PREŞUL

Madam Moise mergea în stilul ei inconfundabil, ca o vijelie, pe holurile şcolii, iar se întorsese la catedră, şi ce catedră o vechitură şchioapă care stătea să cadă... Mai mare râsul, într-o şcoală prăfuită din periferia unui orăşel uitat de lume, de pe malul Dunării. Fusese inspectoare generală adjunctă, dar se schimbase puterea politică a urbei şi incredibilul se produsese, fusese schimbată din funcţie cu un alt lacheu politic, la fel de limitat ca şi ea. Femeia se credea D-zeu, împrumutase, credea ea şi unele atribute divine, putea să taie şi să spânzure oamenii, de ea depindeau carierele „dascălilor”, D-zeule ce cuvânt te apucă damblaua numai când îl auzi.

Mai avea 10 ani până la pensie, se vroia elegantă, dar se îmbrăca ca o mătură, cu costumele ei taior de poliester, avea trasături rigide, osoase, nu era frumoasă, nici deşteaptă, dar era o femeie puternică, o luptătoare, aşa că şi-a făcut socoteala că mai mult de un an nu o să stea la catedră după care o să revină în forţă pe locul ei mult iubit şi stimat din inspectorat, trecuse fără să stea pe gânduri la alt partid, momentan la putere, aştepta nerăbdătoare să

treacă timpul şi să se întoarcă la locuşorul ei, cel cu odihnă şi cu verdeaţă, parcă seamănă a veşnica pomenire.

Tocmai trecea prin dreptul unei clase când a fost trezită din calculele ei profunde, din visele ei de mărire de un cuvânt „p...”, care reprezenta organul genital feminin, după care grupul de prichindei de clasa a V a, a rupt-o la fugă prin sala de clasă însoţiţi de râsete şi urlete inumane pe care le emiteau micuţii, care semănau cu ale sălbăticiunilor pădurii mai degrabă decât cu sunetele umane articulate.

Madam Moise a trecut netulburată spre cancelarie, probabil nu auzise bine, oricum nu conta, ea era de neatins, cum am mai spus divinitate cosmică, o forţă a universului de care depindeau oamenii. Vorbea tare, aproape urla, cu o voce mereu isterică, care dădea ordine, defect profesional, şefia bat-o vina, apucăturile ei de lider absolut, deşi în noile împrejurări s-ar fi potrivit un ton mai moderat, o minimă decenţă, acum era egală cu toţi ceilalţi, era colega, nu şefa lor.

Ceilalţi o priveau în continuare cu frică, cu prefăcut respect, nu ducea lipsă de pupincurişti, avea destui, oameni care-i erau datori, doar promovase atâtea lichele, nu trebuiau să fie competenţi, trebuiau să fie doar obedienţi. Luase

atâta mită, fără frică, de la mulţi pe care-i titularizase pe bani grei, avea un tupeu fantastic, doar le dăduse diplomă de bacalaureat pe şpagă la un sfert din tinerii, sau mai puţin tinerii, poliţişti din oraş. Le povestea în pauze actualilor colegi de la minuscula şcoală unde activa în prezent cum sancţiona ea oamenii, cum mergea prin inspecţii, cât era de temută, ce strategii bune de ţepuire avea născute din inteligenţa ei atotcuprinzătoare, cum îi perpelea pe toţi la foc mărunt cu ordinele ei de natură sănătoasă bolşevică, unii dintre colegi o priveau cu uimire, situaţia era halucinantă, o femeie demnă de milă care nu realiza micimea, banalitatea poveştii ei de viaţă.

Şcolarii proveneau în marea lor majoritate, într-un procent copleşitor de peste 90% din medii sărace şi foarte sărace, mulţi de etnie romă, aşa că prichindeii aveau un limbaj foarte colorat, unele cuvinte faceau şi pe cele mai serioase „dascăliţe” să roşească, aveau apucături şi gesturi în care imitau instinctele primare, actul sexual nu mai avea nici o taină pentru fragedele lor minţi. Evident nu era vina lor că se născuseră, părinţii lor erau denaturaţi, violenţi, umblau beţi în cea mai mare parte a timpului, nemulţumiţi de sărăcia şi de lipsa de speranţă a vieţii de mâine. Aşadar vlăstarele, copiii lor,

micuţii şcolari erau o copie fidelă a părinţilor, a societăţii în care trăiau, în care violenţele, bătăile, violurile, incestele, erau la ordinea zilei.

Chiar dacă terminau opt clase mulţi nu ştiau să scrie sau să citească, dar trebuiau ţinuţi în sistem, ca profesorii să facă norma, să iasă banii lor de mizerie, dar astea cu cartea erau mofturi, şcolarii trebuiau învăţaţi cu deprinderi mult mai simple, legate de igienă, trebuia să li se explice în amănunt cum să se spele, cum să-şi spele hainele, pentru că erau frecvente epidemiile de gripă, dar şi de râie, de păduchi.

