principii 1

27
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE Catedra de Geomorfologie-Pedologie Disciplina: PRINCIPII ŞI METODE ÎN ANALIZA GEOGRAFICĂ Anul de studii: I; Semestrul: 2 Modul 1. 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Metodologia geografică este esenţială în înţelegerea specificului cunoaşterii ştiinţifice, a principiilor şi regulilor care stau la baza demersului de cercetare şi a elaborării teoriilor ştiinţifice. Dar înainte de toate, trebuie să ştim ce este Geografia, o întrebare simplă ca formulare, dar mult mai complexă prin răspunsurile date de-a lungul timpului. Este Geografia o ştiinţă de sine stătătoare, sau doar o disciplină. Conform celor mai multe definiţii, ştiinţa este o cunoaştere de tip uman, relativă, modulară şi corelabilă cu progresul tehnic şi necesităţile socio-istorice, mediată prin instrumentul minţii şi al judecăţii raţionale (Armaş, 2006). Demersul ştiinţific reprezintă o cale de obţinere a cunoaşterii despre lume şi univers, având drept obiectiv înţelegerea structurii şi a legăturilor dintre elemente şi fenomene. Ştiinţa este o sumă de metode de explorare şi explicare provizorie a fenomenelor observate. În acest scop, ştiinţa recurge la o metodologie centrată pe testarea ipotezelor formulate, respectiv, a răspunsurilor explicative cu privire l a realitatea observată (fig. 1). Fig. 1. Relaţia dintre fenomenele observabile, teorie şi înţelegerea lor prin metoda ştiinţifică. Interacţiunea dintre fenomen şi teorie se realizează prin explicarea şi validarea conceptelor teoretice formulate (Armaş, 2006) Conform lui Ielenicz et al (2003), orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să dispună de metode proprii de investigaţie. Ceea ce defineşte ştiinţa în raport cu alte forme de cunoaştere umană (religia, filozofia, arta ş.a.) este libertatea de interpretare dependentă de reguli stricte care să garanteze obiectivitatea şi validitatea demersului ştiinţific. Şi atunci, este Geografia o ştiinţă?

Upload: nguyennguyet

Post on 29-Jan-2017

257 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Principii 1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Catedra de Geomorfologie-Pedologie

Disciplina: PRINCIPII ŞI METODE ÎN ANALIZA GEOGRAFICĂ Anul de studii: I; Semestrul: 2

Modul 1.

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Metodologia geografică este esenţială în înţelegerea specificului cunoaşterii

ştiinţifice, a principiilor şi regulilor care stau la baza demersului de cercetare şi a

elaborării teoriilor ştiinţifice.

Dar înainte de toate, trebuie să ştim ce este Geografia, o întrebare simplă ca

formulare, dar mult mai complexă prin răspunsurile date de-a lungul timpului.

Este Geografia o ştiinţă de sine stătătoare, sau doar o disciplină.

Conform celor mai multe definiţii, ştiinţa este o cunoaştere de tip uman, relativă,

modulară şi corelabilă cu progresul tehnic şi necesităţile socio-istorice, mediată prin

instrumentul minţii şi al judecăţii raţionale (Armaş, 2006).

Demersul ştiinţific reprezintă o cale de obţinere a cunoaşterii despre lume şi

univers, având drept obiectiv înţelegerea structurii şi a legăturilor dintre elemente şi

fenomene. Ştiinţa este o sumă de metode de explorare şi explicare provizorie a

fenomenelor observate. În acest scop, ştiinţa recurge la o metodologie centrată pe testarea

ipotezelor formulate, respectiv, a răspunsurilor explicative cu privire la realitatea

observată (fig. 1).

Fig. 1. Relaţia dintre fenomenele observabile, teorie şi înţelegerea lor prin metoda ştiinţifică. Interacţiunea

dintre fenomen şi teorie se realizează prin explicarea şi validarea conceptelor teoretice formulate (Armaş,

2006)

Conform lui Ielenicz et al (2003), orice ştiinţă este definită de cel puţin patru

cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să

dispună de metode proprii de investigaţie.

Ceea ce defineşte ştiinţa în raport cu alte forme de cunoaştere umană (religia,

filozofia, arta ş.a.) este libertatea de interpretare dependentă de reguli stricte care să

garanteze obiectivitatea şi validitatea demersului ştiinţific.

Şi atunci, este Geografia o ştiinţă?

Page 2: Principii 1

Humboldt (citat Ielenicz et al, 2003) consideră că „scopul Geografiei este

cunoaşterea unităţii în pluralitate, studierea legilor generale şi legăturilor interne ale

fenomenelor telurice”.

Richtofen (1883) definea astfel Geografia: „….. este ştiinţa despre faţa

Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. Tot el

menţionează:”Geografia are rolul de a studia suprafaţa terestră solidă în legătură cu

hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu

suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi

puncte de vedere….”

Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enunţă următoarea idee: „Geografia poate fi

privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi testarea teoriilor care explică

şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale suprafeţei

terestre”.

În acest context, putem spune că Geografia îndeplineşte condiţiile pentru a fi

considerată o ştiinţă, astfel încât putem vorbi de o dezvoltare a metodei ştiinţifice cu

aplicabilitate în Geografie. Metoda ştiinţifică are la bază patru reguli: (a) o observare

corectă, bună; (b) verificarea observaţiei; (c) necesitatea teoretizării logice şi (d) testarea

teoriei prin fenomene observabile.

2. PRINCIPIILE CERCETĂRII GEOGRAFICE

Principiile sunt legi, naturale sau fundamentale, cu aplicabilitate mai multor

fenomene, devenind norme directoare în cercetare. Folosirea principiilor facilitează

dezvoltarea metodelor ştiinţifice. Fiecare ştiinţă sau disciplină, fiecare cercetător

conturează propriile principii de urmat în activitatea de cercetare ştiinţifică, principii care

se alătură celor generale, unanim valabile.

Principiul suprafeţei (repartiţiei; extensiunii spaţiale) a fost fundamentat de

către Karl Ritter, plecând de la adevărul că orice fenomen are o anumită poziţie şi

repartiţie spaţială, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât şi influenţe

la nivel global (Antarctica reprezintă un continent veşnic îngheţat ca urmare a poziţie sale

în jurul Polului sud geografic, în zona de climă rece, influenţând prin aportul de aisberg-

uri calitatea termică a curenţilor oceanici din apropiere).

Principiul cauzalităţii fenomenelor geografice, al legăturilor temporale şi

spaţiale dintre acestea, a fost fundamentat de Alexander von Humboldt (1769-1859).

Acest principiu este o formă a manifestării interdependenţei universale, care

interconectează obiectele şi fenomenele într-un întreg unitar.

Principiul integrării a fost introdus de Karl Ritter, arătând că fiecare fapt

geografic trebuie privit într-un context de ansamblu, din perspectiva rolului şi a

influenţelor sale în sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub

aspect funcţional, cât şi teritorial.

Principiul regionalismului decurge din realitatea că obiectul cercetării

geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea specifică a elementelor

naturale, sociale, economice şi culturale. conturându-se sisteme teritoriale unice. De aici

se desprinde necesitatea delimitării şi a ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri

regionale, pentru ca ele să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea

susţinerii dezvoltării lor durabile.

Page 3: Principii 1

Principiul actualismului, chiar dacă este unul din principiile de bază din

geologie, se aplică şi în geografie, cu deosebire în geografia fizică. Este principiul

formulat de Ch. Lyell (1833), fiind o contrapondere la „teoria catastrofică” a cărui

promotor a fost Cuvier.

Acest principiu susţine o metodă de cercetare şi interpretare a evoluţiei

Pământului, prin admiterea unor schimbări de ordin cantitativ şi calitativ, şi nu prin

„întreruperi catastrofice”, urmate de o reluare a procesului creativ, ca la Cuvier.

Principiul actualismului se bazează pe compararea unor efecte care sunt

determinante şi astăzi de aceleaşi cauze cu un efect asemănător în trecutul planetei. De

exemplu, privitor la existenţa văilor glaciare, cu o morfologie specifică, situate astăzi în

areale lipsite de gheţari, se admite faptul că ele s-au format în perioada cuaternară, fapt

dedus prin corelarea şi interpretarea dezvoltării sistemelor din zonele cu gheţari actuali.

Principiul cauzelor vechi este evidenţiat cel mai bine la nivelul discordanţelor în

succesiunile stratigrafice. La nivelul lor par a fi avut loc schimbări majore, uneori cu

desfăşurare îndelungată. S-a ajuns astfel la ideea unor cicluri depoziţionale pe intervale

de timp, marcate prin menţinerea anumitor relaţii între elementele de mediu.

Principiul antagonismului are la bază interacţiunea dintre cauzele interne şi cele

externe.

Principiul instabilităţii are la bază tendinţa fiecărui fenomen de a atinge un

echilibru dinamic.

Principiul catenei porneşte de la ideea că un întreg este alcătuit din mai multe

secvenţe (componente). Spre exemplu, relieful planetar este alcătuit din lanţuri de

secvenţe.

Principiul controlului structural are la bază ideea că cele mai multe forme de

relief sunt prefigurate tectonic în adâncimea scoarţei, prin procesele de formare a

structurilor.

Principiul optimalităţii se bazează pe tendinţa fenomenelor geografice de a se

ajusta permanent până la atingerea unei anumite stabilităţi.

Principiul singularităţii pleacă de la ideea că fiecare fenomen geografic are

destule particularităţi pentru a fi o individualitate, prin răspunsul diferit faţă de

schimbările de mediu.

Toate aceste principii enunţate anterior au caracter de lege a organizării obiectului

de studiu, la care se adaugă, pentru fiecare disciplină geografică în parte, foarte multe

principii specifice, care ţin de metodologia propriu-zisă de cercetare.

