EMA 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTULPROCESUAL PENAL1. Noţiunea şi scopul procesului penal.2. Formele istorice ale procesului penal.3. Funcţii procesuale şi garanţii procesuale.4. Fazele procesului penal.5. Dreptul procesual ca ramură de drept şi ca ştiinţă juridică.6. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept.7. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PROCESULUI PENAL.Definiţia procesului penalProcesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura despecialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organelecompetente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării Ia timpşi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care asăvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoanănevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.In alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem deacţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între acesteorgane şi participanţi, menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or Ia acestedouă elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale alepersoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura juridică despecialitate nu conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată,referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o alta opinie, îndoctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementată de lege acauzei penale spre emiterea sentinţei".Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică"succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lordiverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesuleste o mişcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noţiunesemnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentruaplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecareaacelora care săvârşesc infracţiuni.În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea"proces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală". Noţiunea de"procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitateaformelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, înexercitarea funcţiei sale'". La origine, în dreptul român (deşi existau noţiunile"processus" şi "procede-re"), formele şi actele prin care trecea litigiul de drept eraudenumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei eraprincipala şi unica activitate de soluţionarea conflictului de drept şi doar mai târziu,aproximativ în secolul XII, prin intermediul glosatorilor din Evul mediu, termenul"proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional.Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, înmod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală'". Legeafundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelorcomponente ale unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelorfaptei; procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea uneipedepse pentru cel vinovat de săvîrşirea faptei penale este numită "codul deprocedură penală". Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizateca şi cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiazăaceste două noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care suntîntreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de cătreprocuror, instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conformunei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţineforma şi exigenţele legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus

procesul penal.

Particularităţile procesului penala)Procesul penai este o activitate a organelor speciale ale statului, carese desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuniprocesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperireainfracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărâriijudecătoreşti penale.Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la oetapă la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.b)Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurareaprocesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice carereglementează expres această activitate.In perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru aexclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilorparticipanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi serealizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care sedesfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale". Prin intermediul legiise instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şiintereselor persoanei în procesul penal.c)Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, înesenţă,procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii uneiinfracţiuni.Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. Faptasăvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesuluipenal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de dreptsurvenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic,determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartădenumirea de cauză penală.d)In activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penalăşi de instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane.La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridicetitulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptulsăvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penalinculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.Codul de procedură penală include în grupul procesual al acuzării pe:procuror (art. 51c. proc.pen.), organul de urmărire penală (art. 55 din c. proc.pen.)reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din с proc.pen.), victima (art. 58din c. proc.pen.), partea vătămată (art. 59 din с proc.pen.), partea civilă (art. 61 dinс proc.pen.). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include:bănuitul (art. 63 din с proc.pen.), învinuitul, inculpatul (art. 65 din с proc.pen.),apărătorul (art. 78 din с proc.pen.), partea civilmente responsabilă (art. 73 din сproc.pen.). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora estereglementat de Codul de procedură penală.Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (deex., martorii, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural).Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală aorganelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege(conform art. 276 din с proc.pen.) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor estedesfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopulurmărit de acestea.De regulă, părţile şi alte persoane (exceptînd subiecţii oficiali ai procesuluipenal) sunt atrase în procesul penal contrar voinţei lor, pornind de la caracteruloficialităţii procesului penal.e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţifun-damentale ale omului.

În esenţă, o bună parte din activitatea procesului desfăşurată de organele statuluiare un caracter de constrângere prin actele de urmărire şi judecată, precum şimăsurile procesuale dispuse faţă de participanţii la proces. Astfel, scopulprocesului penal este realizat, de asemenea, prin acţiuni şi măsuri cu caracter deconstrângere în situaţiile când participanţii la proces se opun să săvârşească sau case abţină de la săvârşirea unor acţiuni. În cazul când legea prevede posibilitateafolosirii unui instrument de constrângere procesuală faţă de participanţi acesta esteaplicat de către organul de urmărire sau instanţa de judecată, totodată asigurândusecondiţii pentru efectuarea benevolă a acţiunii scontate.Acţiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrulprocesului penal se admit prin Constituţie (art. 25, art. 54 alin. (2)) care prevederestrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi în scopul realizării unor interesesocial-generale, printre care figurează şi desfăşurarea urmăririi penale.