Şcoala era jalnică, clase golaşe, fără mobilier, doar cu bănci vechi care cunoscuseră un secol de existenţă glorioasă, ca şi parchetul care era dat de femeile de servici cu motorină, astfet toată lumea, fără excepţie, mirosea a motorină, ca nişte tractorişti. În clase era un miros înfiorător, de haine murdare, trupuri nespălate, mâncare, mirosuri turbate de salam amestecate cu motorina de pe parchet, toate astea formau un amestec exploziv, aiuritor.

Scaunele profesorilor erau veritabile capcane, care scârţâiau şi se clătinau din toate încheieturile la fiecare mişcare, dacă aceştia aveau curajul să se aşeze trebuiau să o facă cu grijă, riscau să se prăvălească cu picioarele în sus şi cu posteriorul de pământ, spre deliciul

micuţilor, care îi doreu morţi şi îngropaţi pe „dascăli” lor, oricum inspectoratul le recomandase acestora să stea în picioare, să nu se aşeze pe scaun.

Madam Moise îţi amintea cu dezgust de întâlnirea de ieri, de pe stradă cu un om, un moş chefliu, uşor aghezmuit, care s-a luat de ea, i-a zis câteva vorbe pe care după bunul ei obicei avea să le uite foarte repede, nu putea să se ocupe de fleacuri, doar eu hotăra destine.

- Să trăiţi! Salutase bătrânul ironic milităreşte când s-au întâlnit, luând o poziţie de drepţi cu mâna la tâmplă. Da, ce faci bre?

Femeia se uită mirată în jur, oamenii treceau netulburaţi pe stradă, ei i se adresa beţivanul ăsta, nu-i venea să creadă.

- Hai'di bre, ce nu mă mai cunoşti?Râse bătrânul cu vocea lui dogită şi cu

nasul înroşit de alcool, clătinându-se vizibil, nesigur pe propriile picioare.

- Ai ajuns de râsu' curcilor bre, mata mare şi tare inspectoare, generală şi ajunctă, să trăiţi, iar o salută milităreşte, acum te-njură toţi nespălaţii dân şcoală, bre? Ai ajuns preş!

- Ia mai lasă-mă în pace, beţivule, se apucă să ţipe autoritar madam Moise, recăpătându-şi prezenţa de spirit.

- Ai ajuns preş, şterg ăştia pe jos cu tine, degeaba ţipi, te împopoţonezi ca o sorcovă, eşti în căcat până peste cap! Respiri acelaşi aer cu toţi jegoşii bre, nu mai ţine degeaba nasu' pă sus!

- Beţiv nesinţit şi ordinar, veziţi de drumul tău şi lasă-mă pe mine, că-mi port şi singură de grijă, nu am nevoie de sfaturile tale de beţivan.

- Hai'di bre, lasă ciocu' mic. Ce dacă la anu' s-aleg ăştilanţi, o să te pună şi dup'aia o să te dea din nou jos, eşti la mâna lor. Ai ajuns preş bre, te calcă aştia în picioare şi tu plesneşti de fudulă ce eşti! Nu ştii de unde să mă iei, de unde te cunosc? Deh... şi eu un om, ce mai contează, da mata mult rău ai făcut la oameni bre.

- Ia să mă laşi în pace omule, urla ea scoasă din minţi, vroia să treacă, dar individul îi tăiase calea.

- Ba te pune, ba te dă jos, eşti un nimic cocoană, eşti la mâna lor, nu mai ai nici un pic de mândrie, de demnitate în tine, eşti un preş, te calcă ăştia în picioare. Ha! Ha!

Râde omul dezlănţuit, frângându-se de mijloc, fără nici un pic de inhibiţii sau frustrări.

„De unde dracu a mai apărut şi beţivul ăsta”, se gândea ea cu ciudă, „cum vorbeşte nemernicul cu mine, deşi ştie cine sunt şi ce putere am”.

- Ei ai pe dracu, continuă omul neperturbat, parcă i-ar fi citit gândurile! Ce ai semănat, aia

culegi. Şi ai grijă cucoană, fereşte-te de omul negru...

După ce spune aceste vorbe, omul se întoarce şi dispare după primul colţ, iar senzaţia era de ireal, parcă nici nu se întâmplase nimic, întâmplarea aceasta a fost prima dintr-o serie lungă de nenorociri care s-au abătut asupra femeii.

Părea mai degrabă o călătorie în timp, ca şi cum liniile timpului şi spaţiului se curbaseră suficient de mult, astfel încât liniile timpului să se întoarcă atât de tare pentru a forma o buclă, din care uneori nu mai poţi să ieşi. Acum omul părea ireal, poate era mai degrabă un curier al zeilor, un mesager, sau suflarea lui Hermes, zeul vântului, al somnului, zeul tâlharilor, al celor vicleni, mercantili, dar şi zeul drumurilor, el cunoaşte toate străzile oraşelor, al satelor, protejază pe călători şi tot el este călăuza sufletelor în drumul lor spre lumea cealaltă.