Astfel, pot fi enumerate spre exemplificare câteva asemenea principii:

Principiul utilizării şi al realizării materialului cartografic, principiu care

presupune necesitatea existenţei unei imagini sintetice a spaţiului în analiza sistemelor

teritoriale, ca mijloc de informare, localizare şi control.

Principiul cunoaşterii terenului, cu aplicabilitate deosebită în studiile fizico-

geografice. Cunoaşterea terenului este o condiţie obligatorie oricărui studiu geografic,

deoarece evoluţia tehnică şi elaborarea modelelor 3D pe baza imaginilor satelitare,

prelucrarea statistică a datelor prin izolare de realitatea la scară a terenului pot conduce la

raţionamente greşite.

Principiul organizării sistemelor teritoriale la diferite scări implică o abordare

simultană a multiplelor scări de analiză şi introduce principiul cartării pe baza nivelurilor

subordonate.

Page 4: Principii 1

Principiul cartării pe baza nivelurilor subordonate, care presupune metoda

trasării limitei mediate a unor areale cu funcţionalităţi diferite. Ca succesiune de

procedee, hărţi tematice având un conţinut diferit se suprapun, iar limitele dintre areale cu

proprietăţi asemănătoare sunt proiectate într-un plan nou, într-o reprezentare sintetică.

3. METODOLOGIE ŞI METODE ÎN GEOGRAFIE

3.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În alcătuirea unei ştiinţe intră materialul faptic, metodologia şi teoriile specifice.

Materialul faptic reprezintă totalitatea cunoştinţelor despre o anumită faţetă a

realităţii, pe care le deţine o anumită perioadă istorică. Delimitarea unui anumit obiect de

studiu în cercetarea ştiinţifică este condiţionată de necesitatea ridicată de evoluţia

societăţii umane şi de cerinţele fiecărei epoci istorice. Cunoştinţele acumulate cu referire

la un anumit obiect de studiu sunt expresia gradului în care s-a închegat o metodologie

coerentă şi specifică acelei ştiinţe, încorporată într-o concepţie coezivă şi susţinută de

mijloace tehnice tot mai performante. Prin analiză, explicare şi teoretizare se ajunge la

noi cunoştinţe care, la rândul lor, contribuie la perfectarea laturii teoretico-metodologice

a unei ştiinţe.

Metodologia reuneşte strategiile şi tehnicile de cercetare bazată pe o anumită

concepţie teoretică, prin care cercetătorul acţionează asupra realităţii, extrăgând,

prelucrând şi analizând material faptic şi astfel, dobândind cunoştinţe ştiinţifice care să

ajute la construirea/perfectarea teoriei ştiinţifice.

Teoria constituie rezultatul generalizării şi al abstractizării, pe baza unei

metodologii specifice, a materialul faptic acumulat, fiind concretizată în noţiuni,

concepte, categorii, modele, legi şi noi ipoteze

Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă şi solidă trebuie acumulat un

material faptic cât mai bogat şi exact asupra unui anumit obiect de studiu. Acest material

faptic se adună prin intermediul unei metodologii specifice.

Plecând de la obiectul geografiei ca ştiinţă a spaţiului terestru s-a conturat treptat

o metodologie geografică. Dacă până în secolul al XVIII-lea domina spiritul observaţiei,

impus prin personalitatea unui Herodot în antichitate sau a lui Humboldt mult mai târziu,

în perioada următoare, specificul metodologic al geografiei a fost sinteza.

3.1.1. Metodologia geografică. Metodologia unei ştiinţe reuneşte metodele,

procedeele (tehnicile), principiile şi mijloacele concrete, spirituale şi materiale, prin care

cercetătorul se apropie de o anumită sferă a realităţii.

Urmărind etimologia termenului (metodă + logos), metodologia are înţelesul de

disciplină care studiază metodele unei ştiinţe sau ştiinţa metodei. Metodologia este teoria

ştiinţifică a metodelor de cercetare şi interpretare, cuprinzând concepţia şi principiile

călăuzitoare ale unei discipline.

Relaţiile existente între componentele metodologiei geografice pot fi corelate

celor trei domenii ale demersului ştiinţific (Vlăsceanu, 1982), redate în schema de la fig.

2. Orientările metodologice dominante în sociologia contemporană ar putea fi clasificate

(Vlăsceanu, 1982) în funcţiile de principiile teoretice care au generat un anumit mod de

abordare a realităţii sociale, în metodologii obiective şi metodologii interpretative.

Page 5: Principii 1

Metodologiile obiective sunt specifice ştiinţelor naturii, care se ghidează, ca un postulat,

după studiul a ceea ce este obiectiv, adică observabil, repetabil, măsurabil, cuantificabil, fiind

metodologii preponderent cantitative şi pozitiviste (având caracter pragmatic).

Fig. 2. Domeniile, componentele şi relaţiile metodologiei geografice (Armaş, 2006)

Metodologiile obiective presupun obiectivizarea metodelor prin standardizare,

urmărind identificarea relaţiilor cauzale dintre variabile, pentru a verifica, testa şi

prognoza evoluţii şi legalităţi. Un aspect definitoriu al metodologiilor obiective este acela

al testării reprezentativităţii generalizărilor făcute. Acest tip de metodologie are un

caracter coercitiv, impunând o anumită strategie, care trebuie urmărită cu rigurozitate

printr-o suită de metode.

Relaţia dintre metodologie şi metodă este de interacţiune, de potenţare reciprocă,

în care metodologia are rolul conducător. Numai o concepţie teoretică riguroasă poate să

orienteze şi să ghideze alegerea şi aplicarea corectă a metodelor sau chiar elaborarea

unora noi. Această afirmaţie poate fi verificată prin derularea demersului ştiinţific. În

cercetare, prima etapă este aceea de punere şi formulare a problemei de cercetat.

Problema de cercetat începe cu o întrebare de genul „de ce sunt lucrurile aşa cum le

găsim în realitate?”. Ea se reflectă într-un răspuns provizoriu „pentru că……”, având

valoare de ipoteză a cercetării, care urmează a fi demonstrată şi verificată. Ipotezele

constituie un moment esenţial al demersului ştiinţific, reprezentând veriga de legătură

între nivelul teoretic şi cercetarea de teren.

Metodologiile sunt ghiduri apriori care programează cercetările, pe când metoda

care se degajă în demersul nostru va fi un ajutor al strategiei (care cuprinde segmente

programate, altfel spus, metodologice, dar va comporta în mod necesar descoperirea şi

inovaţia (Morin, 1986, p. 27).

3.1.2. Componentele metodologiei geografice

Conceptul de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale, drum.

Metoda reprezintă calea (procedeul sau succesiunea de procedee structurată

într-un mod organizat şi sistematic de lucru, prin care se ajunge la cunoaşterea

obiectului de studiu.

Page 6: Principii 1

„Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze,

strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau conţinut unui proiect metodologic. Ea

este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare,

enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei observaţională, experimentală, acţională, în

vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul (Golu, 1989,

p 153-154).

O definiţie care operează distincţia între metodele de descoperire şi cele de

aplicare a cunoştinţelor aparţine psihologului Le Ny (1997, pg. 769): „metoda este

ansamblul demersurilor desfăşurate de cercetător pentru a descoperi şi verifica

cunoştinţele sau de un practician pentru a rezolva o problemă concretă, pornind de la

cunoştinţele existente”.

M. Zlate (2000, p. 116) formulează o definiţie care precizează şi natura acţiunilor

sau a demersurilor cercetătorului: „metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine

sau programul după care se reglează acţiunile practice intelectuale în vederea atingerii

unui scop”.

Dacă metoda arată doar direcţia generală care trebuie urmată într-un studiu,

procedeul indică felul concret de a executa o anumită operaţiune, proces de cercetare

sau modul de a folosi o metodă (de exemplu, metoda inductivă se aplică prin intermediul

procedeului de observaţie directă sau indirectă a fenomenelor cercetate).

Principiul metodologic reuneşte normele sau regulile care se impun a fi

respectate pe parcursul cercetării. El mai poate reda şi o lege cu caracter foarte general,

greu de demonstrat, dar verificabilă în fapt prin consecinţele pe care le impune ( de

exemplu, principiul cauzalităţii).

Mijloacele (instrumentele) cercetării constituie totalitatea uneltelor necesare

realizării unei anumite munci ştiinţifice, în vederea atingerii scopului propus. Uneori,

chiar anumite procedee şi metode pot dobândi calitate de mijloace de cercetare.

De multe ori însă, sensul noţiunii de procedeu, mijloc, principiu sau metodă

geografică capătă o nuanţă echivalentă sau se pot chiar substitui. Astfel, devine explicabil

faptul că „observaţia” geografică este atribuită când sferei metodelor, a mijloacelor, când

categoriei procedeelor.

Dacă ar fi să transpunem în plan concret aspectele demersului ştiinţific, am putea

recurge la următoarea analogie, folosindu-ne de un scenariu simplu: să ne închipuim că

suntem reprezentanţi ai unei agenţii de turism şi trebuie să ajungem într-un alt oraş, la o

consfătuire pe problema locurilor de cazare.

Transpunând în planul abstract al ştiinţei, putem vorbi – la acest nivel – de

obiectivul cercetării, ca expresie a ceea ce vrem să obţinem în urma unui studiu, şi nu a

ceea ce ne propunem propriu-zis să facem în acel studiu. Obiectivul, ca ţintă finală a

cercetării trebuie să prezinte un nivel superior de cunoaştere. Totodată, el este legat în

geografie, în mod direct sau indirect, de un spaţiu concret. Obiectivul cercetării ştiinţifice

suportă întotdeauna condiţionarea temporală şi a bazei materiale şi spirituale a cercetării.

În funcţie de obiectiv şi condiţionări (mijloacele cercetării, timpul existent), se va

stabili metodologia, reflectată într-o anumită strategie de lucru, care presupune alegerea

unui set de metode adecvate.