Scopul procesului penalCodul de procedară penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuriale procesului penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,precum şi de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatealor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit oinfracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată sănu fie trasă la răs-pundere penală şi condamnată.Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflareaadevă-rului cu privire la infracţiune, pe cât e posibil într-o cauză penală, pentru atrage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel,procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoaneivinovate, realizân-du-se sarcina tragerii la răspunderea penală prin aplicarea justă alegii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţionaleste considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistempro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm aljustiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la răspunderepenaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect ai represiunii şi anumeca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţegrave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime aie persoanei şi carecontravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesulpenal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii saufaţă de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau intereselegale.Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte - camijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva uneicondamnări neîntemeiate.Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă deper-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi aordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilorcetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţiisocietăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoaneleneangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducereainfracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal sedeclanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitareaacestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări seface pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau dedecesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din c. proc.pen.Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare subsancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie dedreptul procesual penal pentru realizarea acestuia.Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penalăori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări

ne-drepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şieducativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitateaprocesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatulajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii salela răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate încorporat în hotărâreapronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritulrespectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum estearătat în alin. (2) al art. 2 din с.proc.pen.Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediatconstatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspunderepenală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precumşi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept,prevenirea şi eradicarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilorşi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul respectării legilor.

2. FORMELE ISTORICE ALE PROCESULUI PENALÎn funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice determinate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la soluţionareaunei cauze penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern,metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şiformă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate întresubiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel, procesul penal încontextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuriistorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şiproces penal modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tipde proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate departicularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen. Ladiferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoarăanumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere aprobelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoareleforme ale procesului penal: privat-acuzatorială; inchizitorială, acuzatorială,contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice maimulte forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penalsclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială), întretipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă,tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categoriica noţiuni identice. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată înliteratura de specialitate" în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării tipuriloristorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnităla mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu,forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).Caracteristica generală a formelor istorice ale procesului penalProcesul privat acuzatorial a apărat în epoca sclavagistă în Grecia şiRoma Antică,-constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă afeudalismului.Trăsătura specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţineriiînvinuirii de către persoane ce au suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauzeprivate) sau de către orice cetăţean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârşiriiinfracţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat). Procesul nu puteafi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente,existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus,fuerit condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă.Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şiacuzatului). Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cusancţionarea acuzatorului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şisusţine învinuirea pe viitor38. In cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul, eraacuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea judecata,

procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuareprobele. Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor însusţinerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire, înprocesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strângeprobe în mod forţat. în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (litteraî).învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi apărarea de sinestătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multecategorii: avocaţi, laudatores şi patroni.Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşuram condiţii decontradictoriali-tate.încarepărţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriual procesului privat-cuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel) cincicategorii de mijloace de probă: legile (unde părţile trebuiau să-şi motivezedreptatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi);recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şijurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces erafolosirea frecventă a ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice şireligioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar, cunoscut şi inDacia ca mijloc de tranşare a litigiilor.Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penalmodem pentru unele infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituieprocedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată.Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângeriipersoanei vătămate direct în instanţa de judecată variază în funcţie de poziţialegiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul penal al Românieiprevede o serie componenţe de infracţiuni; lovirea sau alte violenţe, vătămareacorporală din culpă; violarea de domiciliu, ameninţarea, insulta; calomnia; furtulpedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere şi tulburarea de posesie s.a.;iar Codul de procedură penală al federaţiei Ruse, art. , prevede trei componenţe deinfracţiuni: lovirea sau alte violenţe; calomnia şi insulta). Astfel de cauze penaledeclanşate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fostnumite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată.Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut cauze de învinuireprivată pentru lovire, calomnie şi insultă până la modificarea Codului de procedurăpenală prin Legea nr. 316-ХШ din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat acestefapte, calificându-le drept contravenţii administrative. În Codul actual de procedurăpenală (din 14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată, aici, însăcererea se depune la organul de urmărire penală sau la procuratură, fărăposibilitatea depunerii acestei cereri direct în instanţa de judecată.Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul devoinţa celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşireainfracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcăriipărţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, câtşi pe cale judiciară -prin procedura de împăciuire.Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţiiprocedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor,prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine un "obiect" deexaminare, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest şi proces secret);prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea Iui cu voinţa impersonală alegii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei judecătorului, care devineîegat de teoria probelor formale şi criteriile de apreciere alor, impuse de legiuitor;prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului".Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru oserie de infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai esteun drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesulinchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismului, aspecte de investigaţie(inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma(în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei

(praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului(preafeclus urbamis) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile deînvinuire şi judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal înprovinciile romane, unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreştiexercitate în teritoriu de către magistraţii superiori (dumviri iure şi guattorviri),forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii determinate deagresiunea Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.Elemente de procesinchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penaleprivind infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşiriiinfracţiunii) şi a infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iarizvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic(canonic) care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului laic.Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi ŢaraRomânească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece opricină după indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute hotărârealuată, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie,având o comptenţă materială de judecată proprie (ratione material) şi personală(ratione personal), cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecare.începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârşirii infracţiunilor grave(omor, tâlhării) se făcea atât în interes public - pentru stabilirea dreptăţii, cât şi dininteres material - judecătorul însuşea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentruinfracţiuni private; cel condamnat îa moarte avea posibilitatea (până în sec. alXVIII-lea) să-şi "răscumpere capui", plătind domnitorului sau marelui vornicgloaba (duşegubina). O particularitate a procesului inchizitorial din PrincipateleRomâneşti era obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până lahotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilaltsat; satul care pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivăs-a menţinut paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărireapenală. Reminiscenţe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (înMoldova în perioada 1820-1826) prin dispoziţiile legii ce reglementează urmărireapenală (prinderea şi cercetarea celui învinovăţit) efectuată de ispravnici, căpitani demargine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea fiind cuprinse şidispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni.O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului dreptro-mânesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi încazul când s-a pornit în urma plângerii pârtii vătămate. Astfel, izvoarele istorice dedrept relatează cazuri de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: "Când vamărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scaperăpitorul de certarea morţii, atuncea să cade să cerceteze bine giudeţul să nu fietocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui”,” şi de are face şi pace, vinovatulnu-ş va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu moarte".Chiar şi în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele cescriu mai sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nuîntră acele cuvinte în urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţelesgiudeţul, arunce nu se cheamă iertare aceaia sudalmă”.Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urmadespăgubirilor primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale înamendă', dar nu absolvirea de răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat saurudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat capul infractorului în funcţiede antecedentele infractorului.Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XVXVI-II) este sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauzăpenală. Astfel, judecătorului i se atribuia roiul de a constata existenţa probelor, careaveau forţă probantă dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Româneascăprocedura penală a cunoscut (în sec. XV-XIX) sistemul probelor de convingere.Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe judecător să achite sau săcondamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu făcută, soluţia fiind lăsată

la libera convingere a judecătorului. In sistemul probatoriu din PrincipateleRomâneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple şisub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, undepersistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă,globală şi nemotivată strict raţională.In materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-aaplicat adagiul (testis unus testis nultis), precum şi o serie de norme juridicesociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765şi în alte izvoare, ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal.Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt prezumţiilelegale, bazate pe amănunte cazuistice; expertiza care apare într-o anumităformă embrionară, folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină, în cauzeprivind infracţiuni contra persoanei; înscrisurile care în materie penală sunt acteleîndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale sau în urma unor cercetări lafaţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea) instanţei de judecată; cunoştinţapersonală a judecătorului cu privire la faptele procesului dinainte de desfăşurarealui.Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea oimportanţă deosebită, corisiderându-se "regina probelor". Pentru dobândireaacestei declaraţii frecvent se aplica tortura.O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementeazăexpres condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesuluiinchizitorial.Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în PrincipateleRomâneşti, deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de cătrejudecător, cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege"mărturisirea o va face de bună voie şi va fi întovărăşită cu aşa feliu de întâmplări,a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii" s-a încercat să se limitezeaplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptulneaplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei. Învinuitul era impus să-şidovedească nevinovăţia, în vechiul proces românesc, mai ales în procedurilejurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire,neaplicându-se regula (onuspro-bandi incumbit ei qui dicit поп ei qui negai -sarcina probei este al celor ce afirmă şi nu a celor ce neagă; trad aut.). Principiulprezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat nici laetapa pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în modtradiţional condamnarea, dacă nu achitarea, iar în cazul insuficienţei probelorpentru a adopta soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termennedeterminat în baza sentinţei specifice (le plus ample informe), aplicate în Franţaconform "Marii ordonanţe penale" din 1670.Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial excludeelementul de contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel,în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuriexcepţionale66, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul procesromânesc) nu se admitea, motivându-se că "învinuiţii trebuie şi răspundă personal,fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflăriiadevărului.Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statelesistemului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificărideterminate de principiile noi, mai umane ale procesului penal.Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, careacţie la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activităţi.Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiţiei, transformândjudecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroareajudiciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut.

Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuitacu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor,iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi laînfăptuirea justiţiei prin Curţile cu juraţi, asigurând drepturile şi libertăţilepersoanei în proces. În urma reformei judiciare în Franţa este adoptat, în 1808,Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminelle) care a creat un sistemmixt de procedură, luându-se ca mode: procesul penal englez, reorganizat subinfluenţa instituţiilor locale specifice procesului inchizitorial în faza urmăririipenale, care rămâne nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică,orală şi contradictorială. Caracterul contradictorialităţii fazei examinării cauzei îninstanţa de judecată, cu particularităţi specifice, deosebite de "contradictorialitatea"procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez.Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedinteleinstanţei de judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care eraposibilă interogarea de către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflăriiadevărului la etapa anchetei judecătoreşti prin oricare acţiuni suplimentare dinoficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetareala faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit "al doileaacuzator" în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesulpenal francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, undeinstrucţia (ancheta) rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiileprocedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acuzatorial. Aceeaşiprocedură acuzatorială se instituie şi în România în urma promulgării Codului deprocedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspiraţiepentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din Franţa (1808).Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordareaunor împuterniciri mult mai largi procurorului în exercitarea funcţiei învinuiriidecât apărătorului, care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din189778, în România prin Legea din 1902), după prima interogare a învinuitului, nuse bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea apărării, nici la judecată.Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelorpenale în procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată deprocuror, judecătorul de instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii înjudecată şi examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau alinstanţelor de judecată.Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritateajudecătorească competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată săconţină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (opoziţia şi apelul) şicele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalităţii procesuluipenal.Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemulprobelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez,unde judecătorii (juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc şireguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor îndouă categorii: de încredere şi fără încredere sau privind dovada unor delicte prinprocese verbale întocmite de funcţionarii publici, care pot fi contestate numai prindeclararea lor ca fiind false.Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţiicivile, care erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şiprejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia deprezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul prezumţiei nevinovăţiei, recunoscutoficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, aschimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă celuiînvinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguliprocesuale formulate în legislaţia şi doctrina franceză din sec. al XTX-lea:1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să prezinteprobe în acest sens;

b)dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii infracţiuniisau vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedide procuror;c)dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui începutuldiferitelor infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârşit asupra uneiinfracţiuni mai puţin periculoase2. La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi lăsat înlibertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă executareasentinţei de condamnare.3.La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare seconsideră în favoarea inculpatului.4.Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitareainculpatului.5.Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire ajuraţilor şi sătrimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie greşită. Acest dreptnu se aplică în cazul emiterii greşite a unui verdict de achitare.6.Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu apel saurecurs de către acesta.7.Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circumstanţele noiapărute dovedesc achitarea greşită (M.A. Чельцов-Бебутов, op. cit., p. 504-505).Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale,rolul instanţei de judecată având următoarele particularităţi84:a)instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazuldepistării indiciilor infracţiunii (art. 3 din с proc.pen. al RSSM);b)instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de legepentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelorcauzei (art. 14 din с proc.pen. al RSSM);c)instanţa de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărirepenală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din сproc. pen. al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din сproc.pen. al RSSM);d)examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art.240. din с proc.pen. al RSSM);e)instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noipersoane la examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221,222 din с proc.pen. alRSSM);f)Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a atacahotărârile judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din c. proc.pen. al RSSM).

Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglo-saxon(Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilorşi separarea funcţiilor între învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, câtşi în faza urmăririi penale. Astfel, justiţia penală engleză a fost definită ca, ocăutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuiaîmbracă forma competiţiei între acuzator şi inculpat.Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţiaînvinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona oserie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţieetc. desfăşurate la această etapă, iar pentru unele categorii de cauze - de examinarepreventivă a materialelor prezentate de părţi).În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şiexperţilor se face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care audreptul să participe la ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în modîncrucişat de către acuzator (sau avocatul lui) şi de către învinuit (sau apărătorullui).Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care

presupune că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedeascăfaptul comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel careafirmă trebuie să dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probaţiuniisunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probaţiunii de la acuzator la învinuit (sauapărătorul lui), în funcţie de afirmaţiile invocate de apărare la acuzaţia adusă.Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea dată sau a fostgraţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de cel acuzat, iar faptul căînvinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător, aplicându-se în ultimul cazprezumţia că starea normală se presupune până când nu se va dovedi contrariul, însarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum şi a tuturor circumstanţelorcunoscute de el şi invocate în apărarea sa.In procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărireapenală (poliţia, procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoareaînvinuitului; acesta, în schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorulavocaţilor, detectivilor particulari şi experţilor pentru a administra probe înapărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a SUA din 1964 privind justiţia penalăprevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentrucheltuieli în scopul apărării sale.Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc asemănătorformei procesului civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţăde instanţa de judecată, care are rolul unui arbitru.Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptulrecunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacăînvinuitul recunoaşte vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătoreascănu se desfăşoară şi judecătorul emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cuprivire la fapte şi vinovăţie.În cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul nu aprezentat suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere înprocesul-verbal a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinarejuraţilor.O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este acordul derecunoaştere a vinovăţiei (întro formă puţin distinctă decît acordul de recunoaştereal vinovăţiei conform procedurii penale din Republica Moldova), care se încheieîntre părţi şi presupune obligaţia ca acuzarea să reîncadreze fapta într-ocomponenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar învinuitul să recunoască vinovăţiaîn faptul săvârşirii acestei infracţiuni.

Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şipresupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririipenale(caracterul nepublic şi scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii;îndeplinirea funcţiei de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauzăde către organul de urmărire sau procuror), precum şi a elementelor procesuluicontradictorial în fazele judiciare.

Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urmamodificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie199493, care a schimbat esenţial94 rolul instanţei de judecată în proces cuparticularităţi specifice formei contradictoriale. Legislaţia procesual penală aRepublicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod deprocedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003.Astfel procesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care vafi analizat detaliat în lucrarea de faţă.

3. FUNCŢII PROCESUALE ŞI GARANŢII PROCESUALEÎn cadrul procesului penal se realizează funcţii specifice.Prin funcţii procesual penale înţelegem acele căi, direcţii sau orientăride desfăşurare a procesului penal.

