principii si reglementari speciale europene_2012

UNIUNEA EUROPEANĂ GUVERNUL ROMÂNIEI

MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE

AMPOSDRU

Fondul Social European POSDRU 2007-2013

Instrumente Structurale 2007-2013

OIPOSDRU UNIVERSITATEA BABE Ş-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Pag. 1/94

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Investeşte în

OAMENI

ROMÂNIA UNIVERSITATEA BABE Ş-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Str. Mihail Kogălniceanu, nr. 1, 400084 Cluj-Napoca Tel. (00) 40 - 264 - 40.53.00*; int. 5116, 5482, 5483

Fax: 40 - 264 - 40.53.79 E-mail: [email protected]

Web: http://centre.ubbcluj.ro/fondurieuropene

Adaptarea curriculei universitare, de masterat, la cerin ţele pie ţei muncii din România în domeniul proiectelor finan ţate din

fondurile structurale şi de coeziune POSDRU/86/1.2/S/64076

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane

2007-2013

Investeşte în oameni! Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior” Titlul proiectului „Adaptarea curriculei universita re, de masterat, la cerinţele pieţei muncii din România în domeniul proiectelor finanţate din fondurile structurale şi de coeziune” Contract POSDRU/86/1.2/S/64076

SUPORT DE CURS

PRINCIPII ŞI REGLEMENT ĂRI SPECIALE

EUROPENE

ANUL I Semestrul 1



AMPOSDRU




Pag. 2/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

CUPRINS I. SUPORTUL DE CURS

MODULUL I: Dinamica reglement ărilor europene. Modificarea tratatelor U.E. prin Tr atatul de la Lisabona. Izvoarele dreptului european / p.4

Unitatea de curs 1: Dinamica reglementărilor europene. Modificarea tratatelor U.E. prin Tratatul de la Lisabona / p. 5 Unitatea de curs 2: Izvoarele dreptului european / p. 9 Unitatea de curs 3: Aplicabilitatea directǎ şi efectul direct (în cadrul ordinii juridice a statelor membre) a prevederilor legale europene/ p. 18

MODULUL II: Carta drepturilor fundamentale a Uniuni i Europene. Principiile dreptului Uniunii Europene. Acţiunea preliminară/ p. 20

Unitatea de curs 1: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene/ p. 21 Unitatea de curs 2 : Prioritatea dreptului european în raport cu dreptul naţional al statelor membre / p. 32 Unitatea de curs 3: Principiul subsidiarităţii/ p. 35 Unitatea de curs 4: Principiul egalităţii / p. 37 Unitatea de curs 5: Semnificaţii şi implicaţii ale principiului tratamentului egal în cazul persoanelor fizice şi a persoanelor juridice / p. 39 Unitatea de curs 6: Principiul securităţii juridice / p. 45 Unitatea de curs 7: Principiul proporţionalităţii / p.47 Unitatea de curs 8: Principiul dreptului la apărare / p. 50 Unitatea de curs 9 : Acţiunea preliminară/ p. 52

MODULUL III: Reglement ările europene aplicabile achiziţiilor publice / p. 58

Unitatea de curs 1: Reguli cu caracter general în Tratatul privind funcţionarea U.E. care se aplică în cadrul pieţei interne şi care pot prezenta relevanţă pentru domeniul achiziţiilor publice: interzicerea între statele membre a măsurilor cu efect echivalent, dreptul de stabilire, libera prestare a serviciilor / p.59 Unitatea de curs 2: Exigenţe sau motive imperative de interes general care pot să fie invocate pentru a justifica introducerea unor restricţii naţionale în raport cu libertăţile fundamentale ce caracterizează piaţa internă a U.E. / p.64 Unitatea de curs 3: Contractele de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii. Coordonarea procedurilor de atribuire a acestor contracte potrivit Directivei 2004/18 / p. 66 Unitatea de curs 4: Coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind aplicarea procedurilor referitoare la căile de atac faţă de atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse, a contractelor publice de lucrări şi a contractelor de achiziţii publice de servicii, în conformitate cu prevederile din dreptul european / p. 73 Unitatea de curs 5: Reguli europene de concurenţă care pot să aibă relevanţă în domeniul achiziţiilor publice / p. 78



AMPOSDRU




Pag. 3/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

II. ANEXE / p. 86 Bibliografie / p. 86 Glosar de termeni / p. 86 Scurtă biografie a titularului de curs / p. 92



AMPOSDRU




Pag. 4/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

MODULUL I: Dinamica reglement ărilor europene. Modificarea tratatelor U.E. prin Tratatul de la Lisabona. Izvoarele dreptului european

Scopul şi obiectivele

Prin parcurgerea acestui modul va fi înţeles modul în care principalele etape ale construcţiei Uniunii

Europene au avut consecinţe pentru dezvoltarea dreptului european, vor fi cunoscute izvoarele

dreptului european, corespunzător sistemului adoptat prin Tratatul de la Lisabona, vor fi

aprofundate aspectele care sunt în legătură cu Carta drepturilor fundamentale a U.E. şi cele care

privesc principiul priorităţii dreptului european în raport cu dreptul naţional al statelor membre, va

fi analizată problematica efectului direct al prevederilor legale europene.

Angajamentul, implicarea studenţilor

Participarea activă şi directă a studenţilor la dezvoltarea tematicilor aferente acestui modul se poate

realiza prin:

parcurgerea referinţelor bibliografice indicate;

realizarea proiectelor de studiu şi/sau cercetare solicitate de către titularul de curs;

soluţionarea studiilor de caz, menţionate distinct de către titularul de curs, anterior.

Referinţe bibliografice modul

FABIAN Gyula; Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Sfera Juridică 2006; Cluj-

Napoca.

(Mod de accesare: Biblioteca Facultăţii de Drept)

***; Memento pratique Francis Lefebrve Union Européenne 2010-2011; Editions Francis

Lefebrve.




AMPOSDRU




Pag. 5/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Unitatea de curs 1: Dinamica reglementărilor europene. Modificarea tratatelor

U.E. prin Tratatul de la Lisabona

După cel de-al doilea război mondial, şase state aparţinând Europei Occidentale – Franţa, R.F.

Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia – s-au grupat în trei comunităţi: Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), instituită prin tratatul de la Paris, semnat la 18

aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952; Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A., denumită şi Euroatom), instituite prin două

tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Comunităţilor li s-au alăturat ulterior Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (în 1973), Grecia (în

1981), Spania şi Portugalia (în 1986), Austria, Finlanda şi Suedia (în 1995), Cehia, Cipru, Estonia,

Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria (în 2004), Bulgaria şi România (în

2007).

Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut loc după aproape treizeci de ani,

prin Actul unic european, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv, la 28

februarie 1986, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul unic european a reflectat opţiunea

politică de a întări integrarea prin stabilirea unui spaţiu fără frontiere interne şi prin ameliorarea

proceselor decizionale.

În scopul realizării pieţei interne, art. 13 din Actul unic a prevăzut ca Tratatul C.E.E. să fie

completat cu articolul 8A. Corespunzător art. 8A, Comunitatea adopta măsuri destinate să

stabilească progresiv piaţa internă, în cursul unei perioade care expira la 31 decembrie 1992.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, de miniştrii afacerilor externe şi miniştrii

de finanţe ai celor douăsprezece state membre, a fost instituită Uniunea europeană. Intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht a avut loc la 1 noiembrie 1993.

Uniunea europeană se prezenta ca o structură bazată pe trei piloni de natură diferită, unul de natură

comunitară (Comunităţile – realizarea comunitară, „l’aquis communautaire”, fiind completată cu

crearea Uniunii economice şi monetare), alţi doi de natură interguvernamentală (Politica externǎ şi

de securitate comunǎ, respectiv, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne). Caracterul



AMPOSDRU




Pag. 6/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

unitar al structurii tripartite rezulta din aceea că statul aderent devenea membru participant la cei trei

piloni.

Tratatul de la Amsterdam a constituit o nouă etapă în cadrul construcţiei europene.

Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Prin Tratatul de la Amsterdam, a fost începută reforma instituţională necesară în vederea extinderii

Uniunii europene spre ţările din Europa centrală şi de est.

Principalele dispoziţii care interesează, din perspectiva instituţiilor comunitare, problematica

extinderii Uniunii europene sunt însă cuprinse în Tratatul de la Nisa, încheiat la 26 februarie 2001,

care a intrat în vigoare în anul 2003.

Începând cu 1 ianuarie 2005, distribuirea voturilor în Consiliu şi modul de formare a majorităţii

calificate s-au modificat.

Totodată, orice membru al Consiliului putea solicita să se verifice că populaţia statelor membre care

au contribuit la formarea majorităţii calificate reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a

Uniunii europene (art. 3 din Protocolul privitor la lărgirea Uniunii Europene).

Reglementările din Tratatul de la Nisa reiterau în mod adecvat posibilitatea, pentru fiecare ţară din

Uniune, de a avea un naţional în cadrul Comisiei, fără discriminare între statele mari şi cele mijlocii

sau mici.

În acelaşi timp, prevederile legale arătate permiteau Comisiei să îşi desfăşoare eficient activitatea, în

calitate de organ colegial, în interesul general al Comunităţii.

Numeroase dispoziţii legale consacrate, în Tratatul C.E., Curţii de Justiţie au fost modificate (art.

220-225, 230, 245), alte prevederi completau textele care au fost revizuite (art. 225A şi 229A),

competenţa Tribunalului de primă instanţă a fost reglementată în cadrul tratatului şi, în temeiul art.

245 din Tratatul C.E., a fost adoptat un protocol referitor la statutul Curţii de Justiţie.

Potrivit Tratatului de la Nisa, Tribunalul de primă instanţă devenea competent să soluţioneze în

primă instanţă acţiunile în anulare, în carenţă şi cele prin care se solicita, corespunzător art. 288 din

Tratatul C.E., repararea daunelor, cu excepţia celor de competenţa unei camere jurisdicţionale sau

care rămâneau rezervate Curţii de Justiţiei (art. 225 par. 1 coroborat cu art. 230, 232 şi 235 din

Tratatul C.E.).



AMPOSDRU




Pag. 7/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Curtea de Justiţie era, în continuare, competentă să judece în primă instanţă în situaţia în care un stat

membru nu îşi îndeplinea obligaţiile care îi reveneau conform tratatelor (art. 226 din Tratatul C.E.),

precum şi să se pronunţe în contextul acţiunii preliminare (art. 234 din Tratatul C.E.), fără să fie

exclusă, totuşi, posibilitatea ca, în anumite cazuri, să fie reglementată, pe baza art. 225 din Tratatul

C.E., competenţa Tribunalului de primă instanţă.

Marea cameră a Curţii de Justiţie urma sǎ rezolve majoritatea cauzelor care erau soluţionate anterior

de Curte în plenul ei (art. 221 din Tratatul C.E.).

Consiliul, hotărând în unanimitate, era abilitat să constituie, în domenii specifice, camere

jurisdicţionale ale căror decizii puteau să fie atacate la Tribunalul de primă instanţă (art. 225A din

Tratatul C.E.).

În context, subliniem, totodată, că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat, la 7

decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

La 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona. Acest tratat a intrat în vigoare la 1

decembrie 2009.

Prin Tratatul de la Lisabona a fost modificat Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, iar Tratatul de

instituire a Comunitǎţii Europene (Tratatul CE) a devenit Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene (TFUE).

Dupǎ cum se aratǎ în cadrul art. 1 al Tratatului privind Uniunea Europeanǎ (TUE), Uniunea se

substituie Comunitǎţii Europene şi îi succedǎ acesteia.

Cele douǎ tratate – TUE şi TFUE – au aceeaşi valoare juridicǎ.

Tratatul privind Uniunea Europeanǎ prezintǎ cadrul general al Uniunii şi principiile pe care ea se

fundamenteazǎ.

Exercitarea competenţelor Uniunii este reglementatǎ de principiile subsidiaritǎţii şi

proporţionalitǎţii (art. 5 din TUE).

Potrivit art. 47 din TUE, Uniunea are personalitate juridicǎ.

Prin Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, Carta drepturilor fundamentale a UE a dobândit aceeaşi

valoare juridicǎ cu cea a tratatelor (art. 6 din TUE).

Uniunea este ţinutǎ sǎ respecte egalitatea statelor membre în raport cu tratatele.



AMPOSDRU




Pag. 8/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Funcţionarea U.E. se întemeiazǎ pe principiul democraţiei reprezentative, iar parlamentele naţionale

ale statelor membre sunt implicate în buna funcţionare a Uniunii.

Prin Tratatul UE se modificǎ, din nou, modul de formare a majoritǎţii calificate în Consiliu (art. 16

din TUE). Pânǎ la 1 noiembrie 2014 se menţine sistemul de formare a majoritǎţii calificate instituit

prin Tratatul de la Nisa. Dupǎ aceastǎ datǎ, majoritatea calificatǎ se defineşte ca fiind egalǎ cu cel

puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state

membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

În cadrul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) au fost incluse dispoziţii cu

caracter general referitoare la domeniile în care Uniunea dispune de competenţǎ exclusivǎ (art. 3), la

cele în care ea dispune de o competenţǎ partajatǎ cu cea a statelor membre (art. 4) şi la domeniile în

care Uniunea intervine cu acţiuni de sprijinire, de coordonare sau de completare a acţiunii statelor

membre (art. 6).

Textele fundamentale din Tratatul CE privind piaţa internǎ şi concurenţa au fost menţinute în

cuprinsul TFUE.

Regulamentele, directivele sau deciziile pot sǎ fie adoptate conform procedurii legislative ordinare,

definitǎ la art.294 din TFUE, ori potrivit procedurii speciale.

Un act legislativ poate delega Comisiei competenţa de a adopta acte fǎrǎ caracter legislativ şi cu

domeniu de aplicare general, care completeazǎ sau modificǎ anumite elemente neesenţiale ale

actului legislativ.

Dacǎ sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor juridice obligatorii ale Uniunii,

aceste acte conferǎ Comisiei sau Consiliului, competenţe de executare, iar în titlul actelor de punere

în aplicare se introduc cuvintele „de punere în aplicare” (art. 291).

În acest cadru, formarea şi dezvoltarea dreptului european a depins, mai ales, de sistemul juridic

european (comunitar) şi de procesul efectiv de integrare economică.

După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, dreptul european prezintă următoarele

caracteristici1:

1 A se vedea, Louis et Joseph Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6.



AMPOSDRU




Pag. 9/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Este un drept suprapus sistemelor juridice naţionale, întrucât transferul anumitor competenţe

ale statelor membre către U.E. se realizează în mod parţial şi progresiv. Dreptul european nu

se substituie pur şi simplu sistemelor juridice naţionale, ci cuprinde reguli complementare

sau, uneori, concurente celor din sistemele juridice ale statelor membre. În situaţia în care

apar conflicte între normele europene şi cele naţionale, acestea sunt soluţionate prin

aplicarea normelor europene;

• Este un drept „descentralizat”, deoarece particularii pot să invoce în faţa organelor de

jurisdicţie ale statelor membre regulile dreptului european, dacă acestea au efect direct.

Dispoziţiile legale europene care au efect direct trebuie să fie clare, precise, necondiţionate

şi să nu necesite măsuri de executare. Principalele reglementări din Tratatul privind

funcţionarea U.E. referitoare la libera circulaţie şi la concurenţă corespund criteriilor arătate;

• Este un drept integrator, pentru că Tratatul privind funcţionarea U.E. este un tratat-cadru,

care necesită existenţa unei legislaţii secundare, în vederea aplicării dispoziţiilor sale.

Ansamblul dispoziţiilor din legislaţia secundarǎ favorizează aprofundarea procesului de

integrare a statelor membre.

Unitatea de curs 2: Izvoarele dreptului european

Dreptul european este diferit faţǎ de dreptul internaţional public şi faţǎ de dreptul statelor membre,

datoritǎ specificitǎţii instituţiilor europene şi pentru cǎ în Uniunea Europeanǎ opereazǎ transferul

anumitor competenţe de la statele membre cǎtre Uniune. Dreptul european are izvoare proprii,

existând instituţii ale Uniunii care adoptǎ şi asigurǎ interpretarea reglementǎrilor legale europene.

Prin prevederile legale europene se stabilesc drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele membre,

ci şi pentru statele resortisanţii acestora.

Izvoarele dreptului european pot sǎ fie clasificate în:

A. Izvoare scrise;

B. Izvoare nescrise;



AMPOSDRU




Pag. 10/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

A. Principalele izvoare scrise sunt:

1. Tratatele încheiate între statele membre

În cadrul acestora avem în vedere tratatele constitutive ale Comunitǎţilor Europene şi ale Uniunii

Europene, tratatele de modificare a tratatelor constitutive şi tratatele de aderare a noi state la

Uniune. Tratatele constitutive şi tratatele de modificare a tratatelor constitutive sunt ratificate

potrivit regulilor constituţionale din fiecare stat membru. Aderarea unui nou stat la Uniunea

Europeanǎ determinǎ o modificare a tratatelor existente, astfel încât sǎ fie facilitatǎ realizarea

obiectivelor stipulate în tratate. Tratatele constitutive, cele de modificare a tratatelor constitutive şi

tratatele de aderare la Uniunea Europeanǎ fac parte din legislaţia primarǎ a Uniunii. De asemenea,

statele membre pot sǎ încheie între ele, din proprie iniţiativǎ sau la iniţiativa Uniunii, tratate care sǎ

contribuie la realizarea unor obiective ale Uniunii Europene.

2. Tratatele încheiate între statele membre şi ţări terţe

În cazul tratatelor încheiate anterior aderării unui stat la Uniunea Europeanǎ, acesteia nu îi sunt

opozabile angajamentele asumate de statul în cauzǎ, dacă angajamentele luate ar determina statul

respectiv să nu îşi îndeplinească obligaţiile care îi revin în cadrul Uniunii.

În consecinţă, noul stat membru trebuie să facă demersuri (eventual cu sprijinul Uniunii) în

scopul modificării adecvate a tratatului pe care l-a încheiat cu o ţară terţă.

În ceea ce priveşte tratatele încheiate ulterior aderării unui stat la U.E., acestea sunt valabile în

domeniile în care competenţele Uniunii şi ale statelor membre sunt partajate, precum şi în

domeniile în care Uniunea intervine numai cu acţiuni de sprijinire sau de coordonare a activităţii

statelor membre.

La încheierea unor astfel de tratate statele membre trebuie să ţină seama de obligaţia de

loialitate pe care o au faţă de Uniunea Europeanǎ (art. 4 alin. 3 din TFUE). În schimb, statele

membre nu pot să îşi asume angajamente în domeniile care ţin de competenţa exclusivă a Uniunii.

3. Tratatele încheiate de Uniunea Europeanǎ cu state terţe sau cu organizaţii

internaţionale



AMPOSDRU




Pag. 11/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Asemenea tratate pot să fie încheiate deoarece Uniunea Europeanǎ are personalitate juridică (art.

218 din TFUE). În cadrul art. 218 alin. 11 din TFUE se instituie un control prealabil al unor astfel

de tratate, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia putând solicita avizul

Curţii de Justiţie a U.E. cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispoziţiile

tratatelor europene. În cazul unui aviz negativ al Curţii, acordul respectiv poate intra în vigoare

numai după modificarea acestuia sau după revizuirea tratatelor europene.

4. Actele unilaterale ale instituţiilor europene potrivit art. 288 din TFUE

Actele menţionate exprimă voinţa instituţiilor care le adoptă. Conform art. 288 din TFUE, aceste

acte sunt regulamentele, directivele, deciziile, avizele şi recomandările. Ele fac parte din legislaţia

secundară a U.E.

Caracter Regulament Directivă Decizie Recomandare/aviz

Obligatoriu X X X

Facultativ X

General X X X

Individual X X

Destinat

statelor

X X X X

Destinat

particularior

X X X

Regulamentul

• Are aplicabilitate generalǎ;

• Este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Totuşi, nu

este exclus ca unele regulamente să conţină şi recomandării ori declaraţii de intenţii;

• După cum reiese din dispoziţiile art. 288, regulamentul se adresează la modul general şi

abstract unor categorii de personae;



AMPOSDRU




Pag. 12/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Statele membre nu au posibilitatea să intervină pentru modificarea prevederilor

regulamentului. Aceste acte juridice nu sunt supuse intervenţiilor parlamentelor naţionale.

Odată adoptat, regulamentul este, fireşte, obligatoriu şi în statele care au exprimat rezerve cu

privire la el;

Clasificarea regulamentelor:

1. Regulamente de baza, adoptate de Consiliu;

2. Regulamente de executare, adoptate de Consiliul ori de Comisie pe baza unei

abilitări a Consiliului;

Directiva

• Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care

trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte alegerea

mijloacelor prin care vor obţine rezultatul dorit (de exemplu, printr-o lege, ordonanţă,

hotărâre de guvern). Totuşi, simplele practici administrative nu constituie o transpunere

adecvată a prevederilor unei directive în dreptul intern;

• Directiva reprezintǎ un instrument de armonizare incompletǎ a legislaţiilor statelor membre;

• Transpunând o directivă în dreptul intern, statele membre pot să urmǎreascǎ, în anumite

situaţii, obiective suplimentare faţă de cele arătate în cuprinsul directivei. Pe de altă parte,

unele directive sunt foarte detaliate (de exemplu, cele consacrate pieţei interne), astfel încât

statele membre au o marjă de apreciere limitată, ele fiind uneori obligate să transpună pur

şi simplu prevederile directivei în dreptul lor intern;

• După ce a fost transpusă în dreptul intern, directiva continuă să aibă semnificaţie juridică,

întrucât instanţele de judecată sunt obligate să interpreteze reglementarile naţionale adoptate

ţinând seama de finalitatea directivei care le-a determinat.În acest sens, Curtea de Justiţie a

U.E. a subliniat că aplicând dreptul naţional, şi, mai ales, dispoziţiile unei legi nationale

special adoptatǎ în scopul punerii în executare a unei directive, organul de jurisdicţie

naţional este obligat să interpreteze dreptul său în raport cu textul şi finalitatea directive2;

2 A se vedea, de pildă, din jurisprundenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza nr. 148/78, Ratti; cauza nr. 14/83, Von Colson, în special, paragraful 26; cauza nr. 31/87, Beentjes, în special, paragraful 39.



AMPOSDRU




Pag. 13/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Directiva se adresează statelor membre. Totuşi, particularii pot să se prevaleze în mod direct

de dispoziţiile unei directive în faţa instanţelor de judecată ale statelor membre, dacă

directiva nu este transpusă în dreptul intern în termenul arătat în cuprinsul ei, sau dacă ea

este transpusă incorect ori incomplet în dreptul intern;

Decizia

• Este obligatorie în toate elementele sale;

• Decizia este obligatorie pentru destinatarii ei, care pot să fie state membre sau anumiţi

particulari (de exemplu, o decizie a Comisiei prin care sunt sancţionate anumite întreprinderi

pentru încălcarea regulilor europene în domeniul concurenţei);

• La fel ca şi regulamentul, decizia nu necesită adoptarea unor măsuri de receptare în dreptul

intern, chiar dacă destinatari ai deciziei sunt state membre;

Recomandarea şi avizul

• Nu au caracter obligatoriu;

5. Alte acte unilaterale ale instituţiilor europene

• În aceastǎ categorie reţinem actele delegate şi actele de punere în aplicare.

• Actele delegate sunt reglementate în cadrul art. 290 din TFUE. Ele sunt acte fără caracter

legislativ, adoptate de către Comisie. Prin actele delegate se poate detalia conţinutul actelor

cu caracter legislativ sau ele pot să cuprindă dispoziţii cu caracter tehnic;

• În cadrul procesului legislativ, iniţiativa aparţine Parlamentului European şi Consiliului.