În analogia la care am recurs, această etapă este echivalentă cu alegerea traseului,

în funcţie de mijlocul de deplasare pe care îl avem la dispoziţie. O maşină ne va orienta

spre şosea, existenţa unui elicopter va deschide calea aerului etc.

Page 7: Principii 1

Etapa următoare este cea a acţiunilor concrete, care pun în aplicare metoda. În

exemplul ales, dacă opţiunea este maşina, acestea presupun verificarea nivelului de

carburant din rezervor, a cauciucurilor, activarea sistemului de pornire etc. Păstrând

contextul analogiei la care am recurs, fără respectarea unui sistem de norme şi

reglementări universal acceptate în strategia pe care o urmăm, vom gara maşina în primul

gard. Aceste norme aparţin, în scenariul exemplificator, codului rutier, iar în ştiinţă,

principiilor pe care se fundamentează metodele de cercetare din cadrul unui domeniu.

3.2. METODE ALE CERCETĂRII GEOGRAFICE

Metodele geografice sunt variate, plurivalente şi complementare. Ele pot fi

clasificate după criterii diverse, precum: specificul relaţiilor investigate (metode

cantitative şi calitative); natura relaţiilor dintre cercetător şi obiectul investigat (metode

directe şi metode indirecte); scop (de recoltare şi prelucrare, de investigare şi prognoză,

de cercetare şi aplicare/implementare a rezultatelor).

După locul în care se aplică, metodele geografice pot fi de teren, de laborator sau

de cabinet. După nivelul lor de adecvare în raport cu fenomenul investigat, unele metode

pot acoperi o arie largă, fiind utilizate în studiul mai multor fenomene, pe când altele îşi

găsesc o aplicabilitate strictă. În funcţie de gradul lor de generalitate, unele sunt comune

mai multor ştiinţe, altele fiind specifice geografiei sau doar anumitor specializări din

cadrul acesteia.

În urma apariţiei teoriei generale a sistemelor s-a impus tot mai pregnant, ca

metodă aparte, metoda geografică, drept un mod de abordare complexă a realităţii, pe

baza principilor spaţialităţii, a integrării fenomenelor şi a evoluţiei lor în timp.

Dintre metodele ştiinţifice cel mai frecvent utilizate î geografie, punctăm: metoda

observaţiei, metoda cartografică, metoda inductivă şi deductivă, metoda analizei şi

sintezei, metoda comparaţiei, metoda istorică şi metoda dinamică, metoda experimentală,

metoda modelării, metode informaţional-geografice.

O problemă fundamentală se referă la preocuparea continuă pentru obiectivizarea

metodelor geografice şi, implicit, diminuarea subiectivităţii cercetătorului.

Pentru obiectivizarea metodelor aplicate, trebuie să se aibă în vedere:

formularea clară a problemelor vizate, pe baze conceptuale precise şi riguros

construite (experienţa cotidiană ne învaţă că o problemă bine formulată este pe

jumătate rezolvată);

operaţionalizarea conceptelor, respectiv, transpunerea lor în fapte observabile şi

măsurabile;

utilizarea în cercetare a unei varietăţi de metode complementare;

varierea condiţiilor de aplicare a metodelor;

coroborarea rezultatelor obţinute printr-o metodă cu cele rezultate prin aplicarea

altor metode, ceea ce va conduce la o validare atât a metodelor, cât şi a

rezultatelor obţinute pe seama acestora;

cercetări de durată, desfăşurate în timp, şi nu secvenţial. Importantă devine

reconstituirea trecutului, reflectat în starea actuală a mediului investigat, pentru

emiterea unor prognoze evolutive;

demersul constatativ trebuie îmbinat cu cel anticipator sau va servi ca bază

pentru acesta;

Page 8: Principii 1

corelarea modalităţilor de cercetare cantitativă, cu modalităţi de cercetare

calitativă (cuantificări şi analize statistice asupra formelor şi fenomenelor

geografice, urmate de interpretarea calitativă a rezultatelor);

folosirea unor tehnici avansate de lucru şi a unui instrument performant şi

adaptat cerinţelor cercetării.

Diminuarea subiectivităţii cercetătorului este un deziderat mult mai greu de

reglementat, depinzând de capacităţile şi performanţele individuale, dublate de o

experienţă cât mai mare în cercetare. Important este ca obiectul de cercetat să fie urmărit

în cât mai multe situaţii de observat, pe baza comparării evaluărilor făcute de mai mulţi

cercetători.

3.2.1. Metoda observaţiei este în multe cazuri indicată şi ca procedeu al cercetării

geografice, atunci când se are în vedere aspectul său acţional. Este metoda de bază şi,

totodată, cea mai veche, în orice disciplină ştiinţifică. Ea constă în urmărirea intenţionată

şi înregistrarea exactă, sistematică, a diferitelor fenomene de cercetat, cât şi a contextului

în care acestea se produc.

Observatorul este un „fotograf” al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact

natura acelui fapt. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului să fie eliberat de

idei preconcepute asupra faptului ce urmează a fi observat. „Observatorul ascultă natura

şi scrie sub dictarea ei” (Bernard, 1838).

Imaginea spaţială şi memoria vizuală, reproducătoare, intervin în activitatea

geografului, mai mult decât în cadrul altor domenii ştiinţifice, impunându-se aplicarea

unei observaţii specifice, menite să reducă obiectul de studiu la scara adecvată unei

analize eficiente.

„Observaţia directă, în teren, nu este o simplă contemplare a naturii, ci constituie

o interpretare, o analiză a peisajului geografic, cu identificarea obiectelor de cercetare, cu

descifrarea şi consemnarea a tuturor elementelor caracteristice (Mehedinţi, 1994, I, pg.

110-112).

Imaginile elaborate se adaugă celor reproducătoare, lărgind baza investigaţiei.

Dacă un biolog poate diseca obiectul cercetării sub un microscop care să îi dezvăluie

structura acestui obiect, geograful trebuie să caute indicii ale trecutului şi prezentului în

teren, pe care să le înlănţuie într-un scenariu logic de evoluţie, prin care să interpreteze

starea prezentă a mediului (de exemplu, o succesiune de soluri fosile indică o succesiune

climatică, orientarea suprafeţelor de nivelare recompun configuraţia unui drenaj, care

poate nu corespunde celui actual etc.).

În fine, imaginaţia creatoare este aceea care, prin procedeele de extrapolare,

abstractizare şi generalizare, conduce la definirea teoriei ştiinţifice, prin asamblarea

materialului faptic într-un tablou logic şi coerent. Dar în această imaginaţie creatoare

constă şi pericolul desprinderii de conţinutul real al obiectului de observat, urmată de o

creştere nepermisă de eroare în interpretare.

Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa cercetătorului sunt: ce

observăm (conţinutul observaţiei), care sunt formele observaţiei (ocazională, sistematică,

continuă, discontinuă, integrală, selectivă, directă, indirectă), ce anume influenţează

calitatea observaţiei, care sunt condiţiile unei bune observaţii, cum pot fi înlăturate

anumite obstacole în calea observaţiei, care sunt avantajele şi limitele observaţiei.

De exemplu, condiţiile unei bune observaţii se referă la:

Page 9: Principii 1

1. stabilirea clară a scopului, obiectivului cercetării;

2. selectarea formelor optime de observaţie;

3. selectarea condiţiilor şi a mijloacelor necesare;

4. elaborarea unui plan riguros de observaţie (a sistemului conceptual şi de

ipoteze de la care se va pleca);

5. stabilirea cu stricteţe a locului şi timpului de efectuare;

6. consemnarea imediată a celor observate;

7. efectuarea unui număr optim de observaţii;

8. alegerea unor repere de control şi a unor modalităţi de evaluare a observaţiilor

făcute etc.

Avantajele observaţiei sunt de necontestat, ea fiind metoda care furnizează

cantitatea maximă de material faptic actualizat, cu privire la obiectul de studiu, oferind

acces la realitate. Printre dezavantajele acestei metode punctăm faptul că nu pot fi

complet eliminate subiectivismul şi individualitatea observatorului din actul observaţiei;

totodată, observatorul trebuie să aştepte manifestarea fenomenelor de cercetat sau poate

influenţa obiectele şi fenomenele studiate

3.2.2. Metoda cartografică se referă la reprezentarea grafică la o scară redusă a

elementelor, fenomenelor, proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate pe

această suprafaţă (de exemplu, fenomenele atmosferice). În principiu, se redau areale care

delimitează un anumit fenomen, dar pot fi reprezentate şi diferite caracteristici, relaţii sau

stadii de evoluţie ale faptelor geografice. Scopul procedeului cartografic este harta

tematică, globul, dar şi o multitudine de tipuri de profile, diagrame, cartograme,

blocdiagrame etc. După realizare, toate acestea devin mijloace de redare şi de studiu

geografic, deoarece ele stau la baza efectuării unor analize de specialitate, cu ajutorul

acestora putându-se contura sisteme sau structuri spaţiale, se deduc relaţii, legi.

Cartarea elementelor fizico-geografice se face prin trei metode: suprapunerea

elementelor cercetării pe o hartă de bază; realizarea colecţiei de hărţi tematice (începând

cu cele geologice, ca substrat al dinamicii reliefului şi până la tipul spaţial al

antropizării); reprezentarea sintetică, care constă în delimitarea unor unităţi spaţiale, între

care există mici diferenţe contextuale. Unităţile teritoriale poartă diverse denumiri,

precum: unităţi peisagistice, geotopuri, geoecotopuri, reprezentând suprafeţe unitare, cu o

anumită individualitate a mediului.

Orice concepţie privind cartarea fizico-geografică trebuie să se sprijine pe harta

topografică, imaginea satelitară şi realitatea terenului, în special, sub aspectul

suprafeţelor de stabilitate şi instabilitate.

