E. PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALEDE ORGANIZARE A BISERICII

Principiu (lat. principium = început) în ştiinţa dreptului bisericescînsemnează punct de plecare, bază, temei, concept, teză fundamentală,idee călăuzitoare, rînduială, nomă generală, lege de bază pe temeiulcăreia se formulează şi se elaborează normele sau legile juridice concrete, numite canoane sau legi bisericeşti, după care se organizează şifuncţionează Biserica, ca societate religioasă. Principiile ca idei călăuzitoare constituie sursa materială, izvorul din care se desprinde conţinjitul, substanţa sau miezul normelor juridice concrete, a canoanelor, a legilor bisericeşti scrise şi nescrise. Principiile se găsesc în cuprinsul Revelaţiei şi derivă din ea, deopotrivă din Revelaţia supranaturală ca şi din cea naturală, adică atît din adevărurile de credinţă cuprinse în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie, cît şi din condiţiile obiective ale vieţii materiale a societăţii, din care se desprind adevărurile revelaţiei naturale, ce se tălmăcesc de Biserică în lumina celei supranaturale. Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţăa Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creştine,întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri de credinţă.Normele generale sau principiile canonice fundamentale pe carese întemeiază şi cărora le dau expresie legile actuale ale BisericilorOrtodoxe particulare, între care se numără şi Biserica Ortodoxă Românăsînt principiile de bază ale întregii Ortodoxii, ele constituind unul dinelementele esenţiale ale unităţii ecumenice a Ortodoxiei, care se afirmăîntr-un chip întreit: ca unitate dogmatică, cultică şi canonică.Aceste principii sînt numeroase. Dintre ele însă unele-se ridică deasupracelorlalte, atît prin cuprinsul lor bogat, cît şi prin faptul că au o însemnătatede prim ordin în organizarea şi conducerea Bisericii, însensul că fără de ele Biserica ar fi lipsită de reazemul său canonicfundamental. Formele de organizare a vieţii bisericeşti şi legiuirile pr vitoare laacestea, împreună cu formele de cult şi cu rînduielile acestora, constituieelementele care dau caracter instituţional credinţei creştine. Cu acestemoduri exterioare de manifestare, adică de organizare şi delucrare a credinţei religioase creştine, conţinutul credinţei însăşi prindeconsistenţă materială în forme ce se conturează într-un anumit chip,

dobîndeşte statornicie şi valoare de element complementar al faptuluipsihic de bază al credinţei. Pe calea aceasta se ajunge ca formele respectivesă fie socotite o parte esenţială a faptului religios însuşi, un component necesar al fenomenului religios în genere. De altfel, fenomenul religios nici nu poate fi conceput numai că un simplu fapt psihic sau ca o stare de conştiinţă ci ca un fapt firesc, ca o manifestare exterioară a credinţei şi o materializare a acesteia în forme cultice şi juridice. Toate principiile canonice în genere, trebuie şi sînt în acord cuînvăţătura de credinţă a Bisericii, dar nu toate sînt expresii directe aleunor adevăruri de credinţă, ci unele s-au născut din .interesele sau ne®voile practice ale Bisericii. De aceea ele pot fi împărţite în două categoriişi anume : în principii cu fond dogmatic şi juridic şi în principiinumai cu fond juridic. De asemenea unele au fost consacrate prin textele canoanelor, altele numai prin obiceiul de drept,' care are însă şi el puterea legii scrise.

CONSTITUIREA. ŞI ORGANIZAREA BISERICII

Deşi toate principiile canonice fundamentale au intrat în tradiţiaBisericii, cu o valoare practică şi cu o cinstire egală, totuşi înşiruirealor trebuie făcută într-o ordine logică ce se impune prin natura lucrurilor.Ţinînd seama aşadar de deosebirea de natură dintre ele, le vomîmpărţi în două categorii sau grupuri principale : principii care au deopotrivăfond dogmatic şi juridic şi principii care au numai fond juridic.

1. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic

Cele mai importante principii canonice din această categorie sînturmătoarele :— Principiul ecleziologic instituţional — Principiul organic, zis şi constituţional-bisericesc, sau al participării întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii ; — Principiul ierarhic ; — Principiul sinodal sau sobornicesc — Principiul iconomiei sau al pogorămîntului ; — Principiul autonomiei externe, adică al relaţiei cu orice altă organizare a vieţii omeneşti, inclusiv faţă de stat:

—• Principiul localităţii faţă de Stat, sau principiul respectării şi cinstirii suveranităţii Statului.

a. Principiul ecleziologic instituţional. Exprimat în întreaga învăţăturăde credinţă a Bisericii, şi constant în viaţa şi lucrarea ei, principiulacesta precizează caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezămîntvăzut şi organizat "după norme religioase dar şi după norme comuneomeneşti de convieţuire socială. Forma în care se aduce în modul cel mai concret la expresie în Biserică acest principiu, este cultul, însă forma în care se aduce la expresie în modul cel mai complet acest principiu este tocmai legislaţiaei canonică, fiindcă prin ea se dă consistenţă organizatorică, conţinutuluireligios specific al vieţii şi lucrării Bisericii, după rînduieli comuneomeneşti, care situează în rîndul formelor istorice, o realitate care depăşeşteistoria. .întreaga legislaţie acum în vigoare a Bisericii noastre, dă expresie acestui principiu canonic cu fond dogmatic, prin care se afirmăprezenţa Bisericii în istorie în chip de instituţie, adică de societatereligioasă organizată pe temeiuri de drept.Această învăţătură dogmatică şi rînduială canonică, Biserica oopune părerilor greşite despre' natura şi lucrarea Bisericii, potrivitcărora, ea ar fi 'doar o comunitate nevăzută a celor ce mărturisesc peIisus Hristos şi care şi-ar pierde atît natura, cît şi eficienţa harică-soteriologică,în momentul instituţionalizării ei cultice sau juridicocanonice.Principiul ecleziologic-instituţional, este «alfa» principiilor canoniceşi din el derivă toate celelalte principii canonice de organizare şide conducere a Bisericii care nici nu ar avea raţiune fără de acesta.