Instituţiile menţionate pot să acorde, în cazul în care apreciază cǎ este necesar, o delegare

Comisiei;

• Actele legislative prin care se acordă o delegare de competenţǎ arată obiectivele, conţinutul,

domeniul de aplicare şi durata delegării. În cazul delegării de competenţă, Parlamentul

European şi Consiliul se pot preocupa numai de principiile şi aspectele fundamentale ale

legislaţiei pe care o adoptă;



AMPOSDRU




Pag. 14/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Elementele esenţiale ale unui anumit domeniu nu pot să facă obiectul delegării de

competenţǎ (de exemplu, drepturile şi obligaţiile contribuabililor în cazul unor noi taxe,

atribuţiile organelor de control şi sancţiunile care pot sǎ fie aplicate sunt elemente esenţiale

ce se reglementează numai prin acte legislative);

• Parlamentul European şi Consiliul exercită controlul asupra modului în care Comisia

îndeplineşte delegarea de competenţǎ în douǎ forme:

1) Actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul

stabilit prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu

formulează obiecţii;

2) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;

• În titlul actelor delegate se introduce adjectivul “delegat” sau”delegată”;

• Actele de punere în aplicare se deosebesc faţă de actele delegate. Ele sunt reglementate în

cadrul art. 291 din TFUE. Actele de punere în aplicare asigură efectivitatea actelor juridice

ale Uniunii. Aceste acte sunt adoptate, de regulă, de statele membre. Aşadar, prin actele de

punere în aplicare nu se completează elemente ale actelor cu caracter legislativ adoptate de

Parlamentul European şi de Consiliu;

• Dacă sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii, prevederile

legale europene permit ca actele de punere în aplicare să fie adoptate şi de Comisie sau, în

mod izolat, de Consiliu (de exemplu, Comisia ar putea adopta un act de punere în aplicare în

scopul evitării discriminarii între cetăţenii statelor membre);

• În cazul actelor de punere în aplicare adoptate de Comisie, controlul este exercitat de statele

membre, în conformitate cu o procedură de control care urmează să fie însă stabilitǎ de

Parlamentul European şi de Consiliu prin regulamente. În titlul actelor de punere în aplicare

se introduc cuvintele ”de punere în aplicare”;

C. Izvoarele nescrise sunt:



AMPOSDRU




Pag. 15/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

1. Principiile de drept

• La acestea se recurge în scopul interpretării şi completării prevederilor tratatelor, a

clarificării noţiunilor din dreptul european, precum şi în vederea analizării activitǎţii

instituţiilor europene şi organelor competente din statele membre;

• Ele pot sǎ fie:

a. principii de drept internaţional;

b. principii de drept european;

c. principii de drept intern;

• Principiile de drept internaţional sunt luate în considerare numai dacă ele sunt compatibile

cu obiectivele şi cu structura instituţională a U.E. (de exemplu, un stat nu poate sǎ refuze

intrarea şi stabilirea pe propriul teritoriu a cetăţenilor săi);

• Principiile dreptului european sunt deduse ţinând seama de regulile stabilite prin tratatele

europene şi de obiectivele care revin instituţiilor Uniunii. De exemplu, în aceastǎ categorie

se integreazǎ:

o principiul egalităţii statelor membre;

o principiul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor,

serviciilor şi capitalurilor;

o principiul liberei concurenţe;

o principiul priorităţii dreptului european în raport cu dreptul

statelor membre;

• Principiile de drept intern sunt evidenţiate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene având în vedere principiile comune de drept existente în cadrul sistemelor juridice

ale statele membre ( de exemplu, principiul dreptului la apărare, principiul îmbogǎţirii f ǎrǎ

justǎ cauzǎ);

2. Cutumele (uzanţele normative)

Datoritǎ abundenţei izvoarelor scrise, cutumele au aplicare limitata în dreptul european.

Dupǎ forţa lor juridicǎ, uzuanţele se clasificǎ în:

• Uzanţe normative;



AMPOSDRU




Pag. 16/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Uzanţe convenţionale;

Uzanţele normative reprezintă practici sociale mai bine conturate, mai vechi, cu grad sporit de

continuitate şi repetabilitate. Ele presupun şi existenţa unui element subiectiv: opinio necessitatis,

adică ideea (sentimentul) că respectarea regulii nescrise este necesară, reprezintă o obligaţie.

Regulile nescrise constituie izvoare de drept dacă dispoziţiile lex causae sunt în acest sens.

Judecătorul sau arbitrul poate doar constata uzanţele normative, nu le poate crea. De regulă,

intervenţia organului de jurisdicţie semnifică recunoaşterea şi efectivitatea uzanţei.

Uzanţele convenţionale nu sunt izvor de drept, ele au forţa juridică a unor clauze contractuale.

Uzanţele normative au un caracter pronunţat de colectivitate. Ele sunt luate în considerare de un

număr nedeterminat de subiecţi de drept. În schimb, uzanţele convenţionale sunt avute în vedere de

un număr restrâns de subiecţi de drept.

Din punct de vedere al forţei juridice, uzanţele normative au forţa legii pe care o completează sau o

interpretează. De regulă, aceasta este o lege supletivă. Uzanţele convenţionale au forţa juridică a

unor clauze contractuale.

Sub aspectul probei, uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite de partea care le invocă. Uzanţele

convenţionale trebuie să fie însă probate de partea interesată3.

În context, subliniem că uzanţele prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul relaţiilor economice

internaţionale. De exemplu, potrivit art. 9 par. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor

de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena, în anul 1980, în afară de convenţia contrară

a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa, la

orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional,

este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura

3 În ipoteza unor conflicte între uzanţe sau între uzanţe şi anumite legi se aplică următoarele soluţii: a) Conflictul între două uzanţe convenţionale, se soluţionează în favoarea uzanţei mai apropiată de momentul încheierii contractului. Dacă o uzanţă convenţională existentă la momentul încheierii contractului a fost înlocuită, pe parcursul executării acestuia, cu altă uzanţă, va fi avută în vedere, în absenţa voinţei contrare a părţilor, uzanţa existentă la momentul încheierii contractului; b) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă, se soluţionează prin aplicarea uzanţei convenţionale; c) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă, se rezolvă prin aplicarea uzanţei convenţionale; d) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă, se soluţionează prin aplicarea legii imperative; e) Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă, se rezolvă ţinând seama de forţa juridică a legii pe care o completează uzanţa şi de caracterul special sau general al regulilor care intră în conflict; f) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege uniformă, se soluţionează prin aplicarea uzanţei convenţionale; g) Conflictul între o uzanţă (convenţională sau normativă) şi convenţia expresă a părţilor ori norme de ordine publică. În prima ipoteză, se ia în considerare convenţia expresă a părţilor; în cea de a doua ipoteză, se vor aplica normele de ordine publică.



AMPOSDRU




Pag. 17/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

comercială avută în vedere. Conform art. VII par. 1 din Convenţia europeană de arbitraj comercial

internaţional, încheiată la Geneva, în anul 1961, părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii

trebuie să o aplice fondului litigiului. În lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor

aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în cauză. În

amândouă cazurile, arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale.

3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În dreptul continental european, jurisprudenţa nu este, în general, izvor de drept. Totuşi, hotǎrârile

Curţii de Justiţie a U.E. trebuie cunoscute, întrucât curtea a precizat, în practica ei, semnificaţia unor

noţiuni din dreptul intern, caracteristicile acestora şi, unde a fost cazul, curtea a completat lacunele

prevederilor legale europene.

Din motive de coerenţǎ, Curtea de Justiţie a U.E. se inspirǎ din soluţiile ei precedente pentru a

rezolva litigiile noi, iar instanţele de judecatǎ din statele membre sunt obligate sǎ ţinǎ seama de

hotǎrârile pronunţate în cadrul acţiunii preliminare.

Ierarhia izvoarelor dreptului european

Legislaţia primarǎ, formatǎ din tratatele constitutive, tratatele de modificare a tratatelor constitutive

şi tratatele de aderare a noi state la Uniunea Europeanǎ, are prioritate în raport cu legislaţia

secundarǎ.

Tratatele constitutive şi tratatele de modificare ale acestora au prioritate faţǎ de tratatele de aderare a

noi state la U.E.

Principiile de drept au prioritate în raport cu tratatele încheiate de Uniunea Europeanǎ, precum şi în

raport cu legislaţia secundarǎ.

În ceea ce priveşte legislaţia secundarǎ, orice act care are fundamentul în alte reglementǎri legale

este subordonat acestora. De exemplu, o decizie trebuie sǎ fie conformǎ regulamentului pe



AMPOSDRU




Pag. 18/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

dispoziţiile cǎruia se fundamenteazǎ, chiar dacǎ atât regulamentul, cât şi decizia au fost adoptate de

aceeaşi instituţie a Uniunii.

Unitatea de curs 3: Aplicabilitatea directǎ şi efectul direct (în cadrul ordinii

juridice a statelor membre) a prevederilor legale europene

Aplicabilitatea directă sau efectul direct semnificǎ faptul cǎ anumite dispoziţii legale europene pot

sǎ fie invocate de cǎtre particulari (persoane fizice sau juridice) în faţa autorităţilor din statele

membre, inclusiv în faţa instanţelor de judecatǎ ale statelor membre. În principiu, au efect direct

prevederile legale europene care sunt clare, precise, necondiţionate şi nu necesitǎ mǎsuri de

executare. Sub aspectul menţionat, directivele ar avea, în general, aplicabilitate imediatǎ (ele se

aplică fără a fi discutate în parlamentele statelor membre), fǎrǎ sǎ aibǎ însǎ efect direct.

Corespunzǎtor jurisprudenţei Curţii de Justiţie, urmǎtoarele dispoziţii din TFUE au efect direct (sau

aplicabilitate directǎ):

• Prevederile art 18 prin care se interzice orice discriminare exercitatǎ pe motiv de cetǎţenie

sau naţionalitate;

• Prevederile art. 28 şi 30 prin care se interzic, între statele membre, taxele vamale la import şi

la export, precum şi taxele cu efect echivalent acestora;

• Prevederile art. 34 şi 35 prin care se interzic, între statele membre, restricţiile cantitative la

import şi la export, precum şi orice mǎsurǎ cu efect echivalent acestora;

• Prevederile art. 45 privind libera circulaţie a lucrǎtorilor salariaţi în U.E.;

• Prevederile art. 49 privind dreptul de stabilire în mod liber în statele membre a lucrǎtorilor

independenţi şi a întreprinderilor;

• Prevederile art. 56 şi 57 privind libera prestaţie a serviciilor în cadrul Uniunii;

• Prevederile art. 63 privind interzicerea restricţiilor referitoare la circulaţia capitalurilor şi

a plǎţilor între statele membre;

• Ansamblul prevederilor art. 101 privind întelegerile anticoncurenţiale între întreprinderi;

• Prevederile art. 102 privind interzicerea abuzului de poziţie dominantǎ;



AMPOSDRU




Pag. 19/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Prevederile art. 110 referitoare la impozitele interne care se aplicǎ în statele membre

produselor importate şi produselor indigene similare sau numai produselor importate.

De asemenea, au efect direct prevederile din regulamente şi dispoziţiile din deciziile adresate

particularilor.

Nu au, în principiu, efect direct dispoziţiile din directive şi cele din deciziile adresate statelor

membre. Am arǎtat însǎ cǎ particularii se pot prevala, în unele situaţii, de prevederile unei directive

în faţa organelor de jurisdicţie ale statelor membre. De asemenea, deciziile adresate unuia sau mai

multor state membre fiind obligatorii, particularii din statul ori statele membre respective pot invoca

în faţa organelor de jurisdicţie prevederile deciziei prin care statul destinatar este obligat sǎ adopte

un comportament determinat. Avizele şi recomandǎrile nu au efect direct.

În ceea ce priveşte efectul direct se face distincţie între:

• efectul direct vertical (limitat);

• efectul direct orizontal (complet).

Prevederile legale europene care au efect direct vertical pot sǎ fie invocate de particulari

numai în raporturile acestora cu autoritǎţile publice din statele membre. Dispoziţiile legale

europene care au efect direct complet pot sǎ fie invocate de particulari, fie în raporturile cu

autoritǎţile din statele membre, fie în raporturile cu alţi particulari.

În contextul acestei analize se poate pune problema evidenţierii, în cadrul seminarului, a

prevederilor din TFUE şi, respectiv, a dispoziţiilor din legislaţia secundarǎ a Uniunii Europene

care au efect direct orizontal.



AMPOSDRU




Pag. 20/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

MODULUL II: Carta drepturilor fundamentale a Uniuni i Europene. Principiile dreptului Uniunii Europene. Acţiunea preliminară.


Prin parcurgerea acestui modul vor fi înţelese semnificaţiile juridice ale Cartei drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene, modul în care reglementările cuprinse în cadrul acesteia se

corelează cu dispoziţiile CEDO, regulile de largă aplicabilitate care structurează materia dreptului

european, componentele principiilor dreptului european ce pot să fie invocate de către particulari în

faţa instanţelor de judecată europene şi naţionale, precum şi modul în care se realizează, în cadrul

acţiunii preliminare, colaborarea între instanţele de judecată ale statelor membre şi Curtea de Justiţie

a Uniunii Europene, în scopul aplicării uniforme a dreptului european în Uniunea Europeană.



realiza prin:





FABIAN Gyula; Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Sfera Juridică, 2006,Cluj-Napoca;


DELEANU Sergiu, FABIAN Gyula , COSTAŞ Cosmin, IONI ŢĂ Bogdan, Curtea de Justiţie

Europeană. Hotărâri comentate, EdituraWolters Kluwer, Bucuresti, 2007;


***; Memento pratique Francis Lefebrve Union Européenne 2010-2011; Editions Francis Lefebrve;


BURGORGUE-LARSEN Laurence, LEVADE Anne, PICOD Fabrice, Traité établissant une

Constitution pour Europe. La Charte des droits fondamentaux de l’Union, Bruylant, 2005.




AMPOSDRU




Pag. 21/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Unitatea de curs 1: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a fost adoptatǎ în anul 2000 de Parlamentul European, de Consiliu şi

de Comisie. Ea a fost inclusǎ în cadrul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, dar acest

tratat nu a intrat în vigoare. În anul 2007, textul Cartei a fost adaptat, iar o datǎ cu Tratatul de la

Lisabona a fost precizatǎ semnificaţia juridicǎ a acestei carte. Astfel, conform art. 6 alin. 1 din

Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, Uniunea recunoaşte drepturile, libertǎţile şi principiile

prevǎzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E., care are aceeaşi valoare juridicǎ cu cea a

tratatelor. Dispoziţiile cuprinse în Cartǎ nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt

definite în tratate. În cadrul alineatului 2 al art. 6 se prevede cǎ Uniunea aderǎ la Convenţia

europeanǎ pentru apǎrarea drepturilor omului şi a libertǎţilor fundamentale (CEDO).

CEDO a fost elaboratǎ sub egida Consiliului Europei, fiind încheiatǎ în anul 1950, la Roma.

România a ratificat aceastǎ convenţie în anul 1994. Aderarea Uniunii la CEDO nu aduce atingere

nici competenţelor Uniunii, nici atributelor institutiilor acesteia (protocolul nr. 8, anexat

Tratatului de la Lisabona ). Tinând seama de aceste elemente reiese cǎ drepturile şi libertǎţile

fundamentale sunt luate în considerare la nivelul Uniunii avându-se în vedere douǎ instrumente

cu semnificaţie juridicǎ deosebitǎ: Carta drepturilor fundamentale a U.E. şi, respectiv, CEDO.

Carta conţine dispoziţii mai largi decât cele ale CEDO. Unele prevederi ale Cartei sunt însǎ

similare dispoziţiilor CEDO. Conform art. 52 alin. 3 din Cartǎ, în masura în care Carta conţine

drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, întelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi

ca şi cele prevazute de conventia menţionatǎ.

Aderarea Uniunii Europene la CEDO va determina cel puţin urmǎtoarele consecinţe:

• Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg va trebui luatǎ în

considerare la nivelul U.E.;

• Curtea de Justiţie a U.E. de la Luxemburg va trebui sǎ ţinǎ seama, în practica ei, de

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.



AMPOSDRU




Pag. 22/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În preambulul Cartei se evidenţiazǎ cǎ popoarele Europei sunt hotǎrâte sǎ împǎrtǎşeascǎ un viitor

“întemeiat pe valori comune.”

Uniunea Europeanǎ situeazǎ persoana în centrul actiunii sale, instituind cetǎţenia Uniunii şi creând

un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Aceastǎ funcţie a Uniunii este similarǎ funcţiei ce este

îndeplinitǎ în mod tradiţional de orice stat. Prin urmare, activitatea Uniunii nu este limitatǎ la

aspectele de ordin economic.

Pe de altǎ parte, în cuprinsul preambului se face referire la “popoarele Europei”, recunoscându-se,

aşadar, diversitatea existentǎ în Uniunea Europeanǎ.

Pǎstrarea şi dezvoltarea valorilor comune ale popoarelor Europei se realizeazǎ respectând

drepturile minoritǎţilor, dar şi identitatea naţionalǎ a statelor membre şi competenţa acestora de a

decide modul de organizare a autoritǎţilor lor publice la nivel naţional, regional şi local.

Corespunzǎtor preambului Cartei, libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mǎrfurilor şi

capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire constituie libertǎţi fundamentale în cadrul Uniunii.

Prin adoptarea Cartei se asigurǎ consolidarea protecţiei drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii

Europene, acestea devenind “mai vizibile” pentru resortisanţii Uniunii. Prevederile Cartei se

adreseazǎ în primul rând instituţiilor Uniunii. Ele intereseazǎ însǎ şi statele membre, în cazul în

care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (art. 51 alin.1 Cartǎ). În raport cu art. 51 alin. 1, se

poate susţine că prevederile Cartei se adresează inclusiv persoanelor fizice şi juridice din statele

membre.

Carta conţine dispoziţii consacrate drepturilor, libertǎţilor şi principiilor care se aplică în Uniunea

Europeanǎ.

În general, se poate pune semnul echivalenţei între drepturi şi libertǎţi. Prin acestea se garanteazǎ

aceeaşi protecţie; ele sunt prerogative ce stau la îndemâna titularului. În consecinţǎ, prevederile

Cartei pot sǎ fie invocate, în principiu, atunci când este vorba de drepturi sau de libertǎţi, în faţa



AMPOSDRU




Pag. 23/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

instanţelor naţionale, dacă sunt întrunite exigenţele generale privind efectul direct. În acest sens pot

sǎ fie aduse în atenţie inclusiv prevederile art. 52 alin. 7 din Cartǎ.

Totuşi, se poate observa cǎ libertǎţile conferǎ un spaţiu de mişcare mai larg titularului.

În ceea ce priveşte principiile reglementate în cadrul Cartei, acestea sunt puse în aplicare prin

acte legislative şi de punere în aplicare adoptate de instituţiile Uniunii, precum şi prin acte ale

statelor membre, în situaţiile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Principiile din cuprinsul Cartei permit interpretarea şi controlul legalitǎţii unor asemenea acte (art.

52 alin. 5 din Cartǎ). În cuprinsul Cartei nu există însă o separare netă între drepturi şi libertăţi şi,

respectiv, principii.

Dispoziţiile Cartei se interpreteazǎ ţinând seama de tradiţia constituţionalǎ a statelor membre, de

obligaţiile internaţionale comune statelor membre, de prevederilor CEDO şi ale Cartelor sociale

adoptate de Uniune şi de Consiliul Europei, precum şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reţinem, totodatǎ, cǎ interpretarea

prevederilor Cartei trebuie sǎ se realizeze în mod evolutiv, “în spiritul evoluţiei societǎţii, a

progresului social şi a dezvoltǎrii ştiinţifice şi tehnologice”.

Prevederile Cartei în materia drepturilor fundamentale sunt susceptibile de unele limitǎri, dacǎ

asemenea limitǎri sunt necesare şi ele sunt bazate pe obiective de interes general recunoscute de

Uniune sau ele rǎspund necesitǎţii protejǎrii drepturilor şi libertǎţilor celorlalţi. Potrivit art. 52 alin.

1 din Cartǎ: ”Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertǎţilor recunoscute prin Cartǎ

trebuie sǎ fie prevazutǎ de lege şi sǎ respecte substanţa acestor drepturi şi libertǎţi. Prin

respectarea principiului proporţionalitǎţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea

sunt necesare şi numai dacǎ rǎspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de

Uniune sau necesitǎţii protejǎrii drepturilor şi libertǎţilor celorlalţi”. Conform alineatului 2 al art.

52, drepturile recunoscute prin Cartǎ care fac obiectul unor dispoziţii prevǎzute de tratate se

exercitǎ în condiţiile şi cu respectarea limitelor stabilite de acestea. De exemplu, textul arǎtat ar



AMPOSDRU




Pag. 24/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

putea fi luat în considerare în domeniul liberei circulaţii a mǎrfurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor.

Dupǎ cum am menţionat, unele prevederi ale Cartei sunt similare celor ale CEDO:

• Dispoziţiile art. 1 din Cartǎ consacrate demnitǎţii umane;

• Dispoziţiile art 4 din Cartǎ prin care se interzice tortura şi pedeapsele sau tratamentele

inumane ori degradante;

• Dispoziţiile art. 5 alin. 1 şi 2 din Cartǎ referitoare la interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

sau obligatorii;

• Dispoziţiile art. 6 din Cartǎ referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţǎ;

• Dispoziţiile art. 7 din Cartǎ referitoare la respectarea vieţii private şi de familie;

• Dispoziţiile art. 9 din Cartǎ referitoare la dreptul la cǎsǎtorie şi dreptul de a întemeia o

familie;

• Dispoziţiile art.10 din Cartǎ referitoare la libertatea de gândire, de conştiinţǎ şi de religie;

• Dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Cartǎ referitoare la libertatea de întrunire şi de asociere;

• Dispoziţiile art.19 alin. 1 din Cartǎ prin care sunt interzise expulzǎrile colective.

Unele drepturi fundamentale nu sunt susceptibile de nici o limitare (de exemplu, demnitatea umanǎ,

interzicerea sclaviei).

În alte situaţii, limit ǎrile care pot interveni se înteleg în raport cu prevederile CEDO (de exemplu,

art. 5 alin. 2 din Cartǎ interzice munca forţatǎ sau obligatorie, iar, potrivit CEDO, nu constituie

muncǎ forţatǎ sau obligatorie munca solicitatǎ persoanelor aflate în detenţie, munca cerutǎ în timpul

serviciului militar, munca solicitatǎ în caz de crizǎ sau de calamitǎţi naturale, munca ceruta în

cadrul obligaţiilor civice obişnuite; art. 12 alin. 1 din Cartǎ prevede dreptul oricǎrei persoane la

libertatea de întrunire şi de asociere, iar corespunzǎtor CEDO, se pot adopta mǎsurile necesare care

sunt prevǎzute prin lege şi care, într-o societate democraticǎ, se justificǎ prin motive de securitate

naţionalǎ, de siguranţǎ publicǎ, prin apǎrarea ordinii şi prin prevenirea infracţiunilor, prin protejarea

sǎnǎtǎţii sau moralei, prin protejarea drepturilor şi libertǎţilor celorlalţi).



AMPOSDRU




Pag. 25/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Pe de altǎ parte, am reţinut deja cǎ unele limite aduse drepturilor recunoscute prin Cartǎ sunt

stipulate în cadrul dreptului Uniunii (de exemplu, limitele reglementate în cuprinsul Tratatului

privind funcţionarea Uniunii Europene).

Carta se referǎ şi la drepturi fundamentale noi, prevederile ei fiind, aşadar, mai largi decât cele ale

CEDO (de exemplu, în cadrul art. 3 alin. 2 lit. d din Cartǎ se interzice clonarea fiinţelor umane în

scopul reproducerii, iar art. 8 vizeaza protecţia datelor cu caracter personal).

În aceste situaţii, precum şi în contextul altor reglementǎri, prin legislaţiile naţionale pot sǎ fie

aduse precizǎri suplimentare (de exemplu, art. 3 alin. 2, lit. d din Cartǎ interzice clonarea fiinţelor

umane în scopul reproducerii, privitor la alte forme de clonare statele membre putând însǎ adopta

prevederi specifice; art. 9 din Cartǎ reglementeazǎ dreptul la cǎsǎtorie şi dreptul de a întemeia o

familie, fǎrǎ sǎ interzicǎ sau sǎ impunǎ acceptarea cǎsǎtoriei între persoane de acelaşi sex).

Mai multe prevederi din Carta drepturilor fundamentale a UE pot să prezinte relevanţă inclusiv în

domeniul economic.

De exemplu, art. 12 din Cartă reglementează libertate de întrunire şi de asociere. Potrivit acestui

articol, “orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la

toate nivelurile şi, în special, în domeniul politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul orcărei

persoane de a înfiinţa, împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apǎrarea

intereselor sale. Art. 12 se aplică tuturor formelor de asociere. Acestea nu pot sǎ fie supuse vreunei

sancţiuni profesionale. Art. 12 protejează inclusiv opiniile persoanelor şi libertatea de a le exprima.

Dispoziţiile sale se aplică reuniunilor publice sau private. Autorităţile publice trebuie să ia măsuri

pentru protejarea întrunirilor (de exemplu, în cazul unei contra-manifestaţii), dar aceasta reprezintă

o obligaţie de mijloace;

Conform art. 15 privind libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă: “Orice persoană are

dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetăţean

al Uniunii are libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta

servicii în orice stat membru. Resortisanţii ţǎrilor terţe care sunt autorizaţi sǎ lucreze pe teritoriul

statelor membre au dreptul la condiţii de muncǎ echivalente acelora de care beneficiazǎ cetǎţenii

Uniunii”. Dispoziţiile art. 15 se aplică lucrătorilor salariaţi sau independenţi. Acest text se corelează



AMPOSDRU




Pag. 26/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

cu prevederile din TFUE consacrate tratamentului egal al lucrătorilor salariaţi, tratamentului egal în

domeniul dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor.

Potrivit principiului tratamentului egal sunt interzise atât discriminările ostensibile, fondate pe

criteriul cetăţeniei, cât şi discriminările disimulate, care, prin aplicarea altor criterii (de exemplu, cel

al reşedinţei), ajung să-i dezavantajeze pe cetăţenii străini, în raport cu naţionalii statului gazdă.

