Principalele ocupaţii ale omului medieval

În secolul al X lea, duşmanii Europei creştine au fost în final pacificaţi, alungaţi sau

opriţi. Astfel odată ce presiunile din afară au dispărut europenilor le-au trebuit doar două secole

pentru a crea o civiliyatie dinamică cu oraşe prospere, catedrale şi universităţi, sisteme legale şi

intelectuale sofisticate, administratori instruiţi, o retea comercială internaţională şi o varietate

bogată de meşteşugari talentaţi.1

Aceasta era o realizare importantă, dar nu şi o transformare completă a societăţii,

economia Occidentului medieval fiind în continuare una de subzistenţă, o economie care avea

drept ţel depăşirea necesităţilor. Subzistenţa varia după diferitele pături sociale. Pentru

majoritatea covărşitoare a populaţiei- tărănimea- era suficient să aibă asigurată subzistenţa în

sensul strict al cuvântului: hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă. Pentru păturile sociale superioare

subzistenţa comporta satisfacerea de nevoi mai mari, ea trebuind să le îngăduie să-şi ţină rangul,

să nu decadă; traiul lor era asigurat în mica parte de importurile străine şi pentru tot restul de

munca maselor- tărănimea. Drept urmare economia Evului Mediu era esenţialmente agrară,

întemeiată pe pământ, ţărănimea asigurând bazele economice medievale, fiind totodată una din

principalele ocupaţii.2

Pământul și economia agrară erau într-adevăr baza și elementul esențial al vieții materiale

al Evului Mediu timpuriu, și numai,și a tot ce putea ea să condiționeze: bogăția, putere socială și

politică. Cu toate acestea viața economică a celor care o practicau- țăranii- era caracterizată de o

accentuată sărăcie, determinată de sistemul rudimentar de cultură și nivelul slab al tehnicii

agricole. Utilajul agricol era încă primitiv. Pământul este rău lucrat, arăturile nu sunt adânci.

Aratul antic, portivit de astfel pentru solurile superficiale și terenurile accidentate din domeniul

mediteranean, mai dăinuiește.

Intensificarea arăturii rezultă în Evul Mediu mai mult dintr-o repetiție a muncii decât

dintr-o perfecționare a utilajului.S-a răspândit practica a trei arături, și chiar la patru la finele

secolului al-XIII-lea și începutul secolului al-XIV-lea, dar rămâneau necesare muncile de

completare, acestea fiind la rândul lor de o eficacitate limitată.După o primă arătură, bulgării de

pământ erau adesea fârâmați cu mâna, precum arată o miniatură a Psaltirei engleze a lui Luttrell

1 2

la începutul secolului al-XIV-lea.Pentru plivit, care nu se executa în tot locul, se foloseau la

tăierea scaieților și buruienilor niște unelte rudimentare, un fel de furcă și o seceră având drept

coadă o prăjină. Această carență de utilaj ar fi putut într-o oarecare măsură fi îndreptată de

îmbogățirea solurilor prin gunoiere, dat și în acest sector slăbiciunea agriculturii medievale era

încă și mai flagrantă.Desigur, îngrășămintele chimice, artificiale nu există, rămân cele naturale,

care sunt la rândul lor cu toul insuficiente.

În ceea ce privește modalitatea prin care se obținea terenul arabil, trebuie amintită

defrișarea sau incendierea pădurilor, arbuștilor și mărăcinișului. Terenul obținut era cultivat până

la epuizare, după care era părăsit pentru o perioadă destul de lungă ( 50 de ani, poate chiar mai

mult ).Pe terenurile care urmau să fie desțelenite, mai întâi se se da foc mărăcinișului sau

arbuștilor; altmiteri rudimentarele pluguri, în întregime de lemn la început, n-ar fi putut pătrunde

în pământul tare. Căldura și cenușa uscăturilor fertilizau brazdele, deși după cum am menționat

mai sus, ferilizarea se putea obține și prin îngrășăminte naturale. Acestea din urmă fiind într-o

cantitate atât de mică, lucru datorat unor cauze secundare, ca de pildă ravagiile pricinuite de

molimă, dar mai ales de faptul că fânețele trec în rândul al doilea, dupâ ogoare.Astfel erau

folosite doar pentru grădina de zarzavat și pentru vie.

În aceste condiții, productivitatea solului era foarte scăzută. De regulă randamentul mediu

era de două boabe la unul semănat. Când la un bob însămânțat țăranul obținea trei boabe în loc

de două, creșterea era considerabilă: însemna că își dublase provizia, că își putea reduce

suprafața lucrată necesară întreținerii familiei sale, că își ușura viața putând plăti în produse o

parte din corvezile la care era obligat. În cazuri excepționale, randamentul mediu la grâu era de

patru boabe la unu însămânțat ( un sfert din această recoltă trebuind să fie reținută pentru

însămânțarea următoare ). Azi, randamentul mediu la grâu este de 20 de boabe la unul semănat;

dar până târziu, până în secolul al XIV-lea , raportul dintre cantitatea însămânțată și cea recoltată

nu trecea de unul la patru.