b. Principiul organic. Acesta se mai numeşte şi principiul alcătuiriişi lucrării organice a Bisericii, precum şi principiul constituţional bisericesc.I se zice principiu organic, sau principiu al alcătuirii şi lucrăriiorganice a Bisericii, întrucît pe de o parte, el reflectă alcătuirea orga-nică a Bisericii, adică alcătuirea ei asemănătoare cu un organism, iarpe de altă parte, întrucît el reflectă totodată şi faptul că toate părţileacestui organism contribuie efectiv la săvîrşirea oricărei lucrăribisericeşti.I se zice principiu constituţional-bisericesc, în sensul că el exprimă

rînduiala canonică specifică, potrivit căreia, unităţile bisericeşti şi organelede conducere a Bisericii, se constituie sau se alcătuiesc prin exprimareavoinţei tuturor membrilor Bisericii, iar nu numai prin voinţa unei căpetenii sau a unei singure categorii de membri. Şi, precum organele de conducere ale Bisericii se constituie prin voinţa tuturor membrilor ei, tot la fel şi lucrarea acestor organe se săvîrşeşte prin colaborarea efectivă a tuturor categoriilor de membri ai Bisericii. Dar oricum i s-ar zice, principiul organic constă în esenţă, din rînduiala canonică creată pe cale de practică îndelungată şi constantă,adică pe calea obiceiului de drept, potrivit căreia întreaga lucrare aBisericii se săvîrşeşte prin acţiunea comună a tuturor membrilor săi. Eleste un principiu din care derivă dogmatic învăţătura despre Biserică.Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin învăţătura desprenatura Bisericii ca aşezămînt de mîntuire alcătuit iîn mod necesar dinmai multe mădulare sau categorii de membri, care toate sînt necesarefiinţării şi lucrării Bisericii, adică îndeplinirii misiunii ei (I Cor., XII,12—13).Întrucît, în aplicarea principiului organic 'sau constituţional-bisericesc,elementul mirean apare angajat mai masiv, şi mai activ în lucrăriimportante pentru viaţa Bisericii, acestuia i se zice şi principiu al participăriimirenilor la lucrarea Biseribii, la exercitarea puterii bisericeştisau la conducerea Bisericii.În acord cu adevărata învăţătură despre Biserică şi cu întreagapractică tradiţională a Bisericii, principiul organic sau constituţionalbisericesceste adus la expresie, în mod evident, în toate vechile noastrelegiuiri bisericeşti, ca şi în cele acum în vigoare, în legătură cu exercitareaîntregii puteri bisericeşti, cu cele trei ramuri ale ei şi în special curamura jurisdiscţională. în conformitate cu aceste legiuiri, constituireaunităţilor bisericeşti, de orice fel, alegerea, constituirea şi funcţionareatuturor organelor de conducere ale Bisericii, se face atît prin lucrareastării preoţeşti, cît şi prin lucrarea directă sau indirectă, pe cale reprezentativă,de la parohie pînă la Adunarea Naţională Bisericească, a elementuluimirean precum şi a celui monahal.Privită în perspectivă istorică, şi mereu în perspectiva pe care ooferă un punct de intersecţie între trecut şi viitor, împreună-lucrareaîntregului corp al membrilor Bisericii, apare ca o lucrare cu adevăratdumnezeiască ce se încadrează eficient în lucrarea mîntuirii, iar lipsa eiapare ca o păgubitoare abatere de tip clericalist de la însăşi misiunea

sacră a Bisericii. Cu deosebire trebuie să fie relevată însă importanţacolaborării largi şi permanente a credincioşilor laici cu clerul, colaborarepe care o oglindeşte fiecare pagină din cadrul legiuirilor acum învigoare ale Bisericii Ortodoxe Române. De altfel, nici o lucrare bisericeascăcare să aibă un rost încadrat în scopul ei soteriologic, nu s-arputea imagina, fără concursul, fără colaborarea directă a credincioşilor,pentru că întregul edificiu al lucrării şi al organizaţiei bisericeşti se reazimăpe aderarea liberă ia credinţă şi pe sprijinul concret, material, alcredincioşilor laici. Ce ar putea fi clerul fără de sprijinul laicilor ? Cear putea fi mijloacele materiale sau bunurile de care se serveşte Biserica,fără contribuţia consimţită a credincioşilor ?Biserica este a tuturor credincioşilor, iar conducătorii şi slujitoriiei nu pot să aibă un drum şi o lucrare străină de credincioşi, străină deaspiraţiile lor.

c. Principiul ierarhic.

Acesta constă în organizarea, lucrarea şi conducereaBisericii după rînduiaJa pe care o imprimă întregii vieţi bisericeştiierarhia clerului de instituire divină.Această ierarhie este formată din trei trepte, care se deosebescunele de altele prin starea lor harică, şi anume, din treapta diaconiei, apresbiteratului şi a episcopatului. De fapt, cuvîntul ierarhie are tocmaiînţelesul de scară a treptelor pe care se află şi a funcţiunilor pe carele îndeplinesc slujitorii care formează împreună preoţia.Principiul ierarhic nu se aplică numai la raporturile dintre slujitoriide instituire divină a Bisericii, ci la raporturile dintre toţi slujitorii ei,apoi la raporturile dintre toate organele de conducere bisericească, laraporturile dintre funcţiile de orice fel care se îndeplinesc în Biserică,precum şi la raporturile dintre unităţile bisericeşti. El derivă din învăţăturaBisericii despre preoţie ca element instituţional al ei, şi se întemeiazăpe aceasta.Fondul sau aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prinurmătoarele elemente :— prin instituirea divină a preoţiei neotestamentare în cele treitrepte ale ei ;— prin faptul că preoţia în cele trei trepte ale ei, este purtătoarea