În procesul penal distingem trei funcţii de bază:-funcţia acuzării;-funcţia apărării;-funcţia soluţionării cauzei penale;Funcţia acuzării se exercită şi se realizează, în principal, de către procuror,care susţine în faţa instanţei de judecată acuzarea. La realizarea acestei funcţiicontribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situiază pe poziţia deacuzare, mai ales cînd procesul penal este pornit în baza plîngerii părţii vătămate.Funcţia apărării o exercită, în principiu, fiecare parte separat pentru sine,realizîndu-şi drepturile procesuale în cadrul apărării prin mijloace proprii.Un rolimportant îi revine apărătorului.Funcţia soluţionării cazei penale aparţine în condiţiile şi limitele legii,numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă, care are loc înfazele de judecată, este o funcţie realizată exclusiv de instanţa de judecată prinpronunţarea unei hotărîri definitive de achitare, de încetare a procesului penal saude condamnare a inculpatului.În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare:-funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal,exercitată după caz, de instanţa de judecată sau de procuror;-funcţia de soluţionare a acţiunii civile, ce se manifestă prin reparareaprejudiciului material cauzat prin infracţiune;-funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, deprezentarea concluziilor de către experţi etc;-funcţia de favorizare a procesului penal,llegată de antrenarea unor subiecţi careînlesnesc desfăşurarea procesului penal;-funcţia de educaţie şi de prevenire.Funcţia de educaţie poate fi demonstratăparţial prin următorul exemplu:o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauzăpenală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decît olecţie pregătită şi desfăşurată anume în acestv scop.Garanţii procesual-penaleForma procesual-penală aidoma garanţiilor procesual-penale reprezintă ocategorie fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. O trăsătură specificăa formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de normelejuridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutulsău a unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participăîn proces, consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.Exigenţele formei procesual-penale impun:1. ordinea de partucipare în procesul penal a persoanelor interesate, de ex:dreptul învinuitului de a face o declaraţie scrisă personal;2. cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente arealiza procesul penal, de ex: aplicarea măsurii preventive şi anume declaraţiade nepărăsire a localităţii îşi găseşte reflectare într-o hotărîre motivată (art.178 CPP)3. obligaţia protocolării şedinţei de judecată;4. reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară, de ex: obligaţia participanţilorla şedinţa de judecată de a se ridica în picioare la intrarea completului dejudecată în sală.Generalizînd cele mai sus expuse, definim forma procesual-penală drept unsistem al instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesuluipenal, al condiţiilor, metodelor şi termenilor de efectuare a actelor procesuale,legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal, precum şi aordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.Garanţii procesual-penale- acele mijloace care permit exercitarea efectivă,reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu intereselelegitime ale fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bazălegală.Cele mai importante garanţii de apărare a dreptrurilor şi intereselor legale ale

persoanelor sunt:1. dreptul bănuitului, învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii,precum şi dreptul lor la apărare;2. controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii efectuăriiurmăririi penale;3. egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;4. acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de comiterea uneiinfracţiuni numai instanţei de judecată;5. posibilitatea prezentării plîngerii în privinţa acţiunilor sau deciziilorpersoanelor şi organelor competente a realiza procesul penal; etc

4. FAZELE PROCESULUI PENALDesfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prinanumite diviziuni sau etape, acestea fiind fazele procesului penal.Faze ale procesului penal- intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia,interconexate, dar relativ independente, care se disting prin raporturijuridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv, progresiv şi coordonat.Fiecării faze îi sunt caracteristice:1. sarcini proprii, ce decurg din sarcenile generale ale procesului penal;2. un anumit cerc de organe şi persoane;3. o anumită ordine de derulare;4. raporturi specufice ce se nasc între subiecţi;5. un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea laurmătoarea fază;Convenţional, fazele procesului penal pot fi împărţite în trei categorii:a) faza prejudiciară, care include pornirea procesului penal şi urmărireapenală;b) faza judiciară- examinarea cauzei în primă instanţă, în apel şi recurs;c) faza postjudiciară- punerea în executare a hotărîrilor penale rămasedefinitive, recursul în anulare şi revizuirea procesului penal;5. DREPTUL PROCESUAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂDefiniţia şi importanţa dreptului procesual penalDreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice carereglementează desfăşurarea procesului penal.Prin urmare, obiectul de reglementare al dreptului procesual penal îlconstituie procesul penal.De aceea dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal. Întimp ce procesul penal este o activitate juridică concretă, dreptul procesualpenal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătînd şi care sunt organelecompetente de a desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin carese manifestă activităţile procesuale, dreptirile şi îndatoririle persoanelorchemate în proces etc.Codul în vigoare de procedură penală este divizat în două mari părţi:partea generală şi partea specială.Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază aleprocesului penal, precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesuluipenal, fără a urma în reglementare o anumită consecutivitate.Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penalîn dinamica sa concretă, urmînd evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşigăsesc ele realizare în mod obişnuit.Importanţa dreptului procesual penal1. asigură aplicarea normrlor juridice penale, care apără persoana, societatea,statul împotriva atentatelor criminale;2. stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesualpenale;3. conţine garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;4. apără drepturile persoanei căreia i-a fost cauzat prin infracţiune unprejudiciu moral, fizic sau material;