Relieful prezintă un dublu rol în mediu, de element structural de bază al peisajului

geografic şi de reglator topo- şi microclimatic al scurgerii superficiale şi subterane,

precum şi al bilanţului transportului grosier. Pentru perioade scurte de timp, relieful

constituie un factor static în peisaj, care influenţează celelalte componente de mediu, în

mod areal prin declivitate, iar liniar prin aliniamentul rupturilor de pantă, al văilor,

muchilor de versant etc., cu rol de regionare a proceselor actuale. În acest context, relieful

trebuie abordat sub aspect funcţional, respectiv, al relaţiilor pe care le implică în celelalte

elemente. Scara de abordare ridică, în primul rând, problema delimitării spaţiale şi

necesitatea evidenţierii trăsăturilor de relief: văi, versanţi, interfluvii de un anumit ordin

de mărime.

Page 10: Principii 1

3.2.3. Metoda inductivă reprezintă drumul de la particular la general. Este

metoda de început în oricare domeniu ştiinţific, când este necesară acumularea

materialului faptic, pe baza observaţiei şi a tatonării empirice. Metoda inductivă a stat la

baza conturării unor noţiuni, categorii şi legi geografice, în urma eliminării, prin

comparaţie, a fenomenelor particulare şi reţinerea, prin abstractizare, a trăsăturilor

generale. Se poate spune că cercetătorul, după ce a observat, a descris şi clasificat

fenomenele geografice, să ajungă pe calea inducţiei să ne arate şi legea care guvernează

funcţionarea lor, astfel încât să se poată stabili chiar o prognoză, când acest lucru este

posibil.

3.2.4. Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la particular.

Ea ascunde în sine pericolul forţării realităţi în modele ideatice concepute apriori, şi nu

bazate pe generalizări ale realului (de exemplu, ciclul de eroziune al lui Davis, structurat

în fazele de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe a reliefului, care, de multe ori, nu corespund

„realităţii” terenului.. Astfel, un relief deltaic, cel al unei câmpii de bază au aspect

„îmbătrânit”, fiind însă teritorii foarte „tinere”). Atunci când deducţia urmează procesul

inductiv, ea poate ajuta la dezvoltarea geografiei generale prin constatarea şi explicarea

unor abateri de la regulile formulate.

3.2.5. Metoda analizei a stat la baza evoluţiei ştiinţei. Analiza, pentru a fi

constructivă, trebuie raportată neîncetat, prin intermediul sintezei, la întreg. Analiza

geografică trebuie să fie funcţională, indicând rolul elementelor în structura întregului,

statistică (raportând serii de date, pe baza cărora să poată fi formulate ipoteze

probabilistice), armonică, arătând serii de variaţii periodice ale componentelor din sistem

şi cartografică, redând desfăşurarea spaţială a faptelor.

Analiza obiectului de studiu în geografie este în funcţie de scară, care

reglementează ordonarea anumitor principii. O scară mare de analiză, aplicabilă unor

suprafeţe restrânse dimensional, urmează în cercetare principiul structurării de jos în sus,

de la elemente cu densitate mare spre învelişuri mai puţin dense, şi principiul

primarităţii, de la învelişuri primare la cele secundare, ca rezultat al evoluţiei

interdependente a primelor. Principiul importanţei şi al influenţei în sistem transcede

criteriile anterioare în ordonarea cercetării şi devine principiu coordonator esenţial la

scări mici de analiză, care privesc suprafeţe extinse la nivelul Globului.

Pe aceste criterii, analiza geografică pe areale restrânse se va structura de la

localizare şi limite, la detalierea aspectelor ce ţin de condiţiile geologice, relief, climă –

ca element esenţial care modifică toate celelalte aspecte privind apele, vegetaţia, fauna şi

solurile, la probleme privind interacţiunea om-mediu, dar şi a aspectelor ce ţin de aşezări

şi comunitatea umană aparţinătoare.

Studiul unor areale vaste la nivel planetar determină o reorientare analitică, pe

principiul elementului cu influenţă maximă în sistem. Acesta este la nivel global clima,

ca expresie a localizării şi formei Pământului, care implică latitudinal o anumită cantitate

de energie solară, reflectată în primul rând în regimul termic. Analiza geografică trece de

la elementele de localizare la cele climatice, definitorii pentru un anumit sistem

hidrologic şi biopedogeografic actual. Aspectele de relief vor fi tratate ca factori de

discontinuitate în regimul climatic latitudinal.

Page 11: Principii 1

Analiza se referă în principal la compoziţia, forma şi dinamica obiectului de

studiu. Ca metode analitice specifice în cercetarea geografică, amintim analiza hărţilor

generale şi a celor tematice.

3.2.5.1. Metoda analizei hărţii topografice. Harta topografică este instrumentul

fundamental de lucru în geografie pentru că ne „aduce pe birou”, la scară redusă, o

suprafaţă reală, pentru a putea fi cuprinsă cu privirea. Acest artificiu este necesar pentru a

corecta insuficienţa vederii călătorului, transformând intuiţia directă şi succesivă într-o

intuiţie indirectă şi simultană. (…) aproape toate imaginile de care se serveşte astăzi

geograful cu privire la continente, oceane, lanţuri de munţi, fluvii etc. n-au fost şi nici nu

puteau fi dobândite prin intuiţia directă a naturii, ci sunt împrumutate din hărţi

(Mehedinţi, 1994, p.108, citat din Armaş, 2006).

3.2.5.2. Metoda analizei aerofotogramelor. Folosirea fotografiei aeriene vine în

completarea analizei hărţii topografice. Aceasta, deoarece harta topografică îşi pierde

repede actualitatea, mai ales într-o regiune cu relief tânăr şi cu o dinamică mare (de

exemplu, Delta Dunării, luncile marilor râuri, versanţii afectaţi de alunecări active etc.).

Totodată, într-un fel apar fenomenele geografice în funcţie de anotimp, ceea ce harta

topografică nu poate surprinde.

3.5.2.3. Metoda analizei hărţilor tematice. Hărţile tematice sunt produsul

cercetării şi al reprezentărilor geografice. În afara acestora, analiza geografică trebuie să

se bazeze şi pe informaţii geologice. Geograful nu face o analiză şi interpretare geologică

a hărţii geologice, ci urmăreşte raportul dintre rocă, structură şi forma pe care o îmbracă

topografia. Ca procedeu, se interpretează geologia, în cadrul topografic detaliat.

În geomorfologie, această metodă devine utilă atât în explicarea unor procese

actuale, cât şi în determinarea vârstelor unor suprafeţe morfologice. De exemplu, dacă o

terasă retează mai multe strate cu vârste diferite, ea trebuie să fie mai nouă decât cel mai

nou strat retezat, dar mai veche decât depozitul care o parazitează.

3.2.6. Metoda sintezei nu poate exista în lipsa analizei cu care se

intercondiţionează. Sinteza reprezintă veriga care reface unitatea întregului, sub două

aspecte: ca prezentare unitară a structurii spaţiale a formelor şi ca teorie despre legile

proceselor ce dau dinamismul succesiunii formelor. Sinteza trebuie să se regăsească în

oricare lucrare geografică, sub forma unui capitol de concluzii. Acesta reface, pe o treaptă

superioară de cunoaştere, unitatea obiectului cercetat.

3.2.7. Metoda comparativă constă în evaluarea diverselor fenomene de acelaşi

gen, pentru a deprinde deosebirile şi asemănările dintre ele, în vederea evidenţierii unor

legături legice. Comparaţia trebuie să fie hologeică, adică formele aceluiaşi fenomen

trebuie urmărite în suprafaţă, şi holocronică, comparând fenomenele în timp (Mehedinţi,

1931).

„(…) geografia, voind să ajungă la descrieri tot mai caracteristice, compară grupe

tot mai largi de fenomene, adică devine comparativă şi caută pas cu pas să grupeze

obiectele geografice în specii, genuri, familii etc., tocmai ca şi alte ştiinţe ale naturii”

(Mehedinţi, 1994, p214, citat din Armaş, 2006).

Page 12: Principii 1

3.2.8. Metoda istorică a fost adoptată de către geografi începând cu secolul al

XVIII-lea, odată cu dezvoltarea concepţiei evoluţioniste în ştiinţă. În secolul al XIX-lea,

Humboldt scria că „nu trebuia separată total descrierea naturii de istoria naturii.

Geognostul nu poate înţelege actualul fără trecut” (Cosmos, 1844, p.4). Metoda istorică a

stat atât la baza conturării unei direcţii paleogeografice şi a unei geografii istorice.

3.2.9. Metoda dinamică constă în observarea directă, prin intermediul reţelei de

staţii de profil, a schimbărilor actuale ale faptelor geografice sau a observării lor

indirecte, prin intermediul unor fotografieri şi cartări periodice (Donisă, 1977).

3.2.10. Metoda experimentală se referă la reproducerea, în condiţii de laborator

sau de teren, a unor procese sau fenomene, pentru a putea fi studiate. Caracteristica

esenţială a metodei experimentale constă în tendinţa spre coerenţa unui sistem de relaţii,

controlate prin experienţă. Experimentul este observaţia provocată şi controlată. Pentru

experiment, două aspecte sunt fundamentale (Zlate, 2000): capacitatea de a verifica

ipotezele cauzale (cauzalitatea neputând fi verificată decât în condiţii experimentale) şi

posibilitatea pe care o oferă de a controla situaţiile experimentale.

Experimentul se bazează pe o ipoteză şi permite în acelaşi timp verificarea altor

ipoteze. Ipoteza este răspunsul provizoriu la o problemă de cercetat. Experimentul

înseamnă controlul şi manipularea variabilelor independente, pentru a obţine răspunsuri

ale variabilelor dependente, în condiţiile reducerii acţiunii altor factori, confirmând sau

infirmând ipoteza de lucru.