principală a succesiunii apostolice ; , .— prin faptul că iîn aceste două calităţi, preoţia este mijlocitorulprincipal al harului sfinţitor şi lucrătorul principal al mîntuirii— prin faptul că, în virtutea celor trei elemente arătate deja,preoţia, în cele trei trepte ale ei, este un element constitutiv esenţial alBisericii, în sensul că Biserica nu poate exista fără preoţia de instituiredivină în cele trei trepte.La rîndul său, fondul sau aspectul canonic al principiului ierarhic serelevă prin următoarele elemente :— prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească, de element ceformează osatura organizatorică a Bisericii;— prin faptul că ierarhia preoţească deţine şi exercită în mod individualşi în chip sinodal, puterea bisericească, adică mijloacele deconducere a Bisericii;— prin faptul că ierarhia preoţească constituie factorul care asigurăordinea şi disciplina în Biserică ;— prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti este obiectulcelei mai amănunţite legislaţii canonice, fiind aşezată în centrul acesteilegislaţii.In organizarea şi conducerea Bisericii noastre, principiului ierarhici se dă o expresie cît se poate de adecvată şi riguros canonică, prin normelecuprinse în legiuirile bisericeşti cu privire la treptele clerului demir şi a celui monahal, cu ,privire la unităţile bisericeşti locale şi teritoriale,cu privire la organizarea şi competenţa instanţelor disciplinareşi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, la conducerea eparhiilor,la atribuţiile organelor centrale eparhiale, la constituirea SinoduluiPermanent, a Sinodului Mitropolitan şi a Sfîntului Sinod, ca şi acelorlalte organe centrale ale Bisericii Ortodoxe Române., ,Cu deosebire, i se dă expresie canonică principiului ierarhic prinascultarea canonică, care înseamnă subordonarea sau supunerea treptelorinferioare faţă de treptele superioare din ierarhia preoţească,apoi supunerea sau ascultarea credincioşilor, faţă de ierarhie, precumşi a tuturor ierarhiilor faţă de sinoade. De fapt, ascultarea canonicăeste ea însăşi un principiu canonic, dar el constituie un corolar firescal principiului ierarhic, în sensul că după natura sa nu este altcevadecît aplicarea principiului ierarhic la relaţiile dintre slujitorii Bisericii,ca şi la restul relaţiilor din viaţa bisericească. «Cine vă ascultă pe voi

pe Mine Mă ascultă» (Luca X, 16). Prevăzută în canoane (Can. 39, 55apostolic ; Can. 8, 23, Sin. IV Ecum ; Can. 57 Sin. de la Laodiceea ; Can.31 Sin. de la Cartagina, etc), ascultarea canonică secondează la fiecarepas principiul ierarhic, în iîntreaga legislaţie acum în vigoare a ,Bisericii noastre, care impune deopotrivă ascultarea cuvenită în raporturiledintre treptele preoţiei, ca şi în toate celelalte raporturi din viaţaBisericii (art. 15—16 sq. 25 ş.a. din Regulamentul de disciplină).In acord cu principiul ierahic, cu practica tradiţională a vieţiibisericeşti şi cu prevederile exprese ale can. 11 al Sin. VII . Ecum,Statutul Bisericii Ortodoxe Române înscrie in textul său, şi 'dreptul dedevoluţiune, în vederea aplicării întocmai a acestui principiu (art. 30lit. c.). Prin acest drept se înţelege în genere, dreptul oricărui organsuperior de conducere din cadrul unei administraţii, de a impune organelorinferioare aplicarea legii, în caz că acestea nu o aplică, sau aplicareaei întocmai, în caz că acestea o aplică greşit în cadrul funcţiuniilor. I se zice drept de devoluţiune, vrînd să arate că prin exercitarealui, organul superior se coboară din cadrul competenţei sale,într-un alt cadru sau nivel şi care- este inferior cadrului său de competenţă.Coborîndu-se în acest cadru, el nu exercită un drept obişnuitcompetenţei proprii, ci un drept neobişnuit, în cadrul competenţei altuiorgan ; el nu face uz de un drept obişnuit al său, ci de un drept extraordinar,pentru a cărui exercitare trebuie să fie date toate condiţiilespeciale extraordinare, care-1 îndreptăţesc să facă uz de un asemeneadrept extraordinar. Aceste condiţii sînt: neaplioarea legii de către unorgan inferior, sau aplicarea ei greşită în cadrul funcţiunii lui.Dreptul de devoluţiune serveşte ca un corectiv pentru cazuri excepţionaleşi el decurge din dreptul de control şi de dispoziţie al organelorsuperioare ale unei administraţii, faţă de organele inferioare.In Biserică el şi-a dovedit totdeauna utilitatea sa deosebită şi a fostrecunoscut pe seama mitropoliţilor, exarhilor şi a patriarhilor.

d. Principiul sinodal sau principiul sobornlciîăţii. Acesta constă în rînduiala potrivit căreia, organele superioare de conducere a Bisericii nu sînt cele individuale, reprezentate de cîte o persoană, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de ojgane colegiale saucolective.Fondul sau aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prinurmătoarele elemente :