Dintr-o perspectivă mai largă se poate afirma că, în general, sunt interzise orice măsuri naţionale ale

statelor membre susceptibile să stânjenească sau sǎ facă mai puţin atrăgătoare exercitarea libertăţilor

fundamentale garantate prin tratatele europene;

Art. 16 se referă la libertatea de a desfăşura o activitate comercială. Corespunzǎtor acestui articol,

“libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii

şi cu legislaţiile şi practicile naţionale”. Libertatea menţionată reprezintă baza modelului economiei

de piaţă. Ea implică dreptul de stabilire, libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, libera circulaţie a

capitalurilor. Libertatea de a desfăşura o activitate comercială este în legătură cu dreptul de

proprietate, cu libertatea contractuală şi cu libera concurenţă;

Art. 20 consacrǎ egalitatea în faţa legii. Potrivit acestuia, “toate persoanele sunt egale în faţa legii”.

Art. 20 interzice aplicarea unui regim juridic diferit pentru situaţii similare sau aplicarea aceluiaşi

regim jurdic pentru situaţii diferite. Principiul egalităţii în faţa legii nu are caracter absolut, fiind

posibile, aşadar, diferenţe de tratament juridic, întemeiate pe criterii obiective şi care nu depăşesc

ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (principiul proporţionalităţii);

Art. 21 priveşte nediscriminarea. Potrivit acestui articol: “Se interzice discriminarea de orice fel,

bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice,

limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate

naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. În domeniul de aplicare a

tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare

pe motiv de cetăţenie”. Corespunzător art. 21 sunt interzise discriminările de orice fel, enumerarea

criteriilor din cuprinsul textului arǎtat neavând caracter limitativ. Pe de altă parte, nu s-ar putea

afirma că orice fel de diferenţiere constituie o discriminare. Astfel, nu constituie discriminare



AMPOSDRU




Pag. 27/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

diferenţierile bazate pe criterii rezonabile, obiective şi care au un scop legitim. Art. 21 permite

aplicarea unor măsuri mai avantajoase persoanelor defavorizate;

Art. 23 consacră egalitatea între femei şi bărbaţi. Potrivit acestui articol: “Egalitatea între femei şi

bărbaţi trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca

şi remunerarea. Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă

avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat”. Principiul egalităţii între femei şi bărbaţi este

în legătură cu principiul nediscriminării. Totuşi, el a fost afirmat în mod specific în cadrul art. 23

datorită problemelor încă existente în domeniu. În cuprinsul art 23 se evidenţiază materiile în care

apar, mai ales, discriminările. Conform art. 23 pot să fie prevăzute avantaje specifice în favoarea

sexului subreprezentat, dar adoptarea în concret a unor asemenea avantaje depinde de statele

membre. Deocamdată, în domeniul politic s-a ţinut seama de această concepţie. Eventuala adoptare

a unor avantaje specifice nu înseamnă însă acordarea unei priorităţi absolute şi necondiţionate

femeilor;

Art. 28 priveşte dreptul de negociere şi de acţiune colectivă. Potrivit acestui articol, “lucrătorii şi

angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi

practicile naţionale, de a negocia şi de a încheia convenţii colective la nivelurile corespunzătoare şi

de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acţiuni colective pentru apărarea intereselor lor,

inclusiv la grevă”. Dreptul de negociere vizează, de regulă, sindicatele şi patronatele. Art. 28 se

referă, în principiu, la apărarea intereselor economice ale părţilor. Totuşi, în contextul acestui text

pot să fie luate în considerare şi interese de ordin juridic;

Art. 30 priveşte protecţia în cazul concedierii nejustificate. Potrivit art. 30, “orice lucrător are

dreptul la protecţie împotriva orcărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii şi

cu legislaţiile şi practicile naţionale”. Dreptul la protecţie include controlul motivelor concedierii,

acordarea de daune-interese în cazul unei concedieri nejustificate, precum şi dreptul la un recurs

efectiv în faţa unui tribunal imparţial. Protecţia asigurată prin art. 30 intervine în situaţia în care

concedierea este imputabilă angajatorului. Concedierile nejustificate pot fi în legǎturǎ cu aspecte de

drept substanţial, dar şi cu chestiuni de procedură;



AMPOSDRU




Pag. 28/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Art. 31 priveşte condiţiile de muncă echitabile şi corecte. Conform acestui articol: „Orice lucrător

are dreptul la condiţii de muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa. Orice

lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă şi la perioade de odihnă zilnică şi

săptămânală, precum şi la o perioadă anuală de concediu plătit”. Art. 31 interzice crearea unui

mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor la locul de muncă, precum şi hărţuirea sexuală la locul

de muncă. Textul se aplică atât lucrătorilor salariaţi, cât şi celor independenţi;

Art. 36 se referă la accesul la serviciile de interes economic general. Potrivit art. 36, „Uniunea

recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede în

legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale

şi teritoriale a Uniunii”. Noţiunea de „serviciu” de interes economic general este înţeleasă în sens

larg, fiind vorba de activităţi ce privesc circulaţia mărfurilor, care sunt în legătură cu persoanele sau

care se referă la servicii propriu-zise. La nivelul Uniunii sau la nivelul statelor membre se stabilesc

activităţile economice ce corespund interesului general şi care presupun îndeplinirea unor obligaţii

specifice.

Pe temeiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie, pot să fie aduse în atenţie următoarele caracteristici ale

întreprinderilor cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de interes economic general:

• Acestea sunt întreprinderi publice sau private4, cărora autorităţile publice le-au conferit

îndeplinirea unor sarcini care sunt necesare pentru satisfacerea interesului general5. Simplul

control exercitat asupra unei întreprinderi de către autorităţile publice nu permite însă

includerea ei în categoria analizată6;

• Prestarea serviciilor trebuie să fie asigurată de întreprinderile respective în mod continuu, în

limitele întregului teritoriu concedat, către toţi consumatorii sau utilizatorii finali, cores-

punzător comenzilor transmise în orice moment de aceştia, pe baza unor tarife şi condiţii

care nu pot să difere de la un client la altul decât în funcţie de criterii obiective7;

4 C.J.C.E., cauza nr. 127/73, SV SABAM et NV Fonior. 5 C.J.C.E., cauza nr. 7/82, GVL, privitor la o întreprindere căreia autorităţile publice nu îi încredinţaseră, în mod specific, gestiunea unor servicii de interes economic general; C.J.C.E., cauza nr. 66/86, Ahmed Saeed Flugreisen et Silver Line Reisebüro GmbH, referitor la o întreprindere de transport aerian care a fost însărcinată de către autorităţile publice să exploateze linii aeriene ce nu erau din punct de vedere comercial rentabile, dar a căror exploatare era necesară pentru motive de interes general. 6 C.J.C.E., cauza nr. 7/82, GVL. 7 C.J.C.E., cauza nr. C-393/92, Gemeente Almelo e.a.



AMPOSDRU




Pag. 29/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Derogările de la regulile de concurenţă trebuie să fie acordate de autorităţile publice în

condiţii transparente, care să permită verificarea naturii exacte a necesităţilor în cauză,

precum şi a tarifelor practicate8;

De exemplu, Curtea de Justiţie a hotărât că sunt asemenea întreprinderi cele din domeniul

telecomunicaţiilor9, a furnizării energiei electrice10, transportului aerian11, serviciilor poştale12 şi

întreprinderilor care exercită activităţi portuare13.

Art. 38 vizează protecţia consumatorilor, prevăzând că „politicile Uniunii asigură un nivel ridicat

de protecţie a consumatorilor”. Art. 38 impune, aşadar, să se ţină seama de obiectivul protecţiei

consumatorilor în cadrul tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii. În dreptul român al consumului,

consumatorul este persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii care

acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau

liberale (Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului). În cadrul unora dintre prevederile

europene care sunt analizate la dreptul european al consumului, noţiunea de consumator primeşte o

accepţiune relativ omogenă. Noţiunea de consumator desemnează orice persoană fizică care

dobândeşte bunuri sau este beneficiara unor servicii în scopul satisfacerii unor nevoi personale ori

familiale14. În cuprinsul altor dispoziţii legale europene este definită noţiunea de „consumator

final”. Consumatorul final s-ar situa în zona ultimă a procesului economic (în acest sens sunt, de

pildă, prevederile Regulamentului nr. 178/2002 referitor la principiile şi exigenţele generale ale

legislaţiei în domeniul alimentar). Potrivit altor dispoziţii legale europene din dreptul european al

consumaţiei, consumatorul nu trebuie să fie, în toate ipotezele, o persoană fizică, nici nu se cere ca

aceasta să nu acţioneze în scop profesional (Directiva nr. 90/314). Accepţiunea relativ omogenă a

noţiunii de consumator folosită în dreptul european al consumaţiei poate să fie avută în vedere,

totuşi, şi în contextul regulilor aplicabile pieţei interne a U.E.15

8 C.J.C.E., cauza nr. 66/86, Ahmed Saeed Flugreisen et Silver Line Reisebüro GmbH. 9 C.J.C.E., cauza nr. 41/83, République italienne contre Commission. 10 C.J.C.E., cauza nr. C-393/92, Gemeente Almelo e.a. 11 C.J.C.E., cauza nr. 66/86, Ahmed Saeed Flugreisen et Silver Line Reisebüro GmbH. 12 C.J.C.E., cauza nr. C-320/91, P. Corbeau. 13 C.J.C.E., cauza nr. 10/71, M. Muller, veuve J.P. Hein et autres. 14 În sensul că noţiunea de consumator trebuie interpretată, în contextul aplicării prevederilor legale europene consacrate interzicerii clauzelor abuzive, conform Directivei nr. 93/13, ca vizând exclusiv persoanele fizice, C.J.C.E., cauza nr. 541-542/99. 15 C.J.C.E., cauza nr. C-220/98, în special, par. 24-25 şi 27; C.J.C.E., cauza nr. 126/91; C.J.C.E. cauza nr. C-470/93.



AMPOSDRU




Pag. 30/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Consumatorul la care se raportează prevederile legale europene prin care se urmăreşte informarea

adecvată a acestuia este un consumator mediu, obişnuit informat, în mod rezonabil atent şi avizat.

Semnificaţia relativ omogenă a noţiunii de consumator poate să dobândească în practică valenţe

diferite. Acestea pot să depindă de factori economici, sociali, culturali sau lingvistici. Nu se poate

apoi neglija nici faptul că orice stat din Uniunea Europeană poate să determine nivelul de protecţie a

consumatorilor pe care doreşte să-l asigure.

Noţiunea de „consumator mediu” poate să fie avută în vedere şi în cadrul dreptului european al

concurenţei. În dreptul european al concurenţei aplicarea noţiunii de „consumator” pentru

persoanele juridice este însă pe deplin acceptabilă (în acest sens este Comunicarea Comisiei din

anul 2004 privind aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin. 3 din TFUE).

Prin urmare, aplicarea art. 38 din Cartă se realizează ţinând seama de obiectul reglementărilor legale

europene luate în considerare şi de protecţia care se intenţionează să fie asigurată prin acestea.

Art. 47 priveşte dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil. Potrivit acestui articol:

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi, garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul

la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de

acest articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil în

faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituite în prealabil prin lege. Orice

persoană are dreptul de a fi consiliată, apărată şi reprezentată. Asistenţa juridicǎ gratuitǎ se acordǎ

celor care nu dispun de resurse suficiente, în mǎsura în care aceasta este necesarǎ pentru a-i asigura

accesul efectiv la justiţie”. Art. 47 se aplică pentru orice drepturi şi libertăţi garantate de dreptul

Uniunii, nu doar pentru cele la care se referă Carta.

Existenţa unei căi de atac în faţa unei instanţe de judecată este esenţială pentru a se asigura

particularilor protecţia efectivă a drepturilor care le sunt recunoscute. Statele membre determină

însă organele de jurisdicţie competente şi regulile de procedură aplicabile. Conform art. 47, instanţa

judecătorească trebuie să fie stabilită prin lege şi să fie competentă să soluţioneze litigiul printr-o

hotărâre care are vocaţia dobândirii puterii lucrului judecat (autoritate de lucru judecat). Instanţa de

judecată trebuie să fie independentă şi imparţială. Independenţa instanţei se analizează în funcţie de

criterii, precum modul de selecţionare a judecătorului; durata mandatului acestuia; existenţa unei



AMPOSDRU




Pag. 31/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

protecţii faţă de eventuale presiuni externe. Imparţialitatea instanţei se examinează în funcţie de

criterii, cum ar fi, comportamentul personal al judecătorului; existenţa unor garanţii suficiente

pentru a exclude orice îndoială legitimă privind această exigenţă.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil. O prevedere similară este cuprinsă şi în cadrul

CEDO. Dreptul la un proces echitabil implică:

• egalitate de şanse în confruntarea judiciară;

• stabilirea instanţei prin lege;

• egalitatea de arme (fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta

cauza astfel încât să nu fie plasată în condiţii dezavantajoase în raport cu adversarul ei);

• dreptul la apărare şi la pregătirea efectivă a acesteia;

• contradictorialitatea (fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea să prezinte elementele de fapt

şi de drept pe care se sprijină punctele sale de vedere, să cunoască şi să poată discuta

elementele de fapt şi de drept înfăţişate de adversar, să cunoască şi să poată discuta

documentele prezentate de adversar instanţei de judecată, precum şi să aibă posibilitatea de a

aduce în atenţie elementele de fapt şi de drept pe care le consideră relevante în legătură cu

anumite aspecte invocate de instanţă din oficiu; contradictorialitatea este specifică tuturor

etapelor procesului civil, mai puţin deliberării şi pronunţării hotărârii).

Procesul trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Pentru înţelesul acestei expresii se ţine

seama de mai multe criterii, precum:

• conduita reclamantului şi a autorităţilor judiciare;

• complexitatea cauzei;

• regulile de procedură care sunt aplicabile;

• termenul în care hotărârile sunt puse în executare.

Art. 54 se referă la interzicerea abuzului de drept. El este formulat în termeni similari dispoziţiilor

consacrate abuzului de drept în cadrul CEDO. Conform art. 54, „nici una dintre dispoziţiile Cartei

nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a



AMPOSDRU




Pag. 32/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin Cartă

sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin Cartă”. Interzicerea abuzului de

drept presupune atât interzicerea actelor care sub aspect intrinsec sunt licite, dar care sunt exercitate

în scop ilicit, cu intenţia de a dăuna altor persoane, de a obţine un avantaj necuvenit, ori de a eluda o

obligaţie contractuală, cât şi interzicerea anumitor moduri de punere în executare a unor acte. Prin

textul art. 54, statele membre şi particularii sunt protejaţi faţă de state, grupuri sau persoane care ar

putea invoca drepturile fundamentale tocmai în ideea de a nu le respecta. Interzicerea abuzului de

drept poate să fie folosită şi ca regulă de interpretare, în scopul stabilirii necesităţii restrângerii unui

drept specific. Astfel, instanţele de judecată dispun de prerogative importante în etapa examinǎrii

fondului litigiilor.

Unitatea de curs 2 : Prioritatea dreptului european în raport cu dreptul

naţional al statelor membre

În cadrul tratatelor nu existǎ dispoziţii cu caracter general privind prioritatea dreptului Uniunii

Europene în raport cu dreptul naţional al statelor membre. Prioritatea dreptului european a fost

afirmatǎ însǎ în jurisprudenţa Curtii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, Curtea de Justiţie a

reţinut în cuprinsul hotarârii pronunţatǎ în cauza Costa/ENEL cǎ prin tratatele europene „ a fost

instituitǎ o ordine juridicǎ proprie, integratǎ sistemului juridic al statelor membre[…] care se

impune organelor lor de jurisdicţie”. Curtea a mai precizat cǎ „ fiind izvorât dintr-o sursǎ

autonomǎ, dreptului nǎscut din tratat nu ar putea sǎ i se opunǎ, datǎ fiind natura sa specificǎ

originalǎ, un text intern, indiferent de natura acestuia, fǎrǎ a-si pierde caracterul comunitar şi fǎrǎ

a fi contestat chiar fundamentul juridic al Comunitǎţii.” 16

Ulterior, în cauza Simmenthal, Curtea a reţinut, printr-o formulǎ remarcabilǎ prin densitatea şi

implicaţiile ei, cǎ „ orice judecǎtor naţional, sesizat în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a

aplica integral dreptul european şi de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor,

prin neaplicarea oricǎrei eventuale dispoziţii contrare din legea naţionalǎ, indiferent dacǎ aceasta

este anterioarǎ sau ulterioarǎ normei europene.[…] Judecǎtorul naţional însǎrcinat sǎ aplice, în

16 C.J.C.E., cauza nr. 6/64.



AMPOSDRU




Pag. 33/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului european are obligaţia de a asigura realizarea

efectului deplin al acestor norme, lasând, la nevoie, din proprie initiativǎ, neaplicatǎ orice

dispoziţie contrarǎ aparţinând legislaţiei naţionale, […] prin propria putere de decizie, fǎrǎ a

solicita sau a aştepta eliminarea prealabilǎ a acesteia pe cale legislativǎ sau prin orice alt

procedeu constituţional.” 17 Din aceasta hotǎrâre rezultǎ cǎ :

• Normele europene, indiferent de izvorul lor (tratate, regulamente, directive, decizii), care au

sau nu efect direct, se aplicǎ prioritar în raport cu dreptul naţional, indiferent care ar fi textul

naţional în cauzǎ;

• Normele europene se aplicǎ prioritar de la data intrǎrii lor în vigoare şi pe întreaga perioadǎ

a valabilitǎţii lor, chiar în eventualitatea existenţei unor prevederi incompatibile din dreptul

intern, adoptate anterior sau ulterior intrǎrii în vigoare a normelor europene;

• Instanţele de judecatǎ ale statelor membre sunt obligate sǎ nu aplice orice prevedere din

dreptul naţional care ar veni în conflict cu normele europene.

Cu toate cǎ instanţele de judecatǎ ale statelor membre au obligaţia sǎ nu aplice normele din dreptul

intern ce sunt contrare prevederilor legale europene, pe plan normativ statele membre sunt datoare

sǎ modifice sau sǎ abroge dispoziţiile din dreptul intern care contravin normelor europene.

Menţinerea unor asemenea dispoziţii în dreptul intern creeazǎ o stare de incertitudine pentru

particularii apartinând statelor membre cu privire la posibilitatea lor de a invoca reglementǎrile

legale europene. În acest context, reţinem, totodatǎ, cǎ simplele practici administrative (ce pot sǎ fie

modificate cu uşurinţǎ) nu denotǎ respectarea adecvatǎ, de cǎtre statele membre, a obligaţiilor

asumate prin tratate.

Prioritatea dreptului european a fost afirmatǎ de Curtea de Justiţie nu numai în situaţia unui conflict

între dispoziţii din tratate şi o lege, cum s-a întâmplat în cauza Costa/ENEL, ci şi în ipoteza unui

conflict între prevederile unui regulament şi dispoziţii constituţionale.18 De asemenea, prevederile

legale dintr-un stat membru nu ar putea sǎ împiedice aplicarea dispoziţiilor „necondiţionate şi

suficient de precise” ale unei directive19 sau aplicarea deciziilor adresate statelor membre.20

17 C.J.C.E., cauza nr. 106/1977. 18 C.J.C.E., cauza nr. 43/71, Politi. 19 C.J.C.E., cauza nr. 130/78, Salumificio di Corunda Spa.



AMPOSDRU




Pag. 34/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În prezent, prioritatea dreptului european este afirmatǎ în declaraţia cu privire la supremaţie

(declaratia nr. 17) anexatǎ Tratatului de la Lisabona. Conform acestei declaraţii, conferinţa

interguvernamentalǎ organizatǎ cu prilejul încheierii Tratatului de la Lisabona aminteşte cǎ, potrivit

jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptatǎ de

Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevǎzute

de jurisprudenţa mentionatǎ anterior. Prin urmare, faptul cǎ în cuprinsul tratatelor nu este inclus

principiul supremaţiei dreptului european nu afecteazǎ existenţa acestui principiu şi jurisprudenţa

Curţii de Justiţie în materie. În dreptul român, potrivit art. 148 alin. 2 şi 3 din Constituţie, ca urmare

a aderǎrii, „ prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte

reglementǎri europene cu caracter obligatoriu, au prioritate faţǎ de dispoziţiile contrare din legile

interne.” Aceastǎ regulǎ „se aplicǎ în mod corespunzǎtor şi pentru aderarea la actele de revizuire

a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene”.

Problema care se pune, totuşi, în dreptul nostru este de a şti dacǎ prevederile legale europene au

numai o forţǎ juridicǎ superioarǎ legilor sau ele au şi o forţǎ juridicǎ superioarǎ Constituţiei

României. Din perspectiva Curţii de Justiţie a U.E., reglementǎrile legale europene au o forţǎ

juridicǎ superioarǎ inclusiv în raport cu constituţiile statelor membre.

În ţara noastrǎ Curtea Constituţionalǎ a reţinut însǎ prin decizia nr. 148/2003 cǎ statele membre au

înteles sǎ situeze acquis-ul comunitar (tratatele constitutive ale U.E. şi reglementǎrile derivate din

aceastea) pe o poziţie intermediarǎ între constituţie şi celelalte legi. Aşadar, din punctul de vedere al

Curtii Constituţionale, prevederile legale europene nu ar avea o forţǎ juridicǎ superioarǎ Constituţiei

României. Aceasta ar însemna cǎ ele ar putea face obiectul unui control de constituţionalitate,

pentru a se stabili dacǎ dispoziţiile legale europene sunt sau nu în concordanţǎ cu legea noastrǎ

fundamentalǎ.

Este adevarat cǎ, în absenţa unei dispoziţii derogatorii exprese în Constitutie, aşa cum existǎ pentru

tratatele în materia drepturilor omului, se poate susţine cǎ se aplicǎ art. 1 alin. 5 din Constituţie, prin

care se consacrǎ supremaţia acesteia. Referitor la problema analizatǎ se poate, totuşi, observa cǎ,

potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor

se interpreteazǎ şi se aplicǎ în concordanţǎ cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este

20 C.J.C.E., cauza nr. 158/80, Rewe.



AMPOSDRU




Pag. 35/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

parte. Dacǎ existǎ neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementǎrile internaţionale, cu

excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Aşadar, textul Constituţiei consacrǎ în materia drepturilor omului prioritatea reglementǎrilor mai

favorabile din tratatele internaţionale la care România este parte atât în raport cu legile, cât şi în

raport cu Constituţia. Ţinând seama de aceastǎ concepţie, se poate afirma cǎ dispoziţiile din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care au valoare juridicǎ egalǎ cu cea a tratatelor, pot

sǎ aibǎ prioritate în raport cu Constituţia. Din ansamblul prevederilor dreptului european nu se poate

însǎ lua în considerare, în mod izolat, Carta drepturilor fundamentale, întrucât reglementǎrile ei au

legaturǎ cu aspecte de bazǎ stabilite prin tratatele Uniunii, iar unele prevederi ale Cartei se

completeazǎ cu alte dispoziţii din dreptul european.

În orice caz, regulamentele şi deciziile Uniunii, nefiind incluse în categoria „legilor interne”, nu pot

sǎ fie supuse unui control de constituţionalitate. În ceea ce priveşte directivele, se poate accepta un

control de constituţionalitate formal, limitat la condiţiile în care, prin lege, directiva este transpusǎ

în dreptul intern, precum şi un control de constituţionalitate referitor la dispoziţiile legii prin care

directiva este transpusǎ în dreptul intern, dacǎ este depǎşit cadrul strict al directivei.21

Unitatea de curs 3: Principiul subsidiarităţii

Pânǎ la Tratatul de la Lisabona, în cadrul tratatelor europene nu existau dispoziţii cu caracter

general referitoare la domeniile în care este competentǎ Uniunea Europeanǎ. Având în vedere

dispoziţii specifice din tratatele europene, se putea afirma cǎ Uniunea este exclusiv competentǎ în

anumite domenii şi cǎ, în alte materii, ea dispune de o competenţǎ partajatǎ cu cea a statelor

membre.

21 În statele membre, prioritatea dreptului european a fost recunoscută pe baza dispoziţiilor din Constituţia acestora, ţinând seama de specificul ordinii juridice europene sau pe baza ambelor criterii menţionate. De exemplu, în Grecia, prioritatea dreptului european este admisă pe baza dispoziţiilor din Constituţie, chiar dacă este vorba de dispoziţii constituţionale; în Germania, Curtea Constituţională a hotărât să nu exercite un control privind conformitatea normelor europene cu dispoziţiile legii fundamentale, atât timp cât va aprecia că drepturile fundametale sunt protejate, în mod eficient, în cadrul Uniunii; în Franţa, prioritatea dreptului european este, în general, admisă pe baza dispoziţiilor din Constituţie, unele instanţe judecătoreşti ţinând seama, în plus, şi de specificul ordinii juridice europene.



AMPOSDRU




Pag. 36/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În prezent, în cuprinsul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene existǎ prevederi cu

caracter general referitoare la domeniile în care Uniunea are competenţa sǎ intervinǎ. Potrivit art. 3

din TFUE, competenţa Uniunii este exclusivǎ în domeniul uniunii vamale (taxele vamale în

raporturile cu ţǎrile terţe se stabilesc la nivelul Uniunii, nu în fiecare stat membru); referitor la

stabilirea normelor privind concurenţa ce sunt necesare pentru funcţionarea pieţei interne; în

domeniul politicii monetare pentru statele membre a cǎror monedǎ este Euro; în domeniul

conservǎrii resurselor biologice ale mǎrii în cadrul politicii comune privind pescuitul; în domeniul

politicii comerciale comune.