Prin variabilă se înţelege o anumită caracteristică (atribut), care indică

proprietatea fenomenelor de a se schimba şi de a lua valori diferite, ce urmează a fi

măsurate. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei şi a căror variaţie

este evaluată în experiment. Ele se numesc „dependente”, deoarece valorile pe care le vor

înregistra în cursul experimentului se vor modifica în funcţie de condiţiile manipulate de

experimentator. Variabila dependentă trebuie să satisfacă o serie de condiţii: să fie

sensibilă la variaţiile celei independente, să fie bine definită şi uşor de măsurat, pentru a

putea fi investigată şi ulterior, astfel încât, repetând experimentul, efectele să fie aceleaşi.

Variabilele independente sunt cele care produc variaţia celor dependente, iar

modalităţile lor nu depind de nici o altă variabilă.

Justificarea necesităţii experimentului, ca urmare a costurilor ridicate pe care le

implică, se decide în funcţie de scopul şi valoarea ştiinţifică a cercetării, prin gradul de

reprezentativitate şi transferabilitate a rezultatelor obţinute (Armaş, 1998). Limitele

experimentului geografic ţin de dimensiunea spaţială şi temporală a fenomenelor de

investigat şi sunt de natură epistemologică. Intervenind în desfăşurarea evenimentelor,

experimentul le constrânge, uneori chiar le transformă.

În cazul experimentului de laborator, metoda experimentală este greu de

implementat în geografie, prin natura complexă şi dimensiunea obiectului de studiu, care

ridică probleme majore de reducere la scară.

Gradul de control asupra condiţiilor de experimentare este un factor decisiv, în

funcţie de care Slaymaker (1980) menţiona în geografia fizică, pentru geomorfologie, trei

categorii de experiment:

prin intervenţie deliberată asupra condiţiilor naturale pentru a facilita

simularea dezvoltării formelor de relief dorite;

Page 13: Principii 1

prin selectarea unei anumite forme de relief existente şi monitorizarea ei

sub aspectul schimbărilor în timp, datorate acţiunii unuia sau a mai multor

agenţi exogeni (experiment natural). Este metoda cea mai simplă şi, în

consecinţă, şi cea mai frecvent utilizată, deoarece nu necesită intervenţia

antropică în morfogeneză sau o bază materială costisitoare;

stratificarea arealului test pe mai multe „areale de studiu”, în funcţie de un

anumit criteriu şi înregistrarea în timp a schimbărilor pe diferite „niveluri”

de analiză, datorate intervenţiei unuia sau a mai multor agenţi modelatori.

Este metoda cea mai apropiată de spiritul cercetării geografice, prin

includerea elementului spaţio-temporal în studiul diferenţierii areale a

parametrilor proceselor actuale, reflectabili în bilanţul de masă. Criteriile

delimitării pot fi de natură litologică, ţinând de utilizarea terenurilor, cu

valoare geomorfologică (Schumm, 1973), climatică (Rapp, 1974), pe

bazine hidrografice, pe baza „sistemelor teritoriale” (Conacher,

Darlymple, 1977) sau a etajării parametrilor climatici (Bovis, 1978, citat

de Armaş, 1998).

Demersurile întreprinse de cercetător în aplicarea metodei experimentale se referă,

în principal, la următoarele aspecte:

Formularea problemei de cercetat, ca întrebare care decurge logic din

observarea obiectului de studiu;

Generarea surselor de variaţie, respectiv, stabilirea variabilei dependente

ce urmează a fi investigată;

Formularea paradigmei experimentale, stabilirea condiţiilor specifice în

care va fi studiată variabila dependentă şi modul de tratare experimentală

se creează un cuplu, numit paradigmă experimentală;

Emiterea şi testarea ipotezei cercetării. Ipoteza cercetării este răspunsul

provizoriu la problema dată, care urmează a fi verificat experimental.

Pentru ca o idee să fie generatoarea unui demers experimental, este

necesară satisfacerea unei serii de condiţii: să fie bine definită variabila

dependentă, să se stabilească una sau mai m,ulte variabile independente,

care vor reprezenta surse de variaţie, să existe predicţia unui efect,

respectiv, a felului în care sursa de variaţie va afecta variabila dependentă.

Manipularea experimentală propriu-zisă, într-o expresie generică, se rfră

la stabilirea a cel puţin două stări ale variabilei independente.

Elaborarea planului experimental, principala problemă fiind testarea

existenţei unui efect paradigmatic, folosindu-se de o situaţie de „control”

sau a unor planuri de tipul „înainte” şi „după”.

3.2.11. Metoda modelării a cunoscut o aplicabilitate mai mare odată cu

introducerea modelării matematice în geografie, pe principiile teoriei generale a

sistemelor. Metoda porneşte de la cuantificarea relaţiilor dintre componentele unui

sistem, a schimburilor de masă şi energie etc. Rezultatul modelării, modelul, se doreşte o

copie simplificată a realităţii, putând fi de ordin material (harta în relief, macheta, globul)

sau ideal (mintal), când se foloseşte de limbaj, simboluri, grafică, modele matematice.

Ca să ajungă la model, trebuie întotdeauna să existe mai multe obiecte din aceeaşi

clasă (în funcţie de scară: alunecări, văi, dealuri, depresiuni etc.), pentru a se putea

extrage media proprietăţilor, care să stea la baza modelului. Aceste proprietăţi se referă la

Page 14: Principii 1

caracteristici structurale şi de mărime (volum, suprafeţe, altitudini etc.), la alte

caracteristici cantitative (pante, expunere în cazul reliefului, de exemplu) sau dinamice

(procese actuale).

În procesul modelării, trebuie extinsă cercetarea în teren, avându-se în vedere:

definirea raportului observaţie-experiment-credibilitate;

posibilitatea de introducere „elastică” a modificărilor în reprezentările

grafice – ca sisteme de comunicare pentru verificare;

identificarea unor criterii de extindere a limitelor impuse de aria de

observare şi, respectiv, de reprezentare a modelului (scop, scară,

adresabilitate etc.);

stabilirea concretă a raporturilor de determinare, întindere, apartenenţă

propriu-zisă, derivare – privind fenomenul/procesul analizat;

stabilirea (în mod etapizat) a limitelor de abordare, extindere, reprezentare

a relaţiilor dintre punctual/punctiform şi vectorial, a liniarităţi şi, respectiv,

a sensului evoluţiei procesului sau a neliniarităţii lui.

Insuficienţa observaţiilor făcute poate duce la elaborarea unui model criticabil şi,

oricum, neelocvent. La un acelaşi rezultat poate trimite şi adresabilitatea în faţa unui

auditoriu neatenţionat şi nefamiliarizat cu întreaga gamă metodologică (de observare, de

interpretare) folosită.

3.2.12. Metode informaţional-geografice. În raport cu prelucrarea analogică a

datelor – bazată pe interpretarea vizuală – cea digitală are o sferă de cuprindere mult mai

largă pentru analiza, stocarea, modelarea şi reprezentarea unor imagini şi procese

naturale. Avantajul utilizării unui număr foarte mare şi variat de date, indiferent de scara

de analiză, mijloacele expresive de vizualizare, cât şi introducerea cu uşurinţă a datelor şi

observaţiilor de teren, au făcut în ultimul timp din Sistemele Informaţionale Geografice

(SIG) o metodă complexă de cercetare, cu o largă aplicabilitate în geoştiinţe. Un SIG este

folosit când sunt necesare operaţii spaţiale asupra datelor.

Sistemele Informaţionale Geografice sunt mai mult decât o simplă metodă, ele

reprezintă o metodologie în sine, constituită din ansamblul de persoane, echipamente,

metode (algoritmi), norme, având drept scop culegerea, validarea, stocarea, analiza,

prelucrarea şi vizualizarea aspectelor mediului geografic.

În acest sens, datele, reprezintă observaţii brute (un semn, un număr, un şir de

caractere care pot fi reprezentate pe un suport oarecare), lipsite de structură şi context, şi

fără posibilitate de interpretare (de exemplu, un nume, o valoare altimetrică etc.).

O colecţie de date pentru care s-a definit un anumit mod de ordonare a

elementelor componente se numeşte structură de date (database). Acestor relaţii de

ordine a structurii le corespunde un mecanism specific de selecţie şi identificare a fiecărei

componente. O dată căreia i s-a atribuit o anumită semnificaţie se numeşte informaţie,

adică reprezintă un atribut, o caracteristică a unei entităţi oarecare. Informaţiile stau în

date prelucrate, astfel încât să comunice cunoştinţe.

Informaţia conţinută în baza de date este structurată pe două categorii: informaţie

spaţială (care să comunice localizarea, forma şi relaţiile spaţiale dintre elemente) şi

informaţie descriptivă, textuală sau tabulară. Un SIG lucrează cu două tipuri

fundamentale de modele geografice: modelul raster, în care teritoriul este divizat într-o

serie de celule şi modelul vector, cel mai utilizat, unde orice element poate fi de tipul unui

Page 15: Principii 1

punct, linie sau poligon, informaţia fiind codificată şi stocată ca o colecţie de coordonate

x, y (fig. 3).

Fig. 3. Structura unui SIG (după Benea, din Armaş, Damina, 2001)

În analizele SIG se foloseşte termenul de model, făcându-se distincţia clară între

suprafaţa terestră reală şi reprezentarea ei digitală, deoarece atât modelul raster, cât şi cel

vectorial nu pot reda cu fidelitate terenul. Pentru acelaşi teritoriu pot fi folosite mai multe

modele, alegerea unuia dintre ele făcându-se după criterii precum: scopul cercetării,

acurateţea surselor de date utilizate, volumul datelor existente etc.

Etapele elaborării uni SIG se structurează astfel: identificarea problemei, achiziţia

datelor, integrarea datelor în sistemul SIG (presupunând proiectarea bazei de date,

asocierea atributelor nonspaţiale datelor vectoriale; adăugarea straturilor tematice şi

actualizarea permanentă), analiza datelor şi evaluarea problemelor cercetării,

prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor optime pentru diferite scenarii posibile.