— prin numeroase porunci şi învăţături ale Mîntuitorului, dar maiales prin modul în care EI însuşi i-a înzestrat pe (Sfinţii Apostoli în chipegal cu puterile necesare pentru cîrmuirea Bisericii, apoi prin modulîn care Le-a poruncit să nu se certe pentru întîietate, ci să lucreze toţiîmpreună slujind Biserica în chip sobornicesc, zicîndu-Ie : «Ştiţi căoc'îrmudtorii neamurilor... le stăpânesc... iar între voi nu va fi aşa, oicare din voi va vrea să-fie mai mare, să ' fie vouă slujitor» (MateiXX," 25—26Marcu X, 41—45; Luca XXII, 24—29). Prin aceastăporuncă Mîntuitorul le-a arătat că nu instituie nici o autoritate supremăindividuală în Biserică, refuzînd sistemul autocrat al lumii deatunci şi dispunînd ca toţi Apostolii să slujească şi să conducă împreunăBiserica ;— prin modul în care Sfinţii Apostoli au dat urmare acestei porunci,lucrînd ân chip sinodal (Fapte I, 15—26 ; VI, 1—6 ; XV, 6—28) ;— prin modul în care Sfînta Tradiţie a precizat învăţătura că autoritateasuperioară în Biserică o deţin sinoadele la diverse niveluri, iarnu vreo căpetenie ierarhică în mod individual;— prin acordul dintre întreagă învăţătură despre Biserică şi despreierarhie şi dintre învăţătura despre sinoade.După principiul ierarhic, principiului sinodal i se dă în canoanecea mai largă expresie prin norme observate constant In viaţa Bisericii(Can. 34, 37 a post. ; Can. 4, 5, 6 Sin. I Ecum ; Can. 6 Sin. II Ecum. etc.),prin practica Sinoadelor Ecumenice în primul rînd ca şi a celorlaltetipuri de sinoade.Acestui principiu canonic fundamental i se dă o larga expresie şiîn legiuirile actuale ale Bisericii noastre, prin modul de constituire şi defuncţionare a tuturor organelor colective de conducere bisericească,începînd de la cea mai mică unitate administrativă, care este parohiaşi sfîrşind cu cea mai mare, care este patriarhia. In toate aceste unităţiconducerea clericală-ierarhică este încadrată în sobornicitate după ceamai autentică rînduială canonică şi tradiţie ortodoxă. Potrivit acesteirînduieli, puterea bisericească se deţine şi se exercită, în forme determinate,pe principiul dragostei creştine, care îmbină autoritatea cu libertatea,şi pe principiul responsabiliăţii generale a tuturor membrilorBisericii pentru buna ei chivernisire. Aceste forme sînt colegiile, adunările,congresele, consiliile, comitetele, sinoadele arhiereşti ca şi sinoadelemixte şi orice alte forme care fac posibilă conducerea treburilor

fiecărei unităţi bisericeşti, prin colaborarea în spiritul dragostei şicu conştiinţa răspunderii solidare pentru Biserică, a tuturor membrilorBisericii, în frunte cu clerul sau ierarhia.

e. Principiul iconomiei sau al pogorămîntului. Acesta constă în rînduiala, potrivit căreia, autoritatea bisericească, în calitate de deţinătoare a mijloacelor de lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericeşti,poate să chivernisească această putere, folosind mijloacele ei aşa cumapreciază ea că este în interesul Bisericii, adică în interesul mîntuirii.Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin care se săvîrşeşte lucrareaBisericii, este de două feluri: una de chivernisire a haruluisfinţitor, deci a puterii sfinţitoare a Bisericii, şi alta de chivernisire acelorlalte mijloace comune ale puterii bisericeşti.Aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvîrşesc prin harul sfinţitor,are ca scop validarea sau împlinirea lucrărilor nedepline de aceastănatură, cum este cazul cu tainele eterodocşilor care pot fi validatepe cale de icoiiiomie. Ea se mai apliică apoi şi la orice alte lucrăriîn legătură cu Sfintele Taine şi ierurgii. Aplicarea iconomiei Ia lucrărilece se săvîrşesc prin folosirea mijloacelor puterii învăţătoreşti şi a celeijurisdicţionale, are ca scop deschiderea uşii mîntuirii celor ce mărturisescadevărata credinţă, ca şi ajutorarea prin îndrumarea şi îndreptareacelor care vor să vieţuiască după rînduiala Bisericii. Astfel,în cazul celor care au încălcat legile bisericeşti şi a celor care au nevoiede dispensă de la legile bisericeşti, se aplică acest principiu.Cînd iconomia se aplică mai sever, se spune că se urmează caleaacriviei, sau exigenţei, iar cînd se aplică cu îngăduinţă, se spune că seurmează calea pogorămîntului. De aceea iconomiei i se zice în acestînţeles şi pogorămînt.Fondul dogmatic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoareleelemente :— prin faptul că slujitorii Bisericii slînt numiţi «Iconomi ai tainelorlui Dumnezeu» (I Cor. IV. 1 f I Petru IV, 10);— prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor uşilemîntuirii, şi ca urmare, este oprită să le închidă, adică ea nu poatelipsi pe nimeni de mîntuire (Fapte XIV, 27 ; I Tim. II, 4) ,•— prin faptul că Sfînta Tradiţie a consacrat ea -învăţătură de credinţă,învăţătura despre iconomie în privinţa lucrărilor ce se săvîrşescprin harul sfinţitor.

Fondul canonic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoareleelemente :— prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitateaiconomiei) şi rînduiesc modul de aplicare >al ei (Can. 8 Sin. Iecum.; 1 Sin. II ecum. ,• 5 Sin. VI ecum. etc.).— prin faptul oă o foarte variată dar constantă aplicare a iconomieieste atestată de practica vieţii bisericeşti şi consacrată astfel prinobiceiul de drept al Bisericii.La baza legiuirilor acum în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Românestă şi principiul iconomiei, atît în aplicarea lui după acrivie, cît şi închip de pogarămiînt i(!Statu;t, art. 90 ; Regulamentul de disciplină ...,art. 47 etc.)

f. Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu se înţelege rînduiala canonică, potrivit căreia Biserica este autonomă, adică independentă, sau de sine stătătoare în treburile sale religioase,. faţă de orice altă organizaţie din afara ei. Aceasta înseamnă mai concret, căea se conduce de sine în treburile sale religioase, în mod independentde orice autoritate din afara ei, fiind supusă totuşi 'supravegherii şi controluluidin partea Statului, privind respectarea statutului său legal. "Independenţa sau -autonomia de acest fel a Bisericii are fond dogmaticşi ea poate fi înfăţişată ca întemeindu-se pe următoarele elemente:— pe natura religioasă proprie a Bisericii care derivă din origineaei ca aşezământ de mântuire, 'calitate prin care se deosebeşte de oricealtă formă de organizare religioasă sau nereligioasă a vieţii omeneşti;— pe folosirea unor mijloace proprii, specific religios creştine,de care nu dispune nici o altă organizaţie de nici un fel;—• pe urmărirea unui scop specific religios, care este mîntuirea prinIisus Hristos;— pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmaticădespre Biserică.Legiuirile în vigoare ale Bisericii noastre, exprimă într-un fel cîtse poate de clar principiul acestei autonomii, în sensul în care el defineştepoziţia Bisericii în raport cu Statul (ant. 3 Statut).Ceea ce constituie însă în această privinţă elementul nou şi în deplinăconcordanţă cu canoanele (can. : 30, 34, 37 apost.; 5 Sin. I Ecum. ;can. : 12, 19 Sin. IV Ecum.; 3 Sin. VII Ecum. etc.), nu este faptul că Bisericase defineşte ca organizaţie autonomă în raport cu Statul, raport

precizat şi prin alte legiuiri anterioare, ci faptul că întreaga iconomie aStatutului şi a Regulamentelor bisericeşti actuale, exprimă această autonomieca o stare de fapt indiscutabilă. Dovada cea mai vie şi cea maiapropiată de preocupările noastre, a acestei autonomii, o avem înfaptul că Biserica şi-a elaborat şi adoptat singură, prin organe proprii,legile sale. După aceste legi, adică după toate legiuirile sale acum învigoare, ea se organizează şi se conduce de sine, fără amestec dinpartea Statului.Art. 3 al Statutului exprimă principiul autonomiei ân termeni clari şiprecişi, după cum urmează : «Biserica Ortodoxă Română... se administreazăîn mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese dincler şi popor, prin votul credincioşilor», iar art. 4 al Statutului arată călucrarea autonomă a Bisericii e supusă controlului Statului, care seexercită prin Departamentul Cultelor.

g. Principiul loialităţii faţă de Stat. Prin loialitate se înţelege legalitatea, în sensul de purtare după legile probităţii sau corectitudinii în raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni.Cu aplicare la raporturile inevitabile ale Bisericii cu Statul, loialitatea exprimă atitudinea de corectitudine a Bisericii faţă de Stat, atitudine care a fost stabilită de Mîntuitorul prin cuvintele : «Daţi cezarului cele ce sînt, ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu» (Matei XXII, 21).Dar loialitatea Bisericii faţă de Stat nu înseamnă numai enunţareaformală a acesteia, ci în concret înseamnă respectarea suveranităţii Statuluişi cinstirea lui după cuviinţă. în sensul acesta se dispune prinnumeroase alte rostiri biblice, dintre care mai cunoscute sînt următoarele: «împărăţia Mea nu este din lumea aceasta» (Ioan XVIII, 36). «Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu, şi stăpînirile care sînt, de la Dumnezeu sînt rânduite» (Rom. XII, 1—8; Tit. III, 1 ; I Petru II, 13—17). «înainte de toate vă rog deci pe toţi să faceţi cereri şi rugăciuni. ..pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sînt în dregătorii » (Tim. II, 1—2). Cum a aplicat şi cum aplică Biserica aceste porunci, care dau conţinutdogmatic principiul canoninc al loialităţii faţă de Stat ?Prin socotirea Statului ca o formă de stăpînire pe care a rînduit-o Dumnezeu ; prin neamestecul Bisericii în treburile Statului, ea fiind de altă natură decît Statul, avînd alt rost, alt domeniu de activitate ; prin supunerea Bisericii faţă de legile Statului ca expresii ale suveranităţii acestuia, şi implicit, supravegherii şi

controlului din partea' autorităţii de stat, precum şi prin acordarea unei consideraţii şi unei cinstiri deosebite Statului, inclusiv prin rugăciuni pentru conducătorii lui.Acestea sînt principalele acte prin care se caracterizează loialitateaBisericii faţă de Stat. Lor li se adaugă numeroase altele dintre caremai amintim : Luarea de măsuri din partea Bisericii, pentru pedepsireaacelor membri ai săi care săvârşesc acte potrivnice Statului (Can. 84apost; Can. : 18 Sin. IV Ecum ; 34 Sin. VI Ecum. ş.a.) ; îndrumarea constantăa credincioşilor să sprijine acţiunile Statului şi să-şi îndeplineascătoate îndatoririle cetăţeneşti (Can : 4 Sin. IV Ecum ; 9 Sin. I—IIConstant, ş.a.).Ţinînd această bună rînduială prin care se traduce în fapte corespunzătoareloialitatea Bisericii în raport cu statul, legiuirile actuale aleBisericii Ortodoxe Române cuprind de la un capăt la altul foarte multenorme amintite mai sus, prin care se dă expresie tuturor îndatoririlorBisericii şi credincioşilor faţă de Stat. Astfel, numai în Statutul Bisericii noastre, găsim peste 20 de articolede acest cuprins (art. 4, 6, 7, 13, 23, 49, 71, 72, 90, 91, 99, 121, 131,132, 134, 158, 184, 189, 190, 191, 192, 194, 205, 206), iar în Regulamentulde disciplină un număr tot atît de mare (art. 22) şi în alte regulamente(art. 306 Regulamentul învăţământului teologic : art. 3, 24, 25, 26, 27,63, Regulamentul adm. averilor bisericeşti, ş.a.).

2. Principiile canonice cu fond simplu juridicCele mai importante principii canonice din această categorie sînt.Principiul autocefaliei; — Principiul autonomiei interne, adică în relaţiiledintre unităţile interne ale Bisericii ; — Principiul nomocanonicsau pravilnic ; — Principiul teritorial.

a. Principiul autocefaliei. Prin acest principiu se înţelege rînduialacanonică potrivit căreia, o unitate bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorialdeterminată, se conduce în mod complet independent de alteunităţi de acelaşi fel, cu care păstrează totuşi, în mod obligatoriu unitateadogmatică, cultică şi canonică. Deşi acest principiu n-are un fonddogmatic ca cele de care ne-am ocupat pînă aci, totuşi el s-a conturatşi se afirmă pe baza a două dintre principiile canonice ou fond dogmatic,şi anume, pe baza principiului ierarhic şi pe a celui sinodal.