În domeniile în care Uniunea este exclusiv competentǎ, competenţa acesteia se substituie integral şi

definitiv competenţei statelor membre.

În cadrul art. 4 din TFUE sunt arǎtate domeniile în care competenţa Uniunii este partajatǎ cu cea a

statelor membre. Astfel, domeniile de competenţǎ partajatǎ sunt urmǎtoarele: piaţa internǎ; politica

socialǎ, pentru aspectele definite în tratat; coeziunea economicǎ, socialǎ şi teritorialǎ; agricultura şi

pescuitul, cu excepţia conservǎrii resurselor biologice ale mǎrii; mediul; protecţia consumatorului;

transporturile; reţelele transeuropene; energia. Enumerarea de la art. 4 nu are caracter limitativ.

Cu titlul general, se poate aprecia cǎ regula aplicabilǎ este aceea a competenţelor partajate a

Uniunii şi statelor membre. În unele domenii în care competenţele sunt partajate, rolul preponderent

revine Uniunii, datoritǎ obiectivelor luate în considerare şi aspectelor cu caracter transfrontalier (de

exemplu, în domeniul pieţei interne – libera circulaţie a mǎrfurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor – rolul Uniunii este preeminent).

În alte domenii, cum este, de pildǎ, protecţia consumatorului, rolul principal revine statelor membre.

În domeniile în care competenţa Uniunii este partajatǎ cu cea a statelor membre, corelarea între cele

douǎ categorii de competenţe se realizeazǎ pe baza principiului subsidiaritǎţii. Conform art. 5 alin..

3 din Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, în temeiul principiului subsidiaritǎţii, în domeniile care

nu sunt de competenţa sa exclusivǎ, Uniunea intervine numai dacǎ şi în mǎsura în care obiectivele

acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfǎcǎtor de statele membre nici la nivel central,

nici la nivel regional şi local, dar datoritǎ dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi

realizate mai bine la nivelul Uniunii.



AMPOSDRU




Pag. 37/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Potrivit Protocolului referitor la principiul susidiaritǎţii şi la principiul proportionalitǎţii (protocolul

nr. 2), anexat Tratatului de la Lisabona, orice proiect de act legislativ trebuie sǎ cuprindǎ o fişǎ

detaliatǎ care sǎ permitǎ evaluarea conformitǎţii cu principiile subsidiaritǎţii şi proportionalitǎţii.

Motivele care conduc la concluzia cǎ un obiectiv al Uniunii poate fi realizat mai bine la nivelul

Uniunii se bazeazǎ pe indicatori calitativi şi, ori de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi.

În cadrul art. 6 din TFUE sunt arǎtate apoi domeniile în care Uniunea este competentǎ sǎ desfǎşoare

numai acţiuni de sprijinire, de coorodonare sau de completare a acţiunii statelor membre. Între

aceste domenii apar incluse protecţia sǎnǎtǎţii publice, industria, cultura, turismul, învǎţǎmântul. În

principiu, în domeniile menţionate la art. 6 din TFUE nu pot să fie adoptate mǎsuri de armonizare a

legislaţiilor statelor membre.

Unitatea de curs 4: Principiul egalităţii

Acest principiu vizeaza mai multe aspecte. La modul general, art. 2 din Tratatul privind Uniunea

Europeană precizează că Uniunea se întemeiază pe valorile respectǎrii demnitǎţii umane,

democraţiei, egalitǎţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a

drepturilor persoanelor care aparţin minoritǎţilor. Tot la art. 2 se subliniază că valorile la care se

face referire sunt comune statelor membre, într-o societate caracterizată prin pluralism,

nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bǎrbaţi.

În ceea ce priveşte statele membre, art. 4 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană stipulează

cǎ „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele […]”. Aceastǎ regulă trebuie

să fie înţeleasă însă în mod nuanţat. De pildă, se poate observa că, în Consiliu, măsurile europene se

adoptă, în principiu, cu majoritate calificată, iar numărul de voturi atribuite fiecărui stat membru

depinde de ponderea economica şi demografica a statelor în ansamblul Uniunii.

Principiul egalităţii are semnificaţii deosebite în ceea ce îi priveşte pe resortisanţii statelor membre.

Acest principiu exprimă un drept fundamental al persoanelor. El este în legătura cu ideea de justiţie

în Uniunea Europeană. Art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se referă la

egalitatea în faţa legii. Corespunzător principiului egalităţii, se interzice aplicarea unui regim juridic

diferit pentru situaţii similare sau aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru situaţii diferite. Principiul



AMPOSDRU




Pag. 38/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

menţionat nu are, totuşi, caracter absolut. În situaţia adoptării unor norme care se abat de la

principiul egalităţii, va fi necesar să se demonstreze că ele se întemeiază pe criterii obiective şi că au

fost luate cu respectarea principiului proporţionalităţii (măsurile respective nu depăşesc ceea ce este

necesar pentru atingerea obiectivului urmărit).

Fireşte, principiul egalităţii este luat în considerare în cadrul domeniului de aplicare a tratatelor. În

acest context amintim că dreptul european se aplică situaţiilor juridice care sunt susceptibile să aibă

sau au legǎtură cu mai multe state membre. Din cele arǎtate se deduce că dreptul european nu se

aplică situaţiilor pur interne; acestea rămân supuse dreptului intern al fiecărui stat membru.

Principiul egalităţii interesează, în primul rând, pe resortisanţii statelor membre. Totuşi, în unele

ipoteze, acest principiu se aplică inclusiv resortisanţilor ţărilor terţe (de exemplu, art. 15 alin. 3 din

Carta drepturilor fundamentale a U.E. prevede că resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să

lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de muncă echivalente acelora de care

beneficiază cetăţenii Uniunii).

Potrivit art. 24 din Directiva nr. 2004/38 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul

statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, toţi cetăţenii Uniunii care

îşi au reşedinta pe teritoriul statului membru gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al

resortisanţilor statului membru respectiv. Avantajele acestui drept se extind la membrii de familie

care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere

permanentă în ţara gazdă.

Principiul egalităţii interzice discriminările pe criteriul cetăţeniei sau al naţionalităţii. Corespunzător

principiului egalităţii sunt interzise atât discriminările ostensibile, cât şi discriminările disimulate. În

cazul unei discriminri disimulate, aceeaşi regulă se aplică cetăţenilor străini şi naţionalilor ţării

gazdă, dar ea tinde să îi dezavantajeze pe cetǎţenii străini (aşa se întâmplă, de exemplu, dacă se

instituie cerinţa ca o anumită experienţă în profesie să fi fost dobândită în ţara gazdă; cerinţa de a

avea resedinţa în ţara gazdă sau de a cunoaşte limba ţării gazdă).

Cu caracter general, art. 18 din TFUE interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie

sau de naţionalitate.

În mod specific, principiul egalităţii este consacrat apoi în domeniul pieţei interne şi în materia

concurenţei. De exemplu, potrivit art. 110 din TFUE, mărfurile din alte state membre nu pot să fie



AMPOSDRU




Pag. 39/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

supuse unor impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, mărfurilor

indigene similare. Conform unei reguli evidenţiată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, o marfă legal produsă şi comercializată într-un stat membru poate să fie comercializată în

orice ţară a Uniunii.22

Corespunzator art. 45 alin. 2 din TFUE, libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi implică eliminarea

oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte

încadrarea în muncă, renumerarea şi celelalte condiţii de muncă. Potrivit art. 49 alin. 2 din TFUE,

libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum

şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor [...], în condiţiile definite

pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire.

Conform art. 57 alin. 3 din TFUE, prestatorul unui serviciu poate, în vederea executării prestaţiei

sale, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru în care prestează serviciul, în aceleaşi

condiţii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi.

După cum am menţionat, principiul egalităţii se aplică şi în domeniul concurenţei. În acest sens se

poate observa, de pildă, că, potrivit art. 107 alin. 1 din TFUE, sunt interzise ajutoarele acordate de

state sau prin intermediul resurselor de stat, indiferent de forma acestora […] (regula arătată nu are

însă caracter absolut).

Principiul egalităţii este luat în considerare şi în alte domenii. Acest principiu semnifică nu numai

interzicerea discriminărilor pe criteriul cetăţeniei sau al nationalităţii, ci şi interzicerea

discriminărilor în funcţie de alte criterii, precum cele arătate la art. 21 din Carta drepturilor

fundamentale a U.E.

De asemenea, se poate observa că, în baza principiului egalitatii, conform art. 106 alin. 1 din TFUE,

aceleaşi norme trebuie să fie aplicate, ca regulă, în domeniul concurenţei întreprinderilor publice şi

celor private.

Unitatea de curs 5: Semnificaţii şi implicaţii ale principiului tratamentului egal

în cazul persoanelor fizice şi a persoanelor juridice

22 C.J.C.E., cauza nr. 120/78, Cassis de Dijon.



AMPOSDRU




Pag. 40/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Principiul egalităţii priveşte dreptul european în ansamblul său. În cuprinsul art. 2 din TUE se arată

că Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii,

statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, aceste valori fiind comune statelor

membre, într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate

şi egalitate între femei şi bărbaţi.

Principiul egalităţii exprimă un drept fundamental al persoanelor. Acest principiu este în legătură cu

ideea de justiţie. De altminteri, art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a U.E. se referă la

egalitatea persoanelor în faţa legii.

Principiul egalităţii, în calitate de principiu al dreptului european, este luat în considerare în cadrul

domeniului de aplicare a tratatelor. Acest principiu se aplică, de regulă, resortisanţilor statelor

membre. În situaţii specifice, el îi vizează însă şi pe resortisanţii ţărilor terţe. De exemplu, potrivit

art. 24 alin. 1 din Directiva nr. 2004/38, toţi cetăţenii Uniunii, care în temeiul directivei îşi au

reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă, beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor

statului membru respectiv în domeniul de aplicare a tratatului. Avantajele acestui drept se extind la

membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care au dreptul de şedere sau

dreptul de şedere permanentă în ţara gazdă.

Corespunzător principiului egalităţii, se interzice aplicarea unui regim juridic diferit pentru situaţii

similare sau aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru situaţii diferite. Principiul egalităţii nu are însă

caracter absolut. Nerespectarea acestui principiu trebuie să fie însă justificată prin criterii obiective,

iar măsurile adoptate se solicită să respecte principiul proporţionalităţii.

Principiul egalităţii apare consacrat şi în cadrul dispoziţiilor specifice din TFUE referitoare la

lucrătorii salariaţi, la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor. Astfel, acest principiu este

stipulat la art. 45 alin. 2, la art. 49 alin. 2 şi la art. 57 alin. 3 din TFUE.

În ceea ce îi priveşte pe lucrătorii salariaţi şi pe lucrătorii independenţi, putem afirma că principiul

tratamentului egal semnifică, cel puţin, următoarele:

• Interzicerea discriminărilor de orice fel care ar putea să stânjenească exercitarea libertăţilor

fundamentale consacrate prin TFUE. După cum reiese din prevederile TFUE, din

reglementările Directivei nr. 2004/38 şi din prevederile Regulamentului nr. 492/2011



AMPOSDRU




Pag. 41/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

referitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Uniunii, sunt interzise atât

discriminările directe, cât şi discriminările disimulate fondate pe criteriul cetăţeniei.

Discriminările directe s-ar putea referi, de exemplu, în cazul lucrătorilor salariaţi, la

condiţiile de ocupare a unui loc de muncă, la remunerare, la criteriile de avansare, la

concediere; referitor la lucrătorii independenţi, ar putea să li se interzică accesul la anumite

activităţi, să se condiţioneze desfăşurarea unei activităţi în ţara gazdă de obţinerea unei

autorizaţii specifice, de îndeplinirea unor obligaţii fiscale specifice, ar fi posibil să se aplice

măsuri prin care să se interzică sau să se stânjeneasca aprovizionarea cu anumite bunuri ori

comercializarea unor bunuri, să nu se acorde împrumuturi sau ajutoare de stat pe criteriul

cetăţeniei. Discriminările disimulate ar putea să fie bazate pe criteriul reşedinţei, ar fi posibil

să se ceară cunoaşterea limbii ţării gazdă sau să se ceară ca o anumită experienţă

profesională să fi fost dobândită în ţara gazdă. Aplicarea principiului tratamentului egal nu

este însă limitată la discriminările directe sau indirecte pe criteriul cetăţeniei. Astfel, în

cadrul art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a U.E. se arată că se interzice discriminarea

de orice fel bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială,

caracteristicile genetice, religia, convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură,

apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea

sexuală. În general, se poate susţine că sunt interzise orice obstacole care aduc atingere

libertăţilor fundamentale consacrate prin tratat. De exemplu, conform prevederilor Directivei

nr. 123/2006 referitoare la serviciile în cadrul pieţei interne, sunt interzise măsurile naţionale

prin care s-ar introduce restricţii în ceea ce priveşte numărul de stabilimente al unei persoane

fizice în U.E.; restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea alegerii între locul unde este

organizat stabilimentul principal şi locurile unde sunt organizate stabilimentele secundare;

condiţionarea desfăşurării activităţii de dobândirea unei anumite experienţe profesionale,

cerinţa demonstrării existenţei unei nevoi economice sau a unei cereri pe piaţă. În scopul

facilitării exercitării activităţilor salariate şi a celor independente, în cadrul Uniunii, a fost

adoptată, pe baza art. 53 din TFUE, Directiva nr. 2005/36 privind recunoaşterea calificărilor

profesionale. Prin directivă se instituie un sistem de recunoaştere între statele membre a

atestatelor de competenţă, a certificatelor eliberate la încheierea unui ciclu de studii liceale şi



AMPOSDRU




Pag. 42/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

a diplomelor pentru studiile postliceale. Directiva arătată conţine prevederi specifice

referitoare la durata studiilor pentru anumite profesii (de exemplu, medic, dentist, farmacist),

precum şi privitoare la programele de studii pentru unele profesii. Corespunzător directivei,

în situaţia în care durata formarii profesionale este mai mică cu cel puţin un an în statul de

provenienţă faţă de durata solicitată în ţara gazdă, dacă disciplinele sunt semnificativ diferite

sau în ţara gazdă se solicită o pregătire profesională specială, solicitantul, în principiu, la

alegerea sa, trebuie să opteze între un stagiu de adaptare în ţara gazdă de cel mult trei ani sau

susţinerea unui test din disciplinele pe care nu le-a studiat în ţara de provenienţă;

• Corespunzător Directivei nr. 2004/38, lucrătorii salariaţi şi cei independenţi beneficiază de

asistenţa socială care este acordată în ţara gazdă (inclusiv în primele trei luni de şedere în

ţara gazdă). În cuprinsul unor dispoziţii cu caracter mai general, Regulamentul nr. 492/2011

privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii stipulează că lucrătorii beneficiază în

ţara gazdă de avantajele sociale şi fiscale consimţite naţionalilor ţării gazdă. Principiul

tratamentului egal se aplică chiar dacă avantajele în cauză nu au legătură cu activitatea

profesională a persoanei luată în considerare. În scopul aplicării prevederilor din

regulamentul arătat este suficient ca avantajele sociale sau fiscale analizate să favorizeze

mobilitatea forţei de muncă în cadrul Uniunii. Indiferent dacă se aplică Directiva nr. 2004/38

sau regulamentul menţionat, în domeniile pe care le-am precizat se solicită ca persoana în

cauză să aibă efectiv calitatea de lucrător salariat sau independent. Prin urmare, nu este

îndeajuns ca o persoană să se afle în căutarea unui loc de muncă în ţara gazdă. Principiul

tratamentului egal se aplică referitor la avantajele sociale în ceea ce priveşte, de pildă,

acordarea unui împrumut fără dobândă, la naşterea unui copil, familiilor cu venituri reduse;

solicitarea unor tarife preferenţiale, la transportul pe calea ferată, pentru familiile numeroase;

prestaţiile în domeniul securităţii sociale destinate să asigure venitul minim garantat în ţara

gazdă. Avantajele fiscale constau, de exemplu, în anumite deduceri aplicate la plata unor

impozite sau taxe în ţara gazdă;

• Principiul tratamentului egal este luat în considerare în ceea ce priveşte admiterea în şcolile

profesionale sau în centrele de recalificare din ţara gazdă;



AMPOSDRU




Pag. 43/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

• Regulamentul nr. 492/2011 prevede aplicarea principiului tratamentului egal referitor la

admiterea în sindicatele din ţara gazdă. Lucrătorii străini se pot înscrie în sindicate, au

dreptul de a alege şi de a fi aleşi în cadrul organelor de conducere ale sindicatelor. Pe un

plan mai general, principiul tratamentului egal poate să fie avut în vedere pentru orice

organizaţii profesionale care apără interesele lucrătorilor salariaţi sau independenţi;

• Lucrătorii salariaţi şi cei independenţi au acces în condiţii egale cu naţionalii ţării gazdă la

mijloacele din domeniul securităţii sociale. Potrivit art. 48 din TFUE, Parlamentul European

şi Consiliul adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru instituirea

liberei circulaţii a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure

lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă şi persoanelor

aflate în întreţinerea acestora: a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către

diferitele legislaţii interne în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi

pentru calcularea acestora; b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile

statelor membre. Aceste reguli sunt detaliate în cuprinsul Regulamentului nr. 883/2004

privind coordonarea sistemelor de securitate socială. Regulamentul arătat se aplică începând

cu 1 mai 2010. Dispoziţiile sale sunt luate în considerare pentru majoritatea aspectelor care

interesează în domeniul securităţii sociale (de exemplu, pensiile pentru limită de vârstă,

indemnizaţiile de maternitate, indemnizaţiile de invaliditate, prestaţiile în cazul unor

accidente de muncă şi boli profesionale, ajutoarele de şomaj). Persoanele cărora li se aplică

acest regulament beneficiază de aceleaşi prestaţii şi sunt supuse aceloraşi obligaţii în temeiul

legii unui stat membru ca şi resortisanţii acelui stat membru. Pentru a se determina legea

care se aplică, se ţine seama de art. 11 din regulament. Astfel, potrivit art. 11 alin. 3 lit. a,

persoana care desfăşoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se

supune legislaţiei din statul membru respectiv. Corespunzător art. 6 din regulament,

instituţia competentă a unui stat membru a cărui legislaţie condiţionează dobândirea,

menţinerea, durata sau recuperarea dreptului la prestaţii, de realizarea perioadelor de

asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidenţă, ia în

considerare, atât cât este necesar, perioadele de asigurare, de încadrare în muncă, de

activitate independentă sau de rezidenţă realizate în temeiul legislaţiei oricărui alt stat



AMPOSDRU




Pag. 44/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

membru, ca şi cum ar fi fost realizate în temeiul legislaţiei pe care o aplică. Conform art. 7

din regulament, prestaţiile în numerar care se plătesc în temeiul legislaţiei unuia sau mai

multor state membre ori al regulamentului nu pot face obiectul niciunei reduceri, modificări,

suspendări, retrageri sau confiscări în temeiul faptului că beneficiarul sau membrii familiei

acestuia sunt rezidenţi într-un stat membru altul decât acela în care este situată instituţia

responsabilă de furnizarea prestaţiei.

Principiul tratamentului egal se aplică şi destinatarilor unui serviciu într-un stat membru. Astfel,

beneficiarul serviciilor nu poate să fie supus unor cerinţe discriminatorii bazate pe criteriul

cetăţeniei sau al reşedinţei. Evident, principiul menţionat este luat în considerare chiar dacă

serviciile furnizate nu au legătură cu activitatea profesională a beneficiarului. În acest sens sunt, de

pildă, prevederile art. 20 din Directiva nr. 123/2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne.

Principiul tratamentului egal se aplică şi altor cetăţeni ai Uniunii, potrivit art. 24 alin. 1 din

Directiva nr. 2004/38. De asemenea, principiul arătat se aplică şi membrilor de familie ai cetăţenilor

Uniunii. Conform art. 23 din Directiva nr. 2004/38, membrii de familie, indiferent de cetăţenia lor,

care au un drept de şedere sau un drept de şedere permanentă în ţara gazdă pot să desfăşoare în

această ţară o activitate salariată ori independentă. Membrii de familie beneficiază de asistenţă

socială, de avantaje sociale şi fiscale în ţara gazdă.

În primele 3 luni de şedere în ţara gazdă, asistenţa socială nu se acordă, conform art. 24 din

Directiva nr. 2004/38, decât membrilor familiei unui lucrător salariat sau independent. Pe de altă

parte, în ceea ce priveşte sprijinul acordat în ţara gazdă pentru realizarea studiilor (de exemplu,

burse, împrumuturi), acestea profită membrilor de familie numai după ce au dobândit un drept de

şedere permanentă în ţara gazdă. Totuşi, membrii familiei lucrătorilor beneficiază de ajutoare pentru

studii înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă.

În fine, membrii familiei persoanei ce are cetăţenia U.E. au acces în condiţii egale la mijloacele din

domeniul securităţii sociale din ţara gazdă.

Principiul tratamentului egal se aplică şi persoanelor juridice, după cum reiese din dispoziţiile art.

54, art. 49 alin. 2 şi art. 57 alin. 3 din TFUE. Potrivit art. 54 TFUE persoanele juridice care



AMPOSDRU




Pag. 45/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

îndeplinesc condiţiile arătate în cadrul textului menţionat sunt asimilate persoanelor fizice

resortisante ale statelor membre.

Potrivit principiului tratamentului egal sunt interzise discriminările pe criteriul naţionalităţii sau al

sediului; principiul menţionat se aplică în domeniul avantajelor fiscale consimţite în ţara gazdă;

principiul arătat este luat în considerare în ceea ce priveşte includerea în organizaţiile profesionale

din ţara gazdă.

Dispoziţiile art. 54 din tratat nu pot să fie însă interpretate în sensul că o persoana juridică ar putea

desfăşura în ţara gazdă toate activităţile pe care le poate realiza o persoană fizică sau că o persoană

juridică ar fi supusă în ţara gazdă tuturor obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o persoană

fizică.

Unitatea de curs 6: Principiul securităţii juridice

Acest principiu cunoaşte în dreptul Uniunii Europene douǎ concretizǎri fundamentale: regula

neretroactivitǎţii dreptului european şi regula protejǎrii încrederii legitime a subiecţilor de drept.

Ambele reguli prezintǎ relevanţǎ în cazul apariţiei unui conflict de legi în timp.

Conflictul de legi în timp este un conflict intern. El apare în situaţia în care, în cadrul unui anumit

sistem de drept, o normǎ juridicǎ nouǎ înlocuieşte o normǎ juridicǎ veche. În aceste condiţii se pune

problema de a şti dacǎ norma juridicǎ nouǎ se aplicǎ sau nu unor acte încheiate anterior adoptǎrii ei,

dar care continuǎ sǎ producǎ efecte dupǎ adoptarea normei juridice noi. Potrivit principiului

neretroactivitǎţii, o normǎ juridicǎ nouǎ prin care se prevǎd pentru destinatarii ei sarcini sau

obligaţii noi nu se aplicǎ situaţiilor juridice stabilite anterior intrǎrii în vigoare a normei juridice noi.

Este evident cǎ, la momentul la care a fost stabilitǎ o anumitǎ situaţie juridicǎ, subiecţii de drept nu

puteau sǎ ia în considerare decât reglementǎrile legale aplicabile la acea datǎ; subiecţii de drept nu

aveau cum sǎ se conformeze unor sarcini sau obligaţii apǎrute ulterior. Principiul neretroactivitǎţii

este consacrat şi în sistemele juridice ale statelor membre. Art.15 alin. 2 din Constituţia României

prevede cǎ legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai

favorabile.



AMPOSDRU




Pag. 46/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Principiul neretroactivitǎţii nu se aplicǎ, în dreptul european, într-o serie de situaţii. De exemplu,

principiul menţionat nu se aplicǎ regulilor referitoare la acordarea de daune-interese (despǎgubiri),

deoarece în aceasta ipotezǎ se constatǎ o situaţie juridicǎ individualǎ. Principiul arǎtat nu se aplicǎ

în cazul regulilor ce sunt favorabile destinatarilor. El nu se aplicǎ în eventualitatea în care, printr-o

hotǎrâre a Curţii de Justiţie a U.E., se anuleazǎ un act al Uniunii, consecinţele acestuia fiind

epuizate. De asemenea, principiul neretroactivitǎţii nu se aplicǎ mǎsurilor de corectare a unui act

ilegal (de pildă, în situaţia în care se retrage beneficiul unei dispense individuale acordatǎ în dreptul

concurenţei unor întreprinderi, pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete).

Principiul neretroactivitǎţii se coreleazǎ cu principiul aplicǎrii imediate a dreptului european.

Aplicarea imediatǎ a dreptului european implicǎ luarea în considerare a regulilor acestuia de la

momentul intrǎrii lor în vigoare, fǎrǎ sǎ se impunǎ adoptarea vreunei mǎsuri naţionale în vederea

receptǎrii dispoziţiilor legale europene în dreptul intern al statelor membre.