Sursele de date pentru obţinerea informaţiei digitale sunt foarte bogate, dar încă la

un nivel destul de mare de subiectivitate şi erori. Achiziţia datelor spaţiale se face prin

scanarea, digitizarea şi corectarea geometrică a planurilor existente, a imaginilor

satelitare şi aeriene, informaţii completate de observaţii şi cartări de pe diferite hărţi

tematice şi din teren. Achiziţia datelor textuale se face prin introducerea de la tastatură

(date statistice etc.), urmată de specificarea caracteristicilor atributelor, completarea

tabelelor de atribute şi verificarea erorilor. Prelucrarea datelor spaţiale prezintă mai multe

faze, care se structurează în verificarea şi înlăturarea erorilor mari de digitizare,

construirea topologiei, respectiv, a modelului digital de teren, identificarea şi corectarea

eventualelor erori.

Reproducerea formei/topografiei terenului sub forma unei „suprafeţe” în spaţiu

prin interpolarea curbelor de nivel, fiecărui element de suprafaţă fiindu-i atribuite

coordonatele georeferenţiale x, y şi z (longitudine, latitudine, altitudine), constituie

modelul digital al terenului (MTD), (fig. 4).

Există un număr foarte mare de metode de interpolare, fiecare prezentând avantaje

şi dezavantaje mai mari sau mai mici. Triangulaţia este una din metodele cele mai des

Page 16: Principii 1

utilizate în modelarea suprafeţelor continui şi reprezentarea formelor de relief, având

avantajul de a se adapta foarte bine la marea varietate topografică.

Fig. 4. Exemplu de MDT pe limita estică a bazinului montan al Prahovei (Oprea, 2005)

Principalul dezavantaj în crearea MDT-ului din interpolarea curbelor de nivel este

tendinţa de uniformizare a suprafeţei terestre între două curbe, prin înglobarea unor

detalii, „netezindu-se” în acest fel terenul. Acest lucru este cu atât mai dezavantajos în

zonele joase, cu diferenţe mici de nivel, unde absenţa informaţiei duce la crearea unor

triunghiuri mari, care înglobează particularitatea locală.

Astfel, alegerea metodei de interpolare se face în funcţie de tipul de suprafaţă care

urmează a fi generată. Metodele de interpolare pot fi clasificate în metode globale sau

locale şi, de asemenea, în metode exacte şi inexacte. Un interpolator „global” generează o

suprafaţă folosind tot setul de date dintr-o dată, spre deosebire de un interpolator „local”,

care utilizează, pentru calcularea noilor valori, doar punctele cele mai apropiate şi de

valori cunoscute, păstrând în acest fel particularitatea locală. Metodele de interpolare

exactă reţin valorile originale ale sursei de date, iar cele inexacte pot genera noi valori

punctelor din sursa de date.

Stabilirea rezoluţiei MDT este, de regulă, un compromis între fidelitatea

reprezentării topografice şi respectarea limitelor practice ale surselor de date.

Determinarea rezoluţiei care să se potrivească cu informaţia conţinută în sursele de date

este importantă, pentru că influenţează direct stocarea eficientă a informaţiei.

Din cadrul unui MDT se pot obţine date privind:

topografia văilor, torenţilor, versanţilor etc., pante ale elementelor

suprafeţelor (ale versanţilor, văilor, albiilor etc.);

direcţia de scurgere a apelor pluviale;

direcţia şi zonele de acumulare ale apelor pluviale;

formarea torenţilor, a afluenţilor, precum şi delimitarea bazinelor

hidrografice, cu identificarea conexiunilor (confluenţe, bifurcaţii);

profile longitudinale şi transversale ale râului şi afluenţilor, pante, distanţe,

harta zonelor inundate;

hărţile arealelor cu anumite potenţialităţi, pretabilităţi, vulnerabilităţi sau

supuse anumitor pericole.

Page 17: Principii 1

3.2.13. Metoda desenului ştiinţific după natură şi procedee de realizare.

Observaţia, informaţia primară, analiza pe teren şi aprecierea mentală a raportărilor

geometrice spaţiale în relaţie de timp, reprezintă ceea ce „simte”, măsoară, probează,

urmăreşte specialistul pe teren. El caută să identifice sursele, să imagineze un model de

desfăşurare, care să-l conducă în momentul observaţiei, la un efect de stop cadru. El

trebuie să descrie grafic şi să recreeze prin modelare evoluţia fenomenului/procesului

pentru a da soluţiile cerute.

Operaţiunea de cartare se efectuează pe teren şi, complementar, în birou, pe hărţi,

material grafic, aerofotograme etc., de către un specialist sau o echipă interdisciplinară de

specialişti.

O modalitate eficientă în identificarea problematicii pe teren o reprezintă desenul

ştiinţific după natură. Acesta poate completa mult mai elocvent decât o fotografie

produsul cartografic final, atunci când se transmit informaţii genetice, relaţionale, mai

ales în perspective de ansamblu. Fotografia redă fidel individualul sau pitorescul, dar prin

neselectarea informaţiei, ea devine dificil de interpretat în cazul imaginilor panoramice,

cu trimitere directă în susţinerea unei succesiuni de interrelaţii.

Dacă desenul după natură nu îndeplineşte cerinţele estetice, el poate servi doar

muncii de identificare a problematicii pe teren, produsul cartografic final fiind completat

prin fotografii, în care să fie puse în evidenţă (prin haşuri, îngroşarea conturului, săgeţi

etc.) obiectele şi relaţiile de interes(fig. 5).

Fig. 5. Exemplu de punere în evidenţă pe o fotografie a unor elemete morfologice şi antropice

Page 18: Principii 1

Desenarea obiectelor cât mai veridic, cu determinarea corectă a direcţiei liniilor şi

cu înfăţişarea proporţională a suprafeţelor, presupune observarea nepărtinitoare, obiectivă

a realităţii. Este vorba despre un proces mintal, complex şi individual, având la bază

conduita unui autodidact care, pe calea introspecţiei, prin observarea, cunoaşterea şi

perfecţionarea propriei persoane, urmăreşte dezvoltarea nivelului de sensibilitate

perceptuală a realităţii.

Alături de acest proces, care ţine de individualitatea fiecăruia, există câteva repere

metodologice care permit observaţia ştiinţifică şi metodologia reprezentărilor grafice.

Între schiţa de hartă şi desenul ştiinţific după natură (fig. 6) există diferenţe de

abordare, metodologie, complexitate şi funcţionalitate. Schiţa de hartă redă în plan

realitatea de teren, la scară foarte mare (1:500, 1:200), prin semne convenţionale

standardizate sau noi, concepute în funcţie de cerinţele concrete pe care le ridică studiul.

Desenul după natură este o reconstituire interpretată ştiinţific a realităţii tridimensionale,

cu o larghă adresabilitate şi un înalt impact vizual.

Fig. 6. Desen ştiinţific şi schiţă de hartă într-un sector de luncă

În procesul de analiză a obiectivului, pentru realizarea desenului după natură, se

desfăşoară o succesiune de operaţii care se referă la:

stabilirea unui punct optim de observaţie;

identificarea obiectelor de interes major şi secundar;

observarea formei generale a obiectelor care urmează a fi reprezentate;

„descompunerea” lor în suprafeţe cu orientări şi înclinări diverse;

notarea perspectivei: din faţă, profil, din ce unghi apar ele observatorului;

identificarea poziţiei obiectelor de interes faţă de orizont: deasupra, în

dreptul sau sub linia de orizont;

stabilirea dimensiunilor principale: lăţime, înălţime.

Pe teren, prima etapă o reprezintă observaţia ştiinţifică dintr-un punct cu

perspectivă optimă, în funcţie de scopul studiului.

Page 19: Principii 1

Ca principiu de bază, observaţia ştiinţifică pleacă de la prezent şi caută să

înţeleagă trecutul, încercând să-l reconstituie prin urmele lăsate. De exemplu, în

observarea, identificarea şi redarea reliefului fluvial, se începe cu reperarea firului apei,

ca fiind elementul evident. Curentul de apă principal se canalizează în lungul unei forme

cu aspect de jgheab, care se delimitează spre exterior prin maluri. Malurile pot fi abrupte

sau, dacă sunt line, se continuă spre firul apei printr-o plajă cu material mai mult sau mai

puţin grosier. Pornind de la firul apei spre exterior, ochiul şi mintea încep să înregistreze

schimbările de imagine. Acestea sunt, la un prim nivel de interpretare, schimbări de

planuri: planul orizontal al nivelului apei, planul înclinat, care limitează apa şi se

desfăşoară spre exterior etc.

Odată finalizat primul proces de „scanare” a imaginii care se deschide în faţa

ochilor geografului, în etapa a doua se reia operaţiunea, dar pe o altă treaptă de

complexitate.

Pornind tot de la firul apei spre exterior, întâi pentru o jumătate, apoi pentru

cealaltă jumătate a cadrului, se identifică şi se atribuie îmbinările de planuri unor diverse

forme de relief: albie minoră limitată de mal abrupt, continuată cu albie majoră internă

etc. Reluarea procesului permite înregistrarea detaliilor morfometrice (înălţimi, lungimi),

identificarea formelor de relief, a constituţiei lor petrografice, a vegetaţiei şi utilizării

terenurilor, a elementelor de dinamică etc.

Perspectiva de observaţie se bazează pe aprecierea din vedere a proporţiilor şi a

raporturilor dintre linii. Această apreciere se face cu ajutorul creionului ţinut fix, între

vârfurile degetelor, în aşa manieră ca degetul mare să aibă libertatea de a se ridica sau

coborî pe creion, pentru a marca diferitele puncte de reper (fig. 7). Măsurătoarea se face

ţinând ochiul închis şi braţul bine întins, privind din acelaşi loc şi din aceeaşi poziţie,

mişcând numai ochiul. Evaluarea din ochi trebuie făcută întotdeauna de la dreapta la

stânga pentru linii orizontale şi de jos în sus pentru cele verticale, ca unitate de măsură

lăsându-se dimensiunea cea mai mică.