Prin autocefalie se determină în mod principal poziţia de independenţădeplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe. In acord cu acestea, primul element care defineşte poziţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei Ecumenice, este autocefalia. Ea este precizată în art. 2 al Statutului. Ceea ce se adaugă însă ca determinant nou şi în concordanţă deplină cu tradiţia şi cu rînduiala canonică a Ortodoxiei, este afirmarea şi extinderea drepturilor de autocefalie şi asupra diasporei proprii a Bisericii noastre. Acest lucru se face prin art. 6 al Statutului, care precizează că «Asistenţa religioasă,organizarea bisericească, precum şi trimiterea de conducători pentru românii ortodocşi de peste hotare, se reglementează de Patriarhia' Română, cu aprobarea Guvernului». Acest drept al oricărei Biserici de. a exercita, în limitele posibile,jurisdicţia sa asupra diasporei proprii, este un drept inerent autocefaliei,ţine de esenţa ei şi este garantat de întreaga tradiţie a Bisercii şi deacele caoane care opresc în mod expres amestecul străin în treburileBisericilor autocefale (Can.: 2, Sind. II Ecum.; 8 Sin. III Ecum.; 39 Sin.VI Ecum. etc.) şi care le asigură în acelaşi chip expres, • jurisdicţiaacestora asupra diasporei (can- 28, Sin. IV Ecum.).

b. Principiul autonomiei interne. Prin acest principiu se înţelege rînduiala canonică, potrivit căreia, anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi supuse supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare.In cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii, principiul autonomieiinterne şi-a găsit aplicarea în două feluri, şi anume : — în raportuldintre unităţile teritoriale mai mari sau situate la mari distanţe unelede altele, şi — în raportul dintre unităţile şi chiar dintre aşezămintelesau instituţiile unei Biserici locale.In primul caz avem de a face eu unităţile numite Biserici autonome(mitropolii sau numai eparhii autonome), care se bucură de o independenţămai restrînsă în raport cu cea a Bisericilor autocefale, în sensulcă sînt într-o anumită măsură subordonate Bisericilor autocefale. în aceastăsituaţie se află de ex. Biserica Ortodoxă a Finlandei, care estesubordonată Patriarhiei Ecumenice. în aceeaşi subordonare se găsescfaţă de Bisericile autocefale şi mtropolile autonome, iar în una şi maimare, episcopiile autonome, cum este cazul Episcopiilor ortodoxe românedin Europa Centrală şi din America.în cazul al doilea, avem de a face cu mitropoliile, arhiepiscopiile,

protopopiatele, parohiile, mînăstirile şi orice alte aşezăminte din cuprinsulunei Biserici locale autocefale sau autonome. De autonomia unităţilor bisericeşti în raporturile dintre ele, autonomie prevăzută de canoane (34, 35, 37 apost.; 2 Sin. II E c u m . 8 Sin. III Ecum.; 20 Sin. VI Ecum.; 22 Sin. de la Antiohia etc.) şi modelată în decursul istoriei, au ţinut seama toate legiuirile noastre bisericeşti din trecut, iar cele acum în vigoare au înscris-o în numeroase articole din Statut şi Regulamente, pe seama mitropoliilor, eparhiilor, protopopiatelor, parohiilor, mînăstirilor şi a altor aşezăminte. (Statut art. 41—70, 74—86, 87—110, 111 ş.u. 186 ş.a.)

c. Principiul nomocanonic sau pravilnic. Acesta constă în rînduiala canonică, consacrată prin practica constantă a vieţii bisericeşti, adică pe calea obiceiului de drept al Bisericii, rînduială potrivit căreia, Biserica şe conduce, atît după legi proprii, cît şî după legi de stat.Acestui principiu i s-a dat expresie încă din veacul al IV-lea, prinpractica Sinoadelor Ecumenice, şi prin aplicarea în viaţa Bisericii a unorlegi fundamentale ale Statului, şi el s-a impus definitiv din veacul alV-lea, cînd se pare că au fost alcătuite primele nomocanoane.Nomocanoanele erau colecţii oficiale pentru uzul Bisericii, oarecuprindeau într-o ordine sistematică, în primul rînd legile bisericeştinumite canoane, şi, paralel cu ele, legile de. stat, legile emise de împăraţiiromani şi bizantini în materie bisericească. De aici şi numelenomocanoanelor : nomos = lege de stat, şi canon = lege bisericească,deci colecţie mixtă de legi bisericeşti şi de stat.Cel mai important nomocanon este cunoscut sub numele de Nomocanonullui Fotie sau Nomocanonul în XIV titluri, dat la iveală în anul883, şi acceptat prin Sinodul endemic de la Constantinopol din anul 920drept Cod oficial al întregii Biserici, pe atunci încă nedespărţită. Bisericadin Apus, aflată deja în litigiu cu cea din Răsărit, nu a acceptat acestcod dar nici nu 1-a respins. In 1054 s^a produs însă marea schismă şi el arămas de atunci cod oficial al Ortodoxiei pînă azi. In forma în care afost alcătuit de Fotie şi în care a fost apoi definitivat, acest cod cuprindetoate canoanele (apostolice, ale Sinoadelor Ecumenice, ale sinoadelorlocale şi ale Sfinţilor Părinţi) şi toate textele din legile împăraţilor romano-bizantini pînă la anul 883 care se referă la treburi bisericeşti.Astfel s-a format şi aşa s-a impus în Biserică rînduiala ei tradiţională,numită rînduială nomocanonică sau tradiţie nomocanonică, tradiţiepravilnieă sau principiu nomocanonic sau pravilnic.