În perioada caroligiană se mai păstra încă sistemul roman de asolament bienal, adică de

alternare tot la doi ani a recoltei; într-un an câmpul era însămânțat, iar în anul următor era lăsat

să se odihnească. Odată însă cu secolele IX-lea și XIV au loc câteva inovații de o importanță

decisivă pentru progresul agriculturii. Se face înlocuirea parțială a asolamentului bienal prin cel

trienal, care ajunge la rezultatul de a nu lăsa pământul fără cultură decât un an din trei, în loc de

un an din doi, sau mai degrabă de a folosi cele doua treimi ale suprafeței de cultură în loc de

jumătate. Cu toate acestea asolamentul trienal pare să fie răspândit mai încet și mai fragmentat

decât s-a crezut. În climatul mediteranean, pe pămînturile sărace, asolamentul bienal persistă.

O altă invenție important în agricultura medieval a fost cea a plugului greu: prevăzut cu

un cuțit vertical care despica terenul, la mijloc cu un brăzdar care reteza tulpinile și rădăcinile

rămase în pământ, și la urmă cu o cormană- lamă metalică ușor curbată, care răsturna brazda

tăiată de cuțitul vertical. Greutatea acestui cap de plug a făcut să i se adauge două roți- spre a

opri cormana să pătrundă prea adânc. Plugul greu trecea o singură dată pe camp, în timp ce

plugul ușor trebuia să treacă de două sau de trei ori, de fiecare dată trăgând brazde perpendicular

pe cele anterioare. Plugul greu era eficace pentru trenurile tari, argiloase și noroioase din Europa

Septentrională, care necesitau o arătură mai adâncă; dar era mai puțin util pentru cele afânate,

pietroase din zonele meridionale, unde natura solului impunea ca arătura solului să fie mai

superficial- ceea ce se putea efectua folosindu-se în continuare plugul ușor de lemn.

Consecințe importante pentru productivitatea ogoarelor a avut și o altă invenție: grapa,

atestată icongrafic din secolul XI. Trasă de-a lungul brazdelor, grapa îngropa boabele semănate,

făcând astfel de prisos alte arături suplimentare în acest scop, cum se făcea până atunci.

În secolul IX-lea apare și se răspândește jugul aplicat frontal boilor: și, mai ales

înhămatul cailor- care încep să fie folosiți acum în muncile agricole- printr-un jug circular.În

aceiași perioadă oamenii Evului Mediu au descoperit ( un lucru la care romanii nu s-au gândit

niciodată ) că forța de tracțiune a cailor crește dacă sunt înhâmați unii în spatele altora. În sfărșit,

o altă inovație a sporit randamentul calului, odată cu secolul XI-lea, i s-au aplicat potcoave

prinse cu cuie de oțel moale.

In cea ce privește peisajele agricole, în care țăranii europeni iși desfașurau activitatea,

este de menționat diversitatea caracteristică acestui mediu. De aceea diferențele în viața agricolă

nu sunt puține, iar cu toate că țăranii aparțineau în marea lor majoritate aceleiași clase de mici

producători, profilul omului de la țară își schimbă trăsăturile de la o regiune la alta. De pildă

zonele muntoase de la Pirinei la Masivul Central, de la Alpi la Apeninei și la Balcani, erau în

general caracterizate de niște suprafețe relative modeste de terenuri cultivate cu cereal, în

comparație cu marile întinderi acoperite de păduri și fânețe. Alte suprafețe mai joase, puțin

populate, acoperite cu mlaștini și bălți, ca Maremma sau anumite pământuri din Sardinia,

prezentau un aspect asemănător în multe privințe cu cel de la munte. Altele ca Meseta, interiorul

Siciliei si întinderi de pământ din Europa Centrală, cunoșteau o masivă prezență a gâului și a

altor cereale. Altundeva, dimpotrivă, ca pe colinele toscane și în alte porțiuni din Italia central-

nordică, se afirmase cu timpul, chiar în ultimile veacuri ale Evului Mediu, o policultură intensivă

de cereal, vii și plante roditoare. În alte regiuni, mai ales mediteraneene, se plantaseră

dimpotrivă, monoculture arboricole sau măcar culturi prevalate și caracteristice, ca măslinul în

împrejurimile Sevillei sau în Puglia, pe lângă lacurile italiene subalpine și în câteva zone din

Liguria, vită- de- vie în grădinile din Conca d`Oro și în multe sate din Calambria și Campania.

Urmele mai avansate ale agriculturi arabe, mai ales în ceea ce privește sistemele de

irigație, se păstrau în anumite zone din jurul Valenciei, Sevillei și la Palermo. În alte părți unde

clima nu permitea cultura măslinului, a fost răspândită cultura nucului, care putea furniza nu

numai ptrețioasele fructe, ci, și ulei comestibil și pentru iluminat. În sfârșit, multe zone agricole,

nu numai la munte , păstrau urmele evidente a unui echilibru complet răsturnat în favoarea

activităților pastorale transhumante, ca în Provence, în Meseta și Puglia.