În situaţia în care o normǎ juridicǎ nouǎ se aplicǎ efectelor viitoare ale unei situaţii juridice

anterioare, nu este încǎlcat principiul neretroactivitǎţii.23

Potrivit regulii care se referǎ la protejarea încrederii legitime a subiecţilor de drept, participanţii la

operaţiunile economice se bucurǎ de ocrotire în situaţia în care ei au manifestat o încredere legitimǎ

privind acţiunea unei instituţii a Uniunii Europene sau, în domeniul de aplicare a tratatelor, a

autoritǎţilor competente dintr-un stat membru. Aceastǎ ocrotire se manifestǎ în cazul modificǎrii cu

efect imediat şi fǎrǎ avertisment prealabil a reglementǎrilor existente. Participanţii la operaţiunile

economice trebuie însǎ sǎ se manifeste aidoma unor persoane prudente şi avizate, care pot sǎ

prevadǎ intervenţia unui act ce este susceptibil sǎ le afecteze interesele.

Principiul protecţiei încrederii legitime a subiecţilor de drept poate sǎ fie invocat inclusiv în

situaţiile în care o anumitǎ mǎsurǎ a fost adoptatǎ în mod legal. De exemplu, anularea intempestivǎ

a unei licitaţii permite obţinerea unor despǎgubiri, dacǎ au fost realizate investiţii ce nu mai pot sǎ

fie recuperate.

Principiul menţionat poate sǎ justifice, de asemenea, limitarea efectelor în timp a unor hotǎrâri ale

Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacǎ interpretarea datǎ de Comisie anumitor reglementǎri

legale europene a fost diferitǎ.

23 C.J.C.E., cauza nr. C-221/88.



AMPOSDRU




Pag. 47/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În ipoteza în care mǎsura luatǎ este imprevizibilǎ şi radicalǎ, se justificǎ cu atât mai mult invocarea

principiului menţionat. În schimb, nu s-ar putea susţine cǎ principiul arǎtat a fost încǎlcat, dacǎ

subiecţii de drept interesaţi au avut posibilitatea sǎ solicite, în prealabil, informaţii; în cazul în care

ei au fost avertizaţi asupra faptului cǎ sunt pregǎtite mǎsuri într-un domeniu economic determinat

sau dacǎ domeniul în care au fost luate anumite mǎsuri este unul dintre domeniile ce presupun

intervenţia obişnuitǎ a autoritǎţilor statelor membre.

Pe lânga aspectele arǎtate anterior, principiul securitǎţii juridice se poate aplica şi în alte domenii.

De pildǎ, el presupune obligaţia de a indica, la momentul adoptǎrii unui act juridic al Uniunii

Europene, a fundamentului legal pe care acesta se întemeiazǎ; obligaţia motivǎrii deciziilor care

sunt luate privitor la participanţii la operaţiunile economice; obligaţia de a lua o decizie într-un

termen rezonabil, în ipoteza în care se stabileşte cǎ anumiţi agenţi economici au adoptat un

comportament ce contravine reglementǎrilor legale (de exemplu, în situaţia controlǎrii unor

comportamente ilegale în domeniul concurenţei, se considerǎ cǎ o decizie a Comisiei ar trebui sǎ

intervinǎ în termen de cel mult doi ani de la momentul declanşǎrii controlului).

Unitatea de curs 7: Principiul proporţionalităţii

Acest principiu este consacrat în cadrul art. 5 alin. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, dar

numai referitor la actele adoptate de instituţiile Uniunii.

Potrivit art. 5 alin 4, în temeiul principiului proporţionalităţii,acţiunea Uniunii Europene, în conţinut

şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Instituţiile Uniunii aplică principiul proportionalităţii în conformitate cu protocolul privind aplicarea

principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Principiul proporţionalităţii este însă analizat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a U.E. nu numai ca

un principiu ce priveşte activitatea instituţiilor Uniunii, ci şi ca un principiu ce vizează în general

dreptul Uniunii Europene şi raporturile dintre dreptul intern al statelor membre şi dreptul european.



AMPOSDRU




Pag. 48/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În cuprinsul Cartei drepturilor fundamentale ale U.E. se face referire în cadrul mai multor articole la

principiul proporţionalităţii. Astfel, potrivit art. 49 alin.3, pedepsele nu trebuie să fie

disproporţionate faţă de infracţiune. Aceste reglementări credem că pot să fie avute în vedere pentru

orice sancţiuni, nu numai referitor la pedepsele aplicate în materie penală.

Conform art. 52 alin. 1 din Cartă, orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor

recunoscute prin Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi

libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii pot fi impuse restrângeri numai în cazul în

care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute

de Uniunea Europeană sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţiilor celorlalţi.

Corespunzător art. 54 din Cartă, niciuna din dispoziţiile Cartei nu trebuie să fie interpretată ca

implicând vreun drept de a desfăsura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva

oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta Cartă sau de a le impune

restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin Cartă. De exemplu, libertatea de exprimare nu

trebuie folosită în mod abuziv.

În situaţiile în care este vorba de activitatea instituţiilor Uniunii Europene, se examinează

proporţionalitatea între reglementările adoptate şi obiectivele Uniunii. Astfel, se poate decide, de

pildă, dacă se impunea adoptarea unui regulament sau era suficientă adoptarea unei directive.

În ipoteza în care o anumită măsură este luată de statele membre, se analizează proporţionalitatea

între reglementările naţionale şi cele europene.

Principiul proporţionalităţii nu este consacrat în mod expres în cadrul CEDO. Totuşi, art. 17 din

cuprinsul CEDO stabileşte că nicio dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând

pentru un stat, un grup sau un individ un drept oarecare de a îndeplini un act ce urmăreşte

distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de Convenţie sau de a aduce limitări mai ample

acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de Convenţie.

După cum se observă, art. 54 din Carta drepturilor fundamentale a U.E. şi art. 17 din CEDO sunt

redactate în termeni similari. Aceste articole se corelează cu art. 57 din Constituţia României.



AMPOSDRU




Pag. 49/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Potrivit art. 57 din Constituţie, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite

drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile

celorlalţi. Subliniem însă că art. 54 din Carta U.E. şi art. 17 din CEDO se aplică inclusiv statelor şi

autorităţilor acestora, în timp ce art. 57 din Constituţia României vizează doar raporturile dintre

particulari.

Potrivit art. 18 din cadrul CEDO, restricţiile care conform Convenţiei sunt aduse drepturilor şi

libertăţilor nu pot să fie aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute. Acest articol se

corelează cu dispoziţiile art. 52 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a U.E., precum şi cu

prevederile art. 53 alin. 2 din Constituţia României. Conform art. 53 alin. 2 din Constituţie,

restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor liberăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară

într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să

fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Aplicarea art. 18 din cadrul CEDO, a art. 52 alin.1 din Carta U.E. şi a art. 53 alin. 2 din Constituţia

României este posibilă numai în situaţiile în care drepturile şi libertăţile consacrate şi garantate prin

textele menţionate pot să fie supuse unor restricţii sau limitări.

În cazul în care este nevoie de intervenţia statelor membre, acestea trebuie să demonstreze că, la

momentul adoptării măsurii analizate, ele au respectat principiul proporţionalităţii. Mai multe

criterii pot să fie avute în vedere pentru a se stabili dacă a fost sau nu respectat acest principiu :

- obiectivul naţional urmărit şi importanţa acestuia;

- mijloacele ce puteau să fie folosite pentru atingerea obiectivului urmărit şi inconvenientele

pe care ele le puteau genera;

- compararea intereselor aflate în concurs, fără să se poată afirma însă în toate ipotezele că

interesele generale ar prevala în raport cu interesele particulare;

- echivalenţa unor reguli edictate în statul de provenienţă a persoanelor, mărfurilor, serviciilor

cu regulile stipulate în ţara de destinaţie pentru atingerea unui anumit obiectiv ( în eventualitatea în



AMPOSDRU




Pag. 50/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

care un obiectiv legitim din ţara de destinaţie este ocrotit suficient prin regulile care se aplică în

statul de provenienţă, nu mai este necesară luarea unor măsuri restrictive în ţara de destinaţie).

Respectarea principiului proporţionalităţii este asigurată, în cadrul acţiunii preliminare, atât de

Curtea de Justiţie a U.E. în împrejurările în care ea dispune de toate informaţiile necesare, cât şi de

instanţele de judecată din statele membre, care pot să analizeze în detaliu circumstanţele în care a

intervenit o anumită măsură, domeniul în care ea a fost luată, diferitele aspecte de ordin factual şi

tehnic.

În fine, în raport cu prevederile Cartei U.E. şi ale CEDO, în practică s-a observat că, potrivit art. 11

alin. 2 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern şi, în

consecinţă, principiul proporţionalităţii reglementat în cadrul Cartei şi care poate să fie aplicat şi pe

baza dispoziţiilor CEDO, urmează să fie avut în vedere inclusiv în cadrul dreptului nostru intern, ca

regulă de aplicabilitate generală.

Unitatea de curs 8: Principiul dreptului la apărare

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în practica ei cǎ respectarea dreptului la apǎrare în

cadrul oricǎrei proceduri care este susceptibilǎ sǎ se încheie cu aplicarea unei sancţiuni constituie un

principiu fundamental al dreptului european, ce trebuie avut în vedere chiar dacǎ este vorba de o

procedurǎ cu caracter administrativ.24

Respectarea dreptului la apǎrare este solicitatǎ în cuprinsul art. 47 şi 48 din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, art 47 stabileşte cǎ orice persoanǎ are posibilitatea de a fi

consiliatǎ, apǎratǎ şi reprezentatǎ. Asistenţa juridicǎ gratuitǎ se acordǎ celor care nu dispun de

resurse suficiente, în mǎsura în care aceasta este necesarǎ pentru a-i asigura accesul efectiv la

justiţie. Conform art. 48, orice persoanǎ acuzatǎ este prezumatǎ nevinovatǎ pânǎ ce vinovǎţia va fi

stabilitǎ în conformitate cu legea. Oricǎrei persoane acuzate îi este garantatǎ respectarea dreptului la

apǎrare.

24 C.J.C.E., cauza nr. C-322/81.



AMPOSDRU




Pag. 51/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Dreptul la apǎrare trebuie respectat atât în cadrul Uniunii, cât şi în fiecare stat membru. Principiul

dreptului la apǎrare se aplicǎ în orice procedurǎ cu caracter contradictoriu, chiar în absenţa unui text

legal care sǎ îl consacre în mod specific.

Principiul dreptului la apǎrare nu apare consacrat în cadrul CEDO decât la art. 6 pct. 3 lit. c, în

cadrul reglementǎrii drepturilor pe care le are orice acuzat în materie penalǎ.

Totuşi, CEDO consacrǎ, în mod expres, dreptul la un proces echitabil, iar acest drept ar fi lipsit de

sens fǎrǎ recunoaşterea dreptului la apǎrare. În acest context, se poate observa, totodatǎ, cǎ

dispoziţiile în materie, existente în cuprinsul CEDO privind procesul penal, pot sǎ fie avute în

vedere inclusiv în procesul civil.

Dreptul la apǎrare apare stipulat, în mod expres, în cadrul art. 24 din Constituţia României. Potrivit

art 24 din Constituţie, dreptul la apǎrare este garantat. În tot cursul procesului, pǎrţile au dreptul sǎ

fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În doctrinǎ s-a arǎtat cǎ dreptul la apǎrare semnificǎ ansamblul mijloacelor procedurale de care

dispune o parte pentru a-şi ocroti ori realiza propriile drepturi sau interese legitime. Fireşte, dreptul

la apǎrare se exercitǎ în ceea ce priveşte apǎrǎrile propriu-zise în fondul litigiului. Dreptul la apǎrare

nu se limiteazǎ însǎ la acest aspect. El înseamnǎ inclusiv posibilitatea invocǎrii unor excepţii,

egalitatea de arme, posibilitatea exercitǎrii cǎilor de atac.

Principiul contradictorialitǎţii reprezintǎ o condiţie a exercitǎrii dreptului la apǎrare. Aşadar, dreptul

la apǎrare nu se identificǎ cu principiul contradictorialitǎţii. Între cele douǎ principii existǎ însǎ

conexiuni importante. Într-o formulǎ concentratǎ se poate afirma cǎ principiul contradictorialitǎţii

semnificǎ dreptul de a cunoaşte, de a fi ascultat şi de a discuta sau dezbate în procesul civil.

Fiecare parte trebuie sǎ aibǎ posibilitatea sǎ prezinte elementele de fapt şi de drept pe care le

considerǎ relevante, sǎ cunoascǎ elementele de fapt şi de drept prezentate de adversar şi sǎ le

discute, sǎ ia cunoştinţǎ de toate documentele comunicate organului de jurisdicţie, precum şi sǎ aibǎ

posibilitatea sǎ îşi prezinte punctul de vedere asupra elementelor de fapt şi de drept aduse în atenţie

de cǎtre instanţa de judecatǎ.

Dupǎ cum am menţionat, dreptul la apǎrare trebuie respectat atât faţa instanţei de judecatǎ, cât şi în

faza administrativǎ. Într-o procedurǎ cu caracter administrativ, principiul dreptului la apǎrare se

aplicǎ în etapa anchetei prealabile, în special, în cazul unei verificǎri sau a unei cereri de informaţii



AMPOSDRU




Pag. 52/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

(informaţiile obţinute nu pot sǎ fie utilizate decât în scopul în care au fost solicitate) şi în etapa

verificǎrii administrative. Niciunei persoane nu i se poate solicita sǎ admitǎ cǎ a încǎlcat

regelementǎrile legale europene (dreptul la tǎcere).

În faţa instanţei de judecatǎ, dreptul la apǎrare presupune, cel puţin, urmǎtoarele: existenţa unui

timp util pentru pregǎtirea apǎrǎrii; posibilitatea formulǎrii întâmpinǎrii; posibilitatea pentru pǎrţi de

a formula obiecţii (simple observaţii), excepţii (incidente de procedurǎ), apǎrǎri, concluzii în fond;

posibilitatea intervenţiei instanţei pentru a pune în dezbaterea pǎrţilor orice împrejurǎri de fapt sau

de drept, chiar dacǎ nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecatǎ sau în întâmpinare;

posibilitatea pǎrţilor de a pune întrebǎri martorilor şi experţilor (de regulǎ, prin intermediul

preşedintelui completului); administrarea în acelaşi timp a dovezii şi a dovezii contrare, dacǎ

aceasta este posibil; realizarea expertizei la faţa locului numai dupǎ citarea pǎrţilor; cercetarea la

faţa locului cu citarea pǎrţilor; includerea în cuprinsul hotǎrârii instanţei de judecatǎ a motivelor de

fapt şi de drept care au determinat formarea covingerii acesteia.

Dacǎ, în condiţiile respectǎrii dreptului la apǎrare s-ar fi ajuns la un rezultat diferit, sancţiunea

aplicabilǎ este nulitatea actului în cauzǎ. În eventualitatea în care este posibil, nulitatea nu va fi

decât partialǎ. Nulitatea poate sǎ fie parţialǎ în cazul în care elementele dintr-un act ce au fost

reţinute prin nesocotirea dreptului la apǎrare pot sǎ fie separate de restul prevederilor acelui act.

În materie civilǎ, în ţara noastrǎ a fost adoptatǎ, în conformitate cu exigenţele dreptului Uniunii

Europene, OUG nr. 51/2008 consacratǎ ajutorului public judiciar, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 193/2008, iar ulterior modificată prin Legea nr. 76/2012.

Prevederile ordonanţei permit organizarea dreptului la apǎrare pentru persoanele fizice defavorizate

(persoanele cu venituri reduse, persoanele cu handicap etc). În condiţiile art. 90 alin. 4 din noul cod

de procedură civilă beneficiază de unele facilităţi pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele

judecătoreşti şi persoanele juridice.

Dispoziţiile ordonanţei pot sǎ fie valorificate inclusiv într-o mediere sau în faza executǎrii unei

hotǎrâri judecǎtoreşti.



AMPOSDRU




Pag. 53/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Unitatea de curs 9 : Acţiunea preliminară

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigurǎ realizarea statului de drept în cadrul Uniunii. Curtea

de Justiţie a U.E. este formatǎ din Curtea de Justiţie şi Tribunalul Uniunii Europene. În esenţǎ,

Curtea de Justiţie a U.E. controleazǎ legalitatea actelor instituţiilor europene, respectarea de cǎtre

statele membre a obligaţiilor asumate prin tratate şi intervine în cadrul acţiunii preliminare.

În vederea controlǎrii legalitǎţii actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei, ale Bǎncii

Centrale Europene, altele decât recomandǎrile şi avizele, a actelor Parlamentului European sau ale

Consiliului European, poate sǎ fie formulatǎ, pe baza art. 263 din TFUE, acţiunea în anulare.

Acţiunea în anulare poate fi formulatǎ nu numai de cǎtre un stat membru, de Parlamentul European,

de Consiliu sau de Comisie, ci şi de orice persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ împotriva actelor al cǎror

destinatar este persoana respectiva sau care o privesc direct şi individual (de exemplu, o decizie a

Comisiei), precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun mǎsuri

de executare.

În cazul în care acţiunea este întemeiatǎ, instanţa europeanǎ declarǎ actul contestat ca fiind nul şi

neavenit. Dacǎ considerǎ necesar, instanţa aratǎ, totuşi, care anume sunt efectele actului anulat ce

trebuie apreciate ca fiind irevocabile. Acţiunea în anulare se judecǎ în primǎ instanţǎ de Tribunalul

Uniunii Europene, iar hotǎrârea datǎ de acesta se atacǎ la Curtea de Justiţie a Uniunii.

Legalitatea actelor instituţiilor europene este controlatǎ şi prin acţiunea în carenţǎ (acţiunea în

constatarea abţinerii nejustificate).

În cazul în care, prin încǎlcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European,

Consiliul, Comisia sau Banca Centrala Europeana nu adoptǎ un anumit act, un stat membru sau

celelalte instituţii ale U.E. pot sesiza instanţa europeanǎ, pe baza art 265 din TFUE. Aceastǎ acţiune

poate sǎ fie promovatǎ însǎ şi de o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, dacǎ o anumitǎ instituţie a U.E.

trebuia sǎ îi adreseze un act (altul decât o recomandare sau un aviz) şi a omis sǎ o facǎ.

Acţiunea în carenţǎ se judecǎ în primǎ instanţǎ de Tribunalul U.E., iar hotǎrârea acestuia poate sǎ fie

atacatǎ la Curtea de Justiţie.

În situaţia în care un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratate, va putea fi

sesizatǎ, de asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea de Justitie este sesizatǎ, în



AMPOSDRU




Pag. 54/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

aceastǎ ipotezǎ, pe temeiul art. 259 şi 260 din TFUE, de cǎtre un alt stat membru sau de cǎtre

Comisie. Înainte ca un stat membru sǎ introducǎ împotriva unui alt stat membru o acţiune

întemeiatǎ pe o pretinsǎ încalcare a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie sǎ

sesizeze Comisia. Comisia oferǎ statului în cauzǎ posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile, iar apoi,

dacǎ apreciazǎ necesar, emite un aviz motivat. În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen

de trei luni de la introducerea cererii, absenţa avizului nu împiedicǎ sesizarea Curţii.

În eventualitatea în care este necesarǎ interpretarea prevederilor legale europene sau aprecierea

validitǎţii unui act juridic al Uniunii în faţa instanţelor de judecatǎ ale statelor membre, acestea

utilizeazǎ acţiunea preliminarǎ. Acţiunea preliminarǎ constituie mecanismul esenţial de cooperare

între instanţele de judecatǎ ale statelor membre şi Curtea de Justiţie, în scopul aplicǎrii

corespunzatoare a dispozitiilor legale europene. Potrivit art 267 din TFUE, Curtea de Justiţie este

competentǎ sǎ se pronunţe cu titlu preliminar cu privire la:

• interpretarea tratatelor;

• validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile

Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocǎ în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, aceastǎ

instanţǎ poate, dacǎ aprecieazǎ cǎ o decizie în aceastǎ privinţǎ îi este necesarǎ pentru a pronunţa o

hotǎrâre, sǎ cearǎ Curţii de Justiţie sǎ se pronunţe cu privire la aceastǎ chestiune.

În situaţia în care o asemenea chestiune se invocǎ într-o cauzǎ aflatǎ în faţa unei instanţe nationale

ale cǎrei decizii nu sunt supuse vreunei cǎi de atac în dreptul intern, aceastǎ instanţǎ este obligatǎ sǎ

sesizeze Curtea.

Aplicarea normelor europene, ca de altfel, a oricǎror norme de drept, are ca punct de plecare

interpretarea normei juridice. Interpretarea dreptului Uniunii Europene se realizeazǎ, adesea, de

cǎtre instanţele de judecatǎ naţionale. Instanţele de judecatǎ ale statelor membre dispun de un

instrument original care le permite sǎ obţinǎ o interpretare corectǎ şi unitarǎ a dreptului european:

acţiunea preliminarǎ. În cadrul acesteia, judecǎtorul naţional poate sǎ punǎ întrebǎri Curţii de

Justiţie privitoare la interpretarea normei europene, înainte de a pronunţa propria hotǎrâre prin care

înlaturǎ de la aplicare norma internǎ contrarǎ.



AMPOSDRU




Pag. 55/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În cea de a doua formǎ a acţiunii preliminare, judecǎtorul naţional poate solicita Curţii de Justiţie sǎ

se pronunţe cu privire la validitatea unui act al instituţiilor europene care este invocat în cauzǎ şi

care ar putea constitui baza legalǎ a hotǎrârii datǎ de instanţa nationalǎ.

Dupǎ cum a hotǎrât Curtea de Justiţie în cauza CILFIT,25 „un organ de jurisdicţie al unui stat

membru ale cǎrui decizii nu pot face obiectul unei cǎi de atac în dreptul intern este obligat, atunci

când în faţa lui se formuleazǎ o întrebare privind dreptul Uniunii, sǎ sesizeze Curtea de Justiţie, cu

excepţia cazului în care constatǎ cǎ întrebarea formulatǎ nu este pertinentǎ sau dispoziţia

europeanǎ în cauzǎ a constituit deja obiectul unei interpretǎri din partea Curţii ori modul corect

de aplicare a dreptului european este evident, nelǎsând loc niciunui dubiu rezonabil; existenţa unei

asemenea situaţii trebuie apreciatǎ în funcţie de caracteristicile proprii dreptului european, de

dificultǎţile specifice pe care le pune interpretarea sa şi de riscul apariţiei unei jurisprudenţe

neunitare în cadrul Uniunii Europene”.

Judecǎtorul naţional de grad inferior are facultatea transmiterii cǎtre Curtea de Justiţie a întrebǎrii

preliminare, în timp ce judecǎtorul de ultimǎ instanţǎ are, în principiu, obligaţia sǎ transmitǎ Curţii

de Justiţie întrebarea preliminarǎ.

Corespunzǎtor art 406 alin. 1 pct. 7 din noul Cod de procedurǎ civilǎ român (Legea nr. 134/2010),

procesul se suspendǎ de drept în cazul în care instanţa formuleazǎ o cerere de pronunţare a unei

hotǎrâri preliminare adresatǎ Curţii de Justitie a Uniunii Europene.

Acţiunea preliminarǎ poate sǎ fie folositǎ în orice etapǎ proceduralǎ. Pǎrţile aflate în proces vor

încerca sǎ convingǎ instanţa asupra utilitǎţii sau nu a folosirii acţiunii preliminare. În orice caz,

instanţa de judecatǎ va decide atât în ceea ce priveşte folosirea acţiunii preliminare, cât şi referitor

la întrebǎrile pe care le va adresa Curţii de Justiţie. Aşa fiind, se înţelege cǎ pǎrţile nu pot sǎ

modifice întrebǎrile adresate Curţii de Justiţie.

În circumstanţele în care instanţa naţionalǎ decide cǎ nu se impune folosirea acţiunii preliminare,

încheierea instanţei poate sǎ fie atacatǎ cu recurs (recursul nu suspendǎ automat executarea

hotǎrârii; apelul - care este calea obişnuitǎ de atac - suspendǎ automat executarea hotǎrârii instanţei

de judecatǎ).

25 C.J.C.E. cauza nr. 283/81.



AMPOSDRU




Pag. 56/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Curtea de Justiţie statueazǎ numai în drept; ea nu aplicǎ, în cadrul acţiunii preliminare, o

reglementare legalǎ naţionalǎ privitor la o cauzǎ determinatǎ. În cadrul acţiunii preliminare, Curtea

de Justiţie furnizeazǎ instanţei naţionale elementele de interpretare necesare pentru ca instanţa

naţionalǎ sǎ aprecieze compatibilitatea mǎsurii naţionale cu normele europene. Hotǎrârea Curţii de

Justiţie este obligatorie pentru instanţa naţionalǎ26, inclusiv pentru instanţa naţionalǎ superioarǎ,

care ar urma sǎ se pronunţe în apel sau în recurs.

Dacǎ aprecieazǎ necesar, instanţa naţionalǎ poate reveni cu o nouǎ întrebare preliminarǎ pentru a

solicita Curţii de Justiţie lǎmuriri suplimentare.

Rolul pǎrţilor litigante în faţa Curţii de Justiţie este facultativ. Ele pot sǎ prezinte Curţii observaţii

scrise şi orale. Pe de altǎ parte, orice stat membru poate prezenta Curţii de Justiţie observaţii în

cadrul acţiunii preliminare. Comisia prezintă sistematic observaţii scrise Curţii de Justiţie, întrucât

ea veghează la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale europene.