Din Bizanţ tradiţia aceasta a trecut şi s-a continuat în statele din RăsăritulEuropei, luînd înfăţişări specifice fiecărei Biserici locale. Astfel,în Bisericile slave, a apărut în veacul al XH-lea, un mare nomocanon,cunoscut sub numele de «Kormciaia Kniga» (Cartea cîrmuitoare), tipărităabia la 1653—'1654 la Moscova.In România au apărut felurite nomocanoane numite pravile. Dintrecele cîteva zeci de pravile în text slav, grec şi român, s-au tipărit cinci,mai multe decît în oricare altă Biserică Ortodoxă, şi anume : Pravila luiCoresi, Braşov, 1561—1580; Pravila iMică sau Pravila de la Govora,Govora, 1640 ; Pravila bisericească de la Iaşi, 1644; Pravila lui VasileLupu sau Pravilele împărăteşti, Iaşi, 1646, şi în fine, Pravila Mare "esauîndreptarea Legii, sau Pravila lui Matei Basarab, Tîrgovişte, 1652.Pravila Mare a rămas în vigoare pînă în epoca lui Cuza Vodă, şi acestfapt arată cît era de vie tradiţia nomocanonică în Biserica noastră.Cît de vie şi cît de puternică era această tradiţie în conştiinţa credincioşilorşi clerului Bisericii Ortodoxe Române din epoca lui Cuza Vodă, sepoate vedea şi din textele unui proiect de lege pentru organizarea cleruluiromân, întocmit de către oamenii Bisericii, şi publicat sub titlul:«Proiect de lege pentru organizarea clerului român», dat cu raportul nr.1623 din 24 mai 1860 (Bucureşti, 1860 ; Tipografia Heliade şi Asociaţii).Iată două articole ale acestui proiect care exprimă tradiţia pravilnicăa Bisericii :Art. 137 : «Preoţii, sînt datori fiecare în cercul enoriei sale, ori alcomunităţii unde se află, să ţie armonia şi fraternitatea între creştini, săle dea consiliu de morală şi luminarea minţii şi să-i îndemne la paza şiîndeplinirea datoriilor cetăţeneşti».Art. 138 : «Preoţii din orice loc, sînt cu toţi cetăţeni, datori, la chemareapatriei, să împlinească bucuros şi conştiincios sarcinile ce li- sevor da, sau alte misiuni circumstanţiale».Citind aceste texte, cine ar putea spune că firul tradiţiei pravilnice aBisericii s-ar fi întrerupt, sau că ar fi fost alterat de vreo inovaţie saurătăcire, adusă sau impusa de vreo stăpînire din afara Bisericii, chiarîn epoca prefacerilor din vremea lui Cuza Vodă?. Dar şi de, la Cuza Vodă pînă azi, Biserica Ortodoxă Română şi-apăstrat şi continuat această tradiţie, respectând şi aplicînd în conducereasa, deopotrivă şi legile proprii sau canonice, şi legile de stat,începînd cu Constituţia de la 1866 şi cu legile care i-au urmat în privinţa

vieţii religioase, şi sfîrşind cu Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965, precumşi cu legile de resort care le-au secondat pe acestea în frunte cu LegeaCultelor din 1948.Iată deci că Biserica noastră, ţinînd tradiţia pravilnică sau nomocanonică,continuă să se conducă şi după legi, proprii şi după legi de stat,aşa încît nu poate fi vorba de rînduieli potrivnice tradiţiei ortodoxe, impusecumva prin vreun amestec din afară în treburile bisericeşti, ci avemde a face cu păstrarea şi respectarea unei tradiţii vechi a Ortodoxiei,atît din partea factorului bisericesc, oît şi din partea celui de stat,prin înţelegerea şi colaborarea acestora. Prin această atitudine principialăa sa, Biserica ancorează mereu, în fiecare vreme, din tradiţie înactualitate, şi îşi potriveşte rînduielile sale canonice cu normele pecare le cuprinde cadrul legal creat de Stat pentru activitatea religioasă.Ea nu priveşte la acest cadru ca la un cadru străin, ci ca la o formă cecompletează şi plineşte cadrul natural al vieţii omeneşti, pe măsuradezvoltării acestei vieţi şi implicit pe măsura dezvoltării societăţii.Dar însaşi legile obiective ale dezvoltării societăţii, sînt aduse laexpresie juridică printr-un factor creat de aceleaşi legi obiective, şi acestfactor este voinţa poporului, iar Biserica nu poate socoti în niciun chip că legile dezvoltării societăţii, ca' şi creaţia lor, legile juridice,îşi încetează eficienţa în cuprinsul său, sau că se anulează la graniţelesale. Privind lucrurile în această perspectivă, Biserica se menţinepe poziţia sa proprie, religioasă, şi nu se abate de la perspectiva sa soteriologică, în care îşi situează şi tradiţia sa pravilnică, adică aceea potrivit căreia, ea îşi însuşeşte şi foloseşte în scopul său suprem, şi legile de stat, pe lîngă legile sale proprii. Ridicată la rangul unui principiu religios-bisericesc, păstrarea tradiţieipravilnice şi întărirea ei prin continua primenire, constituie, nu numai o îndatorire legală, ci întîi de toate o îndatorire de conştiinţă, atît pentru conducerea, cît şi pentru slujitorii Bisericii. Conducerea de azi a Bisericii Ortodoxe Române a onorat după cuviinţă această dublă îndatorire a sa, atît prin legiuirile bisericeşti, care sînt în vigoare (art. 4, 18, 206 Statut; 122 Regulamentul disciplinar ş.a. vezi şi Principiul loialităţii), cît şi prin îndrumările pe care le dă în permanenţă slujitorilor aflaţi în subordinea ei. Ea îşi toarce firul lucrării sale religioase şi din bunele rînduieli ale tradiţiei pravilnice a Ortodoxiei, prin aplicarea cărora este ferită de alunecări sau de rătăciri.