Fig. 7. Aprecierea proporţiilor cu ajutorul creionului

Page 20: Principii 1

Perspectiva de observaţie depinde de distanţa la care se află diferitele obiecte,

direcţia din care acestea sunt privite (faţă, stânga, dreapta) şi înălţimea la care se găsesc

faţă de ochiul observatorului.

Interpretarea genetică a faptelor constituie nivelul final al observaţiei ştiinţifice de

teren. În exemplul ales, acesta poate fi schimbarea de curs identificată în luncă, prin

existenţa unei albii părăsite, cu funcţionalitate temporară. Gradul de acoperire cu

vegetaţie şi tipul acesteia oferă indicii asupra perioadei de mutare a cursului, succesiunea

malurilor line şi abrupte indică tendinţele actuale de meandrare, existenţa ostroavelor, a

multitudinii lor şi granulometria aluviunilor constituie repere privind competenţa râului şi

modurile dominante de transport, corelabile cu influenţele antropice etc. În acest stadiu,

observaţia ştiinţifică necesită în mod obligatoriu integrarea, pe baza sintezei, a

informaţiei parţiale (morfometrice, morfografice, morfogenetice şi dinamice), într-un

tablou logic-coerent, care să explice realitatea.

A treia etapă constă în realizarea propriu-zisă a schiţei de hartă sau/şi a

desenului după natură, pe care să se evidenţieze observaţiile de interes detaşate din

analiza ştiinţifică. Schiţa de hartă se completează prin cel puţin două-trei profile

transversale şi longitudinale, care se execută pe teren sau, ulterior, la birou..

Execuţia desenului parcurge o succesiune de operaţii, care pot fi sistematizate în

trei faze:

prima fază a desenului constă în trasarea unui cadru, a unui dreptunghi

convenţional, prin punctele extreme ale modelului. Coala de hârtie sau

caietul de teren se orientează în sensul celei mai mari dimensiuni;

a doua fază de execuţie o reprezintă raportarea la acest cadru a unor vizări

multiple, marcând raportul liniilor (înălţime, lungime, adâncime) şi al

suprafeţelor care compun obiectul/obiectele de interes. Se fixează linia de

orizont şi punctul/punctele de fugă. Linia de orizont, punctul de vedere şi

liniile de fugă sunt determinate de poziţia desenatorului faţă de obiectele

din faţa sa;

a treia fază constă în redarea detaliilor şi în accentuarea părţilor umbrite

3.2.13.1. Linia de orizont, linii de fugă, punct de vedere. Prin orizont sau linie de

orizont se înţelege linia care pare a delimita cerul de pământ saude apa mării. Această

linie aparentă reprezintă orizontul vizual. Într-un tablou, linia de orizont marchează

planul cel mai îndepărtat în raport cu baza inferioară a acestuia. (linia de pământ). Spaţiul

delimitat prin linia de orizont şi baza inferioară a tabloului se numeşte plan terestru.

Spaţiul care trece în sus de orizont se numeşte plan aerian. Întotdeauna, linia de orizont

se găseşte la înălţimea ochiului observatorului, fiind în funcţie de poziţia desenatorului.

Toate obiectele care se află sub linia de orizont se prelungesc prin linii ce tind să se

întâlnească pe linia de orizont. Aceste linii reprezintă liniile de fugă. Liniile de fugă

aşezate la înălţimea ochiului se confundă cu linia de orizont.

Punctul de vedere sau punctul principal de fugă este punctul care se găseşte pe

linia de orizont în faţa observatorului, în dreptul ochiului acestuia. (fig. 8). Chiar dacă

privirea se deplasează pe verticală sau orizontală, punctul de vedere rămâne neschimbat

dacă desenatorul nu îşi mişcă capul. Toate liniile de perspectivă văzute din faţă sau toate

liniile perpendiculare, fie la baza tabloului sau linia de pământ, fie la linia de orizont, se

îndreaptă către punctul principal de vedere.

Page 21: Principii 1

Fig. 8. Linia de orizont, linia de pământ, linii de fugă, punctul de vedere şi puncte de distanţă

(Armaş,Damian 2001)

În afară de punctul de vedere, , după poziţia obiectelor aşezate în tablou, există şi

alte puncte de fugă, numite puncte accidentale. Ele indică direcţia şi se găsesc

întotdeauna pe linia de orizont.

Spaţiul cuprins între obiectul desenat şi desenator se numeşte distanţă.

Distanţa are ca efect micşorarea dimensiunii obiectelor şi deformarea lor, dar şi

atenuarea gradată a intensităţi coloraţiei, până la un gri uniform.

Pentru redarea perspectivei, această distanţă se raportează şi se fixează pe tablou

prin intermediului Punctului distanţă. Acesta este un punct de fugă plasat pe linia de

orizont, la stânga sau la dreapta punctului de vedere, la aceeaşi distanţă la care se află

observatorul de obiectul pe care îl desenează. Liniile orizontale care fac cu baza tabloului

unghiuri de 45º fug la punctul de distanţă, iar cele care se înscriu între 45º şi 90º fug la

Page 22: Principii 1

puncte accidentale. Pentru ca ochiul să cuprindă un obiect în toată înfăţişarea sa, acesta

trebuie privit de la o distanţă de trei ori mai mare decât dimensiunea sa maximă. De

exemplu, un arbore cu o înălţime de 10 m urmează a fi desenat de la o depărtare de 25-30 m.

Liniile paralele cu baza tabloului sau cele perpendiculare pe ea rămân paralele,

numai că aceste linii, ca şi obiectele care se sprijină pele, se vor reda micşorat, pe măsură

ce sunt mai îndepărtate.

3.2.13.2. Redarea înălţimii, lăţimii şi adâncimii obiectelor (scările de fugă). Cu

cât obiectele sunt mai îndepărtate, cu atât ele par mai mici. Ca să poată fi redată înălţimea

lor corectă, în funcţie de distanţa la care se află de observator, trebuie construită o scară a

înălţimilor. De exemplu, în cazul unui şir de stâlpi, se duce de la baza şi din vârful celui

mai apropiat câte o linie de fugă; acestea se vor întâlni într-un punct pe linia orizontului.

Înălţimea stâlpului următor se va afla ducând o orizontală din linia de fugă bazală, de pe

care se va ridica o perpendiculară pe cealaltă linie de fugă.. Înălţimea acestei

perpendiculare corespunde cu înălţimea corpului a cărui reprezentare se doreşte (fig. 9).

Fig. 9. Redarea corectă a înălţimii obiectelor din planul îndepărtat (Armaş, Damian 2001). Scara

înălţimilor se construieşte ducând din baza şi vârful obiectului apropiat câte o linie de fugă la linia de

orizont. Din baza obiectului situat în planul doi se construieşte o orizontală spre linia de fugă inferioară.

Înălţimea obiectului este dată de mărimea perpendicularei dusă spre linia de fugă superioară. Este necesar

ca obiectele vizate să prezinte înălţimi identice sau foarte apropiate.

Page 23: Principii 1

Lăţimea obiectelor din planul mai îndepărtat se reprezintă într-un mod

asemănător, pe linii de fugă trasate din extremităţile obiectului din primul plan (fig. 10).

Fif. 10. Redarea corectă a lăţimii obiectelor din planul îndepărtat (Armaş, Damian, 2001). Scara

lăţimilor/lungimilor se construieşte plecând de la linii de fugă duse din extremităţile laterale ale obiectului

din planul apropiat. Lăţimea obiectelor din planurile îndepărtate este fixată între limitele dreptelkor. Se

presupune că obiectele vizate au dimensiuni asemănătoare.

În profunzime, distanţa dintre obiecte pare să se micşoreze, deşi ea rămâne

constantă. Măsura în care trebuie apropiate între le obiectele din fundal, pentru a reda

această iluzie a adâncimii, se obţine prin metoda paralelelor.

În cazul unui şir de arbori plantaţi la distanţe egale în lungul unei şosele sau mal,

se va desena înălţimea celui din primul plan. Din vârful şi baza sa se vor duce drepte la

punctul de vedere. Se va reprezenta şi ultimul copac. Din vârful primului arbore se va

duce o orizontală la baza tabloului (linia de pământ), care se va împărţi în atâtea părţi

egale câţi arbori mai sunt de reprezentat. Ultima diviziune se va uni cu vârful ultimului

copac şi va fi prelungită până intersectează linia de orizont. Punctul de intersecţie se va

uni cu toate celelalte diviziuni (5, 4, 3, 2, 1). Din punctele 5’, 4’, 3’, 2’, 1’, se vor coborî

perpendiculare pe cealaltă linie de fugă. (fig. 11.).

4. Procedee de cercetare geografică

Procedeele cercetării geografice pot fi clasificate în: procedee specifice, în special

cele care ţin de cercetare de teren şi reprezentarea fenomenelor şi obiectelor de cercetat

pe hărţi tematice, şi procedee generale, care aparţin sferei ştiinţei, dar care „îmbracă” o

expresie particulară în geografie.

Page 24: Principii 1

Geografia, ca ştiinţă a spaţiului terestru, care dispune de modalităţi specifice de

expresie cartografică a faptelor, presupune cunoaşterea şi aplicarea procedeelor de

întocmire şi citire a hărţilor tematice, a strategiilor de reprezentare grafică şi cartografică.

Fig. 11. Redarea perspectivei obiectelor prin metoda paralelelor (Armaş, Damian, 2001). Când distanţa

dintre obiecte este aceeaşi, iluzia apropierii corpurilor din planurile îndepărtate se obţine prin trasarea

liniilor de fugă spre punctul de vedere (PV), pornind din vârful şi baza corpului din planul îndepărtat.