După cum a reţinut, Curtea de Justiţie în hotărârea pronunţată în cauza CILFIT, instanţele naţionale

care judecă în ultimă instanţă, nu sunt totuşi obligate să o sesizeze, dacă problema ridicată nu este

pertinentă; reglementarea legală europeană în cauză a format deja obiectul unei interpretări a Curţii

sau aplicarea corectă a dreptului european se impune cu evidenţă (teoria actului clar).

În legătură cu aceste aspecte se pot formula mai multe observaţii. Astfel, chiar dacă într-o cauză

anterioară Curtea de Justiţie s-a pronunţat referitor la reglementarea legală europeană adusă apoi în

discuţie într-o afacere subsecventă, instanţa de judecată competentă să se pronunţe în cea de-a doua

cauză, poate folosi, totuşi, acţiunea preliminară, în încercarea de a schimba poziţia Curţii de Justiţie.

Pe de altă parte, în practică, s-a remarcat că prevalându-se de teoria actului clar, numeroase instanţe

naţionale care judecă în ultimă instanţă, evită să folosească acţiunea preliminară. Condiţiile în care

poate să fie invocat teoria actului clar sunt însă, potrivit hotărârii Curţii de Justiţie pronunţată în

cauza CILFIT restrictive. În cauza CILFIT, Curtea de Justiţie a solicitat ca aplicarea dreptului

european să se facă ţinând seama de caracteristicile proprii ale acestuia, de dificultăţile specifice pe

care le pune interpretarea sa şi de riscul apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în cadrul Uniunii.

În alte cuvinte, aceasta înseamnă că instanţa naţională care se prevalează de teoria actului clar ar

trebui să aibă posibilitatea să analizeze ansamblul dispoziţiilor dreptului european, să cunoască

26 C.J.C.E. cauza nr. 320/1988.



AMPOSDRU




Pag. 57/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

finalitatea lor, ţinând seama inclusiv de stadiul în care se află dezvoltarea dreptului european, să

înţeleagă noţiunile cu caracter autonom care sunt folosite în dreptul european şi, dacă este cazul, să

compare versiunile lingvistice ale aceluiaşi text legal european. Asemenea exigenţe sunt însă dificil

de respectat de către o instanţă naţională.

În cazul interpretării unor prevederi legale europene, interpretarea asigurată de Curtea de Justiţie se

aplică şi raporturilor juridice născute înainte de pronunţarea hotărârii Curţii. Aplicarea unitară a

dreptului european presupune ca regula interpretată să fie luată în considerare în mod corect de la

data intrării ei în vigoare. Totuşi, cu titlu exceptional, din motive de securitate juridică, Curtea poate

să limiteze în timp consecinţele hotărârii ei. În legatură cu această afirmaţie, subliniem însă că un

stat membru (statul membru interesat) nu dispune de prerogative similare.

De pildă, Curtea de Justiţie poate să limiteze în timp consecinţele hotărârii sale dacă a existat o

incertitudine, obiectivă şi importantă, privind modul de interpretare a reglementărilor legale

europene27 sau în situaţia în care, la nivelul Comisiei, s-au manifestat o serie de ezitări referitoare la

interpretarea unor prevederi legale europene.28

În situaţia în care Curtea hotărăşte că un act juridic al Uniunii nu este valabil, orice organ de

jurisdicţie al unui stat membru va deduce consecinţele juridice corespunzătoare ale unei asemenea

hotărâri.29 O astfel de hotărâre a Curţii de Justiţie are, în principiu, efect retroactiv.30 Totuşi, din

motive de securitate juridică, Curtea poate să limiteze în timp efectele hotărârilor sale. De exemplu,

Curtea ar putea limita în timp efectele unei asemenea hotărâri în cazul situaţiilor juridice care şi-au

epuizat deja consecinţele.31

În cadrul acţiunii preliminare, instanţele de judecată ale statelor membre pot să solicite Curţii de

Justiţie a U.E. interpretarea oricărui act juridic al instituţiilor Uniunii, indiferent dacă acesta are sau

nu efect direct. Interpretarea solicitată trebuie să fie necesară organului de jurisdicţie naţional în

scopul rezolvării litigiului.

De exemplu, instanţa naţională ar putea avea interesul să solicite interpretarea prevederilor unei

directive, pentru a stabili dacă aceasta a fost sau nu transpusă corect în dreptul intern.

27 C.J.C.E., cauza nr. C-197/94. 28 C.J.C.E., cauza nr. C-252/94. 29 C.J.C.E., cauza nr. 112/83. 30 C.J.C.E., cauza nr. C-228/92. 31 C.J.C.E., cauza nr. C-38/90 şi cauza nr. C-151/90.



AMPOSDRU




Pag. 58/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Acţiunea preliminară poate să fie folosită chiar dacă este vorba de un act al unei instituţii ce nu are

caracter obligatoriu (de exemplu, o recomandare).



AMPOSDRU




Pag. 59/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

MODULUL III: Reglement ările europene aplicabile achiziţiilor publice


Prin parcurgerea acestui modul vor fi aprofundate aspectele referitoare la prevederile legale

europene consacrate pieţei interne, care pot să aibă legătură cu achiziţiile publice; vor fi cunoscute

principalele exigenţe europene privind desfăşurarea procesului de achiziţii publice de lucrări, de

bunuri şi de servicii; modul în care se realizează coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor

administrative privind aplicarea procedurilor referitoare la căile de atac faţă de atribuirea

contractelor de achiziţii publice, precum şi principalele aspecte privind regulile de concurenţă care

pot să fie invocate în domeniul achiziţiilor publice.



realiza prin:






Europeană. Hotărâri comentate , EdituraWolters Kluwer, Bucuresti, 2007;


*** ;Memento pratique Francis Lefebrve Communauté Européenne 2008-2009; Editions Francis

Lefebrve;


ŞERBAN Dumitru Daniel , Achiziţii publice. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2011.




AMPOSDRU




Pag. 60/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Unitatea de curs 1: Reguli cu caracter general în Tratatul privind func ţionarea

U.E. care se aplică în cadrul pieţei interne şi care pot prezenta relevanţă pentru

domeniul achiziţiilor publice: interzicerea între statele membre a măsurilor cu

efect echivalent, dreptul de stabilire, libera prestare a serviciilor

Potrivit punctului 2 din preambulul Directivei nr. 2004/18 privind coordonarea procedurilor de

atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, atribuirea contractelor

trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulaţii a mărfurilor,

principiul libertăţii de stabilire şi principiul libertăţii de a presta servicii. Aşadar, mai multe reguli cu

caracter general din Tratatul privind funcţionarea U.E. pot să aibă relevanţă în domeniul analizat.

1. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

Uniunea vamală presupune, potrivit art. 28 alin. 1 din TFUE, interzicerea, între statele membre, a

taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent, precum şi instituirea unui tarif vamal comun în

relaţiile cu ţările terţe. Pe lângă obstacolele tarifare, realizarea pieţei interne implică însă şi

interzicerea, între statele membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

Principalele prevederi legale în materie sunt conţinute la art. 34-36 din TFUE.

Potrivit art. 34, sunt interzise între statele membre, restricţiile cantitative la import, precum şi orice

măsuri cu efect echivalent, iar conform art. 35, sunt interzise, între aceleaşi ţări, restricţiile

cantitative la export, precum şi orice măsuri cu efect echivalent.

Dispoziţiile art. 34 sunt aplicabile fără a se distinge între mărfurile originare din Uniune şi cele care

circulă liber în statele membre.

Interdicţiile stabilite prin art. 34 şi 35 nu au însă caracter absolut. În cadrul art. 36 din TFUE sunt

prevăzute o serie de excepţii de la regulile menţionate. La aceste excepţii se adaugă cele consacrate

pe cale jurisprudenţială.



AMPOSDRU




Pag. 61/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În general, contingentele cantitative32 au fost înlăturate între statele membre fără să se ridice

probleme deosebite. Alte obstacole netarifare au fost însă menţinute între aceste ţări. Reducerea şi

eliminarea lor s-a realizat atât prin aportul jurisprudenţei, cât şi datorită armonizării legislaţiilor din

ţările europene.

Definiţia măsurilor cu efect echivalent a fost formulată întâia oară în hotărârea pronunţată în

afacerea Dassonville. În sensul jurisprudenţei Dassonville, măsurile cu efect echivalent sunt orice

reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să împiedice, direct sau indirect, în mod

real ori potenţial, comerţul intracomunitar.33 După cum reiese din definiţie, pot să fie considerate

măsuri cu efect echivalent şi reglementări care nu au consecinţe restrictive asupra comerţului din

Uniune, dar care ar putea să aibă asemenea urmări în viitor.

Prin „măsuri” (cu efect echivalent) se înţeleg legi, regulamente, prevederi administrative, practici

administrative şi toate instrumentele emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări.

Practicile administrative sunt, după cum s-a arătat în Directiva nr. 70/50 a Comisiei, orice standarde

sau proceduri folosite în mod obişnuit de o autoritate publică; recomandările sunt orice instrumente

care emană de la o autoritate publică şi care, deşi nu obligă legal pe cei cărora li se adresează, îi

determină să aibă o anumită conduită.34

În esenţă, se poate afirma că măsurile cu efect echivalent sunt dispoziţii scrise sau practici ale

autorităţilor publice care afectează schimburile intracomunitare şi care nu intră în domeniul de

aplicare a art. 36 din TFUE. Sunt incluse în această categorie hotărâri ale instanţelor judecătoreşti35;

reguli deontologice stabilite de o organizaţie profesională care este abilitată, corespunzător

reglementărilor legale naţionale, să aplice sancţiuni disciplinare36; practici constante şi generale ale

32 Contingentele pot să fie cantitative şi tarifare. Primele permit importul unei cantităţi determinate de mărfuri, cu plata taxelor vamale. Celelalte presupun importul unei anumite cantităţi de bunuri, cu plata unor taxe vamale reduse. După epuizarea unor cantităţi, în cazul contingentelor tarifare, se pot importa, în continuare, mărfuri, cu plata taxelor vamale obişnuite. 33 C.J.C.E., cauza nr. 8/74, Dassonville. 34 Directiva nr. 70/50, adoptată în cursul perioadei de tranziţie, orientează, în continuare, Curtea de Justiţie în ceea ce priveşte pronunţarea unor hotărâri. Definiţia măsurilor cu efect echivalent formulată de Curtea de Justiţie este însă mai largă decât cea reţinută în cuprinsul directivei. Subliniem, în context, că potrivit Curţii de Justiţie pot să fie considerate măsuri cu efect echivalent şi cele care se aplică, deopotrivă, mărfurilor indigene şi mărfurilor străine. 35 C.J.C.E., cauza nr. 6/81, J. A. Beele. 36 C.J.C.E., cauza nr. 266 şi 267/87. O organizaţie profesională care stabileşte reguli deontologice ce sunt aplicabile membrilor ei şi în cadrul căreia funcţionează o comisie disciplinară care poate să decidă chiar excluderea din profesie, adoptă măsuri în sensul art. 28 din Tratatul C.E.



AMPOSDRU




Pag. 62/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

organelor administrative37; pasivitatea şi toleranţa organelor administrative faţă de faptele unor

particulari, care au drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a unor mărfuri.38

Hotărârile Curţii de Justiţie în cuprinsul cărora s-a distins între restricţiile cantitative şi măsurile cu

efect echivalent sunt puţine. Într-o hotărâre pronunţată în anul 1973 s-a arătat că restricţiile

cantitative sunt măsurile prin care se interzice, total sau parţial, importul, exportul ori tranzitul

mărfurilor.39 De regulă, Curtea de Justiţie se referă însă, în hotărârile sale, la ambele noţiuni.

Între restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent reţinem:

• Măsurile privind producţia mărfurilor ;

• Măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor destinate vânzării ;

• Măsurile prin care se instituie obligativitatea analizării de către importatori a

mărfurilor comunitare;

• Măsurile care implică realizarea anumitor formalităţi pentru desfăşurarea

importurilor sau a exporturilor;

• Măsurile prin care li se sugerează consumatorilor să cumpere produse indigene;

• Măsurile prin care se reglementează preţul mărfurilor ;

• Măsurile prin care se instituie controale sanitare şi fitosanitare de către statele

membre;

• Măsurile privind rambursarea preţului la anumite medicamente de către organismele

din domeniul securităţii sociale;

• Măsurile referitoare la achiziţionarea de bunuri de către stat şi alte persoane juridice

de drept public.

2. Dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor. Prevederile esenţiale referitoare la

lucrătorii independenţi sunt cuprinse la art. 49 şi 56 din TFUE.

37 C.J.C.E., cauza nr. 21/84. Astfel de practici pot să constea în examinarea, cu lentoare considerabilă, a solicitărilor făcute în scopul autorizării spre folosire a unor aparate importate sau în refuzul autorizării acestora, pe motive de ordin tehnic, care nu sunt circumstanţiate ori sunt inexacte. 38 C.J.C.E., cauza nr. C-265/95. În cauză s-a considerat că autorităţile franceze nu au adoptat măsurile necesare şi adecvate, în vederea opririi actelor de violenţă ale agricultorilor francezi, care distrugeau legumele şi fructele originare din alte state membre. 39 C.J.C.E., 12 iulie 1973, af. 2/73, R.L. Geddo, în Recueil, 1973, prima parte, p. 879.



AMPOSDRU




Pag. 63/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Potrivit art. 49, consacrat dreptului de stabilire, restricţiile privind libertatea de stabilire a

resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicţie

vizeazǎ, de asemenea, restricţiile privind la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către

resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.

Sub rezerva dispoziţiilor privind capitalurile, libertatea de stabilire implică accesul la activităţi

independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor, în special,

a societăţilor,40 în condiţiile prevăzute pentru proprii resortisanţi de legislaţia ţării unde are loc

stabilirea.

Conform art. 56, referitor la servicii, restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii

sunt interzise cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al

beneficiarului serviciilor.

După cum se observă, lucrătorii independenţi pot să invoce fie prevederile art. 49, fie dispoziţiile

art. 56 din TFUE. Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat

membru, crearea unei structuri permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită

mobilitate (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul operaţiunilor de transport).41

Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au caracter ocazional. Corespunzător art.

57 alin. 1 şi 2 din TFUE, în înţelesul tratatelor sunt considerate servicii prestaţiile furnizate, în mod

obişnuit, în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile

referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.

Serviciile cuprind, în special, activităţi cu caracter industrial, cu caracter comercial, activităţi

artizanale şi activitǎţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.

Persoanele fizice pot să se stabilească în ţara de primire cu titlu principal sau cu titlu secundar.

În situaţia în care o persoană fizică se stabileşte cu titlu principal în alt stat membru, ea îşi începe

activitatea sa profesională în acea ţară ori îşi transferă activitatea dintr-un stat membru în altul.

Dacă persoana în cauză se stabileşte cu titlu secundar în ţara de primire, aceasta înseamnă că, fiind

instalată într-un stat membru, ea înfiinţează un stabiliment dependent de primul într-o altă ţară din

Uniune.

40 Corespunzător art. 54 alin. 2 din TFUE, prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv cooperative şi lalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. 41 C.J.C.E., cauza nr. 205/84.



AMPOSDRU




Pag. 64/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persoana care prestează serviciul sau beneficiarul

unui anumit serviciu, după cum este posibil să nu se deplaseze nici prestatorul serviciului, nici

clientul său.

Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de prevederile legale referitoare la libera

prestare a serviciilor în cadrul Uniunii sunt cele care au cetăţenia unui stat membru şi desfăşoară o

activitate independentă. Parlamentul European şi Consiliul poate, însă, potrivit art. 56 alin. 2 din

TFUE, să extindă beneficiul prevederilor tratatului consacrate serviciilor la prestatorii de servicii

care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în cadrul Uniunii.

În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă sunt

invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în

cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Uniune. La libera prestare a serviciilor, această cerinţă

determină caracterul transfrontalier al serviciilor furnizate.

Activitatea realizată de cetăţeanul unui stat membru este caracterizată în funcţie de gradul de

independenţă al persoanei şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă. Împrejurarea că persoana

nu primeşte salariu pentru munca depusă este semnificativă, dar nu decisivă.

Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor este recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit

dispoziţiilor art. 49, 54 şi 62 din TFUE.

Corespunzător art. 54 din TFUE, societăţile constituie în conformitate cu legislaţia unui stat

membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfǎşurare a activitǎţii

în cadrul Uniunii sunt asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de stabilire,

persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţilele constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau

comerciale, inclusiv cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia

celor fără scop lucrativ.

Potrivit art. 62, reglementările de la art. 51-54 sunt aplicabile şi serviciilor.

După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire şi

de dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

– să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru;



AMPOSDRU




Pag. 65/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

– să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfǎşurare a activitǎţii în

interiorul Uniunii;

– să aibă scop lucrativ.

Unitatea de curs 2: Exigenţe sau motive imperative de interes general care pot

să fie invocate pentru a justifica introducerea unor restricţii naţionale în raport

cu libertăţile fundamentale ce caracterizează piaţa internă a U.E.

Curtea de Justiţie a U.E. s-a referit, pentru prima oară, la aceste exigenţe în afacerea Cassis de

Dijon. În afacerea Cassis de Dijon, Curtea a hotărât că reglementarea legală germană potrivit căreia

băuturile alcoolice trebuiau să aibă un procent de alcool de cel puţin 32 grade, constituie o măsură

cu efect echivalent, în sensul art. 28 din Tratatul C.E. (actualul art. 34 din TFUE).

Totuşi, corespunzător hotărârii Curţii de Justiţie, obstacolele la libera circulaţie intracomunitară,

care rezultă din deosebirile existente între legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor

luate în considerare, trebuiau să fie acceptate, în măsura în care ele puteau să fie apreciate ca fiind

necesare, în scopul satisfacerii exigenţelor imperative care ţin, în special, de eficacitatea

controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi protecţia

consumatorilor.42

După cum se observă, enumerarea nu este limitativă, ulterior fiind reţinute, de altminteri, şi alte

asemenea exigenţe.

Exigenţele imperative de interes general pot să fie invocate în următoarele condiţii:

– Să nu existe o mǎsurǎ (europeanǎ) de armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă

acelaşi scop cu măsura (naţionalǎ) care a fost adoptată.

42 C.J.C.E., cauza nr. 120/78, Rewe-Zentral AG.



AMPOSDRU




Pag. 66/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Mǎsurile de armonizare a legislaţiilor trebuie să fie însă exhaustive, să excludă orice competenţă

reziduală a statelor membre. Derogările de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor pot să fie

invocate în ipoteza unei armonizări parţiale;43

– Să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate şi, respectiv, bunurile

indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat membru. În contextul art. 36, unele

discriminǎri pot sǎ fie, totuşi, acceptate între mǎrfurile importate şi cele indigene, dacǎ, potrivit

formulei reţinute la art. 36, ele nu au caracter „arbitrar”;

– Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit. Intervenţiile statelor

membre prin care sunt introduse restricţii în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor sunt admise, în

ipoteza în care ele apar ca fiind indispensabile în scopul realizării unuia dintre obiectivele arătate la

art. 3644 sau menţionate în cadrul exigenţelor imperative de interes general;

– Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere. Între două măsuri diferite,

care pot să fie stabilite pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, statul membru este obligat să o aleagă pe

cea care restrânge cel mai puţin libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeanǎ.

În context, subliniem însǎ cǎ, în cazul unei mǎsuri naţionale luatǎ pe baza unei exigenţe imperative

de interes general nu este necesar sǎ se arate cǎ ar fi vorba de o mǎsurǎ cu efect echivalent,

justificatǎ printr-o asemenea exigenţǎ. Aşadar este suficient sǎ se demonstreze cǎ o anumitǎ

exigenţǎ imperativǎ explicǎ mǎsura adoptatǎ.

În schimb, dacǎ se pune problema aplicǎrii art. 36 din TFUE, se va proba, în prealabil, cǎ mǎsura

instituitǎ reprezintǎ o mǎsurǎ cu efect echivalent. Apoi, partea interesatǎ o va putea justifica prin

unul din motivele de la art. 36.

Exigenţele imperative de interes general sunt în dezvoltare. Enumerarea de la art. 36 are caracter

limitativ.

În cadrul art. 36 sunt permise discriminǎrile între mǎrfurile importate şi cele indigene, dacǎ acestea

nu au caracter arbitrar.

În concluzie, între motivele de la art. 36 din TFUE şi exigenţele imperative de interes general

reţinute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie existǎ similitudini, dar şi deosebiri semnificative.

43 C.J.C.E., cauza nr. C-13/91 şi C-113/91, M. Debus.



AMPOSDRU




Pag. 67/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Curtea de Justiţie a hotărât apoi, într-o serie de cauze, că „motive imperative de interes general” pot

să justifice instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte exercitarea liberei circulaţii a persoanelor

sau a serviciilor. Deosebirea între „exigenţele imperative” menţionate întâia oară cu prilejul afacerii

Cassis de Dijon şi „motivele imperative de interes general” invocate în cadrul unor decizii

referitoare la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi la principiul liberei circulaţii a serviciilor

pare să nu fie decât de ordin terminologic. De altminteri, numeroase exigenţe imperative pe care

le-am înfăţişat cu prilejul analizării excepţiilor jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a

mărfurilor au fost reţinute de către Curtea de Justiţie şi în afacerile în care au fost puse probleme în

legătură cu principiul liberei circulaţii a persoanelor şi cu principiul liberei circulaţii a serviciilor,

Curtea de Justiţie luând în considerare, în unele cauze din domeniu, în mod explicit, jurisprudenţa

Cassis de Dijon.45

În plus, condiţiile care trebuie întrunite pentru a fi invocată o excepţie jurisprudenţială de la

principiul liberei circulaţii a persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a serviciilor sunt

aceleaşi cu cele potrivit cărora pot să fie aduse în atenţie excepţiile de la principiul liberei circulaţii

a mărfurilor: să nu existe o măsurǎ de armonizare a legislaţiilor statelor membre; măsura naţională

instituită să se aplice în mod nediscriminator; măsura naţionalǎ adoptată să fie necesară pentru

atingerea obiectivului urmărit; măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în

vedere.46

În aceleaşi condiţii pot să fie invocate motive imperative de interes general inclusiv în domeniul

liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor.

Unitatea de curs 3: Contractele de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de

servicii. Coordonarea procedurilor de atribuire a acestor contracte potrivit

Directivei 2004/18

44 C.J.C.E., cauza nr. 72/83, Campus Oil Limited. 45 C.J.C.E., 15 mai 1997, af. C-250/95, Futura Participations et Singer.



AMPOSDRU




Pag. 68/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Prin Directiva nr. 2004/18 au fost reformulate într-un singur text trei directive anterioare aplicabile

în domeniul achiziţiilor publice de servicii (Directiva nr. 92/50), de bunuri (Directiva nr. 93/36) şi

de lucrări (Directiva nr. 93/37).

Termenul de punere în aplicare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru

ca statele membre să se conformeze prevederilor Directivei nr. 2004/18 a fost stabilit până la 31

ianuarie 2006 cel mai târziu.

1. Domeniul de aplicare a Directivei 2004/18

Aceasta directivă se aplică contractelor de achiziţii publice, de lucrări, de bunuri şi de servicii. De

asemenea, ea este luată în considerare în cazul concesionării lucrărilor publice sau a serviciilor.

Totodată, directiva arătată se aplică concursurilor de soluţii în domeniul serviciilor.

Contractele de achiziţii publice sunt definite în cuprinsul directivei ca fiind contracte cu titlu oneros

încheiate în scris între unul sau mai mulţi operatori economici şi una sau mai multe autorităţi

contractante şi care au ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii.

În sensul prevederilor directivei, „o lucrare” este rezultatul unui ansamblu de lucrări de construcţie

sau de lucrări publice, destinată să îndeplinească ea însăşi o funcţie economică sau tehnică.

Dispoziţiile directivei se aplică proiectării şi/sau executării unor lucrări, precum lucrări de pregătire

a şantierului, demolări, foraje şi sondaje, lucrări de construcţii complete sau parţiale, lucrări de

finisare, construcţii de şosele etc.

În cazul furnizării de produse, prevederile directivei trebuie avute în vedere indiferent dacă produsul

este sau nu cumpărat în rate, precum şi în ipoteza închirierii sau a leasingului, cu sau fără opţiune de

cumpărare.

Un contract de achiziţii publice care are ca obiect furnizarea de produse şi care acoperă în mod

accesoriu lucrări de montaj şi de instalare este considerat ca fiind un contract de achiziţie publică de

bunuri. În această împrejurare se ţine seama de raportul existent între valoarea produsului în cauză

şi valoarea serviciilor care îi sunt ataşate.

Contractele de achiziţii publice de servicii au ca obiect prestarea de servicii. Acestea pot să fie, de

exemplu, servicii de transport pe uscat, de transport aerian, de transport naval, servicii de sănătate,

servicii financiare, servicii hoteliere, servicii juridice etc. Dacă contractul are ca obiect produse şi

46 C.J.C.E., 4 iulie 2000, af. C-424/97, S. Haim, pct. 57.



AMPOSDRU




Pag. 69/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

servicii, aceste este considerat ca fiind un contract de achiziţii publice de servicii, în circumstanţele

în care valoarea serviciilor este mai mare decât valoarea produselor în cauză.

După cum am menţionat, Directiva nr. 2004/18 se aplică şi concesionării lucrărilor publice sau a

serviciilor. Contractele de concesionare a lucrărilor publice sau a serviciilor prezintă aceleaşi

caracteristici ca şi contractele de achiziţii publice, de lucrări ori de servicii, cu excepţia

compensaţiei pentru lucrările efectuate sau serviciile prestate, care poate consta, fie exclusiv în

dreptul de exploatare a lucrării ori serviciului, fie în dreptul de exploatare şi o plată.

Directiva 2004/18 se aplică şi concursurilor de soluţii în domeniul serviciilor. Concursurile sunt

proceduri care permit autorităţii contractante să achiziţioneze, în special în domeniul amenajării

teritoriului, al urbanismului, al arhitecturii şi ingineriei sau al prelucrării datelor, un plan sau un

proiect selectat de un juriu după lansarea sa în competiţie, cu sau fără atribuirea de premii.

Executantul de lucrări, furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii poate să fie o persoană fizică

sau o persoană juridică. Potrivit dispoziţiilor directivei, candidaţii sau ofertanţii nu pot să fie

respinşi numai pentru motivul că, în conformitate cu legislaţia statului membru în care se atribuie

contractul, aceştia ar fi obligaţi să aibă calitatea de persoană fizică sau de persoană juridică.

Dacă o ofertă este prezentată de un grup de operatori economici, acest grup poate să aibă un caracter

informal. Totuşi, grupul selectat ar putea să fie constrâns să dobândească o anumita formă juridică

în cazul în care i s-a atribuit contractul, în măsura în care o asemenea transformare este necesară în

vederea bunei executări a contractului.

Autorităţile contractante pot să fie statul, colectivităţile teritoriale, organismele de drept public,

asociaţiile formate din mai multe colectivităţi teritoriale sau organisme de drept public asupra cărora

autorităţile publice exercită o influenţă dominantă, organisme care au fost constituite pentru a

îndeplini cerinţe de interes general, de altă natură decât industrial sau comercial şi care au

personalitate juridică.

Directiva nr. 2004/18 se aplică privitor la contractele încheiate în formă scrisă. Această noţiune este

înţeleasă în sens larg, cerinţa formei scrise fiind considerată îndeplinită ori de câte ori este vorba de

date care pot să fie citite, reproduse şi comunicate prin orice mijloace, inclusiv prin mijloace

electronice.



AMPOSDRU




Pag. 70/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Criteriul decisiv în scopul aplicării dispoziţiilor Directivei nr. 2004/18 este cel al pragurilor

valorice. De exemplu, potrivit art. 7 din directivă, în cazul contractelor de achiziţii publice de

lucrări, pragul stabilit este de 5000000 euro. Calcularea valorii estimate se bazează pe valoarea luată

în considerare de autoritatea contractantă, fără TVA. Proiectele de lucrări sau de achiziţii nu pot să

fie împărţite în vederea sustragerii de la aplicarea dispoziţiilor directivei.

Pragurile la care ne-am referit au fost fixate în ideea că ar fi excesiv să se solicite respectarea

regulilor de transparenţă în împrejurarea în care valorile contractelor de achiziţii publice se situează

sub pragurile menţionate.

În legătură cu aceste praguri, subliniem însă că principiul nediscriminării se aplică în temeiul

prevederilor fundamentale ale dreptului european în cazul tuturor contractelor de achiziţii publice,

indiferent de valoarea lor. Ca atare, persoanelor fizice şi persoanelor juridice nu li se poate interzice

realizarea unor lucrări, furnizarea unor produse sau prestarea anumitor servicii pe criteriul

cetăţeniei, al naţionalităţii, pe criteriul reşedinţei ori al sediului.

Pe de altă parte, statele membre au posibilitatea, conform dispoziţiilor directivei arătate, să rezerve

dreptul de participare la procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice atelierelor

protejate sau programelor de ocupare protejate, în cazul în care majoritatea lucrătorilor implicaţi

sunt persoane cu handicap care, din cauza naturii sau a gravităţii deficienţelor, nu pot desfăşura o

activitate profesională în condiţii normale. În această ipoteză se va include o menţiune

corespunzătoare în anunţul de participare.

Directiva nr. 2004/18 stabileşte şi o serie de excluderi. Astfel, prevederile ei nu se aplică unor

aspecte din domeniul comunicaţiilor, contractelor secrete sau care necesită măsuri speciale de

siguranţă, contractelor atribuite în temeiul procedurilor specifice unei organizaţii internaţionale.

În general, excluderile în materiile la care ne-am referit sunt reglementate la art. 13-15 din directivă.

Aceste excluderi vizează contractele de achiziţii publice, de concesionare a lucrărilor publice şi

concursurile de soluţii. La ele se adaugă o serie de excluderi cu caracter specific. De exemplu, în

cuprinsul art. 16 din directivă se prevede că aceasta nu se aplică anumitor contracte de achiziţii

publice de servicii, precum cele care au ca obiect achiziţia sau locaţiunea de terenuri, de construcţii

existente sau de alte bunuri imobile.



AMPOSDRU




Pag. 71/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

2. Reguli prin care se asigură transparenţa în cazul contractelor de achiziţii publice de

lucrări, de bunuri şi de servicii.

Autorităţile contractante atribuie, de regulă, contractele de achiziţii publice prin procedura deschisă

sau prin procedura restrânsă (art. 28). În cazul procedurii deschise, ofertele pot să fie prezentate de

orice operator economic interesat. În ipoteza procedurii restrânse, participă numai operatorii

economici invitaţi de autoritatea contractantă.

În împrejurarea în care un contract este deosebit de complex, iar aplicarea unei proceduri deschise

sau restrânse nu permite atribuirea contractului, autoritatea contractantă poate folosi dialogul

competitiv.

Autoritatea contractantă deschide cu candidaţii selectaţi un dialog competitiv în scopul identificării

şi definirii mijloacelor celor mai potrivite care să răspundă necesităţilor autorităţii contractante. În

cursul acestui dialog se pot discuta cu candidaţii selectaţi toate aspectele contractului. Fireşte,

autoritatea contractantă trebuie să negocieze cu bună-credinţă, respectând principiul egalităţii de

tratament (de exemplu, autoritatea contractantă este obligată să păstreze caracterul confidenţial al

informaţiilor secrete transmise de candidaţii selectaţi în cursul dialogului competitiv). Procedura se

poate desfăşura în etape succesive pentru a reduce numărul de soluţii care trebuie discutate. După

încheierea dialogului, participanţii sunt invitaţi să îşi prezinte ofertele finale, pe baza soluţiilor care

au fost identificate în cursul dialogului avut cu autoritatea contractantă. Autoritatea contractantă

poate solicita clarificarea sau precizarea ofertelor prezentate, fără să fie însă modificate elementele

de bază ale ofertei. Oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic va fi apoi aleasă de

autoritatea contractantă. Atribuirea contractului se face exclusiv pe baza acestui criteriu.

Într-o serie de situaţii limitate, reglementate în cuprinsul directivei, autorităţile contractante pot

atribui contractele de achiziţii publice printr-o procedură de negociere prin publicarea sau fără

publicarea unui anunţ de participare. În cadrul acestei proceduri, autoritatea contractantă negociază

cu ofertanţii ofertele depuse de aceştia pentru a le adapta la cerinţele exprimate în anunţul de

participare, în caietul de sarcini sau în alte documente, în scopul găsirii ofertei care este cea mai

avantajoasă din punct de vedere economic. De exemplu, procedura de negociere prin publicarea

unui anunţ de participare poate să fie utilizată dacă au fost depuse oferte inacceptabile ca răspuns la

o procedură deschisă, restrânsă ori la un dialog competitiv. Procedura de negociere fără publicarea



AMPOSDRU




Pag. 72/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

unui anunţ de participare poate să fie folosită, de pildă, în împrejurarea în care nu a fost depusă nici

o ofertă ca răspuns la o procedură deschisă sau restrânsă.

În ambele variante este necesar să nu fi fost modificate în mod substanţial condiţiile ini ţiale ale

contractului.

Statele membre pot prevedea posibilitatea autorităţii contractante de a încheia acorduri-cadru sau de

a recurge la sisteme dinamice de achiziţie. Prin acordul-cadru sunt stabilite condiţiile pentru

contractele care urmează să fie atribuite în decursul unei perioade determinate (ce nu poate depăşi,

în principiu, potrivit art. 32 alin. 2, patru ani) în ceea ce priveşte preţurile, cantităţile de bunuri şi

alte elemente subsecvente acordului-cadru.

În scopul atribuirii contractelor fundamentate pe acordul-cadru, autoritatea contractantă trebuie să

respecte toate etapele reglementate, la modul general, în cuprinsul Directivei nr. 2004/18.

Sistemul dinamic de achiziţie este un proces de achiziţie în întregime electronic a bunurilor de uz

curent ale căror caracteristici disponibile în general pe piaţă îndeplinesc cerinţele autorităţii

contractante. În sistem sunt admişi toţi ofertanţii care îndeplinesc criteriile de selecţie şi care au

prezentat o ofertă indicativă conformă cu caietul de sarcini. Sistemul este limitat în timp.

Până la împlinirea termenului stabilit de autoritatea contractantă ofertele indicative pot fi

îmbunătăţite. După evaluarea ofertelor indicative, autoritatea contractanta lansează invitaţiile de

participare. Autoritatea contractanta invită pe toţi ofertanţii admişi în sistem să prezinte o ofertă

pentru fiecare contract care urmează să fie atribuit în cadrul sistemului. În acest scop autoritatea

contractantă stabileşte un termen de depunere a ofertelor. În final contractul este atribuit ofertantului

care a prezentat oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.

Directiva nr. 2004/18 permite statelor membre să stabilească o serie de criterii de respingere a unor

operatori economici din cadrul procesului desfăşurat pentru atribuirea unor lucrări în scopul

furnizării unor bunuri sau pentru prestarea anumitor servicii. Astfel, operatorii economici pot să fie

respinşi în considerarea situaţiilor personale (art. 45) sau ţinând seama de capacitatea de exercitare a

activităţii profesionale (art. 46). De exemplu, orice candidat sau ofertant care a făcut obiectul unei

condamnări pronunţată printr-o hotărâre definitivă, pentru corupţie, fraudă, participare la o

organizaţie criminală este, în principiu, exclus de la participarea la o procedură de atribuire a unui

contract de achiziţii publice. De asemenea, în considerarea situaţiei personale poate fi exclus: orice



AMPOSDRU




Pag. 73/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

operator economic care este în stare de faliment; a făcut obiectul unei hotărâri cu autoritate de lucru

judecat pentru o faptă care aduce atingere eticii profesionale; s-a făcut vinovat de o gravă abatere

profesională; nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind plata contribuţiilor sociale sau privind plata

impozitelor şi taxelor, în conformitate cu dispoziţiile legale ale ţării în care este stabilit sau ale

autorităţii contractante etc.

Având în vedere capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, orice operator economic poate

să fie, de exemplu, invitat să dovedească că este înregistrat în registrul profesiilor sau în registrul

comerţului, să prezinte o declaraţie pe proprie răspundere ori un anumit certificat, să arate că deţine

o autorizaţie specifică care este necesară pentru prestarea unor servicii determinate. Pe lângă aceste

criterii de selecţie, Directiva nr. 2004/18 se referă şi la nivelurile minime de capacităţi. Astfel,

autorităţile contractante pot solicita candidaţilor şi ofertanţilor să îndeplinească niveluri minime

privind capacitatea economică şi financiară (art. 47), precum şi privind capacitatea tehnică şi

profesională (art. 48). De exemplu, în contextul capacităţii economice şi financiare, se poate cere

candidaţilor şi ofertanţilor să prezinte o declaraţie bancară, să facă dovada asigurării riscului

profesional, să prezinte bilanţul, să prezinte o declaraţie referitoare la cifra totală de afaceri sau la

cifra de afaceri din domeniul de activitate care face obiectul contractului.

În legătură cu capacitatea tehnică şi profesională, se poate solicita candidaţilor şi ofertanţilor să

prezinte lista lucrărilor executate în ultimi cinci ani, să prezinte certificate de bună execuţie în cazul

lucrărilor mai importante, să indice persoanele sau organismele care vor asigura controlul calităţii,

să descrie echipamentul tehnic de care dispun, să indice partea din contract care va fi subcontractată

etc.

În vederea asigurării transparenţei, autorităţile contractante sau Comisia U.E. publică mai multe

categorii de anunţuri: anunţul de informare prealabilă cu privire la un profil de cumpărător; anunţul

de participare la contractele de achiziţii publice sau în cadrul unui sistem dinamic de achiziţie;

anunţul privind contractele atribuite etc.

Dintre acestea se distinge prin importanţa şi prin amploarea datelor conţinute anunţul de participare.

Prin anunţul de participare, autorităţile contractante îşi fac cunoscută intenţia de a atribui un

contract de achiziţii publice printr-o procedură deschisă sau restrânsă, printr-un dialog competitiv

sau printr-o procedură de negociere.



AMPOSDRU




Pag. 74/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Anunţurile la care se referă Directiva nr. 2004/18 trebuie să cuprindă cel puţin informaţiile cerute în

cadrul acesteia.

Anunţurile nu pot să fie publicate la nivel naţional înainte de data la care sunt trimise Comisiei.

Anunţurile publicate la nivel naţional nu trebuie să cuprindă alte informaţii decât cele existente în

anunţurile Comisiei. La nivelul U.E. anunţurile se publică în Jurnalul Oficial al U.E.

În esenţă, regulile din directivă privind anunţurile menţionate sunt luate în considerare inclusiv în

cazul concesionarii lucrărilor publice şi a concursurilor de soluţii în domeniul serviciilor.

După cum am menţionat, contractele se atribuie ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere

economic sau numai în funcţie de preţul cel mai scăzut. Oferta cea mai avantajoasă din punct de

vedere economic se stabileşte pe baza mai multor criterii, precum calitatea, preţul, caracterul estetic

şi funcţional, caracteristici de mediu, costuri de funcţionare, rentabilitate, asistenţă tehnică, data

livrării. În cadrul anunţului de participare autoritatea contractantă este obligată să menţioneze

ponderea relativă a fiecărui criteriu pe care îl foloseşte. Dacă nu va fi posibilă realizarea unor

asemenea menţiuni, autoritatea contractantă trebuie să arate care este importanţa criteriilor utilizate

în ordinea descrescătoare a semnificaţiei lor.

Ofertele cu preţuri anormal de scăzute pot să fie respinse de autoritatea contractantă. Totuşi, înainte

de a le respinge, autoritatea contractantă va solicita în scris detalii privind soluţiile tehnice,

originalitatea lucrării, posibilitatea obţinerii unui ajutor de stat (ca atare posibilitatea obţinerii unui

ajutor de stat nu justifică respingerea unei oferte) etc.

Unitatea de curs 4: Coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor

administrative privind aplicarea procedurilor refer itoare la căile de atac faţă de

atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse, a contractelor publice de

lucrări şi a contractelor de achiziţii publice de servicii, în conformitate cu

prevederile din dreptul european

În anul 1989, Consiliul a adoptat Directiva nr. 89/665 care a fost menită să asigure coordonarea

actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind aplicarea procedurilor referitoare la căile



AMPOSDRU




Pag. 75/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

de atac faţă de atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse şi de lucrări. Ulterior, prin

Directiva nr. 92/50, dispoziţiile Directivei nr. 89/665 au devenit aplicabile şi în cazul contractelor de

achiziţii publice de servicii.

În anul 2007, Directiva nr. 2007/66 a modificat Directiva nr. 89/665 în scopul ameliorării

eficacităţii căilor de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţii publice. Prin Directiva nr.

89/665 se asigură aplicarea efectivă a Directiva nr. 2004/18, întrucât punerea în practică a acestei

directive presupune existenţa unor căi de atac eficiente şi rapide, dacă sunt încălcate prevederile

legale europene sau reglementările din dreptul intern prin care este pusă în aplicare legislaţia

europeană. Absenţa căilor de atac ori dispoziţiile legale inadecvate pot să descurajeze întreprinderile

să depună oferte în statul membru în care îşi are sediul autoritatea contractantă.

De asemenea, la nivelul U.E. s-a observat că, în condiţiile în care perioada procedurilor de atribuire

a contractelor publice este redusă, organismele competente în ceea ce priveşte căile de atac trebuie

să fie autorizate să adopte măsuri provizorii pentru suspendarea unei astfel de proceduri, iar

intervenţia lor se impune să fie realizată de urgenţă. Pe de altă parte, deciziile luate în mod ilegal

trebuie să fie anulate, iar persoanele lezate sunt îndreptăţite să fie compensate.

Încălcarea prevederilor legale europene şi a dispoziţiilor din dreptul intern al statelor membre

adoptat pe baza acestora este sancţionată nu numai în situaţia în care întreprinderile interesate

valorifică căile de atac existente în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică.

Comisia poate supune atenţiei autorităţilor competente ale statului membru în cauză încălcările

grave şi evidente în domeniu, în vederea remedierii deficienţelor constatate.

Directiva nr. 2007/66 a consolidat garanţiile de transparenţă şi nediscriminare vizate prin Directiva

nr. 89/665. Astfel, prin Directiva nr. 2007/66 a fost stipulată o perioadă minimă care trebuie să

existe între decizia de atribuire a contractului de achiziţii publice şi încheierea contractului

respectiv, perioada care să permită utilizarea eficientă a unei căi de atac.

Semnarea rapidă a unui contract de atribuire publică de către autoritatea contractantă riscă să facă

ireversibile efectele deciziei de atribuire a contractului.

Termenul suspensiv trebuie să acorde atenţie ofertanţilor interesaţi timp suficient pentru a analiza

decizia de atribuire a contractului şi pentru a evalua oportunitatea iniţierii unei căi de atac.



AMPOSDRU




Pag. 76/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Totodată, Directiva nr. 2007/66 a fost adoptată pentru a permite aplicarea unor sancţiuni eficiente,

proporţionale şi descurajante în circumstanţele în care nu se respectă termenul suspensiv

obligatoriu. În principiu, contractele încheiate fără respectarea termenului suspensiv sunt lipsite de

efecte. Regula privind termenul suspensiv nu are, totuşi, după cum vom vedea, caracter absolut.

1. Domeniul de aplicare a Directivei nr. 89/665 şi a Directivei nr. 2007/66

Aceste directive sunt luate în considerare numai referitor la contractele de achiziţii publice pe care

ele le vizează. În special se poate observa că aplicarea Directiva nr. 2004/18 depinde de pragurile

valorice pe care aceasta le instituie, ţinând seama de tipul contractelor de achiziţii publice şi de

autoritatea contractantă.

Căile de atac supuse reglementarilor Directivei nr. 89/665 şi Directivei nr. 2007/66 sunt disponibile

în scopul controlării modului în care sunt aplicate prevederile legale europene şi dispoziţiile din

dreptul intern referitoare la punerea în practică a legislaţiei europene. Totuşi, pentru a se preveni

împrejurările în care ar fi dificil să se realizeze o delimitare între aspectele care au legătură cu

dreptul U.E. şi situaţiile pur interne, statele membre trebuie să garanteze că, între întreprinderile

care susţin că au suferit un prejudiciu, nu există în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract

nici o discriminare ca rezultat al distincţiei făcută de textele legale europene între normele de drept

intern de transpunere a legislaţiei Uniunii şi celelalte norme de drept intern.

2. Reguli europene minimale privind disponibilitatea căilor de atac

În temeiul principiului subsidiarităţii, statele membre sunt abilitate să stabilească modul în care

persoanele interesate au acces la căile de atac în cazul contractelor de achiziţii publice.

Corespunzător prevederilor legale europene, statele membre sunt însă obligate să respecte

următoarele reguli minimale:

• Persoana care recurge la o cale de atac trebuie să aibă un interes pentru a proceda în acest

mod. Dispoziţiile legale europene nu solicită invariabil ca o asemenea persoană să fi suferit

un prejudiciu, fiind suficient ca ea să aibă sau să fi avut un interes în obţinerea unui anumit

contract;

• Persoana în cauză trebuie să fi fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr-o

presupusă încălcare. Întrucât nu se cere ca persoana care foloseşte o cale de atac să fi suferit



AMPOSDRU




Pag. 77/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

o pagubă, prevederile legale europene se pot aplica inclusiv în ipoteza în care contractul de

atribuire nu a fost încă încheiat. Aşadar, abaterile care se produc pot să fie sesizate într-un

stadiu în care ele pot fi mai uşor corectate;

• Statele membre pot impune ca o persoana care doreşte să exercite o cale de atac să notifice

autoritatea contractantă cu privire la presupusa încălcare şi la intenţia sa de a formula o cale

de atac;

• Statele membre pot impune ca, într-o primă etapă, persoana interesată să exercite o cale de

atac în faţa autorităţii contractante. În acest caz, formularea unei căi de atac trebuie să aibă

ca rezultat suspendarea imediată a posibilităţii de încheiere a contractului.

3. Reguli europene minimale privind termenul suspensiv

Statele membre sunt obligate să garanteze că persoanele care pot să folosească o cale de atac dispun

de o perioadă de timp suficientă pentru a acţiona împotriva deciziilor de atribuire a contractelor de

achiziţii publice. Niciun contract supus prevederilor Directivei nr. 2004/18 nu se poate încheia, în

principiu, înainte de expirarea unui termen de cel puţin 10 zile calendaristice, începând cu ziua

următoare trimiterii deciziei de atribuire a contractului către ofertanţii şi candidaţii interesaţi prin

fax sau alte mijloace electronice ori, în cazul utilizării altor mijloace de comunicare, înainte de

expirarea fie a unui termen de cel puţin 15 zile calendaristice, începând cu ziua următoare trimiterii

deciziei de atribuire a contractului, fie a unui termen de cel puţin 10 zile calendaristice, începând cu

ziua următoare primirii deciziei de atribuire a contractului.

Decizia de atribuire este însoţită de un rezumat al motivelor pertinente ale opţiunii autorităţii

contractante şi de o declaraţie precisă privind termenul suspensiv. După cum am menţionat, regula

referitoare la termenul suspensiv nu are caracter absolut, în unele situaţii fiind posibile derogări de

la această regulă. Aşa se întâmplă, de pildă, în împrejurarea în care contractul este atribuit unicului

ofertant sau în cazul contractelor bazate pe un acord-cadru ori pe un sistem dinamic de achiziţie.

Dacă există un singur ofertant, termenul suspensiv nu îşi are rostul. În ipoteza unui contract bazat pe

un acord- cadru ori pe un sistem dinamic de achiziţie, stabilirea unui termen suspensiv atenuează

eficacitatea acestor proceduri. În eventualitatea în care se folosesc asemenea proceduri, statele



AMPOSDRU




Pag. 78/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

membre trebuie să prevadă, ca sancţiune, absenţa efectelor, dacă intervine decizia unui organism

responsabil cu soluţionarea căilor de atac, independent de autoritatea contractantă.

Totuşi, menţinerea efectelor contractului nu este exclusă atunci când se invocă motive imperative de

interes general. După cum se cunoaşte, motivele imperative de interes general nu au, în principiu, o

natură economică. În cadrul sistemului pe care îl analizăm se admite însă că, în circumstanţe

excepţionale, ar putea să fie invocate motive imperative de interes general cu caracter economic.

Asemenea motive nu trebuie să privească interese economice în legătură directă cu contractul, cum

ar fi: costurile generate de întârzieri în executarea contractului, costuri generate de lansarea unei noi

proceduri, costuri generate de schimbarea operatorului economic.

În eventualitatea în care sunt luate în considerare motive imperative de interes general şi, prin

urmare, efectele contractului sunt menţinute, vor fi aplicate, totuşi, sancţiuni alternative. Acestea pot

consta în amenzi sau în reducerea duratei contractului. Acordarea unor daune-interese nu reprezintă

însă o sancţiune adecvată.

4. Cerinţe europene referitoare la căile de atac

Corespunzător dispoziţiilor legale europene, instanţele de judecată din statele membre au

următoarele posibilităţi:

• Să adopte măsuri provizorii în scopul remedierii presupusei încălcări sau prevenirii

prejudicierii în continuare a persoanei interesate, inclusiv măsuri de suspendare a procedurii

de atribuire a unui contract ori a aplicării oricărei decizii luate de autoritatea contractantă;

• Să anuleze deciziile ilegale, inclusiv să elimine specificaţiile tehnice, economice sau

financiare, discriminatorii din orice document legat de procedura de atribuire a contractului;

• Să acorde daune-interese persoanelor păgubite.

În principiu, exercitarea căilor de atac nu are în mod automat efect suspensiv asupra procedurilor de

atribuire a contractului la care se referă. Măsurile de suspendare pot fi luate numai în urma unei

evaluări în cadrul căreia se va tine seama de interesul public şi de interesul întreprinderii care ar

putea să obţină contractul în cauză. Dacă nu se iau măsuri de suspendare, aceasta nu înseamnă însă

că persoana interesată nu ar putea să obţină anularea unei decizii ilegale şi daune-interese.



AMPOSDRU




Pag. 79/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

5. Prerogativele Comisiei înainte de încheierea unui contract de achiziţii publice

În cazul în care a fost săvârşită o încălcare gravă a legislaţiei europene în domeniul achiziţiilor

publice în cursul unei proceduri de atribuire a unui contract supus prevederilor Directivei nr.

2004/18, Comisia adresează o notificare statului membru în cauză. Statul membru respectiv poate să

arate că încălcarea a fost remediată, să explice raţiunile pentru care nu a intervenit (de pildă, datorită

faptului că este în curs o procedură judiciară) sau să notifice suspendarea procedurii de atribuire a

contractului.

Unitatea de curs 5: Reguli europene de concurenţă care pot să aibă

relevanţă în domeniul achiziţiilor publice

1. Interzicerea înţelegerilor monopoliste între întreprinderi

Potrivit art. 101 din TFUE sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între

întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta

comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori

denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care:

a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de

tranzacţionare;

b) limiteazǎ sau controleazǎ producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnicǎ ori investiţiile;

c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

d) aplicǎ, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând

astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

e) condiţioneazǎ încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii

suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legǎturǎ cu

obiectul acestor contracte.

Acordurile sau deciziile interzise sunt nule de drept.

Cu toate acestea, dispoziţiile alineatului 1 pot fi declarate inaplicabile în cazul:

– oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;



AMPOSDRU




Pag. 80/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

– oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;

– oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate

care contribuie la îmbunǎtǎţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului

tehnic sau economic, asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi

care:

a) nu impun întreprinderilor în cauzǎ restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor

obiective;

b) nu oferă posibilitatea întreprinderilor de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte

semnificativă a produselor în cauză.

După cum vom vedea, în scopul luării în considerare a art. 101 alin. 1 trebuie să fie întrunite mai

multe cerinţe.

Prevederile legale europene interzic săvârşirea unor acte sau fapte de către întreprinderi, fără a

defini însă aceste entităţi. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie, întreprinderile au fost caracterizate

independent de accepţiunea atribuită noţiunii analizate în sistemele de drept ale statelor membre.

Corespunzător hotărârilor Curţii de Justiţie, prin întreprindere se înţelege orice entitate care

desfăşoară o activitate economică, fără să prezinte însemnătate statutul ei juridic şi modul în care

este finanţată47.

Întreprinderile publice beneficiază, în domeniul concurenţei, de un tratament similar celui luat în

considerare pentru întreprinderile private.

Persoanele juridice formează o singură întreprindere în eventualitatea în care, în interiorul grupului,

filialele nu sunt abilitate să decidă comportamentul lor pe piaţă. Unitatea de conduită a subiecţilor –

societate-mamă şi filial ă – pe piaţă este precumpănitoare faţă de separarea formală a lor. Societatea-

mamă şi filiala pot prezenta oferte distincte, dacă fiecare îşi stabileşte în mod autonom

comportamentul pe piaţă. În cazul în care o ofertă este elaborată în comun ele trebuie să informeze

autoritatea contractantă.

47 Exempli gratia, C.J.C.E., cauza nr. C-41/90, K. Höfner şi F. Elser.



AMPOSDRU




Pag. 81/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Enumerarea înţelegerilor de natură monopolistă de la art. 101 alin. 1 cuprinde acordurile între

întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate. Aceste noţiuni au o

semnificaţie europeanǎ.

Acordurile între întreprinderi se realizează în situaţia în care întreprinderile şi-au exprimat voinţa

de a se comporta într-un mod determinat pe piaţǎ48. Noţiunea analizată este înţeleasă, în dreptul

european, în sens larg. Asemenea acorduri pot să ia forma contractelor de concesiune, actelor

constitutive ale unor societăţi comerciale, tranzacţiilor sau a unei înţelegeri care are numai

semnificaţie morală.

Prohibiţia instituită la art. 101 alin. 1 priveşte, deopotrivă, acordurile orizontale şi pe cele verticale.

Criteriul de distincţie dintre unele şi celelalte decurge din poziţia economică în care se află părţile

interesate în raporturile reciproce pe care le stabilesc între ele.

Deciziile asocierilor de întreprinderi sunt acte de voinţă colectivă care emană de la organul

competent al unui grup profesional. Nu se solicită ca gruparea (asocierea) de întreprinderi să aibă

calitatea de subiect de drept de-sine-stătător. De asemenea, împrejurarea că este vorba de o asociere

de drept public nu influenţează calificarea acesteia ca fiind o asociere de întreprinderi.

Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună

ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele, ce conduce la condiţii de concurenţă

care nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând seama de natura produselor, importanţa şi

numărul întreprinderilor în cauză, dimensiunile şi caracterul pieţei49.

Elementul obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie prin el însuşi o practică concertată. Orice

întreprindere are dreptul să ţină seama de politica economică a concurenţilor săi şi să îşi alinieze, în

mod corespunzător, propria conduită.

În scopul aplicării art. 101 alin. 1, va trebui ca acţiunea întreprinderilor pe piaţă să fie rezultatul

cooperării dintre ele, al urmării unui ţel comun.

După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere este datoare să îşi determine, în mod

autonom, politica pe care înţelege să o pună în practică pe piaţa internă, inclusiv alegerea

destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa arătată se opune oricărei luări de contact, direct

sau indirect, între întreprinderi, având ca obiect sau ca efect, fie să influenţeze comportamentul pe

48 T.P.I.C.E., cauza nr. T-4/89, BASF AG.



AMPOSDRU




Pag. 82/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie concurentului conduita proprie pe piaţă,

care a fost stabilită ori se află doar în stadiu de proiect50.

Acordurile între întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate sunt

cuprinse în domeniul de aplicare al art. 101 alin. 1 dacă:

– Pot afecta comerţul dintre statele membre;

– Au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei în cadrul pieţei

interne;

– Au efecte negative sensibile sau potenţial sensibile asupra concurenţei.

Art. 101 alin. 1 cuprinde cinci categorii de înţelegeri între întreprinderi care pot afecta concurenţa.

Enumerarea nu are caracter limitativ, ci exemplificativ. Ea include cazuri socotite ca fiind atingeri

tipice aduse concurenţei, prin înţelegeri care îi împiedică funcţiile normale, restrângând-o sau

denaturând-o.

În domeniul care ne interesează, concurenţa poate să fie afectată, de exemplu, prin fixarea preţurilor

sau prin împǎrţirea pieţelor. Regulile de concurenţă solicită ca întreprinderile să nu cunoască

numărul concurenţilor, capacităţile lor tehnice şi financiare, personalul de care dispun, preţul pe

care îl vor propune.

Art. 101 alin. 3 subordonează neaplicarea primului alineat de îndeplinirea a patru condiţii, două

pozitive şi două negative.

Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea monopolistă trebuie să contribuie la

îmbunǎtǎţirea producţiei ori a distribuţiei de produse sau la promovarea progresului tehnic ori

economic. Este suficient ca unul dintre avantajele arătate în cadrul primei condiţii să se realizeze,

pentru ca aceasta să fie considerată îndeplinită.

Avantajele menţionate sunt însă examinate în mod obiectiv, adică ţinând seama de efectele

favorabile ale înţelegerii pentru economia Uniunii şi pentru terţi, nu de consecinţele ei pentru

participanţi51.

49 C.J.C.E., cauza nr. 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. 50 C.J.C.E., cauza nr. 40-48, 50, 54-56, 111, 113 şi 114/73, Coöperatieve Vereniging „Suiker Unie” UA et autres. 51 C.J.C.E., cauza nr. 56 şi 58/64, Établissements Consten S.A.R.L. et Grundig-Verkaufs-GmbH.



AMPOSDRU




Pag. 83/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Bunăoară, ameliorarea producţiei poate să fie determinată de faptul că fiecare participant la

înţelegere renunţă la fabricarea unor produse, specializându-se în anumite operaţiuni, ceea ce

conduce la sporirea productivităţii.

Îmbunătăţirea distribuirii produselor poate să fie asigurată prin clauzele de exclusivitate de vânzare

sau de cumpărare. Exclusivitatea de vânzare permite beneficiarului să îşi dezvolte activităţile de

promovare a vânzărilor şi de investiţii în zona concedată; exclusivitatea de cumpărare poate să

implice participarea producătorului la expansiunea pieţei şi să conducă la aprovizionarea regulată de

către angrosişti a persoanelor care vând mărfuri cu amănuntul52.

Promovarea progresului tehnic sau economic se poate realiza prin folosirea unui procedeu nou de

fabricaţie şi prin utilizarea, pentru un singur produs, a unor tehnologii care erau luate anterior în

considerare doar în mod izolat, în cazul unor bunuri diferite53.

La art. 101 alin. 3 nu se face referire şi la progresul social, dar Curtea de Justiţie a hotărât că acesta

poate să fie subsumat, în unele circumstanţe, progresului economic.

A doua condiţie (pozitivă) este ca înţelegerea între întreprinderi să asigure consumatorilor o parte

echitabilă din beneficiul obţinut.

Noţiunea de consumatori cuprinde, deopotrivă, pe consumatorii finali şi pe partenerii direcţi ai

întreprinderilor participante la înţelegerea monopolistă (persoane fizice sau juridice). Nu se solicitǎ

ca, în toate împrejurǎrile, avantajele în cauzǎ sǎ se rǎsfrângǎ pânǎ la consumatorii finali.

Avantajele pe care le obţin consumatorii nu sunt totdeauna pecuniare. Ele pot să constea, în unele

situaţii, în îmbunătăţirea calităţii bunurilor sau serviciilor; accesul la produse noi care încorporează,

eventual, tehnologii avansate; protecţia sănătăţii persoanelor; protecţia mediului înconjurător.

În ipoteza unor restricţii grave în domeniul concurenţei, beneficiile obţinute de consumatori trebuie

sǎ fie substanţiale.

A treia condiţie (negativă) este ca înţelegerea survenită să nu impună întreprinderilor în cauzǎ

restricţii care nu sunt indispensabile pentru ameliorarea producţiei sau a distribuirii produselor ori

pentru promovarea progresului tehnic sau economic. Efectele negative ale restrângerii concurenţei

sunt tolerabile, dacă nu au fost folosite decât mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor

arătate.

52 C.J.C.E., cauza nr. 26/76, Metro SB-Großmärkte GmbH & Co. KG.



AMPOSDRU




Pag. 84/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Aceastǎ condiţie se analizeazǎ în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecǎrei afaceri.

Întreprinderile „în cauzǎ” sunt toate întreprinderile care suportă consecinţele restricţiilor ce au fost

stabilite sau care beneficiază de efectele înţelegerii respective, nu numai cele care sunt părţi la ea.

A patra condiţie (negativă) este ca înţelegerea monopolistă să nu ofere întreprinderilor posibilitatea

de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.

Aceastǎ condiţie are o semnificaţie europeanǎ, care este stabilitǎ numai în funcţie de prevederile art.

101 alin. 3.

Indiferent care ar fi amploarea consecinţelor benefice ale înţelegerii între întreprinderi, aceasta nu

poate să fie apreciată ca fiind licită în eventualitatea în care ar conduce la înlăturarea totală a

concurenţei sau ar determina eliminarea ei pentru o parte substanţială a produselor luate în

considerare.

Aplicarea condiţiei analizate depinde, de regulǎ, de modul în care este stabilită piaţa produsului sau

serviciului.

2. Abuzul de poziţie dominantă Potrivit art. 102 din TFUE este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate

afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe

întreprinderi a unei poziţii dominante deţinutǎ pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a

acesteia.

Aceste practici abuzive pot să constea, în special, în următoarele:

a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de

tranzacţionare inechitabile;

b) limitarea producţiei, a comercializǎrii sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare

care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legǎturǎ cu obiectul acestor

contracte.

53 T.P.I.C.E., cauza nr. T-17/93, Matra Hachette SA.



AMPOSDRU




Pag. 85/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

După cum se observă, prevederile art. 102 sunt similare celor de la art. 101 alin. 1, cu excepţia

dispoziţiilor art. 101 alin. 1 lit. c (împǎrţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare).

Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise nici un fel de excepţii.

Severitatea reglementărilor de la art. 102 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie dominantă nu

poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se manifestă. Prin urmare,

exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile.

În cadrul prevederilor art. 102 este interzisă folosirea abuzivă, de către una sau mai multe

întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. În

principiu, deţinerea unei poziţii dominante nu este prohibită, ci numai exploatarea ei abuzivă, cu

toate că poziţia dominantă pe piaţă a uneia sau mai multor întreprinderi poate să aducă atingere

concurenţei.

Aplicarea art. 102 din TFUE presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

– Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care este susceptibilă

să producă efecte în cadrul Uniunii;

– Folosirea abuzivă a poziţiei dominante;

– Posibilitatea să fie afectat comerţul dintre statele membre.

Poziţia dominantă este o situaţie de forţă economică deţinută de o întreprindere, de natură să

împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţându-i să aibă un

comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi,

în cele din urmă, faţă de consumatori54.

Existenţa poziţiei dominante este probată de deţinerea unei mari părţi din piaţă, de raportul dintre

părţile de piaţă deţinute de întreprinderea în cauză şi de concurenţi, de avansul tehnologic faţă de

concurenţi, de dezvoltarea unei reţele comerciale deosebit de perfecţionate şi de absenţa concurenţei

potenţiale55.

De regulă, existenţa poziţiei dominante este dovedită cu ajutorul mai multor factori care, luaţi în

considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinanţi56.

54 C.J.C.E., cauza nr. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG. 55 C.J.C.E., cauza nr. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG. 56 C.J.C.E., cauza nr. C-53/92 P, Hilti AG.



AMPOSDRU




Pag. 86/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Folosirea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei

întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei unde,

datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de

comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite,

menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei

concurenţe57.

Potrivit Comunicǎrii Comisiei, din anul 2009, privind prioritǎţile acesteia în aplicarea art. 82 din

Tratatul CE (actualul art. 102 din TFUE) la practicile de excludere abuzivǎ ale întreprinderilor

dominante, excluderea concurenţilor de pe piaţǎ nu constituie un abuz, dacǎ întreprinderea

dominantǎ demonstreazǎ cǎ:

- S-a realizat creşterea eficienţei sau este probabil sǎ fie realizatǎ ca urmare a practicilor analizate

(creşterea eficienţei poate sǎ constea, de exemplu, în îmbunǎtǎţiri tehnice ale calitǎţii bunurilor sau

într-o reducere a costului de producţie ori distribuţie);

- Practicile respective sunt indispensabile pentru acea creştere a eficienţei;

- Creşterea probabilǎ a eficienţei determinatǎ de practicile respective compenseazǎ orice efecte

negative probabile asupra concurenţei şi bunǎstǎrii consumatorilor pe pieţele afectate;

- Practicile respective nu eliminǎ concurenţa efectivǎ prin suprimarea majoritǎţii sau a tuturor

surselor de concurenţǎ efectivǎ sau potenţialǎ.

Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre constituie o cerinţă care permite

delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale europene de dispoziţiile legale din statele

membre referitoare la concurenţa între întreprinderi.

În scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 102 din TFUE este suficient ca exploatarea

abuzivă a poziţiei dominante să poată avea consecinţe negative asupra comerţului european, fără să

fie necesar ca acestea să se fi produs efectiv58.

57 C.J.C.E., cauza nr. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co.AG. 58 C.J.C.E., cauza nr. C-241/91P şi C-242/91P, Radio Telefis Eireann et Independent Television Publications Ltd. Potrivit Curţii de Justiţie, condiţia pe care o analizăm este îndeplinită, în ipoteza în care se poate aprecia, cu un grad de probabilitate suficient, că acţiunea întreprinderii în cauză este susceptibilă să influenţeze, direct sau indirect, în mod real ori potenţial, comerţul între statele membre.



AMPOSDRU




Pag. 87/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

II. ANEXE

Bibliografie

FABIAN Gyula; Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Sfera Juridică 2006; Cluj-

Napoca



Europeană. Hotărâri comentate , EdituraWolters Kluwer, Bucuresti, 2007;


***; Memento pratique Francis Lefebrve Union Européenne 2010-2011; Editions Francis Lefebrve;


BURGORGUE-LARSEN Laurence, LEVADE Anne, PICOD Fabrice, Traité établissant une

Constitution pour l’Europe. La Charte des droits fondamentaux de l’Union, Bruylant, 2005;


ŞERBAN Dumitru Daniel , Achiziţii publice. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2011.

( Mod de accesare: Biblioteca Facultăţii de Drept)

Glosar de termeni

Abuz de poziţie dominantă – noţiune obiectivă privitoare la comportamentele uneia sau mai

multor întreprinderi care se află într-o poziţie dominantă, comportamente ce sunt de natură să

influenţeze structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii sau întreprinderilor respective,



AMPOSDRU




Pag. 88/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin

mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care

poate să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe;

Acţiunea preliminară – acţiunea prin care instanţele de judecată din statele membre solicită

Curţii de Justiţie a U.E. interpretarea prevederilor legale europene necesare soluţionării litigiului

sau analizarea valabilităţii unor acte juridice ale U.E.;

Autoritate contractantă – statul, colectivităţi teritoriale, organisme de drept public şi asociaţii

formate din una sau mai multe din aceste colectivităţi sau unul ori mai multe organisme de drept

public;

Avize şi recomandări – măsuri legale ce permit instituţiilor U.E. să-şi prezinte punctele de

vedere în faţa statelor membre sau chiar a persoanelor fizice şi juridice, fără ca acestea să fie

obligate să se conformeze soluţiilor propuse;

Capitaluri - operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial, plasarea sau investirea

fondurilor;

Clauză de salvgardare – prevedere legală care permite derogări cu caracter temporar sau

permanent de la aplicarea dispoziţiilor legale ale UE, de regulă, sub controlul Comisiei;

Comisia – instituţie a Uniunii Europene cu atribuţii de control (supraveghează respectarea

prevederilor legale europene), iniţiativă în procesul legislativ şi execuţie;

Consiliul (Uniunii Europene) – instituţie a Uniunii Europene, formată din reprezentanţii statelor

membre, la nivel de miniştri (compoziţia Consiliului nu este fixă); actele juridice ale Uniunii

sunt adoptate în cadrul unei proceduri care implică participarea Consiliului şi a Parlamentului



AMPOSDRU




Pag. 89/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

European; cele mai multe dintre actele juridice ale Uniunii sunt adoptate în Consiliu cu

majoritate calificată, numărul voturilor care revin fiecărui stat membru depinzând de ponderea

sa economică şi demografică în cadrul Uniunii;

Consiliul European – instituţie a Uniunii Europene care se întruneşte la nivel de şefi de stat sau

de guvern, definind orientările care favorizează construcţia europeană şi trasând liniile

directoare de ordin politic general pentru Uniune;

Consiliul Europei – organizaţie interguvernamentală, fondată în anul 1949, în scopul apărării şi

întăririi democraţiilor pluraliste şi a drepturilor omului (Consiliul Europei nu este o instituţie a

Uniunii Europene);

Contract de achiziţii publice – contract cu titlu oneros, încheiat în scris între unul sau mai

mulţi operatori economici şi una sau mai multe autorităţi contractante şi care are ca obiect

execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii;

Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) –

convenţie elaborată sub egida Consiliului Europei, prin care se reglementează o serie de

drepturi şi libertăţi fundamentale; prin protocoale adiţionale la Convenţie au fost adăugate şi alte

drepturi; Convenţia prevede un mecanism internaţional de control, la Strasbourg fiind instituită

Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

Decizie – act juridic al U. E., cu caracter obligatoriu şi individual, adresat statelor membre sau

particularilor;



AMPOSDRU




Pag. 90/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Directivă – act juridic al U.E., cu caracter obligatoriu, adresat statelor membre; statele membre

au, în principiu, posibilitatea să aleagă mijloacele legale prin care vor transpune directiva în

dreptul intern;

Efect direct (aplicabilitate directă) – constă în posibilitatea particularilor de a invoca în faţa

instanţelor de judecată ale statelor membre o serie de prevederi legale europene; legislaţia

secundară a Uniunii face referire la acest efect, dar în cuprinsul tratatelor europene nu se

menţionează care sunt prevederile legale ce pot să fie invocate de către particulari în faţa

instanţelor de judecată; în cazul dispoziţiilor din tratate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a

arătat, în practica ei, care sunt prevederile ce au efect direct complet sau limitat;

Executant de lucrări (furnizor, prestator de servicii) – orice persoană fizică sau juridică sau

orice entitate publică sau grup de astfel de persoane şi organisme care prezintă pe piaţă o ofertă

de realizare a unor lucrări şi opere, produse sau servicii;

Întreprindere - orice entitate care desfăşoară o activitate economică, fără să prezinte

însemnătate statutul ei juridic şi modul în care este finanţată;

Întreprindere public ă - orice întreprindere asupra căreia autorităţile publice pot să exercite, în

mod direct sau indirect, în virtutea dreptului de proprietate, a participării lor financiare ori a

regulilor care o cârmuiesc, o influenţă dominantă;

Lucr ător salariat - o persoană care realizează o activitate cu valoare economică certă în

beneficiul altei persoane şi sub conducerea acesteia, în schimbul unei remuneraţii;

Marf ă – orice bun evaluabil în bani, care este susceptibil să formeze obiect al unor contracte

comerciale;



AMPOSDRU




Pag. 91/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Marf ă care circulă liber în Uniune – marfă provenită dintr-o ţară terţă pentru care au fost

îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute taxele vamale şi taxele cu efect echivalent

exigibile într-un stat membru, dacă nu a beneficiat de rambursarea totală sau parţială a

respectivelor taxe;

Măsură cu efect echivalent (unei restricţii cantitative) – orice reglementare comercială din

statele membre susceptibilă să împiedice, direct sau indirect, actual ori potenţial, comerţul în

cadrul UE;

Monopol de stat cu caracter comercial - noţiune ambivalentă, desemnând atât dreptul exclusiv

de a desfăşura o activitate de import, export sau comercializarea mărfurilor, cât şi organismul care

beneficiază de un asemenea drept;

Piaţa geografică relevantă – teritoriul în cadrul căruia întreprinderile sunt implicate în oferirea

produselor sau serviciilor incluse în piaţa produsului, unde condiţiile de concurenţă sunt

suficient de omogene şi care poate să fie diferenţiat de zonele geografice vecine datorită, în

special, unor condiţii de concurenţă substanţial diferite;

Piaţa relevantă a produsului – ansamblul produselor sau serviciilor pe care consumatorul le

consideră interschimbabile, datorită caracteristicilor, preţului sau utilizării cărora le sunt

destinate;

Plăţi – transferuri de valori care reprezintă contraprestaţii în cadrul unei tranzacţii principale;

Poziţie dominantă - o situaţie de forţă economică deţinută de una sau mai multe întreprinderi,

de natură să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţând



AMPOSDRU




Pag. 92/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

adoptarea unui comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent faţă de

concurenţi, de clienţi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori;

Prioritatea normei europene – principiu al dreptului Uniunii conform căruia în caz de conflict

între norma europeană şi norma de drept intern a unui stat membru, are prioritate norma

europeană; judecătorul naţional care aplică dispoziţiile dreptului european are obligaţia să

asigure respectarea acestui principiu, inclusiv prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din

dreptul intern, fără să aştepte ca norma naţională în cauză să fie mai întâi abrogată;

Regulament – act juridic al U.E., cu caracter obligatoriu în toate elementele sale, ce are ca

destinatari statele membre şi particularii, dispoziţiile sale având efect direct;

Taxă cu efect echivalent - orice taxă pecuniară, indiferent de mărimea, denumirea sau modul ei

de aplicare, care este impusă unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o

frontieră şi care nu este o taxă vamală în sens strict;



AMPOSDRU




Pag. 93/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Scurtă biografie a titularului de curs

Data şi locul naşterii : 14.08.1967, Gherla, România

Studii: 1987-1991 – Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, absolvită cu diplomă de merit

Activitate profesională:

1991-1994 – preparator la Facultatea de Drept a UBB, la disciplinele „Dreptul comerţului

internaţional” şi „Drept comercial”;

1994-1996 – asistent la aceeaşi facultate, la disciplinele arătate anterior

1996-2001 – lector la aceeaşi facultate, la disciplinele „Dreptul comerţului internaţional” şi

„Drept comunitar al afacerilor”

2001 – conferenţiar la aceeaşi facultate, la disciplinele „Dreptul comerţului internaţional” şi

„Drept comunitar al afacerilor”

Profesor invitat al Facultăţii de Drept şi de Ştiinţe Economice din Limoges (Franţa) în anii

1996-2000, 2002-2003, 2005-2011 în cadrul masteratelor „Drept privat şi european” şi „Dreptul

afacerilor”

Titluri : din 1996, doctor în drept cu o teză despre contractul de comerţ internaţional

Distincţii :

Premiul „I.L. Georgescu” al Uniunii Juriştilor din România în anul 1996;

Premiul „V.D. Zlătescu” al Uniunii Juriştilor din România în anul 2005



AMPOSDRU




Pag. 94/94


Investeşte în

OAMENI








2007-2013

Lucr ări :

Autor sau coautor a nouǎ monografii şi cursuri, precum şi a treizeci şi trei de articole de

specialitate, publicate în ţară şi în străinătate.

principii si reglementari speciale europene_2012

Documents