trebuie transformate în fire rezistente, continue şi apte
de a fi supuse unor prelucrări ulterioare prin ţesere, tricotare etc
Firele sunt produse textile simple sau complexe obţinute prin torsionarea mai multor fibre scurte sau
prin răsucirea a două sau a mai multor fire, în vederea realizării rezistenţei necesare.
Firul simplu se poate obţine prin omogenizarea, paralelizarea şi unirea sub formă de bandă continuă a
mai multor fibre scurte, de lungimi şi fineţe diferite, care apoi sunt torsionate, procedeu numit filare textilă.
Firele simple pot fi însă obţinute şi din unirea şi torsionarea mai multor fibre continue, printr-un
procedeu numit filare chimică.
Sensul de torsiune a firelor simple poate fi spre dreapta, notat cu litera z, sau spre stânga, notat cu litera
s şi este imprimat firelor prin intermediul unor maşini de filat (în cazul fibrelor scurte) sau a unor maşini de filat
şi răsucit (în cazul filării chimice).
Firele duble sunt firele obţinute prin răsucirea a două fire simple, sensul de răsucire imprimat fiind
invers sensului de torsionare al celor două fire simple. Această regulă de alternare a sensului de torsiune cu cel
de răsucire este impusă de necesitatea de a se asigura stabilitate firului dublu.
4 Ionescu- Muscel I.; Stoian E.; Atanasie I. – Tratat de merceologie, Produse textile şi încălţăminte, Editura tehnică, Bucureşti, 1974, pag. 179;
.Firele multiple presupun răsucirea mai multor fire simple în sensul invers al torsiunii acestora. Atât
firele duble cât şi cele multiple poartă numele de fire răsucite de gradul întâi.
Firele cablate sau firele de gradul al doilea sunt firele obţinute prin răsucirea unor fire duble sau
multiple, într-un sens invers sensului de răsucire al firelor componente (şi în cazul firelor cablate se respectă
aceeaşi regulă de alternare a sensurilor de răsucire).
Dacă la început filarea (toarcerea) se executa manual, următoarea treaptă de evoluţie a fost roata de tors,
introdusă în Europa între secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, din India. Inventarea, în secolul al XVIII-lea a
primei maşini de filat bumbac, a revoluţionat întreaga industrie textilă.
Filarea diferă atât în funcţie de tipul de fibră folosit, cât şi de proprietăţile urmărite a fi imprimate
viitoarelor fire.
Filarea bumbacului. Principalele operaţii ale procesului de filare a bumbacului sunt:
curăţarea bumbacului brut de coji, seminţe, frunze, pământ etc. şi formarea unei pături continue numite
cojoc;
destrămarea şi formarea unei benzi continue de fibre aproximativ paralele (cojocul este prelucrat la
cardă, dându-se fibrelor o oarecare orientare, astfel că în banda finală, care prezintă însă grosimi
diferite, fibrele sunt oarecum paralele);
uniformizarea, omogenizarea şi subţierea benzilor presupune asocierea mai multor benzi de fibre în
vederea obţinerii uneia singure, cu o grosime uniformizată (se realizează pe laminor), bandă care apoi
este subţiată pe o altă maşină, numită flaier, când se imprimă şi o uşoară torsiune, având ca rezultat
obţinerea pretortului;
torsionarea şi obţinerea firului au loc după trecerea de mai multe ori a fibrelor prin flaier, în funcţie de
fineţea dorită a firului. Torsionarea este realizată la maşina cu inele iar firele rezultate sunt înfăşurate pe
ţevi.
Firele de bumbac sunt obţinute în trei clase de fineţe: fire de fineţe superioară, din fibre lungi, de peste
27 mm; fire de fineţe mijlocie şi fire de fineţe inferioară, groase.