Sistemul de cultură dicta, desigur, ritmurile și etapele muncilor agricole. În orice caz ,

pretutindeni, preocuparea principală a țăranului era să asigure propriei familii și celor ce eventual

aveau drepturi asupra pământului cultivat de el sau asupra produselor, producția de cereale, care

constituia peste tot ingredientul fundamental al alimentației umane.

Printre cele mai importante munci agricole ale acestei perioade se afla recoltarea grânelor

precum și muncile destinate culturilor arboricole. Recoltarea grânelor se făcea pretutindeni cu

secera, deseori dințată. Cum arată de altfel și minunatele reprezentări artitice ale lunilor anului în

numeroase biserici din Occidentul european, tulpinile erau retezate sus, pentru a lăsa pe cîmp,

după ce acesta fusese străbătut de spicuitori pentru adunarea spicelor împrăștiate, o hrană

modestă pentru animale, dar și un mijloc elementar de îngrășare a terenului.

Dintre muncile necesare culturilor arboricole demne de amintit sunt cele privitoare la

vița- de- vie, întrucât în pimul rând cultivarea acesteia tinde să se răspândească pe aproape toate

solurile, depășind dificultățile de altitudine și climă.În al doilea rând, pentru că muncile cerute de

vie și de vinificație se întindeau de-a lungul tuturor celor patru anotimpuri; în al treilea rând,

vinul constituia împreună cu pâinea, o componentă fundamentală în alimentație, dar în același

timp un produs de notorietate universală, măcar pentru motive liturgice. Și nu în ultimul rând,

căutarea unor vinuri de preț a reprezentat în secolele studiate de noi, unul din elementele de

distincție pentru păturile sociale superioare, urbane și neurbane.

Printre ocupațiile omului medieval se numără și meșteșugurile. În primele secole ale

Evului Mediu, meșteșugurile erau practicate numai în mediul rural. Fiecare familie își rezolva

singură nevoile imediate, fără o specializare, fără unelte complicate și fără un capital. Tăranul era

și măcelar, și dulgher, și tâmplar; își construia singur casa, ajutat de membrii familiei sau de

vecini; își confecționa și repara singur uneltele, mobila din casă, încălțămintea; soția și fiicele

făceau pâinea, torceau, țeseau, lucrau îmbrăcămintea. Fiecare țăran trebuia să fie, măcar cît de

puțin, și un meșteșugar. În aceste împrejurări, era ușoară trecerea la o activitate artizanală bine

determinată, care să-i procure un oarecare câștig.

O diviziune și o specializare a muncii artizanale exista, în perioada caroligiană, doar în

atelierele marilor domenii,- unde meșteșugarii erau sclavi sau servi. Dar munca lor urmăreau

doar aprovizionarea domeniului, nu producerea de articole destinate schimnului pieței.

Remunerarea meșteșugarului nu era stabilită după criterii fixe, ci după cum stăpânul îi aprecia

abilitatea în muncă. Când lucrătorul muncea singur, era obligat sa-i predea seniorului, ca

redevență, o parte din obiectele produse de el. Dacă reușea să realizeze un surplus de produse, le

putea duce la târgul din apropiere. Aici se efectuau și schimburi de meșteșugari: în secolul XI-

lea, de pildă, cărbunarii ofereau de lemn fierarilor. În această fază, fierarul era meșteșugarul cel

mai prețuit și mai solicitat, pentru că el făcea și potcoave, și cuie, și ciocane, și piesele de fier

pentru pluguri, și hârlețe, și sule pentru cizmari, și nenumărate alte obiecte de uz casnic.

Pe un mare domeniu imperial- unde numărul lor putea fi de ordinul sutelor- meșteșugarii

puteau fi grupați în ateliere, împărțiți în echipe și supravegheați de contramaiștri. Un domeniu

imperial își avea maiștri săi: brutari, morari, măcelari, berari, dugheri, tâmplari, țesători, cizmari,

zugravi, săpunari.

La popoarele europene cel mai vechi meșteșugar care prododucea profesional pentru

vânzare era fierarul. Pentru confecționarea obiectelor cerute în agricultură, fierarul își asocia

adeseori și un tâmlpar; nu arareori se ocupa el însuși și de tâmplărie. Alteori, fierarul era și

sticlier: făcea geamuri, potire din sticlă pentru biserici, sau perle de sticlă pentru diferite

ornamentații. Atelierul unui fierar se bucura de o protecție specială.Legea bavarezilor îl situa

alături de biserică, de castelul ducal și de moară, specificând explicit: Aceste patru edificii

publice sunt edicifii publice și accesibile oricui.

Deși munca fierarului era indispensabilă confecționării uneltelor agricole și casnice,

totuși, obiectul principal al prelucrării metalelor erau armele: spade, coifuri și platoșe. Armele

din fier erau însă foarte rare, chiar și în epoca lui Carol cel Mare.Chiar uneltele principale ale

fierarului, cicanul și nicovala, au fost pentru mult timp- de piatră.