Aceasta deoarece proprietăţile şi caracteristicile lumii reale sunt cuantificate printr-un

proces de abstractizare, fiind redate pe hărţi prin intermediul punctelor, liniilor şi

arealelor, care constituie resursele de reprezentare vizuală. Aceste modalităţi de

vizualizare pot fi folosite în mod individual sau combinat, în funcţie de scopul şi

complexitatea hărţii. Este nevoie de multă practică pentru a alege strategiile cele mai

sugestive pentru redarea simbolică a elementelor geografice pe o hartă tematică.

Totodată, în activitatea de cartografiere trebuie luat în considerare un spor de

reprezentare pentru combaterea „factorului de ignoranţă”. Prin cartografiere se poate

accentua mesajul printr-o gabaritare mai mare a datelor sau a graficii de reprezentare.

Strategiile de reprezentare diferă mult, în special, în funcţie de natura

fenomenelor care urmează a fi redate. În acest sens, se pot distinge trei niveluri de

reprezentare: redarea Informaţiilor calitative – nominale (prin semne convenţionale care

se regăsesc în atlase de semne convenţionale), redarea celor cantitativ-statistice şi

calitative – ordinale (cartograma, metoda arealelor etc.) şi reprezentarea pe scări

proporţionale (diagrame, cartodiagrame).

Page 25: Principii 1

În funcţie de scopul urmărit, resursele vizuale pot fi combinate în mod variat. De

exemplu, în evidenţierea mai multor informaţii asupra unei singure variabile pot fi

folosite concomitent mai multe resurse vizuale. Pe harta arealelor biogeografice, arealul

unor unităţi taxonomice poate fi redat prin metoda fondului calitativ, iar tendinţele lor

evolutive prin linii de mişcare.

Sub aspect istoric, procedeele geografice au fost pentru prima dată sistematizate

în geografia românească de către Simion Mehedinţi, în lucrarea sa monumentală Terra,

introducere în geografie ca ştiinţă (1931).

Principalele procedee geografice la care făcea referire Simion Mehedinţi sunt:

observarea faptelor geografice (care poate fi: directă – staţionară sau

experimentală; şi indirectă – vizuală şi instrumentală, urmărind aspecte

legate atât de dinamică, cât şi de formă);

măsurarea şi descrierea lor (descriere care trebuie să fie exactă,

cantitativă, explicativă, comparativă în timp şi spaţiu, estetică);

reprezentarea grafică şi cartografică;

clasificarea faptelor geografice din perspectivă tipologică, funcţională şi

taxonomică.

În prezent, aceste procedee apar îmbogăţite prin procedee generale, precum cele

statistice descriptive şi inferenţiale în prelucrarea sistematică a datelor, în vederea

reliefării unor legături între fenomene.

Un alt aspect important, care se regăseşte în geografia fizică românească, în

special după anul 1995, este introducerea anchetei sociale, ca posibilitate de a testa

modalităţile de relaţionare antropică la problemele de mediu, de risc şi hazard, ca urmare

a capacităţilor perceptuale specific umane şi a influenţelor socio-economice şi culturale.

Prin intermediul procedeului de regionare, geografii fizicieni au o contribuţie

majoră în probleme privind amenajarea teritoriului în sensul dezvoltării durabile. Plecând

de la ideea că „ştiinţa trebuie să fie în stare să ne satisfacă trei trebuinţe principale:

condensarea cunoştinţelor, prevederea cursului viitor al naturii şi explicaţia fenomenelor

naturii” (Harré, 1963, p. 107), vom marca trei din procedeele generale: descrierea,

explicaţia şi prognoza (previziunea).

Descrierea înseamnă a răspunde la întrebarea „ce este”, iar apoi la întrebarea

„cum”. Descrierea începe prin a fi „realistă” (exactă şi cantitativă) şi sfârşeşte prin a fi

relaţională (explicativă şi comparativă). Cu ajutorul ei se inventariază, clasifică,

sistematizează cunoştinţele şi se stabilesc relaţii-temporale, de ordine şi succesiune între

fenomene. Pentru a fi corectă, este necesară stabilirea criteriilor în funcţie de care se vor

face clasificările. În principal, pot fi diferenţiate două tipuri de descriere: cantitative şi

calitative.

Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea

lor în termeni observabili şi acţionali. De exemplu, pentru a defini operaţional conceptul

de „risc natural” înseamnă a preciza condiţiile în care un fenomen natural legic devine

risc, doar în raport cu o anumită comunitate umană, vulnerabilă la acel eveniment. Alături

de operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori, descrierile calitative

presupun şi categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii

riguros stabilite, concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu

conservă decât relaţiile de echivalenţă şi de diferenţă între fenomene.

Page 26: Principii 1

Descrierile cantitative introduc, aşa cum le arată şi numele, relaţii cantitative între

fenomenele/obiectele studiate, afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de

caracteristica avută în vedere. Acest tip de descrieri presupun două operaţii necesare:

măsurarea (atribuirea unei valori cantitative) şi numărarea (atribuirea unei frecvenţe).

Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi răspunde la

întrebarea „de ce”. Ea urmăreşte surprinderea dinamicii i a interacţiunii fenomenelor,

formularea unor legităţi. „Explicaţia răsare din integrarea faptelor într-un sistem complex

de relaţii succesive, constante şi generale” (Pavelcu, 1972, p. 283).

În sens larg, explicaţia desemnează tot ceea ce clarifică, sporind senzaţia de

înţelegere a fenomenelor investigate. „A explica înseamnă a urca pe scara necesităţi”

(Espinoza, 1996, p. 47, citat de Armaş, 2006). Explicaţia înseamnă, totodată, ridicarea de

la un nivel de abstractizare inferior spre altul superior, definind progresul cunoaşterii spre

niveluri tot mai înalte de necesitate şi universalitate.

Într-un sens restrictiv, explicaţia este redusă la un proces deductiv. Hempel (1965)

considera un fenomen ca fiind explicat, dacă acesta putea fi dedus din compoziţia a două

ansambluri de fapte: din legile generale care îl guvernează şi din condiţiile particulare în

care a apărut. Hempel a introdus în filozofie modelul „explicaţiei prin subsumarea de

legi”, care conţine două submodele: nomologic-deductiv (răspunde la întrebările „de ce s-

au întâmplat lucrurile” şi „de ce era de aşteptat ca lucrurile să se întâmple”) şi inductiv-

probabilistic (justificând mai mult anumite aşteptări şi predicţii: „de ce lucrurile care s-au

întâmplat erau de aşteptat sau nu”).

Pentru ca explicaţia geografică să fie cât mai corectă, este necesară specificarea

sistemului explicativ, care constă în alegerea şi delimitarea variabilelor studiate,

eliminarea, pe cât posibil, a surselor de eroare, stabilirea limitelor sistemului, lărgirea sau

îngustarea sistemului explicativ. Prezenţa unor factori necontrolabili, a unor fenomene şi

interferenţe neprevăzute nu pot fi complet eliminate, ci, eventual, diminuate.

Explicaţia presupune şi, totodată, trebuie fundamentată pe înţelegerea

fenomenelor. Explicaţia face parte integrantă din înţelegere, dar nu se identifică cu

aceasta. Înţelegerea implică în plus două particularităţi: rezonanţa psihologică şi

intenţionalitatea. Înţelegerea este considerată un fel de empatie sau de recreare în

subiectivitatea cercetătorului a obiectivităţii obiectului de studiu.

Prognoza (previziunea) se referă la anticiparea existenţei sau a desfăşurării

fenomenelor cercetate, pornind de la legile generale şi condiţiile în care acestea vor avea

loc. Proba că o ştiinţă se apropie de realitatea de studiu este dată de capacitatea ei de

prognoză. Prognoza include un anumit grad de incertitudine i, respectiv, probabilitatea în

estimarea evoluţiilor.

Între prognoza ştiinţifică şi explicaţie există o strânsă legătură. Din punct de

vedere al structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunând un proces deductiv.

Dacă explicaţia deduce un fenomen observat din legile generale sau din condiţiile

particulare în care el se produce, previziunea, pornind de la aceleaşi legităţi şi condiţii

particulare, va deduce fenomenul care se va produce. „Singura diferenţă între cele două

este momentul când sunt făcute: prognoza se face înaintea evenimentului, explicaţia

după” (Matalon, 1994, p.646). Cu alte cuvinte, dacă predicţia priveşte înainte, anticipând

fenomenele, explicaţia priveşte înapoi, de la ceea ce este, la ceea ce a fost. În consecinţă,

capacitatea de a explica, atrage după sine capacitatea de a prevedea cursul evenimentelor.

Page 27: Principii 1

Pe de altă parte, validarea unei teorii înseamnă a confrunta în experienţă prognozele pe

care le implică. O teorie incapabilă a prevedea, devine imposibil de probat.

Totodată, explicaţia i prognoza nu se suprapun. Există prognoze fără explicaţii, pe

baza unor regularităţi trecute (extrapolare temporală) sau a unei legi empirice, fondată pe

o simplă deducţie. Există însă şi explicaţii fără valoare predictivă, ca urmare a unui

număr foarte mare de condiţii presupuse (greu de reconstruit).

Spre deosebire de explicaţie, prognoza ne apropie de practică, furnizând elemente

care pot fi integrate în decizii şi oferind, astfel, caracter pragmatic ştiinţei. Prognoza are o

mare valoare practică, pregătind pentru acţiune, dar şi teoretică, ajutând la elaborarea

unor noi perspective asupra fenomenelor şi evenimentelor de cercetat.

Notele de curs au la bază lucrarea „TEORIE ŞI METODOLOGIE

GEOGRAFICĂ”, autor Iuliana Armaş, 2006, Editura Fundaţiei România

de Mâine