d. Principiul teritorial. Acesta este un principiu canonic de bază

căruia i se dă expresie în legiuirile actuale ale Bisericii Ortodoxe Române (art. 1, 5—6, 41, 87 Statut). Prin acest principiu se înţelege acomodarea sau potrivirea formelor organizaţiei bisericeşti teritoriale, după tiparele organizaţiei teritorialea unităţilor de stat. De fapt, ea nici nil putea evita folosirea formelorîn care erau grupaţi oamenii după rînduielile organizaţiei de stat.Aceste forme constituiau doar un cadru dat, pe care nu-1 putea schimbaşi nici nu putea face abstracţie de el. De aceea, chiar de la început, unităţilebisericeşti s-au constituit în graniţele celor de stat. Mai întîi, fireşte,în felul acesta s-au constituit unităţile locale care s-au numitenorii sau parohii, •— cuvânt grecesc paioikia, însemnând originar chiarorganizaţie locală. Curînd alături de parohiile din cetăţi care luaserăfiinţă mai întîi, şi care iniţial aveau în frunte un episcop, au apărutparohiile din suburbii şi prin aşezările de la ţară, conduse de preoţi şidenumite parohii săteşti, spre deosebire de cele orăşeneşti sau dincetăţi. Ele făceau însă parte din parohia episcopului, care dobîndeşte înmod firesc o întindere mai mare decît aceea a cetăţii propriu-zise, cuprinzîndşi teritoriul care era supus cetăţii sub raport politic şi administrativ.Aşa au luat naştere episcopiile sau eparhiile, cum se numesc eleastăzi.Gruparea episcopiilor s-a făcut la început mai mult în cadrul etnicsau geografic, căci marile unităţi teritoriale din imperiul roman, erauconstituite fie în cadru etnic, fie în cadru geografic. Acestea se numeauprovincii (în latineşte) sau eparhii (în greceşte) şi erau formate din maimulte cetăţi sau parohii episcopale şi din mai multe parohii rurale sausăteşti. Unitatea bisericească teritorială corespunzătoare acestor unităţietnice sau geografice, a devenit prototipul mitropoliilor, deşi atît organizaţiamitropolitană cât şi numele de mitropolie şi de mitropolit aparemai tîrziu, în primele decenii ale veacului al IV-lea şi exprimă noţiuneade unitate bisericească teritorială constituită în cadrul unei provinciiromane, formată din mai multe cetăţi, fără a se ţine seama de caracterullor etnic. .Dar încă din veacul al IV-lea s-au constituit şi diecezele sau exarhatele,ca unităţi bisericeşti corespunzătoare diecezelor de stat, careerau unităţi teritoriale formate din mai multe provincii (can. 6 Sin. îEcum).Întregul proces de constituire a unităţilor bisericeşti amintite, s-adesfăşurat pe baza practicii sau a uzului bisericesc, şi abia mai trîziu a

dobîndit consacrare prin legi bisericeşti pozitive, adică prin canoane(can. : 34 apost. ; 35—37 apost. ; 4—5—6, 8, Sin, I Ecum, ş.a.), iar în celedin urmă a devenit principiu canonic exprimat în mod cît se poate declar prin can. 17 Sin. IV Ecum. şi prin can. 38 Sin. VI Ecum. în termeniiurmători: «Împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirilor civileşi de stat» (can. 17 Sin. IV Ecum.) •, apoi «împărţirii politice şi destat să-i urmeze şi rînduirea treburilor bisericeşti» (can. 38 Sin. VIEcum.).În deplin acord cu acest principiu, Statutul Bisericii Ortodoxe Române dispune că '«întinderea teritorială. .. se determină ţinînd seama de întinderea teritorială a unităţilor administrative ale Statului» (art. 71). Cît de fidel s-a aplicat şi se aplica- acest principiu în viaţa Bisericii noastre, se poate vedea uşor din potrivirea teritorială a unităţilor locale bisericeşti cu unităţile locale de stat, precum şi a unităţilor bisericeşti teritoriale mai mari, ca mitropoliile, care îşi păstrează nu numai titlurile lor istorice, ci şi graniţele marilor provincii sau ţări româneşti de altă dată, de aceea se şi numesc : Mitropolia Ungrovlahiei, Mitropolia Moldovei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei şi MitropoliaBanatului.În afară de principiile canonice de bază şi de unele măsuri luateîn acord cu ele, în legiuirile noastre bisericeşti, mai sînt şi alte .prevederiexprese, canonice, care sporesc şi rotunjesc cuprinsul canonical acestora. Constatarea este valabilă şi pentru legiuirile actuale aletuturor Bisericilor ortodoxe particulare.In concluzie, privite în perspectivă istorică, toate trăsăturile comunetuturor legiuirilor Bisericilor ortodoxe particulare, ca şi cele caracteristiceorganizării şi conducerii Bisericii noastre pot fi identificatecu uşurinţă în vechile noastre pravile tipărite şi netipărite, careatît ca număr, cît şi ca alcătuire ori cuprins, depăşesc în importanţăvechile colecţii de legiuiri ale altor Biserici ortodoxe. Deşi traduse dupătexte greceşti şi slavone, plasticitatea limbii pravilelor în forme specificelimbii şi gîndirii noastre limpezi, a făcut ca normele să pătrundăcu uşurinţă în limba poporului, în vorbirea cea de toate zilele a dreptcredineioşilor Bisericii noastre. Din textul acestor pravile se desprindformule tot atît de clare şi de sentenţioase ca cele ale vechiului dreptroman şi bizantin care relevă conţinutul clar al principiilor şi al normelorconcrete după care se organizează şi se conduce Biserica.Din aceleaşi vechi pravile ale Bisericii noastre, se desprinde cu

aceeaşi claritate strînsă legătură care s-a statornicit şi s-a păstrat pînăastăzi între credincioşi şi între slujitorii Bisericii.Cu privire la modul în care reflectă vechile pravile româneşti, caracteristiceleesenţiale ale organizării şi conducerii Bisericii noastre, se potrivesc pentru întreaga legislaţie de mai tîrziu pînă astăzi.Oricum, străbătînd o îndelungată istorie dintre cele mai zbuciumate,Biserica noastră a păstrat în zestrea ei canonică toi ce s-a doveditmai autentic şi mai folositor în decursul timpului. Această zestreal cărui conţinut îl formează principiile şi normele canonice de bază aleOrtodoxiei, a fost preluată, adaptată şi depozitată de către conducereaBisericii Ortodoxe Române în legiuirile ei în vigoare.întreaga legislaţie actuală a Bisericii Ortodoxe Române exprimă o orientare deplin canonică şi în concordanţă desăvîrşită cu cea irjai autentică tradiţie ortodoxă. Atît prin acele principii canonice de bază pe care le-am relevat, cît şi prin rînduielile canonice care decurg din ele, ca şi prin particularităţile menţionate, Biserica noastră şi slujitorii ei evită spiritul autocrat şi cleriealist străin de Ortodoxie, şi îşi orientează întreaga lucrare spre slujirea evanghelică a dreptcredincioşilor săi fii, iar prin aceasta a întregului nostru popor.