5. crează condiţii pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală apersoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor, avînd influienţăeducativă şi de prevenire asupra cetăţenilor;Normele juridice procesual penale. Structura şi clasificarea lorNormele juridice procesual-penale sunt reguli de stabilite de stat,comune şi obligatorii, ce au ca obiect de reglementare desfăşurareaprocesului penal şi a căror aplicare este asigurată la nevoie de forţa deconstrîngere a statului.Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cunormele dreptului material panal, deoarece spre deosebire de acestea dinurmă nu se adresează tuturor persoanelor, ci numai celor care participă laactivitatea procesuală.Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală separticularizează prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită aunei norme juridice. Astfel, din conţinutul unei norme juridice procesuale nulipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente (ipoteza şi sancţiunea)pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.Normele procesual-penale pot fi clasificate în baza mai multor criterii.I. În funcţie de obiectul raporturilor procesuale reglementate sedisting:1. norme de organizare— sunt acelea prin care sunt instituite organe destat competente a realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecatăetc), stipulează sarcinile, atribuţiile şi compunerea lor.2. normele de competenţă— stabilesc care din organele de stat suntabilitate a înfăptui diferite activităţi procesuale.3. normele de procedură— reglementează modul de derulare a activităţiiprocesual-penale.Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legeacu privire la organizarea judecătorească, Legea cu privire la Procuratură etc;normele de procedură sunt sistematizate, mai ales, în Codul de ProcedurăPenală.II. În funcţie de conţinutul normelor procesuale, distingem:1. norme declarative— stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal(art. 1 CPP, Capitolul 2 CPP);2. norme determinative— formulează, definesc instituţiile şi categoriileprocesual-penale ( arestul preventiv, măsurile de constrîngere procesualpenale);3. norme speciale, care se subdivid în:-norme de prohibiţie— interzic săvîrşirea unor anumite acţiuni,recomandă abţinerea de la săvîrşirea lor;-norme de autorizare— indică permisiunea,recomandarea sau chiarobligaţia săvîrşirii unor acţiuni procesuale;III. După sfera de aplicabilitate:1. generale— se aplică tuturor cauzelor penale;2. particulare— se aplică prin derogare de la normele generale, numai laanumite categorii de cauze, de exemplu: procedura în cauzele penaleprivind minorii, privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caractermedical etc.Faptele juridice procesual-penaleRaporturile juridice procesual-penale sunt determinate de preexistenţaunor fapte juridice procesuale.Fapte juridice procesuale— împrejurări de fapt care în condiţiile legiifac să apară, să se modifice sau să se stingă anumite raporturi juridiceprocesual-penale ori împiedică naşterea lor.În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice procesuale se divizează îndouă categorii: evenimente şi acţiuni omeneşti.Evenimentele se produc indiferent de voinţa oamenilor, de exemplu boalagravă a învinuitului duce la suspendarea urmăririi penale.

Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor, deexemplu: partea vătămată poate fi calificată ca parte civilă la cererea acesteia.În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:- constitutive, care crează raporturi juridice procesuale, de exemplusăvîrşirea unei infracţiuni;- modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesualpenale,de exemplu punerea sub învinuire determină schimbarea statutuluipersoanei din bănuit în învinuit;- extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale, de exemplucînd partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fipornite numai la plîngerea părţii vătămate;- impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal, deexemplu, decesul infractorului împiedică pornirea procesului, cu excepţiacazului de reabilitare a acestuia.Raporturile juridice procesual-penaleRaporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în cursuldesfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală.Spre deosebire de raportul de drept material penal care se naşte prinsăvîrşirea unei infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte cînd organelepublice competente stabilesc existenţa unui raport de drept penal. Subiecţiiraportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului de drept procesualpenal,dar cu poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiuniiîntr-un raport de drept penal, devine subiect pasiv al unui raport de dreptprocesual- penal, iar statul, reprezentat de organe competente, devine subiectactiv.Raporturile juridice procesual-penale, ca şi orişicare alte raporturi, suntalcătuite din trei elemente: subiect, obiect şi conţinut.Subiecţi ai raportului procesual-penal sunt participanţi la activitateaprocesuală, organe şi persoane între care există relaţii reglementate de normejuridice procesual-penale. Dintre subiecţi menţionăm: procurorul, instanţelede judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc.Conţinutul constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor, prerogativelorsau dorinţelor pe care le au potrivit legii, subiecţii, care participă la derulareaprocesului penal.Obiectul îl formează acţiunea sau inacţiunea, asupra căreia sunt îndreptatedrepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv.Afară de trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice,raporturile procesual-penale posedă şi unele trăsături specifice:1. Raporturile procesual-penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Eleizvorăsc din raporturile materiale de drept penal şi au scopul tragerii larăspundere penală a infractorilor;2. Raporturile procesual- penale iau naştere independent de voinţa părţilor.În marea lor majoritate manifestarea de voinţă unilaterală vine din parteasubiectului dominant. Pot apărea şi împrejurări de natură a naşteraporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex: în cazulaudierii ca martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţaorganului de stat competent, ci trebuie să se adauge acordul persoaneiaudiate care, conform legii, are dreptul să refuze depoziţia (art. 105 p. 7CPP ).3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesuale este,de regulă, un organ alstatului, denumit subiect dominant, care-şi trage poziţia specială din faptulcă, din punct de vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în oricemoment de un anumit organ competent.Astfel, alţi subiecţi ai raporturilorprocesuale nu pot intra în relaţii, exercitînd drepturi şi asumîndu-şiobligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţa de carenu-şi manifestă direct sau indirect consimţămîntul.4. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică

dreptului unui subiect îi corespunde obligaţia altuia. Şi invers.

6. LEGĂTURA DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTE RAMURIDE DREPTDreptul în R.M constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite ramuriexistă o legătură strînsă. Această caracteristică face ca şi DPP să aibă numeroaselegături cu celelalte ramuri ale dreptului.Legătura cu dreptul constituţiional. La baza procedurii penale stau unelenorme de drept constituţional. Astfel, Constituţia R.M cuprinde norme cereglamentează unele domenii din procedura penală, de ex: drepturile şi libertăţilefundamrntale, autoritatea judecătorească, unele principii constituţionale stau labaza DPP.Legătura cu dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin intermediulDPP. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului juridic penal serealizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rîndul său,dreptul procesual penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoareceanume acesta din urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penalepot fi aplicate infractorilor.Legătura cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, faptcare angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrînd legăturile dintreprocedura penală şi dreptul civil. Faptul că dreptul la despăgubire a persoanelorvătămate se poate realiza pe calea acţiunii civile în procesul penal este un momentcare amplifică şi mai mult această legătură.Legătura cu procedura civilă. Între normele juridice procesuale careconstituie cele două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începîndcu principiile care stau la baza procesului civil şi penal, continuînd cuadministrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etcLegătura cu dreptul administrativ se manifestă prin aplicarea sancţiuniloradministrative pentru încălcarea dispoziţiilor normelor procesuale.

7. LEGĂTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTEŞTIINŢE JURIDICEŞtiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorităproblematicii generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), acercetării unor instituţii sau norme juridice comune (dreptul constituţional, dreptulpenal, dreptul administrativ, dreptul procesual civil etc).Ştiinţa dreptului procesual penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice,care au, însă o mare importanţă în studierea unor aspewcte strîns legate deactivitatea procesual-penală.Legătura cu criminalistica, care are obiect de studiu elaborarea metodelortehnico-ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinăriiurmelor infracţiunii, precum şi depistării infractorului. Prin procedeele sale suntscoase la iveală probleme destinate aflării adevărului în cauzele penale.Legătura cu medicina legală, prin obiectul său de investigaţie furnizează dateimportante pentru cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală,viaţă, sănătatea persoanei şi determină cauzele decesului, caracterul leziunilorcorporale etc.Legătura cu psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă rezolvăprobleme importante ce pot lua naştere în procesul penal , cum este de exemplustabilirea responsabilităţii persoanei care a săvărşit o infracţiune.Legătura cu psihologia judiciară care pune la dispoziţia procesului penalexplicaţii cu privire la motivaţia psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.Legătura cu statistica judiciară, care studiază fenomenele procesualpenaledin punct de vedere cantitativ. Prin intermediul ei poate fi mai lesnecunoscută dinamica activităţilor procesuale, de ex: numărul de cauze penale

examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărîrile adoptate încadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc__